.crearea Si Evolutia Comunitatii Europene
1. CREAREA ȘI EVOLUȚIA COMUNITĂȚII EUROPENE
COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ ȘI COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIE ATOMICE
Tratatul de la Roma și Tratatul Euratom
În anul 1957, prin Tratatul de la Roma, șase state europene – Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germania – hotărâte să pună bazele unei uniuni economice strânse a popoarelor Europei – s-au reunit pentru a înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Tratatul de la Roma a reprezentat un document care a realizat o conjuncție unică și în același timp practică a problemelor economice, politice și legislative.
Obiectivele celor șase state fondatoare ale Tratatului de la Roma au fost exprimate astfel:
Principalul obiectiv, exprimat în mod clar în această declarație preliminară este cel al menținerii progresului economic și social. Acest progres urma a fi realizat prin acțiunea comună privind eliminarea barierelor care divizează Europa.
Procesul integrării trebuie însă privit prin prisma primului obiectiv declarat: "o uniune mai strânsă a popoarelor Europei". În acest sens, se poate supune unei dezbateri faptul că elaboratorii Tratatului de la Roma au avut în vedere, cel puțin pentru o dată ulterioară, o Comunitate în care solidaritatea economică a fuzionat cu cea politică.
Simultan cu semnarea Tratatului de la Roma, s-a semnat și Tratatul Euratom, prin care s-a creat baza legală a Comunității Europene a Energiei Atomice.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost înființată pe baza Tratatului de la Paris în 1951. Statele fondatoare au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Republica Federală Germania.
Trebuie subliniate următoarele aspecte:
Principalul motiv care a generat această inițiativă de integrare a fost în esență de natură politică și mai puțin economică.
Înființarea CECO a constituit o primă etapă a procesului de integrare europeană – o schemă sectorială, care a furnizat direcțiile pentru o formă de uniune economică ulterioară.
O mare importanță a fost acordată creării unor instituții europene noi, în special a unei Înalte Autorități Supranaționale, care să aibă sub control executiv producția de cărbune și de oțel a statelor membre.
Independența Înaltei Autorități a fost balansată de un Consiliu de Miniștri (din statele membre) și de o Adunare Comună (ulterior Parlamentul), care aveau puterea de a demite Înalta Autoritate.
S-a stabilit cadrul legal al CECO și s-a înființat o Curte de Justiție, însărcinată cu urmărirea interpretării și aplicării legii, în conformitate cu prevederile Tratatului.
Baza de integrare a CECO a constat dintr-o Piață Comună, în care erau combinate elemente ale conceptelor de liberă circulație a bunurilor și competiția, cu un minimum de intervenție a instituțiilor pe piață.
FUZIUNEA TRATATELOR
Încă din momentul semnării Tratatelor de la Roma, s-a finalizat o Convenție, prin care se prevedea instituirea unei unice Curți de Justiție și a unei unice Adunări Parlamentare pentru toate cele trei comunități (CEE, CECO și EURATOM).
În 1965, s-a realizat necesitatea înființării unei unice Comisii a Comunităților Europene, care să înlocuiească Înalta Autoritate a CECO și Comisiile CEE și Euratom și a unui unic Consiliu de Miniștri. Aceste modificări au fost realizate prin intermediul Tratatului de Fuziune din 1965, care a intrat în vigoare în 1967.
ACTUL UNIC EUROPEAN
În februarie 1986, cele 12 state membre ale Comunității din acea vreme (Belgia, Danemarca, Franța, Republica Federală Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia și Spania) au semnat Actul Unic European.
Prin Actul Unic European:
s-au reiterat obiectivele privind uniunea economică și monetară declarate formal de șefii statelor la Summitul de la Paris din 1972;
s-au amendat și suplimentat Tratatele constitutive ale Comunității prin care au fost promovate noi politici, sau îmbunătățite cele existente privind:
convergența economică și monetară ;
domeniul social ;
mediu ;
s-a realizat îmbunătățirea poziției Parlamentului European în procesul de elaborare a legilor Comunitare prin intermediul unei noi proceduri de cooperare între Consiliu și Parlament și s-a extins domeniul permis al adoptării deciziilor în Consiliu la vot majoritar. s-au introdus prevederi care codifică principiile cooperării politice, în particular încercarea formulării și implementării comune a unei politici europene externe.
fără a avea vreo bază legală pentru acțiunea în domeniul mediului, până în anul 1987 au fost promulgate aproximativ 100 de prevederi legale în scopul armonizării activităților în acest domeniu, în special pentru a asigura condiția ca diferitele standarde existente în statele membre să nu prejudicieze noul concept care se contura, respectiv cel referitor la Piața Unică.
Importanța Actului Unic European pentru problemele vizând mediul a fost deosebită, deoarece Tratatul a introdus pentru prima dată două referiri explicite privind puterile Comunității în domeniul protecției mediului:
Art. 100a – stabilește criteriile pentru legislația protecției mediului care afectează piețele interne și care permite adoptarea legilor cu o majoritate calificată a Consiliului. Acest articol clarifică totodată legătura dintre realizarea pieței unice și protecția mediului, a sănătății și securității muncii.
Art. 130r, 130s și 130t – stabilesc țelurile, mijloacele și procedurile pentru adoptarea legislației privind mediul, dar prin decizii unanime.
Prin Art. 130r se stabilesc obiectivele de protecție mediului în CE:
păstrarea, protejarea și îmbunătățirea calității mediului;
sprijinirea protejării sănătății umane;
asigurarea unei utilizări prudente și raționale a resurselor naturale.
Art. 130r stabilește de asemenea măsurile de protecție a mediului, care trebuie să fie integrate în celelalte politici ale Comunității, dintre care cele mai importante sunt agricultura, dezvoltarea regională și dezvoltarea energetică.
Aceste acțiuni trebuie fundamentate pe trei principii:
luarea de măsuri preventive;
rectificarea pagubelor de mediu la sursă; și
poluatorul plătește.
Principiul integrării reprezintă cea mai semnificativă prevedere din articol. Protecția mediului este singurul domeniu al politicii Comunitare care impune o cerință de asemenea amploare.
Datoria Comunității este aceea de a adopta proceduri de implementare și aplicare a cerinței de integrare.
În articolul 130r este încorporat și principiul subsidiarității, adică, în cazul problemelor legate de mediul înconjurător, Comunitatea va acționa doar acolo unde obiectivele sale vor fi mai bine îndeplinite prin intermediul acțiunilor la nivel comunitar, decât prin eforturile individuale ale statelor membre.
Articolul 130s impune obligativitatea unanimității în Consiliu, permițând totodată acestuia să definească problemele asupra cărora deciziile se vor lua în baza opiniilor majoritare.
Totuși, Comisia și Curtea de Justiție au stabilit în mod clar că, legislația Comunitară de mediu stabilește standarde minime, dar, conform Art. 130t nu poate fi utilizată pentru a împiedica statele membre să-și adopte propriile măsuri.
Actul Unic European a conștientizat relația complexă între mediu și comerț într-un nou articol, 100a, care afirmă că, atunci când Comisia propune o lege referitoare la sănătate, siguranță, protecția mediului și protecția consumatorului, lege care are o influență asupra pieței comune, acea propunere trebuie să fie "fundamentată pe un înalt nivel de protecție". Astfel, statelor membre li se oferă din nou posibilitatea de a adopta standarde mai drastice, dacă consideră necesar.
Suplimentar, Actul Unic European a impus condiția ca cerințele de protecție a mediului să constituie o componentă a altor politici Comunitare, cerință care necesită o minuțioasă planificare, fără de care, șansele de reușită sunt extrem de reduse.
Astfel de exemple sunt constituite de măsurile care acoperă atât protecția mediului, dar care asigură și realizarea politicii economice (din domeniul agricol, al transporturilor, etc).
Măsurile de protecție a mediului adoptate conform articolului 130s crează statelor membre posibilitatea de a adopta măsuri mai riguroase (articolul 130t), cu condiția ca acele prevederi să fie compatibile cu Tratatul.
Impunerea unor măsuri mai stricte este supusă procedurii de notificare, deoarece unul dintre obiectivele principale ale articolului 100a este acela de a asigura armonizarea legislației din domeniul mediului în întreaga Comunitate Europeană.
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI COMUNITATEA EUROPEANĂ
Cele trei Tratate fondatoare (supuse multor amendamente) au fost încorporate în structura Tratatului de la Maastricht (1993) privind Uniunea Europeană (TUE). Prin acest Tratat, statele membre au înființat Uniunea Europeană (UE). Totodată, termenul de Comunitate Economică Europeană, a fost înlocuit cu termenul de Comunitate Europeană.
Structura Tratatului Uniunii Europene: cei trei "piloni"
Tratatul este constituit din șapte capitole.
Prevederi generale
Prin Art. A, paragraful 3 se stabilesc cei trei piloni ai UE.
Aceste politici, sunt: cooperarea pe probleme de politică externă și securitate comunitară și cooperarea pe probleme de justiție și afaceri interne (Fig. 1.1) și nu au fost încorporate în fostul Tratat CEE.
Principalul obiectiv al Uniunii Europene
Principii fundamentale
Principiile fundamentale care stau la baza UE includ:
respectarea identității naționale a statelor membre;
respectarea drepturilor fundamentale;
respectarea principiului subsidiarității.
Respectarea principiului subsidiartității este necesară pentru a furniza o bază practică pentru luarea deciziilor, respectiv a stabili dacă pentru realizarea anumitor obiective este mai potrivită acțiunea la nivel Comunitar, sau la nivelul statelor membre.
Rolul instituțiilor pe care se bazează "pilonii" interguvernamentali" este mai redus. Reglementările existente, axate pe cooperare și acțiune comună între statele membre, diluează în mod clar natura federală a UE, deși evoluția uniunii economice și monetare contrabalansează acest efect, favorizând conceptul de control centralizat față de cel al suveranității naționale .
Comunitatea Europeană – amendamentele Tratatului CEE: extinderea puterilor
Lista politicilor sau acțiunilor comune ale noii Comunități Europene evidențiază o întărire și o extindere suplimentară a puterilor Comunitare (baza legală) într-o serie de domenii economice, monetare și sociale. Fundamentate parțial pe Actul Unic European (1986), politicile și acțiunile includ:
întărirea coeziunii economice și sociale (ajutorarea regiunilor sărace);
întărirea politicilor de mediu;
promovarea cercetării și a tehnologiei;
protecția consumatorilor;
educația și instruirea;
crearea și dezvoltarea rețelelor de transport transeuropene;
protejarea sănătății;
cooperarea culturală;
dezvoltarea cooperării externe.
Uniunea economică și monetară
În anul 1979, Consiliul Europei a stabilit bazele pentru un Sistem Monetar European, cu următoarele caracteristici principale: mecanismul ratei de schimb și recunoașterea ECU ca înlocuitor al monezilor naționale.
Pe măsura realizării progresului în formarea piețelor interne, în 1980 Consiliul Europei a acceptat un plan în trei etape, pentru crearea Uniunii Monetare Europene (UME), plan propus de Jaques Delors, Președintele din acea vreme al Comisiei Europene.
Extinderea Uniunii Europene
Uniunea Europeană va continua să se extindă, în ciuda problemelor cruciale legate de dimensiuni, structură și viteza de schimbare.
În anul 1994, a intrat în vigoare Acordul asupra Zonei Economice Europene, având semnificația unei "piețe comune" formate prin unificarea pieței CE cu cea a tuturor țărilor membre CEFTA, cu excepția Elveției.
În anul 1987, Turcia a solicitat aderarea la UE. Problemele legate de drepturile omului și disfuncționalitățile economice au condus la amânarea deciziei de integrare a aceste Consiliul Europei a stabilit bazele pentru un Sistem Monetar European, cu următoarele caracteristici principale: mecanismul ratei de schimb și recunoașterea ECU ca înlocuitor al monezilor naționale.
Pe măsura realizării progresului în formarea piețelor interne, în 1980 Consiliul Europei a acceptat un plan în trei etape, pentru crearea Uniunii Monetare Europene (UME), plan propus de Jaques Delors, Președintele din acea vreme al Comisiei Europene.
Extinderea Uniunii Europene
Uniunea Europeană va continua să se extindă, în ciuda problemelor cruciale legate de dimensiuni, structură și viteza de schimbare.
În anul 1994, a intrat în vigoare Acordul asupra Zonei Economice Europene, având semnificația unei "piețe comune" formate prin unificarea pieței CE cu cea a tuturor țărilor membre CEFTA, cu excepția Elveției.
În anul 1987, Turcia a solicitat aderarea la UE. Problemele legate de drepturile omului și disfuncționalitățile economice au condus la amânarea deciziei de integrare a acestei țări.
Anul 1989 a marcat eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de controlul puterii comuniste. Ca urmare, aceste țări au început a fi privite ca membri potențiali ai UE. Comisia Europeană a elaborat o strategie de preaderare a acestor țări, strategie care implică:
intensificarea relațiilor UE cu țările din Europa Centrală și de Est;
crearea unor baze legislative și instituționale adecvate;
extinderea comerțului;
furnizarea ajutoarelor economice.
Eforturile de integrare ale acestor țări sunt imense, datorită regimului politic anterior anului 1989 și a economiilor centralizate ineficiente. Ca urmare, este necesar un efort susținut pentru dobândirea cunoștințelor, experienței economice și legislative pentru a face față tranziției..
Orice stat care dorește să devină membru al UE trebuie să îndeplinească trei condiții fundamentale:
identitate europeană;
statut democratic;
respect pentru drepturile omului.
Obligațiile de membru, presupun apriori existența unei economii de piață funcționale și a unui cadru legal și administrativ adecvate în sectorul public și cel privat. Un stat care formulează cererea de a deveni membru trebuie să accepte în mod clar sistemul legal al CE și să se afle în stadiul de a-l putea implementa.
Aceasta implică în mod necesar angajarea în "l'acquis communautaire"- corpul de legi CE, care include:
Tratatele (în forma amendată);
toată legislația Comunitară adoptată pentru implementarea Tratatelor;
toate declarațiile și rezoluțiile adoptate; și
toate acordurile internaționale la care CE este parte.
