. Tranzitia Spre O Economie Durabila In Romania
TRANZIȚIA SPRE O ECONOMIE
DURABILĂ ÎN ROMÂNIA
CAPITOLUL 1
INTERACȚIUNEA OMULUI CU SOCIETATEA
Dubla pustura a omului de faptura, adica de creatura a naturii conditionata biologic si, totodata , de individualitate determinata social, constituie cheia de bolta a intelegerii relatiilor intr-o perpetua schimbare dintre cele doua sisteme mari de organizare a lumii vii: biiosfera si societate. Societatea, in calitatea sa de sistem tânăr, in comparatie cu biosfera, prin insasi firea lucrurilor, urmeaza astazi cursul unei dezvoltari rapide, pcand biosfera pe care se afla intr-o stare stationară, mult mai echilibrata termo dinamic si biologic, arata modificari lente. Ruptura produsa intre societate si biosfera în epoca revolutieistiintifico-tehnice specifica zilelor noastre, în parte se datoreaza dinamicilor diferite ale proceselor biologice și a celor sociale. Progresul social in ipostaza sa nelimită ar necesita intesificarea proceselor biolgice/ecologice, scoaterea lor din actualul echilibru și împingera lor spre o maxima eficință.
Dezvoltarea științifică și tehnologică a ultinilor decenii ne-au evidențiat și alte legi comune tuturor sistemelor vii, cu aspecte similare în biosferă și în societate,și anume, cele referitoare la creșterea și dinamica sistemelor. Într-o viziune cuprinzătoare, creșterea poate fi definită ca mărirea masei sau a ponderii unui element (component) dintr-un sistem pe seama micșorării (diminuării) altor elemente cunoscute, îndeobște, sub denumirea de resurse. Viteza formării noului element, deci a creșterii, este în funcție de cantitatea resurselor existente în mediu. Cu alte cuvinte, creșterea este dependentă de anumite condiții sau, mai concis, este o funcție definită de mediu.Această lege generală a creșterii operează în interiorul tuturor sistemelor materiale în componența cărora găsim organisme vii, societatea nefăcând excepție.
Teoria generală a sistemelor elaborată de Ludwig von Bertalanffy (19957), confruntată cu opiniile prezentate, ne sugerează ideea că într-un sistem, orircare ar fi natura lui, o acțiune determinată din interior sau din exterior asupra elementelor constitutive va influența pozitiv sau negativ dinamica întregului sistem.Ținând seama, pe de altă parte, că sistemele cu o complexitate crescândă integrează în structura lor sistemele inferioare ca elemente componente și că în acest proces evolutiv constă însuși progresul, se poate pune întrebarea: în ce grad legile operate în interiorul sistemelor inferioare, devenite subsisteme sau elemente constitutive, influențează structura și dinamica sistemului superior integrator.În cazul sistemelor vii, de tipul organismului, se admite că legile fizico-chimice care domină o mulțime de procese moleculare își manifestă acțiunea, evident, restrâns și controlat în anumite procese care aparțin viului. Așadar, legile care operează la un anumit nivel de organizare a materiei, fiind prin urmare caracteristice unui anumit sistem, pot fi, într-un fel sau altul influențate de legitățile care operează la nivelul subsistemelor constitutive sau de cele care operează la nivelul sistemelor superioare ierarhic. În consecință, se poate susține ideea că orice acțiune îndreptată asupra stării biologice a individului uman sau a stării mediului său ambiant se va resimți, mai devreme sau mai târziu, într-un anumit fel în sfera relațiilor și proceselor sociale. Astfel, dinamica proceselor sociale poate fi influențată, cel puțin parțial, din două direcții diferite: una din interiorul sistemului, având ca punct de plecare individul uman, și alta din biosfera, care va supune, în permanență, viața socială reglementărilor de ordin ecologic, deosebit de importante în sistemul unitar al vieții terestre.
Deși specializarea este de importanță esențială pentru progresul sistematic al cunoașterii, se constată și nevoia unei viziuni generalizatoare, care să integreze diferitele domenii ale cunoașterii, să creeze punți, în special, între științele sociale și științele naturii.
Complexitatea fenomenelor și proceselor ce se manifestă în toate sferele vieții noastre economico-sociale ne determină să observăm că viziunile și concepțiile noastre despre natură, despre societate, despre economie, nu mai corespund nivelului actual de dezvoltare a societății umane. Se face, asfel, tot mai acut resimțită nevoia de adepăși granițele stricte ale disciplinarității, de a oferi o imagine clară asupra ansamblului de conexiuni și interreații dintre fenomenele economice, sociale,ecologice, etc.
Relațiile economice și ecologice ale lumii contemporane cer o judicioasă rezolvare teoretică și practică, pe plan global și local, a multiplelor neajunsuri provocate ambianței de către activitățile antropice. Printre multiplele soluții propuse se numără o direcție nouă, denumită “ecodezvoltare”. Prin ecodezvoltare înțelegem interferența legitimă dintre procesele economice și cele gestionare chibzuită a resurselor naturale, într-o așa manieră, încât ele să nu fie epuizate, ci să regenereze și prin aceasta să poată susține dezvoltarea pe viitor a omenirii.
Analiza proceselor care se petrec în ecosferă și în economie, ne arată, pe de o parte că există elemente structurale și funcționale similare, iar pe de altă parte, ne arată că între acestea nu există o identitate matematică proprie relațiilor biunivoce. Similitudinile găsite sunt, însă pline de învățaminte și sugestii, cu toate că există diferențe marcate între procesle din economie și cele care se petrec în ecosferă. Având în vedere că izomorfismele ne permit constituirea, prin abstractizare, a unor modele conceptuale care să înlesnească explicarea structurii și funcționării a unor sisteme particulare diferite, am putea concepe bioeconomia, ca un domeniu al studierii izomorfismelor dintre ecosferă și activitatea economică.
Stările evolutive, sunt de natură calitativă și ele nu pot fi tratate cu modelele ale econometriei obișnuite. Schimbările privind ocupațiile, productivitatea, modificările survenite în formele comerțului internațional și ale schimbării structurale din economiile industrializate ale lumii au cunoscut și cunosc o accelerare foarte mare în timp ce modele macroeconometrice au devenit din ce în ce mai mari și mai complexe, capacitatea lor de previziune, fie și numai în privința agregatelor principale: produsul național brut și produsul intern brut nu s-au îmbunătățit.
Pentru a păstra pentru generațiile viitoare partea care le revine din zestrea terestră, se propune un program bioeconomic minimal care, deși pare utopic, trasează o serie de linii directoare viabile. Iată câteva diontre ele:
a) Producerea tuturor instrumentelor de război trebuie complet interzisă.
b) Cu forțele de producție astfel eliberate, țările industrializate trebie să ajute țările subdezvoltate să ajungă cât mai repede posibil la o viață mai bună (dar nu de lux).
c) Populația omenirii trebuie să ajungă, treptat, la un nivel la care să poată fi hrănită, în mod adecvat, numai prin practicarea agriculturii organice, sarcină care va fi pusă, în principal, pe umerii statelor subdezvoltate.
d) Până când utilizarea directă a energiei solare devine un procedeu generalizat sau până când se realizează fuziunea nucleară controlată, toate pierderile de energie, prin supraîncălzire,suprarăcire, supraaccelerare,etc. trebuie evitate dacă este necesar chiar prin reglementări.
e) Consumul de dragul modei, cum ar fi procurarea unei noi mașini în fiecare an, trebuie considerat drept crimă bioeconomică; fabricanții trebuie să pună accentul pe durabilitate, proiectându-și produsele pentru o durată mare de viață și care să poată fi reparate ușor.
1.1.Conținutul conceptului de dezvol
tare durabilă
Preocupările privind dezvoltarea durabilă, la nivelul fiecărei țări, dar și la scară mondială, sunt rezultatul unui complex de probleme care îngrijorează: sărăcia în mijlocul belșugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în situații, extinderea necontrolată a urbanizării, nesiguranța ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiționale, inflația, șomajul și alte crize economico-financiare sau geopolitice,etc.
Primele lucrări privind teoria și practica dezvoltării durabilă aveau o optică planetară, dat fiind faptul că la acest nivel s-a putut constata mai vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării anterioare a omenirii.
Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockholm și până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale coceptului de dezvoltare în noua viziune. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea care propune stoparea creșterii economice și cea care absolutizeză rolul mediului natural, concepută în viziunea reconcilierii dintre economie și mediu înconjurător “pe o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndelungat”. Punctul de vedere larg acceptat este de cel de dezvoltare durabilă, în cadrul căreia se urmărește ineracțiunea și compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic.În acest fel se asigură satisfacerea nevoilor prezetului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile lor nevoi.
Pentru realizarea condițiilor de compatibilitate a celor 4 sisteme, strategia dezvoltări durabile include, ca un element esențial, simultaneietatea progresului în toate cele 4 dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de la înțelegerea faptului că economia unei țări, ca și a tuturor țăriilor înseamnă mai mult decăt suma părților componente,că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluiențează în procesul dzvoltării-populația, resursele naturale și mediul natural, producția agricolă, producția industrială și poluarea-,streategia dezvoltări durabile își propune să găsească criteriilecele mai adecvate de opimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins- mijloace necesare, pe baza compatibilității lor reciproce în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, se află într-o compatibilitatea dinamică cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care cooexistă și se succed.
De aici decurge că dezvoltarea durabiă este definită de:o dimensiune naturală- (în sensul că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural)- una social-umană (toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor); -o dimensiune național-statală, regională și mondială (compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan național, cât și la nivel regional sau global mondial).
Conceptul de dezvoltare durabilă, ca și strategia sa de realizare pun problema omului și a colectivității umane din perspectivele timpului și spațiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de experiența sa, de actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor științei și tehnicii, de strategiile naționale și internaționale de dezvoltare. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi, dezvoltarea durabilă încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-și găsească locul său.
Prin răspunsul care trebuie dat la tendințele actuale ale celor cinci procese arătate, dezvoltarea durabilă își propune să creîn toate cele 4 dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de la înțelegerea faptului că economia unei țări, ca și a tuturor țăriilor înseamnă mai mult decăt suma părților componente,că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia.
Pornind de la cinci factori care se interinfluiențează în procesul dzvoltării-populația, resursele naturale și mediul natural, producția agricolă, producția industrială și poluarea-,streategia dezvoltări durabile își propune să găsească criteriilecele mai adecvate de opimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins- mijloace necesare, pe baza compatibilității lor reciproce în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, se află într-o compatibilitatea dinamică cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care cooexistă și se succed.
De aici decurge că dezvoltarea durabiă este definită de:o dimensiune naturală- (în sensul că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural)- una social-umană (toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale generațiilor); -o dimensiune național-statală, regională și mondială (compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan național, cât și la nivel regional sau global mondial).
Conceptul de dezvoltare durabilă, ca și strategia sa de realizare pun problema omului și a colectivității umane din perspectivele timpului și spațiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de experiența sa, de actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor științei și tehnicii, de strategiile naționale și internaționale de dezvoltare. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi, dezvoltarea durabilă încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-și găsească locul său.
Prin răspunsul care trebuie dat la tendințele actuale ale celor cinci procese arătate, dezvoltarea durabilă își propune să creeze, în timp și spațiu, condițiile depășirii limitelor, atât cantitativ cât și calitativ, de pe poziția omului și a intereselor generațiilor ce se succed.
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării durabile integrează noi exigențe majore, la nivelul tuturor economiilor naționale și sistemului global al economiei mondiale.
Aceste noi exigențe se referă atât la relația economie-ecologie, dar și la multoplele probleme pe care le ridică populația în creștere, industrialismul și urbanismul desfășurate în cadențe extrem de variate și cu efecte din cele mai diferite pe glob, la preocupările oamenilor de ași asigura hrana pintr-o agricultură antientropică etc. Toate aceste fenomene și procese sunt influențate de economia militară și cheltuielile enorme făcute în scopuri răzbinice.
În esență, dezvoltarea durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: compatibilitatea permanentă asigură mediului creat de om și cu medil natural echitatea șanselor generațiilor care coexistă și se succed în timp și spațiu; interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securității ecologice ca scop al dezvoltării; compatobilitatea strategiilor naționale și de dezvoltare ca urmare a reflectării de către fiecare țară a interdependențelor geo-economice și ecologice; mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale spre calitatea creșterii economice; redefinirea strategiei globale a dezvoltării prin luarea în obiectiv a capitalului uman, a factorilor instructiv-culturali; în ultimă instanță, obiectivele dezvoltării economico-sociale durabile sunt subordonate, deopotrivă, însănătoșirii omului și mediului natural, ambele privite în timp și spațiu.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul de trai în țările cu venituri mici deoarece producția de cereale esete un barometru mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul. Contrastul dintre economiști și ecologiști în aprecierea și măsurarea progresului economic iese în evidență cel mai mult în legătură cu agricultura și populația. Tendința de a produce cât mai multă hrană va determina, după o anumită perioadă, o situiație paradoxală de a împrumuta de la viitor, ceea ce va începe să impună taxe, deoarece noitrăim într-o cultură urbană foarte industrializată, dar tgrebuie să știm că nu există nici-o societate de tip “post-agricol”.
Era pe care aparcurs-o omenurea până în prezent este aceea a unei economii mondiale neviabile din punct de vedere al mediului ambiant, bazată pe fenomene de creștere nelimitată. Noua eră în care va trebui să intre omenirea va avea ca numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor generațiilor actule, fără a compromite potențialul viitoarelor generații de a-și satisface nevole lor.
Era ecologică care va trebui să instaleze în evoluția lumii va trebui să înceapă cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care să apeleze la energia solară- ca o sursă regenerabilă, care probabil își va pune amprenta asupra modelului econumic, al viitorului, după unii specialiști aceasta ar fi economia solară.
Trecerea la era ecologică adezvoltării durabile va însemna și reciclarea materialelor, renunțarea la societatea risipei, ca elemente componente ale “strategiei tehnologiilor blânde”, apropiindu-se astfel de scopul final al asigurării vieții după cum afirma E.F.Schumacher “maximum de bunăstare cu minimum de cost”.
În viziunea dezvoltării durabile se întegrează organic și strategia gândirii transportului urban, ținând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar un rău stăpân dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de viață ale oamenilor, într-un mediu natural sănătos. Alături de revoluția tehnologiilor în infrastructură este esențial să se realizeze un nou mod de a concepe urbanizarea, astfel încât orașele să fie create pentru oameni, toate acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de până acum. În strânsă legătură cu aceste componente, dezvoltarea durabilă presupune și trecerea la exploatarea regenerativă a pădurilor.
Realizarea noii ere a dezvoltării durabile presupune o perioadă de tranziție în care atât liderii politici, cât și cetățenii să-și reevalueze țelurile și aspirațiile, să redefinească etaloanele reușitei în viață, și să-și adapteze munca și folosirea.
Conceptul de dezvoltare durabilă evidențiază o serie de elemente, aparent contradictorii, cum ar fi:
a) creșterea economică vis-à-vis de limitele creșterii economice;
b) interesele colective vis-à-vis de interesele individuale;
c) echitatea intergenerații vis-à-vis de echitatea intragenerații;
d) adaptabilitatea progresului vis-à-vis de rutină.
Toate aceste contradicții nu sunt altceva decât componente inerente ale oricărui concept complex, multidimensional, iar dezvoltarea durabilă este un astfel de concept, deci nu face excepție de la regulă. Dezvoltarea durabilă cuprinde două elemente principale:
Durabilitatea care se referă la necesitatea raționalizării stricte a utilizării resurselor, neacordând în schimb atenția cuvenită problemelor sociale, ale justiției și echității.
Dezvoltarea care presupune și necesită o creștere economică continuă și susținută, ignorând în schimb limita resurselor naturale. Când cele două elemente principale sunt îmbinate, rezultă un concept nou care înseamnă mult mai mult decât suma celor două elemente.Acest concept complex de dezvoltare durabilă trebuie abordet din mai multe puncte de vedere: social, ecologic și economic.
Din punct de vedere ecologic lucrurile stau clar, referindu-se la procedeele de comensurare ale preceselor fizice și biologice, precum și la găsirea de posibilități pentru monotorizarea funcționării continue a ecosistemelor. Definițiile economice reflectă pe de o parte concepțiile care subliniază limitele cererii creșterii economice și caracterul limitat al resurselor naturale, iar pe de altă parte opiniile prin care se consideră că nu există în mod esențial asemenea limite. Dezvoltarea durabilă relevă în egală măsură și o dimensiune socială. Astfel, deși nu se cunosc limitele biosferei și geosferei planetei, se sugerează faptul că limitele durabilității Terrei sunt în mod inerent legate de abordarea problemelor sociale cu care se confruntă oamenii dincolo de aparențele resurselor fizice,astfel pentru oameni durabilitatea în sensul social apare mult mai urgentă decât durabilitatea în sensul ecologic-fizic.
Cu alte cuvinte se va atinge durabilitatea socială , înainte de durabilitatea fizică. Prin urmare dezvoltarea continuă a planetei durabilă sau nu va implica oricum transformarea și interacțiunea resurselor și a oamenilor într-un cadru institițional, economic, social, cultural-educațional, politic, spiritual al societății umane. De aproximativ 10 ani, economia României cunoaște un declin accentuat, amplificat de un proces de dezindustrializare proiectat pe un regim tranzitoriu al proprietății. În aceste condiții punerea în discuții a problemei dezvoltării durabile ar putea părea inoportun. Trebuie parcurse mai întâi etape precum:
a) stoparea declinului economiei și a industriei;
b) revitalizarea industriei și creșterea economică;
c) transformarea procesului de creștere în dezvoltarea economică, dezvoltare care să se producă după criteriile dezvoltării durabile.
În ultimul timp oamenii au început să înțeleagă că o societate sau o econimie sănătoasă nu sunt posibile într-o lume în care domnește sărăcia și degradarea mediului. Dezvoltarea economică nu poate fi întreruptă, dar ea trebuie să-și schimbe cursul pentru a deveni mai puțin distructivă din punct de vedere ecologic. Imperativul anilor următori este de a pune în aplicare această concepție și de a face tranziția spre forme de dezvoltare și stiluri de viață viabile.
Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, care a avut loc la Rio de Janeiro în Iunie 1992 a fost un eveniment decisiv care a reunit șefii de state și personalități guvernamentale de pe întreg globul și conferința a arătat în mod deschis că noi nu mai putem gândi de acum în colo mediul și dezvoltarea economică și socială ca domenii diferite și izolate.
1.2.Cadrul juridic pentru susținerea politicii
de dezvoltare durabilă
Comunitatea Europeană (devenită în 1993 Uniunea Europeană) a adoptat în ultimile trei decenii o serie de măsuri legislative care vizează protejarea mediului, îndepărtarea sau corectarea efectelor poluării, Ritmul de reglementare U.E. vizând noi sfere și începând să aplice noi instrumente politico-juridice în materie de mediu.
Legislația comunitară în materie de mediu constituie azi un punct de referință pentru numeroase state și reprezintă un model concret de colaborare supranațională încununat de succes. Implementarea de noi dispoziții legislative sunt absolut necesare pentru a fixa nivelul de norme și proceduri în domeniul protejării mediului, pentru realizarea angajamentelor internaționale și pentru asigurarea integrutății pieței unice. Desigur în viitorul cât mai apropiat, aceste reguli și norme vor trebui complectate prin instrumente economice și instrumente de informare.
Aceste evoluții au condus la realizarea unui fascicul specific de reglementări juridico-ecologice în contextul general al integrării Europei Centrale și de Est în complexul juridico-instituțional vest european.
