. Subventionarea din Agricultura. Suport al Cresterii Eficientei Economice a Productiei Agricole
CAPITOLUL 1
POLITICA DE SUSȚINERE A AGRICULTURII
1.1 Conceptul subvenționării
Subvențiile reprezintă plată, finanțare, de regulă, nerambursabilă de la stat sau persoane private, acordată unor firme , grupuri industriale private , de stat, mixte sau unor persoane fizice pentru a acoperi diferența între costul producătorului și prețul de vânzare , în principiu , când prețul este mai mic decât costul marginal, precum și pentru realizarea unor acțiuni și obiective anumite.
Fiecare subvenție are un scop precis, și anume:
transferul de impozite și taxe de la cumpărător la producător pentru anumite bunuri, ceea ce permite creșterea veniturilor unor consumatori sau producători;
să influențeze opțiunile ofertanților sau cumpărătorilor , prin intermediul elasticității cererii sau ofertei , în condiții de externalitate a costurilor;
să mențină stabile prețurile unor bunuri în diferite situații de economie;
să stimuleze exportul unor mărfuri;
pentru realizarea unor programe locale sau generale, cum ar fi cele privind construcția de locuințe la prețuri accesibile , realizarea unor componente de infrastructură.
Subvenția a fost utilizată în economia de comandă pentru a se acoperii pierderile întreprinderilor , fiind considerată o pârghie economică importantă și un avantaj exclusiv al economiei socialiste.
În condițiile economiei de piață, mediul concurențial și problematica protecției concurenței impun un control sever și limitarea drastică, justificată după criterii generale admise , pentru a nu avantaja anumiți agenți economici în defavoarea altora.
Subvențiile îmbracă forma concretă de diferență de preț, prime cu diferite denumiri și justificări, indexare de diferite genuri, ajutoare cu diferite destinații, scutiri de taxe, impozite, vamă.
În cadrul politicii agrare, subvențiile sunt acceptate ca pârghie economică-financiară de susținere a agriculturii de către stat. Indiferent ce metodă se folosește , în ce obiectiv se concretizează sau prin ce instrument se transmit, subvențiile se caracterizează prin faptul că sunt nerambursabile de către beneficiar.
1.1.1 Importanța subvențiilor
Importanța subvențiilor trebuie apreciată în triplă ipostază la nivelul fiecărui palier implicat în acțiunea acestei pârghii, astfel:
•statul are un interes mai larg în susținerea agriculturii, întrucât urmărește armonizarea intereselor generale din societate, pe fondul creșterii economico-sociale reale , prin: reducerea presiunilor și tensiunilor sociale; asigurarea populației cu hrană suficientă și ieftină; creșterea bunăstării agricultorilor; aprecierea nivelului de trai al populației din România de cel al țărilor dezvoltate etc.
•agricultura , dat fiind funcțiile sale , focalizează o bună parte din efortul general al statului destinat susținerii ramurilor economice, efort concretizat in cea mai mare parte in : asigurarea de input-uri materiale necesare unei dezvoltări accelerate; accesibilitatea la mijloace financiare ieftine si în timp util; atenuarea efectului negativ al pierderilor de venit net din agricultură în favoarea altor ramuri și instituții neagricole sau către stat etc.
•consumul, reprezintă finalitatea efectului subvențiilor alocate agriculturii . Deci, prin consum, putem aprecia eficiența de ansamblu sau pe obiective si instrumente a politicii de susținere a agriculturii de către stat.
Dar instrumentele de transmitere directă a subvențiilor , și în special a celor prin prețuri și credite, pot acționa și în sens invers: de preluare a unei părți din venitul net creat în agricultură către bugetul statului sau către palierele din amonte si aval din agricultură. În aceste condiții este bine motivată necesitatea cunoașterii intime a întregului mecanism de funcționare a fiecărei pârghii în parte astfel încât să se evidențieze orice încercare care să genereze cea de-a doua acțiune.