Tratatul de la Amsterdam
În esență, Tratatul de la Amsterdam pune un mai mare accent pe starea cetățenilor, a drepturilor și îndatoririlor acestora și a drepturilor indivizilor, pe o democrație mai largă în forma puterilor crescute ale Parlamentului European, pe o nouă viziune privind ocuparea forței de muncă, pe o zonă Comunitară liberă, pe securitate și justiție, pe inițierea unei politici externe și de securitate comune și pe reforma instituțiilor în vederea accelerării extinderii Uniunii.
Tratatul reprezintă rezultatul unei lungi serii de negocieri care au început în 1995 la Messina, la 40 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma și s-au încheiat la Amsterdam în 18 iunie 1999 prin semnarea oficială a Tratatului.
Tratatul de la Amsterdam conține pe lângă protocoale și declarații o serie de amendamente ale Tratatelor existente, formulate în 15 articole.
Art. 1 amendează prevederile generale ale TUE și acoperă problemele legate de inițierea unei politici externe și de securitate comune și cele ale cooperării pe probleme polițienești și de ordin penal. Următoarele 4 articole amendează Tratatul CE (de la Roma), Tratatul CECO (prevăzut să expire în 2002), Tratatul Euratom și Actul privind alegerea Parlamentului European. Prevederile finale ale Tratatului de la Amsterdam conțin 4 articole. Acest nou Tratat a avut în vedere introducerea unei simplificări a Tratatelor Comunitare, prin eliminarea a 56 de articole vechi și renumerotarea restului de articole, pentru a face Tratatul mai ușor de urmărit.
Art. 2 amendează prevederile Tratatului CE.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Ca urmare, legiuitorii Comunitari sunt nevoiți să acționeze în baza propunerilor Comisiei Europene prezentate înainte de acea dată, propuneri care se află în diferite stadii ale procedurii legislative.
Efectele pe care intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam le are asupra acestor propuneri sunt:
Articolele Tratatului care constituie baza legală a tuturor propunerilor bazate pe Tratatul CE vor fi automat renumerotate. În termeni practici, fiecare instituție va fi obligată să utilizeze noul sistem de numerotare în documentele pe care le elaborează după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
Modificarea anumitor proceduri legislative. Modificarea oficială a bazei legale pentru proiectele legislative în anumite domenii. Tratatul de la Amsterdam modifică de asemenea cadrul legal al unui ultim grup de propuneri. Acest grup include:
două propuneri de Directive, bazate pe Protocolul Politicii Sociale, care în prezent cad sub incidența Traratului CE. Ca urmare, Comisia păstrează conținutul proiectelor dar decide ca baza legală să o constituie Traratului CE;
propuneri prezentate de Comisie în baza cadrului legal conferit de Capitolul VI al TUE, privind cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne, dar care sunt legate de probleme aflate în prezent în sfera noului Capitol IV al Tratatului CE. În cazul acestor propuneri nu este posibilă simpla înlocuire a bazei lor legale cu o nouă bază legală, ci acestea vor trebui în final înlocuite de noi propuneri.
Comisia a prezentat de asemenea o listă a tuturor propunerilor pe care le-a înaintat înainte de 1 mai 1999, indicând pentru fiecare dintre aceste propuneri efectele generate de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
Principalele amendamente aduseTratatului Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam
Prin acest Tratat se aduc modificări în patru domenii importante :cetățenie și drepturi fundamentale, înființarea unei zone a libertății, securității și justiției, promovarea unei politici externe și de securitate comune (CFSP-common foreign and security policy) și reforma instituțiilor în vederea extinderii Uniunii. Noul Tratat deschide calea dialogului între UE și cetățenii săi, prin apărarea și protejarea drepturilor fundamentale.
Pentru prima dată, statele membre care încalcă aceste drepturi pot fi sancționate.
Cerințele de protecție a mediului.
Tratatul conține de asemenea prevederi pentru tratarea oricărui tip de discriminare, furnizarea de oportunități egale pentru bărbați și femei, focalizarea pe probleme și valori sociale de tipul muncii voluntare, sport, programe de televiziune pe tema serviciului public, persoane cu diferite handicapuri, biserică și organizații nonconfesionale, instituții publice funcționând în anumite țări și eliminarea pedepsei cu moartea.
Tratatul abordează de asemenea probleme curente majore cum sunt: ocuparea forței de muncă, mediul, sănătatea publică și transparența politicii guvernamentale.
Cele mai presante preocupări ale europenilor obișnuiți, cum sunt securitatea persoanelor fizice și juridice, prevenirea emigrării și a fraudei, sunt de asemenea abordate în alte capitole ale Tratatului. În particular, UE are puterea de a emite legi privind emigrarea, legea civilă sau procedurile civile, în măsura în care acest lucru este necesar pentru libera deplasare a persoanelor în cadrul UE.
În același timp, a fost intensificată cooperarea interguvernamentală în domeniile poliție și drept penal, pentru ca statele membre să-și poată coordona mai eficient propriile activități. Uniunea are ca scop înființarea unei zone libere, de securitate și justiție pentru cetățenii săi. Acordurile Schengen au fost încorporate în sistemul legal al UE.
Tratatul stabilește noi principii și responsabilități în domeniul politicii externe și securității comune, punând accentul pe proiectarea valorilor UE către lumea exterioară, prin protejarea intereselor sale și reforma modalităților de acțiune. Consiliul Europei va elabora strategii comune, care vor fi adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile stabilite prin Tratat. În anumite situații statele membre pot opta pentru abținere constructivă , adică fără a împiedica luarea deciziei.
Politica externă a UE va fi reprezentată pe plan internațional. Va exista un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă a UE, care împreună cu Președinții Consiliului și Comisiei vor reprezenta oficial politica UE.
Deși Tratatul de la Amsterdam nu conține prevederi privind politica de apărare comună, sporește responsabilitatea UE pentru menținerea păcii și conlucrarea umanitară, prin întărirea legăturilor cu Uniunea Europei Occidentale.
În ceea ce privește instituțiile, există două reforme majore legate de procedura de codecizie (procedura legislativă care implică Parlamentul și Consiliul), care-i modifică extinderea – de aici înainte majoritatea legislației va fi adoptată prin procedura de codecizie – și procedurile sale detaliate, cu Parlamentul având un rol mult mai puternic.
Președintele Comisiei va trebui să-și câștige încrederea în fața Parlamentului, care-i va acorda autoritatea să elaboreze Liniile politice directoare ale Comisiei și să joace un rol activ în alegerea membrilor Comisiei, prin decizia numirii lor pe baza unui acord comun cu guvernele naționale. Aceste prevederi fac din Comisie o instituție mai responsabilă din punct de vedere politic , în particular vis a vis de Parlamentul European. Totodată, noul Tratat deschide în condiții foarte stricte, calea unei cooperări mai strânse între statele membre care doresc acest lucru.
Cooperarea mai strânsă poate fi realizată pe baza unei propuneri din partea Comisiei, în cazurile în care nu se pot realiza acțiuni comune și numai dacă astfel de pași nu subminează coerența UE sau drepturile și egalitatea cetățenilor săi.
Este important de subliniat că Tratatul de la Amsterdam nu a epuizat definitiv toate problemele instituționale. Se lucrează permanent la reforma instituțiilor pentru a le face capabile să funcționeze efectiv și democratic într-o Uniune Europeană mult mai extinsă.
Cea mai presantă problemă este componența Comisiei, ponderea voturilor statelor membre și procedura de votare cu majoritate calificată
2. ELABORAREA LEGILOR ȘI INSTITUȚIILE COMUNITĂȚII EUROPENE
Cadrul instituțional Comunitar este format din:
Parlamentul Europei;
Consiliul de Miniștri;
Comisia Europeană;
Curtea de Justiție;
Curtea de Auditori;
Sistemul European de Bănci Centrale și Banca Centrală Europeană .
O instituție politică suplimentară cu caracteristici aparte o constituie Consiliul Europei.
În figura 2.1 se prezintă schematic structura instituțiilor Comunitare și procedurile de adoptare a legilor.
CONSILIUL EUROPEI
Conferințele la nivel înalt (summit-uri), care au reunit liderii Comunității începând din anul 1969, au căpătat statut formal în 1974 și au fost introduse în cadrul corpurilor de legi Comunitare prin intermediul Art. 2 din Actul Unic European. Prin Tratatul Uniunii Europene s-a stabilit:
Consiliul Europei, nu este implicat în procesul decizional oficial. Adoptarea direcțiilor politice (în domeniile instituțional, economic, social și extern) cade în sarcina Consiliului de Miniștri, cu excepția cazului în care este vorba de amendamente ale Tratatului. În termenii "impulsionării", Consiliul Europei a avut o implicare deosebită în înființarea Sistemului Monetar European (1979), introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul Europei (1979) și extinderea succesivă a Comunității. La summitul de la Maastricht (decembrie, 1991) pe agenda Consiliului European s-au aflat probleme cruciale, legate de integrarea economică și politică, politica și securitatea externă Comunitară, admiterea de noi state și reforma instituțională.
CONSILIUL MEMBRILOR UNIUNII EUROPENE
Consiliul UE (fostul Consiliu al Comunității Europene) este principalul organ politc și legislativ al Uniunii. Cunoscut și sub denumirea de Consiliul de Miniștri, își are sediul la Bruxelles (deși anumite întâlniri au loc în Luxembourg).
Principala funcție a Consiliului este aceea de a lua decizii cu privire la adoptarea sau nu a legislației Comunitare.
Consiliul nu este un corp politic și legislativ fix, dar indiferent de reprezentanții de la Bruxelles, puterile Consiliului rămân aceleași. Atunci când pe agenda de lucru se află probleme de politică externă și securitate, probleme de politică instituțională, sau alte probleme mai vaste, miniștrii afacerilor externe ai statelor membre formează Consiliul Afacerilor Generale.
Pentru alte probleme specifice, spre exemplu, economice, financiare, agricole, transporturi, sau securitate socială, pentru legislatură vor participa miniștrii de resort. La lucrările Consiliului participă și un reprezentant al Comisiei, care însă nu are drept de vot.
Preșidinția Consiliului este itinerantă între statele membre în ordine alfabetică, la intervale de 6 luni. Președintele are rolul de negociator pentru realizarea acordului între statele membre.
Grupurile de lucru ale Consiliului și Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre
Înainte ca o propunere a Comisiei să ajungă în fața Consiliului, aceasta este examinată de un grup de lucru al Consiliului, format din specialiști ai statelor membre. Când se realizează un acord, propunerea este înaintată Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER) ai statelor membre (cu sediul la Bruxelles).
Procedura este urmată și în situația nerealizării acordului, în speranța obținerii ulterioare a acestuia, la nivel înalt. La rândul său COREPER este format din:
COREPER I – incluzând reprezentanți permanenți pentru probleme tehnice și economice;
COREPER II – incluzând reprezentanți permanenți pentru probleme de politică.
Propunerile pentru care s-a realizat acordul unui grup de lucru, sunt aprobate oficial și înaintate Secțiunii A a agendei de lucru a Consiliului. În mod normal, acestea vor fi adoptate de Consiliu, fără discuții suplimentare.
Propunerile pentru care nu s-a realizat acordul la nivelul grupului de lucru, sunt înaintate unuia dintre organismele COREPER. În cazul realizării acordului la acest nivel, propunerea este supusă aceleiași proceduri ca mai sus. În cazul eșecului COREPER, propunerea este înainatată Secțiunii B a agendei de lucru a Consiliului. În acest caz, acordul se poate realiza în Consiliu, probabil pe baza unui "pachet de propuneri", prin care mai multe probleme sunt supuse simultan deciziei, astfel încât, concesiile făcute de un stat membru pentru aprobarea unei propuneri, sunt echilibrate prin câștigurile obținute în aprobarea altor propuneri.
Propunerile pentru care nu se ajunge la un acord nici în cadrul Consiliului, sunt returnate grupului de lucru.
Tratatul de la Amsterdam înlocuiește integral Art. 151 al CE, introducând prevederi suplimentare.
Consiliul de Mediu
Așa cum s-a arătat anterior, Consiliul de Miniștri este principalul organ legislativ Comunitar care reprezintă interesele statelor membre, fiind alcătuit din miniștrii de externe ai statelor membre, miniștri care pot numi alți miniștri pentru a acționa în locul lor, funcție de subiectul întâlnirii Consiliului. "Consiliul de Mediu" este alcătuit din cei 15 miniștri ai mediului.
O caracteristică importantă a Consiliului, este aceea că reprezintă o instituție Comunitară. Aceeași miniștri reprezintă însă din punct de vedere politic guvernele naționale ale statelor membre. Miniștrii Consiliului sunt membri efectivi ai unei organizații supranaționale.
COMISIA EUROPEANĂ
Comisia Europeană cu sediul la Bruxelles, este în prezent formată din 20 de membri (Comisari) numiți de guvernele statelor membre. Mandatul Comisarilor este de cinci ani și poate fi reînoit. Președintele Comisiei Europene este numit în baza acordului comun al guvernelor statelor membre, după consultarea Parlamentului Europei.
Principala funcție a Președintelui este de a furniza direcțiile de acțiune ale Comisiei (promovarea de noi inițiative, sau reluarea celor eșuate) și asigurarea coordonării diferitelor politici Comunitare. După nominalizarea Președintelui, statele membre numesc ceilalți membri ai Comisiei, pe baza consultării cu Președintele.
Comisia este compusă din 23 de departamente, cunoscute sub denumirea de Directorate Generale (DG), conduse fiecare în parte de un Director General, care răspunde în fața Comisarului de resort. Directoratele Generale sunt la rândul lor formate din Divizii. Suplimentar, există un număr de servicii specializate, inclusiv un Serviciu Legal.
Fiecare Comisar este asistat de un Cabinet, format dintr-un grup de persoane oficiale, numite de Comisar și subordonate direct acestuia. Șefii de Cabinet se întâlnesc la intervale regulate, pentru a coordona activitățile și pentru a aranja întâlnirile Comisiei.
Deciziile Comisiei sunt luate la întrunirile săptămânale, sau pe baza unei proceduri scrise, prin care propunerile sunt distribuite tuturor Comisarilor. Dacă în cadrul unei perioade prestabilite nu sunt semnalate obiecții, se consideră că propunerea a fost acceptată. Propunerile pentru care există obiecții, sunt înaintate în cadrul unei întâlniri între toți membrii Comisiei, iar decizia este luată prin vot, cu majoritate simplă.