În urma evenimentelor din 1989, prin îndepărtarea sistemului socialismului real din Europa Centrală și de Est, au fost scoase la iveală pentru această parte a continentului, importante probleme de ordin ecologic. Peste 40 de ani de industrializare cu orice preț, fără nici cele mai mici măsuri de prevenire și protecție a mediului, au lăsat urme grave și o grea moștenire.
Ponderea considerabilă a industriilor puternic poluante, utilizarea masivă a resurselor de energie bazate pe consumul excesiv de cărbune și petrol, primitivismul echipamentelor și materialelor sunt caracteristici ale unei structuri industriale deosebit de nocive pentru natură. Poluarea apelor ( de suprafață și subterane), a aerului, deșeurile (inclusiv cele toxice), se adaugă marilor probleme ale tranziției spre economia de piață și le agravează în mod considerabil.
Prioritățile și nevoile ecologice variază considerabil de la o țară la alta și chiar de la o regiune la alta. Posibilitățile de schimbare și adoptare a noilor strategii și politici depind într-o importantă măsură de conjunctura economică și politică internă, cât și de cadrul asistenței și ajutorului internațional.
Din această perspectivă o importanță evidentă o constituie apropierea și armonizarea normelor și reglementărilor în materie de mediu existente și aplicabile în estul și vestul continentului, și aceasta cu atâr mai mult cu cât acest lucru este dorit de ambele părți.
Din punct de vedere politic, numeroase state central și est europene, inclusiv România și-au manifestat dorința de a adera la Europa Comunitară. Armonizarea legislației acestor țări cu normele și standardele U.E. reprezintă elementul motor al procesului de transformare a lor. Se poate vorbi de o evoluție a politicii ecologice, care acompaniate de valul ecologist cunoscut de această regiune în ultimii ani, stimulează preocupările de aliniere la normele O.C.D.E. în materie.
Din punct de vedere economic realitatea arată că investitorii străini potențiali sunt reticenți în fața complexității și lipsei de transparență a legilor în materie de mediu. Există chiar o tendință ca în țările din zonă să se instaureze un cadru legislativ complex, deosebit de variabil de la o țară la alta și diferit de ce! Al O.C.D.E. Astfel amplificate, normele în materie de producție și mediu devin o conduție necesară pentru a convinge investitorii și partenerii comerciali că produsele din est răspund parametrilor țării lor. Acaestă exigență ar garanta deci sccesul pe piețele occidentale.
Factorul ecologic joacă el însuși un rol foarte important și implicațiile internaționale ale problemelor legate de mediu justifică la rândul lor amortizarea legislațiilor.
Pentru realizarea transpunerii în plan juridic a obiectivelor dezvoltării durabile, este necesară o evaluare prealabilă și corectă alegislației adoptate până în 1999, o stabilire apriorităților identificate, având în vedere obligativitatea aplicării acquis-ului comunitar, posibilitățile financiare ale României, respectiv convențiilor și Acordurilor privind protecția mediului (la care România a aderat) precum și necesitatea stabiliriii unui echilibru între respectivele creșteri economice și calitatea vieții.
Potrivit obiectivelor și principiilor Strategiilor Naționale de Dezvoltare Durabilă, sistematizarea cadrului juridic în acest domeniu presupune stabilirea unor repere:
Reglementarea și perfecționarea mecanusmelor de piață ;
Conservarea resurselor naturale și protecția acestora ;
Reglementarea accesului la informații;
Reglementarea funcționării serviciilor publice;
Perfecționarea sistemului de parteneriat institiționalizat;
Interpretarea unică a legislației de către Consiliul Legislativ și ministere, în special în domeniul comercial și fiscal;
Reforma legislației muncii;
Promovarea investițiilor atât de capital autohton cât și străin pentru lucrări de protecția mediului ținându-se seama de prioritățile pe termen scurt, mediu și lung;
Reorganizarea cercetării științifice și tehnologice, a învățământului, pregătirii prifesionale și a sistemului educației ecologice;
Elaborarea unui cod etic al mediului (având în vedere renunțarea la interesul imediat ce poate fi obținut într-o activitate economică);
Se vor avea în vedere: așezările umane, poluarea aerului și apelor, zgomotul, etc;
Introducerea în legislație a fondului de mediu.
Conform agendei 21, România trebuie să-și mărească resursele financiare destinate mediului și să introducă în dreptul intern, întreaga legislație europeană. Desigur acest lucru necesită un nivel ridicat de investiții și un deosebit effort administrativ.
Pe plan juridic, se impune realizarea următoarelor coordonate: -Reforma administrației publice;
-Răspunderea politică (față de Parlament și Electorat);
-Răspunderea juridică;
-Reforma instituțiilor din domeniul justiției și afacerilor (alinierea legislației la normele comunitare, respectarea drepturilor fundamentale, primatul legii, reforma constituțională);
-Conținutul și limitele dreptului de proprietate privată.
Țările în curs de dezvoltare, este și cazul României, trebuie sprijinite în eforturile lor naționale de implementare a acordurilor internaționale și pentru a putea participa efectiv la negocierile unor acorduri noi sau revizuite ori la implementarea acestora.
Aceasta va include sprijin financiar și asistență în formarea competenței în legislația internațională de dezvoltare durabilă. Sprijinul va include de asemenea informații necesare și experiența științifică și tehnică de care au nevoie pentru a participa la acordurile legale.
1.2.1.Principii și norme specifice dreptului
internațional al mediului
În prezent pe lângă dezvoltări specifice ale dreptului internațional general se afirmă tot mai puternic o serie de principii și norme specifice privind protecția și conservarea mediului în globalitatea sa. Aceste reguli tind să devină baza dreptului internațional al mediului.
1.2.1.1.Obligația statelor de a conserva și proteja
mediul și resursele sale naturale
Acest principiu, în prezent are o recunoaștere juridică limitată, deși există o serie de reglementări în acest sens:
-Art. 192 al Convenției privind dreptul mării din 1982 prin care “statele au obligația de a proteja și a conserva mediul mării”;
-Art. 2 al Convenției afrucane din 15 septembrie 1968 se referă la obligația statelor “de a lua măsurile necesare pentru a asigura conservarea, utilizarea și dezvoltarea solurilor, apelor, florei și resurselor de faună”;
-Convenția regională privind mediul, adoptată de statele membre ale ASEAN la 9 iulie 1985 prevede angajamentul părților de a lua măsurile care sunt necesare pentru salvgardarea proceselor ecologice esențiale și sistemele care condiționează viața, pentru prezervarea diversității genetice și pentru a asigura productivitatea durabilă a resurselor naturale.
1.2.1.2.Obligația statelor de a evalua consecințele
asupra mediului
Orice activitate sau decizie poate avea implicații asupra mediului, deoarece se impune aplicarea unei tehnici juridice dezvoltată în dreptul intern al oricărei activități majore.
Documentul care consacră principiul la nivel internațional este Convenția asupra evaluării impactului asupra mediuluio în context transfrontalier- adoptată sub auspiciile ONU la 25 februarie 1991 la Espoo, în Finlanda.
Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor transfrontaliere, adoptată la17 martie 1992 la Helsinki se înscrie în cadrul cooperării pan-europene de mediu. Pe ansamblu, prin stabilirea cadrului cooperării transfrontaliere în caz de accident industrial, convenția de la Helsinki extinde la nivelul întregului continent european o serie de reguli de drept comunitar cuprinse în special în DIRECTIVA SERVO (nr. 82-501 din iunie 1982). La nivel comunitar, european, se demarcă Directiva nr. 337 din 27 iunie 1985, privind evaluarea incidentelor unor proiecte publice și private asupra mediului. Conform acestui document statele membre ale U.E., înainte de a acorda autorizarea unui proiect public sau privat îl supun unei evaluări în privința efectelor sale ecologice.
Curtea de justiție a U.E. a decis că “toate mediile comunitare trebuioe să satisfacă cerințele protecției mediului.
1.2.1.3.Obligația de supraveghere a stării
de mediu
Aceasta tinde să devină un principiu de sine stătător, însă cuprinde o serie de îndatoriri fundamentale de conservare și protecție a mediului. Nu se pot elabora și adopta măsuri de conservare fără a cunoaște starea exactă a mediului.
La nivel general, o formulare cuprinzătoare cu privire la toate mediile, formele de degradare ale biosferei și toți agenții de conservare posibili este cuprinsă în Carta Mondială a Naturii, iar în plan practic s-a instituit și funcționează sub auspiciile P.N.U.E. “Sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului (GEMS).
1.2.1.4.Informarea și participarea publicului
Ca obligație a statelor, aceasta implică accesul și informarea publicului în privința oricărei acțiuni în favoarea protecției și conservării mediului, pe calea unei cereri de reglementări juridice și a supravegherii foarte largi a aplicării celor existente. Referitor la U.E. la 7 iunie 1990 Consiliul miniștrilor a adoptat Directiva privind libertatea de acces la informare în materie de mediu (nr. 909-313, JOCE nr.158/23 iunie 1990) intrată în vigoare la 31 decembrie 1992.
1.2.1.5.Principiul adoptării cooperării internaționale
la natura poluării ori caracteristicile zonei
geografice supuse protecției
Exprimând și promovând o asemenea concepție Consiliul Europei a adoptat o serie de texte fundamentale care cuprind principiile de protecție a unor medii precum:
Cartea apei (1968), cu Declarația asupra principiilor privind lupta contra poluării aerului (1968), Cartea solurilor (1972). Principiul a fost preluat și amplificat de programele de acțiune ulterioare.
1.2.1.6.Principiul- Poluatorul plătește
Pentru aplicarea principiului la nivel internațional s-a prevăzut un număr de mai multe instrumente adcvate, precum taxa pentru poluare, impunerea de norme și diverse mecanisme de compensare.
În plan european în cadrul O.C.D.E. s-a adoptat un sistem de norme antipoluare, procedeu care deși nu vizează în mod direct domeniul financiar, permite introducerea poluării prin impunerea unui singur poluator a sarcinii de investire, constând în stabilirea de acte juridice și norme tehnice antipoluare.
1.2.1.7.Noi principii de drept internațional
Majoritatea principiilor s-au născut la nivel european, mai precis în U.E., dar ținând să se generalizeze pe plan internațional. Amintim:
-Principiul interzicerii producerii și utilizării normelor de modificare a mediului;
-Principiul prevenirii poluării și degradării mediului.
Aceste principii cunosc dezvoltări viguroase mai ales în cadrul U.E.
1.2.2.Cadrul juridic al asimilării concentrărilor
economice
Din punct de vedere juridic concentrarea economică evidențiază actul juridic, indiferent de forma acestuia care, fie operează transferul proprietății, fie transferul folosinței asupra totalității sau a unei părți a bunurilor, activelor și pasivelor unui agent economic, fie ca obiect sau ca efect, posibilitatea ca un agent economic sau grupuri de agenți, să exercite direct sau indirect un impas determinant asupra unuia sau mai multora agenți economici.
În țara noastră, legea concurenței (legea 21/1996) evidențiază în formă și conținut particularitățile esnțiale ale reglementărilor specifice existente pe plan european.
Cadrul juridic circumscris temei concentrărilor vizează instituirea unui control asupra acestora, atât în legătură cu posibilitatea interzicerii unor asemenea operațiuni, cât și în ceea ce privește luarea în considerare a potențialelor efecte negative a acestora asupra mediului concurențial.
Se consideră astfel că aceste operațiuni se manifestă în contextul mai larg al fenomenului fuziunilor și a preluărilor ce influențează mediul concurențial. În acest cadru, operațiunile privind concentrărole economice se deosebesc de operațiunile referitoare la preluarea controlului. De altfel legea prevede în mod expres statutul persoanelor fizice și juridice considerate, modul în care s-ar putea dobândi controlul, precum și modalitatea de exercitare a controlului.
Studii recente au prezentat unele situații potențial posibile, în cadrul cărora operațiunea de concentrare economică nu este sinonimă cu cea preluării de control.
Respectivele situații iau în considerare diferite forme de manifestare ale statutului persoanelor fizice (lichidator sau persoană fizică nominală) sau persoanelor juridice (societăți bancare, societăți de investiții și plasament financiar, societăți de asigurări, sau alți agenți economici) luându-se în considerare modul preluării controlului, obiectivul exercitării controlului, precum și condițiile de exercitare a controlului.
Din perspectiva economică, operațiunile privind cercetarile economice, depind de acțiunea concertată a doi factori esențiali:
-ponderea (cota) evidențiată de piață
-suma absolută a cifrei de afaceri
Ponderea (cota) de piață poate fi exemplificată prin experiența franceză în materie, prin evidența a două praguri cantitative (40% din consumul național pentru concentrarea orizontală și respectiv 25% din consumul național pentru integrările verticale și de tip conglomerat).
În privința exprimării pragului ca sumă absolută a cifrei de afaceri răspunde necesității de a controla marile întreprinderi comerciale de distribuție, care exced controlului, dacă pragul este exprimat ca parte (cotă) de piață, deoarece dețin plăți relativ reduse din piața fiecărui produs, dar sunt grupări puternice di punct de vedere al cifrei de afaceri globale.
Criticile aduse exprimării pragului ca sumă absolută a cifrei de afaceri se bazează pe principiul modului diferit în care trebuie pusă problema concentrării în domeniul comercial, față de cel industrial și se avansează propunerea privind tratarea diferențiată, ținându-se seama de relațiile fiecărui sector.
Concentrarea este definită de legislația Consiliului Comunității Europene prin “orice act juridic, indiferent de forma acestuia prin care, fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect permisiunea acordată unui agent economic ori unor grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor agenți economici”.
În fapt, concentrarea economică se realizeză în două cazuri când:
-fuzionează doi sau mai mulți agenți economici, care anterior au fost independenți;
-se dobândește controlul direct sau indirect, asupra unuia sau mai multor agenți economici, ori asupra unor părți ale acestora de către una sau mai multe persoane, care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic, ori de către unul sau mai mulți agenți economici.
Controlul concentrărilor economice se realizează de autoritatea publică investită cu acest drept, care intervine în faza construirii structurilor de tip “poziție dominantă”.
CAPITOLUL 2
DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ ÎN CONTEXTUL
DEZVOLTARI ECONOMICE
Evoluția din ultimii 12 ani a economiei românești este caracrerizată de puternice distorsiuni și sinuozități și inexistența unei strategii viabile în domenil economic făcând imposibilă stoparea declinului economic. Nonsustenabilitatea economică a principalelor sectoare industriale și accentuarea dezechilibrelor struturale au determinat insuficiența cronică a unei părți importante a industriei naționale și implicit creșterea gradului de neocupare a forței de muncă, persistența șomajului de lungă durată, cocncomitent cu reducerea a nivelului de trai și a calității vieții.
În contextul dezvoltării durabile, relația industrie-mediu este definitorie pentru evoluția societății. Relațiile de interdependență dintre industrie-mediu-societate pot avea un anumit grad de compatibilitate sau de incompatibilitate. În cazul României, gradul de incompatibilitate dintre industrie și mediu este deosebit de ridicat, ceea ce induce evoluția prfund negativă a capitalului natural, uman, civic și social. Deci societatea românească, în ansamblul ei se confruntă în prezent, nu numai cu problema stopării cât ami rapidă a declinului economic, ci și cu necesitatea creării condițiilor propice relansării, în condițiiile unei dezvoltări economice durabile.
Evoluția relației industrie-mediu în România cuprinde, până astăzi două etape distincte: prima etapă, până în 1990, se caracterizează printr-o dezvoltare extensivă a industriei, ceea ce a dus la risipa de resurse și implicit, la o serie de externalități negative care au determinat afectarea gravă a mediului natural și stării de sănătate a populației, a resurselor naturale și umane; a doua etapă perioada 1990-2002 caracterizată prin scăderea pronunțată a producției industriale, nu a dus la o diminuare relevantă a poluării, ceea ce realizează pe lângă menținerea la un nivel ridicat a industriilor cu puternic impact poluant asupra mediului și lipsa măsurilor destinate eliminării poluării din zonele grav afectate. Privind în perspectiva dezvoltării durabile a economiei românești trebuie avut în vedere suportul pe care îl poate constitui industria pentru refacerea capitalului natural, a calității mediului. Reducerea factorilor poluanți și realizarea unor consumuri optime de resurse prin promovarea unor tehnologii nepoluante pot determina o creștere semnificativă a calității mediukui, cu efecte benefice asupra protejării capitalului natural și a celui uman. Atingerea parametrilor corespunzători în ceea ce privește calitatea mediulu incubă însă o posibilă contradicție între orientarea dezvoltării industriale sore sectoarele de tehnologie înaltă și costurile necesare realizării acesteia.
2.1.Oportunitatea abordării dezvoltării industriale
durabile în România
După 1989 economia României cunoaște un declin accentut, dublat de un proces de dezindustrializare, proiectat pe un regim tranzitoriu al proprietății. În aceste condiții, a discuta despre dezvoltare durabilă ar putea părea inoportun: vor trebui parcurse etape precum stoparea declinului economiei și a industriei, revitalizarea industriei și creșterea economică, dezvoltarea care să aibă loc după criteriile dezvoltării durabile.
Pentru aceasta trebuie stpat declinul producției industriale și stabilizarea volumului producției. Trbuie găsite și realizate condițiile necesare care să ducă la o deplină utilizare a potențialului țării, să fie stimulate acele modificări structurale acre să petmită țării să se încadreze condițiilor economiei de piață.
În favoarea abordării principalelor criterii dezvoltării industriale durabile încă din această perioadă a involuției economice pot fi prezentate câteva argumente.
Necesitatea respectării prevederilor tratatelor internaționale la care România a aderat. Pot fi amintite câteva din acestea ca: punerea sub control a efectului de seră al Terrei , împiedicarea deteriorării stratului de ozon (renunțarea la fabricarea și utilizarea de clorofluorocarburilor), poluarea transfrontalieră, protecția marilor bazine acvatice a apelor de graniță. Fiecare din aceste tratate cuprinde prevederi care sunt convergente conceptului de dezvoltare durabolă.
Asocierea României la Uniunea Eurooeană presupune și alinierea treptată a legislației românești la cea din U.E.
Consiliul Uniunii Europene a adoptat o poziție comună relativ la un plan de acțiune destinat să dea un elan politic nou celui de-al cincilea program de acțiune pentru protecția mediului. Obiectivul principal al acestui program îl constituie promovarea principiului dezvoltării durabile în întreaga economie.
Planul de acțiune identifică domenii prioritare de acțiune și anume:
-o integrare mai bună a aspectelor de protecție a mediului în politici ca cele ale agriculturii, transportului, energiei, industriei și turismului.
-continuarea dezvoltării instrumentelor de bază ce acționează asupra pieței și în special a instrumentelor orizontale.
-ameliorarea executării și punerii în practică a legislației protecției mediului.
-sensibilizarea opiniei publice în scopul protecției mediului.
Sunt considerate teme prioritare următoarele:
-controlul schimbărilor climatice;
-protecția stratului de ozon;
-controlul ploilor acide, îmbunătățirea calității aerului;
-gestiunea resurselor de apă;
-gestiunea deșeurilor;
-protecția împotriva zgomotului;
-protecția naturii și a biodiversității;
Procesul de privatizare a întreprinderilor industriale este și un prilej de a evalua daunele aduse de aceste unități, mediului înconjurător și a găsi soluții pentru remedierea acestor daune. Legislația existentă obligă la aceste acțiuni care netezesc terenul pentru o abordare a dezvoltării industriei durabile.
Funcționează o piață a produselor ecologice sau oportunități pentru:
-produse agricole și alimentare, marcate ecologic;
-tehnologii și utilaje pentru procedee “curate” de fabricație;
-produse cu potențial poluant redus (combustibili cu conținut redus de sulf, benzină fără plumb, autovehicule cu emisii controlate catalictic, etc.)
-valorificarea surselor regenerabile de energie și de materii prime cu formarea piețelor corespunzătoare.
