. Tehnici Speciale de Finantare a Comertului Exterior

TEHNICI SPECIALE DE FINANȚARE A COMERȚULUI EXTERIOR

FORFETAREA

FACTORING-UL

LEASING-UL

Introducere

Fluxurile economice internaționale, indiferent de forma pe care o imbracă, sunt de neconceput fară existența unei circulații monetare intre statele lumii, fară mijlocirea banilor.

Procesul dezvoltării, al diversificării formelor de colaborare intre state, indiferent de mărimea acestora, de nivelul de dezvoltare sau de situarea lor geografică, a cunoscut o deosebită amploare in ultimii ani și se anticipeaza o continuă lărgire a acestor relații și in viitor.

In cadrul formelor de colaborare între țări, relațiile financiare, monetare si de credit ocupă un loc foarte important, avand în vedere faptul că acestea mijlocesc de fapt realizarea tuturor celorlalte forme de colaborare internaționala. Relațiile monetare internaționale reprezintă acele raporturi bănești ce se formeaza între economiile naționale, între agenții economici din diverse țări, ca urmare a participării lor la circuitul mondial.

Pe plan internațional, fluxurile financiare depășesc ca importanța pe cele comerciale cu toate ca acestea sunt cele mai vechi fluxuri economice internaționale.

Viteza cu care sunt vehiculate fluxurile financiare este impresionanta. De exemplu, volumul mediu zilnic al tranzacțiilor pe piața de capital depășește cca. 1000 miliarde dolari, valoarea tranzacțiilor efectuate intr-o săptamâna reprezintă aproximativ valoarea anuala a comerțului internațional.

Toate relațiile financiare, de credit și de circulație monetară pe plan mondial se realizează in cadrul pieței financiar-monetare internaționale.

Ansamblul piețelor financiare, a instituțiilor și a persoanelor ce operează pe aceste piețe formează sistemul financiar2. Mai concret, orice sistem financiar este compus din participanți, piețe, aranjamente comerciale, reglementări și securități1.

Participanții la derularea acestor tranzacții se grupează în funcție de poziția lor în aceste relații, in trei categorii3

ofertanții de fonduri sau servicii: guverne ale unor state, bănci centrale sau comerciale, firme sau chiar persoane fizice;

intermediarii: burse de valori și banci;

solicitanții de fonduri sau servicii: guvern, bănci, firme sau persoane fizice.

Piețele financiare reprezintă o interacțiune între cumpărătorii și vânzătorii de active

1David Blake, Financial market analzsis, Wilez, second edition.

2Prof. Univ. Misu Negrițoiu – Curs Finanțare Internațională- 2004

3Bercea C. – Strategii și modalități de acces ale României la piața internațională financiară și de credit, ASE, BUC.,1999

financiare, în cadrul unor zone geografice largi. Din acest punct de vedere se clasifică in:

– piețe naționale reglementate;

piețe străine reglementate;

piețe internaționale (europiețe) –nereglementate;

Din punct de vedere al produselor vehiculate pe piețele financiare sunt:

piețe monetare (naționale);

piețe valutare (naționale și europiețe);

piața creditului (naționale, internaționale și europiețe);

piața de capital (naționale, străine, europiețe);

Piețele internaționale financiare și de credit iși realizează produsele în scopul servirii fluxurilor de mărfuri și servicii ce se cuprind în activitatea generală de comerț exterior, punând la dispoziție informații privind accesul la fondurile financiare și de credit, la costul acestora și la condiții de rambursare, fonduri de tip credit și fonduri de tip financiar.

Altfel spus, pe piețele financiare și de credit internaționale se acumulează pe de o parte fonduri disponibile, iar pe de altă parte se concentrează cereri de credite. Aceste piețe se încadrează în procesul de comunicare economică prin bani și folosesc aparatul bancar din economiile naționale și de pe plan internațional precum și instituții cu caracter regional/internațional.

Prin activitatea de creditare, piețele contribuie la emisiune de bani, dirijând fondurile disponibile către beneficiarii creditelor.

Prin finanțare se întelege totalitatea mecanismelor, tehnicilor și a instrumentelor, cu ajutorul cărora sunt procurate mijloacele bănești necesare pentru realizarea unor activități economico-sociale, în particular a activităților de comerț. Pentru a putea vorbi despre finanțarea internaționala, în acest proces trebuie să fie implicat și un element de extraneitate.

In general, finanțarea operațiunilor de producție, de comerț ale unei firme, se poate realiza prin două mari categorii de surse: cele proprii, realizate din activitatea economică a acestora (este vorba de autofinanțarea cu ajutorul capitalului propriu) și surse atrase, prin împrumuturile contractate pentru inițierea sau dezvoltarea afacerii (creditare).

In ceea ce privește cele două tipuri de finanțare, internă și internațională, distingem următoarele deosebiri: astfel, în cazul finanțării internaționale se folosesc de regulă două sau mai multe monede naționale. Așadar, datorită variațiilor de schimb valutar ale diferitelor monede naționale (depreciere, repreciere, devalorizare, revalorizare) trebuie să se ia în considerare utilizarea diferitelor clauze și metode de acoperire a riscului; de asemenea se remarcă deosebiri importante și în ceea ce privește instituțiile și mecanismele de finanțare, în diferitele sisteme de drept (anglo-saxon, continental), cât și de la țară la tară. Spre exemplu, în Europa, băncile comerciale au un rol hotărâtor în finanțarea pe termen lung și mijlociu, în timp ce în SUA, această funcție este îndeplinită de băncile de investiții.

Apoi mai putem adauga, că tehnicile de finanțare internațională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a tranzacțiilor internaționale, după cum operațiunea respectivă este de export, import, de investiție internaționala, înființare de filiale în străinatate.

Din punct de vedere al duratei de finanțare se poate vorbi despre finanțare pe termen scurt (12-18 luni), pe termen mediu (5-7 ani) și pe termen lung (peste 7 ani). De obicei, tehnicile de finanțare pe termen scurt se utilizează în scopul operațiunilor de import-export, iar cele pe termen lung sunt folosite în scopul investițiilor internaționale și al acțiunilor de cooperare industrială.

Capitolul I:

Surse și modalități de finanțare a comerțului internațional

1.1. Sursele de finanțare-creditare pe plan internațional și national

Sursele de finanțare- creditare se clasifică astfel:

Pe plan internațional:

surse gestionate de instituțiile financiar-monetare internaționale (F.M.I, Banca Mondiala, B.E.R.D, bănci regionale etc.);

sursele care apar pe piața eurovalutelor;

sursele provenite din Grupul celor 24 de țări dezvoltate;

Pe plan național:

băncile comerciale;

guverne;

resurse proprii ale exportatorilor;

Pe plan internațional: instituții financiar- monetare internaționale (FMI, BM, BERD, Grupul celor 24 de țări dezvoltate, alte instituții și bănci regionale). Aceste instituții sunt constituite prin participarea cu cote – părti ale țărilor membre, precum și din alte surse (plasament de titluri etc.), resursele fiind utilizate în principal sub formă de credite pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe sau pentru proiecte de dezvoltare economică și socială (cu efecte importante în schimbul internațional de bunuri).

FMI- Fondul Monetar Internațional: înființat în urma Conferinței de la Bretton Woods, New Hamshire, SUA din 1 -22 iulie 1994. Inființarea FMI s-a dovedit a fi cea mai inspirată hotărâre în urma acestei conferinte deoarece, față de sistemul monetar internațional, conceput cu acel prilej, care n-a rezistat decât până în anul 1971, Fondul, joacă și azi un rol de prim ordin în economia mondială.

Data oficiala a înființării sale este 27 decembrie 1945, când 29 de țări au semnat statutul FMI, iar efectuarea de operațiuni a început la 1 martie 1947.

Menirea principală a FMI este de a susține membrii săi cu credite de scurtă durata atunci când aceștia întampină dificultăți cu balanța de plăți, oferindu-le consultanță financiară și facilitându-le participarea la mecanisme consultative internaționale1.

1Willy Zeller-Breviar pentru economia de piață- Editat de comitetul Helsinki Elvețian cu sprijinul Fundației Vontobel

Grupul Băncii Mondiale (BM): a fost înființat în urma Conferinței de la Bretton Woods în 1944. Obiectivul primordial în statut este de a “ sprijini reconstrucția și dezvoltarea teritoriilor statelor membre prin facilitarea investițiilor de capital pentru scopuri productive și promovarea investițiilor străine de capital, în sensul garantării sau suplimentării investițiilor private prin obținerea în condiții favorabile a finanțării. Sarcina ce revine BM este de reconstructțe a politicilor structurale (împrumuturile SAL, FESAL), FMI revenindu-i modelarea politicilor monetare și bugetare.

Grupul Băncii Mondiale este alcătuit din urmatoarele instituții:

BIRD- Banca Internaționala de Reconstrucție și Dezvoltare: deși are aceeași constructie ca și FMI, BIRD ocupă un loc secundar în cadrul Sistemului Monetar Internațional (SMI) în sensul că nu pot deveni membre BIRD decât statele membre FMI. Obiectul de activitate al BIRD este de a sprijini investițiile în economia reală și sectorul public.

IDA – Asociația Internaționala pentru Dezvoltare (International Development Association): își constituie fondurile din vărsaminte sub forma de dividende de la BIRD, precum și din contribuții ale țărilor bogate și este axată pe acordarea de asistență țărilor cele mai slab dezvoltate în condiții mult mai avantajoase decât cele stabilite de BIRD, în sensul că împrumuturile se acordă pe perioade foarte lungi (30-40 ani), perioada de grație este de 10 ani, iar dobânzile sunt modice.

IFC – Corporația Financiară Internațională (International Finance Corporation): acordă împrumuturi pentru stimularea sectorului privat.

Avantajele principale puse la dispoziția statelor membre sunt:

contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor proiecte economice necesare în țările respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile obiectivului economic și de posibilitățile țării respective de a suporta sarcina financiară. Nivelul împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social, ca la FMI. Toate împrumuturile BIRD se acordă în valută convertibilă pe termen lung, maxim 20 ani.

Participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta. O țară membră poate prelua, prin licitație, lucrările dintr-o altă țară membră, cu sprijinul băncii.

Banca Mondiala agreează în principal documentațiile ce privesc creditele de producție pentru finanțarea exportului, pentru finanțarea investițiilor, în general în țările în curs de dezvoltare.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii de credite pentru finanțare sunt:

toate țările membre trebuie să adere în prealabil la FMI și sa participe la capitalul social al băncii prin vărsaminte stabilite. Ele trebuie să furnizeze informații de orice fel privind situația economico- financiară a țării respective necesare pentru stabilirea politicii de împrumuturi față de aceasta.

Beneficiarii de credite pot fi: agenții guvernamentale, societăți comerciale cu capital privat, societăți comerciale în curs de privatizare și a căror conducere are un plan viabil de privatizare.

Agenția de Garantare Multilaterala a fost creata în 1988, cu scopul de a oferi asigurări împotriva riscurilor politice, necomerciale, firme care investesc în țările în curs de dezvoltare.

BERD (Banca Europeana de Reconstrucție și Dezvoltare): înființată pe 29 mai 1990, cu sediul la Londra, are 57 acționari (SUA, țări vest/est europene și exsovietice) și are ca obiectiv promovarea tranziției în fostele țări comuniste și susținerea sectorului privat. Banca a pornit cu un capital de 10 mld ECU, revizuibil la 5 ani, însa, atrage resurse prin contractare de împrumuturi pe piețele internaționale de capital. In ultimii ani BERD s-a orientat spre investiții de participare la capital social, decât cele stabilite de BIRD, în sensul că împrumuturile se acordă pe perioade foarte lungi (30-40 ani), perioada de grație este de 10 ani, iar dobânzile sunt modice.

IFC – Corporația Financiară Internațională (International Finance Corporation): acordă împrumuturi pentru stimularea sectorului privat.

Avantajele principale puse la dispoziția statelor membre sunt:

contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor proiecte economice necesare în țările respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile obiectivului economic și de posibilitățile țării respective de a suporta sarcina financiară. Nivelul împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social, ca la FMI. Toate împrumuturile BIRD se acordă în valută convertibilă pe termen lung, maxim 20 ani.

Participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta. O țară membră poate prelua, prin licitație, lucrările dintr-o altă țară membră, cu sprijinul băncii.

Banca Mondiala agreează în principal documentațiile ce privesc creditele de producție pentru finanțarea exportului, pentru finanțarea investițiilor, în general în țările în curs de dezvoltare.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii de credite pentru finanțare sunt:

toate țările membre trebuie să adere în prealabil la FMI și sa participe la capitalul social al băncii prin vărsaminte stabilite. Ele trebuie să furnizeze informații de orice fel privind situația economico- financiară a țării respective necesare pentru stabilirea politicii de împrumuturi față de aceasta.

Beneficiarii de credite pot fi: agenții guvernamentale, societăți comerciale cu capital privat, societăți comerciale în curs de privatizare și a căror conducere are un plan viabil de privatizare.

Agenția de Garantare Multilaterala a fost creata în 1988, cu scopul de a oferi asigurări împotriva riscurilor politice, necomerciale, firme care investesc în țările în curs de dezvoltare.

BERD (Banca Europeana de Reconstrucție și Dezvoltare): înființată pe 29 mai 1990, cu sediul la Londra, are 57 acționari (SUA, țări vest/est europene și exsovietice) și are ca obiectiv promovarea tranziției în fostele țări comuniste și susținerea sectorului privat. Banca a pornit cu un capital de 10 mld ECU, revizuibil la 5 ani, însa, atrage resurse prin contractare de împrumuturi pe piețele internaționale de capital. In ultimii ani BERD s-a orientat spre investiții de participare la capital social, investiții globale pe termen lung, precum și programe sindicalizate pentru proiecte din sectorul privat.

Pe plan național: este aproape de neconceput o economie națională în cadrul căreia să nu se formeze anumite fonduri pentru a fi acordate credite internaționale în vederea bunei desfășurări a economiei țării respective.

Principala sursă internă de creditare este considerată rezerva valutară a țării ce poate fi utilizată pentru rambursarea unor credite externe sau pentru formarea de depozite la băncile importante.

Băncile comerciale sunt cele care efectiv acordă credite în valută pentru comerțul exterior, utilizând disponibilitățile formate, pe de o parte din depozite ale persoanelor fizice, agenților economici, guvernelor și pe de altă parte prin cumpărarea de pe piața valutară.

Guvernele finanțează comerțul exterior în mod direct, prin fonduri de la bugetul de stat sau indirect, prin instituții specializate.

Disponibilitățile proprii ale exportatorilor (autofinanțarea) provenite dintr-o parte a profitului obținut în exercițiul anterior și fondul de amortizare, sunt folosite de către aceștia pentru acoperirea nevoilor de înlocuire a activelor imobilizate, cât și pentru creșterea activului economic.

Autofinanțarea, ca modalitate internă de finanțare

Finanțarea activității agenților economici este o operațiune care se poate realiza în diverse forme, în funcție de situația financiară a agentului economic respectiv, a priorităților sale și în funcție de condițiile pieței financiare.

Autofinanțarea sau finanțarea internă este cea mai răspândită formă de finanțare și presupune faptul că agentul economic respectiv își asigură dezvoltarea și își derulează operațiunile de comerț internațional prin forțe proprii, folosind pentru finanțare o parte a profitului obținut din activitățile de comerț desfășurate, calculat pe baza diferenței dintre încasări și cheltuieli.

Această metodă are anumite avantaje și anume că profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit și se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce crează posibilități mai mari de reinvestire.

In ciuda numeroaselor avantaje pe care le deține această politică financiară, nu este oportun să se exagereze în această direcție, pentru ca agentul respectiv să nu se detașeze de pe piata financiară și pentru asigurarea unei mobilități mai mari a capitalului.

Pe plan mondial, până în anii ’60, o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe autofiananțare și alte surse proprii; mai târziu, în anii ’80, era de dorit un nivel echilibrat al îndatorării, punându-se accentul pe efectul pozitiv al acesteia; azi există o tendință de diminuare progresivă a îndatorării, de creștere a autonomiei financiare.

Important pentru agentul economic care optează pentru autofinanțare este să țină cont de anumiți factori externi: fiscalitatea, constrângeri privind accesul pe piața financiară, diverse constrângeri juridice.

Astfel, în condițiile unei fiscalități mari, agentul economic va căuta să reinvestească o parte cât mai mare din profit, procedând deci la o autofinațtare intensivă, beneficiând astfel de reduceri fiscale, în cazul în care legislația respectivului stat prevede acest lucru.

In ceea ce privește constrângerile privind accesul pe piața de capital, societățile comerciale necotate la bursă nu au acces la aceasta, rămânându-le ca variante creditul bancar, autofinanțarea sau creșterea de capital prin fonduri proprii externe ( aporturi în numerar sau natura).

Vorbind despre diversele constrângeri juridice, avem în vedere exemplul societăților pe acțiuni, al căror profit are două mari destinații: distribuiri de dividende și reinvestire (autofinanțare). Astfel, decizia AGA de a distribui dividende reduce suma destinată autofinanțării, dar se obțin rezultate notabile: satisfacerea exigențelor acționarilor, fidelitatea lor față de societate, manifestată în deținerea durabilă a acțiunilor fără intenția de a le vinde pe piața ceea ce duce la creșterea cursului lor și implicit a valorii de piața a societății. In caz contrar, a deciziei de reinvestire, societatea se poate confrunta cu nemulțumiri din partea acționarilor.