1.1.2.Clasificarea subvențiilor
Abordarea clasificării subvențiilor s-a făcut în funcție de modul cum acționează asupra beneficiarilor (producători și/sau consumatori) și după sursele de formare a fondurilor:
după modul cum acționează asupra beneficiarului final sunt:
directe, implică intervenții de genul prețurilor cu amănuntul sau timbrelor alimentare, când beneficiarii de subvenții sunt consumatorii și prime la prețurile de producție , dobânzi la credite subvenționate , cupoane, când deținătorii subvenției sunt producători agricoli.
indirecte , se referă in cazul consumatorilor la intervențiile din amonte de ei, pe filiere de distribuție a produselor agricole și care au drept urmare reducerea prețurilor acestora la nivelul consumurilor. Pentru producători, înseamnă intervenții atât în amonte, cât și în aval de agricultură, în amonte , asupra producătorilor / furnizorilor de input-uri în sensul reducerii prețurilor acestora pentru a deveni cât mai accesibile agricultorilor , în aval asupra filierei de preluare, prelucrare, comercializare, a produselor agricole prin pârghii economico-financiare specifice: prețuri, credite etc.
după sursa de formare subvențiile sunt:
explicite, atunci când acestea reprezintă o cheltuială bugetară din partea statului sau a unei organizații publice
implicite, presupun transferuri de la un agent la altul de-a lungul filierei de distribuție (în intervalul și pe direcția consumatori-producători). De subliniat în mod cu totul deosebit este faptul că subvențiile implicite nu sunt suportate din fonduri bugetare.
1.2. Metode de subvenționare
În perioada de după decembrie 1989, susținerea agriculturii prin subvenții de către stat s-a realizat prin două metode:
indirecte, asupra consumatorului;
directe, asupra producției.
Internsitatea presiunii sociale și necesitatea menținerii sub control a convulsiilor sociale a determinat în prima fază a tranzacției, acțiuni asupra consumului prin intermediul adaosului de vânzare în scopul obținerii unor alimente mai ieftine. Evident, agricultorii erau sprijiniți de stat indirect- prin intermediul consumului.
Ineficiența primei metode asupra producătorilor agricoli, dublată de o evidentă acumulare legislativă (apariția Legii 83/1993), au determinat trecerea la sprijinirea directă a producătorilor agricoli. Indiferent de metoda adoptată scopul suprem al sprijinului acordat de stat a fost realizarea de alimente ieftine pentru consumatorul final.
1.2.1. Căile prin care se realizează subvenționarea
Căile prin care se realizează subvenționare pot lua următoarele forme:
▪ calea dreptă, când transmiterea se face direct , fără intermediari. Este folosit prin intermediul cupoanelor.
▪ calea cu ocolire simplă, atunci când fondurile destinate agriculturii sunt date în gestiune si distribuție unor intermediari din amonte sau aval de aceasta sau unor instituții financiare finanțatoare și percepute de agricultori prin intermediul unor instrumente de piață specifice: prime la prețuri, dobânzi la credite, prețuri susținute la input-uri . Acestă cale a fost utilizat , cu deosebire, în perioada de aplicare a legii 83/1993.
▪ calea cu ocolire largă, când producătorii sunt subvenționați indirect prin intermediul consumatorilor. Deci, consumul este subvenționat în vederea creșterii puterii de absorbție a produselor agricole, întrucât sunt susținute prețurile de cumpărare, ceea ce indirect poate să stimuleze producția. Este calea care a fost utilizat în intervalul de la revoluție până la apariția legii 83/1993.
Se remarcă faptul că pe măsura trecerii timpului de la 1989 și până în prezent , prin câștigul de experiență și pe fondul consolidării economice generale , distanțele prin care s-a făcut subvenționarea agriculturii s-a micșorat continuu, dată fiind reducerea curbei de ocolire a căilor de subvenționare. Motivația acestui fenomen rezidă din necesitatea eficientizării subvenției la producător prin eliminarea „scurgerilor” de fonduri din palierele intermediare și creșterii gradului de oportunitate și operativitate.