2.2.Abordări precedente ale conceptului de
dezvoltare durabilă pe plan național
Direcțiile de acțiune pentru atingerea acestui obiectiv sunt astfel formulate:
-realizarea unei macroconstrucții industriale care să țină seama de sectoarele strategice, de interes național din industria extractivă și prelucrătoare;
-restructurarea intersectorială;
-alinierea la standardele europene și internaționale;
-dezvoltarea potențialului propriu de cercetare-dezvoltare;
-accelerarea procesului de privatizare;
-creșterea performanțelor manageriale;
-dezvoltarea serviciilor pentru producție;
-creșterea potențialului concurențial prin promovarea cercetării industriale și industrial-financiare;
-asigurarea calității mediului în condițiile creșterii economice din industrie;
-la nivelul Guvernului, s-a creat o comisie din care fac parte reprezentanți ai Executivului, ai patronatului, ai sindicatelor, ai organizațiilor neguvernamentale pentru a întocmi o strategie a dezvoltării economico-sociale a României, în accepțiunea dezvoltării durabile;
-la nivelul Președenției, se urmărește de asemenea, elaborarea unei startegii naționale de dezvoltare durabilă.
În perioada 1990-2002, în sprijinul promovării conceptului de dezvoltare durabilă, se menționează: lucrările institutului de Economie a industriei au preconizat posibilitatea aplicării în practica industrială a unor componente ale conceptului de dezvoltare durabolă, chiar în perioada de tranziție. Se propune:
-respectarea cadrului legislativ existent, privitor la protecția mediului;
-punerea în funcțiune a instalațiilor de depoluare existente în cvasitotalitatea întreprinderilor industriale;
-valorificarea deșeuriolor, formarea unei piețe a deșeurilor și obținerea de profit (și creare de locuri de muncă) ca urmare a unei gestiuni corecte, moderne a deșeurilor;
-începerea procesului de reconstrucție ecologică a situurilor poluante;
-reconsiderarea întreprinderilor cu profil biotehnologic;
-însușirea și aplicarea metodelor moderne de management ecologic;
2.3.Relația resurselor naturale-dezvoltare
industrială durabilă
Consumul de resurse naturale în industriile statelor avansate este unanim apreciat drept enorm. Astfel se consumă în medie pe persoană tone de materii prime, din care trebuie extrase, procesate și în final, depozitate deșeurile, ceea ce afectează zestrea naturală a fiecărui stat și în același timp mediul ambiant. Studii detaliate arată că, în țările industrializate volumul total de resurse naturale se ridică la valori cuprinse între 45 și 85 tone de materiale pe persoană.
Acest aspect devine tot mai preocupant deoarece procesul de industrializare se extinde rapid și în alte economii naționale și se pare că va deține un rol foarte important în creșterea economiei mondiale, de 4-5 ori, după cim este prevăzut pentru perioada următorilor 50 de ani. În ce măsură această creștere economică, respectiv industrială, este și durabilă rămâne o întrebare serioasă, deoarece experții estimează că, producția material-intensivă din țările avansate nu poate să se desfășoare în aceleași condiții, sensul fiind de accentuare a fenomenului de epuizare a resurselor celorlalte state și de deteriorare gravă a ambientului.
În Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă în România se apreciază că, deși nu constituie un criteriu limitativ pentru dezvoltarea industrială, potențialul natural de resurse industrializabile constituie un factor de avantaj comparativ, care trebuie luat în considerare în evaluarea structurii dezirabile a industriei și a creșterii economice durabile.
Critici la adresa consumului masiv de resurse naturale se fac tot mai des auzite și în țările dezvoltate. Astfel s-a constatat că acest tip de producție solicită extracția și prelucrarea de cantități importante de materii prime, dar care nu ajung să fie utilizate pentru obținerea produsului final.
În acest mod s-au constatat anumite fluxuri materiale ascunse din domeniul minier al eroziunii solurilor și ale surselor, care reprezintă în total aproximativ 75% din consumul globat de materiele ale țărilor industrializate. Aceste cantități scapă evidenței contabile deoarece ele nu intră în economie ca mărfuri cumpărate sau vândute și deci nu sunt cuprinse în produsul intern brut național. Fluxurile materiale ascunse, sunt solul și rocile, piețele, chiar dacă nu sunt toxice sau dăunătoare ambientului, sunt foarte importante atât sub forma pierderii de avuție națională, cât și de afectare a mediului.
Este semnificativ faptul că impactul , acestor fluxuri ascunse, inclusiv poluarea apelor și deteriorarea peisajului, sunt resimțite departe de economiile care beneficiază de pe urma lor, deoarece multe țări industrializate importă cantități importante de materii prime. De exemplu mai mult de 70% din materialele care străbat economia olandeză nu ating niciodată solul olandez. În această categorie sunt cuprinse apele uzate și ale deșeurilor miniere, solul erodat, deșeuri din sectorul de exploatare a lemnului, pământ și roci excavate din procesul de extracție de materii prime utilizate în obținerea întregii game de produse industriale.
Aceste probleme preocupă întreaga comunitate internațională, atât sub aspectul economiei globale, cât și al deteriorării mediului, deoarece beneficiile și costurile acestui mod de producție industrială nu sunt împărțite echilibrat.
În România, crearea și dezvoltarea unei industrii durabile presupune menționarea patrumoniului național de resurse naturale la standardele europene atât prin eliminarea degradărilor provenite de propriai activitate, cât și prin acționare, ca factor de reducere și anulare a efectelor dăunătoare produse de alte activități economice.
Resursele miniere și energetice.
În țara noastră au fost identificate și conturate resurse geologice la peste 120 substanțe ce pot constitui obiectul activității industriale. După volumul rezervelor existente și de perspectivă, acestea pot fi grupate pe mai multe categorii.
Rezerve ce pot asigura timp îndelungat activitatea industrială, dacă cererile pieței și evoluția tehnologiilor de extracție și prelucrare vor permite valorificarea la prețuri competitive, în contextul respectării riguroase a protecției mediului. În această categorie pot fi încadrate rezervele de cărbune energetic, minereuri cuprifere, de plumb, zinc și molibden; sau calcar, ape minerale, unele materiale pentru industria sticlei, a ceramicii și a materialeleor de construcții.
Conținutul redus de substanțe utile ale minereurilor neferoase, cheltuielile ridicate pentru protecția mediului, atât la extracție cât și la prelucrare, precum și puterea calorică redusă a cărbunilor energetici, reprezintă dezavantaje care, cel puțin pe termen scurt și mediu vor duce la restrângerea sau cel mult la menținerea actualului nivel de producție în sectoarele respective.
Rezerve care nu se pot asigura decât pe termen limitat (circa 30 ani), producții apropiate de cele actuale, așa cum este cazul petrolului și al gazelor naturale.
Având în vedere că pentru acoperirea consumului industrial și energetic (inclusiv pentru populație) se apelează și în prezent la import, iar România dispune de o rețea de transport și depozitare, precum și de capacități importante și de prelucrare primară și secundară, rezultă că majorarea, la nevoie a cantităților importate este fezabilă.
Pentru industrie, ca principal utilizator de energie este important faptul că România depinde în proporție de 36% de importul acestor resurse. Dependența redicată de importurile de țiței, de gaze naturale și produse petroliere (reprezentând peste 80% din totalul importurilor) în 2001, subliniază necesitatea diversificării surselor, mai ales în privința gazelor naturale. În prezent depindem de un singur furnizor de gaze, ceea ce este nerecomandebil din punct de vedere strategic și economic.
Industria reprezintă cel mai mare consumator de energie, cu toate că în ultima perioadă consumul industrial a scăzut continuu, ca urmare a recesiunii economice și a punerii în aplicare a unor game de restructurare.
Dezvoltarea durabilă a industriei presupune și creșterea eficienței la consumatori prin:
-promovarea tehnologiilor electrice acolo unde se dovedește economic (tehnologii de încălzire, de uscare, pentru acționări electrice, etc.)
-utilizarea pompelor de căldură (deci, utilizarea resurselor energetice secundare);
-extinderea automatizării și monitorizării proceselor.
De asemenea, se preconizează promovarea de reglementări și standarde, care pot asigura eliminarea de pe piață a echipamentelor și a tehnologiilor ineficiente. În principal, acestea se referă la:
-standardizarea aparatelor electrocasnice;
-standardizarea unor procese utilizatoare de energie;
-norme energetice pentru clădiri:
Resurse hidroenergetice
Potențialul hidroenergetic, tehnic amenajabil este utilizabil în prezent în proporție de cca. 40% și a asigurat în ultimii ani peste o treime din producția de energie electrică.
Finalizarea lucrărilor de investiții în curs de execuție ar putea majora cu 20% producția de energie hidroelectrică, putând ajunge la 19500 Gwh/an, în condițiile unei hidraulicități normale.
Având în vedere avantajele evidente ale hidroenergiei, din punct de vedere al dezvoltării durabile (resursă regenerabilă și poluantă), precum și celelalte utilizări și facilități potențiașe ale amenajărilor hidroenergetice (alimentarea cu apă a localităților rurale și urbane, regularizarea unor cursuri de apă pentru reducerea efectelor inundațiilor, amenajări turistice și sportive), este necesară și oportună reconsiderarea politicii de investiții în acest domeniu.
Reducerea intensivității materiale și energetice, recuperarea și reintroducerea în circuitul productiv a deșeurolor și materialelor reciclabile.
În economiile avansate se acționează, în prezent în direcția reducerii volumului fluxurilor materile ascunse, care precedă procesele industriale. De asemenea, se acordă o importanță maloră reciclării, în ideea că metalul reciclat nu numai că înlocuiește o cantitate apreciabilă de minereu extras, dar evită poluarea prin apele uzate și alte deșeuri provenite din activitățile de extracție ca și poluarea din procesul de prelucrare a acestor minereuri.
Pe de altă parte, există și resurse nereciclabile, cum sunt de exemplu: cărbunii și petrolul; iar acestea împreună cu fluxurile ascunse pe care le implică reprezintă o pondere importantă în totalul materiilor folosite, pe plan mondial, de exemplu între 26% și 46% în țările industrializate.
În general, se fac eforturi pentu reducerea material-și energointensivității, dar nu s-au obținut, încă rezultate satisfăcătoare. Astfel în prezent pentru obținerea unui venit de 100 de dolari SUA este necesar un consum de 300 Kg de resurse naturale, inclusiv fluxuri materiale ascunse. Referitor la acest aspect, țările membre O.C.D.E. și-au propus să reducă acest consum la 10, până la 30 Kg resurse naturale pe 100 dolari SUA pe termen mediu și lung.
Spre deosebire de tendințele din alte sectoare industriale, consumul de hârtie nu arată semne de decuplare față de creșterea economică. Astfel, pe plan mondial consumul de hârtie a crescut de 20 de ori în acest secol și s-a triplat în ultimile decenii. Eforturile de economisire a acestui material s-au concretizat în rate de recuperare la 23% până la 37% , între anii 1970 și 1994.
În domenil energiei, potențialul de economisire în țările U.E. a fost estimat la 30%, în contextul unor consumuri specifice cu 10-50% mai mici decât cele existente în diferite activități din industria noastră.
Situația este asemănătoare și la consumurile specifice de materii prime și materiale pe unitatea de valoare adăugată. Acastă rezervă, care nu este pusă încă în valoare, ar putea contribui, prin optimizarea macrostructurii, alături de reciclarea materialelor recuperabile, la asigurarea unei părți considerabile din resursele materiale necesare creșterii economice în următorii 15-20 ani.
Randamentul de producere a energiei electrice în termocentralele românești se situează în jurul valorii de 33%, sub valorile curente pe plan internațional pentri centrale cu cărbune. Performanțele scăzute realuzate de CONNEL se datorează, în principal vârstei instalețiilor, calității scăzute a combustibililor folosiți și a activităților de întreținere și reparații precum și scăderii consumului de energie electrică și termică.
CAPITOLUL 3
DEZVOLTARE INDUSTRIALĂ
DURABILĂ – INTERFERENȚE CU CONTEXTUL SOCIAL
3.1.Rolul industriilor în progresul social
În societate română, dezvoltarea socială a suferit influențele involuțiilor economiei, în general, și scăderii performanțelor industriei, în special. Astfel, ocuparea forței de muncă s-a deteriorat, șomajul a atins cote alarmante, devenind un flagel social. Alături de aceste racile, a scăzut puterea de cumpărare a populației și nivelul consumului de bunuri și servicii, iar asigurarea cu locuințe tinde să ocupe unul din primele locuri ale problematicii sociale. De asemenea, inegalitatea socială s-a adâncit, fiind foarte sccentuată polarizarea socială, sărăcia și excluziunea socială. Accesul la serviciile de sănătate și învățământ este din ce în ce mai restricționat, fiind afectată egalitatea șanselor de participare la o viață economică și socială pentru un număr crescând de cetățeni.
Între dezvoltarea industrială și cea socială este o relație strânsă, interactivă. În general, țările care au atins un grad avansat în dezvoltarea industriei au reușit să-și realinieze obiectivele sociale la un nivel înalt, cum sunt cererea de locuri de muncă, reducerea fenomenului de sărăcie, un acces mai larg la educație și îngrijirea sănătății. Pe de altă parte, statele care nu au investit sifucient în dezvoltarea socială au înregistrat o tendință de scădere a activității și profitabilității industriei.
Asigurarea unui minimum decent de protecție socială reprezintă un criteriu de bază în stabilirea acceptabilității reformelor propuse. Această problemă se impune nu numai logic, dar și prin prevederile impuse de organismele internaționale, cum este Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) care în ultimii ani și-a extins aria de preocupări asupra țărilor europene în tranziție. Potrivit Convenției nr. 102 (1952) sunt urmărite mai multe tipuri de beneficii (îngrijire medicală, asigurări sociale în caz de înbolnăvire, șomaj, accidente de muncă, de maternitate, invaliditate, în caz de vârstă înaintată, ajutoare familiale și cele acordate asupra veniturilor). Convenția dă indicații generale și asupra finanțării (mai ales prin contribuțiile salariaților și ale întreprinzătorilor), dar acordă clar, statului responsabilitatea de a asigura aceste beneficii.
Statele membre ale Convenției au libertatea ca prin convenții emergente să adopte măsuri administrative și financiare specifice portivit propriilor probleme de protecție socială. Varietatea expresiei, însă nu terbuie să contravină obiectului major și aceasta în condiții de respect a demnității personale. În consecință, se remarcă o diversitate de tipuri de mecanisme ale securității sociale, incluzând structuri pluralistice, cu forme mixte de finanțare și predare a fondurilor respective.
Există, desigur încă o distanță apreciabilă între aceste idealuri internaționale și rezultatele obținute, între legislație și practică, între necesități și realitate între țările avansate și cele în curs de dezvoltare, a ceea ce adaugă tensiuni suplimentare celor deja manifestate cum sunt ajustările structurale, tranziția economică și democratoare și explică momentul actual al procesului de reformă.
Situția în țările dezvoltate diferă, bineînțeles de cea din România, unde problema patrimonială este lipsa acută de fonduri. În țările U.E., de exemplu problemele sunt mai de natură tarifară, deci a mecanismelor economico-financiară și de natură managerială.
Totuși, în general asigurările sociale provoacă chiar și în țările dezvoltate destule dispute. Dacă în prezent, controlul cheltuielilor sociale este rezolvat într-o măsură satisfăcătoare, controlul și reducerea contribuțiilor sociale ale salariaților este un aspect care a generat discuții intense. În aproape taote țările O.C.D.E., taxele sociale reprezintă o promoție înaltă din costul total al muncii prestate: de la 25% la 30% în Franța, Belgia, Italia, Germania și Suedia, dar mai puțin în Marea Britanie și Irlanda. Există temerea că astfel de costuri pot reduce competitivitatea pe plan mondial a țârilor respective, rezultând o diminuare a câștigurilor din exporturi și din productivitate și indirect, o creștere a șomajului.
În această privință, experiența internațională indică situații diferite: țări cu taxe sociale înalte care sunt competitive, ca Germania, țări cu taxe sociale scăzute care au devenit mai puțin competitive, ca Marea Britanie, țări cu taxe sociale reduse care sunt competitive, ca Japonia, și în fine țări cu taxe sociale înalte care sunt considerate necompetitive, cum este cazul Norvegiei,
Pe plan internațional, sistemele de securitate socială sunt operaționalizate, respectiv conduse și supervizate prin agenții publice. Astfel în țările dezvoltate cum este Marea Britanie, responsabilitatea revine direct guvernului și organismelor guvbernamentale, la nivel local. În țările care asigurările sociale sunt dominante, există un sistem mixt de agenții publice și corporații care conduc și supervizează operațiuneîile respective. În acest sens Germania a reușit să-și organizeze unsistem cu un bun management și o bună transparență din punct de vedere organizațional. Dar pe de altă parte, acest mod de organizare s-a dovedit costisitor. Se apreciază, de altfel că statele ca Germania, Japonia și Republica Corea au adoptat un management costisitor și greoi de agenții multiple, cu toate că un sistem unitar mai puțin costisitor este mai răspândit în țările dezvoltate, fapt necesar pentru protejarea diferitelor grupuri de interese ca și din rațiuni de ordin filosofic sau socio-cultural.
Performanțele deosebit de modeste ale industriei românești au determinat o capacitate slabă de asigurare a resurselor realizării unui proces social, dar acestea se referă mai mult la structuri administrative și crearea unui nou cadru legislativ, care nu au avut încă suficiente rezultate concrete pozitive în plan social.
Politica socială, protecția socială trebuia să răspundă, în perioada de tranziție, unor priorități și anume, pe de o parte, de soluționare a problemelor sociale specifice acestei perioade, iar pe de altă parte, de minimalizare, chiar resorbție, a costurilor sociale ale reformei economice.
Problemele și costurile sociale se referă mai ales la acele efecte negative ale diferitelor procese ce se reflectă asupra dezvoltării sociale și economice. Acestea dau naștere, atât imediat cât și pe termen mediu sau lung, unor distorsiuni sociale greu de corectat, amplificând costurile viitoare asociate dezvoltării durabile. Aceste costuri sociale sunt:
procesul de sărăcire a unor segmente din ce în ce mai largi ale populației;
accentuarea polarizării sociale, cu afectarea negativă a capitalului uman;
creșterea economiei sociale (criminalitate ridicată).
Pentru ilustrarea orientării globale a politicii sociale, a eforturilor de protecție socială, este semnificativă dinamica cheltuielilor publice sociale. În această privință, situția s-a degradat continuu, ponderea acestora în PIB scăzând în condițiile în care și PIB-ul s-a diminuat rapid.
În termeni reali cheltuielile publice sociale nu s-au menținut nici măcar la nivelul anului 1989. Este de reținut că deja în 1989, cheltuielile bugetare pentru protecție socială erau foarte reduse. Serviciile sociale fundamentale – învățământul și sănătatea – ajunseseră în 1989, la un grad ridicat de degradare, iar serviciile de asistență socială erau practic inexistente. De asemenea, cheltuielile publice sociale ale României,ca procent din PIB, la începutul perioadei de tranziție, erau cu mult mai mici decât ale celorlalte țări în tranziție. In plus majoritatea acestor state, inclusiv țările din CSI, mențin după 1992 o tendință de creștere a chelruielilor de protecție socială, spre deosebire de România.
Erodarea performanțelor industriei naționale și-a pus amprenta indirect și asupra evoluțiilor serviciilor sociale, respectiv educație, sănătate și securitate socială.