Funcțiile și puterile Comisiei Europene
Se impun câteva observații:
Prima funcție crează Comisiei rolul de a supraveghea și de a aplica Tratatul. Pentru asigurarea conformării cu Tratatul și aplicarea măsurilor legislative care decurg din acesta, Comisia are puterea de a iniția acțiuni nu numai asupra statelor membre, ci și asupra altor instituții Comunitare și asupra persoanelor fizice și juridice.
Acțiunile Comisiei asupra statelor membre care sunt suspectate de a fi violat obligațiile Tratatului, cum ar fi eșecul implementării unei Directive, sau interdicții comerciale în cadrul Comunității.
A doua funcție a Comisiei se referă la dreptul acesteia de a formula recomandări sau înainta opinii asupra unor probleme cuprinse în Tratat. Deși astfel de recomandări și opinii nu sunt obligatorii, puterea de a propune și formula politica Comunitară are o importanță deosebită. Anual, Comisia furnizează Consiliului numeroase propuneri privind politica Comunitară. În strânsă legătură cu funcția de inițiator de politică, Comisia are un rol crucial în elaborarea proiectelor legislative ale Comunității.
Deși Consiliul de Miniștri ia decizia finală asupra majorității legilor Comunitare, procedura normală constă în adoptarea unei decizii a Consiliului pe baza unei propuneri – proiect legislativ – elaborat de Comisie. Deși inițiativa legislativă poate aparțiene așa cum s-a arătat anterior Consiliului Europei, sau Consiliului sau Parlamentului, Comisia elaborează proiectele legilor, pe baza unui program anual propriu.
Contrar părerii comune, Comisia nu activează în mod izolat, ca proponent al legislației Comunitare. Directoratul General de resort elaborează o primă versiune a propunerii (proiectul Directivei), pe baza consultării cu părțile interesate, incluzând alte Directorate implicate, departamente guvernamentale din statele membre, comitete consultative, experți naționali, și Serviciul Legal al Comisiei.
Atunci când este elaborată o propunere clară, aceasta este transmisă celorlalte Directorate Generale pentru consultare și comentarii și pentru formularea unor posibile amendamente. În final, propunerea este înaintată pentru aprobare (cu majoritate simplă) Colegiului Comisarilor, înainte de a fi prezentată Consiliului (sau Consiliului și Parlamemtului).
În ceea ce privește ajustarea măsurilor luate de Consiliul de Miniștri și de Parlamentul Europei, Comisia este reprezentată la toate întrunirile Consiliului care au pe agenda de lucru propuneri ale Comisiei, care se află în poziția de a acționa pentru a depăși blocajele apărute pe parcursul procesului de legiferare, în principal prin amendarea propunerii pentru obținerea votului necesar în Consiliu.
Rolul Comisiei în elaborarea și aplicarea legislației privind mediul
Rolul Comisiei în elaborarea politicii de mediu a crescut în mod constant. Statele membre trebuie să înștiințeze Comisia înainte de a adopta acte legislative care ar putea să influențeze Piața Comună – acte care acoperă majoritatea legilor din domeniul mediului referitoare la industrie – pentru a putea crea Comisiei posibilitatea de a adopta măsuri cu aplicare în întreaga CE.
Sunt foarte comune situațiile în care un stat membru își manifestă inițiative într-un sector de mediu, iar un alt stat membru face apel la Comisie pentru o propunere care să armonizeze standardele de mediu în sectorul respectiv pentru toate statele membre, în loc de a progresa în baza propriilor măsuri naționale.
Comisia are de asemenea un rol din ce în ce mai important în elaborarea politicii internaționale de mediu. Comisia participă la lucrările Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și primește în mod regulat mandate de negociere din partea Consiliului pentru negocierea tratatelor internaționale în domeniul mediului.
Agenția Europeană de Mediu, împreună cu rețeaua sa informațională și de observație au fost înființate de Consiliu pentru a oferi CE, statelor membre și altor țări europene informații de încredere și comparabile, pentru a le crea posibilitatea să ia măsurile necesare pentru protejarea calității mediului.
Comisia:
administrează bugetul alocat de CE pentru ajutorarea țărilor din Europa Centrală și de Est (PHARE); și
coordonează toate programele celor 24 de țări din OCDE.
Odată cu adoptarea legislației, sarcina fundamentală a Comisiei este aceea de a asigura implementarea ei corectă de către statele membre, atât din punct de vedere formal, cât și practic.
Legislația din domeniul mediului conferă Comisiei responsabilități, care depășesc sarcina de a controla și monitoriza (spre exemplu, elaborarea și administrarea unui sistem informațional, a unor linii directoare, a instruirii tehnice, etc.).
Comisia convoacă la Bruxelles întâlniri regulate ale autorităților naționale responsabile cu implementarea legislației de mediu, întruniri cu prilejul cărora se discută:
problemele practice care apar la implementarea legislației;
necesitățile informaționale și cele de instruire;
amendarea sau adaptarea legislației la dezvoltarea științifică și tehnică.
PARLAMENTUL EUROPEI
Până în anul 1962, Parlamentul Europei a fost cunoscut sub denumirea de Adunare și modificarea denumirii a fost oficial recunoscută o dată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European. Istoria Parlamentului Europei este cea a unei lupte dificile și graduale pentru creșterea puterilor sale în cadrul structurii instituționale a Comunității.
Conform Tratatului de la Amsterdam:
Până în 1979, anul primelor alegeri directe, reprezentanții au fost numiți însă din cadrul parlamentelor naționale. În prezent, aceste alegeri au loc o dată la cinci ani.
Alegerile directe, prin sufragiu universal, constiutie o etapă importantă pentru creșterea legimității Parlamentului și ca urmare a autorității acestuia și de asemenea pentru reducerea "deficitului democratic" în cadrul Comunității.
Cele mai importante suplimentări ale puterilor Parlamentului de-a lungul vremii, privesc bugetul Comunitar (Tratatele din 1970 și 1975) și influența asupra procesului legislativ – pornind de la funcția consultativă (conferită de Tratatul de la Roma) și până la introducerea selectivă a procedurilor de cooperare și acord (conferite de Actul Unic European) și codecizie (Tratatul Uniunii Europene), urmată de întărirea rolului Parlamentului Europei (Tratatul de la Amsterdam).
Funcții și puteri
În afara creșterii rolului participativ în procesul de promovare a legilor (consultare, cooperare, codecizie sau acord) alte puteri principale ale Parlamentului se referă la bugetul Comunitar și la supravegherea Comisiei.
O creștere semnificativă a puterilor Parlamentului s-a produs în 1975, prin cel de-al doilea Tratat Bugetar, care a avut ca rezultat exercitarea de către Parlament a controlului bugetului Comunitar alături de Consiliu. Deși Comisia elaborează proiectul de buget și Consiliului îi revine sarcina finală de a stabili cheltuielile "obligatorii", Parlamentului Europei îi revine în anumite limite decizia finală asupra cheltuielilor "neobligatorii" privind în principal politica socială și regională, cercetarea și, în ultimii ani ajutoarele pentru țările care nu sunt membre ale Comunității (Europa Centrală și de Est și Rusia).
Conform cu Tratatul Uniunii Europene, Comisia trebuie să răspundă la întrebările membrilor Parlamentului Europei, fie verbal fie în scris. De asemenea, Comisia trebuie să înainteze Parlamentului un raport anual general, pentru dezbatere publică. Parlamentul poate obține demisia în bloc a Comisiei, printr-un vot de cenzură, admis cu o majoritate de două treimi din voturi, reprezentând majoritatea tuturor membrilor.
Comitetul de Mediu al Parlamentului Europei
Așa cum s-a arătat anterior, Parlamentul Europei este format din reprezentanți aleși în mod direct de cetățenii statelor membre. Parlamentul reprezintă deci interesele cetățenilor din CE, dar nu are puterea de a propune sau adopta legi. Are în schimb puterea de a aproba bugetul, de a demite Comisia și de a comenta și amenda legislația propusă de Comisie, înainte ca aceasta să fie definitiv aprobată de Consiliu. În cadrul Parlamentului, funcționează un Comitet de Mediu.
Procedura de cooperare se aplică legislației de mediu adoptată în baza Art.100a și este extinsă legislației de mediu în general, odată cu promulgarea Tratatului Uniunii Europene.
CURTEA DE AUDITORI
Înființată în 1975, Curtea de Auditori a fost adăugată listei instituțiilor Comunitare prin Art. 4 din Tratatul Uniunii Europene. Această instituție nu are puterea de a adopta legi Comunitare.
Principalele sale funcții sunt de a:
examina conturile anuale ale tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunitare;
furniza declarații privind validitatea și legalitatea tranzacțiilor efectuate; și
examina acuratețea managementului financiar derulat.
Curtea de Auditori trebuie să furnizeze un raport financiar anual, care împreună cu răspunsurile apărute în urma observațiilor instituțiilor supuse auditului, este publicat în Jurnalul Oficial. De asemenea, această instituție poate înainta și rapoarte speciale, pe anumite probleme (fraude agricole, disciplină bugetară).
Curtea de Auditori este "câinele de pază" financiar, exercitând control și supraveghere asupra aplicării bugetului și furnizând Parlamemtului documentația necesară pentru a demite Comisia în cazul nerespectării bugetului.
ALTE ORGANISME COMUNITARE
Comitetul Economic și Social
Comitetul Economic și Social, (înființat pe baza Tratatului de la Roma și ulterior recunoscut prin numeroase articole ale Tratatului Uniunii Europene), este o instituție împuternicită să formuleze recomandări Consiliului și Comisiei, privind procesul legislativ.
Comitetul are sediul la Bruxelles, iar membrii săi sunt numiți de Consiliu, pe baza unor liste furnizate de statele membre. În general, persoanele numite sunt reprezentanți ai muncitorilor, sidicatelor, grupurilor de consumatori, agriculturilor și grupurilor de liber profesionoști.
Conform Tratatului CE, membrii Comitetului trebuie să fie complet independenți în exercitarea sarcinilor care le revin și să acționeze în interesul general al Comunității.
Comitetul Regional
Prin Tratatul Comunității Europene se înființează de asemenea un Comitet Regional, care funcționează în mod similar cu Comitetul Economic și Social. Prevederile Tratatului care specifică necesitatea consultării Comitetului Regional, includ: sănătatea publică, rețelele transeuropene de transport, telecomunicații și energie și deciziile privind Fondul Regional de Dezvoltare .
Comitetul Regional, cu sediul la Bruxelles, este format din reprezentanții organismelor locale și regionale. Prin prerogativele sale, Comitetul Regional facilitează aplicarea politicii generale Comunitare, privind implicarea cetățenilor în luarea deciziei, constituind în acest sens o importantă verigă între instituțiile Comunitare și reprezentanții regionali sau locali.
Sistemul European de Bănci Centrale și Banca Centrală Europeană
Obiectivul principal al Sistemul European de Bănci Centrale va fi menținerea stabilității prețurilor. Fără a prejudicia stabilitatea prețurilor, Sistemul European de Bănci Centrale va sprijini politicile economice generale în Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității și va acționa în conformitate cu principiile economiei de piață bazate pe libera competiție, favorizând o alocare eficientă a resurselor.
Principalele sarcini care trebuie realizate prin Sistemul European de Bănci Centrale sunt:
definirea și implementarea politicii monetare a Comunității;
realizarea operațiunilor de schimb extern;
păstrarea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
promovarea funcționării line a sistemelor de plată.
PROCEDURI DE ADOPTARE A LEGILOR COMUNITARE
În prezent sunt în vigoare următoarele proceduri de adoptare a legilor:
Propria putere de decizie a Comisiei.
Acțiuni comune Consiliului și Comisiei.
Procedura consultativă.
Legat de procedura de bază se pot identifica următoarele etape:
proiectele legislative sunt elaborate de Directoratul General de resort al Comisiei, în baza argumentelor furnizate de un grup de lucru format din experți;
propunerea Comisiei este înaintată Consiliului;
Consiliul trimite propunerea pentru obținerea opiniei Parlamentului (care va utiliza serviciile unui comitet permanent de specialiști de resort) și, dacă este necesar, Comitetului Economic și Social;
opinia Parlamentului poate fi de a accepta, respinge sau introduce amendamente propunerii. Consiliul și Comisia nu au nici o obligație de a urma opinia;
un grup de lucru COREPER, format din specialiști naționali, elaborează un raport pentru Consiliu. Amendamentele propunerii pot fi acceptate de reprezentanții Comisiei. Dacă un amendament este esențial și nu este conform dorinței Parlamentului, această instituție trebuie consultată din nou.
dacă se ajunge la un acord deplin în cadrul COREPER, propunerea va fi adoptată de Consiliu, fără necesitatea unei dezbateri. În caz contrar, blocajul poate fi eliminat de miniștri naționali și reprezentanții Comisiei în Consiliu. Dacă Consiliul nu poate obține votul necesar (majoritate calificată sau unanimitate), impasul poate fi rezolvat de Comisie, prin modificarea propunerii într-o formă care să permită obținerea votului necesar în Consiliu pentru aprobarea proiectului.
În cadrul acestei proceduri, Consiliul trebuie să respecte dreptul Parlamentului de a fi consultat, deoarece în caz contrar, legea poate fi anulată. Cu toate acestea, procedura nu acordă Parlamentului nici o putere legală de a influența conținutul legii.
Procedura de cooperare.
După examinarea noului proiect, Consiliul poate acționa într-unul din următoarele trei moduri:
să adopte propunerea Comisiei în respectiva formă, cu majoritate calificată, sau
să amendeze propunerea prin vot unanim, sau
să adopte oricare din amendamentele Parlamentului (care nu au fost adoptate de Comisie) prin vot unanim.
Prin amendamentele introduse de Tratatul Uniunii Europene, în prezent, procedura de cooperare se aplică în diverse domenii, unde anterior era necesară doar procedura consultativă (mediu, politica transporturilor, etc).
Procedura de codecizie.
Procedura de codecizie se aplică majorității legilor care se referă la Piața Internă, măsurilor legislative de protecție a consumatorilor, mediului și rețelelor transeuropene.
Procedura de acord.