1.2.2. Instrumentele de subvenționare
Alegerea instrumentelor de susținere s-a făcut în funcție de conținutul economic al fiecărui obiectiv , într-o perioadă anume, astfel:
la prețurile produselor agroalimentare: pentru consumatori, prin adaosuri; pentru producători, prin prime;
la creditele pentru producție sau investiții, prin dobânzii sau garanții;
la input-urile materiale prin subvenționarea unei părți din prețul de cumpărare la beneficiari.
Acțiunea instrumentelor de susținere a agriculturii se poate desfășura pe trei direcții principale:
pe ansamblul ramurii , când sunt influențate veniturile tuturor categoriilor de producători agricoli;
pe categorii de agricultori în funcție de relația de proprietate, dimensiunile exploatației, forma de exploatare , pornindu-se de la ideea dezvoltării cu prioritate a unora în defavoarea altora;
pe produse sau grupe de produse , în funcție de importanța lor în asigurarea hranei populației și susținerea veniturilor agricultorilor.
1.3. Rolul puterii publice în subvenționare
Subvențiile, ca manifestare a puterii de a cheltui a autorității publice, se pot aborda pornind de la puterea autorităților publice , sunt formă de putere normativă, cea de a impune reguli de comportament membrilor societății.
Puterea de impozitare , care reprezintă esența puterii financiare, este de aceeași natură juridică . Or, statul , ca și alte persoane publice, acționează asupra societății atât prin cheltuielile pe care le realizează , cât și prin normele pe care le impune.
Subvenția, act fără contrapartidă , gratuit, contrară logicii schimbului și, uneori, atentatoare la piață, lipsită de sens economic imediat, lasă să se manifeste puterea publică.
Această cheltuială publică nu poate fi prezentată ca o simplă operație de execuție, pasivă, într-un sens larg. Dimpotrivă , la origine se află alegerea liberă de a crea subvenția sau nu și, în continuare , alegerea diferențiată de a acorda sau nu , într-un caz sau altul , un ajutor, situația care se regăsește la majoritatea cheltuielilor ce trebuie să confere o anumită imagine despre sistemul politic. În acest sens, este fundamental rolul guvernului de a cheltui, subvențiile nefiind altceva decât expresia și instrumentului puterii administrației, în timpul căreia au cunoscut expansiune.
Intervenția statului în agricultură, sub forma încurajării și susținerii acestei ramuri, are ca fundament trei obiective principale: dezvoltarea agriculturii, bunăstarea producătorilor agricoli și asigurarea securității alimentare a populației.
1.4. Necesitatea subvenționării în agricultură
Agricultura a avut și va avea nevoie de susținerea prin subvenții din partea statului, ca urmare a :
nevoilor mereu crescând de produse agricole în plan cantitativ și calitativ , dat fiind creșterea populației și a exigențelor acesteia față de valoarea utilă a cestor produse;
involuția accentuată a producției agricole, ce puțin în prima faza a tranzacției, generată de gradul scăzut de capitalizare a noilor agenți agricoli, apăruți ca urmare a aplicării reformei;
reducerea decalajului dintre nivelul de dezvoltare generală a agriculturii românești față de agricultura țărilor dezvoltate.
În general, politica agrară recunoaște ca în orice societate agricultorii au nevoie , pentru a ține pasul cu dezvoltarea economică de ansamblu , de sprijinul direct și nemijlocit din partea statului. Referitor la agricultorii români, putem spune că sunt „prea săraci” astăzi , pentru a asigura numai cu propriile mijloace valorificarea superioară a resurselor de care dispun și creșterea randamentelor și pe această bază a eficienței.
1.5. Pârghiile de susținere a agriculturii
În vederea echilibrării cererii și ofertei de produse agricole statul poate susține atât producătorii cât și consumatorii prin pârghii economice , financiare și fiscale specifice economiei concurențiale.