In unele țări legislația impune o autofinanțare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor.

Atunci când se ia decizia de autofinanțare a unei operațiuni de comerț exterior, trebuie să se țină seama și de capacitatea de autofinanțare a societății, capacitate care reprezintă un surplus monetar ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate într-o perioadă de timp, ținându-se seama și de incidența fiscală. Capacitatea de autfinanțare reflectă forta financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Totodată, ea poate fi privită ca un indicator de lichiditate financiară și de solvabilitate, ceea ce mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând condiții mai bune de negociere a contractelor.

Aspectele pozitive prezentate mai sus nu exclud și unele neajunsuri ale acestei tehnici de finanțare, cum ar fi reducerea mobilității capitalului și costul relativ ridicat.

Finanțarea prin surse atrase

Așa cum am arătat, finanțarea operațiunilor de producție, de comerț ale unei firme, se poate realiza prin sursele prorpii, provenite din activitatea economică a acestora, dar și din surse externe, atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru inițierea sau dezvoltarea afacerii (este vorba de creditare). Finanțarea cu ajutorul creditării este larg răspândită, agenții economici având azi, la dispoziție, tipuri de credite tot mai diversificate, în ceea ce privește modalitatea și termenul de acordare, menite să răspundă cât mai bine necesităților lor.

1.3.1 Modalități de finanțare pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt are drept scop, asigurarea unor mijloace de plată pentru producătorul la export sau exportatorul care a vândut mărfuri pe credit, urmând a recupera de la importator contravaloarea exportului. Intr-o perioadă relativ scurtă, un an, un an și jumătate.

Aceste credite pot avea caracter de refinanțare a operațiunilor sau pot fi legate strict de o operațiune de export, fiind acordate producătorilor exportatori sau firmelor de import-export.

Astfel de modalități de finanțare sunt:

creditele de prefinanțare;

creditele de export.

Creditele de prefinanțare

Acestea se împart la rândul lor în credite de prefinanțare specializate și credite de prospectare.

Creditele de prefinanțare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este legată de fabricarea în vederea exportului a unui produs strict determinat. Ele se folosesc pentru susținerea financiară a exporturilor complexe (de valoare mare) prin acordarea de credite exportatorului sau producatorului de bunuri cu grad înalt de prelucrare. Uneori, acordarea creditului este condiționată de mărimea exportului, băncile stabilind un nivel valoric minim, al produselor exportate.

Aceste credite au menirea de a acoperi necesarul de lichidități al producătorilor, atunci când avansul primit la încheierea contractului nu este acoperitor sau atunci când cheltuielile cu fabricația nu pot fi acoperite.

Dimensionarea creditului are la bază un plan general de finanțare, întocmit lunar, unde trebuie să se regasească toate avansurile primite de la producător la semnarea contractului și în timpul fabricației, precum și cheltuielile de producție.

Creditul de prefinanțare specializat poate ajunge la 100% din descoperitul lunar astfel determinat, iar durata acestuia corespunde cu cea a descoperitului.

Acest tip de credit prezintă și anumite avantaje, printre care:

obținerea rapidă a lichidității pentru producător;

fluidizarea fluxurilor financiare;

acoperirea integrala a valorii exportului;

susținerea exportului unor cantități mai mari de mărfuri.

In ceea ce privește creditele de prospetare, acestea sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor, de către instituții financiare specializate (guvernamentale) în vederea pătrunderii pe piețe noi și a consolidării poziției pe aceste piețe.

Creditele de export

In ceea ce privește creditele de export aici se regăsesc avansuri în valută acordate de diverse instituții financiare: avansul pe baza de documente de mărfuri, avansuri în valută, avansuri pe baza de cesiune de creanțeșsi creditele de scont sau accept.

Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator și banca sa, pe baza căruia, banca va vira direct în contul clientului său, suma corespunzatoare creditului respectiv.

Avansul în cont curent, are în vedere situația în care banca exportatorului stabilește o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului curent, indiferent dacă au sau nu disponibilități, banca onorându-le plata. Aceste acorduri se practică de către bănci în relațiile cu clienții solvabili, cunoscuți, ce au o anumită ritmicitate a încasărilor din export.

Creditele în cont deschis reprezintă un acord între o bancă și un client, în urma căruia, ultimul va putea utiliza anual din contul curent sume de bani, chiar dacă în acesta nu mai există disponibilitățti; dobânda aferentă acestor credite se va calcula pentru sumele efectiv folosite.

Avansul pe baza documentelor de mărfuri se acordă exportatorilor de către bănci pe baza setului de documente, care atestă livrarea de mărfuri către importator. O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe baza de warrant, în cadrul căruia, firme exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris warrant care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor, fiind negociabil; acest titlu de proprietate poate fi scontat de către băncile comerciale, la banca centrala.

Avansul în valută este deopotrivă o tehnică de finanțare pe termen scurt și o metodă de protecție împotriva riscului valutar. Este vorba despre acordarea de catre o bancă a unui împrumut în valută firmei exportatoare în baza creanței acesteia fața de clientul său din străinătate, creanță nevalorificată în moneda națională.

Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import-export, cu termen de livrare de până la un an după livrarea mărfii, exportatorul va împrumuta de la o bancă o suma echivalentă cu contravaloarea creanțelor de încasat de la importator, mai puțin dobânda aferentă. Creditul va fi rambursat integral la scadență din suma provenită de la importator.

Avansul prin cesiunea de creațta presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă, pe baza cesiunii creanțelor pe care le au asupra diverșilor debitori(parteneri externi).

Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare, pe baza căruia, exportatorii pot beneficia de acest avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanțelor de la importatori. Avansul acordat de către bancă nu va depăși 70% din valoarea facturilor. Odată cu acordarea avansului, banca va efectua o analiză de fond a solvabilității exportatorului.

Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici de finanțare pe termen scurt a exporturilor.

In general, vânzarea pe credit este însoțită de emiterea unui titlu de credit (cambia, biletul la ordin, dar și warante cecuri sau bonuri de tezaur) prin care importatorul este obligat să plătească la scadență contravaloarea mărfurilor.

Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt și constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadență. De regulă, vânzarea pe credit este însoțită de un astfel de titlu de credit care atestă obligativitatea exportatorului de a plati, la scadență, contravaloarea mărfurilor.

Suma pe care banca o va plati beneficiarului se va determina cu ajutorul relației:

S=V-VxTsxn/360×100

Unde:

S=suma pe care banca o plătește beneficiarului

V=valoarea titlului de credit, în momentul scadenței, inclusiv dobânda dacă este cazul;

T=taxa de scont exprimată în procente pe an

N=nr zilelor rămase până la scadență.

Creditul de scont acordat de către o bancă are deci, o valoare calculată plecând de la valoarea titlului de credit din care se scade taxa de scont și de asemenea, un comision perceput de bancă pentru serviciul prestat.

In ceea ce privește rescontarea, aceasta este practicată de către băncile comerciale care se refinanțeaza, rescontând titlurile respective la banca centrala, în schimbul unei taxe de rescont.

Creditul de accept se aseamană într-o anumită măsură cu tehnica creditelor de scont. Acesta poate fi acordat deopotrivă în favoarea exportatorului sau a importatorului.

Creditul acordat în favoarea exportatorului presupune încheierea unui contract de export, urmând ca exportatorul, în calitate de trăgător și de beneficiar să solicite o cambie băncii sale.

De regulă, banca comercială acceptă cambia pentru o scadență ce nu depașește 180 de zile.

Creditul de accept va fi acordat de o bancă doar după verificarea documentelor financiare și comerciale care să ateste că exportatorul într-un interval de timp de maxim 180 de zile urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. Dacă plata mărfurilor are loc mai devreme, banca va aloca sumele într-un “ cont de acoperire” până la scadența cambiei. Costul creditului de accept va include taxa scontului și un comision de acceptare.

Creditul de accept acordat importatorului are în vedere situația în care banca acceptată va fi de acord cu cambia trasă asupra sa, în favoarea importatorului și destinate să achite exportatorul care este clientul ei.

Astfel, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne debitor față de banca, suportând costul creditului de accept.

1.3.2. Modalităti de finanțare pe termen mediu si lung

Finanțarea pe termen mediu și lung este specifică exporturilor de mare valoare, complexe și unor forme de cooperare industrială ce se poate realiza prin anumite tehnici de finanțare cum ar fi: eurocreditele, creditele sindicalizate, creditele paralele, creditele back-to-back, creditul consorțial, cofinanțarea, creditul furnizor și creditul comparator, ultimele două făcând parte din tehnicile clasice de creditare.

Eurocreditele

Este vorba de creditele obținute de pe piața financiară internațională denominate în altă monedă decât cea a țării de emisiune (de exemplu, denominate în USD și acordate de un consorțiu de bănci europene).

Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, cu scadențe, în general, cuprinse între 3 si 8 ani, prin apelarea la piața eurodevizelor. Ele sunt acordate de un grup de bănci constituite într-un consorțiu sub conducerea unei bănci coordonatoare (lead-manager). Aceasta va încheia în final, contractul cu beneficiarul; de asemenea, banca lead-manager organizează și coordonează consorțiul, acționând ca un mandatar al acestuia1.

In jurul băncii coordonatoare se constituie grupul de coordonare (managing group) un adevarat nucleu al consortiului, membrii asumându-și obligația de a asigura fiecare, o anumită cota din valoarea creditului acordat, iar în schimb vor primi un comision de management care se va adăuga la costul creditului.

Dobânda eurocreditelor are la baza LIBOR, respectiv rata dobanzii la creditele pe termen scurt de pe piața interbancară londoneză.

1Ioan Popa- Tranzacții de comerț exterior-, Editura Economică, 2002

O formă particulară a eurocreditelor este creditul “roll-over”, care este de fapt, un eurocredit cu o rată a dobanzii flotanta (floating rate).

Aceasta rată este calculată pe baza unei dobaînzi de referința LIBOR, la care se adaugă un procent calculate pe baza nivelului de risc pe care-l prezintă compania beneficiară.

Creditul sindicalizat

Pentru obținerea acestui tip de credit se prepune contactarea unor bănci puternice, care vor constitui un grup de management, format dintr-un numar de bănci de renume, care-și va asuma responsasbilitatea intregii operațiuni. La rândul său, grupul de managememt va constitui un grup de bănci participante, care va intocmi un memorandum de plasament adresat diferitelor bănci comerciale. In măsura in care aceste bănci vor accepta condițiile stipulate in memorandum, ele se vor obliga să procure și să remită fonduri pentru care au subscris.

Riscurile vor fi distribuite intre mai multe bănci, iar masa creditului va fi suportată de consorțiul bancar, aceste cauze ducând la o mai mare siguranța, la o scădere a riscului față de eurocredite1.

Creditele paralele

Acestea au un mecanism de derulare relativ simplu: astfel, putem presupune cazul unei companii americane A cu o filială in UK și o companie britanică B cu o filială in SUA; filiala companiei britanice B are de achiziționat un echipament de pe piața Americană, unde are de plătit o sumă in USD, iar filiala companiei americane are de plătit o sumă in lire sterline furnizorilor săi; asadar, intre cele două companii se va incheia un contract de credit paralel, prin care filiala companiei americane va credita in USD filiala companiei britanice, iar aceasta va credita in lire sterline filiala firmei americane. Dobânzile acestor credite se vor negocia intre cei doi parteneri, reprezentând, de fapt, modificarea in timp a cursului de schimb USD/liră sterlină.

Creditele back-t-back

Mecanismul de derulare se aseamănă intr-o mare măsura cu cel al creditelor paralele. In acest caz, firma Americana se va putea credita in USD in mod mai avantajos de pe piața financiară locală, in timp ce firma britanică va face același lucru in lire sterline.

1D.Miron, C.Păun- Aspecte financiar-monetare ale REI, ASE, 2001

După incheierea unui contract de creditare back-to-back, companiile-mamă vor transfera celor două filiale, creditele obținute, astfel incât compania Americană va acorda un crdit in USD companiei britanice, iar aceasta unul in lire sterline celei americane. Dobânzile reprezintă de obicei dobânzile practicate de băncile locale, dar pot exista si diferențe.

Creditul consorțial

Reprezintă un imprumut acordat de un grup de bănci constituite intr-o grupare temporară, fără personalitate juridică, unui beneficiar dintr-o țară terță.

Cofinațtarea

Reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de imprumuturi țărilor membre.

Creditul furnizor

Este acordat de exportatorul care consimte efectuarea plății de către importator la o dată ulterioară convenită. Acesta nu depășește de regula 80%-90% din valoarea mărfurilor, restul fiind achitat de importator sub forma de avans. Banca exportatorului condiționează acordarea acestui credit de asigurarea sa, prima de asigurare fiind suportată de către importator.

Aceasta tehnică de finanțare este o formă indirectă de promovare a exportului bazată pe acordarea unui credit important cu dobândă subvenționată printr-un mecanism complex1.

Astfel, mecanismul derulării creditului furnizor constă în două relații distincte de creditare:

un credit în marfă acordat de exportator importatorului prin acceptarea plații la un anumit termen de livrare2;

un credit in bani, acordat de banca exportatorului pentru finantare operațiunii de export;

1D.Miron, C.Păun- Aspecte financiar-monetare ale REI, ASE, 2001

2Ioan Popa- Tranzacții de comerț exterior-, Editura Economică, 2002

Așadar, după încheierea contractului de import-export furnizorul va livra marfa, dar va amâna plata acesteia oferind astfel cumparatorului un credit in marfă. Pentru a-și acoperi valoarea mărfii, furnizorul se va adresa băncii sale, care-i va acorda un credit. La rândul său, banca furnizorului se va adresa unei instituții specializate, care va acorda un credit preferențial băncii refinanțatoare a acestui tip de credit.

Creditul cumpărător

Este acordat de regula de bănci sau de instituții specializate in țara exportatorului, incheindu-se convenții intre importator sau banca sa si banca exportatorului. Un credit comparator presupune o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru ca primul să plătească imediat contravaloarea bunurilor. Valoarea unui credit comparator este de 75-95% din valoarea exportului. Un credit comparator presupune o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru ca primul să plătească imediat contravaloarea bunuriloe. Valoarea unui credit comparator este de 75-95% din valoarea exportului. Un credit comparator presupune o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru ca primul să plătească imediat contravaloarea bunuriloe. Valoarea unui credit comparator este de 75-90% din valoarea exportului, diferența fiind suportată de importator sub forma de avans.

Figura nr.1 Deosebiri intre creditul furnizor si creditul comparator

1.4. Modalitați speciale de finanțare

In afară de operațiunile de creditare propriu-zise anterior prezentate, activitațile de import-export sunt sprijinite si accelerate de practicarea anumitor operațiuni de finanțare a comerțului exterior care constau in forfetare sau factoring-ul de către o bancă sau altă instituție financiară specializată, a titlurilor de creanță ale agenților economici specializați in astfel de operațiuni sau in finanțarea prin leasing, sub forma de bunuri mobiliare (echipamente, mijloace de transport) si imobiliare (clădiri, terenuri) de care beneficiarul uzează in schimbul unei rate de leasing si a unei dobanzi.

Alături de aceste metode de finanțare mai putem adauga:

Creditele complementare;

Creditele mixte;

Acordurile de compensare;

Creditul pe semnatură.

Forfetarea

Forfetarea exportului pe credit constă in transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit, unei instituții financiare care va plati imediat cedentului, urmând ca la scadență să recupereze contravaloarea lor de la debitor (cedat), astfel incât, cel care a făcut cesiunea să dispună de lichiditați pentru a-și finanța in continuare producția sau comerțul cu bunuri.

Diferența intre forfetare si scontare constă in aceea că, dacă debitorul cedat nu plătește la scadență, banca sau instituția financiară respectivă nu are acțiune in regres pentru a se intoarce impotriva cedentului și a-l obliga la plată.

In inițierea unei operațiuni de forfetare, cei interesați trebuie să țină seama de regulile după care funcționează fiecare casă de forfetare : titlurile de valoare acceptate (cambia, bilete la ordin, acreditive), instrumente de garantare solicitate de instituție (avalizarea tilturilor de credit, scrisoarea de garanție bancară), documente suplimentare.

Factoring-ul

Această operațiune se desfășoară in baza contractului incheiat intre factor si aderent, prin care primul, in schimbul unui comision preia in proprietatea sa creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia, reprezentând dovada efectuării tranzacției ce are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.

Leasing-ul

Este o formă de închiriere realizată de societăți financiare specializate (societăți de leasing) a unor bunuri de echipament către firme care nu dispun de fonduri proprii.

Obiectul operațiunilor de leasing s-a extins de la bunurile mobile – leasing mobiliar- la sectorul activelor imobiliare, in care caz, discutăm despre leasing imoiliar, având ca obiect inchirierea de clădiri cu destinație industrială sau comercială, clădiri administrative

Creditele complementare

Denumite si credite de acompaniament, sunt solicitate de către importatori pentru completarea surselor de finanțare, in cazul importurilor complexe de uzine sau in cazul construirii unei căi ferate.

In cazul acestui tip de credite nu se poate beneficia de garanții in țara exportatorului, astfel băncile se expun riscului nerambursării.

Creditele mixte

Reprezintă o formulă bazată pe credite comerciale clasice si credite guvernamentale subvenționate, utilizate pentru stimularea exportulrilor complexe destinate țărilor in curs de dezvoltare. Creditele guvernamentale pot fi chiar donații sau imprumuturi acordate pe termen foarte lung, peste 20 ani, cu dobânzi reduse, sub 50%, cu perioade de grație de cel puțin 5 ani.