Procedura de acord, introdusă prin Actul unic European, funcționează pe o reală bază de codecizie: Consiliul poate adopta doar o propunere a Comisiei, care a obținut aprobarea oficială a Parlamentului. Se aplică printre altele deciziilor reglemetate prin Art. O al Tratatului Uniunii Europene, privind candidaturile de membri ai Uniunii.
Procedura de vot în Consiliu
Marea majoritate a articolelor care introduc prevederi referitoare la procedura de votare se referă fie la majoritate calificată (cele mai multe), fie la unanimitate.
Prin art. 148 (2), în cazurile în care Consiliului i se solicită o majoritate calificată, ponderea voturilor membrilor Consiliului este următoarea:
Germania, Franța, Italia și Marea Britanie: 10 voturi fiecare;
Spania: 8 voturi;
Belgia, Grecia, Olanda și Portugalia: 5 voturi fiecare;
Austria și Suedia: 4 voturi fiecare;
Danemarca, Irlanda și Finlanda: 3 voturi fiecare;
Luxembourg: 2 voturi.
Atunci când Consiliul trebuie să decidă asupra unei propuneri a Comisiei, numărul minim de voturi pozitive necesar pentru majoritatea calificată este 62 (puțin peste două treimi din totalul de 87 de voturi). Ca urmare, numărul minim de voturi negative care conduce la blocarea adoptării proiectului este de 26.
Adoptarea proiectelor legislative în unanimitate este solicitată numai în cazuri care prezintă o importanță deosebită, respectiv care se referă la decizii privind propriile resurse, armonizarea legilor din statele membre privind taxele indirecte, Fondurile Structurale și amendamentele Consiliului la propunerea Comisiei. Abținerile statelor membre nu împiedică adoptarea de către Consiliu a legilor care solicită unanimitate (abținere constructivă).
CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE ȘI CURTEA DE PRIMĂ INSTANȚĂ
Curtea Europeană de Justiție
Prin Convenția privind Instituțiile Comune Comunităților Europene, semnată la Roma în 1957, s-a stabilit că cele trei Comunități urmează a fi deservite de o unică Curte de Justiție, Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Curtea de Justiție, cu sediul la Luxembourg este autoritatea supremă în toate aspectele care vizează legile Comunitare.
Curtea de Justiție este gardianul Tratatelor și al legii Comunitare și ia decizii cu privire la conflictele apărute între legile naționale și cele Comunitare și în ceea ce privește implementarea legislației Comunitare.
Curtea de Justiție nu are în mod normal puterea de a impune sancțiuni, dar guvernelor li se solicită să se conformeze deciziilor luate de aceasta. Curțile Naționale de Justiție au puterea de a revizui acțiunile guvernelor lor pentru implementarea și aplicarea legislației Comunitare. Anterior luării unei decizii, ele pot apela la Curtea Europeană de Justiție, pentru o hotărâre preliminară cu privire la o lege a CE.
Curtea de Justiție este formată din 15 judecători numiți prin acord cu guvernele
statelor membre. Fiecare judecător deține naționalitatea unui stat membru și, deși acest lucru nu este solicitat prin Tratat, structura este adecvată din punct de vedere politic.
Acești judecători sunt judecători ai Comunității într-o Curte de Justiție Europeană,
care a adoptat ca limbă oficială de lucru limba franceză.
Curtea se poate întruni în:
sesiune plenară, care reunește toți cei 15 judecători;
sesiune restrânsă de 9-11 membri (în fiecare caz sub conducerea Președintelui), sau în camere, fie de 3, 5 sau 7 judecători.
Atribuirea cazului unei sesiuni în plen, sau unei camere, depinde de dificultatea sau importanța cazului.
Judecătorii iau o decizie unică, în baza deliberării secrete. Nu există verdicte cu opinii separate, sau verdicte concurente separate. Dacă este necesar, deciziile se iau pe bază majoritară și, deși acest lucru nu se înregistrează formal, prezența unor disensiuni poate influența verdictul.
Problemele înaintate Curții pot consta din:
procese între instituțiile Comunitare;
procese intentate de către Comisie unui stat membru, sau reciproc; și
procese intentate de persoane civile sau juridice împotriva statelor membre sau a Comisiei, în contextul legii Comunitare.
Curtea de Primă Instanță
Datorită volumului mare de cazuri ale Curții de Justiție și ca urmare a timpului îndelungat necesar judecării unui caz, prin Actul Unic European, statele membre au ajuns la un acord privind stabilirea unor prevederi pentru înființarea unei noi curți, Curtea de Primă Instanță.
În anii 1980 a devenit evident faptul că Curtea Europeană de Justiție nu era forumul adecvat pentru rezolvarea anumitor cazuri, în special cele privind personalul (dispute între instituțiile Comunitare și angajații săi) și cele privind revizuirea politicii competiționale – care necesită cercetări amănunțite și evaluarea contextului economic și legal în care au fost stabilite Deciziile originale ale Comisiei.
Curtea de Primă Instanță a fost înființată în 1988, prin Decizia 88/591 a Consiliului. Această curte este atașată Curții Europene de Justiție, nefiind de fapt o instituție separată.
Avocați Generali
Judecătorii sunt asistați de avocați generali, care analizează și propun decizii asupra cazurilor care le sunt înaintate.
Principala funcție a Avocatului General este aceea de a susține în fața Curții pentru fiecare caz, o Opinie imparțială și argumentată. Această Opinie este susținută după închieierea audierii părților implicate și înainte de pronunțarea verdictului Curții. În cadrul Opiniei, se vor revizui faptele, argumentele invocate de părțile implicate și ale altor participanți, se va examina legea (inclusiv deciziile anterioare ale Curții) și se va exprima în final un punct de vedere privind modul în care trebuie luată decizia în respectivul caz.
Opinia Avocatului General nu are putere de obligativitate asupra Curții, care poate urma sau nu argumentația prezentată. Cu toate acestea, Opinia constituie o bază extrem de valoroasă pentru fundamentarea verdictului Curții.
Jurisdicțiile Curții Europene de Justiție
Rolul Curții de Justiție este stabilit în termeni foarte largi. În sens convențional, jursdicțiile Curții de Justiție sunt cele conferite prin Tratat (competențe limitate sau atribuite). Printre sferele particulare de competență prevăzute în Tratatul CE se numără deciziile preliminare (Art. 177) și deciziile de anulare (173).
Din 1989, anumite tipuri de acțiuni au fost transferate Curții de Primă Instanță.
Puterile Curții de Justiție funcționează în cadrul unor relații complexe existente în Comunitate, între:
instutuțiile politice;
statele membre;
persoane particulare (fizice sau juridice).
Curtea de Justiție își poate exercita puterile în probleme:
de natură constituțională – legate fie de echilibrarea puterilor între însăși instituțiile Comunitare, sau între statele membre și Comunitate (fie prin cazuri înaintate de statele membre împotriva instituțiilor Comunității, sau reciproc, cazuri înaintate de Comisie împotriva unui stat membru);
de natură administrativă – legate de interpretarea și aplicarea legii Comunitare. În astfel de cazuri, rolul Curții de Justiție constă în protejarea persoanelor particulare (fizice sau juridice) împotriva unor acțiuni ilegale, sau a unor omisiuni provocate de instituțiile Comunitare.
Puterile Curții de Justiție legate de interpretarea legilor Comunitare au o semnificație particulară în cadrul verdictelor pronunțate ca decizii preliminare (Art. 177). În aceste cazuri, este esențială cooperarea între statele membre (reprezentate prin tribunalele și curțile naționale de justiție) și Comunitate (reprezentată prin Curtea Europeană de Justiție). Curtea Europeană de Justiție este preocupată de asigurarea interpretării uniforme a legilor Comunitare în aplicarea lor de către curțile naționale de justiție. Rolul curților naționale de justiție este acela de a înainta Curții de Europene de Justiție cazurile legate de interpretarea legilor Comunitare și, în baza deciziei preliminare a acesteia, de a rezolva respectivul caz.
Din 1989, jurisdicția de apelare a Curții de Justiție (Art. 168a), a avut ca obiect judecarea apelurilor făcute de Curtea de Primă Instanță privind îndeplinirea unor prevederi ale legii, acțiuni introduse de diferite întreprinderi împotriva verdictelor de menținere a Deciziilor originale ale Comisiei, în conformitate cu reglementările prevăzute în Tratat legate de competiție, verdicte luate de Curtea de Primă Instanță.
Ulterior, prin extinderea jurisdicției Curții de Primă Instanță, s-a lărgit și domeniul apelurilor.
În concluzie, jurisdicția Curții Europene de Justiție se exercită prin (Fig.2.3):
judecarea problemelor de natură constituțională;
formularea de decizii preliminare;
judecarea apelurilor.
Procedura din Curtea Europeană de Justiție
Procedurile urmate de Curtea Europeană de Justiție sunt stabilite prin Statutul Curții și prin propriile Reguli de Procedură (Art. 188). În cazul acțiunilor directe și al apelurilor, procedura constă în următoarele etape:
Curtea poate decide întreprinderea unor interogatorii preliminare, pentru a stabili ce fapte necesită furnizarea de dovezi și în ce constau acestea;
Audieri și Opinia Avocatului General;
Deliberare și stabilirea verdictului.
DREPTURILE CETĂȚENILOR ÎN COMUNITATEA EUROPEANĂ
Drepturile indivizilor din statele membre
Efectul direct al directivelor
Doctrina efectului direct semnifică faptul că un individ sau un grup privat poate invoca prevederile unei directive împotriva unui organism guvernamental sau a altui organism.
Scopul acestei doctrine este acela de a oferi indivizilor posibilitatea de a invoca prevederile unei directive acolo unde un stat membru nu a reușit să implementeze o directivă.
O directivă nu are un efect direct în sine, dar poate conține anumite prevederi cu efecte directe.
Condițiile pentru efectele directe pot fi sintetizate în cele ce urmează:
obligația trebuie să fie clară și necondiționată;
poate fi invocată de un individ sau de un organism privat împotriva unui organism guvernamental sau a unuia public, dar niciodată împotriva unui individ sau a unui organism privat.
Curtea Europeană de Justiție a validat această doctrină pentru a putea fi invocată doar împotriva organismelor care constituie emanații ale statului. Conceptul de emanație a statului nu se referă doar la departamentele guvernamentale, ci include toate organismele publice, la orice nivel, și, în anumite circumstanțe poate include corporații publice, care au primit puteri speciale din partea statului pentru furnizarea serviciilor publice.
Curtea Europeană de Justiție este cea mai înaltă curte de justiție, capabilă să autorizeze interpretarea legislației Comunitare și să confere sprijin pentru luarea unei decizii preliminare într-o Curte de Justiție Națională. Cu toate acestea, în cazul legislației în domeniul mediului, curțile naționale de justiție sunt înclinate să nu facă apel la articolul 177.
Suplimentar față de drepturile specifice create de legislația Comunitară, cetățenii beneficiază de două tipuri generale de drepturi:
dreptul de a depune plângeri oficiale în fața Comisiei Europene, cu privire la violarea unei legi Comunitare; aceste plângeri pot constitui baza legală a unei acțiuni de urmărire de către Comisie a statului membru implicat.
dreptul de a înainta cereri Parlamentului Europei, cu privire la o problemă aflată în competența CE. Cererea va fi examinată de către Comitetul privind Petițiile și poate conduce la o interpelare parlamentară, audiere sau acțiune oficială cu privire la subiect.
Cetățenii au doar dreptul de a înainta o plângere, direct Curții de Justiție, în baza unor decizii sau reglementări destinate direct lor. Deoarece directivele sunt adresate statelor membre, nu pot apare poziții ale cetățenilor sau grupărilor cetățenești în legătură cu aceste directive.
Cu toate acestea, grupurile de cetățeni au dreptul să apară în fața Curții de Justiție în scopul sprijinirii unui caz care se află deja înaintat Curții, dacă aceasta își exprimă acordul cu privire la faptul că respectivul grup are un interes legal să sprijine cazul, ca de exmplu, o organizație a consumatorilor într-un caz de protecție a consumatorilor.
CONTROLUL IMPLEMENTĂRII LEGISLAȚIEI COMUNITĂȚII EUROPENE ÎN STATELE MEMBRE
Comisia Europeană, ca gardian al Tratatului (articolul 169) trebuie să asigure implementarea legislației Comunitare în statele membre.
Controlul se referă la:
verificarea realizării executării directivelor în cadrul măsurilor naționale;
implementarea corectă a reglementărilor conținute în directive; și
aplicarea măsurilor Comunitare.
Implementarea formală a măsurilor Comunitare în legislația națională
Directivele conțin o limită de timp impusă statelor membre pentru îndeplinirea măsurilor și comunicarea acestora Comisiei. În situațiile în care limita de timp nu este respectată, în baza articolului 169, Comisia poate deschide acțiune de urmărire împotriva statelor membre care nu se supun legislației Comunitare.
Primul pas al unei astfel de proceduri constă în întocmirea unei Scrisori de notificare și trimiterea acesteia către respectivul stat membru. În această scrisoare se precizează regulile încălcate sau ignorate și se specifică limita de timp în cadrul căreia respectivul stat membru trebuie să răspundă la notificare.
Dacă replica statului membru este considerată satisfăcătoare de către Comisie, atunci cazul este închis.
Dacă însă respectivul stat nu răspunde la notificare, sau justificarea sa este nesatisfăcătoare, atunci Comisia actionează cazul în continuare, trimițând o Motivație de opinie. În cazul în care statul membru nu răspunde la Scrisoarea de notificare, în Motivația de opinie se invocă suplimentar și regulile ignorate sau încălcate, explicate anterior în notificare. Motivația de Opinie acordă respectivului stat membru o limită de timp pentru a-și prezenta părerile și observațiile în fața Comisiei.
După această etapă a procedurii, Comisia poate decide să acționeze în continuare cazul, supunându-l atenției Curții Europene de Justiție.
Implementarea corectă a măsurilor în legislația națională și aplicarea acestor măsuri în statele membre
Comisia trebuie să examineze introducerea măsurilor comunicate de către statele membre. Atunci când măsurile asumate legal nu sunt în concordanță cu directiva, Comisia poate introduce acțiune împotriva respectivului stat membru, conform articolului 169 din Tratat.