În domeniul educației, încă înainte de 1989, se poate observa o degradare continuă a calității învățământului, la toate nivelurile, constatându-se unele integralități de acces în învățământul superior, dar și în cel mediu, în funcție de veniturile familiilor. În plus, după 1989 se manifestă o accentuare a acestei polarizări educaționale. Datorită costurilor din ce în ce mai ridicate asociate frecventării tuturor fenomenelor de învățământ (manuale, costuri de hrană), rata de cuprindere școlară scade în primii ani ai tranziției, în special la nivelul învățământului secundar, dar cu excepția învățământului superior, unde se înregistrează o creștere constantă a ratei brute de cuprindere. Această tendință de scădere a participării școlare la nivelurile inferioare va determina o diminuare importantă, pe ansamblu, a capitalului educațional al viitoarelor generații. De asemenea, în Raportul Băncii Mondiale asupra sărăciei și politicilor sociale din România în 1996, se menționează inegalitatea șanselor copiilor proveniți din diferite medii sociale, ca expresie a regresivității serviciilor educaționale.
Serviciile de sănătate au continuat să se degradeze continuu după 1989, atât din punct de vedere al datorărilor și cheltuielilor curente alocate acestora, căt și din punct de vedere al calității serviciilor oferite. Cheltuielile destinate sănătății s-au micșorat în anii 1990-1997, ponderea în PIB, chiar mai accentut decât în cazul educației.
Calitatea și nivelul asistenței medicale s-au îmbunătățit (s-au diminuat numărul de paturi în spitale la 1000 locuri și numărul consultațiilor în dispensare, etc.) constatându-se și o creștere a polarizării tipurilor de servicii de sănătate cât și a cheltuielilor per cap de locuitor, legate de acesta în funcție de veniturile populației. Aceste procese au fost însoțite și de accentuarea dezechilibrului între serviciile sanitare prestate în domeniul rural și cele oferite în mediul urban.
Sistemul de securitate socială a înregistrat unele schimbări, după 1989, datorită necesității adptării la noile realități sociale, prin includerea unor noi componente, cum este sistemul de protecție al șomerilor. Pe ansamblu, se poate aprecia că și eficiența acestui sistem s-a dovedit modestă, ponderea cheltuielilor aferente în PIB înregistrând un declin la aproape toate capitolele (cu excepția șomajului).
Interferențele dintre politica industială și cea socială sunt relevate într-un grad înalt de dinamica principalilor indicatori ai producției de bunuri și servicii de consum pentu populație. Pentru a avea o imagine mai complectă a îngustării ofertei, în afara producției industriale de bunuri alimentare, textile, încalțăminte, etc. am evidențiat și producția agricolă, serviciile comerciale pentru populație și locuințe terminate. Se remarcă scăderea dramatică a producției industriale, la aproximativ jumătate, în perioada 1990-1997, cu excepția confecțiilor. Din celelalte activități menționate, numai producția agricolă și-a menținut nivelul, locuințele terminate având cam aceleași trent ca și producțiile industriale prezente, iar serviciile comerciale pentru populație s-au diminuat foarte mult, la 37%, ceea ce este semnificativ pentru stadiul de sărăcie a populației.
Evoluțiile industriilor de bunuri pentru populație se înscriu în nota generală de declin al producției industriale în ansamblu, ceea ce a determinat și o deteriorare a evoluției PIB și valorii adăugate, deci posibilități mai restrânse de colectare a fondurilor cu destinație socială și totodată, a afectat direct nivelul și calitatea vieții populației.
Analiza consecințelor majore, în plan social, a evoluției situației industriei naționale trebuie să facă, în primul rând, prin cele două procese importante petrecute în ultimii ani, respectiv structirarea activităților și privatizarea întreprinderilor industriale.
Dimensiunea restructurării în România a industriei a fost marcată prin evoluția numărului persoanelor ocupate, în primul rând pe ansamblul sectorului, care indică reducerea continuă a acestui indicator de la 3301 la 3450 mii persoane, respectiv la 31,2% la 27,1% în totalu forței de muncă ocupate, în perioada 2001.
Sectoarele cele mai afectate au fost industria prelucrătoare și în mai mică măsură industria extractivă. De altfel, din datele prezentate se pot deosebi două mari categorii de activități și anume:
activități cu pierderi nete de locuri de muncă .
activități cu câștiguri nete de locuri de muncă.
Se poate aprecia că depășirile în structura populației ocupate pe activități industriale reflectă, într-o măsură redusă, o adptare a capacităților de producție la cerințele pieței interne și externe și în general, a cerinței de amplificare și inițiere de activități industriale performante. Întârzierea reformelor structurale, structură învechită a ofertei de produse industriale au determinat eliberarea unei părți a forței de muncă ocupate în industrie, care datorită menținerii și accentuării unor disfuncționalități din economie, nu a putut fi absorbită în alte sectoare și a determinat accentuarea șomajului.
Pentru a asigura protecția și integrarea șomerilor pe piața muncii, în urma restructurării unor mari întreprinderi sau ramuri industriale, s-a prevăzut plata unei compensații de 6 – 12 salarii medii din ramura respectivă, în cazul disponibilizărilor în masă. Trebuie menționat că această măsură care, inițial a fost menită să susțină inițiativa antreprenorială, deci o dezvoltare și poate chiar o restructurare a unor activități industriale, nu și-a atins scopul decât într-o măsură nesemnificativă. Astfel, în lipsa unor programe de sprijin efectiv de reorientare profesională sau de dezvoltare a inițiativei private, fondurile respective au fost destinate consumului individual, pierzându-se astfel ocazia și beneficiile ulterioare din posibilele investiții.
Pe lângă suportul financiar acordat șomerilor, la nivelul Ministerului Muncii și Protecției Sociale s-a încercat extinderea cadrului legislativ în vederea promovării unor programe de combatere a șomajului care cuprindeau o serie de măsuri active, cum sunt: sprijin financiar pentru crearea de noi locuri de muncă în domeniul public, consilierea întreprinderilor mici și mijlocii pentru întocmirea unui plan de afaceri, servicii penru amplificarea și dezvoltarea economiei locale, incubatoare de afaceri, job-cluburi, centrele de informare și documentare privind piața muncii.
Pe lângă prevederea unor programe active, de reconversie, respectiv calitatea profesională, a fost stipulată și acordarea unor credite pentru întreprinderile mici și mijlocii în vderea stimulării angajării șomerilor.
Se apreciază că pentru crearea de noi locuri de muncă soluțiile trebuie căutate în domeniul tehnologiilor, al cercetării și dezvoltării. De asemenea acest obiectiv poate fi îndeplinit și prin intermediul înterprinderilor mici și mijlocii.
În România, acest deziderat este realizat doar în mică măsură datorită mediului economic adecvat, a politicilor financiare de creditare care nu încurajează îndeajuns acest proces ca și unor blocaje funcționale ale întragii economii. S-a dezvoltat în schimb economia ascunsă, tocmai ca expresie a defazării dintre procesul de dereglementare, a insuficiențelor sau inconsecvențelor unor acte normative, ca și ale unor instituții ale pieței. Cu toate că acest fenomen este mai puțin prezent în industrie, totuși a căpătat o extindere destul de însemnată în unele activități cum sunt reparații de autovehicule și obiecte de uz casnic, industrie prelucrătoare.
Structura forței de muncă, pe grupe de vârstă, în industrie este mai echilibrată decât în celelalte ramuri ale economiei, respectiv personalul cu vârste până la 50 ani reprezintă peste 90% din total, iar prevederea celor cu vârste până la 35 ani este de aproape 32%.
Nivelul de pregătire școlară și profesională este comparabil cu cel din țările dezvoltate, cvasitotalitatea salariaților fiind cel puțin absolvenți, de școli profesionale și licee.
Politica de macrostabilizare promovată pentru echilibrarea cererii de consum cu oferta și ca instrument de menținere a deficitului bugetar în limitele impuse de frânarea inflației a determinat și o micșorare generală a veniturilor populației. Această situație s-a simțit și în industrie, deși, relativ raportul între câștigurile salariale medii nete și câștigul mediu net pe economie a înregistrat un trent ușor crescând pe ansamblul industriei față de celelalte sectoare economice. Trebuie să se țină seam a de faptul că această dinamică s-a datorat sporirii mai însemnate a câștigurilor salariale în industria extractivă și în activitatea de producere a energiei electrice, termice și de distribuție a gazelor și apei. De fapt,puterea de cumpărare a veniturilor a scăzut, ceea ce a determinat reducerea consumului în cele mai importante componente ale sale.
Procesul de privatizare, prin aplicarea diferitelor metode, (PAS sau MEBO, prin negocieri directe sau licitații cu un investitor privat strategic) se află într-o strânsă relație cu echitatea socială, elemente de protecție socială și coeziune socială.
Până în 1997, cea mai amre parte a privatizărilor s-a realizat prin programul acționarial al salariaților și managerilor cărora li se acordau facilități la cumpărare sau prin transfer gratuit – procedeul privatizării în masă – pe baza transformării titlurilor de privatizare în acțiuni la societățile comerciale de stat. La închiderea acestui proces, în 1996, F.P.S. mai deținea majoritatea în structura acționariatului (peste 50%) la un număr de 800 de unități.
Inițial, părerea că această metodă satisfăcea în cel mai mare grad cerința echității sociale, oferind un acces larg al populației la activele privatizabile ale statului. Deși prin privatizarea prin PAS a fost aplicată mai ales în celelalte sectoare de activitate (comerț,turism, agriciltură și construcții), totuși a avut o răspândire destul de largă și în industrie, unde s-au și observat anumite neajunsuri în ceea ce privește eficiența economică îm perioada de postprivatizare, cauzate de lipsa de capital a salariaților, imposibilitatea acestora de a rambursa creditele, incapacitatea de a capitaliza întrprinderile din surse proprii sau atrase prin credite bancare care au în general dobânzi împovărătoare. Deoarece o mare parte din acționari au urmărit numai încasarea dividentelor, fără a-și manifesta și alte atribute de proprietari, nu au putut fi mobilizate fonduri suficiente pentru investiții.
Se poate aprecia că această metodă, care avea o conotație pozitivă, în sensul promovării principiului echității, nu a oferit cele mai bune condiții de utilizare eficientă a resurselor devenite private, prin incapacitatea de găsire a celor mai potrivite instrumente în aplicarea ei și desfășurarea ulterioară a activității. În consecință, începând cu anul 1997, s-a acordat preferință privatizării prin negocieri directe sau licitații cu un investitor privat strategic, cu posibilități pentru plata integrală a acțiunilor și realizarea unor programe de restructurare și investiții post privatizare, menite să reabilitezr societatea și să-I îmbunătățească performanțele economică-financiară. Astfel prin legea nr. 44/1998 se acordă prioritate metodelor de privatizare cu investitor strategic și plata integrală la prețul pieței. Aceasta nu exclude participarea salariaților și managerilor întreprinderilor, în condiții de concurență, dar și cu anumite înlesniri. În aceste condiții din punct de vedere al accesului la activele statului și al oportunităților egale de liberă inițiativă, ideea de echitate socială este situată pe plan secund, cel puțin aparent.
Trebuie menționat că indiferent de metoda de privatizare aplicată au fost prevăzute mai multe măsuri de protecție socială, în contractul de vânzare – cumpărare, cum sunt : menținerea personalului angajat o anumită perioadă de timp; ridicarea nivelului de calificare; trimiteri la specializare; asigurarea condițiilor de locuit, cantine, case de odihnă; îmbunătățirea condițiilor de muncă; protecția mediului; păstrarea, o anumită perioadă de timp, a profitului principal de fabricație.
Experiența înregistrată în domeniul privatizării întreprinderilor industriale a arătat diverse contradicții de interese și mentalități între insideri (manageri, sindicate, acționari, consiliul de administrație), precum și dintre aceștia și autosideri (FPS, SIF, bănci, fonduri de investiții, ministere economice). Relevant, în acest sens este un sondaj pe un eșantion reprezentativ desfășurat în 1997 de către Fundația Internațională de Management – FIMAN – din care a rezultat că, în general românii se pronunță – în proporție de peste 70% – pentru privatizare, dar atunci când este vorba de forma de proprietate în cazul întreprinderii în care lucrează, preferă ca aceasta să fie de stat sau proprietatea activelor să fie deținutre de salariați. Salariații în proporție de 50-57%, doresc ca întreprinderea să fie în proprietatea de stat sau de grup în locul celei private.
Aceste preferințe reflectă atât reținerea salariaților față de alți proprietari privați, precum și insuficienta pregătire a managerilor de a-și asuma răspunderea. De cele mai multe ori, această situație a fost corelată cu slabele performanțe ale managementului, în unele cazuri înregistrându-se o interpretare greșită a democrației, unii directori rămânând sub presiunea sindicatelor ca și o continuare a mentalității de “proprietar – producător – beneficiar”, care a dominat în perioada anterioară. Totuși se poate face observația că tocmai aceasta este problema cheie a realității economice și sociale a României de astăzi, și anume de agăsi instrumentele specifice, originale de a realiza această implicare, acest compromis în sensul bun al cuvântului între realizarea privatizării cu perspectiva obținerii unor câștiguri economice dar și a unor condiții reale, clare și asiguratorii de echitate socială.
Părerile populației privind natura în care, după 1989, schimbările din țara noastră au favorizat sau defavorizat diferite grupuri și categorii sociale sunt relevante și pentru procesul de privatizare din industrie. Se remarcă faptul că muncitorii, țăranii și intelectualii (fără funcții de conducere), sunt considerate categoriile sociale cele mai prejudiciate.
În industrie procesul de privatizare a fost mai accentut în industria prelucrătoare. Pe viitor se apreciază că un proces benefic va reprezenta spargerea monopolului regiilor autonome de interes național și local în domenilu energiei, petrolului, ceea ce va asigura întărirea procesului concurențial, inclusiv înființarea de autorități autonome de reglementare și sipraveghere a piețelor.
În prezent, programele guvernamentale vizează accelerarea privatizării, punând accent nu atât pe criteriile cantitative, cât mai ales pe cele calitative (adecvarea metodei de privatizare cât mai ridicat în condițiile pieței; ; asigurare unei competții sporite între potențilii investitori , dezvoltarea pieței de capital, performanțe economico-sociale sporite și efecte de programe benefice în perioada postprivatizare etc.).
Pentru a avea bune rezultate, politica socială trebuie să țină seama și de situația sănătății și a educației populației și să ofere un sistem fibil de protecție socială (ajutoare de șomaj, asigurări de sănătate, ajutor social, alocații familiale, pensii de asigurări sociale, etc.). Se apreciază că aceste deziderate pot fi realizate, într-o măsură apreciabilă, printr-o mai bună organizare a muncii, în special în activitățile industriale.
În ceea ce privește realitatea socială, problemele organizării muncii pe plan internațional, mai ales în țările dezvoltate, se semnalizează dileme, opinii diferite referitoare la situațiile efective de politica muncii.
Astfel s-a impus părerea că strategiile de creștere economică axate pe salarii scăzute nu influențează favorabil dezvoltarea forței de mincă de înaltă calificare, care conduce de fapt, la creșterea economică. Ca modalitate de creștere economică, economia de piață susține ideea salariilor mici și costuri de asigurări sociale, ce revin întreprinzătorilor reduse. Totuși alți economiști sunt de părere că dezvoltarea capitalului uman, a investițiilor în dezvoltarea experienței și calificării profesionale este calea cea mai sigură de dezvoltare economică.
A doua dilemă este omisiunea așa-numitor costuri de producție soft. Astfel, neluarea înb considerare a insecurității fiecărei meserii sau profesiuni, a intensității muncii și a riscurilor de accidentare poate duce la deteriorarea întregii calități a vieții, cu toate că în același timp, aspectele cantitative ale producției se îmbunătățesc. De asemenea, nu sunt luate în considerare efectele asupra calității forței de muncă aunei cantități prea mici sau prea mari de muncă. De exemplu în Europa, nu se cunosc destul de bine implicațiile așa-numitei mașini de creare de locuri de muncă din SUA. Astfel, cu toate că în SUA rata șomajului este de 6%, jumătate din nivelul din Europa, rata insecurității locului de muncă este mult mai mare decât pe continentul european, de 40-50%. Statisticile economice nu evidențiază cât plătește un om care trăiește cu această teamă, cu această nesiguranță, dar este sigur că reprezintă oscădere importantă a bunăstării sociale. Alte costuri, care sunt omise din tributul plății cauzat de stresul creșterii intensității producției, sunt și cele aferente exigențelor mai mari fizice și psihologice de participare în procesele productive tot mai competitive, performante. Aceste fenomene își pun amprenta asupra stării mintale și a calității vieții în general.
A treia dilemă este omisiunea beneficiilor soft ale producției beneficiile relațiilor sociale sunt inseparabile de producția efectivă în sectorul serviciilor, dar nu sunt vizibile în economia de mărfuri care ia în considerare necesitatea existenței serviciilor numai pentru a menține stabilitatea ocupării forței de muncă. Scopul echității distributive în societate este considerat atins numai prin oferirea de așa-numite locuri de muncă decente tuturor membrilor societății, în țările avansate fiind vizați, în special femeile și membrii grupurolor minoritare. Sursa acestor locuri de muncă este deseori sectorul serviciilor, a cărui activitate este reflectată destul de neadecvat de economiile de mărfuri. Astfel, nu se face o evaluare corectă, plenară a serviciilor de îngrijire a sănătății, educației, de îngrijire a copiilor și bătânilor pentru că nu sunt comensurate relațiile sociale benefice aferente și ca urmare aceste servicii sunt produse într-un volum insuficient.
Transformările istorice din ultimele decade au determinat includerea tuturor activităților iclusiv a serviciilor de sănătate, de îngrijire a bătrânilor și copiilor în sfera pieței și astfel le-au integrat și competiției industriale, pentru creșterea eficienței lor. Dar această eficiență este cea adecvată unui model de producție dacă nu este potrivit naturii beneficiilor oferite de aceste servicii a creat presiuni nedorite în direcția reducerii acestor activități, a reducerii veniturilor salariale respective și în direcția limitării rolurilor sociale a femeilor și membrilor grupurilor minoritare.
O a patra dilemă constă în faptul că democrația este amenințată de însuși succesul structurilor producției de mătfuri pe care le-a generat chiar procesul democratic. Este de reținut că democrația este amenințată atunci când se înrsgistrează o pasivitate, o retragere a cetățenilor din procesele politice și o amplificare a dezechilibrelor între instituțiile economice, care subliniază platformele de securitate socială ale trecutului, fără să le înlocuiască cu altele noi.
Societaea civilă reprezintă o platformă pentru dezvoltarea economică. O economie bazată pe organizare neadecvată a muncii poate să-și distrug, pe termen lung propria platformă de capital social. Munca organizată potrivit unui model economic convențional, pentru a oferi producție – marfă la preț scăzut, poate determina, pe termen lung rezultate negative.
Activitățile care îi fac pe oameni să devină pasivi în timp pot distruge posibilitățile unor relații sociale pentru cea mai mare parte a populației. Îi pot determina pe mulți salariați să se retragă de la participări sociale, extraprofesionale. Această pasivizare diminuează capacitatea inovativă și de adaptare profesională.
În fine, s-a constatat că există o dispută din ce în ce mai accentuată între noile concepte referitoare organizarea muncii și conceptul de valoare – respectiv de productivitate a muncii – așa cum se prezintă noile forme de procese ale muncii. Exemplele mai recente de coordonare a muncii în multe industrii prezintă un potențial crescând de relații sociale, de dezvoltare a specializării și a calității forței de muncă. Ele sunt în contrast cu concepția socială de valoare care se bazează numai pe profitul privat și pe posesiunea de bunuri materiale.
3.2 Analiza situației forței de muncă
din industrie
Problemele deosebite care sunt luate în considerare în strategia de dezvoltare durabilă se referă le conceperea și aplicarea efectivă a unui sistem organizat privind perfecționarea pregătirii profesionale și manageriale în concordanță cu evoluția tehnică și tehnologică mondială, reabilitarea activității de cercetare dezvoltare și oprirea exodului de specialiști cu înaltă calificare în alte țări și reconversia forței de muncă disponibilizate, îndeosebi pentru dezvoltarea și specializarea serviciilor.