Dintre toate aceste metode de finanțare mai puțin convenționale ne vom indrepta atenția asupra a trei dintre ele: forfetarea, factoring-ul si leasing-ul, care sunt cele mai des utilizate si de o mai mare importantă. Aceste trei modalități neconvenționale de finanțare a comerțului exterior constituie subiectul de bază al lucrării de față si vor fi detaliate fiecare pe parcursul a trei capitole, incercând să se cuprindă totodată, aplicarea practică a acestora pentru ca lucrarea de față să-și atingă scopul final, si anume, acela de a putea face diferența intre cele trei modalități in vederea alegerii celei optime, in diferite situații.

Capitolul II

Forfetarea

2.1.Noțiune, caracteristici generale

Forfetarea (engl. Forfaiting1) este o tehnică foarte asemănătoare cu scontarea, adică presupune cumpărarea de titluri de creanță provenite din operațiunile de comerț exterior de către o instituție specializată, dar spre deosebire de scontare preia asupra sa toate riscurile de neplată, deci, nu poate face recurs asupra vânzatorului in cazul unei defecțiuni de plată a debitorului.

Acest tip de operațiune a apărut din necesitatea agenților economici antrenați in tranzacții comerciale internaționale, de a obține lichidități pentru a-și finanța in continuare activitatea comercială, înainte de scadența titlurilor de credit, ai căror beneficiari erau. Obținerea de lichidități, înainte de scadența titlurilor de credit se poate face prin scontarea acestora la bancă contra unui comision și a unei taxe de scont sau prin forfetarea acestora, la o companie de forfeiting care are un mare grad de operativitate si este o mare posesoare de capitaluri; în multe țări, alături de aceste companii de forfeiting, această operațiune este practicată și de unele bănci comerciale2.

Incercând a defini forfetarea sau scontarea “a forfeit:, putem spune, că aceasta apare ca o înțelegere între o companie de forfeiting (sau o bancă comercială care practică astfel de operațiuni) specializataă in comercializarea titlurilor de credit, in principal cambia si bilete la ordin exprimate in valută si posesorii acestor titluri, înțelegere prin care compania se angajează, să cumpere titlurile de credit respective, inaintea ajungerii acestora la scadență, dar nu cu mai puțin de 30 de zile înante de termen, la un prêț arbitrar (forfetar)

compania va plăti imediat comerciantului respectiv, urmând să recupereze contravaloarea creanțelor la scadență de la debitorul cedat.

Trebuie de asemenea menționat că aceastaă operațiune poate imbrăca si forma unei promisiuni de cumpărare a creanțelor viitoare.

Operațiunea de forfetare se poate realiza în două stadii dieferite de timp, în raport cu contractul comercial: stadiul precontractual, când exportatorul dorește să asigure facilități

1forfait- cuvânt francez, preluat și în limba engleză care înseamnă contract în care prețul este prestabilit la o sumă invariabilă

2Ion Stoian, Enilia Dragne,Mihai Stoian, Comerț inetrnațional, Ed.Caraiman, București,2002

importatorului, prin vânzarea mărfii pe credit comercial si respectiv, în faza postcontractuală sau de portofoliu, cand exportatorul deține creanțe asupra importatorului și dorește recuperarea fondurilor mobilizate în creditul comercial acordat importatorului, înainte de scadență.

Spre deosebire de scontare, unde sunt acceptate titluri de credit cu o scadență de maxim 30 de zile, in cazul forfetării sunt acceptate și titluri de credit provenite din exporturile pe credit cu scadență mijlocie, de la 1-7 ani, fapt ce permite o finanțare pe termen mediu, stimulând pe această cale exportul de instalații, mașini, utilaje și alte produse de valoare ridicată.

2.2. Costul forfetarii

In ceea ce privește costul forfetarii, acesta este mai ridicat decât cel al scontării și constă într-o rată fixă de dobânda la care se adaugă comisionul instituției de finanțare, stabilit diferențiat în funcție de bonitatea debitorului, de măsura în care creanța respectivă este avalizată sau nu, de riscul estimat al operațiunii, de modalitatea de plată.

Nivelul ridicat al costului acestei operațiuni se datorează faptului, că instituția de forfetare preia asupra sa toate riscurile ce decurg din imposibilitatea de plată sau falimentul debitorului cedat, exportatorul nerăspunzând decât de defectele mărfii livrate și de existența creanței.

La calcularea costului operațiunii de forfetare se au în vedere anumite elemente1:

– acoperirea riscului de solvabilitate: în primul rând, debitorii trebuie să fie de prim ordin, iar creanța asigurată prin aval sau prin garanția unei bănci din țara acestora, ei suportând și comisioanele aferente; majoritatea forfetarilor se angajeaza pe o durată care să le permită evaluarea riscurilor.

– acoperirea riscului de transfer: este asumat de către instituția de forfetare, care-și va pune problema de a ști dacă țara importatoare va ramâne solvabilă și va fi in măsură să procure devizele necesare; costurile acoperirii riscului țării debitoare se calculează în funcție de piețe și variază de la ½ la 4 % pe an, în funcție de țară.

– acoperirea riscului valutar: majoritatea instituțiilor de forfetare nu preiau decât creanțele in monedele în care găsesc oricând posibilitatea de a refinanța pe termen mediu; pentru a se pune la adapost de riscul valutar, compania de forfeiting calculează costul banilor pe baza eurodatelor; astfel pentru gestiune, administare si cheltuieli se calculează 0.5% pe an;

1C.Anchelache Comerțul exterior, Ed.Economică,București,1999

dacă remiterea efectelor de schimb este prevazută pentru o dată ulterioară, este perceput un comision de angajament, care este in general intre ¾ si 1 ½ % pe an din prorate duratei angajamentului. De asemenea, dacă rata de scont trebuie fixată anticipat, se va ține cont nu numai de eurorate, ci și de tendința generală a ratelor dobânzilor.

Costul forfetarii (CF) se compune din taxa de forfetare (TF), comisionul de gestiune și dupa caz, comision de opțiune (CO) și/sau comisioane de angajament (CA), unde taxa de forfetare cuvenită băncii se calculează după relația:

TF=VTxD Nz/360×100, în care:

TF=taxa de forfetare

VT=valoarea titlului

D=nivelul de dobândă LIBOR aferent valutei respective și o marjă de risc proprie băncii

Nz= numărul de zile calendaristice între data forfetării și ziua scadenței

2.3.Avantajele exportatorului în cazul operațiunii de forfetare

In cazul inițierii unei operațiuni de forfetare, exportatorul are urmatoarele avantaje:

Vânzarea pe credit se transformă într-o vânzare “cash”, evidențiind rapiditatea finanțării.

Exportatorul se va debarasa de toate riscurile (riscul de credit, riscul de dobânda, riscul de schimb, riscul politic), ele fiind preluate de către bancă. La aceste riscuri COFACE aduce o garanție maximă de 85% până la 90% 1.

In mod asemănător factoring-ului, prin forfetare sunt simplificate unele sarcini de gestiune, instituția de forfetare oferind servicii in gestiune.

Forfetarea se adresează în mod special întreprinderilor mici și mijlocii care se dezvoltă mai dificil și pătrund mai greu pe piața externă.

Concluzionând, forfetarea cumulează atât avantajele creditului furnizor cât și pe cele ale creditului comparator reprezentând o formulă intermediară între cele două tehnici, dar și prețul este mai ridicat de cel puțin 5 ori 2.

2.4. Documentația cerută pentru efectuarea unei operațiuni de forfetare

Documentele solicitate de către finanțatori, bănci comerciale sau instituții de forfeiting clienților lor în vederea derulării unei operațiuni de forfetare este simplă și accesibilă acestora,

1,2Simon Zves- Techniques financieres internationales-Economica, Paris,1991

concretizându-se în titluri de credit, garanții, metode de plată asiguratorii, documente suplimentare.

In ceea ce privește titlurile de credit, cele mai des folosite sunt cambia(trata) și biletul la ordin; acestea sunt titluri de credit, dar si efecte de comert si instrumente de plata, incorporand obligatia si dreptul corelativ, fara a mentiona insa cauza obligatiei. De asemenea, acestea sunt titluri negociabile, transmisibile cu respectarea prevederilor legislatiilor nationale sau internationale, avand valoare fixa exprimata intr-o moneda si reprezina o creanta a beneficiarului, generate de livrarea unui bun sau prestarea unui serviciu1.

Cambia și biletul la ordin cuprind în conținutul lor elemente esențiale de garanție, care oferă certitudinea că plata sumei înscrise va fi efectuată la scadență, elemente care constau în:

acceptarea cambiei către tras; acesta este un act prin care trasul către care s-a adresat tragătorul pentru plata prin emiterea titlului, se obliga să plătească la scadența suma înscrisă în cambia posesorului legitim al acestui titlu; acceptarea cambei semnifică pentru tras, acceptarea ordinului necondiționat dat de tragător asupra trasului de a plăti suma menționată;

obligația necondiționată de a plăti, dată de emitentul biletului la ordin;

avalul dat de un terț pe cambia acceptată sau pe biletul la ordin;

In ceea ce privește cambia (bill of exchange), aceasta este un titlu de credit sub semnatură privată, creat de tragător în calitate de creditor, care dă ordin trasului (debitorului), să plătească o sumă fixă de bani, la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.

Trebuie menționat că este un titlu formal care pentru a fi valabil trebuie să satisfacă anumite condiții exprimate în formule consecrate de redactare a textului, fără de care, titlul ar fi lovit de nulitate, formule ce exprimă clauze cu valoare juridică strictă cum ar fi:

denumirea de cambie trecută în însuși textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu;

ordin necondiționat de a plăti o suma determinată

numele și denumirea trasului

scadența plății

locul plății

numele sau denumirea beneficiarului în favoarea sau la ordinul căruia este efectuată plata

data și locul emiterii

1Mihaela Rovența- Introducere în forfetare și factoring- Ed.Economică, București, 2002

– semnătura trăgătorului.

La rândul său, biletul la ordin este un titlu de credit sub semnătură privată, unde emitentul în calitate de debitor se obligă să plătească o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentarea unei alte persoane, numită beneficiar, care are calitatea de creditor. De asemenea și acest titlu de credit trebuie să conțină “ ad validitatem” anumite condiții, formule de redactare, clauze specifice, dupa cum urmează:

denumirea de bilet la ordin trecută în titlul textului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea acestui titlu

promisiunea necondiționată de a plăti o suma determinată

scadența plății

locul plății

numele/denumirea beneficiarului

data și locul emiterii

semnătura emitentului 1

In acest context, al prezentării titlurilor de credit trebuie amintit și girul, care este actul prin care posesorul titlului, denumit girant, transferă altei persoane, giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile și obligațiile decurgând din titlu. Pentru ca o cambie sau un bilet la ordin să circule liber prin gir, acestea nu trebuie să conțină clauza “ nu la ordin”, clauză care împiedica transmiterea drepturilor deținătorului către alt detonator2.

In ceea ce privește garațtiile cerute, acestea sunt avalul și scrisoarea de garanție bancară.

Avalul este o garanție personală, prin care o persoană, denumită avalist garantează obligația unuia dintre obligații cambiali (avalizat), pentru toată suma menționată în titlu sau doar pentru o parte a acesteia. Avalul nu poate fi dat de tragator, acceptat în cazul cambiei sau emitent în cazul biletului la ordin, întrucât aceștia s-au obligat deja cambial față de persoanele de fata de care s-ar mai obliga înca o data. In schimb, girantul poate da un aval, întrucat acesta este obligat numai față de posesorii care dobândesc cambia semnăturii sale.

In ceea ce privește metodele de plată asigurătorii, acestea sunt incasso-ul și acreditivul documentar.

Incasso-ul este o modalitate de plată utilizată în tranzacțiile internaționale, care constă în remiterea de către o bancă a documentelor comerciale și/sau financiare ale exportatorului,

1Stanciu D. Carpenaru- Drept comercial român- Ed.AllBeck, 1998

21Stanciu D. Carpenaru- Drept comercial român- Ed.AllBeck, 1998

în baza instrucțiunilor primite de la acesta, cu scopul de a se realiza plata sau acceptarea acestora de către exportator, care pentru acoperirea riscurilor la care se expune, trebuie să-și ia anumite măsuri de precauție:

să se solicite și să obțină informații comerciale și de credit despre importator

să solicite și să obțină analize economice și de risc politic despre țara importatorului

să nu încredințeze bunul exportat importatorului sau băncii acestuia, fără un acord prealabil din partea băncii în acest sens

să stabilească variante de revânzare, reexpediere a bunului în cazul neefectuării plății (neacceptarea documentelor de către importator)

Acreditivul documentar este o modalitate de plată asigurătorie, utilizată de regulă în tranzacțiile comerciale internaționale, în care partenerii nu se cunosc foarte bine. Acesta este un angajament irevocabil emis de o bancă, denumită banca emitentă în baza instrucțiunilor primite de la importator, de a plăti o anumita sumă de bani în favoarea exportatorului (beneficiarul acreditivului), dacă acesta îndeplinește în totalitate condițiile și termenii din acreditiv.

Scrisoarea de garanție este un angajament de plată asumat în formă scrisă, de către o bancă sau orice persoană, denumită garant, la cererea și pe baza instrucțiunilor ordonatorului (debitorului), în favoarea beneficiarului, prin care garantul se obligă să plătească beneficiarului o sumă de bani, în locul debitorului, dacă acesta din urma nu-și respectă obligațiile de plată asumate.

Deși scrisoarea de garanție este un instrument de garantare, în practica bancară modernă, aceasta este utilizată și ca modalitate de plată.

In ceea ce privește documentele suplimentare cerute de banca finanțatoare, acestea pot fi :

Cesiunea de creanțe din cadrul scrisorii de garanție sau acreditivului, cesiune ce poate fi practicată și în scopul de credit atunci când clauza “nu la ordin” este inserată în trextul acestora, iar transmiterea lor de la o persoană la alta nu se poate face prin gir, ci numai prin cesiune.

Confirmarea capacității și legalității semnăturilor care apar din partea imporatorului, garantului și a exportatorului;

Copii după contractul comercial sau doar după condițiile de plată cuprinse în acesta; aceste copii urmând de regulă un regim confidențial la primul finanțator care cumpără creanța direct de la exportator

Copie după licența de import, dacă este cazul

Copie după autorizația de transfer valutar emisă în favoarea importatorului de banca centrala sau de guvernul țării importatorului

Documente comerciale (copie după factura comercială, document de transport, copii nenegociabile ale canosamentului)

In final, putem adăuga că nu există o listă standard a documentelor solicitate de finanțator aceasta putând varia, în funcție de instrumentul/metoda de plată folosită, de forma de garantare a creanței tranzacționate, de particularitățile legislative existente în țara exportatorului, a importatorului sau a garantului.

2.5.Derularea operațiunii de forfetare în cadrul BCR

În situația în care posesorul unui titlu, client al Băncii Comerciale Române, dorește să intre în posesia lichidităților înainte de scadența înscrisa pe titlu, prin vânzarea creanței către bancă, acesta se va adresa unității bancare care îl deservește, la compartimentul de credite, solicitând forfetarea efectului de comerț pe care îl deține.

Unitățile teritoriale ale băncii vor putea primi la analiza în vederea forfetării titluri care, pe lângă respectarea tuturor cerințelor de formă și fond acceptate pe plan internațional și prevăzute în legea nr.58/1934 modificată prin legea nr.83/1994 privind cambia și biletul la ordin, îndeplinesc urmatoarele condiții cumulative:

irevocabile;

necondiționate;

abstracte (indepente de îndeplinirea clauzelor tranzacției pe care se bazează);

integral transferabile (forfetorul să poată deplasa creanța total sau parțial în orice moment până la scadență);

posesorul titlului/titlurilor (exportatorul) să fie client al băncii;

intervalul de timp dintre momentul prezentării la forfetare și scadența titlului să nu depășească trei ani;

titlul să fie avalizat de către o bancă de prim rang din străinătate, agreată de Banca Comercială Română sau în favoarea tragătorului să existe o scrisoare de garanție bancară emisă de asemenea de o bancă, urmărindu-se ca expunerea față de această banca să se încadreze în limita de risc stabilită. In acest sens, unitățile bancare teritoriale vor solicita Direcției Generale de Metodologie și Management al riscului, informații despre nivelul disponibil al expunerii la risc față de societatea bancară respectivă.

In scopul diminuării și prevenirii riscului asociat forfetării, această operațiune se va efectua de către unitățile bancare teritoriale numai în baza aprobării scrise primite de la Centrala băncii.

Oferta de forfetare făcută băncii de către agentul economic exportator, în situația în care acesta intenționeaza să forfeteze creanțele rezultate în urma unui export pe credit comercial, poate avea una din următoarele forme:

oferta “fără obligo”

opțiunea;

oferta fermă

a) In cazul ofertei “fără obligo” exportatorul solicită băncii indicarea “fără obligo” a costului forfetării, valabil la un moment dat sau pentru un anumit interval de timp. Această ofertă nu obligă banca să mențină nivelul costului de forfetare, iar exportatorul nu este obligat să plătească nici un comision.

b) In situația în care exportatorul dorește să aibă asigurată posibilitatea refinanțării prin forfetare înainte de încheierea contractului, el solicită băncii o opțiune fermă de forfetare.

In cazul unei opțiuni ferme de forfetare, banca va comunica condițiile certe de forfetare pentru efectele de comerț pe care exportatorul urmează să le obțină de la importator.