În activitatea de control, un rol important îl au procedurile de plângere. Caracteristica esențială a unei astfel de plângeri, care poate fi colectivă sau individuală, este aceea că informează Comisia cu privire la incorecta implementare a măsurilor, prin intermediul unei petiții adresate Parlamentului Europei. În 1990, Directoratul General nr. 11 a primit 480 de plângeri din partea cetățenilor, față de doar 10 plângeri în 1982. Dintre acestea 125 de plângeri s-au înregistrat în Marea Britanie.
Creșterea numărului de plângeri publice, reflectă gradul în care environmentaliștii și cetățenii preocupați de problemele de mediu privesc Comisia ca pe un aliat în lupta pentru întărirea protecției mediului. La rândul său, Comisia se bazează pe presiunea publică exercitată asupra statelor membre pentru implementarea directivelor în domeniul mediului.
Procedura de plângere funcționeaza în felul următor; Comisia este informată
printr-o scrisoare, sau prin intermediul unui material audio-vizual de încălcarea unei anumite legi într-unul din statele membre. Această informație este examinată și înregistrată ca o plângere formală, iar depunătorul plângerii și respectivul stat membru sunt încunoștiințați de acest fapt. Comisia face investigații cu privire la cazul semnalat și, dacă se consideră necesar, poate solicita depunătorului plângerii informații suplimentare.
Politica foarte strictă a Comisiei este aceea de a păstra anonimă identitatea celui care depune plângerea. Comisia informează respectivul stat cu privire la plângerea depusă și baza legală a regulii încălcate sau ignorate și solicită motivația acestuia.
După dobândirea tuturor informațiilor solicitate și a examinării atente, Comisia fie hotărăște închiderea cazului, fie pornirea procedurii formale, în baza Art. 169. În tot timpul procedurii depunătorul plângerii este ținut la curent. Pe parcursul diferitelor stadii de desfășurare a procedurii, au loc discuții între Comisie și respectivul stat, în scopul remedierii neregulei semnalate.
Ultimul stadiu al procedurii constă în decizia Comisiei de a aduce cazul în fața Curții Europene de Justiție. Aceasta, va analiza problema și va hotărî dacă respectivul stat membru și-a îndeplinit sau nu obligațiile. Toate observațiile sunt conținute în decizia finală a Curții Europene de Justiție. Înainte de deferirea cazului Curții Europene de Justiție, cazul are un statut confidențial și numai Comisia poate hotărî, printr-o decizie oficială să dea publicității anumite aspecte ale acestuia. În schimb, audierile la Curtea Europenă de Justiție sunt deschise participării publice, iar părerile Avocatului General și rezultatele judecății sunt publicate integral în Rapoartele de caz ale Curții. Aceleași informații pot fi regăsite și în baza de date Celex. Curtea Europeană de Justiție nu poate impune statelor membre care nu își îndeplinesc obligațiile stipulate în Tratat să plătească amenzi.
3. AQUISUL COMUNITAR ȘI AQUISUL DIN DOMENIUL MEDIULUI
Principalele surse oficiale ale legii comunitare sunt:
Tratatele constituționale ale Comunității – care reprezintă acte ale statelor membre.
Actele legislative ale instituțiilor politice ale Comunității.
Deciziile Curții de Justiție și principiile legale generale și drepturile fundamentale recunoscute și elaborate de aceasta.
Tratatele constituționale
Tratatele reprezintă fundamentul ordinii legale a Comunității. Ele constituie sursele primare ale legii comunitare, din care derivă sursele legislației secundare. Astfel, actele legislative ale Comunității (regulamente, directive și decizii) trebuie să fie fundamentate pe baza legală corectă conferită de Tratate.
Pe lângă faptul că stabilesc drepturi și îndatori ale statelor membre, Tratatele crează cadrul legal pentru înființarea organelor legislative, executive și judiciare autonome, conferind puteri specifice pentru fiecare dintre acestea. În acest fel se reglementează activităile statelor membre, organizațiilor de afaceri și indivizilor.
Așa cum s-a arătat anterior, există trei tratate fondatoare:
Tratatul de la Paris din anul 1951 prin care s-a înființat Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, intrat în vigoare în 1952 și pentru care este prevăzută expirarea în anul 2002.
Tratatul de la Roma din anul 1957 prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană, intrat în vigoare în 1958
Tratatul de la Roma (EURATOM) din anul 1957 prin care s-a înființat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, intrat în vigoare în 1958.
Principalele revizuiri ale tratatelor fondatoare au fost de asemenea prezentate anterior pe larg. Acestea sunt:
Tratatul de Fuziune, sau Tratatul prin care se înființează un Unic Consiliu și o Singură Comisie a Comunităților Europene din 1965, intrat în vigoare în 1967;
Tratatele de Aderare a Noi State Membre:
Prima Aderare (Danemarca, Irlanda și Marea Britanie) în 1972, intrat în vigoare în 1973;
A Doua Aderare (Grecia) în 1979, intrat în vigoare în 1981;
A Treaia Aderare (Spania și Portugalia) în 1985, intrat în vigoare în 1986;
A Patra Aderare (Austria, Suedia și Finlanda) în 1994, intrat în vigoare în 1995;
Actul Unic European în 1986, intrat în vigoare în 1987;
Tratatul Uniunii Europene, asupra căruia s-a ajuns la un acord la Maastricht în decembrie 1991, semnat în februarie 1992 și intrat în vigoare în noiembrie 1993;
Tratatul de la Amsterdam din anul 1997, intrat în vigoare în 1999.
Legislația comunitară secundară: directive, regulamente, decizii
Consiliul, Comisia și Parlamentul sunt cele trei instituții politice ale Comunității, care au responsabilitatea de a adopta acte legislative obligatorii (legislație secundară sau derivată) pentru întreaga Uniune Europeană, acte prin care articolele Tratatului sunt amplificate și care permit legii și politicii comunitare să intre în vigoare. Suplimentar, Băncii Centrale Europeane i s-a conferit puterea de a elabora legi care să-i permită realizarea funcțiilor sale.
Autoritatea legală a legislației secundare este conferită de articolele specifice ale TUE. Deoarece nici Curtea de Justiție nici curțile de justiție naționale nu au puterea de a investiga validitatea Tratatului (Constituția), validitatea actelor comunitare poate fi investigată fie direct prin înaintarea cazului Curții Europene de Justiție în baza Art. 173, fie indirect în cadrul unei curți de justițe naționale, pe baza hotărârii preliminare a Curții în baza Art. 177(b).
În baza Tratatului, în cadrul Comunității Europene se pot elabora:
directive care trebuie implementate prin intermediul legilor sau reglementărilor din statele membre, în cadrul unei limite de timp specificate;
regulamente cu caracter obligatoriu și direct aplicabile în statele membre;
decizii care sunt obligatorii pentru cei cărora le sunt adresate (state membre, persoane fizice și juridice);
recomandări și opinii care nu au caracter obligatoriu și nu constituie acte legale.
Directivele
O directivă constiuie o măsură legală al cărei caracter obligatoriu se referă la rezultatul la care trebuie să ajungă fiecare stat membru căruia îi este adresată. Ea poate fi adresată tuturor statelor membre, sau chiar unui singur stat membru.
Orice stat membru căruia îi este adresată directiva are obligația de a realiza obiectivul sau scopul directivei, dar are libertatea de a alege tipul de măsuri sau proceduri la nivel național prin care să ajungă la rezultatul scontat al directivei.
O directivă conține întotdeauna un anumit articol, sau anumite articole, legate de limita de timp impusă statelor membre pentru luarea măsurilor specificate; această prevedere se găsește de obicei la sfârșitul directivei.
Deși articolul 189 al Tratatului CE stipulează că forma și metodele de implementare ale directivei în legislația națională rămân la latitudinea statelor membre, transpunerea este obligatorie. Implementarea unei directive în cadrul măsurilor naționale trebuie să concorde cu îndeplinirea anumitor condiții, conform celor stabilite de Curtea Europeană de Justiție.
Aceste condiții pot fi sintetizate după cum urmează:
măsurile nu pot fi adoptate prin intermediul actelor care conțin o delegare a puterii și care pot fi revizuite în mod unilateral de către autoritățile locale;
măsurile trebuie să fie obligatorii;
măsurile trebuie să fie publicate pentru a crea drepturi pentru terți.
Curtea Europeană de Justiție a hotărât în câteva ocazii ca circularele să nu poată fi considerate mijloace corecte de implementare a directivelor, deoarece acestea nu îndeplinesc în întregime condițiile anterior enumerate.
Statele membre interesate sunt informate în legătură cu directiva, care este de asemenea publicată în Jurnalul Oficial, deși această obligație nu este impusă prin Tratat.
Practic, pentru o perioadă mai mare de 25 de ani, directiva a reprezentat principalul instrument al politicii Comunitare în domeniul mediului. CE definește obiective, standarde și proceduri, permițând în același timp statelor membre o anumită flexibilitate în integrarea acestora în cadrul sistemelor administrative și legislative naționale.
Astfel, atunci când un stat membru al CE poate opta pentru promulgarea unei noi legi, care aproape reproduce textul unei directive, un alt stat membru care are deja o lege în sectorul acoperit de directivă, poate opta pentru implementarea directivei, prin amendarea legii anterioare, sau prin intermediul altor tipuri de reglementări naționale.
Deoarece uneori implementarea completă a directivelor se poate derula pe parcursul unor perioade lungi de timp, iar statele membre pot avea opinii divergente în privința transpunerii directivelor în legi naționale, CE a optat pentru utilizarea regulamentelor, deoarece acestea au efecte mult mai rapide și sunt aplicate direct prin Comunitate.
Majoritatea directivelor sunt acte ale Consiliului.
Regulamentele
Regulamentele, conform prevederilor Art. 189(2) al CE au aplicabilitate generală, constituind principalele instrumente legale prin care se asigură uniformitatea legislației în Comunitate; sunt în întregime obligatorii și sunt direct aplicabile în statele membre.
Semnificația aplicabilității directe a regulamentelor constă în aceea că statele membre nu au obligația de a transpune și regulamentele Comunitare în sistemul legal național.
Intrarea în vigoare a unui regulament se produce automat, în urma adoptării, sau a stabilirii unei date concrete de către Comisie sau Consiliu.
În cazul în care este adoptat un regulament, statele membre nu trebuie să ia măsuri pe plan național pentru a implementa acest act; în consecință, prevederile
dintr-un regulament sunt mult mai detaliate decât cele dintr-o directivă, deoarece acestea trebuie să fie direct aplicabile fără a lua măsuri pe plan național.
Deciziile
O decizie este obligatorie în întregime pentru cei cărora le este adreasată (Art. 189(4)). Spre deosebire de un regulament, care are aplicabilitate generală, o decizie poate fi luată împotriva unui stat membru, unei persoane individuale, sau a unei întreprinderi.
Prin definiție, deciziile sunt acte oficiale, prin care se impun drepturi sau obligații celor cărora le sunt adresate. Statele membre sunt informate asupra deciziei, dar publicarea în Jurnalul Oficial nu este obligatorie.
Caracterul obligatoriu al deciziei nu lasă nici un fel de libertate pentru manierea în care aceasta va fi pusă în aplicare.
Regulamentele, directivele și deciziile conțin în cadrul preambulului baza legală a măsurilor, motivele pentru care au fost adoptate, originea propunerii și opiniile necesare.
În domeniul protecției mediului, marea majoritate a măsurilor Comunitare sunt luate sub forma directivelor, care trebuie implementate de către statele membre. Totuși, în practică, de multe ori se produce o întârziere în introducerea acestor măsuri și, totodată, se întâmplă ca statele membre să nu comunice măsurile adoptate în timpul specificat.
Comisia, ca gardian al Tratatului, trebuie să asigure implementarea directivelor în statele membre.
Tratatul stabilește diferite cerințe pentru intrarea în vigoare a diverselor tipuri de acte legislative Comunitare:
Regulamentele intră în vigoare la data specificată la apariția lor, sau în absența acesteia, începând cu a douăzecea zi din momentul publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE).
Directivele și deciziile trebuie să fie semnalate celor cărora le sunt adresate. Datele notificărilor sunt indicate în notele de picior ale directivelor. Directivele prezintă de multe ori un termen limită până la care statele membre trebuie să le implementeze (în mod normal între 18 luni și 2 ani).
Tratatele internaționale intră în vigoare în momentul în care au fost ratificate de un anumit număr de state; datele la care asemenea tratate intră în vigoare în CE sunt de asemenea indicate ca note de picior.
Prin Art. 191 al CE, s-au stabilit regulile privind publicarea actelor legislative ale Comunității. Astfel în Jurnalul Oficial, seria 'L' trebuie publicate toate:
regulamentele;
directivele adoptate în baza procedurii de codecizie a Consiliului și Parlamentului;
directivele Consiliului sau Comisiei adresate tuturor statelor membre;
deciziile adoptate în baza procedurii de codecizie.
Deciziile Curții Europene de Justiție
Deciziile Curții Europene de Justiție constituie o sursă secundară a legii comunitare, prin care se furnizează interpretări autorizate ale Tratatului și a actelor legislative promovate de instituțiile Comunității pe această bază. Pe parcursul perioadei în care s-a realizat interpretarea Tratatului și a actelor legislative derivate, Curtea Europeană de Justiție a completat și a umplut golurile existente în sistemul legal al Comunității, într-o manieră care a întărit în mod considerabil procesul integrării economice și legale.
Suplimentar, într-un mumăr de decizii de o mare importanță, Curtea Europeană de Justiție a depășit stadiul de interpretare în sensul normal al termenului și, ca elaboroatoare de politică, a stabilit, rafinat și promovat câteva principii fundamentale despre care se poate spune că sunt exprimate în cadrul Tratatului.
Acestea principii interdependente sunt:
principiul autonomiei;
principiul supremației;
principiul aplicabilității directe și a efectelor directe ale legii Comunității.
Simultan cu clarificarea relației dintre legea Comunitară și legile naționale, Curtea Europeană de Justiție, în baza principiilor fundamentale stabilite, a contribuit la creșterea sferei de cuprindere și a eficacității legii Comunității, incluzând drepturile indivizilor în cadrul ordinii legale comunitare.
O altă contribuție majoră a constat în recunoașterea de către Curtea Europeană de Justiție și elaborarea de către aceasta a principiilor generale ale legii Comunității (despre care se face referire în Art. 215 -'principii generale comune legilor statelor membre'). Unele dintre aceste principii se regăsesc în Tratat (principiul solidarității, principiul nediscriminării pe criterii de naționalitate), dar în principal ele au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiție pe baza tradițiilor legale naționale ale statelor membre și adaptate la contextul Comunității.