Dezvoltarea industrială durabilă trebuie să aibă o componentă socială care să se încadreze armonios în evoluția viitoare a sicietății românești. Politicile privind resursele umane la nivelul industriei naționale trebuie să urmărească realizarea unui echilibru real între politicile active și cele pasive privind piața muncii și completarea cadrului legislativ. Fiecare industrie are particularitățile ei, ceea ce face necesară realizarea unor politici specifice în domeniul forței de muncă, politici a căror aplicare să ducă în final la realizarea obiectivului strategic de includere a capitalului social și uman în strategia globală de dezvoltare economică durabilă a României.
În prezent, problema principală cu care se confruntă societatea românească este situația personalului care va fi disponibilizat în urma restructurării marilor combinate industriale, restructurarea impusă de scăderea continuă în ultimii 11 ani a producției industriale, închiderea a numeroase capacități de producție uzate fizic și moral, precum și necesitatea stringentă de creștere a productivității muncii.
Procesul de restructurare a personalului din marile platforme industriale nu poate fi demarat fără realizarea unor condiții prealabile minimale, condiții care să asigure posibilitățile reale de reconversie a forței de muncă. Principalele probleme incluse în strategia națională privind restructurarea forței de muncă vizează:
-elaborarea unui program cadru care să întrunească adeziunea tuturor implicațiilor;
-existența unui pachet legislativ coerent care să permită o abordare corectă, simplă și eficientă a problemelor ridicate de procesul de restructurare a personalului din industrie;
-crearea de facilități fiscale, financiare etc. pentru investițiile realizate în zonele monoindustriale, zone cu un puternic risc social;
-asigurarea unor condiții de finanțare care să permită includerea în aceste programe a tuturor fondurilor provenite din multiple surse;
-demararea activității efective a institițiilor abilitate să acționeze în acest domeniu;
Problemele sociale care vor apărea în urma restructurării personalului din industrie, ca urmare a restrângerii locurilor de muncă disponibile, vor fi soluționate prin unele măsuri specifice care vizeză în principal următoarele aspecte majore:
-formarea și reorientarea profesională în cadrul întrprinderii;
-utilizarea temporară a forței de muncă pentru lucrări de utilitate socială;
-stimularea mobilității interregionale a forței de muncă;
-stimularea plecărilor voluntare etc;
Datorită multiplelor probleme specifice pe care le au unele industrii în cadrul acestora, organizațiile patronale și sindicatele de ramură și-au creat propriile strategii de programare de reconversie socială. Astfel, în siderurgie, patronatul și sindicatele au încheiat Convenția de Acompaniament Social al Restructurării Metalurgice Românești care urmărește cu prioritate dezvoltarea durabilă a zonelor siderurgiste și trecerea forței de muncă dintr-o activitate aflată în decli în activitățile sigure. Conform acestei convenții, aplicarea măsurilor de acompaniament social a patronatului care părăsește industria siderurgică intră în atribuțiile Uniunii Naționale de Reconversie în Metalurgie (UNIRMET) și ale Centrelor de reconversie a personalului de metalurgie (CRPM) – agențiile teritoriale ale UNIRMET. UNIRMET și CRPM funcționează ca interfață între factorii implicați în procesul de acompaniere social, respectiv sindicate, societate comercială, administrație locală, administrație centrală, Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională, Guvern, organisme internaționale, investitori, etc.
Eforturile financiare necesare creării unui nou loc de muncă pentru o persoană disponibilizată se ridică la cca. 3000 dolari, ceea ceînseamnă cca. 120 milioane dolari. În afara acestor fonduri, costurile necesare acompanierii personalului disponibilizat din metalurgie se ridică la peste 160 milioane dolari, fiind asigurate de M.M.P.S. 80 de milioane dolari, contrubuția întreprinderilor 49,7 milioane dolari, contribiția salariaților 4,2 milioane dolari alocații bugetare 30,7 milioane dolari.
Personalul existent în siderurgie la sfârșitul anului 1998 era de 144.150 persoane, urmărind ca la sfârșitul restructurării numărul acestora să fie de 77.205 persoane, ceea ce înseamnă o reducere cu aproape 50% a personalului. Disponibilizările de personal se vor face pe cale naturălă, 7.220 persoane, prin asistența pasivă, 19.860 persoane și prin asistența activă a 39.865 persoane.
Industria extractivă ridică și ea, din punct de vedere al restructurării forței de muncă, o serie de aspecte majore :
-contextul economico – social a zonelor miniere are ca specific dezvoltarea monoindustrială;
-posibilitățile de recalificare a forței de muncă din minerit sunt minime datorită în principal, nivelului scăzut al pregătirii socio – profesionale a unei mari părți din personal;
-productivitatea redusă și costurile mari de exploatare, datorate în amre măsură unor cauze obiective, conținuturi mari de cenușă în cărbune, conținuturi scăzute la metal în minereuri, fiabilitate redusă a utilajelor etc. determină în mod clar necesitatea restructurării personalului.
Modificări importante în privința numărului de salariați au avut loc începând cu anul 1997. Masiva reducere de personal s-a făcut prin desprinderi de activități, pensionări și disponibilizări cu acordarea de plăți compensatorii (Ordonanță de urgență a Guvenului, nr. 22/1997). În numai doi ani personalul din minerit s-a redus cu aproape 50%, de la 175.879 de persoane în 1997 la 84.645 de persoane la sfârșitul anului 1998. Închiderea exploatărilor miniere nerentabile va continua, conform programului existent până în anul 2003, urmărind a fi închise cca. 140 de obiective de producție minieră.
Pentru reducerea impactului social al restructurării prin crearea de noi locuri de muncă în zonele miniere s-a înființat Afenția Națională pentru Dezvoltare și Implementare a Programelor de Reconstrucție a Zonelor Miniere și s-a dat la ordonanța de urgență a Guvernului, nr.24/1998 privind stimularea investițiilor în zonele miniere prin reducerea fiscalității, prin acordarea de credite nerambursabile sau cu dobândă redusă etc.
La nivelul altor industrii – prelucrarea lemnului, pielărie, încălțăminte, etc. – problemele care apar legate de restructurarea personalului sunt mai puțin ample. Programele existente se orientează cu prioritate spre restructurarea managerială și organizatorică.
Pentru aceste industrii politice aplicate în domeniul resurselor umane se ocupă foarte puțin de reconversia forței d muncă, această problemă fiind lăsată în totalitate în sarcina statului prin Agenția de Dezvoltare a Resurselor Umane.
Programe speciale în domeniul resurselor umane există și la nivelul Companiilor Naționale – Electricitate, Gaze și Petrol. Aceste programe se ocupă cu prioritate de restructurarea managerială și organizatorică.
În industria lemnului lucrau la sfârșitul anului 1998, 216.630 de persoane. După părerea specialiștilor din acest domeniu, numărul de salariați din industria lemnului se va menține și în următorii ani la același nivel, fluctuțiile numărului de salariați nu vor depăși fluctuația naturală provenită din pensionări și migrări volitive. În cazul în care unele capacități de producție își vor reduce activitatea, forța de muncă în exces va putea fi ușor absorbită prin crearea de întreprinderi mici și mijlocii de producție a subansamblelor prefabricate pentru mobilier și construcții din lemn.
O problemă specifică industriei lemnului o constituie forța de muncă utilizată în exploatarea lemnului, forță de muncă cu caracter sezonier care va trebui parțial permanentizată prin îmbinarea activităților silvice cu cele de recoltare a materialului lemnos.
Principalele măsuri ce urmează a fi luate în industria lemnului în vederea dezvoltării resurselor umane în scopul asigurării unei forțe de muncă competitive sunt următoarele:
-menținerea la un nivel optim a structurii de vârstă a pesonalului;
-creșterea nivelului de pregătire profesională concomitent cu crearea unei noi concepții asupra muncii prin promovarea unor tehnici moderne de manegement în politica de personal.
Analiza succintă a componentei sociale, a programelor de restructurare existente la nivelul industriei prelucrătoare în general, precum și a programelor, existente la nivelul unor corporații naționale, scoate în evidență necesitatea promovării și adezvoltării aspectelor pozitive conținute în aceste programe. Dintre acestea amintim:
-existența în cadrul programelor de restructurare a unor capitole specifice dedicate problemei restruturării personalului;
-stimularea motivației personalului pentru calitate și performanță;
-ameliorarea calității capitalului uman prin măsuri de susținere a serviciilor de sănătate și învățământ;
-îmbunătățirea managementului uman la toate nivelele de decizie;
-aplicarea unor politici și măsuri active de gestionare a pieței muncii care să ducă la un echilibru real între politicile active și cele pasive ale pieței muncii, crearea unui sistem informațional viabil în domeniul cererii și ofertei forței de muncă;
-promovarea unor programe speciale de integhrare a politicii economice cu cea de protecție a mediului;
-salarizarea pe criterii de performanță;
-relizarea unor politici coerente de salarii și venituri care să stimuleze performanța și calitatea muncii, precum și realizarea unui echilibru real între diferite categorii de venituri și în special între sectorul public și cel privat;
-corelarea costurilor cu utilitatea angajaților și a funcțiilor deținute.
În scopul îmbunătățirii semnificative a programelor ce vizează forța de muncă considerăm oportune următoarele măsuri:
-realizarea unor corelații directe între dezvoltarea industrială durabilă și dezvoltare socială;
-reducerea numărului foarte mare de structuri organizatorice cu atribuții în domeniul protecției sociale a personalului disponibilizat, ceea ce ar putea face posibilă aplicarea unitară a programului guvernamental în domeniu;
-promovarea unui pachet legislativ coerent care să permită o abordare unitară, simplă și eficientă a problemelor ridicate de procesul de restricturare a personalului din industrie;
-extinderea temporară a facilităților acordate investitorilor din zonele cele mai defavorizate, din zonele monoindustriale;
-îmbunătățirea programelor de reconversie a forței de muncă.
3.3.Considerații generale
3.3.1.Conceptul și trăsăturile pieței muncii
Premisele teoretice ale analizei pieței muncii sunt: muncă și rolul ei în dezvoltarea social-economică, teoria pieței și a prețurilor în general.
Piața muncii funcționează după același mecanism ca și piața unui bun. Structurile ei pot fi analizate sub forma tuturor modelelor și tipurilor de piață: concurența perfectă, monopol, monopson, monopol-monopson, concurență monopolistică, oligopol, oligopson, oligopol-oligopson. Totodată, fiind principala componentă a pieței factorilor, structurile și principiile de funcționare sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte componente, piața resurselor naturale și piața capitalului.Ca și aceste componente, piața muncii asigură derularea fluxurilor reale și monetare, desfășurarea proceselor de producție, distribuire și consum. Dar, având în vedere ca în cadrul posesorilor de factori ponderea cea mai mare o dețin lucrătorii salariați, că salariul are cea mai mare pondere în totalul veniturilor realizate, piața muncii determină în ultimă instanță volumul și structura bunurilor produse, precum și procesul de distribuire a acestor bunuri.
În general, piața muncii reprezintă spațiul economic în care tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă (deținătorii de capital) în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzător, în care, prin mecanismul prețului muncii al concurenței libere între agenții economici, al altor mecanisme specifice se ajustează cererea și oferta de muncă.
Intr-o formulare restrânsă, piața muncii este expresia reglării cererii și ofertei de muncă prin deciziile libere ale agenților economici.
Agenții economici întâlniți pe piața muncii sunt:
a) ofertanții, respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitate de muncă și competența profesională, contra unui anumit preț stabilit de piață
b) cumpărătorii, adică întreprinderile care au nevoie de muncă, într-o anumită cantitate și structură profesională, pentru a-si desfășura activitatea și pentru care sunt dispuși să plătească prețul specific-salariul.
c) intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, specializate intr-o gamă largă de servicii, prin intermediul căroră ofertanții sunt puși în contact cu cumpărătorii de muncă și care, evident, pentru serviciile lor solicită un preț.
Rezultatul tranzacției pe piața muncii se materializează în contractul de angajare și în salariu. Deci, piața forței de muncă sau a factorului muncă este constituită din indivizi care cumpără și vând forța de muncă și din angajamentele care fac posibilă desfășurarea acestor activități.
Acești indivizi beneficiază de timp liber și de timp de muncă. Din punct de vedere economic timpul liber reprezintă timpul cheltuit în alte activități decât cea economică(muncă). În timp ce primul permite dezvoltarea personalității umane, timpul alocat muncii permite obținerea venitului, ce este folosit pentru acoperirea trebuințelor de consum. La rândul său, venitul este împărțit între consum și economii, care la rândul lor include în final și investiții productive.
Cu ajutorul unei funcții de producție putem realiza corelația dintre cantitatea de muncă depusă și volumul consumului, considerând că celelalte input-uri, în afară factorului de muncă, sunt constante.
Creșterea cantității de muncă depusă duce la mărirea output-lui obținut. Apare noțiunea de produs marginal al muncii (P.M.L.), care reprezintă output-ul suplimentar obținut prin prestarea unei ore suplimentare de muncă, în condițiile în care cantitățile din ceilalți factori de producție rămân nemodificate.
Astfel putem reprezenta grafic produsul marginal al muncii ca fiind dat de panta funcției în punctul care reprezintă cantitatea.
Output (ore)
Y1-Y0
P.M.L.
L0 L (ore)
Figura 1. Produsul marginal al muncii
Fiind o pantă descrescătoare, aceasta arată că o creștere a factorului muncă utilizat va determina o suplimentare din ce în ce mai redusă a output-lui.
Realizarea unui model matematic a factorului muncă se fundamentează pe următoarele premise:
output-ul este format numai din bunuri de consum;
la nivel macroeconomic, cantitatea(stocul) de capital este data;
nivelul output-ului depinde de cantitatea de muncă depusă;
producția obținută este destinată autoconsumului, (neexistând vânzări și cumpărări);
factorul muncă nu poate fi vândut sau cumpărat pe piață.
Se poate opta astfel pentru un punct optim de alocare a factorului muncă pe funcția de producție, care evidențiază un anumit raport între timpul alocat muncii și timpul alocat altor activități. Ca urmare, funcția de producție devine analoaga dreptei bugetului, prin aceea că oferă un anumit set de oportunități. Modificarea condițiilor mediului economic influențează direct evoluția factorului muncă.
Principalii factori cu influență directă asupra evoluției raportului timp de muncă-timp liber sunt cei legați de:
creșterea veniturilor din afară muncii;
creșterea producției muncii;
mărirea stocului de capital.
Creșterea veniturilor din afară muncii determină apariția efectului de venit, potrivit căruia funcția de producție se va modifica. (Figura 2.)
Output (u. m.)
P noua funcție de producție
O2
v
vechea funcție de producție
O1
L (ore)
Figura.2. Efectul de venit
Ca urmare, punctul inițial de optim (O1) se transferă în poziția (O2), spre stânga punctului de origine. De aici rezultă că, concomitent cu diminuarea timpului alocat muncii.
Creșterea productivității muncii are drept consecință manifestarea efectului de substituire (vezi figura 3.)
Consum
(u. m.)
O3 noua funcție de producție
O2
vechea funcție de producție
O1
L (ore)
Figura 3. Efectele creșterii productivității marginale a factorului muncă
Creșterea Wmg a factorului muncă determină mărirea consumului, concomitent cu diminuarea timpului liber.Ca urmare, noua funcție de producție va avea o poziție superioară celei inițiale, deoarece fiecare cantitate dată de factorul muncă va produce un output superior celui consumat. Noul punct optim de alocare a timpului afectat muncii va fi situat în stânga (O ) sau în dreapta (O ) celui inițial, ca efect al combinării a cel puțin două elemente: efectul de substituire și efectul de venit.
Creșterea unei cantități mai mari de muncă va duce la creșterea veniturilor. Un venit superior va avea drept consecințe, pe de o parte, creșterea consumului, iar pe de altă parte, tendința de reducere a timpului alocat activității economice. Aceasta va conduce la deplasarea noului punct de optim spre stânga celui inițial.
Creșterea stocului de capital va conduce la modificarea productivității factorului muncă, cu consecințe directe asupra nivelului consumului și a timpului alocat muncii. în timp ce consumul se va mări, timpul acordat muncii poate crește sau se poate reduce (figura 4.)
Consum
(u. m.)
O3 noua funcție de producție
O2
vechea funcție de producție
O1
L (ore)
Figura.4. Efectele creșterii stocului de capital asupra factorului muncă
În situația în care ar avea loc o extindere a modelului de alocare a factorului muncă prin luarea în considerare a posibilității acordării sau luării de împrumuturi de pe piața monetară, în condițiile existenței unei anumite rate a dobânzii, pot apărea patru efecte și anume:
efectul de venit: creșterea veniturilor va determina oamenii să muncească mai puțin și să consume mai mult. Majorarea veniturilor poate fi consecința creșterii curente sau viitoare a venitului obținut din afară muncii. în general, o creștere permanentă a veniturilor va avea efecte superioare celei temporare;
efectul de substituire: creșterea productivității muncii va determina o majorare concomitentă a timpului acordat muncii și consumului. Efectul este același ca în cazul modificării temporare sau permanente a productivității muncii cu mențiunea că numai modificările curente atrag după ele efecte de substituție. Efectele de venit și de substituție trebuie analizate diferit, din perspectiva factorului muncă masculin și feminin;
efectul substituirii intertemporale: apare atunci când productivitatea curentă și cea previzionată diferă între ele.Ca urmare, oamenii vor muncii mai mult, intr-o perioadă mai productivă;
efectul ratei dobânzii: este datorat creșterii ratei dobânzii și se concretizează în mărimea timpului curent alocat activității economice.
În funcționarea oricărei economii, piața muncii îndeplinește o serie de funcții
asigură alocarea resurselor de muncă în concordanță cu volumul și structura cererii de muncă;
îndeplinește o funcție productivă ce asigură combinarea a doi factori de producție, capitalul și muncă, ce se află în proprietatea unor agenți economici diferiți;
o altă funcție este cea distributivă, deoarece prin mecanismele ei influențează modul de formare și repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de producție combinați: salariul și profitul. Pe lângă aceste funcții piața muncii mai îndeplinește și unele funcții de natură mixtă, economico-sociale, prin intermediul cărora contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la protecția socială, ș.a.m.d., cât și la orientarea profesională , la reconversia, recalificarea și la reintegrarea mâinii de lucru.
Piața muncii (cererea și oferta de muncă) se desfășoară în trepte sau faze.
Într-o primă fază are loc formarea condițiilor generale de angajare a salariaților (se manifestă tendința de formare a salariilor la nivel macroeconomic sau pe segmente mai mari de piață).
In continuarea acesteia, următoarea fază are loc la întâlnirea în termeni reali a cererii și a ofertei, întâlnire în baza condițiilor concrete ale firmelor și salariaților (potențiali).
Oferta de muncă constituie deci acele resurse de muncă, ce se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului remunerării. Aceasta se manifestă prin cerere de locuri de muncă salariată, în angajarea ca salariați.
Cererea de muncă pleacă de la nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia, dar condiția esențială a transformărilor de muncă în cererea de muncă este remunerarea sau salarizarea ; aceasta se concretizează în oferta de locuri de muncă salariate.