Opțiunea este limitată în timp de la câteva zile până la câteva săptămâni și poate fi prelungită. Pe acest interval de timp banca se angajează în mod ferm să efectueze forfetarea creanțelor exportatorului la nivelul costului de forfetare și în condițiile convenite. Deoarece fondurile reprezentând diferența dintre valoarea nominală a efectelor de comerț și valoarea care va fi plătită exportatorului de către bancă sunt ținute la dispoziția exportatorului pe tot acest interval, exportatorul plătește băncii pentru acest serviciu un comision de opțiune.

Exportatorul poate renunța la opțiune, însă comisionul de opțiune rămâne plătit.

c) Oferta fermă se efectuează în faza postcontractuala, când titlurile de credit sunt deja în posesia exportatorului și acesta decide forfetarea lor.

Oferta fermă poate sau nu să fie precedată de oferta “fără obligo” sau de opțiune.

In cadrul ofertei ferme, banca își formulează condițiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente.

Acceptarea ofertei ferme obligă părțile definitive, după cum urmează:

banca se obligă față de client, din momentul transmiterii ofertei ferme;

clientul se obligă față de bancă, din momentul acceptării ofertei.

La momentul acceptării ofertei ferme de către exportator, acesta va încheia cu banca o convenție de forfetare (vezi anexa2.4) urmând a plăti băncii:

un comision de angajament în funcție de volumul tranzacției. Acest comision se plătește pe intervalul de la data încheierii contractului de forfetare până la executarea operațiunii de forfetare, deducându-se din valoarea finanțată, exportatorul plătește astfel serviciul de ținere a fondurilor la dispoziția sa până la prezentarea creanțelor;

un comision de gestiune aflat în funcție de volumul tranzacției. Acest comision se plătește o singură dată la momentul forfetării creanțelor, deducându-se din valoarea finanțată;

In vederea inițierii operațiunii de forfetare, posesorul titlului îl va prezenta băncii, însotit de o cerere de forfetare care va cuprinde:

data generale de identificare a exportatorului;

valoarea titlului de credit și moneda în care sunt exprimate;

numele și țara de origine a importatorului;

scadența/scadențele titlurilor de credit respective;

data livrării și data remiterii titlurilor de credit băncii;

mențiunea obligării exportatorului la plata costului forfetării.

Titlurile care îndeplinesc condițiile menționate anterior vor fi primite de banca și înregistrate într-un registru special denumit “registrul de evidență a titlurilor prezentate la forfetare “ care va cuprinde: numărul curent, data primirii, denumirea beneficiarului, valoarea titlului, scadența, trasul și banca acestuia, suma forfetară, observații. Titlurile și registrul se vor pastra în siguranța compartimentului de credite. Pe exemplarul doi al cererii de forfetare, salariatul băncii, responsabil de operațiune, va semna pentru primirea titlului în bancă.

Deaorece una din condițiile obligatorii în vederea primirii titlului la bancă pentru analiza în vederea forfetării este aceea de a fi avalizat sau însoțit de o scrisoare de garanție din partea unei bănci străine de prim rang agreată de Banca Comercială Română, prezentarea titlurilor la banca în vederea forfetării se va face cu cel puțin 30 de zile lucratoare înainte de scadență, pentru a da posibilitatea băncii să efectueze investigații prin sistemul băncilor străine corespondente sau prin orice alte mijloace asupra riscului operațiunii de forfetare solicitată de clientul său.

Titlurile care nu îndeplinesc condițiile de a fi forfetate, nu vor fi primite în bancă.

In cazul titlurilor pentru care din analiză rezultă că se poate face forfetarea, salariatul băncii, responsabil de operațiune, va comunica acest lucru beneficiarului titlului în vederea realizării operațiunii.

Titlurile la care, din analiză rezultă incertitudinea efectuării plății la scadență a obligațiilor asumate de plătitor, vor fi restituite beneficiarilor care vor semna de primire pe originalul cererii de forfetare ce se păstrează la bancă în termen de 7 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii.

Restituirea titlurilor se va face cu cel puțin 10 zile lucrătoare înainte de scadență pentru a da beneficiarului timpul necesar în vederea încasării creanței sale, pe calea obișnuită, de la tras.

La rubrica “observații” din registrul de evidență a titlurilor prezentate la forfetare se va înscrie mențiunea “ admis la forfetare” sau “restituit”, după caz.

Forfetarea titlurilor de credit se va efectua în limita unui “ plafon de plasament în titluri de forfetare”.

In ziua stabilită de comun acord cu beneficiarul titlului, banca va efectua operațiunea de forfetare propriu-zisă, încasând în schimb costul de forfetare (CF) compus din taxa de forfetare (TF), comision de gestiune (CG) și după caz comision de opțiune (CO) și/sau comision de angajament (CA).

Operațiunea de forfetare a titlurilor se va realiza astfel:

a) prin nota contabilă întocmită de salariatul băncii responsabil de operațiune și vizată de șeful de compartiment se creditează contul curent al beneficiarului prin debitarea contului “plasament în titluri forfetate” cu suma în valută înscrisă pe titlu mai puțin taxa de forfetare și comisioanele aferente.

b) în vederea încasării la scadență a valorii titlului, unitatea bancară care a primit titlul/titlurile la forfetare se va ingriji după forfetarea creanțelor respective, de remiterea acestuia/acestora în termen de 15 zile lucrătoare la Centrala băncii.

c) cu ocazia plății titlului se creditează contul “plasamente în titluri forfetate, prin debitarea contului trasului cu valoarea înscrisă pe titlu. Debitarea contului acestuia se va efectua prin intermediul conturilor de corespondență ale băncilor străine cu respectarea convențiilor de lucru încheiate.

d) în eventualitatea neefectuării plății de către tras se vor lua toate măsurile pentru recuperarea efectivă a sumelor plătite de la avalist sau emitentul scrisorii de garanție bancară (banca importatorului)

La stabilirea costului de forfetare se ia în calcul și o marjă globală de risc calculată în funcție de condițiile contractului de import-export, avându-se în vedere riscurile comerciale, riscurile economice generale, riscurile politice.

Nivelurile comisioanelor aferente operațiunilor de forfetare sunt cele stabilite de către Comitetul de Direcție și Consiliul de Administrație al băncii și vor fi transmise în mod operativ unităților bancare teritoriale. Aceste comisioane sunt negocibile și depind de clientul emitent, valoarea tranzacției, banca care garantează biletul la ordin, maturitatea tranzacției etc.

Capitolul III

Factoring-ul

3.1. Concept;Tipuri; Cost.

Deși creat de către practica engleză încă din secolul al XVIII-lea, factoring-ul a dobândit o deosebită amploare în SUA în condițiile comerțului cu coloniile, iar mai apoi a intervenit o reglementare legala “The Factoring Act” din 1889 și mai recent o lege din 1923 1. In final, “ The Uniform Comercial Code” cuprinde dispozițiile menite să faciliteze operațiile efectuate prin intermediul factoring-ului.

Cu privire la definirea acestei activități s-au emis multiple puncte de vedere în literatura economică. Mai cuprinzătoare este definită data în Enciclopedia Britanică, unde la termenul de factoring se consemnează :” o întreprindere comercială care pune la dispoziția producătorilor și distribuitorilor de bunuri, servicii specializate privind aspectele financiare, creditul , încasările și contabilitatea2”.

Pentru a defini în mod general factoring-ul putem spune că acesta este un procedeu de finanțare și de recuperare a creanțelor comerciale prin intermediul unei societăți specializate. Mai concret, o firmă numită aderent (exportatorul) își vinde facturile neîncasate unui factor (adesea o filială a unei bănci) care se însărcinează cu acoperirea lor, contra unui comision proporțional cu cifra de afaceri (valoare facturilor). Factorul încearcă ulterior să recupereze banii datorați de cumparătorul bunurilor sau serviciilor, obținând profit numai atunci când a obținut o sumă mai mare decât prețul pe care l-a plătit pentru creanțe.

Așadar, la operațiunea de factoring participă trei părți și anume:

factorul (casa bancara specializata);

aderentul (vânzatorul de mărfuri sau servicii), numit și furnizor;

cumpărătorul

Se disting două tipuri de factoring în funcție de momentul în care instituția de factoring plătește contravaloarea facturilor:

factoring-ul classic (engl. old line factoring) prin care factorul plătește facturile aderentului în momentul în care le primește, retinând o dobânda- taxa de scont;

1Revista Finanțe, Credit, Contabilitate, Editata de Ministerul Finanțelor Publice,nr.3 martie 2001

2Alexandru D.Albu- Cooperarea economică internațională-Ed.Expert, 1995

factoring-ul la scadență (engl. maturity factoring) când factorul plătește contravaloarea facturilor la scadență încasând un comision de intermediere.

In practică este utilizată o combinație a celor două tipuri și anume, factorul plătește 80-85% din valoarea facturilor în momentul preluării acestora, iar restul de 15-20% în momentul în care importatorul achită factura, factorul retinându-și comisionul și dobânda.

Costul factoring-ului este relativ ridicat, variabil, mai ales de la o țară la alta și cuprinde două elemente:

Comisionul de factoring calculat “ad valorem” asupra creanțelor transferate. Acesta variază între 0.5 % și 2.5% în funcție de cifra de afaceri, numărul și calitatea clienților, volumul de facturi și riscul politic al țării importatoare.

Comisionul de finanțare , determinat “prorate temporis” în funcție de rata dobanzii aplicabile asupra reglementărilor anticipate, mai mare decât dobanda bancară la momentul respectiv.

Pe țări, comisionul se încadreaza în urmatoarele limite: SUA 1,5-1,75 %, Anglia 1,5-2%, Franța și Belgia 2-3%. După cum am spus, în SUA factoring-ul are vechi tradiții și pentru că s-a perfecționat în timp comisionul care nu mai este chiar așa de mare, uneori atingând valori de 0.75%.

Concluzionând în ceea ce privește costul factoring-ului putem da formula urmatoare:

-pentru factoring-ul cu plata în avans:

VANf=Valoarecreante- comisson – Dob*(Val.creante-garanție)* Nr.zile/(100*365)+garanție/(1+k)n

-pentru factoring cu plata la scadență, la scadență se plătesc creanțele cedate spre administrare factorului de către aderent, pentru care factorul oprește comision de factoring.

Potrivit legii româneăti (OUG nr.10/19.04.1997), factoring-ul este un contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii și o societate bancară sau instituție specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea și protecția riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau gaj, creanțele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terți.

Factoring-ul este tot mai utilizat în diferite țări europene, chiar în pofida legislațiilor care nu sunt de natură să-i faciliteze dezvolarea. Marea diversitate dintre legislațiile naționale cu privire la transmiterea creanțelor și mai cu seamă formalitățile cerute pentru a face opozabilă cesiunea constituie încă un puternic obstacol în calea dezvoltării operațiilor de factoring, datorită problemelor conflictuale care se nasc. Pentru a înlătura aceste inconveniente, Institutul Națiunilor Unite pentru Drept Internațional Privat (UNIDROIT) propune uniformizarea treptată a regulilor și legilor din dreptul privat al țărilor membre.

UNIDROIT este o organizație interguvernamentală, cu sediul la Roma, ce cuprinde 58 țări membre printre care și România.

La 28 mai 1988, la Otawa a fost adoptată o convenție cu privire la factoring-ul internațional cuprinzând 23 de articole, în cadrul căreia factoring-ul se definește ca fiind contractul prin care vânzatorul cesionează factorului toate creanțele rezultate din contracte de vânzare, prestări de servicii pe care acestea le au cu diverăi parteneri (altele decât cele pentru consum personal) și notifică debitorii privind această cesiune. In acest caz avem de-a face cu factoring-ul deschis. Factoring-ul închis numit și scontare confidențială a facturilor, permite clientului să treacă sub tăcere faptul că a angajat un factor.

3.2.Servicii oferite de societățile de factoring

Serviciile puse de societățile de factoring la dispoziția clienților sunt de natură să faciliteze încheierea și derularea operațiunilor de factoring. Așadar, în primul rând, factoring-ul va finanța activitatea clientului sau (aderentul) pe baza cumpărării facturilor acestuia, rezultate din contracte de vânzare sau de prestări de servicii pe care acesta le are cu diverși parteneri; factorul va efectua plăți către clientul său, inclusiv împrumuturi sau plăți în avans, toate acestea reprezentând, în general aproximativ 70-90% din valoarea facturilor cedate în funcție de ramură; din acest procent de 70-90% din contravaloarea facturilor, se vor scădea comisioanele ce se cuvin factorului urmând ca restul de 10-30% să fie plătiți în momentul încasării creanței de la debitorul cedat.

De asemenea, factorul se va ocupa de supravegherea conturilor bancare în conexiune cu operațiunile legate de titluri de credit, de fapt o administrare a creanțelor, prin evidențierea acestora în contabilitate, ceea ce presupune reflectarea separată a facturilor aflate în sold la sfârșitul fiecărei luni. Totodată, prin gestionarea creanțelor, factorul are posibilitatea de a cunoaște și de a orienta activitatea aderentului din punct de vedere financiar.

Serviciul de preluare a plăților efectuate în temeiul titlurilor de credit presupune urmărirea încasării la scadență a facturilor și atenționarea, chiar somarea acelor debitori care nu respectă scadențele, supunându-se riscului insolvabilității debitorului, nu ăi alte riscuri ce țin de domeniul asigurării mărfurilor sau ale fidejusiunii.

De asemenea, în cadrul operațiunii de colectare a creanțelor la scadență, aderentul este dator să coopereze cu factorul, urmând a-l informa cu privire la circumstanțele ce ar putea afecta creanța cedată și să-i acorde sprijinul necesar pentru a-și putea recupera creanțele.

Factorul va avea dreptul să recupereze creanțele de la debitorul cedat, chiar dacă între aderent și acesta există o convenție de înlăturare a posibilității cesiunii; de asemenea, debitorul este obligat a plăti factorului, doar dacă acesta nu are cunostință despre existența unui drept prioritar al altcuiva1.

Trebuie amintit și faptul că, debitorul dispune de suficiente garanții, pentru a fi ferit de riscul unei plăți care nu s-ar cuveni.

In final, factorul oferă protecție aderentului împotriva riscului de neplată a debitorilor, care pot fi insolvabili sau de rea-credință; acest serviciu presupune ca în cazul apariției unui astfel de risc, factorul să acopere la scadență diferența de 10-30% din contravaloarea creanței, pe care trebuie s-o plătească aderentului; în general, termenele de plată pentru aceste diferențe sunt de 120 zile de la scadență. Așa cum am mai amintit, factorul fiind proprietar al creanțelor, nu are acțiune în regres împotriva aderentului, față de care trebuie să-și onoreze obligațiile aferente contractului de factoring; riscul de neplată a debitorilor este foarte mare, dar instituțiile specializate în factoring și-l asumă, existând în acest sens o asigurare la o societate de asigurări-reasigurări agreată de banca sau instituția financiară respectivă.

In cazul în care aderentul renunță la unul sau mai multe dintre serviciile acordate de factor, se va reduce, în mod firesc, remunerația factorului, cu excepția comisionului de gestiune, care trebuie întotdeauna plătit2.

3.3. Avantajeleșsi limitele factoring-ului

Factoring-ul este realizat de instituții de tip financiar specializate, fiind de obicei, sucursale ale unor bănci importante. De exemplu, Societe Generale- Soce Factoring; Credit Lyonnais cu Slifac.

3.3.1. Avantajele factorului

Factorul dispune de lichidități pe care în mod normal le pune la dispoziția aderentului contra unui cost.

Prin operațiunea de factoring acesta percepe un cost care este format din comisionul de factoring și comisionul de finanțare, dupa cum am prezentat în paragraful anterior. Dacă ar

1D.Mazilu -Dreptul comerțului internațional-Ed.Luminalex, București, 2000

2Norme metodologice privind activitatea de creditare la BCR, nr.1/2000

împrumută lichiditățile de care dispune în baza unui contract simplu ar funcționa asemănător unei bănci. Evident costul încasat ar fi mai mic decât cel pe care îl percepe în mod normal, respectiv dobânda bancară este mai mică decât costul factoring-ului, acesta din urmă incluzând și serviciile enumerate anterior de care aderentul dispune sau nu, în funcție de dorințele lui.

Pe de altă parte, importatorii pentru a asigura factorul de plată contravalorii facturilor primite de acesta de la aderent, vor “aduce” anumite garanții, de care factorul va dispune în cazul insolvabilității importatorului, și nu aderentul.

Concluzionând, avantajele factorului ar fi:

dispune de un cost mai mare decât dobânda bancară;

va beneficia de garanțiile pe care importatorul (debitorul cedat) le aduce pentru asigurarea riscului de insolvabilitate.

3.3.2. Avantajele aderentului

In urma apelării la serviciile de specialitate ale unei instituții de factoring, avantajele aderentului sunt:

oferă posibilitatea aderentului de a folosi titlurile de credit pe care le deține, adică a cambiei, biletului la ordin sau acreditivului pentru efectuarea plăților;

prin serviciile oferite de factor sunt simplificate semnificativ operațiunile de gestiune a trezoreriei aderentului, problemele create de gestiunea administrării și contabilizării creanțelor, iar prin reducerea creanțelor aderentului i se ameliorează bilanțul contabil;

sunt înlăturate neintelegerile ce pot apărea în cazul necunoașterii, atât a limbii străine a importatorului, cât și a reglementărilor din țara acestuia

este pentru exportator un mijloc de a-și promova exporturile. Acesta având lichiditățile necesare imediat ce a efectuat un export, procurate de la factor, poate iniția noi operațiuni de export fiind la adăpost în acelasi timp și de riscul insolvabilității debitorului care a fost preluat de factor odată cu plata creanțelor către aderent;

utilizarea factoring-ului poate influența diminuarea a patru tipuri fundamentale de cheltuieli:

cheltuieli administrative și contabile cu 0.40%;

cheltuieli pentru litigii cu 0.3%;

cheltuieli de garantare a creditelor cu 0.40%;

venituri de scont, cu 0.50%.