Aceste principii includ:
principiul egalității (nediscriminarea ca principiu general);
principiul drepturilor fundamentale ale omului (la care Tratatul de la Roma nu făcea referire expresă); și
principiul proporționalității. Acesta semnifică faptul că poverile economice pot fi plasate pe indivizi sau corporații în scopul realizării intereselor generale ale Comunității (cum ar fi progresul politicilor Comunității) numai în măsura în care acest lucru este strict necesar pentru realizarea unor astfel de scopuri – respectiv o problemă de mijloace și finalitate.
Curtea de Justiție, principiile supremației și efectului direct al legii Comunității
În baza conceptului de integrare, a politicilor comune și coordonate și a necesității înființării și menținerii Pieței Comune, legea Comunitară trebuie să aibă o semnificație uniformă și un efect uniform în toate statele membre, iar legii Comunitare trebuie să i se acorde supremație în cadrul ordinii legale naționale a statelor membre.
Comunitatea nu ar fi capabilă să funcționeze bine dacă statele membre ar avea puterea de a anula legea Comunitară, prin acordarea unui tratament preferențial legilor naționale. Dacă acest lucru ar fi posibil, legea Comunitară și-ar pierde caracteristicile sale esențiale, iar baza legală a Comunității ar fi în mod radical prejudiciată.
Dezvoltarea continuă a politicii comunitare, în vederea realizării obiectivelor Uniunii, trebuie să implice cu necesitate noi prevederi, sau extinderea prevedrilor existente pentru drepturile legale ale persoanelor fizice și juidice în cadrul lărgirii jurisdicției economice și sociale a Comunității.
Datoria statelor membre de a îndeplini obligațiile impuse de Tratat și legislația Comunitară are drept consecință nu numai posibilitatea intentării unei acțiuni împotriva lor, în mod normal de către Comisie, pentru încălcarea acestor obligații, ci și datoria curților naționale de justiție de a recunoaște și proteja acele drepturi directe efective pe care legea comunitară le conferă indivizilor și pe care aceștia caută să le impună împotriva autorităților naționale sau a altor indivizi.
Comunitatea, prin exercitarea în principal de către Comisie a puterilor conferite de Tratat, este preocupată de realizarea integrală și efectivă a implementării politicilor aflate în competența sa. Totuși, în multe cazuri, pentru realizarea acestor obiective, Comisia trebuie să conlucreze cu diferite autorități naționale (departamente guvernamentale, autorități vamale, diferite agenții, etc.). În cadrul acestor conlucrări, statelor membre și agențiilor lor li se solicită să adopte anumite măsuri, sau să se abțină de adoptarea altor acțiuni. Aceasta poate implica obligativitatea de a adopta noi legi secundare, de a revizui legislația existentă, sau de a abroga legi existente.
Similar, curțile de justiție naționale, de multe ori în cooperare cu Curtea Europeană de Justiție, prin intermediul procedurii hotărârilor preliminare, au datoria de a asigura eficacitatea integrală a legii comunitare în cadrul propriilor jurisdicții. În situația în care cazul are o dimensiune comunitară, curțile naționale și tribunalele au obligația de a interpreta legea comunitară sau de a solicita o interpretare din partea Curții Europene de Justiție, pentru a aplica legea comunitară și pentru a o impune.
Interpretările Curții Europene de Justiție rămân definitive în curțile de justiție și tribunalele statelor membre. Curtea Europeană de Justiție poate fi de asemenea solicitată să evalueze validitatea actelor legislative ale instituțiilor comunitare.
Acquisul din domeniul mediului
Armonizarea legilor constituie o obligație unică de apartenență la Uniunea Europeană, semnificând faptul că țările care aspiră la intrarea în UE trebuie să-și alinieze legile, regulile și procedurile naționale pentru a permite implementarea integrală a corpului de legi conținut în acquisul comunitar.
Deoarece obligația armonizării continuă și după aderare, armonizarea de preaderare constituie o oportunitate pentru țările candidate de a-și organiza instituțiile și procedurile și de a-și instrui personalul pentru responabilitățile curente legate de elaborarea, implementarea și impunerea legilor Uniunii Europene.
Legislația de mediu a Uniunii Europene a evoluat în ultimii 30 de ani și cuprinde în prezent aproximativ 300 de acte legislative, incluzând directive, reglementări, decizii și recomandări. La acestea se adaugă un mare număr de comunicări și alte documente politice relevante pentru politica de mediu a Uniunii Europene.
Corpul de legi al Uniunii Europene în domeniul mediului, la care țările Europei Centrale și de Est vor trebui să alinieze în final legislațiile naționale și practicile administrative, pentru îndeplinirea uneia dintre condițiile de membru al Uniunii – așa numitul acquis în domeniul mediului – este mult mai mic.
Acquis-ul constă în principal dintr-un număr de directive – multe dintre care au fost amendate de câteva ori și suplimentate cu directive "fiică" și un număr de regulamente.
Rolul Tratatului Comunității Europene în cadrul procesului de armonizare legislativă în domeniul mediului
Tratatul CE stabilește câteva principii generale de politică de mediu în Art. 130r, dar aceste principii nu trebuie să fie transpuse în mod explicit în legile naționale în scopul armonizării. Ele ajută la înțelegerea obiectivelor politicii și legilor din domeniul mediului în UE și la interpretarea și armonizarea actelor legislative individuale ale UE.
Legile din domeniul mediului din UE trebuie să se bazeze pe una sau mai multe prevederi ale Tratatului, cele mai comune în domeniul mediului fiind Art. 100a (legislația referitoare la Piața Unică, care surprinde domeniul mediului) și Art. 130s (în integralitate destinat mediului). În scopul armonizării, semnificația bazei legale a legilor UE în cauză este aceea că va influența capacitatea unei țări de a impune standarde de mediu mai stricte decât cele conținute în respectiva lege UE.
Spre exemplu, dacă o directivă este adoptată pe baza Art. 130s, statele membre au o mai mare posibilitate de a adopta măsuri naționale mai puternice în domeniul mediului, decât în cazul în care directiva este adoptată în baza Art. 100a.
Directivele care introduc reglementări în domeniul mediului
Majoritatea legilor UE în domeniul mediului sunt Directive. Acestea constituie așa cum s-a arătat anterior un tip special de legi ale UE. Ele sunt elaborate pentru a impune obligații statelor membre și pentru a fi suficient de flexibile pentru a lua în considerare tradiții legale și administrative diferite. Opțiunea și metodele de aliniere a sistemelor legale și administrative naționale este lăsată la latitudinea statelor membre.
Directivele sunt obligatorii pentru toate statele membre, dar pot conține cerințe diferite, care iau în considerare condițiile economice și de mediu diferite din fiecare stat membru.
Spre exemplu, Directiva privind marile centrale cu ardere, stabilește ținte diferite pentru reducerea emisiilor în fiecare stat membru și permite chiar unora dintre state care sunt mai puțin dezvoltate economic să-și crească emisiile.
Directivele cadru stabilesc principiile generale, procedurile și cerințele privind legislația în diferite sectoare. Directivele cadru sunt urmate de directive "fiică", specifice diferitelor sectoare. Directivele fiică trebuie să se conformeze cerințelor generale din directiva cadru.
Înțelegerea structurii textelor de lege ale UE este vitală pentru elaborarea unor strategii de armonizare legislativă eficace în domeniul mediului.
Regulamentele care introduc reglementări în domeniul mediului
Aproximativ 10% din legile UE în domeniul mediului capătă forma regulamentelor. Regulamentele sunt obligatorii pentru toate statele membre și anulează orice lege națională conflictuală. Statele membre nu trebuie să transpună prevederile regulamentelor într-o lege națională, chiar dacă legea națională este identică cu regulamentul.
Această interzicere a transpunerii apare datorită faptului că regulamentele trebuie aplicate direct de curțile naționale de justiție și corpurile administrative naționale; orice legislație națională transpusă ar fi în conflict cu natura legală specifică a regulamentelor aflate sub incidența Tratatului CE.
Ca urmare, regulamentele cad în afara procesului de armonizare și intră în vigoare în țările care au solicitat integrarea la data accesului. Totuși, regulamentele din domeniul mediului necesită măsuri suplimentare pentru implementare și ca urmare nu pot fi ignorate total în perioada de pregătire pentru aderare.
Spre exemplu, tipurile de măsuri pe care țările membre vor trebui să le ia, includ: desemnarea autorităților competente responsabile cu inspecția și controlul comerțului cu substanțe chimice interzise sau cu specii amenințate, publicarea de îndrumare și forme de notificare, stabilirea sancțiunilor naționale pentru încălcarea legii.
Regulamentele au de obicei un scop precis și sunt utilizate acolo unde este important ca în țările membre să fie aplicate exact aceleași prevederi. În anumite sectoare (deșeuri și industria chimică), legislația UE constă într-un amestec de regulamente și directive. Astfel de exemple sunt, regulamentul care implementează Convenția de la Basel și Directiva cadru privind deșeurile; directivele privind clasificarea și etichetarea substanțelor chimice periculoase și regulamentul privind exportul și importul substanțelor chimice interzise. Este importantă analizarea impactului regulamentelor pentru a ști ce acțiuni vor fi necesare pentru armonizarea directivelor care au legătură cu acestea.
Deciziile care introduc reglementări în domeniul mediului
Deciziile sunt acte legislative individuale care sunt în întregime obligatorii pentru părțile cărora le sunt destinate. Ele diferă de directive sau reglementări prin aceea că sunt de obicei exterm de specifice. În domeniul mediului sunt mai puțin comune. Regulamentele sau directivele din domeniul mediului dau de multe ori Comisiei puterea de a lua decizii legate de implementarea lor.
Spre exemplu, Comisia poate amenda lista deșurilor aflate sub incidența regulamentului privind transportul transfrontieră al deșeurilor, poate specifica documentele necesare și alte măsuri administrative. Comisia a luat de asemenea o serie de decizii prin care a stabilit condițiile de acordare a eco etichetării diferitelor grupe de produse.
Rolul Curții Europene de Justiție și deciziile sale privind interpretarea legilor UE în domeniul mediului
Curtea Europeană de Justiție constituie autoritatea supremă pentru interpretarea legală a Tratatului și a legislației UE. În ultimii ani, Curtea Europeană de Justiție a adoptat un mare număr de decizii privind interpretarea legilor UE în domeniul mediului și armonizarea lor în statele membre în contextul înființării Pieței Unice. A elaborat de asemenea principii importante privind transpunerea directivelor.
Ca urmare, la elaborarea unei strategii detaliate de armonizare a legilor din domeniul mediului, țările ar trebui să analizeze cu atenție impactul acestor decizii privind interpretarea directivelor și a metodele de armonizare.
Principiile de transpunere
Există un număr de principii și cerințe fundamentale care ar trebui să îndrume procesul de armonizare și implementare, care derivă în principal din cazurile analizate de Curtea Europeană de Justiție, privind eșecul implementării corecte a directivei. Hotărârile Curții Europeane de Justiție sunt obligatorii din punct de vedere legal, deși aceast lucru nu este specificat în mod explicit în Tratat, sau în însăși textul directivelor.
Cele mai importante probleme legate de armonizarea legislativă, cuprind o serie de aspecte care trebuie avute în vedere, datorită interpretărilor acordate de Curtea Europeană de Justiție:
1) Poate un guvern să utilizeze măsuri administrative nerestrictive pentru a atinge obiectivul directivei?
Nu. Deși Tratatul pare să îngăduie o mare libertate în ceea ce privește mijloacele de transpunere adoptate, Curtea Europeană de Justiție a hotărât că metodele de transpunere, altele decât cele care sunt de natură legală, vin în conflict cu natura legală obligatorie a directivelor. Acest principiu este în particular important pentru țările care s-au bazat în mod tradițional pe măsuri de natură administrativă pentru realizarea politicii în domeniul mediului.
Când o prevedere a unei directive solicită elaborarea unor programe sau realizarea unor anumite ținte, o soluție adecvată pentru implementare poate consta în stabilirea unor acorduri de mediu obligatorii din punct de vedere legal, între autoritățile publice și industrie.
Prevederile care obligă statele membre să achiziționeze informații și să elaboreze rapoarte, nu trebuie neapărat transpuse în legislația națională.
2) Trebuie adoptată o nouă lege națională?
Nu neapărat. Pentru implementarea directivei, statele membre pot utiliza legile naționale existente sau le pot amenda. Este însă foarte rară situația în care o lege în vigoare să se potrivească perfect cu directiva. Experiența demonstrează că nu este înțelept ca statul membru să se bazeze pe legislația existentă, decât dacă respectiva lege a fost comparată prevedere cu prevedere cu directiva UE.
3) Trebuie transpuși termenii exacți din directivă în legislația națională?
Nu. Directivele sunt astfel elaborate pentru a conferi flexibilitate statelor membre, iar transpunerea cuvânt cu cuvânt nu este esențială dacă cerințele directivei sunt îndeplinite de legile naționale. Statele trebuie să fie însă foarte atente ca limbajul legii naționale să reflecte în integralitate directiva. Anumite țări membre au adoptat de fapt practica transpunerii cuvânt cu cuvânt (cunoscută sub denumirea de copiere), pentru a evita problemele de neconformare. Această practică are capcanele sale: transpunerea în absența unor măsuri legale și administrative care să permită implementarea și impunerea efectivă a directivei nu este suficientă. Ca urmare, este necesar ca în această etapă legislația transpusă să aibă un grad mai mare de detaliu, fără a restrânge sfera de cuprindere a obligațiilor directivei, pentru a realiza în practică rezultatul scontat prin directivă.
O importanță deosebită o are asigurarea faptului că definițiile din directiva UE sunt transpuse literal și integral în legislația națională prin care se dorește implementarea directivei.
4) Poate alege un guvern sancțiunile pentru a impune legile naționale care transpun directiva?