Cererea și oferta de muncă sunt intr-o relație de interdependență cu dezvoltarea economico-socială, de amploarea și structurile activităților economice și ale acțiunilor sociale si, pe de altă parte, de fenomenele și procesele social demografice. Aceste inter dependențe multiple sunt sugerate de următoarea schemă:
Figura 5. Piața muncii-procesele demografice-dezvoltare culturală
Putem spune că piața muncii are un caracter specific care poate fi pus în evidenta prin următoarele aspecte:
pe termen scurt cererea de muncă este invariabilă deoarece crearea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităților existente și inițiere altora noi, probleme care nu se pot realiza intr-un timp scurt;
de asemenea ,oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua generație ajunge la vârsta legală de muncă și se instruiește;
oferta de muncă își pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
mobilitatea redusă a forței de muncă, a posesorului acesteia, oamenii sunt atașați mediului social-economic în care sau format și unde trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone (localități ) nu își exercită nelimitat rolul în ceea ce privește deplasările oamenilor spre noi locuri de muncă;
oferta de muncă depinde și de alți factori decât cei economici (vârsta, starea sănătății, psihologia oamenilor);
eterogenitatea cererii și ofertei de muncă, neconcordanța dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.
“Piața contemporană a muncii este o piață contractuală, participativă, în care negocierea și contractul sunt instrumente fundamentale dereglare a cererii și ofertei de muncă”. Procesele de ocupare și utilizare sunt ajustate și cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispoziția persoanelor fizice, persoanelor juridice și a statului. Insă piața muncii, prin propriile mecanisme acționează în strânsă corelație cu mișcarea cererii și a ofertei pe celelalte piețe. Această evoluție apare ca urmare a manifestării unei serii de factori:
a) extinderea sistemului de reglementări și legi care ordonează și disciplinează raporturile dintre agenții economici pe piața muncii;
b) organizarea agenților economici, a salariaților și a întreprinzătorilor. Creșterea gradului de sindicalizare are un puternic impact asupra ocupării, mărimii și mișcării salariului, ale duratei muncii și protecției sociale;
c) extinderea sistemului de negocieri, de la nivelul de firmă și până la nivelul național, în reglarea unor probleme ale ocupării si, mai ales, a celor referitoare la salariul minim garantat, la împărțirea sporului de productivitate, la condițiile de muncă și protecție socială;
d) elaborare de politici de ocupare ce sunt promovate la nivelul firmelor și colectivităților locale și adâncirea segmentării pieței muncii;
e) intervenția activă, directă sau indirectă, a statului pe piața muncii și în situații deosebite, extraeconomice, dintre cele mai diverse, pentru a susține, după caz, oferta sau cererea de muncă, și asigurarea protecției sociale a categoriilor defavorizate de lucrători.
În general, ocuparea integrală a forței de muncă nu presupune o ocupare deplină, de 100%,ci una sensibil apropiată de 95-98%,asigurându-se astfel o rată minimă a șomajului de 2-5%,șomaj considerat de o serie de economiști ca fiind “un rău necesar economiei de piață”.
Orice țară care realizează o rată a șomajului așa de redusă presupune că a dus o politică macroeconomică adecvată și a găsit mijloacele necesare pentru absorbția forței de muncă rămasă lucru. Deci, foarte important ar fi găsirea acelei soluții macroeconomice care să asigure cel mai înalt nivel de ocupare forței de muncă rămasă în lucru. Deci, foarte important ar fi găsirea acelei soluții macroeconomice care să asigure cel mai înalt nivel de ocupare forței de muncă. Astfel pot fi evitate atât crizele economice cât și șomajul.
In lucrarea să “Teoria generală a ocupării, dobânzii și a banilor” Keynes a pus bazele macroeconomiei moderne prin răspunsurile pe care le-a dat cu privire la privire la problemele amintite mai sus. Keynes a explicat crizele cu ajutorul modelului cererii agregate, avântul economic prin dezvoltarea producției de masă în ramurile moderne ale economiei, ale căror bunuri sunt mult cerute pe piață, iar depresiunea economică prin scăderea cererii de investiții. Astfel el propune folosirea tuturor măsurilor de politică fiscală anticiclică, în vederea reducerii fluctuațiilor ciclice din economie.
In anii ’50, economistul american Milton Friedman a pus bazele “teoriei monetariste”, conform căreia politica monetară are un rol hotărâtor în determinarea și comportamentul nivelului producției (venitului) și al prețurilor, iar etapele de depresiune economică prin care au trecut majoritatea țărilor lumii au fost generate de o politică monetară neadecvată. De aici apare concluzia că numai o politică monetară expansionistă ar putea stimula cererea și oferta de bunuri și servicii. Astfel Friedman propune o serie de măsurii de politică monetară anticiclică, în scopul reducerii fluctuațiilor ciclice din economie.
Cea mai bună soluție în realizarea unui grad înalt de ocupare a forței de muncă ar fi acela de comparare a soluției propuse de Keynes cu cea propusă de Friedman având loc apariția unei soluții mixte.
Orice economie nu funcționează la parametrii normali dacă nu se reduc continuu producții și venituri tot mai marii și dacă nu se asigură o tot mai bună ocupare a forței de muncă. Șomajul și capacitățile de producție nefolosite în creștere, sunt datorate faptului că producția nu crește pe măsura potențialului său, numit și “output potențial”. Prin “output potențial” înțelegem de fapt PNB real care îl poate produce societatea în condițiile ocupării integrale a forței de muncă, adică în condițiile unui șomaj de maxim5%. Diferența dintre output potențial și output real, reprezintă “golul PNB real” sau subproducția reală. Evitarea supraproducției se face numai cu o politică fiscală și monetară expansionistă pentru a crește cererea agregată. O cerere excesivă înseamnă o creștere exagerată a prețurilor și veniturilor bănești, adică inflație, aducând câștiguri foarte mici în producție și în venitul real.
Astfel rezultă că obiectivul unei politicii mixte, stabilizatoare îl reprezintă minimizarea variațiilor cererii, adică realizarea unei cât mai bune concordanțe între realizarea sporului cererii și potențialul productiv al economiei.
Rezultatul acestei politici mixte, trebuie să fie minimizarea deviațiilor de la un trend crescător, nu la o medie fixă, deoarece, în orice economie ce se dezvoltă, cererea trebuie să crească continuu în scopul de a menține o utilizare cât mai completă a capacităților de producție și a forței de muncă, în condițiile menținerii unor prețuri cât mai stabile.
Printr-o utilizare integrală a forței de muncă se ajunge la reducerea deficitelor bugetare conducând chiar la un surplus bugetar al ocupării în totalitatea forței de muncă. Surplusul bugetar reprezintă practic scopul oricărei politici stabilizatoare. Această politică trebuie să realizeze creșterea output-ului potențial, care să conducă la creșterea ocupării forței de muncă și a cererii agregate.
Pot apărea o serie de factori perturbatori ai ocupării forței de muncă și anume:
politicianul-care ori eliberează o politică monetară sau fiscală eronată ce are efecte inverse decât ce se așteptă, ori elaborează o politică justă de reducere a ratei șomajului și de îmbunătățire a mersului economie în perioadele dinaintea alegerilor;
schimbări în condițiile de producție .De exemplu o creștere sau o scădere bruscă și semnificativă a prețului unui factor de producție pe piața mondială, pot determina importante dereglări economice;
modificări neprevăzute, din rațiuni de politică socială, sau din alte rațiuni neeconomice, ale cheltuielilor guvernamentale;
modificarea aporturilor – creșterea acestuia determinată de o creștere bruscă a cererii din străinătate pentru produsele românești, duce la o creștere a veniturilor, așa cum o scădere a acestei cereri poate diminua veniturile;
modificarea bruscă a dorințelor de consum ale populației;
modificarea cheltuielilor investiționale, fără a fi generată neapărat o rațiune economică;
modificările spontane în cererea de bani din sectorul privat, devine un factor perturbator al activității economice;
comportarea salariilor.
O politică de ocupare integrală a forței de muncă nu se poate realiza cu ușurință Ocuparea integrală a forței de muncă, nu poate fi atinsă decât în țările foarte dezvoltate și pentru o perioadă scurtă de timp, datorită fluctuațiilor economice care își spun cuvântul în cadrul ciclului afacerilor.
3.3.2.Criterii de clasificare
a pieței muncii
Structura internă a pieței muncii are un caracter deosebit de complex, ceea ce a permis formularea concluziei după care nu există o unică piață a muncii la scara economiei națională. în interiorul ei se identifică mai multe segmente de piață. “Segmentarea pieței reprezintă totalitatea tehnicilor de funcționare a unei populații date și care urmăresc construirea unor grupuri de componenți ce satisface o anumită condiție de clasificare, în funcție de criteriile considerate”.
Segmentarea pieței muncii este determinată atât de motive economice, de caracteristici ale forței de muncă (nivel de instrucție, calificare, mobilitate profesionala), cât și de aspecte instituționale (reglementarea raporturilor de muncă , gradul de organizare sindicală). în general se manifestă bariere în calea trecerii de la un segment la altul, mobilitatea forței de muncă se manifestă mai ales în interiorul fiecărui segment, si, limitat, între diferite segmente, iar salariile nu sunt rezultatul manifestării libere a forțelor pieței, ele fiind efectul unor factori sociali, politici și instituționali cu exprimări specifice pe fiecare segment de piață a muncii. Se știe că în general piața muncii se structurează și funcționează la nivelul unităților economice individuale, la cel al ramurilor economiilor țărilor, ca și la nivelul mondial. în cele ce urmează vom încerca să prezentăm o clasificare a forței de muncă după anumite criterii.
După cadrul (locul) desfășurării relațiilor de schimb se distinge: piețe locale, regionale, naționale, internaționale și piața mondială.
La nivel local, în România, piața muncii este reglementată și supravegheată prin intermediul Oficiilor de forță de muncă și șomaj și a punctelor de lucru organizațiilor mai mici a oficiilor de forță de muncă și șomaj. La nivelul județean și actorul principal care reglementează cadrul legal în care se manifestă fenomenele și procesele pe piața muncii îl reprezintă Direcția Județeană pentru Muncă și Protecție Socială (DMPS).
La nivelul regional și național actorii implicați în administrarea pieței muncii sunt diferitele agenții de plasare a forței de muncă, precum și diferitele organizații guvernamentale și neguvernamentale. Insă principalul organism care supraveghează și reglementează desfășurarea activității pe piața muncii îl reprezintă Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.
In România, desfășurarea activității pe piața muncii este reglementată atât prin intermediul Codului Muncii (Legea 10/1972) cu modificările intervenite după anul 1990, cât și legea nr.30/1990 privind aranjarea salariaților în funcție de competiții, legea nr.2/1991 privind acumularea de funcții, Legea nr.13/1991 privind contractul colectiv de muncă, Legea 14/1991 a salariaților; Legea nr.54/1991 cu privire la salarizare etc.
Economia mondială constă din (toate) economiile naționale autonome și specializate, legate între ele prin schimburi de bunuri materiale și servicii.
“Piața mondială reflectă totalitatea relațiilor în legătură cu schimbul de mărfuri corporale sau incorporale între țări, relații devenite obligatorii și permanente pentru existența acestora.” Noțiunea respectivă are deci un sens economic și nu unul geografic, politic sau religios.
Existența unor resurse naturale diferite de la o țară la alta (ca potențial general și ca mărime relativă rezultă din corelația cu populația ) a făcut posibilă și necesară specializarea țărilor în funcție de resursele deținute .Aceasta la rândul ei, a condus la “exportul” de capital uman ce depășește o parte din cererea internă si, ca efect al acestuia, s-a impus nevoia de a importa capital uman necesar în anumite domenii ale activității.
Distingem astfel după forma de proprietate: sectorul public, sectorul privat și sectorul mixt.
Sectorul public reprezintă forța de muncă ocupată în proprietatea statului central, în proprietatea administrațiilor locale, precum și persoanele angajate în întreprinderile cu capital integral al statului.
Sectorul privat-particular este format din proprietatea individuală, individual-asociativă, privat-particulară de familie, privat asociativă. Forma principală actuală de proprietate este cea privat-asociativă, organizată sub forma unor proprietăți de capital, în care proprietarii, fie că utilizează salariați nonproprietari, fie că ei înșiși sunt participanți la activitatea economică.
Sectorul mixt constă din combinarea ambelor forme de proprietate: publică și privată.
Permanenta competiție între formele de proprietate se manifestă în participarea lor la procesul concurențial general. În baza acestui proces, ponderea și rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcție de dezvoltarea generală a țării, de opțiunile politice ale popoarelor. Oricum, sensul pozitiv al evoluțiilor respective, al modificării diferitelor forme de proprietate este dat de progresul economico-social, de progresul factorilor de producție și de eficiența folosirii lor.
O altă clasificare ar fi cea după sectoarelor care se desfășoară activitatea economică. Distingem trei sectoare și anume: primar, secundar și terțiar. Acestea se împart la rândul lor în mai multe ramuri de activitate și anume: ramura agricolă, cea industrială și serviciile economice din România. Principalele categorii de activități sunt următoarele:
agricultură, silvicultură și exploatarea forestieră;
industrială și anume cea extractivă, prelucrătoare, energie electrică și termică;
construcții;
comerț și turism;
transport, depozitare, poștă de telecomunicații;
activități financiare, bancare și de asigurări;
tranzacții imobiliare și de servicii;
administrație publică;
învățământ, sănătate și asistență socială;
alte activități ale economiei naționale
Se remarcă clasificarea în funcție de structura și specializarea personalului pe meserii și profesii și anume: muncitor, miner, electrician, profesor, inginer, economist etc.
In general, în funcție de nivelul de pregătire al salariaților și efortul pe care îl depun în activitatea pe care o desfășoară, proprietarii îi remunerează pe aceștia.
După gradul de organizare a ofertei de muncă distingem două tipuri de piețe și anume:
piața muncii sindicalizată;
piața muncii nesindicalizată.
Pe piața muncii sindicalizată, unele decizii privind oferta de muncă sunt luate în mod colectiv. Sindicatele încheie contracte colective de muncă în care este prevăzut adeseori cine poate ocupa un anumit post și care sunt condițiile de lucru. De asemenea, sindicatele pot hotărî declanșarea unei greve, retragerea completă a ofertei de muncă cu scopul de a ajunge la o înțelegere mai bună cu patronatul.
Pe piața muncii nesindicalizate, angajații nu sunt reprezentați în negocierea condițiilor de muncă și al salarizării. De aceea, pot apărea anumite discriminări salariale între angajații care sunt reprezentați sindical și cei nereprezentați sindical, chiar dacă muncă prestată de aceștia este identică.
CAPITOLUL 4
DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ DURABILĂ
ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
În capitolul patru ne propunem evidențierea principalelor aspecte ce privesc mediul înconjurător, impactul acestuia cu activitatea industrială. Analiza se face cu scopul de a defini traiectoriile industriei românești, astfel ca aceasta să tindă către o dezvoltare durabilă.
4.1.Situația protecției mediului în România și
poluarea produsă de industrie
Activitatea industrială este una din cauzele principale pentru deteriorarea mediului înconjurător. Se modifică ireversibil mediul prin valorificarea resurselor naturale neregenerabile: acumularea sterilului depus pe sol, realizarea infrastructurii în exploatare, valorificarea și transportul materiilor prime etc., prin exploatarea dincolo de limitele de echilibru a resurselor naturale regenerabile, prin emisii de substanțe poluante în aer, descărcarea unor afluenți poluanți în apele de suprafață și freatice etc.
Cauzele poluării mediului înconjurător, în cadrul legislativ existent până în anul 1989 a fost corectconceput, cuprinzător și modern pentru acea etapă; au lipsit instrumentele corespunzătoare ca acest cadru legislativ să devină efectiv, să fie realizat.
Instalațiile industriale puse în funcțiune în ultimii 20 – 30 ani aveau în general prevăzute tehnologiile, asupra echipamentelor capabile să trateze emisiile poluante până la nivelul standardelor naționale. A existat și există o atenție minoră, acordată instalațiilor de poluare, acestea fiind primele decuplate în cazul restricțiilor la energia electrică și termică, fiind operate cu personal de calificare redusă.
Structura industriei este poluantă, detașându-se petrochimia și chimia, industria extractivă, energetică, fiecare predominând poluarea unuio factor de mediu; energetica – 70% a aerului; chimia/petrochimia – 73% a apei; industria minieră – 94% a solului etc.
Resursele naturale au un potențial ridicat de poluare ca: minereuri cu conținut redus în substanțe utile; lignit cu material inert în structură și cu conținut de sulf, steril de la extracția uraniului etc.
Tehnologiile “curate” biotehnologiile nu sunt uzuale în industria românească, marea majoritate a tehnologiilor reprezintă nivelul anilor 1960 -1980, perioada maximei industrializări a țării. Deșeurile de fabricație nu au devenit surse de materii prime pentru alte tehnologii și nici produse finite, după ce acestea și-au încheiat ciclul de viață economică și au fost luate în considerare de către industrie. Ecoindustria, ecobusiness-ul, serviciile ecologice nu sunt semnificativ reprezentate în activitatea industrială din România.
Haosul indus în industrie în ultimii zece ani (decapitalizarea, regimul incert al proprietății, politizarea conducerii unităților industriale, divizarea excesivă a acestora, afacerism primitiv, sindicalism exagerat ets.) a ținut departe atenția managerilor de grija protecției mediului.
Gradul de poluare s-a redus nu ca urmare a unor măsuri manageriale, ci ca urmare a involuției industriei; responsabilitatea pentru daunele aduse mediului nu au generat reacții la nivelul instituțiilor guvernamentale sau a conducerii unităților industriale, respectarea prevederilor legislației de mediu a rămas facultativă.
Atomonotoringul (urmărirea emisiei cantităților de poluanți, prelucrarea și transmiterea datelor) ar trebui să se realizeze de către ministerele și agenții economici implicați în afectarea factorilor de mediu. Acestea se realizează parțial, pe bază de bilanț nedispunându-se de echipamente și aparatură necesară.
La nivel național este organizată activitatea de monotorizare ce include p rețea de supraveghere a calității factorilor de mediu și colectare a datelor la emisii, transmiterea, prelucrarea și stocarea lor. Transmiterea se face la Centrul Dispecer în flux lent și în flux rapid. Fluxul rapid servește la intervenția imediată în aczuri de poluare excepțională.
Legislația de mediu. Cunoștientizarea la nivel planetar a gravelor probleme ecologice și desfășurarea primei Conferințe Mondiale a O.N.U. asupra Mediului (Stockholm, iunie 1972) au impus și în România o nouă cocepție referitoare la conservarea și protecția mediului ambiant, sub raport legislativ în anul 1973 s-a adoptat legea privind protecția mediului înconjurător (legea nr.9/1973, ca o reglementare cadru, autocuprinzătoare care a consacrat, pe de o parte regimul juridic general al ocrotirii mediului, iar pe de altă parte a stabilit o serie de reguli aplicabile principalilor factori naturali.
Pe această bază juridică generală s-a adoptat, în vederea, dezvoltării și particularizării reglementărilor de principiu, unele acte normative vizând protecția unor factori de mediu ca :
-APA – legea apelor nr.8/1974 și legea nr. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor;
-SOLUL – legea privind fondul funciar nr.58/1974; legea privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale nr. 59/1974;
-PĂDURILE – legea nr.2/1987 privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor rațională, economică și menținerea echilibrului biologic.
Ca expresie a dominației strategice dezvoltării planificate, au fost elaborate și investite cu putere de lege și o serie de programe privind protecția unor importanți factori de mediu, cum ar fi:
-programul național de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice legea nr.1/1976;
-programul național pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976-2010, legea nr.2/1976.
Chiar dacă din punct de vedere formalal prescripțiilor și conținutului lor, reglementările corespundeau standardelor internaționale în materie, acestea nu erau aplicate, rămânând la stadiul de simple eclarații de intenție.