In concluzie, serviciile efectuate de factor pot fi evaluate la 1.60% din cifra de afaceri cât însumează cheltuielile prezentate. Bineinteles că societatea de factoring percepe un cost mai mare, chiar dublu, dar mai sunt servicii realizate de casa de factoring ce nu pot fi evaluate. De exemplu: accelerarea afacerilor, extinderea ariei vânzărilor, certitudinea în -casărilor, reîntorcerea rapidă sub formă de capital a contravalorii mărfurilor exportate.

Deoarece factorul deține informații despre posibilii clienți ai aderentului, acesta nu va mai avea relații cu clienți îndoielnici, putând fi pus de către factor în contact cu alți clienți cu o bună reputație

Aderentul nu mai este expus riscului de neplată prin cedarea acestui risc factorului;

Prin factoring este introdus în firma aderenta un control extern care va putea raționaliza lucrările și va clarifica punctele slabe, aderentul fiind înștiintat să nu mai desfășoare activități neproductive;

In contabilitatea aderentului gestiunea multitudine a contului “clienți” este înlocuită de ținerea unui singur cont în care sunt înregistrate operațiunile tratate cu factorul.

3.3.3. Inconveniențe și limite

Ca orice formă de cooperare internațională, factoring-ul prespune anumite inconveniente dintre care cel mai evident este costul. Cu toate că acest cost este justificat, el constituie totuși o barieră în dezvoltarea factoring-ului.

Un alt inconvenient este că relația de factoring nu poate fi întreruptă cu ușurință, atât din partea aderentului, care obișnuit cu serviciile oferite de factor îi va fi greu să renunțe, și clienții, obișnuiți să lucreze cu un anumit factor, vor fi derutați, iar pe de altă parte, factorul se va opune desprinderii aderentului pentru a împiedica reducerea profitului său.

De asemenea, factorul prin cunoașterea în amănunt a gestiunii aderentului, a relațiilor sale cu clienții, a capacității de producție și desfacere poate influența activitatea firmei aderente, afectându-i autonomia.

De exemplu, în cazul în care un factor constată că o întreprindere aderent este rentabila și prezintă mari perspective, va încerca să dețină pachetul de control al acțiunilor.

3.4. Documentele utilizate în operțtiunea de factoring

Facturile

Factura atesta livrarea unor mărfuri de la o firmă la alta și specifică prețurile acestora. In cazul tranzacțiilor internaționale, factura de export (engl. export invoice) trebuie:

să fie adresată importatorului;

atunci când este implicat și un acreditiv, factura trebuie să fie cotată în aceeași moneda ca și cambia;

să se detalieze cum s-a obținut prețul total;

să nu includă taxe care să contrazică prețul total sau condițiile de livrare enunțate în factură;

să indice descrierea corectă a bunurilor;

în cazul în care documentele sunt prezentate în cadrul unui acreditiv documentar, descrierea din factura a bunurilor să coincidă cu descrierea din acreditiv;

documentele trebuie să indice marjele de pe ambalajele mărfurilor și numărul de colete necesare pentru identificarea bunurilor.

Putem vorbi de trei tipuri de facturi:

Factura nume neutru (engl. neutral name), care nu este adresată direct importatorului așa cum am precizat mai devreme că ar trebui în mod normal, ci este adresată unui intermediar atunci când nu se dorește ca exportatorul și importatorul să știe unul de celălalt.

Factura pro-forma (engl.proforma invoice) este utilizată în cazul licențelor de export sau pentru acreditive documentare, când este necesară o emitere a unei facturi de către exportator înainte de livrarea mărfurilor.

Uneori este cerută certificarea originii mărfurilor ce urmează a fi importate, în acest caz se cere o factură consulară (engl. consular invoice) semnată, timbrată și expediată de un consul de la ambasada țării importatorului. De regulă, acest serviciu este taxabil.

3.5. Derularea unei operațiuni de factoring

Derularea unei operațiuni de finanțare prin factoring presupune participarea a părți:furnizorul (exportatorul), factorul de export, care este fie o bancă comercială să fie o instituție financiară specializată din țara exportatorului, factorul de import și cumparatorul (importatorul).

Trebuie precizat și faptul că factorul de export va efectua operațiunea de finanțare, de regulă în monedă în care a fost realizată livrarea sau prestarea serviciului.

Dacă exportatorul solicită plata în altă monedă decât cea prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare comercială, acesta își asumă riscurile și costurile schimbului valutar.

Operațiunea de factoring este inițiată de către exportator, care livrează marfa sau prestează serviciul pentru cumpărătorul extern, în baza unui contract comercial sau a unei comenzi ferme, urmărind ca astfel să transforme în lichidități creanțele scadențe la termen; o condiție pentru efectuarea operațiunii de factoring este ca facturile respective să nu fi fost cesionate în vederea rambursării altor datorii, iar scadența acestora să nu depășească 180 de zile de la emiterea lor și de asemenea între factor și aderent, să se fi încheiat un contract de factoring.

In ceea ce privește factorul de import, acesta va prelua riscul de neplată din partea importatorului și se va ocupa de încasarea creanțelor datorate de acesta, totodata instituția respectivă va evalua și stabili limita de credit pentru importator.

Așadar, importatorul va încheia un contract de vânzare comerciala cu importatorul pe baza unei comenzi sau a unei oferte ferme, contract de vânzare internațională care trebuie să cuprindă date cu privire la:

bunul/serviciul ce trebuie livrat/prestat;

condiția de livrare în conformitate cu regulile INCOTERMS ale ICC Paris;

perioada de livrare (data limită până la care exportatorul trebuie să livreze bunul);

prețul bunului sau serviciului exprimat ca monedă și valoare;

condiții de plată;

lista de documente pe care exportatorul trebuie s-o prezinte importatorului (factura, documentul de transport, certificatul, polița de asigurare etc).

Plata mărfii livrate sau a serviciului prestat făcaâdu-se la termen , iar exportatorul având nevoie de lichidități pentru finanțarea activității sale comerciale, acesta se va prezenta la o bancă comercială sau la o societate de factoring, solicitându-i acestuia efectuarea unei astfel de operațiuni. In vederea încheierii unui contract de factoring între instituția respectivă și exportator, acesta va trebui să completeze o cerere de factoring, prin care va furniza informații despre societatea sa comercială (denumire, sediu, forma juridică, data înființării etc), obiectul de activitate, clientul extern (denumire sediu), volumul și valoarea vânzărilor către acel client, descrierea bunului sau serviciului care face obiectul exportului, termenul de încasare a creanțelor externe.

La rândul său, factorul de export va selecta un factor din țara importatorului solicitându-i acestuia participarea la operațiunea de factoring, punându-i totodata la dispoziție informațiile necesare pentru a decide sau nu participarea la operațiunea respectivă; în cazul unui refuz, factorul de import va trebui să motiveze hotarârea luată1. Dacă răspunsul factorului de import este afirmativ, acesta va trebui să coreleze informațiile primite de la factorul de export cu cele din propria bază de date, stabilind limita de credit pentru importatorul respectiv și notificându-i factorului din țara exportatorului alocarea limitei de credit, nivelul și valabilitatea acesteia. Selecția clienților presupune analiza afacerii, înțelegerea în profunzime a tuturor aspectelor pe care le presupune aceasta în vederea luării deciziei privind posibilitatea sau nu, de derulare a operațiunii de factoring.

După livrarea mărfii sau prestarea serviciului de către exportator în comformitate cu condițiile contractuale, acesta prezintă factorului din țară documentele comerciale, care dovedesc efectuarea exportului, inclusiv respectarea obligațiilor asumate prin contractul comercial, comanda primită, oferta confirmată (factura comercială, documentul de transport etc). De asemenea, acesta va trebui să furnizeze factorului toate imformațiile necesare privind situația sa financiară și mersul afacerilor, procedurile de facturare și evidența contabilă până la lichidarea completă a operațiunilor rezultate din derularea acordului – cadru de factoring.

După încheierea contractului de factoring, aderentul va trebui să transmită drepturile de creanță aferente facturii comerciale, printr-o scrisoare de cesiune/subrocație consimțită; în cazul subrogației, (aderentul) exportatorul va emite o chitanță subrogatorie care reprezintă astfel, dovada voinței creditorului de a subroga pe factorul de export în drepturile și acțiunile sale.

Așadar, obligațiile părților decurgând din operatțunile de factoring se consemnează în acordul – cadru de factoring, prin care aderentul cedează creanțele sale factorului, care se obligă să preia activitatea de urmărire, colectare, finanțare, protecție împotriva riscului de neplată a debitorului în schimbul unei taxe (agio2).

Este de menționat, faptul că factorul nu garantează buna execuție a contractului comercial, respectiv, supravegherea derulării și execuției acestuia căzând în sarcina exclusivă a aderentului.

De asemenea, pentru a fi admise în vederea realizării unei operațiuni de factoring, facturile comerciale respective, trebuie, să îndeplinească urmatoarele condiții:

1Mihaela Rovența-Introducere în forfetare și factoring- Ed.Economică, București, 2002

2Norme metodologice privind activitatea de creditare la BCR, nr.1/2000

contractul comercial de export sau alt document ce produce efecte juridice similare să aibă prevazută o modalitate de plată asigurătorie (acreditiv sau scrisoare de garanție bancară);

riscul de neplată a debitorului să fie acoperit de o societate de factoring din țara sa agreată de banca sau societatea de factoring din țara exportatorului;

să existe o asigurare EXIMBANK împotriva riscului de țară (cu excepția țărilor din categoria A nominalizate de BNR) și împotriva riscului de neplată a debitorului (importatorului) la orice altă societate de asigurare-reasigurare agreată;

Următorul pas este ca factorul de export să notifice factorului de import dreptul de proprietate asupra creanțelor cumpărate de la aderent, urmând ca acesta, la scadență, să urmărească achitarea obligațiilor datorate de către importator și a remite factorului de export sumele colectate de la importator

Odată creanțele recuperate, factorul de export va deconta exportatorului diferența de până la 100% din valoarea facturii, după ce, în prealabil, a scăzut valoarea taxelor, comisioanelor ăi/sau spezelor datorate de exportator ca urmare a efectuării operațiunii de factoring.

3.6. Etapele derulării operațiunii de factoringîin cadrul BCR

3.6.1. Factoring-ul intern în lei

Promovarea de către bancă factoring-ului intern în lei se realizează, de regulă, sub forma factoring-ului fără regres, dar în cazul când se consideră necesar se poate efectua și sub forma factoring-ului de regres, respectiv factorul va oferi numai servicii de finanțare și administrare a creanțelor. Astfel, banca va avea două surse de rambursare a finanțării acestuia, respectiv, de la debitor și dacă acesta nu plătește, de la client.

Fiecare solicitare de finanțare va presupune două aspecte:

analiza riscului de credit;

analiza din punct de vedere al “factoralității afacerii”.

Indiferent de caracterul operațiunii “cu sau fără regres” plata creanțelor cumpărate de bancă se efectuează de debitori, riscul de credit al băncii fiind legat în mod direct de aceștia. In acest sens banca se va expune la risc de credit față de debitori în limita plafoanelor de factoring acceptate și a limitelor de risc stabilite de bancă. Evidențierea riscului de credit și la nivelul solicitatului ar dubla expunerea băncii la risc de credit și ar mări artificial portofoliul de credit al băncii. Se va realiza totuși o analiză a bonității solicitantului fără a se majora expunerea la risc de credit față de aceștia.

Pentru a apela la serviciile de factoring ale bancii, clienții vor completa un formular cerere de factoring (vezi anexa nr 3.1), pe care îl vor depune la ghișeele băncii.

In urma analizei informațiilor prezentate de către clienți precum și a activității derulate în timp de aceștia, a relațiilor cu partenerii, a numărului de litigii existente în trecut, a posibilității acestora de a asigura cantitatea și calitatea produselor/serviciilor executate/prestate, ofițerii de credit din unitățile teritoriale pot apela la factoring însoțit de o analiză a bonității solicitantului.

Pe baza formularului-cerere de factoring, a documentelor însoțitoare, serviciul Factoring va analiza “factorabilitatea afacerii”.

Dacă afacerea derulată de client se pretează derulării prin factoring, serviciul de specialitate va solicita sucursalelor județene să efectueze analiza bonității debitorilor și avizarea plafoanelor de expunere solicitate pentru fiecare debitor în parte.

Dacă serviciul Factoring consideră că afacerea nu se pretează, ca activitatea poate fi derulată prin factoring, cererea este respinsă și adusă la cunoștința clientului.

Sucursalele județene vor identifica care dintre debitori sunt clienții băncii și care nu sunt, vor analiza pe bază de referat, bonitatea și riscul de credit față de fiecare dintre debitori și vor propune plafoane de expunere pentru operațiunea de factoring pentru fiecare dintre debitorii care îndeplinesc următoarele criterii: standing financiar ridicat, serviciul datoriei bun, capacitate de plată la scadentă, raiting al creditelor cel mult 3.

Pentru debitorii care nu sunt clienți ai băncii, analiza bonității și a riscului de credit se va efectua pe baza situaților financiare ce se vor solicita de la aceștia.

In cazul neprezentării situațiilor și informațiilor solicitate, creanțele respective nu vor fi admise în cadrul operațiunii de factoring.

După primirea rezultatelor analizei bonității debitorilor, avizată de comitetele directoare ale sucursaleleor județene, Direcția băncii va supune întreaga tranzacție avizării/ aprobării organismelor competente din Centrala băncii.

Plafoanele de expunere privind operațiunea de factoring stabilite pentru fiecare debitor în parte se vor revizui semestrial cu ocazia propunerilor de menținere/modificare a limitei totale de expunere pe debitorul respectiv.

Aceste plafoane de factoring se vor include în limita de expunere și limita de risc (unde este cazul), pentru debitorii respectivi.

In urma aprobării tranzacției, banca va încheia cu clientul acordul – cadru de factoring (vezi anexa 3.1 a sau b dupa caz). După momentul semnării acordului – cadru de factoring, clientul are obligația să-și notifice debitorii despre existența acestui contract și despre faptul că toate plățile se vor face în contul și favoarea factorului.

Scrisorile de notificare (vezi anexa 3.2) vor fi întocmite pentru fiecare debitor în parte, vor purta antetul aderentului, și vor fi semnate de persoane care angajeaza societatea. Debitorii vor trebui să semneze declarația de acceptare la operațiunea de factoring (țn loc de contract de credit se va menționa acord credit de factoring, iar termenele comunicate de banca se vor înlocui cu termenele contractuale) și a o transmite în original aderentului pentru a fi pusă la dispoziția factorului.

Din momentul notificării debitorului, toate facturile în original, inclusiv copiile vor purta mențiunea:

“ Prezenta factură este cesionată în favoarea BCR care este îndreptățită să primească contravaloarea acesteia. Plata facturii se va face către și în favoarea BCR (centrala/sucursala județeana)……..cu sediul în (adresa)………, telex …….., în contul ……., deschis la ……. Menționând la detalii de plată numărului facturii și emitentul acesteia.

Orice reclamații sau litigii în legătura cu această factura vor fi anunțate imediat la BCR, fax …….”

Facturile, însoțite de documente justificative (aviz de expediție, scrisoare de trăsură) și chitanța subrogatorie (vazi anexa 3.3), vor fi puse la dispoziția factorului. Acesta, țn limita plafoanelor aprobate, va accepta sau va refuza, după caz, la plată, factura respectivă.

Atunci când se consideră necesar, factorul își va pastra dreptul de regres împortiva aderentului, exercitarea acestui drept fiind posibilă după 30 de zile de la scadența creanței. Dreptul de regres se va menționa distinct în acordul-cadru de factoring.

Facturile acceptate vor fi finanțate imediat în proporție de maxim 80% din contravaloarea acestora în limita plafoanelor acceptate pe debitorii respectivi, potrivit condițiilor în anexa acordului – cadru de factoring din care vor fi deduse toate comisionele datorate băncii. La încasarea creanțelor, se va pune la dispoziția agentului economic restul de 20% din valoarea facturilor acceptate.

Evidențierea tuturor facturilor pe debitor, scadențe, vechime, facturi acceptate și neacceptate la plată, doar preluate la încasare, a facturilor cu un sold și a tuturor celor încasate, încadrarea facturilor în plafoanele aprobate se realizează cu ajutorul unui program informatic specializat pentru operațiunile de factoring.

La sfârșitul fiecărei luni, factorul va pune la dispoziția agenților economici situații centralizatoare privind facturile administrate.

Pentru o mai bună protecție a băncii împotriva riscului ce poate rezulta din operațiunea de factoring, banca va solicita dacă consideră necesar, drept garanții suplimentare cesiuni de creanțe din alte contracte, depozite colaterale constituite din susținerea unei părți din sumele derulate în cadrul activității de factoring și emiterea de bilete la ordin în alb către aderent în favoarea factorului, sau se va asigura împotriva riscului financiar de preplată la societăți de societăți de asigurare-reasigurare agreate.