Da. În general, directivele lasă forma de sancțiune la latitudinea statelor membre. Doar foarte rar prescriu faptul că violarea legii naționale care implementează o directivă trebuie pedepsită prin sancțiuni de ordin civil sau penal. Această libertate nu este însă totală:
forma de sancțiune aleasă pe plan național trebuie să aibă eficacitate, pentru a asigura faptul că scopul directivei este atins;
nu trebuie să existe forme de discriminare între sancțiunile adoptate pentru măsurile de implementare a directivei și sancțiunile impuse prin legislația națională care are legături cu aceasta: spre exemplu, o încălcare a unei prevederi referitaore la mediu, aflată sub incidența unei legi naționale, nu trebuie să fie prevăzută cu sancțiuni excesive comparativ cu o lege națională care transpune o prevedere similară a unei directive UE.
5) Pot adopta țările standarde de mediu mai înalte?
Uneori. Tratatul CE permite țărilor să adopte – sau să mențină – standarde naționale în domeniul mediului și prevederi care pot fi mult mai stricte ca cele conținute în legislația UE în domeniul mediului. Această libertate nu este însă absolută.
Anumite directive UE permit în mod explicit, sau încurajează statele membre să adopte măsuri mai stricte. Practic, ele stabilesc standarde minime de conformare și nu standarde maxime. Acesta este cazul uzual al valorilor limitelor de emisie pentru evacuările în aer sau apă sau pentru standardele de calitate a mediului.
Spre exemplu, directivele UE privind calitatea aerului sau a apei stabilesc de multe ori valorile limită obligatorii pentru anumiți poluanți, suplimentate cu valori indicate, care stabilesc obiectivele de calitate a mediului pe care statele membre trebuie să încerce să le realizeze.
Atunci când directivele UE în domeniul mediului sunt bazate pe Art. 100a al Tratatului CE , un stat membru poate să aplice măsuri mai stricte de protecție a mediului, dacă anterior a obținut aprobarea Comisiei și a demonstrat cauza pentru care are nevoie de o măsură mai strictă în domeniul mediului.
Atunci când legislația UE în domeniul mediului are ca bază legală prevederile Tratatului fundamentate pe Art 130r, s și t, țările au drepturi mai largi să adopte măsuri mai stricte în domeniul mediului. Aceste măsuri trebuie semnalate Comisiei prin notificări și ele nu pot fi o formă mascată de restricție comercială sau discriminare arbitrară a bunurilor și serviciilor furnizate de un alt stat membru.
Când o directivă sau reglementare UE bazată pe Art. 130s are ca obiectiv reglementarea integrală a unui domeniu de activitate, cum ar fi cazul reglemntării transportului transfrontieră a deșeurilor, țările trebuie să fie foarte atente la introducerea unor măsuri mai stricte.
6) Are un guvern autonomie completă în a stabili anumite zone geografice care să cadă sub incidența directivelor?
Nu. Multe dintre directivele UE în domeniul mediului solicită statelor membre să desemneze, în conformitate cu criteriile stipulate în directivă, zone aflate pe propriul teritoriu, care vor fi supuse prevederilor directivei. Exemplele includ: zonele de protecție a habitatelor naturale, zonele urbane sensibile și mai puțin sensibile care pot intra sub incidența Directivei privind tratarea apelor uzate urbane și zonele în care calitatea aerului nu îndeplinește standardele UE. În mod uzual, aceste zone trebuie semnalate prin notificări înaintate Comisiei și trebuie întocmite și adoptate planuri de protejare sau remediere.
Deși criteriile exprimate în directivă pot lăsa o anumită libertate statelor membre în ceea ce privește modalitatea de desemnare a unor astfel de zone, eșecul de a aplica corect acele criterii poate crea probleme respectivului stat membru cu Comisia Europeană și în final cu Curtea Europeană de Justiție.
Se aplică următoarele principii generale;
desemnarea respectivelor zone trebuie făcută de autoritatea națională competentă, în forma legală restrictivă adecvată, indiferent de faptul că propunerea este elaborată de alte instituții;
criteriile de desemnare a zonelor specificate în directivă trebuie aplicate cu mare atenție;
guvernul trebuie să fie foarte atent la factorii irelevanți care pot influența alegerea zonelor desemnate. Datorită costurilor de protecție sau celor asociate îmbunătățirii calității zonei, în urma desemnării acesteia, va exista o reală presiune pentru desemnarea unui număr redus de zone și de dimensiuni restrânse. Considerațiile economice și de altă natură decât cele de mediu pot să nu fie luate în considerare, decât în cazurile în care acestea sunt permise în mod explicit de directivă;
este utilă revizuirea practicilor statelor care s-au conformat directivelor și verificarea hotărârilor Curții Europene de Justiție.
7) Armonizarea se aplică regulamentelor?
În mod riguros, nu. Dar, țările trebuie să mai parcurgă câteva etape administrative pentru a implementa regulamentele. Sectorul mediului, are câteva regulamente foarte importante, care implementează spre exemplu controlul comerțului internațional cu deșeuri sau cu specii amenințate și Schemele de Eco-management și audit (EMAS). Acestea nu vor intra în vigoare în țările candidate până la data accesului și nu este solicitată nici un fel de transpunere în legile naționale. Totuși statele solicitante trebuie să fie conștiente de faptul că:
anumite regulamente necesită desemnarea sau înființarea autorităților sau organismelor responsabile cu implementarea lor; acestea pot fi realizate prin ordine sau decrete administrative;
anumite regulamente solicită în mod explicit țărilor să prevadă penalități în legile naționale, bazate pe codul de procedură civilă sau penală, pentru neconformarea cu regulamentele UE. Chiar în cazul în care nu există o astfel de prevedere explicită, trebuie să existe sancțiuni eficace la nivel național, pentru asigurarea conformării cu regulamentele;
țările trebuie să se asigure de faptul că la data accesului măsurile administrative și instituționale sunt funcționale și că orice legi naționale la care există suprapuneri sau orice legi naționale conflictuale sunt abrogate;
când legislația UE într-un sector de mediu conține un amestec de directive și regulamente, țările trebuie să aibă o grijă deosebită în a asigura faptul că măsurile naționale care implementează directiva sunt în întregime integrate și nu vin în conflict cu regulamentele UE.
4. SCURTA PREZENTARE A ACQUISULUI UNIUNII EUROPENE DIN DOMENIUL MEDIULUI
In mare, legislația UE în domeniul mediului acoperă :
produsele: spre exemplu, controlul zgomotelor produse de echipamente de construcții, controlul emisiilor autovehiculelor, controlul substanțelor chimice periculoase, transportul deșeurilor, producerea în general a substanțelor chimice periculoase și controlul acestora .
activitățile sau procesele de producție care pot avea un impact asupra mediului sau sănătății umane .
protecția calității mediului :controlul substanțelor periculoase în aer ,apa sau
sol.
proceduri și drepturi procedurale.
Acquisul în domeniul mediului este grupat în următoarele domenii:
Horizontal legislation (legislația orizontala)
Air quality (calitatea aerului)
Waste management (managementul deșeurilor)
Water quality (calitatea apei)
Nature protection (protecția naturii)
Industrial pollution control and risk management (controlul poluării industriale și managementul riscului)
Chemicals and genetically modified Organisms (substanțe chimice și organismele modificate genetic)
Noise from vehicles and machineries (zgomotul produs de vehicule și mașinării)
Nuclear safety and radiation protection (securitatea nucleară și împotriva radiațiilor)
Climate change (modificările climaterice);
Civil protection (protecția civilă)
Politicy (politici)
Internatinal co-operation (cooperarea internațională)
Legislația orizontală
Legislația poate fi clasificată ca fiind „orizontală” atunci când este legată de probleme generale ale managementului de mediu și nu de sectoarele particulare, tipuri de produse sau emisii.
Cele trei directive din această categorie de legislație orizontală se refera la achiziționarea și evaluarea informațiilor referitoare la mediu și la vastul domeniu de activități care produc un impact asupra mediului.
Informațiile pot fi:
studii de evaluare a impactului produs asupra mediului de lucrările de dezvoltare propuse
baze de date privind mediul , cu acces public
cerințe sau proceduri pentru întocmirea rapoartelor referitoare la implementarea directivelor
Informațiile riguroase referitoare la mediu și la efectele activităților umane sunt de o importanță deosebită, deoarece constituie baza pentru :
elaborarea , implementarea , monitorizarea și aplicarea reglementărilor din domeniul mediului
participarea publica la elaborarea deciziilor , deci a formării unor instituții democratice mai puternice.
Directiva privind „Accesul la informațiile din domeniul mediului” caută să garanteze
accesul la informațiile privind mediul, informații deținute de autoritățile publice, organismele controlate de guvern care au responsabilități publice în domeniul mediului .
Directiva este fundamentată pe o definiție amplă a termenului de „informații din
domeniul mediului,”informații care trebuie să fie disponibile indivizilor „ fără a necesita existența unei justificări .Directiva face de asemenea apel la elaborarea periodică de rapoarte de mediu realizate de statele membre .
Directiva privind „Evaluarea impactului asupra mediului „solicita ca anterior
obținerii aprobării guvernamentale ,anumite proiecte de dezvoltare să fie supuse unui proces de evaluare în care să se analizeze potențialele efecte ale proiectelor asupra mediului .
Directiva referitoare la” Întocmirea de rapoarte privind implementarea directivelor
din domeniul mediului „armonizează și încearcă să îmbunătățească modalitatea de furnizare a rapoartelor întocmite de statele membre pentru Comisia Europeana.
Calitatea aerului
Poluanții aerului provin dintr-o larga varietate de surse mobile sau staționare. În legislația UE există trei categorii de legi:
privind în general evaluarea și gestiunea aerului și cea privind controlul emisiilor provenite din surse mobile
privind emisiile provenite din surse staționare
privind emisiile provenite de la incineratoare
Noua Directiva cadru privind calitatea aerului este structurată pentru a putea furniza
un cadru strategic cuprinzător pentru gestiunea calității aerului în țările membre , legând controlul emisiilor de realizarea obiectivelor de calitate a aerului.
Directivele legate de calitatea aerului și referitoare la compoziția acestuia sunt :
Directiva cadru privind calitatea aerului
Emisiile de compuși organici volatili
Conținutul de plumb din benzina
Conținutul de sulfat al combustibililor lichizi
Managementul deșeurilor
Structura de ansamblu al unui regim eficace de management al deșeurilor este
stabilită prin Directiva cadru privind deșeurile și de Directiva privind deșeurile periculoase, care o completează .
Aceste directive stabilesc cadrul pentru structurile de management al deșeurilor ,
care au fost elaborate de doua tipuri de directive „fiica „ :
un prim grup care se stabilește cerințele pentru acordarea autorizaților de funcționare, a facilitaților de eliminare a deșeurilor
un al doilea grup care se stabilește cerințele pentru tipuri specifice de deșeuri, cum sunt uleiurile, ambalajele și bateriile
Directivele de care se ține seama în managementul deșeurilor sunt :
Directiva cadru privind deșeurile
Deșeurile periculoase
Transportul deșeurilor
Instalații pentru eliminarea deșeurilor
Incinerarea deșeurilor periculoase
Incinerarea deșeurilor în instalații noi și existente
Directiva privind depozitarea în gropi de deșeuri
Tipuri de deșeuri
Calitatea apei
Domeniul apelor este unul dintre cele mai cuprinzătoare reglementate domenii ale
legislației UE .Ca urmare a unor discuții extinse la nivelul statelor membre și la nivelul comunitar ,a devenit din ce în ce mai clar ca o protecție eficientă a apelor ,nu se poate realiza decât printr-o abordare combinată ,care să îmbine legislația privind standardele de calitate a apelor cu legislația privind valorile limitelor de emisie .
Aceasta abordare combinată este de asemenea conformă cu următoarele principii
stabilite în Tratat:
-principiul precauției
-principiul rectificării la sursă, ca o prioritate, a pagubelor generate asupra mediului
-principiul luării în considerare a condițiilor de mediu diferite ,existente în diverse regiuni .
Directivele prevăzute sunt următoarele:
-Directiva cadru pentru apa
-Directiva privind apele uzate urbane
-Directiva privind nitrații proveniți din surse agricole
-Directiva privind evacuările de substanțe periculoase
-Directiva privind apa potabila
-Directiva privind extracția de apa potabila din surse de apa de suprafața
-Directiva privind apele subterane
-Directiva privind apele destinate scăldatului
Controlul poluării industriale si managementul riscului
Directivele și regulamentele acestui domeniu acoperă trei subdomenii principale :
-controlul emisiilor industriale
-controlul riscului accidentelor majore
-auditul de mediu și etichetarea ecologica
Primul subdomeniu include directivele care stabilesc cerințele necesare autorizării
funcționarii unor anumite facilități industriale ,cum ar fi controlul eliberării emisiilor în aer sau în apă .
Acestea includ:
-Directiva privind integrarea prevenirii poluării și a controlului poluării
-Directiva privind emisiile de la marile centrale de ardere
-Directiva privind poluarea aerului de la unitățile industriale
Al doilea subdomeniu include Directiva „Sevesto” ,care poarta denumirea unui
oraș din Italia, care a fost locul unui accident major de eliberare de gaze toxice .
Aceasta directiva solicită operatorilor unităților industriale să identifice pericolele
de accidente majore și să ia măsuri de control și eliminare a efectelor acestora .
Al treilea subdomeniu include regulamentele pivind EMAS și privind etichetarea
ecologică
-regulamentul EMAS încurajează participarea voluntară a unităților industriale la crearea sistemelor interne de management de mediu și elaborarea programelor de audit.
-regulamentul privind etichetarea ecologica, introduce o schema de acordare a etichetelor ecologice în UE și are ca scop promovarea conceperii, producției, marketingului și folosirii produselor care au un efect limitat asupra mediului pe întregul lor ciclu de viață .
IPPC ~ scopul directivei este de a asigura prevenirea și controlul poluării provenită dintr-o gamă foarte variată de activități ,prin introducerea unor măsuri privind deșeurile ,pentru a ajunge la un înalt nivel de protecție a mediului în ansamblul său .
Toate activitățile acoperite de directivă necesită acordarea unei autorizații.
Statele membre sunt obligate să solicite în autorizația de mediu limite de emisie și
să se asigure de faptul că premisele conțin măsuri destinate următoarelor cerințe fundamentale :
-sunt luate toate măsurile adecvate de prevenire a poluării
-nu este provocată o poluare semnificativă
-este evitată producerea de deșeuri
-energia este eficient utilizată
-sunt luate măsuri de prevenire a accidentelor
Securitatea nucleara și protecția impotrivca radiațiilor
UE a adoptat, o serie de directive și regulamente, prin care se stabilesc standardele
privind protejarea sănătății muncitorilor și a populației în fața pericolului ridicat de radiațiile ionizante .