După 1989, numeroase acte normative sau programe au fost abrogate expres și total, în asemenea condiții au rămas în situația de “vid juridic”, până la adoptarea unor noi reglementări importante sectoare ale ocrotirii juridice a mediului. Procesul de legiferare în domeniu s-a dovedit a fi deosebit de avantajos. Astfel în anul 1993, a fost adoptată legea nr.82 privind Constituirea Rezervației biosferea “Delta Dunării”, apoi în anul 1995, după o adevărată obsesie parlamentară începută în 1992, Parlamentul României a adoptat legea protecției mediului. Această nouă lege cadru în materie a intrat în vigoare la data de 30.12.1995.
Ulterior au fost adoptate alte acte normative, precum Codul silvic legea nr.26/1996, noua lege a apekor legea nr.170/1996 sau unele Hotărâri Guvernamentale care reglementau o serie de probleme precum stabilirea și sancționarea unor contravenții la normele pentru protecția mediului (Hotărârea de Guvern nr. 127/1994), a apelor (Hotărârea de Guvern nr. 138/1994), regimul importului deșeurilor (Hotărârea deGuvern nr. 340/1992 etc.).
De asemenea, în această perioadă România a ratificat ori a aderat la numeroase convenții, tratate ori alte documente internaționale. Constituția a României acordă tratatelor internaționale o atenție sporită, din examinarea dispozițiilor acesteia urmărind a fi reținute unele reguli și anume:
-obligația statului de a respecta tratatele internaționale, indiferent de caracterul lor bilatreral sau multilateral, întocmai și cu o bună credință;
-tratatele internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern și au pe teritoriul României putere de lege.
Cu incidență asupra industriei, dintre convențiile și acordurile referitoare la protecția mediului, ratificate de România se menționează:
-convenția privind folosirea substanțelor aditive periculoase, Geneva adoptat la 21.10.1991.;
-convenția asupra poluării admosferice transfrontaliere pe distanțe lungi, Geneva, 31.11.1979 ratificată prin legea nr. 8/1991;
-convenția – cadru de la Viena privind protecția stratului de ozon, Viena 20.03.1985, ratificată prin legea nr.84/1993;
-protocolul de la Montreal relativ la substanțele ce epuizează stratul de ozon, Montreal, 16.09.1987;
-convenția de la Basel privind controlul transportului transfrontalier al deșeuroluo periculoase și al eliminării acestora, Basel, 22.03.1984;
-convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, București, 01.04.1992;
-convenția – cadru privind schimbările climatice, Rio de Janeiro – 05.06.1992;
Cu privire la felul cum legislația a servit intereselor protecției mediului în România, în ceea ce urmează să prezinte două considerațiuni ale Comisiei U.E. și ale autorilor acestui capitol.
Astfel în evoluarea modului cum România îndeplinește acquis-ul comunitar se menționează că aceasta este alcătuit din cca. 200 de acte juridice care acoperă un evantai larg de domenii. Se recunoaște că România este confruntată cu probleme ecologice grave în toate domeniile – cheie: calitatea apei, gestiunea deșeurilor, poluarea solului și aerului.
Până în prezent, în România problemele legate de protecția mediului nu au fost abordate de o manieră eficace. Nivelul investițiilor este foarte scăzut în comparație cu U.E., iar situația este agravată din cauza absenței unor instrumente de finanțare pentru protecția mediului. În anul 1995 a fost adoptată o lege cadru, legea nr. 137/1995, care acordă prioritate gestiunii deșeurilor dar aplicarea ei lasă de dorit, din cauza unor motivații, existenței unpr tehnologii vechi și poluante, lipsei finanțării și resurselor umane, precum și nivelul slab de participare publică.
În ansamblu, până în prezent au fost întreprinse prea puține măsuri pentru propria legislație românească de mediu de cea din U.E. Nu există nici un plan specific pentru adoptarea și aplicarea restului legislației conținute în acqis-ului de mediu. Aplicarea practică și consolidarea acquis-ului privind protecția mediului este o perspectivă îndepărtată, necesitând investiții masive din partea Guvernului și a întreprinderilor, ca și punerea la punct a unor structuri adecvate de aplicare și consolidare. Strategia României ar trebui să cuprindă un calendar precis de punere în practică a legislației comunitare de mediu care să înceapă, printre altele cu implementarea directivelor – cadru și a directivei privind controlul și prevenirea integrală a poluării.
În concluzie, se poate înțelege că situația calității factorilor de mediu în România este departe de standardele U.E. Dar această constatare este dublată de o alta mai puțin gravă: acțiunile guvernamentale sunt minime în domeniul protecției mediului și nu se întrevăd modificări în reacția decidenților pe termen scurt, a ceea ce va mai îndepărta momentul în care România va reuși să îndeplinească acquis-ul impus de aderarea la Uniunea Europeană.
4.2.Pasivul de mediu
Protecția mediului înconjurător nu presupune numai diminuarea potențialului poluant al întreprinderilor industriale, al activităților economice, antropice, în general, ci și remedierea dunelor provocate factorilor de mediu de activitățile anterioare.
Daunele ireversibile aduse mediului marchează istoria civilizației actuale și influențează traiectoriile evoluției umane viitoare. Modificările reversibile pot forma obiective de preocupare pentru industrie, societate, autorități locale, guvernamentale și instituții internaționale de afi remediate și asigurate integritatea calității factorilor de mediu.
Cu privire la răspunderea interdependențelor industriale asupra daunelor aduse mediului a apărut noțiunea de pasiv de mediu, noțiune importantă pentru România în etapa procesului de privatizare, proces ce trebuie să ia în seamă dimensiunile acestui pasiv de mediu.
Prin pasiv ecologic se înțelege expresia valorică a tuturor pagubelor pe care o firmă le-a pricinuit mediului înconjurător și de care, într-un fel sau altul, trebuie să răspundă în acord cu legislația în vigoare.
Din punct de vedere legal, conceptul general de răspundere se referă la situațiile în care o persoană fizică sau juridică produce o pagubă o altei persoane și trebuie să aducă compensații pentru paguba produsă. Răspunderea poate fi de natură contractuală sau necontractuală – formă a răspunderii civile – impusă de legile generale ale societății pentru a reglementa situțiile în care o persoană este păgubită de o altă persoană sau entitate și care solicită să fie recompensată.
Răspunderea civilă poate fi de două feluri: răspundere din culpă și răspundere obiectivă. Răspunderea din culpă se referă la situațiile în care autorul unei pagube devine responsabil în fața persoanei păgubite dacă și-a încălcat o îndatorire de serviciu, nu a respectat prevederile unor standarde etc.
Conceptul de răspundere obiectivă s-a dezvoltat la începutul secolului XIX ca urmare a revoluției industriale și are la bază teoria pentru risc și ca atare, orice persoană care desfășoară o activitate economică riscantă este deplin răspunzătoare pentru eventualele pagube produse.
Responsabilitatea pentru daune aduse mediului este ultima dezvoltare a conceptului de răspundere obiectivă. Noul concept a fost introdus în literatura și practica juridică și economică în Europa în perioada 1960-1965 și este strâns legat de principiul “poluatorul plătește”.
Conceptul de responsabilitate pentru daunele aduse mediului furnizează mijloacele prin care poluatorii să fie făcuți răspunzători, din punct de vedere material pentru daune aduse mediului, sănătății oamenilor etc.
Dimensiunea economică a pasivelor de mediu devine foarte importantă în cazul procesului de privatizare, pasivul de mediu trebuie să fie inclus în prețul privatizării. Aceasta înseamnă că poluarea trecută trebuie reconsiderat conform principiului poluatorul plătește, iar noul proprietar devine responsabil pentru aceasta.
Costurile pentru decontaminarea mediului afectat de activități industriale sunt de multe ori foarte mari, modificând gradul aparent de activitate al unor întrprinderi impuse procesului de privatizare. Câteva exemple edificatoare ca un ordin de mărime, solului presupune cheltuieli de 50 – 300 dolari /t, decontaminarea apei freatice, 200 miliarde dolari; a poluării cu azbest, 5 miliarde dolari. În Germania decontaminarea zonelor poluate din noile landuri cer cheltuieli de 82 – 321 miliarde euro, etc.
Cheltuielile pentru refacerea mediului deteriorat cuprind trei mari categorii:
-cheltuieli pentru decontaminarea mediului;
-cheltuieli legate de refacerea stării de sănătate a populației și reducerea productivității datorate poluării;
-cheltuieli legate de respectarea standardelor și normelor de protecție a mediului.
Pentru o firmă ce va fi privatizată este foarte important să se estimeze nivelul cheltuielilor pentru decontaminarea mediului, deoarece existența poluării factorilor de mediu va diminua prețul de achiziție.
Estimarea cheltuielilor pentru decontaminare trebuie să se facă cu metodologii cunoscute, acceptate de proprietari și cumpărătorii unutăților industriale, deci să aibă o accepțiune internațională. Pentru a veni în întâmpinarea unei asemenea dorințe, Guvernul României a elborat două reglemebtări și anume:
-Hotărârea de Guvern nr.457/august 1997 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedurile de privatizare și condițiile de organizare și desfășurare a vânzărilor de acțiuni, de părți sociale și de active;
-Ordinul nr.184/1997 al MAPPM sau Reglemebtarea privind evaluarea poluării mediului (bilanțul de mediu nivel zero pentru procesul de privatizare, clasificarea activităților de impact negativ asupra mediului, conținutl obiectivelor de mediu minim acceptate, etc).
Din Hotărârea de Guvern nr. 457/august 1997 se rețin următoarele:
-în situațiile în care transferul drepturilor de proprietate asupra unui pachet de acțiuni sau asupra părților sociale crează, în sarcina cumpărătorului obligații de confirmare cu cerințele pentru protecția mediului, Fondul Proprietății de Stat are obligația includerii, atât în documentele de ofertă cât și în contractul de vânzare – cumpărare a obiectivelor de mediu minim acceptate (OMMA), stabilite prin aplicarea procedurilor prevăzute în Hotărârea de Guvern nr. 457/1997.
Obligațiile de mediu sunt ierarhizate astfel:
-OMMA reprezintă un set de obiective, aprobat de autoritatea de mediu competentă, în baza unui bilanț de mediu, relizat anterior formulării ofertei de vânzare. OMMA se stbilesc prin luarea în considerare a obiectivelor calitative și cantitative minime de mediu și a duratei maxime admisibile pentru realizarea programului de conformare cu cerințele de mediu;
-obligațiile de mediu sunt acele răspunderi care identifică obligațiile de mediu cunoscute la momentul vânzării, legate atât de daunele din trecut, cât și de cele viitoare cu responsabilitățile legislației. Acestea se tratează prin specificarea în documentele de ofertă și în contractul de vânzare – cumpărare a OMMA.
-obligațiile de mediu sunt acele răspunderi care identifică surse potențiale pentru protecția mediului, protecție a muncii și a sănătății ale căror costuri nu pot fi cunoscute cu precizie și care depind de cadrul legislativ viitor, de comportamentul terților și de informațiile disponibile în viitor.
Ca instrumente, pentru stabilirea OMMA a obligațiilor se folosesc bilanțurile de mediu elaborate în trei variante:
-bilanț de mediu de nivel zero care se prezintă sub forma unei fișe de verificare, complementată de societatea comercială, care conține informațiile necesare pentru a putea determina dacă societatea comercială are impact de mediu și pentru a stabili OMMA;
-bilanțul de mediu de nivelul unu, este un studiu de mediu fără preluarea de probe și fără analiza factorilor de mediu, dar care prezintă toate elementele necesare unei analize tehnice și ecologice necesare luării unei decizii privind dimensiunea impactului de mediu efectiv, prezentat de societatea comercială care se privatizează. O secțiune a acestui bilanț conține recomandări pentru OMMA, o descriere atât a obligațiilor d mediu cât și a răspunderii potențiale legate de mediu, identificate în afara bilanțului contabil;
-bilanțul de mediu de nivelul doi necesită un studiu de mediu asupra întreprinderii care se privatizează sau asupra activului care se vinde, efctuat pentru a se cuantifica dimensiunea contaminării factorilor de mediu, prin prelevarea de probe și analize chimice sau fizice. O secțiune a acestui bilanț conține recomandări de OMMA, descrierea obligațiilor de mediu și răspunderii potențiale legate de mediu, identificate în afara bilanțului contabil.
Analiza legislației privitoare la pasivul de mediu permite conturarea următoarelor observații:
-sunt lăsate în afara procesului de evaluare a procesului de poluare situurile înterprinderilor lichidate juridic; șantiere de construcții, perimetre adiacente unităților industriale, care nu aparțin juridic unității, dar care a fost poluată în timp și care sunt, în prezent părăsite, sonde de petrol dezafectate, halde neorganizate de deșeuri industriale;
-industria, cercetarea, dezvoltarea întreprinderilor private, băncile comerciale nu s-au organizat pentru a oferi servicii pentru decontaminarea situurilor industriale și de a da contur economic acestei activități de remediere, decontaminare a terenurilor;
-marile întreprinderi, ce funcționează sub capacitatea de producție puteau să-și organizeze sectoarele proprii, care să fincționeze pe principii economice, pentru decontaminarea terenurilor poluante.
În termenii protecției mediului se anihilează pasivul de mediu, factorii de mediu apropiindu-se de starea de echilibru normală. După parcurgerea acesto etape se așteaptă fabricația să se încadreze în limitele standardelor de calitate de mediu.
În termenii ecologici anularea pasivului de mediu poate facilita atingerea unui nivel mai ridicat de remadiere a mediului poluant și anume reconstrucția ecologică, etapă care se referă la refacerea ecosistemelor și care poate fi luată în considerare în aczul unor cursuri de apă poluată, terenuri agricole, silvice, spații verzi, etc.
În termeni ecologici, preocuparea pentru pasivul de mediu este un prilej de transfer de profit: de la generatorul de poluanți către cel ce asigură serviciile de remediere în acest ultim caz avantajele sunt foarte importante.
O parte din terenurile decontaminate, reconstruite ecologic, pot fi concesionate șomerilor unităților industriale și care pot să-și desfășoare activități proprii.
Locuri de muncă noi se înregistrează în domeniile cercetării, dezvoltării serviciilor propriu-zise de decontaminare, de monotorizare a calității solurilor, etc.
În termeni financiari cheltuielile pentru anularea datoriei de mediu pot fi acoperite astfel:
-din fondurile obținute prin privatizarea unității;
-din fondurile proprii unităților de producție;
-din fondurile de la stat;
-din alte surse.
În această perioadă de tranziție de la involuție la dezvoltarea durabilă, evaluarea și anihilarea pasivului de mediu se prefigurează ca o etapă obligatorie și acărei concretizare în practica economică cere hotărâre, seriozitate, voință, cunoștințe din partea decidenților. Premise precum respectarea legilor existente, completarea cadrului legislativ, însușirea treptată a acquis-ului al U.E., educația ecologică în școală și în afara școlii, vor condiționa serios politicile și strategiile industriale de protecție amediului.
În privința decontaminării, reconstrucției a situurilor poluate, a calității factorilor de mediu afectați de activitatea industrială, aceasta este ca o afacere generatoare de profit interesantă în mare măsură, în prezent industria din România,sectoarele de cercetare – dezvoltare, autoritățile locale, instituțiile guvernamentale de protecție a mediului.
CAPITOLUL 5
DEZVOLAREA DURABILĂ A INDUSTRIEI ȘI
PROGRESUL ECONOMICO – SOCIAL
Între dezvoltarea industrială și cea socială este o relație strânsă, interactivă. În general, țările care au atins un grad avansat în dezvoltarea industriei și au reușit să-și realinieze la un nivel înalt obiectivele sociale, cum sunt crearea de locuri de muncă, reducerea fenomenului de sărăcie, un acces mai larg la educație și îngrijirea sănătății. Pe de altă parte, statele care nu au investit suficient în dezvoltarea socială au înregistrat o tendință de scădere a activității și profitabilității industriei.
Performanțele deosebit de modeste ale industriei românești au determinat o capacitate slabă de asigurare a resurselor realizării unui progres social, solidându-se în final cu înrăutățirea generală a condițiilor de viață. Desigur, s-au înregistrat și unele efecte pozitive în plan social, dar acestea se referă mai mult la structuri administrative și crearea unui nou cadru legislativ, care nu au avut încă suficiente rezultate concrete pozitive în plan social.
Politica și protecția socială trebuia să răspundă, în perioada de tranziție unor priorități și anume, pe de o parte, de soluționare aproblemelor sociale specifice acestei perioade, iar pe de altă parte, de minimizare, chiar resorbție, a costurilor sociale ale reformei economice.
Interferențele dintre politica industrială și cea socială sunt relevate într-un grad înalt de dinamica participărilor indicatori ai producției de bunuri și servicii de consum pentru populație. Pentru a avea o imagine mai completă a îngustării ofertei, în afara producției industriale de bunuri alimentare, textile, încălțăminte, etc. am evidențiat și producția agricolă, serviciile comerciale pentru populație și locuințe terminate. Se remarcă scăderea dramatică a producției industriale, la aproximativ jumătate, în perioada 1990 – 2001, cu excepția confecțiilor. Dintre celelalte activități menționate, numai producția agricolă și-a menținut nivelul, locuințele terminate având cam aceleași trent ca și producțiile industriale prezentate, iar serviciile comerciale pentru populație s-au diminuat foarte mult, la 37%, ceea ce este semnificativ pentru stadiul de sărăcire a popullației. Evoluțiile industriilor de bunuri pentru populație se înscriu în nota generală de declin al populației industriale în ansamblu, în ceea ce a determinat și o deteriorare a evoluției PIB și valorii adăugate, deci posibilității mai restrânse de colectare a fondurilor cu destinație socială și totodată, a afectat direct nivelul și calitatea vieții populației.
Analiza consecințelor majore, în plan social a evoluției situației industriei naționale trebuie să se facă, în primul rând prin cele două procese importante petrecute în ultimii ani, respectiv restructurarea activităților și privatizarea întreprinderilor industriale.
Dimensiunea restructurării industriei în România a fost marcată prin evoluția numărului persoanelor ocupate, în primul rând pe ansamblul sectorului, care indică reducerea continuă a acestui indicator, de la 3450 la 3301 mii persoane, resapectiv de la 31,2% la 27,1% în totalul forței de muncă ocupante în perioada 1992 – 2001.
Sectoarele cele mai afectate au fost industri prelucrătoare și în mai mică măsură, industria extractivă. Se pot deosebi două mari categorii de activități:
Activități cu pierderi nete de locuri de muncă.
Activități cu câștiguri nete de locuri de muncă.
Pentru a asigura protecția și înregistrarea șomerilor pe piața muncii, în urma restructurării unor mari întreprinderi sau ramuri industriale, s- prevăzut plata unei compensații de 6 – 12 salarii medii din ramura respectivă, în cazul disponibilizărilor în masă. Trebuie menționat că această măsură care, inițial a fost menită să susțină inițiativa antrprenorială, deci o dezvoltare și pote chiar o restructurare a unor activități industriale, nu și-a atins scopul decât într-o măsură nesemnificativă. Astfel în lipsa unor programe de sprijin efectiv de reorientere profesională sau de dezvoltare a inițiativei private, fondurile respective au fost determinate consumului individual, pierzându-se astfel ocazia și beneficiile ulterioare din posibilitățile investiții.
Se apreciază că pentru crearea de noi locuri de muncă soluțiile trebuie căutate în domeniul tehnologiilor, ale cercetării și dezvoltării. De asemenea, acest obiectiv poate fi îndeplinit și prin intermediul întreprinderilor mici și mijlocii.
În România acest deziderat este realizat doar în mică măsură datorită mediului economic neadcvat, a politicilor de finanțare, de creditare care nu încurajează îndeajuns acest proces ca și unor blocaje funcținale ale întregii economii. S-a dezvoltat, în schimb economia ascunsă, tocmai a expresiei a defazării dintre procesul de dereglementare , a insuficiențelor și inconsecvențelor unor acte normative, ca și ale unor instituții ale pieței. Cu toate că acest fenomen este mai puțin prezent în industrie, totuși a căpătat o extindere destul de însemnată în unele activități cum sunt reparații de autovehicule și obiecte de uz caznic, industrie prelucrătoare.