In eventualitatea că la scadență factorul nu încasează integral/parțial una sau mai multe facturi care au făcut obiectul operației de factoring, va proceda astfel:

în cazul factoring-ului fără regres, banca va plăti aderentului diferența de 20% din contravaloarea acceptată a facturii, în termen de 120 de zile de la data scadenței acesteia, timp în care banca va depune toate diligențele pentru recuperarea sumelor neîncasate de la debitori sau eventual de la societatea de asigurare-reasigurare la care banca a asigurat riscul de neîncasare a plăților;

în cazul factoring-ulului cu regres, după expirarea termenului de 30 de zile de la scadența facturii, banca va recupera de la aderent sumele neîncasate prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al acestuia sau valorificarea garanției.

3.6.2.Factoring-ul de export în valută

Pentru a fi acceptate, facturile externe trebuie să îndeplinească una din urmatoarele condiții:

contractul comercial de export sau alt document cu efecte juridice similare să aibă prevazută o modalitate de plată asigurătorie (acreditiv și scrisoare de garanție bancară);

riscul de neplată al debitorilor externi să fie acoperit de o societate internaționala de factoring agreată de Centrala băncii;

să existe asigurare EXIMBANK împotriva riscului de țară (cu excepția țărilor din categoria A nominalizate la BNR) și împortiva riscului de neplată al debitorilor externi la orice altă societate de asigurare-reasigurare agreată de banca.

Creanțele (facturile) externe solicitate de aderent factorului în vederea preluării (formular cerere de factoring) vor fi acceptate și plătite de acesta numai în limita plafonului de expunere stabilit atât pentru fiecare debitor, cât și în cadrul limitelor de expunere față de băncile externe sau societatea de factoring.

Pe baza datelor prezentate de aderent, banca va contacta băncile/societățile de factoring partenere csre vor analiza capacitatea de plată a debitorilor externi. Acestea vor comunica băncii acceptul/refuzul preluării riscului debitorilor, precum și limita de acoperire a riscului de neplată pentru fiecare debitor în parte. Banca va aduce la cunoștința aderentului lista debitorilor acceptați și ploafoanele de acoperire a riscului de neplată, precum și orice modificare de plafon intervenită pe parcursul derulării operațiunii de factoring.

Aderentul trebuie să-și informeze clienții privind existența acordului – cadru de factoring în valută (anexa 3.4) încheiat cu banca printr-o scrisoare de notificare întocmită conform modelului solicitat de societatea de factoring internațională/bancă externă sau după caz, de banca, care va fi însoțită de chitanța subrogatorie a drepturilor sale în favoarea factorului. Factorul poate solicita aderentului orice alt document care să probeze sau după caz, să valideze, în conformitate cu legea aplicabilă privind transferul proprietății creanței, inclusiv transferul creanțelor către societăți internaționale de factoring.

In cazul acreditivului irevocabil și a facturilor a căror plată este garantată prin scrisoarea de garanție bancară, finanțarea se va realiza pe baza simplei solicitări scrise a chitanței subrogarii și a contractului de vânzare-cumparare, create în baza limitelor de expunere disponibile în țări și bănci stabilite de Direcția Generală de Metodologie și Management al riscului.

In mod excepțional, în cazul în care modalitatea de plată este acreditiv irevocabil la termen, cu documentele acceptate la plată de către banca externă sau cu documentele remise în conformitate cu condițiile și termenii acreditivului, precum și în cazul în care plata este garantată cu scrisoare de garanție bancară, banca va putea efectua factoring-ul cu plata imediată a întregii creanțe ( 100%).

Serviciul de factoring trebuie să comunice lunar Direcției Generale de Metodologie și Management al riscurilor situația angajamentelor în vederea gestionării limitelor de expunere aprobate pentru bancă și societatea de factoring față de care banca își asumă un risc de credit.

In eventualitatea că la scadență factorul nu încasează integral/parțial una sau mai multe facturi care au facut obiectul operațiunii de factoring în valută va proceda astfel:

-banca va plati aderentului diferența de 20% din contravaloarea facturilor acceptate, în termen de 120 de zile de la data scadenței acesteia, timp în care banca va încasa suma de la societatea internațională de factoring sau banca externă care a preluat riscul de neplată;

-în cazul în care aderentul și-a asigurat la EXIMBANK riscul de neplată al debitorilor externi și polița de asigurare a fost cesionată în favoarea factorului, banca va plăti aderentului diferența de 20% din contravaloarea acceptată a facturilor după încasarea despăgubirii de la asigurător.

Capitolul IV

Leasing-ul

4.1. Abordare conceptuală, cadru juridic:

Leasing-ul își are originile în SUA, pătrunzând mai apoi și în alte țări îndeosebi în Europa. Prima societate specializată în operațiuni de leasing a apărut în 1952, iar mai apoi în Marea Britanie, Belgia și Franța au apărut reglementări care definesc relațiile contractuale pe bază de leasing și precizează operațiunile pe care le include.

Apariția unei astfel de forme de contractare, ce are drept finalitate finanțarea operațiunilor de comerț, se datorează rigidității formelor și procedurilor existente la momentul respectiv. Astfel, se impune elaborarea unor tehnici noi, flexibile, care să pemita oamenilor de afaceri dotarea societăților lor comerciale cu echipamente moderne, care să nu solicite din partea acestora eforturi financiare semnificative, care să le perturbe activitatea de comerț. Deci, această tehnică de finanțare, care nu presupune un risc ridicat este în slujba agenților economici, care nu pot să obțină credite de la bănci ori nu vor să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul domeniului comercial.

Finalitatea leasing-ului este aceea de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate, fără ca beneficiarul să constituie măsuri asigurătorii, fapt ce constituie distincția dintre această operațiune și cea de creditare, unde beneficiarul suportă o parte din valoarea investiției1.

De aceea leasing-ul – ca tehnică de finanțare- vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan general, asigură

progresul tehnic, apărând ca un instrument de finanțare cu multiple avantaje, inclusiv de ordin fiscal, în sensul că bunurile importate în scopul utilizării în sistem leasing se încadrează în regimul bunurilor de admitere temporară, pe toată durata derulării contractului de leasing cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale2 și, de asemenea, oferă securitatea creditului fără să graveze bunurile cu sarcini speciale.

In Romania, această tehnică de finanțare este reglementată de către legea 31/1990, OG

51/1997, modificată prin legea 99/1999, Ordinul MF 686/1999 pentru aprobarea normelor

1Dumitru Mazilu-Dreptul Comerțului Internațional-Ed.Luminalex, București, 2000

2Norme Metodologice privind activitatea de creditare de la BCR, nr.1/2000

privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing, circulara 3/2000 a BNR privind înregistrarea în contabilitatea băncilor a operațiunilor de leasing.

In încercarea de a defini leasing-ul, trebuie ținut seama atât de abordarea economică, cât și de cea juridică.

Din punct de vedere economic, leasing-ul constituie tehnica specială de finanțare prin închirierea bunurilor mobile sau imobile, de către societăți financiare specializate, care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru desfășurarea acestei activități, către agenții economici care, în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a achiziționa astfel de bunuri cu plata integrala sau nu doresc acest lucru, întrucât le sunt necesare doar pentru scurte perioade de timp1.

O abordare juridică a acestei noțiuni conduce la urmatoarea definiție: o parte, denumită locator (finanțator), transmite pe o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar (utilizator), la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing, locatorul (finantatorul) se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. In ceea ce privește dreptul utilizatorului de a cumpăra bunul ce face obiectul contractului de leasing, acesta o poate face și înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile asumate prin contract2.

In definiția mai sus enunțată, apare noțiunea de rată de leasing care reprezintă, în cazul leasing-ului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobanzii de leasing, aceasta din urmă, reprezentând rata medie a dobânzii bancare pe piața românească, iar în ceea

ce privește leasing-ul operațional este cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de către părțile contractante.

Trebuie de asemenea precizat, că locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau străina, iar utilizator, orice persoană fizica sau juridică română sau străina.

Definiției date de O.G. 51/1997 îi trebuie aduse unele completări, în sensul că din formularea acesteia reiese ca n-ar intra în sfera operațiunilor de leasing, cele al căror obiect a fost fabricat sau construit chiar de locator sau un bun achiziționat chiar de la utilizator, practică proprie operațiunii de lease-back, fapt ce reiese din articolele imediat urmatoare ordonanței3.

1OG 51/1197,Mofificată prin legea 99/1999

2Dorin Clocotici, Gheorghe Gheoghiu-Operațiuni de leasing-Ed. Luminalex, 1998

3Dorin Clocotici, Gheorghe Gheoghiu-Operațiuni de leasing-Ed. Luminalex, 1998

In continuare, pentru o mai bună înțelegere a acestei noțiuni, se impune o abordare terminologică întrucât termenul “leasing” este susceptibil de interpretări diferite și mai ales de extindere la alte operațiuni care nu fac parte din sfera sa, mai exact “închirierea” și “vânzarea afectată de termen”.

Interpretările diferite ale acestui termen sunt date și de diferențele de sens ale leasing-ului chiar în țările vorbitoare de limba engleză; spre exemplu, “financial-leasing” este termenul care desemnează operațiunea de leasing, în timp ce “operating-leasing” se referă la o simplă locațiune cunoscută și sub numele de “renting”.

Intorcându-ne la denumirea de “financial-lease”, trebuie precizat că aceasta a apărut într-un moment când în SUA erau reflementate contractele de “lease” care desemnau atunci o locațiune imobiliară. Noua operațiune “financial-lease” va transforma vechiul contract într-o operațiune de finanțare a achizițiilor de imobile dar și a echipamentelor mobiliare. Astfel, elementul de trecere de la un contract de locațiune la o tehnică de finanțare, a fost apariția dreptului de achiziție a bunului la un preț rezidual.

Diferența dintre leasing și contractul de vânzare în rate constă în aceea că, finanțatorul rămâne proprietarul bunului până la finele operațiunii, dreptul de proprietate având rolul unei garanții reale, iar utilizatorul este considerat un simplu locatar, care are dreptul de a deveni proprietar la sfârșitul contractului și numai după ce acesta își achită toate obligațiile prevăzute în contract.

De asemenea, analiza “lease-back”-ului ca formă particulară a leasing-ului este necesară pentru a avea o definire completă a acestei operațiuni. In cadrul “lease-back”-ului, bunul utilizat este vândut societății de leasing chiar de către beneficiar, care mai apoi îl va închiria, utilizându-l pentru desfășurarea activității sale de comerț și plătind o rată de leasing către societatea de leasing.

Această formă de leasing a apărut în SUA sub forma “lease-back”-ului imobiliar, fiind considerate cea mai simplă forma de leasing și, de asemenea, evidențiază cel mai bine caracterul de tehnică de finanțare a operațiunii, operațiune garantată cu un drept de proprietate.

4.2. Servicii prestate de societățile de leasing

Societatea de lesing oferă urmatoarele servicii:

își asumă riscul uzurii morale;

răspunde de furnizarea pieselor de schimb;

de efectuarea reparațiilor;

de asigurarea echipamentelor

de plata diverselor taxe și impozite.

Pe plan internațional, în afară de operațiunea de bază realizată de societățile de leasing, acestea mai pot presta și alte servicii. Societățile de leasing pot achiziționa (cumpăra) bunuri de la un furnizor străin pentru a le livra unui al treilea participant de o altă naționalitate decât ceilalți doi.

Transmiterea operațiunii de leasing în străinătate este un alt serviciu realizat de societățile de leasing, ideea fiind că exportatorii să beneficieze de relațiile internaționale create între numeroasele societăți de leasing.

In practică exportatorul se adresează unei societăți de leasing din țară sa și o informează de proiectele lui de vânzări și de numele potențialilor cumpărători din străinătate. Aceasta societate va servi ca intermediar și va contacta și alte societăți de leasing localizate în țările potențialilor clienți, care vor cumpăra materialele în locul importatorilor dacă aceștia doresc materialele respective.

Transmisibilitatea operațiunii de leasing în străinatate este facilitată de grupul financiar- MULTILEASE.

Schematic, operațiunea de transmitere în străinătate a operațiunii de leasing se prezintă astfel1:

Transmiterea în străinătate a operațiunii de leasing

1Simon Yves- Techniques financiares internationales- Economica, Paris, 1993

4.3. Avantajele leasing-ului pentru fiecare parte

În ceea ce privește avantajele leasing-ului pentru locatar, putem preciza următoarele aspecte; societățile comerciale apelează la această tehnică de finanțare pentru a-și procura operativ și în forme simplificate, mașinile, utilajele de care au nevoie, fără cheltuieli imediate de investiții și cu evitarea riscurilor aferente; de asemenea, societățile comerciale beneficiază de reducerea cheltuielilor de producție sau cele ocazionate de creditele bancare, ale căror dobânzi sunt ridicate și presupun anumite garanții; datorită finanțării activității economice cu ajutorul leasing-ului sunt evitate și inconvenientele ce decurg din transferul dreptului de proprietate, din eventuala nerealizare a parametrilor tehnico-economici prognozați, de uzura morală a echipamentelor, care în condițiile progresului tehnic este foarte rapidă.

De asemenea, la sfârșitul perioadei de leasing, locatarul beneficiază de tripla opțiune, el alegând dintre trei variante în funcție de necesitățile din acel moment; astfel, dacă echipamentul care a făcut obiectul leasing-ulului a folosit agentului economic respectiv doar pentru desfășurarea unui anumit tip de activități care s-a încheiat și nu este repetabilă, acesta va alege varianta întreruperii contractului; dacă din contră, echipamentul îi este util beneficiarului și pe viitor, dar la sfârșitul perioadei de leasing acesta nu dispune de lichidități necesare achiziționării bunului, acesta va opta pentru prelungirea contractului de leasing; în favoarea acestei variante, beneficiarul poate înclina și dacă activitatea nerepetabilă încă nu s-a încheiat și pentru desfășurarea ei este necesar activul respectiv; ultima opțiune este cea a achiziționării bunului la valoarea sa reziduală în condițiile în care acel bun îi este util locatorului pe termen lung pentru desfășurarea activității sale, iar varianta achiziționării acestuia prin intermediul leasing-ului este mai avantajoasă pentru agentul economic respectiv.

Locatarul are posibilitatea în baza unui mandat din partea societății de leasing să poată trata direct cu producatorul bunului, obiect al contractului, stabilind împreună cu acesta caracteristicile tehnice ale bunului, în raport de dorințele și necesitățile sale.

De asemenea, un alt avantaj al leasing-ului este înlocuirea operativă a echipamentelor depășite moral; astfel, utilizatorul are la îndemână posibilitatea întreruperii contractului în orice moment, datorită uzurii morale rapide a unor anumite categorii de bunuri. De exemplu, computerele personale necesita o reînnoire la 2-3 ani, chiria mai mare plătita fiind justificată de posibilitatea de a renunța în orice moment la echipamentele depășite.

In ceea ce privește întreținerea echipamentelor, societățile de leasing sunt de multe ori specializate pe anumite tipuri de active, asigurând în regim full- service o întreținere eficientă.

Facilitatea accesului la acest tip de operațiune este dată și de faptul că aceste contracte sunt standardizate pe anumite tipuri de active, ceea ce reduc formalitățile administrative și legale.

Prin apelarea la o astfel de modalitate de finanțare sunt evitate anumite proceduri birocratice, deoarece, în multe țări, promovarea unor echipamente în sistem de leasing necesită mult mai puține aprobări decât procurarea prin intermediul unei operațiuni de vânzare-cumparare. De exemplu, Marina SUA a închiriat în regim de leasing o întreaga flotă de petroliere și nave de aprovizionare, pentru a evita procedurile anevoioase de aprobare de către Congres a fondurilor necesare pentru o operațiune de cumpărare1.

Nu în ultimul rând, finanțarea prin intermediul leasing-ului presupune plata unor impozite mai mici: după cum se știe, proprietatea unui activ fix implica calculul unei amortizări care se deduce din venitul impozabil.

Utilizatorul care decide să cumpere bunul folosit în sistem de leasing, va achita taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului în momentul vânzării, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului, în baza declarației de import definitivă; de asemenea, dacă la expirarea contractului, utilizatorul nu și-a exercitat dreptul de opțiune din vina furnizorului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul va plăti taxele vamale la valoarea reziduală a bunului, care nu va fi mai mică de 20 % din valoarea de intrare a bunului în țară.

Pe lânga toate aceste avantaje decurgând din derularea unui contract de leasing, locatorul trebuie să aibă în vedere și îndeplinirea următoarelor obligații, după cum urmează:

locatarul trebuie să folosească bunul în mod rațional și să-l mențină în starea în care a fost livrat, ținând seama de uzura normală și să nu aducă schimbări în construcția utilajelor fără acordul locatorului;

la expirarea contractului de leasing, dacă nu a cumpărat sau nu a reînchiriat bunul, locatarul este obligat să-l restituie finanțatorului în starea în care a fost livrat și în limitele uzurii normale;

locatarul trebuie să se îngrijească de instruirea personalului care va exploata efectiv bunul;

locatarul trebuie să asigure bunul, obiect al contractului, în folosul societății de leasing;

în sarcina locatarului va cădea riscul pieirii bunului pe perioada derulării contractului pentru caz fortuit sau forță majoră, care este ținut să asigure bunul și să plătească primele de asigurare.

1Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian-Comerț internațional- Ed.Caraiman, 2000

Vorbind despre avantajele locatorului, putem spune că desfășurarea operațiunilor de leasing este foarte profitabilă pentru societățile specializate în sensul că acestea acumulează venituri din: chiria pentru utilizarea bunului pe durata derulării contractului, dobânda pentru finanțarea pe termen mediu și lung, costul serviciilor de leasing oferite de către societatea de leasing beneficiarului, prima pentru utilizarea intensivă, prima de risc etc. Din toate acestea, societatea de leasing poate obține beneficii foarte ridicate, cheltuielile sale cu întreținerea bazei materiale și personalul nefiind foarte mari.

De asemenea, locatorul care este și producător are posibilitatea să-și asigure debușeuri pentru produsele sale, realizând câștiguri suplimentare pentru prețul net de export al bunului închiriat.

Trebuie amintite și facilitățile acordate societăților de leasing, facilitate ce diferă de la o legislație la alta. Spre exemplu, în Franța, societățile de leasing (SICI), potrivit Ordonanței din 1967, au beneficiat de importante facilitați fiscale, după cum urmează:

exonerarea de impozit pe profit, cu condiția distribuirii a 85% din beneficiul net rezultat;

posibilitatea de amortizare contabilă a imobilelor într-o perioada mai scurtă și cu alegerea modalității de amortizare (lineară, progresivă sau degresivă);

constituirea de provizioane deductibile pentru a compensa diferența dintre valoarea reziduală contabilă și valoarea reziduală financiară (sau prețul cesiunii);

exonerarea de taxa de transmitere a proprietății (de 15%) cu excepția taxei de publicitate financiară de 0.60%;

posibilitatea de a avea participanți în societățile imobiliare.

Și în legislația română au fost acordate facilități societăților de leasing, în ceea ce privește deductibilitatea fiscală și regimul vamal. Astfel, potrivit O.G. 51/1997 modificată prin legea 99/1999, cheltuielile de asigurare a bunului care face obiectul contractului de leasing, sunt deductibile fiscal de către partea obligată prin contract să plătească primele de asigurare; de asemenea, a fost stabilit un regim vamal favorabil pentru bunurile mobile importate, în sensul că acestea se încadrează în regimul bunurilor de achiziție temporară, pe perioada derulării contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale.

Nu în ultimul rând, de avantajele unei operațiuni de leasing beneficiază și producătorul bunului, obiect al contractului, care vânzîndu-și produsele către o societate de leasing, scapă de grija creării de debușee și de costurile generate de acest lucru; în cazul în care producătorul are în obiectul său de activitate și desfășurarea operațiunii de leasing, având deci, posibilitatea de a oferi spre utilizare, contra unei chirii, bunuri, care în mod normal n-ar fi accesibile pentru mulți agenți economici, realizând astfel o creștere a vânzărilor (în situația în care acestea sunt achiziționate la sfârșitul perioadei contractuale de către utilizator la valoarea lor reziduală); de asemenea, producătorul, care efectuează operațiuni de leasing, poate obține încasări substanțiale din chiriile aferente utilizării bunului produs de el prin intermediul acestei operațiuni.

4.4. Tipuri de leasing

Se disting mai multe tipuri de leasing în funcție de mai multe criterii. Astfel, având în vedere poziția furnizorului în contractul de leasing putem spune că avem leasing direct atunci când contractul este încheiat în mod direct între exportator și producător, fără participarea unui intermediar (societate de leasing), caz în care s-ar numi leasing indirect.

În funcție de tipul de finanțare a contractului, distingem leasing-ul cu autofinanțarea locatarului când locatorul dispune de întreaga sumă necesară producerii sau cumpărării activului și leasing multiplicativ sau tip levier (leveraged). In cazul celui din urmă, locatorul se împrumută cu o parte din banii necesari cumpărării activului sau chiar cu toată suma, folosind contractul de leasing ca o garanție pentru un împrumut. Se practică frecvent pentru contractele foarte mari.

Dacă avem în vedere conținutul ratei de leasing rapotată la prețul de export, în cazul leasing-ului financiar (engl. financial leasing), prima de închiriere este stabilită astfel încât la sfârșitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului respectiv. In cazul leasing-ului operațional (engl. operating lease) se realizează numai o parte din prețul de vânzare al obiectului contractului în perioada de bază. Aceasta perioadă este mai scurtă decât durata de folosință a obiectului de închiriat. In acest tip de leasing accentul se pune pe serviciile oferite de societatea de leasing și mai puțin pe costul bunului de echipament.

Condiții pentru încadrarea în categoria de leasing operațional sau financiar:

NU

NU

NU

NU

Leasing operațional Leasing financiar

Diferența între leasing-ul financiar și cel operațional

Dacă rata de leasing include și cheltuielile de întreținere și reparații pe lângă prețul de vânzare al bunului, avem leasing brut (full service) și leasing net când nu sunt incluse aceste cheltuieli.

Exista și unele forme speciale de leasing: lease-back, time-sharing, master leasing și leasing-ul experimental.

Leasing-ul experimental are un cost mai scăzut și este acordat pentru a experimenta anumite produse pe piața nouă.

Prin operațiunea de lease-back beneficiarul care are nevoie de lichidități, vinde bunul de echipament unei societăți de leasing de la care îl închiriază printr-un contract obișnuit cu scopul de a transforma fondurile imobilizate în fonduri disponibile.

Time-sharing constă în închirierea pe timpi partajați, simultan de către mai multe întreprinderi. Obiectul acestui tip de leasing îl reprezintă bunuri de echipament cu cost ridicat și uzura morală extrem de rapidă (calculatoare, avioane).

Master leasing este o formă specială, practicată pentru închirierea contractelor și poate fi pe termen (term leasing) și pe călătorie(trip leasing).

După bunul care a fost dat în locație, distingem: leasing-ul imobiliar și mobiliar. In relațiile comerciale internaționale, un loc important revine leasing-ului mobiliar, pentru că se referă la echipamente industriale oferind garanția folosirii lor pe o perioadă mai mare de un an.

Leasing-ul imobiliar prezintă unele caracteristici specifice. Contractul se încheie pe o perioada îndelungată (10-25 ani) și chiria este indexată în raport cu prețul construcțiilor..

Tipurile de leasing pot fi sintetizate astfel:

Tipuri de leasing

4.5. Derularea operațiunii de leasing

In general , în derularea unei operațiuni de leasing sunt implicate, în diverse momente ale procesului de finanțare, cel puțin cinci părți: societatea de leasing, utilizatorul, furnizorul bunului, banca finanțatoare și nu în ultimul rând, societatea de asigurare.

Societatea comercială care are nevoie pentru finanțarea activității sale de anumite echipamente pe care i se pare oportun să le dobândească prin intermediul anui astfel de tip de finanțare, este cea care inițiază operațiunea, adresându-se societății de leasing cu o cerere de ofertă.

Societatea de leasing la rândul său, după acceptarea cererii se va adresa băncii finanțatoare, care va suporta costurile achiziționării bunului sub forma unei finanțări oferite societății respective; apoi, va trebui să decidă, în funcție de necesitățile clientului, asupra caracteristicilor bunului și a furnizorului, de la care va achiziționa bunul respectiv. Este de aprecizat, faptul că, toate detaliile legate de natura bunului (preț, caracteristici tehnice, amănunte privind livrarea, condiții de instalare și punere în funcțiune) pot fi negociate de către utilizator, direct cu furnizorul ales, urmând ca societatea de leasing, să respecte în contractul de vânzare-cumparare dintre aceasta și furnizor și contractul de leasing cu utilizatorul, toate aspectele negociate; de asemenea, utilizatorul poate alege și furnizorul, cu acordul societății de leasing, precum și societatea de asigurări unde îl va asigura.

Următorul pas este întocmirea unei oferte generale de finanțare de către societatea de leasing, pe baza prețurilor negociate cu furnizorul (CIP sau DDP), unde vor fi calculate avansul, rata de leasing, valoarea asigurării etc.

Pe baza ofertei de finanțare, clientul societății de leasing va transmite acesteia o solicitare de leasing, unde este precizat bunul care va constitui obiectul contractului de leasing și unde vor fi atașate și acte din care să rezulte situația financiară a solicitantului. După luarea la cunoștință de către societatea de leasing de solicitarea clientului său și după analiza actelor ce o însoțesc, este posibil ca oferta inițial lansata de societatea de leasing să sufere modificări în funcție de clasa de risc în care se va încadra clientul.

Analiza riscului are la bază atât documente financiare puse la dispoziție de către client (bilanț, balanță, cont de profit și pierdere), cât și alte documente solicitate de societatea de leasing respectivă (chestionar de leasing, prezentarea activității companiei, business-plan). Analiza solicitării de leasing este realizată de specialiștii din cadrul societății de leasing, analiză ce nu trebuie să depașească un interval de 48 de ore; de asemenea, în funcție de complexitatea procesului supus finanțării, societatea de leasing poate solicita clientului informații suplimentare referitoare la aspecte analizate, răspunsul final al analizei urmând a fi întârziat, în funcție de furnizarea informațiilor solicitate. In ceea ce privește documentele necesare analizei, în funcție de personalitatea juridică a solicitantului (persoană juridică, persoană fizică autorizată, persoană fizică), se cer diferite tipuri de documente menite să reliefeze bonitatea și capacitatea de plată a acestuia; de regulă, sunt solicitate urmatoarele tipuri de documente1:

cerere de finanțare sau formularul de comandă;

documente financiare, de unde să reiasă situația financiară din ultimii 2 ani de activitate;

documente legale (certificate de înregistrare, cod fiscal, certificate constatator, act constitutiv etc);

declarație angajament a utilizatorului;

factura pro-forma, cu descrierea detaliată a bunului și a caracteristicilor tehnice, a modalităților de plată și de livrare, prețul și moneda de plată.

Etapa urmatoare în derularea unei operațiuni de leasing este încheierea contractului de leasing, care va avea loc în urma unei analize favorabile a solicitării de leasing, contract care poate privi un leasing financiar sau operațional; în acest contract vor fi inserate clauzele negociate direct de utilizator cu furnizorul bunului, dar și clauzele specifice politicii fiecărei societate de leasing, privitoare la modalitatea de plată a ratelor, asigurarea efectuării plăților.

Urmează asigurarea generală a bunului la o societate de asigurări, care poate fi numită direct de beneficiar, cu acordul societății de leasing, asigurare care are în vedere întreaga perioada de derulare a contractului de leasing. Asigurarea astfel încheiata, va opera pentru toate riscurile, în condițiile stabilite de societatea de asigurări și banca finanțatoare, iar în ceea ce privește prima de asigurare, aceasta va fi achitată de utilizator și se va calcula la valoarea DDP a bunului.

Sarcina livrării bunurilor, ce fac obiectul contractului de leasing revine furnizorului, livrare asistată de specialiștii societății de leasing către beneficiar, iar dacă este cazul, îl va instala și va asigura întreținerea acestuia; odată cu livrarea, producătorul va emite factura, garanția și contractul de service.

Utilizatorul, după ce a intrat în posesia bunului, va avea drept de folosință asupra sa pe întreaga perioadă de derulare a contractului, care nu poate fi mai mică de un an, achitând către societatea de leasing lunar sau trimestrial ratele de leasing, reprezentând chiria pentru utilizarea bunului, urmând ca la sfârșitul perioadei contractuale, în funcție de tipul operațiunii de leasing, să aibă una din urmatoarele opțiuni: întreruperea contractului, prelungirea

1Norme metodologice privind activitatea de finanțare de la BCR, nr.1/2000

contractului sau achiziționarea bunului la valoarea sa reziduală. Este de menționat faptul că, tripla opțiune există doar în cazul leasing-ului financiar, în timp ce, în cazul leasing-ului operațional utilizatorul nu are drept de achiziție în ceea ce privește bunul, obiect al contractului.

4.6. Contractul de leasing

Leasing-ul era până nu demult, un contract întâlnit mai cu seamă în legislația internațională, fiind impus de noile realități economice și pe plan național de Ordonanța Guvernului nr.51/1991, republicată în M.O. nr.9 din 12 ianuarie 2000.

Contractul de leasing este un contract complex, reprezentând o îmbinare a mai multor tehnici juridice, într-un cadru unitar, având urmatoarele caracteristici:

este un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziționează bunul solicitat de utilizator;

un contract de mandate, prin care sunt stabilite elementele vânzării și în același timp se realizează operațiunile tehnice, dar și formalitățile administrative necesare;

un contract de locație, a cărui durată și rate sunt determinate din cota parte;

din valoare de intrare a bunului și a dobânzii de leasing în cazul leasing-ului financiar și în cota de Amortizare calculate în conformitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de către părțile contractante, în cazul leasing-ului operațional;

o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului utilizator

în același timp, leasing-ul are trăsăturile caracteristice unui contract de edeziune, deoarece, la încheierea sa, utilizatorul nu are posibilitatea să aducă modificări clauzelor stipulate1.

Dintre trăsăturile juridice ale contractului de leasing enumerăm2:

Este un act juridic bilateral și consensual: se încheie între societatea de leasing, în calitate de locator (finanțator) și utilizator prin simplul acord de voință. Prin contract ambele părți se obligă reciproc, acest lucru evidențiind caracterul sinalagmatic. De asemenea, părțile urmăresc realizarea unui profit propriu, evaluabil în bani astfel este un contract cu titlu oneros și conținut patrimonial.

Efectele se produc pe parcursul derulării contractului, fiind un contract cu executare

1Prof.Univ.dr.Dumitru Mazilu-Dreptul Comertului internațional-Ed.Luminalex, 2000

2Idem 1

succesivă, iar caracterul intuitu personae în ceea ce-l privește pe utilizator este dat de imposibilitatea înstrăinării drepturilor utilizatorului sau cesionarea contractului, fără acordul locatorului.

4.6.1 Participanții

Participanții sau părțile contractului de leasing sunt :locatorul (lessor), care este proprietarul activului și utilizatorul – locatarul (lessee). In practică, mai apare și al treilea participant – un finanțator creditor, ce cumpără bunul de la furnizorul proprietar.

In ceea ce privește locatorii, există trei mari categorii:

producătorii de echipamente;

băncile

companiile independente de leasing care s-au diversificat în funcție de natura serviciilor oferite. Unele acționează în dubla calitate de brokeri de leasing (intermediază înțelegeri de leasing) și de locatori, iar altele sunt specializate în leasing-ul de echipamente industriale- cumpărând echipamente în cantități mari, la prețuri mai mici, pe care le revând în condiții avantajoase.

4.6.2. Drepturile și obligațiile părților

Locatorul/ finanțatorul are dreptul:

să rezilieze contractul înainte de termen, dacă beneficiarul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;

să inspecteze periodic starea bunului închiriat;

Și obligațiile:

de a livra echipamentul în stare de funcționare;

de a asigura, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing;

de a instrui personalul care va exploata bunul;

să îi garanteze utilizatorului folosință liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale.

Utilizatorul/beneficiarul are dreptul să:

poate beneficia de asistență tehnică din partea finanțatorului;

are autonomie la gestiunea tehnică asupra bunului;

are posibilitatea triplei opțiuni, la sfârșitul locației;

în cazul în care respectă instrucțiunile de exploatare, poate înlocui utilajele uzate doar dacă acceptă să plătească o chirie majorată.

Obligațiile beneficiarului sunt:

nu are dreptul de a modifica constructiv bunurile primite decât cu acordul proprietarului;

să exploateze bunul conform instrucțiunilor și să urmărească instruirea personalului care va exploata bunul închiriat;

dacă bunurile nu au fost deja asigurate, beneficiarul are obligația de a le asigura în favoarea finanțatorului.

4.6.3. Conținutul contractului de leasing

Elementele obligatorii, minime, pe care trebuie să le cuprindă contractul de leasing sunt: părțile în contractul de leasing, descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing, valoarea totală a contractului, valoarea ratelor de leasing și termenul de plată a acestora, perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului, clauza privind obligația asigurării bunului.

În contractul de închiriere se vor include următoarele elemente1:

Denumirea și descrierea tehnică a bunului închiriat, cu precizarea gradului de uzură;

Data și locul unde se face predarea bunului, de către furnizor, utilizatorului, precum și a instrucțiunilor de exploatare;

Necesitatea încheierii unui proces verbal de recepție, din care să rezulte starea bunului la data predării;

Necesitatea încheierii unui proces verbal, după punerea în funcțiune, spre a se constata modul de funcționare;

Prețul estimativ al bunului, iar în unele cazuri și prețul la care bunul respectiv ar putea fi cumpărat, după expirarea termenului de închiriere;

Obligația utilizatorului de a fixa, pe una din piesele (părțile ) bunului închiriat, o inscripție din care să rezulte numele proprietarului (în scopuri publicitare)

Termenul de folosință, determinat de durata de amortizare sau de necesarul utilizatorului;

1Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian- Comerț internațional- Ed.Caraiman, 2000

Obligația utilizatorului de a întreține bunul închiriat și de a-l repara asumându-și răspunderea prejudiciilor cauzate;

Chiria pe care utilizatorul se angajează să o plătească proprietarului, cu precizarea monedei în care aceasta urmează să fie efectuată și a modalității de plată.

4.6.4. Plata chiriei

În contractul de leasing se specifică modul de efectuare a plăților de către utilizator. Ratele pot fi lunare sau la 6 luni, prima rată achitându-se chiar la semnarea contractului sau se stabilesc de comun acord. De multe ori se stabilește un nivel mai scăzut al ratelor în primul an de utilizare a activului.

Pe baza următoarelor elemente se stabilește rata de leasing (chiria):

se determină prețul real al bunului;

se stabilește comisionul ce revine societății de leasing;

se calculează cotele de amortizare a bunului;

se determină profitul;

se determină dobanda.