Directiva cadru sau Euratom, sau directiva „standardelor fundamentale de
siguranță constituie baza legislației în domeniu .Aceasta directiva este completata de o alta directiva Euratom, privind protecția împotriva expunerii la radiațiile medicale .
Directiva privind protecția lucrătorilor din exterior împotriva radiațiilor, stabilește
reglementări privind protejarea acestei categorii de muncitori.
Regulamentul privind alimentele contaminate, stabilește nivelele maxime
admisibile ale contaminării radioactive a alimentelor și hranei alimentare supuse comercializării în cazul unui accident nuclear .
Securitatea nucleara și protecția împotriva radiațiilor trebuie să țină seama de
anumite directive privind următoarele domenii :
standardele fundamentale de siguranță
evaluarea din timp a riscurilor și optimizarea protecției
clasificarea locurilor de muncă
monitorizarea expuneri
supravegherea medicală
transportul deșeurilor radioactive
transportul substanțelor radioactive
importul produselor agricole în urma accidentului de la Cernobîl
alimente contaminate în cazul unui accident nuclear
protecția împotriva expuneri la radiațiile medicale
informarea publicului
protecția lucrătorilor din exterior împotriva radiațiilor
5. ARMONIZAREA LEGISLATIEI NATIONALE DIN DOMENIUL MEDIULUI.
CONSIDERATII PRIVIND IMPLEMENTAREA
Aproximativ jumătate din legislația UE din domeniul mediului este legată de produse și este specificată în „Cartea Albă” a Comisiei din 1995 .
Cartea Alba a avut scopul de a facilita eforturile de armonizare ale țărilor asociate, prin structurarea corpului de legi a UE ,legat de funcționarea Pieței Interne în doua grupe, cărora li se asociază doua etape :
-etapa întâi: legislație care acoperă legile de baza ale UE în fiecare domeniu
-etapa a doua: legislație bazata pe sau legată de primul grup de legi
In Cartea Alba, Comisia a recunoscut necesitatea de a completa prezentarea legislației din domeniul mediului, bazată în special pe cea care se reglementează Piața Internă cu o prezentare mai cuprinzătoare, care să acopere întregul acquis în domeniul mediului.
Ca urmare, Comisia Europeana a elaborat un ghid de armonizare a legislației, prin care se indica domeniile pe care țările din Europa Centrala și de Est trebuie să le acopere, dacă doresc să adopte în întregime standardele și regulile din domeniul mediului existente în U E .
Ghidul acoperă legislația din domeniul mediului din U.E. adoptată până la 01 iulie 1997.
Ghidul este axat mai mult pe problemele de transpunere a legislației față de cele de implementare și impunere, care vor deveni critice pe măsura ce procesul de armonizare va începe .
Armonizarea legislativă presupune de fapt parcurgerea următoarelor etape principale:
Adaptarea sau modificarea legilor ,reglementarilor și procedurilor naționale , pentru ca cerințele legilor U.E. relevante ,să fie incorporate în integralitate în ordinea legală națională.Acest proces este cunoscut sub denumirea de transpunere .Deși țările candidate au o libertate considerabilă în alegerea celor mai adecvate mecanisme naționale pentru a reflecta obligațiile cu privire la mediu impuse de U.E. această libertate este limitată în anumite privințe de principiile legale generale ale U.E. In majoritatea cazurilor va fi necesar să se adopte legi la nivelul Parlamentului sau în anumite cazuri pe baza unor Decrete Prezidențiale sau Hotărâri Guvernamentale .
Crearea instituțiilor și alocarea bugetelor necesare pentru realizarea legilor și reglementarilor –element cunoscut sub denumirea de implementare sau aplicare practică a directivei .
Asigurarea controlului necesar și a penalităților care să asigure conformarea integrală și adecvată a legii ,cunoscută sub denumirea de impunere .
Definirea termenilor de transpunere ,implementare si impunere
Transpunerea
Termenul desemnează orice măsuri obligatorii de natură legală sau administrativă, luate de oricare dintre autoritățile competente dintr-un stat membru U.E., pentru a încorpora în ordinea legală națională :
-obligațiile
-drepturile
-sarcinile
Practic, transpunerea nu semnifică în principal reproducerea cuvintelor din
Directivă în legile naționale, ci presupune orice alte solicitări suplimentare cum ar fi amendarea sau anularea prevederilor conflictuale din legislația națională ,care sunt necesare pentru a asigura faptul că legea națională în ansamblu reflectă în mod corect prevederile unei directive .
Implementarea
Termenul semnifică incorporarea de către autoritățile naționale competente a legilor U.E. în decizii individuale ,cum ar fi acordarea de permise sau aprobarea executării unui plan sau program.
Legislația U.E. este aplicată direct de autoritățile naționale în cazul :
-reglementarilor
-prevederilor direct aplicabile ale Directivelor.
Totuși, dacă Directiva este corect transpusă, ea este aplicată prin măsurile naționale corespunzătoare .
Aplicarea practică presupune de asemenea crearea infrastructurii și formularea prevederilor necesare pentru a împuternici autoritățile competente să-și îndeplinească obligațiile solicitate de legile U.E. și de a lua deciziile adecvate .
Impunerea
In sens larg impunerea desemnează toate măsurile adoptate de autoritățile competente pentru încurajarea sau constrângerea altora de a se conforma legislației existente, în vederea îmbunătățirii performanței politicii de mediu, care are ca obiectiv final ameliorarea calității mediului în ansamblu.
Cum trebuie implementata legislația U.E.
Toata legislația prezintă structuri și termeni standard care trebuie luați în considerare ,dacă se dorește a fi înțeleasă și corect interpretată .
Caracteristicile legislației pot fi :
formale –permit identificarea legislației
substanțiale –influențează interpretarea legislației
Totuși, structura legislației U.E. conține aceleași elemente:
titlu
puteri
secțiunea narativă
prevederi substanțiale
data intrării în vigoare
Titlul
Titlul legislației cuprinde câteva caracteristici indicând:
instituția care a adoptat măsura
tipul măsurii
anul
numărul secvențial
tratatul în baza căruia a fost adoptată măsura
Titlul identifică de asemenea respectiva măsura prin :
data la care a fost adoptată
o scurta descriere a subiectului măsurii
In practică măsurile sunt identificate uzual prin numărul de referință și pagina de referință din Jurnalul Oficial al U.E. în care este publicat.
Puteri
Măsura legislativă enunță baza legală a adoptării sale și procedurile de adoptare
care au fost utilizate ,deoarece unui principiu fundamental al legii U.E. ,instituțiile pot acționa numai pe baza puterilor conferite de Tratat și după analizarea cerințelor procedurale solicitate .
Majoritatea legislației din domeniul mediului este adoptata în baza puterilor
specifice ,dar legislația mai veche și cea actuală care se consideră a fi în principal legată de condițiile comerciale dintre statele membre și care tratează problemele de mediu numai circumstanțial.
Secțiunea narativă
Această secțiune introductivă prezintă motivele apariției documentului și face
trecerea la partea operativă a legii.
Practic , după enunțarea puterilor conferite urmează partea narativă, în care se
explică motivul actului legislativ și se precizează scopurile și obiectivele acestuia .
Ca urmare această secțiune este importantă pentru întelegerea legii care urmează .
Numărul de enumerări din secțiunea narativă depinde de complexitatea și lungimea
legii în cauză .
Totuși,trebuie precizat ca stilul redactării legii,este acela de a face ca secțiunea
introductiva, format din enuntarea puterilor si sectiunea narativa sa se constituie intr-o singură frază lungă .
Prevederile de fond
Prevederile de fond ale legii sunt împărțite în articole în mod obisnuit cele inițiale definesc termenii utilizați în lege și tratează obligații și definiții cu caracter general.
Este important ca legislația națională prin care se interpreteaza directivă să
utilizeze aceleasi definitii ca cele continute in directiva UE . In acest fel se va pastra semnificatia acordata de UE după încorporarea legii naționale ,evitând apariția unor situații nepermise,generate de utilizarea incorecte a unui termen pe plan național .
Următoarele prevederi tratează probleme specifice și ele pot fi clasificate în mai
multe capitole pentru a facilita urmărirea textului .
In particular ,problemele tehnice pot fi tratate separat în Anexe pentru a ușura
urmărirea textului.
De obicei, indiferent de tipul de lege elaborarea prevederilor administrative și a
celor legate de impunere și penalități sunt lăsate în seama statelor membre, care să decidă în conformitate cu legislația națională.
Data intrării în vigoare
In cazul unei directive ,măsura se va finaliza cu un articol prin care se solicită
statelor membre să pună în vigoare legile, regulamentele și prevederile administrative necesare cu conformarea cu directiva, la o dată specificată – cunoscută sub denumirea de „data transpunerii”.
Acest articol solicită de obicei statelor membre să notifice Comisia cu privire la
pașii urmați pentru implementarea directivei .
Problema legislației în mai multe limbi
Una din dificultăți legată de legislația U.E. este accea că ea trebuie să fie funcțională în 11 limbi oficiale , deoarece toate statele membre au dreptul să primească documente și în special legislație în limba propie .
Curtea de Justiție a hotărât că prevederile individuale trebuie interpretate pentru a
realiza scopurile declarate ale legislației în ansamblul său și că interpretările înguste ad-literam trebuie evitate dacă vin în conflict cu respectivul scop . Astfel , legislația UE trebuie citită având în vedere contextul în care apare și nu ca text izolat.
Considerații generale privind armonizarea legislativă
Rolul guvernelor în armonizare
Ce se solicită prin legislația UE
Marea majoritate a legislației UE în domeniul mediului constă în Directive.
Pentru regulamente și decizii sunt necesare diferite acțiuni , mai puțin complexe,
deoarece regulamentele și deciziile nu necesită încorporarea în legi naționale.
Primul pas al procesului de armonizare constă în analizarea și compararea
legislației UE cu cea națională în domeniul mediului , pentru a identifica stadiul de conformare real și pentru a stabili raspunsul național adecvat la legislația UE.
Evaluarea inițială se realizează în două etape :
Există legislație națională care să acopere subiectul în cauză?
Dacă există, fiecare dintre articolele legii UE trebuie comparate cu legea\legile naționale relevante problemei și cu reglementările existente în domeniu.
Există mai multe cazuri posibile astfel ,legislația națională poate :
Să răspundă în întregime cerințelor UE , caz în care evaluarea trebuie să considere golurile rămase și modalitățile posibile de acoperire
Să fie în conflict cu legislația UE , caz în care evaluarea trebuie să includă revizuirea opțiunilor pentru modificarea legislației naționale.
Alegerea și conținutul măsurilor pe plan național
Ministerul care are ca responsabilitate principală armonizarea legilației din
domeniul mediului trebuie să ia în considerare legile individuale ale UE, pentru a determina gradul de autonomie permis cu privire la sfera de cuprindere, forma, nivelul și definirea cerințelor conform legilor și regulilor naționale .
In timp ce directivele UE referitoare la mediu sunt concepute pentru a fi
implementate în modalități care sunt adaptate circumstanțelor unice , specifice fiecarui stat membru , responsabilitatea finală revine guvernului național prin a lua măsuri obligatorii .
In cazurile în care conținutul Directivei este strict țările trebuie să transpună cu
exactitate cerința solicitată.
In cazul în care Directiva permite o autonomie pentru diferite măsuri naționale ,
statele membre au mai mare grad de libertate.
Alegerea măsurilor proprii poate depinde de asemenea de forma prevederi sau tipul
de legislație UE. Spre exemplu ,regulamentele UE se aplică direct în statele membre și pot să nu fie transpuse în legi naționale .
Atunci când o directivă interzice o acțiune (utilizarea anumitor substanțe, cum este asbestul sau metalele grele în produse )conține prevederi și cerințe stricte .
Etapele armonizării cu legislația UE sunt următoarele :
Determinarea tipului de lege și a cerințelor sale .
Ce tip :directivă, regulament, ecizie ?
Care sunt scopurile și obiectivele acestora ?
Ce infomații trebuie achiziționate și furnizate comisiei UE ?
Ce planificare este solicitată ?
Ce cunoștiințe științifice sau tehnice sunt necesare ?
Ce proceduri de consultare sunt necesare ?
Stabilirea alternativelor naționale
Care dintre cerințele din legislația U.E. permit alegerea unor alternative?
Care dintre cerințele din legislația U.E. nu permit alegerea unor alternative?
Legi naționale sau măsuri administrative ?
Legi noi, sau amendarea legilor existente?
Conținutul măsurilor legale naționale?
Care sunt costurile și beneficiile pentru economie și mediu ?
Care vor fi sectoarele care vor trebui implicate ?
Stabilirea felului în care legile naționale vor fi implementate și impuse
Implementare la nivel central, regional sau local ?
Care vor trebui să fie puterile cu care vor fi investite persoanele oficiale?
Care este necesarul de informații , linii directoare și instruire ?
Care sunt costurile și beneficiile diferitelor alternative de implementare ?
Cum vor fi acoperite costurile și cum va fi obținută finanțarea ?
Ce monitorizare este necesară ?
Cine va realiza monitorizarea ?
Ce penalități ar terbui aplicate ?
Decizia referitoare la procedurile de imformare și consultare
Cine trebuie consultat ? Departamentele gucernamentale autoritățile locale sau regionale , industria , organizațiile neguvernamentale , comunitățile ?
Ce formă de consultare este necesară ?
La ce moment în derularea procesului de armonizare?
Alte posibile roluri ale diferitelor organizatii în afara guvernelor naționale
Definirea programului de implementare
Planificarea legislativă.
Pregătirea regulilor administrative , decretelor de implementare.
Planificarea bugetară.
Instituții , personal și resurse.
Instruire , materiale de informare , întâlniri cu departamentele guvernamentale și activități de comunicare.
Investiții .
Cheltuieli de funcționare.
Unificarea informațiilor și întocmirea de rapoarte.
Monitorizare .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .crearea Si Evolutia Comunitatii Europene (ID: 133020)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.