Nivelul de pregătire școlară și profesională este compatibil cu cele țările dezvoltate cu cvasitotalitatea salariaților fiind cel puțin absolvenții de școli profesionale și licee.
Politica de macrostabilizare promovată pentru echilibrarea cererii de consum cu oferta și ca instrument de menținere a deficitului bugetar în limitele impuse de frânarea inflației a determinat și o micșorare generală a veniturilor populației. Această sitiație s-a simțit și în industrie, deși raportul între câștigurile salariale în industria extractivă și în activitatea de producere a energiei electrice, termice și de distribuție a gazelor și apei. De fapt puterea de cumpărare a veniturilor a scăzut ceea ce a determinat reducerea consumului în cele mai importante componente ale sale.
Procesul de privatizare prin aplicarea diferitelor metode, prin negocieri directe sau licitații cu un investitor privat se află într-o strânsă cu echitatea socială, elemente de protecție socială și coeziune socială.
Experiența înregistrată în domeniul privatizării întreprinderilor industriale a arătat diverse contradicții de interese și mentalități între insideri, precum și dintre aceștia și autsideri.
Pentru a avea bune rezultate, politica socială trbuie să țină seama și de situația sănătății și educației populației și să ofere un sistem fiabil de protecție socială. Se apreciază că aceste deziderate pot fi realizate, într-o măsură apreciabilă, printr-o mai bună organizare a muncii în special în activitățile industriale.
Acest sens, prezentăm câteva opinii formulate pe plan internațional în legătură cu aspectele sociale ale calității muncii care au efecte majore asupra:
-capacități de inovare a companiilor și lucrărilor;
-stabilității comunităților și familiilor;
-numeroase aspecte ale stării sănătății și stării materiale;
-puterii instituțiilor democratice.
Astfel s-a impus părerea că strategiile de creștere econimică axate pe salarii scăzute nu influențează favorabil dezvoltarea forței de muncă de înaltă calificare, care conduce de fapt la creșterea economică. Totuși alți economiști sunt de părere că dezvoltarea capitalului uman, a investițiilor în dezvoltarea experienței și calificării profesionale este calea cea mai sigură de dezvoltare economică.
A doua dilemă este omisiunea așa-numitor costuri de producție soft. Astfel neluarea în considerare a insecurității profesiunii, intebnsitatea muncii și ariscurilor de accidente poate conduce la deterioprarea întregii calități ale vieții și în același timp aspectele cantitative ale producției se îmbunătățesc. Alte costuri care sunt omise din tributul plătit cauzat de stresul creșterii intensității producției sunt și cele aferente exigențelor mai mari fizice și psihologice de participare în procese productive tot mai competitive și performante.
A treia dilemă este omisiunea beneficiilor soft ale producției. Beneficiile relațiilor sociale sunt inseparabile de producția efectivă în sectorul serviciilor dar nu sunt vizibile în economia de mărfuri care iau în considerare necesitatea existenței serviciilor numai pentru a menține stabilitatea ocupării forței de muncă. Sursa acestor locuri de muncă este deseori sectorul serviciilor de îngrijire a sănătății, educației, de îngrijire a copiilor și bătrânilor pentru că nu sunt comensurate relațiile sociale benefice aferente, și ca urmare aceste servicii sunt produse într-un volum insuficient.
Transformările istorice din ultimile decade au determinat includerea tuturor activităților inclusiv a serviciilor de sănătate în sfera pieței și astfel le-au integrat și compepetiției internaționale, pentru creșterea lor. În plus s-a considerat că privatizarea acestor servicii a creat presiuni nedorite în direcția reducerii a acestor activități, a reducerii veniturilor salariale respective și în direcția limitării rolului social a femeilor și membrilor grupărilor minoritare.
O a patra dilemă constă în faptul că democrația este amenințată de însuși succesul structurilor producției de mărfuri pe care le-a generat chiar procesul democratic. Este de reținut că democrația este amenințată atunci când se înregistrează o pasivitate, o retragere a cetățenilor din procesele politice și o amplificare a dezechilibrelor între instituțiile economice, care subliniază platformele de securitate socială ale trecutului, fără să le înlocuiască cu altele noi.
Activitățile care îi fac pe oameni să devină pasivi, în timp pot distruge posibilitățile unor relații sociale pentru cea mai mare parte a populației și îi pot determina pe mulți salariați să se retragă de la participări sociale, extraprofesionale.
În fine s-a constatat că există o dispută din ce în ce mai accentuată ître noile concepte referitoare la organizarea muncii așa cum se prezintă noile forme de procese ale muncii. Exemple mai recente de coordonare a muncii în multe industrii prezintă un potențial crescând de relații sociale, de dezvoltare a specializării și a calității forței de muncă. Ele sunt în contrast cu concepția socială de valoare care se bazează numai pe profitul privat și pe posesiunea de bunuri materiale.
CAPITOLUL 6
NECESITATEA ELABORĂRII UNEI POLITICI
NAȚIONALE DE DEZVOLTARE
INDUSTRIALĂ DURABILĂ
Proiectarea unei dezvoltări industriale durabile la nivel național, presupune în mod obligatoriu, luarea în considerare a perspectivelor creșterii industriei mondiale în deceniul următor și după. Analiza acestor perimetre evidențierea câtorva concluzii importante pe care le prezentăm în continuare:
Rata industrializării și dezvoltării tehnologice în țările în curs de dezvoltare (TCD) și economiile de tranziție (TT), continuă să fie extrem de inegală. Deși au fost înregistrate creșteri spectaculoase ale producției industriale și ale exportului în anumite țări est-asiatice și la o scară mai mică, și în unele economii italiano – americane, creștera industrială a continau să fie înceată în majoritate celorlalte economii menționate, determinându-se chiar în Africa. Părăsirea tehnologică între țările industrializate și majoritatea TCD și TT continuă să crească rapid mai ales în ceea ce privește aplicarea și dezvoltarea de noi tehnologii generice precum informatica, biotehnologiile și materialele noi.
Impactul dezvoltări economice generale și al tendințelor cu privire la inovațile tehnologice, globalizarea și liberalizarea comerțului și investițiilor ce a urmat acordurilor Rundei Uruguay, este probabil să fie semnificativ pentru țările în curs de dezvoltare și economiile de tranziție. Subsectoarele industriale și ariile specializate cu potențial de export vor trebui identificate, iar întreprinderile aferente, vor trebui nu numai să-și perfecționeze tehnologiile folosite și calitatea produselor, dar și să-și dezvolte capacități inovative pentru produse, procese și sevicii cu desfacere pe piețele externe.
Reformele în sfera politicii industriale din țărule în curs de dezvoltare și economiile în tranziție vor fi axate din ce în ce mai mult pe măsuri concentrate în sprijinul creșterii producției orientate către export, iar guvernele acestor țări va trebui să-și asume o politică de investiții selective, atent direcționate pentru a facilita restucturarea industrială. În contextul dat, un accent specific ce urmează a fi pus pe promovarea IMM-urilor și micilor întreprinzători în regiunile mai puțin dezvoltate, inclusiv rurale, pentru a facilita creșterea gradului de ocupare al populației și a veniturilor pentru segmentele mai vulnerabile ale acesteia, în special femei.
Creșterea industrială, creșterea gradului de ocupare, o dezvoltare mai echitabilă și protecția mediului în țările în curs de dezvoltare și în mod particular, în economiile în tranziție sunt de asemenea importante pentru țările dezvoltate. Acestea sunt cele mai bune metode pentru a întâmpina necesitățile crescânde ale consumatorului internațional și pieței investițiilor și cea mai bună platformă pentru pace și stabilitate pe glob. Ele cer mai mult ca oricând acoperire internațională pentru dezvoltare industrială prin instituții specializate și rețele UNIDO, creat pentru un scop, este de aceea mai important ca oricând, atât pentru țările în curs de dezvoltare, cât și pentru țările dezvoltate.
Principalul motor al globalizării este astăzi posibilitatea extinderii surselor de obținere a profitului de la scară națională la scara planetară. Liberalizarea comerțului internațional ca rezultat al diverselor cicluri de negocieri, a descris practic toate piețele, întreprinderile fiind nevoite să-și reînnoiască strategiile, astfel încât acestea să le permită extrapolarea tuturor surselor de competitivitate disponibile – costul forței de muncă, a capitalului și a materiilor prime, avntajele geografice, prezența partenerilor, etc. – în țările alese pentru efectuarea investițiilor directe de capital. Totuși experiența ultimilor zece ani, a dovedit în special în țările de tranziție, că expunerea necondiționată a unor piețe imature, cvasiinexistente – în raport cu exigențele economiei capitaliste – la asltul concurențial al produselor din import, nu a stimulat dezvoltarea industriilor acestor țări, ci acondus la dispariția unor sectoare industriale care în condițiile unei economii capitaliste mature ar fi avut șanse de supraviețiuire. Este cazul celei mai mari părți a industriilor românești care, chiar în condițiile unor avantaje competitive clare , au subcombatat nefiind pregătite să reziste liberalizării bruște a comerțului României.
Globalizarea – restrucționarea și transformarea economiei mondiale – schimbă regulile jocului pentru toți participanții, dar în acest proces decalajul devine din ce în ce mai evident între acele acțiuni care au atins masa industrială critică necesară pentru a deveni competitive într-o economie mondializată și cele rămase în urmă. Dezvoltarea în domeniile tehnologice revoluționare, ca de exemplu în informatică, biotehnologii și materiale noi, are un impact major asupra produselor și proceselor, de asemenea asupra politicilor industriale și managementului.
Întreprinderile – indiferent de mărimea lor – se află în centrul acestei economii globalizate. În mod ideal ele trebuie să dispună de capacitatea de a se adapta cu suplețe și rapiditate la dinamica inovării tehnologice, a evoluției cererii și intrării constante de noi concurenți pe piață, lucrul ce se întâmplă fără îndoială în numeroase țări dezvoltate, dar care rămâne numai un deziderat pentru cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare (TCD) ca și pentru cele în ttanziție (TT).
Concurența internațională ca și investițiile străine direcae (ISD) pot cu certitudine să amelioreze competitivitatea, dar pentru un număr dintre acestea cum este cazul multor întreprinderi românești, există riscul ca lucrurile să se petreacă invers: confundate cu concurența internațională sau cu rivale puternice, implantate în țara cu ajutorul ISD, unii operatori economici din industrie își pot pierde stabilitatea, intrând în derivă. Teoretic pentru aceste întreprinderi,prioritatea absolută trebuie acordată atngerii unei capacități de producție și de export care să îi permită să facă față concurenței internaționale, fără a compromite totodată stabilitatea internă în domeniul politic și social.
Este știut faptul că în sensul mai larg al termenului, concurența este sinonimă cu “să supraviețuiască cei mai tari capabili”; se ami pune de asemenea că, de fapt “concurența omoară concuranța”. Prin urmare, intervenția statului este necesară pentru a garanta corectitudinea mediului concurențial din punct de vedere structural și funcțional. Altfel spus, pentru ca globalizarea și liberalizarea să conducă la creșterea competitivității și dezvoltarea durabilă sunt necesare politici industriale și măsuri legislative eficace în domeniul concurenței, astfel încât avntajele oferite de diminuarea restricțiilor comerciale tarifare și non-tarifare să nu fie anulate de obstacolele create de anumite întreprinderi cu poziție dominantă sau de alte măsuri, luate de autoritățile publice care să lezeze libera concurență pe piață. De un astfel de exemplu ar putea fi facilitățile cu totul excepționale oferite de Guvernul României, firmei Renault la achiziționarea de către acest concern a pachetului majoritar de acțiuni al uzinelor “Dacia” Pitești.
Chiar dacă în acest sens, considerăm necesar să subliniem un element deosebit de important pentru inițierea unei dezvoltări industriale durabile și anume că în timp ce concurența stimulează în mod nornal câștiguri de eficacitate statistice pe termen scurt, revine autorităților publice datoria de a lua decizii corecte, de perspectivă, în concordanță cu interesul național în ceea ce privește structurile piață cel mai bine adaptate specificului fiecărui economii capabile de aproduce câștiguri de eficacitate dinamice, pe termen lung.
Probleme similare se pun, la nivel mondial, în ceea ce privește spre axemplu protecția drepturilor de proprietate intelectuală. Se poate înclude că politica și legislația în domeniile concurenței trebuie să fie armonizate cu alte obiecte și instrumente de ordin general, în scopul promovării unei creșteri și dezvoltări industriale durabile și de asemenea, să fie strâns corelate cu obiectivele referitoare la ocuparea forței de muncă și cu cele privind atenuarea disparițiilor între veniturile diferitelor categorii sociale, statul urmărind să se implice activ în procesul de redistribuție a veniturilor.
În condițiile globalizării economiei în general și industrie, în particular și liberalizării comerțului și investitori, marile întreprinderi internaționale se comportă în economia mondială ca și cum ar activa pe o piață și într-un spațiu de producție unic. În acest climat, se vorbește acum despre piețe concurențiabile sau contestabile avându-se în vedere nu numai concurența efectivă în domeniul comerțului cu bunuri și servicii dintr-o anumită zonă a lumii ci în plus concurența potențială a întreprinderilor finanțate prin intermediul ISD. Toate acestea au resuscitat controversele pe marginea efectului creșterii investițiilor internaționale marilor companii asupra competitivității piețelor naționale. Pornind de la aceste realități, devine din ce în ce mai evident că dezvoltarea industrială durabilă presupune conștientizarea necesității de a implementa, la nivel național o politică de concurență care să împiedice concentrarea pe piață și abuzul de poziție dominantă concomitent cu luarea de măsuri ferme vizând direct ameliorarea competitivității întreprinderilor naționale.
Așa cum era de așteptat, globalizarea producției industriale a dat naștere la noi forme de cooperare, pe de o parte, dar și la noi tipuri de rivalități între întreprinderi, de altă parte. Spre exemplu, acordurile de cooperare și alianțele strategice între marile întreprinderi în domeniul CS – DT pot contribui, în ciuda concurenței ulterioare în ceea ce privește exploatarea rezultatelor obținute, la accelerarea progresului tehnic și tehnologic, dar în același timp,aceste acorduri și alianțe pot de asemenea să amplifice obstacole deja existente la intrarea pe piața mondială, în special a întreprinderilor din țările în curs de dezvoltare sau aflate în procesul de tranziție.
În aceste cazuri, politicile și legislația națională în domeniul concurenței trebuie să creeze condițiile necesare pentru cei care doresc să implanteze pe piață să-și poată ameliora competitivitatea, astfel încât să surmonteze inconveniențele cumulate, datorate unei sosiri tardive pe piață.
Elaborarea unor politici naționale de dezvoltare industrială durabilă trebuie de asemenea, să țină cont de impactul globalizării asupra proceselor concurențiale existând presiuni în favoarea unei concurențe “cu arme egale” în cazul operațiunilor internaționale ale întreprinderilor, ceea ce presupune întărirea disciplinei comerciale multilaterale și obligativitatea acesteia pentru toate țările ca și negocierea de reglementări în domenii de interes cum ar fi politicile industriale și cele sociale.
Atingerea obiectivelor industriale durabile presupune din partea țărilor ce au ales acastă cale, eforturi consecvente în durecția operaționalizării politicilor industriale, care să le permită atingerea de niveluri de eficacitate ridicate, în același timp să nu compromită realizarea obiectivelor societății economice majore. Este necesar de asemenea, ca accesul lor pe piața mondială să nu fie obstrucționat de practici anticoncurențiale.
Prin urmare, principala dificultate ce trebuie surmontată pentru realizarea obiectivului propus constă în concilierea liberalizării comerțului și investițiilor cu măsurile , absolut necesare asigurării unei creșteri industriale sănătoase.
Fără a se fetișiza virtuțiile creșterii industriale în sine considerăm că pentru România nu este acceptabilă pe termen mediu și lung o așa-zisă creștere negativă sau zero, acest mod de anumi declinul dramatic al industriei naționale sugerează, în fond ideea unei creșteri calitative în condițiile unei descreșteri calitative.
De altfel, este cunoscut faptul că guvernele țărilor ce au depășit punctul juridic în evoluția industriilor naționale au reușit să găsească căile potrivite și să ia măsurile adecvate pentru a pune concurența în serviciul anumitor obiective de dezvoltare.
În concluzie, încheiem prin a afirma că cel puțin în accepțiunea prezentei lucrări, dezvoltarea industrială durabilă presupune între altele un răspuns adecvat din partea industriilor naționale, în sensul eficacității la problemele de o manieră fără precedent a concurenței, necesitatea sringentă a creării și menținerii competitivității în domeniile de specializare națională și internațională și asigurarea unei dezvoltări pe termen lung, vibile care să țină seama de necesitatea prezervării condițiilor de mediu la un nivel capabil să asigure supraviețuirea generațiilor viitoare.
În contextul celor de mai sus, ne propunem ca în anii ce urmează, să analizăm detaliat impactul pe care fiecare dintre componentele menționate, îl va avea în perspectivă asupra dezvoltării industriei naționale.
CONCLUZII:
Din analiza programului de dezvoltare durabilă din România rezultă următoarele concluzii:
Toți factorii responsabili implicați (statul, comunitățile locale, utilizatori și altele) trebuie să-și cunoască aporturile la dezvoltarea durabilă.
Să se practice un management eficient care să asigure îmbinarea armonioasă cu aspecte a laturilor cantitative și calitative.
Creșterea eficienței la utilizatori prin promovarea factorilor nepoluanți, utilizarea tehnicilor avansate pentru a se asigura monitorizarea proceselor de producție.
Utilizarea metodelor macroeconomice care include restricții sau criterii asupra dezvoltării durabile în industrie.
Inițierea unor programe active de aplicare și reorientare previzională pentru a favoriza activitatea de succes din punct de vedere tehnic și economic.
Implementarea managementului prin bugete în scopul descentralizării în interesul agenților economici și aplicarea sistemelor de finanțare prin proiecte.
Statul trebuie să respecte tratatele internaționale din domeniul protecției mediului la care face parte.
Obiectivul politicii de dezvoltare durabilă din România este realizarea unei acțiuni care aplicate în practică să se aproprie de cerințele formulate de Uniunea Europenă.
BIBLIOGRAFIE:
Academia Română, Programul ONU pentru dezvoltare, Editura Nova, București,1999;
R. Brawn, Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, 1994;
C. Cămasoiu, Economia și sfidarea naturii, Editura Economică, București, 1995;
N. N.Constantinescu, Economia protecției mediului înconjurător, Editura Politică, 1976;
H. Daly, Problemele globale ale omenirii, Editura tehnică, București, 1994;
G. Georgescu, Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică, București, 1995;
Institutul de Economie Industrială, Dezvoltarea durabilă a industrie în România, București, 1997;
Gheorghe Manea, Industria și datoria de mediu, ecologia industrială, București, 1997;
Gheorghe Manea, Cerințele dezvoltării durabile și politicile de protecție a mediului înconjurător, Vol. III, 1995;
MAPPM, Strategia politicii mediului, București,1996;
D. Meadows, Limitele creșterii, Editura Politică, București,1973;
A. Toffler, Al treilea val, Editura Politică, București,1993;
V. Trebici, Populația Terrei, Editura Științifică, București,1991;
A. Văideanu, Dezvoltarea durabilă, Editura universității București, 1998 ;
Legea protecției mediului nr. 137/1995
16. Produsele software – Anuar 1997 si Anuar 1996, elaborate de Comisia Nationala pentru Statistica
17. N. Dobrota, D. Ciucur, M. Cosea s.a. – Economie politica, ed. Economica. 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Tranzitia Spre O Economie Durabila In Romania (ID: 132987)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.