In cazuri deosebite, pe lânga elementele enumerate anterior, se mai poate stipula utilizatorului de subînchiriere, cu acordul prealabil al proprietarului.

Prețul real al bunului sau prețul de achiziție va cuprinde taxele vamale și TVA în cazul în care bunul este importat de o firmă românească sau dacă bunul nu este evidențiat prin actele normative drept scutit de taxe vamale.

Există o reglementare la nivel guvernamental, din 1995, privind taxele vamale în materie de leasing. Astfel, este permisă introducerea în leasing, în import temporar în țară, pe durata locației care nu poate fi mai mare de 36 de luni, de utilaje, instalații, mijloace de transport care nu au o vechime mai mare de 2 ani.

Dacă la finele perioadei de locație, locația încetează, bunul trebuie scos din țară, păstrând regimul de import temporar scutit de taxe vamale, nefiind necesară constituirea în vamă de garanții vamale.

Dacă la finele celor 36 de luni instalația se cumpară la prețul rezidual, taxele vamale se calculează în funcție de acest preț rezidual.

Dacă la finele perioadei de locație, locația continuă, taxele vamale se calculează la valoarea initială de introducere în țară și se plătesc cu titlu de sancțiune în cuantum dublu.

Taxa pe valoarea adăugată este plătită, după cum am spus, de către finanțator, la achiziția bunului și se recuperează ulterior prin cotele TVA aferente ratelor de leasing respective valorii reziduale.

Valoarea reziduală este definită ca valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator. In unele țări aceasta este reglementată legal, iar acolo unde nu există astfel de reglementări este negociată de finanțator și beneficiar.

Comisionul ce revine societății de leasing sau comisionul de gestiune este variabil, cu valori cuprinse între 0.5% până la 5% din prețul de achiziție, rareori depășind aceste valori.

Rata profitului este variabilă de la bun la bun, dar în general ,ea nu depășește 20% 1.

Dobânda acoperă dobânda plătită de către finanțator băncii sau creditului respectiv, nivelul dobânzii pe care l-ar obține finanțatorul dacă sumele ar fi depuse la o bancă.

Pe lângă elementele enumerate, la calculul chiriei se mai iau în considerare și:

Cheltuieli neprevăzute;

Cheltuieli de întreținere și reparații;

Cheltuieli datorate achiziționării bunurilor;

Cheltuieli de transport;

Cheltuieli de asigurare (degradare, pierdere, furt, incendiu);

Durata locației.

Cheltuielile neprevăzute nu pot depăși 5% din valoarea finanțării și reprezintă un fond constituit pentru acoperirea unor posibile cheltuieli.

In ceea ce privește cheltuielile de întreținere și reparații, acestea sunt suportate de proprietarul bunului și recuperate de la beneficiar. In cazul în care beneficiarul dispune de posibilitatea realizării acestor activități atunci cheltuielile aferente nu vor mai fi incluse în ratele de leasing.

Pentru achiziționarea bunurilor se realizează anumite cheltuieli ce pot fi percepute de unele societăți de leasing drept cheltuieli de contractare și sunt încasate în avans fără a mai fi incluse în structura ratele de leasing.

Cheltuielile de transport pot apărea fie distinct în structura ratelor de leasing, fie în cadrul cheltuielilor de achiziționare.

Cheltuielile de asigurare sunt suportate de beneficiar în mod direct sau, în cazul în care asigurarea bunului este făcută de finanțator, în mod indirect, caz în care aceste cheltuieli sunt

1Marin Andreica – Leasing-ul – cale de finanțare a investițiilor pentru întreprinderile mici și mijlocii, Ed.Crinn,1996

incluse în valoarea finanțării.

Durata locației este factorul de care depinde cuantumul și numărul ratelor de leasing. In cazul leasing-ului financiar, cuantumul amortizării va fie egal cu prețul de achiziție a bunului.

Pentru a concluziona acest subcapitol, putem da o formula de calcul a costului finanțării prin leasing în funcție de opțiunile beneficiarului:

închirierea pe întreaga durata de viață a bunului:

VANleasing=-∑i=1n [Tleasing/(1+k)i]

b) cumpărarea bunului la momentul n (N-durata de viață a bunului):

VAN leasing=-∑[ Tleasing/(1+k)i] – [Val Reziduala/(1+k)n] –[Tvamala/(1+k)n] +∑[Amortiz*(1-T)/ /(1+k)i]

T=rata generală de impozite

4.7. Finanțarea activelor ce fac obiectul contractelor de leasing de către BCR

Banca poate acorda, la cererea clienților săi, societăți și instituții financiare specializate în desfășurarea activității de leasing (locatori, credite pe termen mediu în lei și valută pentru achiziționarea activelor care fac obiectul contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii).

Cererea de credite va fi depusă la banca însoțită de documentația necesară.

Creditele pentru activitatea de leasing se acordă prin conturi separate de împrumut pe termen de cel mult 5 ani.

Banca poate acorda astfel de credite numai societăților de leasing care au încheiat cu utilizatorii contracte de leasing financiar, conform legii privind operațiunile de leasing și societățile de leasing și care îndeplinesc condițiile legale astfel:

sunt persoane juridice române;

se înființează și funcționează conform legii 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și completată;

au în obiectul de activitate desfășurarea operațiunilor de leasing;

capitalul social minim subscris și vărsat integral la înființare trebuie să fie de minim 500 de milioane lei;

au obligația să înscrie în evidențele lor toate datele referitoare la valoarea bunurilor, ratelor de leasing, calculul și evidențierea amortizării bunurilor ce fac obiectul contractului;

veniturile obținute de nerezidenți sub forma de dobândă redeventa (rata de leasing) stabilite de către părțile contractante se supun impozitului în România- prin reținere la sursă- potrivit convențiilor de evitare a dublei impuneri juridice sau ale legislației interne, după caz;

bunurile oferite în leasing să fie asigurate de către locator la o societate de asigurare-reasigurare agreată de bancă, iar drepturile de încasat din polița de asigurare să fie cesionate băncii;

în contractul de credit să se înscrie clauza obligatorie pentru societatea de leasing de a face dovada plății primelor de asigurare pe toată perioada de creditare;

perioada de creditare să nu depășească durata contractului de leasing;

să existe la locator o ofertă fermă din partea locatarului însoțită de lista de bunuri pe care intenționează să le utilizeze, precum și situațiile financiar-contabile periodice;

plata chiriei să se efectueze în contul societății de leasing deschis la bancă.

Volumul maxim al creditului pentru activitatea de leasing ce se acordă nu poate depăși:

85% din prețul de achiziție (inclusiv TVA ) a bunurilor ce urmează a fi cumpărate și închiriate în regim de leasing în cazul societăților de leasing de intermediere;

costul de producție efectiv al utilajului ce urmează a fi închiriat în regim de leasing în cazul societăților de leasing integrate.

La dimensionarea volumului creditului se are în vedere cuantumul chiriei ce urmează a fi încasată de societatea de leasing, deoarece chiria constituie principala sursă de rambursare a creditului pentru leasing.

Ofițerii de credite urmăresc ca valoarea actualizată a chiriilor plătite de locatari să asigure cel puțin acoperirea costului utilajului, mai puțin valoarea reziduală a acestuia, dobânda plătită băncii de locator, a celorlalte cheltuieli, precum și asigurarea unui profit pentru fiecare contract în parte ca și pe total activitate a societății de leasing. Calculul valorii actualizate se realizează cu ajutorul unui program informatic adecvat

In vederea fundamentării deciziei de creditare, ofițerii de credite analizează bonitatea solicitanților de credite, la fel și pentru locator, obligația prezentării la banca a documenteelor contabile ale acestuia revenind tot solicitantului de credit.

Banca solicită clienților săi orice alte documente din care să reiasa capacitatea de rambursare a împrumutului și garanțiile asigurătorii (anexa4.1).

La acordarea creditelor pentru activitatea de leasing sunt acceptate cu prioritate bunurile ce fac obiectul contractelor de leasing, cesiunea de creanță asupra încasărilor din contractul de leasing, precum și alte garanții.

După aprobarea creditelor pentru activitatea de leasing, unitățile teritoriale ale băncii încheie împreună cu solicitantul contractul de credit.

Creditele pentru activitatea de leasing, în lei și în valută, se pot aproba la solicitarea agenților economici și sub forma unui plafon care să acopere necesitățile clienților pentru o perioadă de 6 luni, din care se vor putea face trageri parțiale în funcție de valoarea bunurilor achiziționate, care urmează a fi livrate în baza contractelor de leasing.

Plățile din credite pentru activitatea de leasing în valută se efectuează cu respectarea prevederilor Regulamentului valutar.

Aprobarea creditelor pentru activitatea de leasing, indiferent de valoarea acestora, este de competența Centralei băncii, unitățile subordonate având obligația prezentării analizei, documentațiilor necesare și a propunerilor privind cererea de credite respectivă.

CONCLUZII

Obiectivul acestei lucrări este acela de a prezenta modalități și tehnici de finanțare a tranzacțiilor comerciale internaționale, care au ca scop asigurarea mijloacelor de plată și respectiv, obținerea de echipamente, mijloace de transport și chiar imobile, necesare derulării operațiunilor comerciale.

Așa cum am arătat, posibilitățile de finanțare sunt variate și în continuă diversificare, dată fiind intensitatea relațiilor comerciale internaționale și continuă dezvoltare a piețelor internaționale, răspunzând necesităților agenților economici, care în condiții concurențiale sunt nevoiți să facă oferte avantajoase de plată sau produse competitive (în cazul fabricanților) pentru a căror realizare sunt necesare utilaje, echipamente de ultimă generație, performante care sunt bineînteles foarte costisitoare.

Revenind la problema acordării de termene de plată avantajoase, vânzătorii sunt uneori în imposibilitatea de a o face, datorită faptului că la rândul lor aceștia trebuie să-și achite obligațiile față de furnizori. Tocmai în întimpinarea acestui impediment vin operațiunile descrise la Capitolul II și III din prezenta lucrare, respectiv factoring-ul și forfetarea care datorită faptului, că se bazează pe cedarea creanțelor de către creditorul vânzător către o instituție specilaizată care îi va plăti înainte de scadență contravaloarea lor, contra unor comisioane dau posibilitatea acordării unor termene de plată avantajoase pentru cumpărător obținând astfel avantaj competitiv față de vânzătorii exportatori care nu o fac și punându-se la adăpost de riscul de neplată al debitorilor, care este preluat de instituția financiară respectivă, neexistând nici într-un caz, drept de regres împotriva cedentului. De asemenea, cel care și-a supus creanțele unei operațiuni de forfetare sau de factoring, are posibilitatea de a-și onora mai rapid obligațiile față de furnizorii săi, care pot să îi acorde diverse reduceri și față de terți, respectiv plata salariilor, a impozitelor. Trebuie reținut și faptul că unele companii și bănci oferă posibilitatea negocierii prețului, oferind o finanțare fără garanții reale, iar documentația cerută este relativ simplă. Sunt necesare, în general, următoarele trei documente evideța datoriilor, evidența tranzacțiilor comerciale și este verificată autenticitatea semnăturilor.

De asemenea, instituțiile respective, pun la dispoziția exportatorilor o echipă de speciliști beneficiân de asistență gratuită privind încheierea contractelor și derularea operaăiunii de forfetare.

Așadar, cu ajutorul acestor tehnici de finanțare exportatorul se debranșează de riscurile legate de activitatea sa de export riscul de insolvabilitate, riscul de nontransfer, risculpolitic, de transfer valutar, de curs de schimb, iar pe plan comercial, exportatorul are posibilitatea să asocieze vânzarea de produse cu finanțarea lor.

Aceste tehnici de finanțare sunt accesibile și deosebit de profitabile în ciuda comisioanelor percepute, dar, din păcate, în România, puține bănci sunt autorizate și au puterea financiară să practice aceste operațiuni, iar înj ceea ce privește societățile comerciale nu foarte dezvoltate, care au în obiectul lor de activitate și desfășurarea de operațiuni de comerț exterior, acestea au de regulă, personal puțin, de multe ori fără studii economice, fapt ce restrânge accesul la aceste operațiuni datorită, fie necunoașterii existeșei acestora, fie neîncrederii în beneficiile pe care acestea le oferă, pe fondul neînțelegerii mecanismelor de derulare.

În ceea ce privețe operațiunea de leasing, aceasta a pătruns adânc în ultimii ani pe piața din România, societățile comerciale, înțelegând avantajele ce decurg din dobândirea drepturilor de folosință asupra unui echipament, utilaj și chiar imobil, prin intermediul unei operațiuni de leasing, bunuri care, achiziționate cu ajutorul unui credit bancar ar impune celui interesat înființarea unui gaj sau ipoteci, cât despre achizițoinarea acestora cu plata la vedere, acest lucru ar fi foarte riscant, dacă nu chiar imposibil, deoarece poate fi vorba despre bunuri de valoare foarte ridicată și nici o societate comercială nu își permite să blocheze sume însemnate de capital, care trebuie rulat, pentru a genera fluxuri de numerar, de intrări și ieșiri, diferențe dintre acestea două reprezentând profitul firmei respective.

Leasing-ul este o tehnică de finanțare, care datorită diferitelor tipuri și varietăți, pe care le prezintă, este în măsură să răspundă unei palete foarte largi de necesități ale comercianților, în sensul că aceștia pot achiziționa în sistem leasing mijloace de transport, utilaje de ridicat, diferite echipamente industriale, automobile, calculatoare, imobile (prin intermediul leasing-ului imobiliar). De asemenea, datorită operațiunii de lease-back, o societate comercială are posibilitatea să vândă un bun către o societate de leasing onținând lichidități, care, apoi, îl va închiria fostului proprietar pentru a se folosi în continuare de acesta pentru realizarea activității sale, cu promisiunea de a i-l revinde după expirarea perioadei contractuale.

Desfășurarea operațiunilor de leasing este foarte profitabilă și pentru societățile de leasing în sensul că acestea acumulează venituri din chiria pentru utilizarea bunului pe durata derulării contractului, dobânda pentru finanțarea pe termen mediu și lung, costul serviciilor oferite de societatea de leasing beneficiarului, prima pentru utilizarea intensivă, prima de risc etc.

Toate acestea au un cost ridicat și sunt suportate de beneficiar, ceea ce limitează accesul la acest tip de finanțare. Dar, pe de altă parte, acesta este compensat de efacilitățile de care dispune utilizatorul. Astfel, acesta are posibilitatea plății eșalonate, în locul celei globale, costisitoare, fapt ce dă posibilitatea firmelor cu un potențial financiar nu foarte mare, să se folosească pentru desfășurarea activității lor de echipamente de valoare ridicată, pe care în mod normal nu le-ar fi putut achiziționa. De asemenea, utilizatorii au la dispoziție, asistență tehnică și financiar-contabilă oferită de societățile de leasing, care dispun de servicii specializate în acest sens.

Nu în ultimul rând., locatarii se bucură de tripla opțiune, la sfârșitul perioadei de derulare a contractului, ei putând opta în funcție de necesitățile din acel moment. Dacă echipamentul utilizat în sistem leasing le-a fost util doar pentru desfășurarea unei anumite activități care s-a încheiat și nu se va mai repeta, se va alege întreruperea contractului și restituirea bunului către societatea de leasing. Beneficiarul va prelungi contractul de leasing în situația, în care perioada de leasing s-a încheiat, dar nu dispune de lichiditățile necesare achiziționării bunului sau, cea de-a treia variantă, aceea a achiziționării n’bunului la valoarea sa reziduală, în condițiile în care acel bun îi este util pe termen lung în desfășurarea activității sale iar varianta achiziționării prin intermediul operațiunii de leasing, i-a apărut agentului respectiv ca fiind cea mai avantajoasă.

Aceste tehnici de finanțare s-au diversificat în timp, apărând astăzi în forme noi, liându-se mai bine pe necesitățile comercianților și de asemenea, au fost înlăturate unele bariere birocratice, operațiunile desfășurându-se cu operativitate, iar documentația cerută devenind relativ simplă.

BIBLIOGRAFIE:

Anghelache Constantin – Comerț exterior – , Ed,Economică, București, 1999

Babiuc Victor – Dreptul comerțului internațional- Ed.Economică, București, 1994

Belu Magda Mona-Lisa- Contracte comerciale- , Ed.Tribuna Economică,București, 1996

Cărpenaru Stanciu D. – Drept comercial român – Ed. AllBeck, București, 1998

Clocotici Dorin, Gheorghiu Gheorghe – Operațiuni de leasing- Ed.Luminalex, București, 2000

Cojol Ana, Matei Mirela – relatii valutar-Financiare internaționale- Ed. Universității din Ploiești, 2002

Mazilu Dumitru –Dreptul Comerțului Internațional- Ed.Luminalex, București, 2000

Miron Dumitru, Constantin Păun- Aspecte financiar-monetare ale REI- ASE, 2001

Niță Dobrotă –Dicționar de economie – Ed. Economica, București, 1999

Norme metodologice privind activitatea de creditare la BCR, nr.1/2000

Popa Ioan- Tranzacții de comerț exterior- Ed.Economică, 1997

Stoian Ion, Dragne Emilia, Stoian Mihai- Comerț internațional – Ed. Caraiman, bucurești, 2000

Rovența Mihaela- Introducere în forfetare și factoring- Ed.Economică, București, 2002

Alșexandru D. Albu- Cooperarea economică internațională- Ed.Expert, București, 1995

www.londonforfaiting.com

www.brd.ro

www.bcr.ro

www.wordbank.org