Această acțiune a statului are ca fundal, specificul activității din agricultură (cicluri lungi de producție, decalajele foarte mari între perioadeii atât prin cheltuielile pe care le realizează , cât și prin normele pe care le impune.
Subvenția, act fără contrapartidă , gratuit, contrară logicii schimbului și, uneori, atentatoare la piață, lipsită de sens economic imediat, lasă să se manifeste puterea publică.
Această cheltuială publică nu poate fi prezentată ca o simplă operație de execuție, pasivă, într-un sens larg. Dimpotrivă , la origine se află alegerea liberă de a crea subvenția sau nu și, în continuare , alegerea diferențiată de a acorda sau nu , într-un caz sau altul , un ajutor, situația care se regăsește la majoritatea cheltuielilor ce trebuie să confere o anumită imagine despre sistemul politic. În acest sens, este fundamental rolul guvernului de a cheltui, subvențiile nefiind altceva decât expresia și instrumentului puterii administrației, în timpul căreia au cunoscut expansiune.
Intervenția statului în agricultură, sub forma încurajării și susținerii acestei ramuri, are ca fundament trei obiective principale: dezvoltarea agriculturii, bunăstarea producătorilor agricoli și asigurarea securității alimentare a populației.
1.4. Necesitatea subvenționării în agricultură
Agricultura a avut și va avea nevoie de susținerea prin subvenții din partea statului, ca urmare a :
nevoilor mereu crescând de produse agricole în plan cantitativ și calitativ , dat fiind creșterea populației și a exigențelor acesteia față de valoarea utilă a cestor produse;
involuția accentuată a producției agricole, ce puțin în prima faza a tranzacției, generată de gradul scăzut de capitalizare a noilor agenți agricoli, apăruți ca urmare a aplicării reformei;
reducerea decalajului dintre nivelul de dezvoltare generală a agriculturii românești față de agricultura țărilor dezvoltate.
În general, politica agrară recunoaște ca în orice societate agricultorii au nevoie , pentru a ține pasul cu dezvoltarea economică de ansamblu , de sprijinul direct și nemijlocit din partea statului. Referitor la agricultorii români, putem spune că sunt „prea săraci” astăzi , pentru a asigura numai cu propriile mijloace valorificarea superioară a resurselor de care dispun și creșterea randamentelor și pe această bază a eficienței.
1.5. Pârghiile de susținere a agriculturii
În vederea echilibrării cererii și ofertei de produse agricole statul poate susține atât producătorii cât și consumatorii prin pârghii economice , financiare și fiscale specifice economiei concurențiale.
Această acțiune a statului are ca fundal, specificul activității din agricultură (cicluri lungi de producție, decalajele foarte mari între perioadele de avansare a cheltuielilor și perioadele de recuperare a veniturilor, caracterul aleatoriu al producției, ca urmare a acțiuni factorilor de risc și incertitudine), nivelul scăzut al productivității medii a muncii în perioada actuală ( ca efect al precarității input-urilor materiale și a resurselor umane).
Condițiile expuse justifică susținerea agriculturii de către stat, întrucât această ramură satisface prin produsele sale una din cerințele de bază ale ființei umane: hrana.
Teoria economică definește pârghia de intervenție a statului , ca o categorie economică, cu ajutorul căreia aceasta acționează asupra interesului economic al unei colectivități determinate, sau al membrilor acesteia luați în mod individual, pentru realizarea unui anumit obiectiv. Generic, pârghia reglează fenomenele economice și sociale la nivelul economiei și la nivelul sectoarelor economice, în particular.
Acțiunea statului prin pârghiile de susținere a agriculturii este deosebit de complexă. Din această cauză politica agrară abordează pârghiile din următoarele unghiuri.
Tipologia pârghiilor
Pârghiile se pot clasifica în două moduri:
a) prima clasificare tipologică este determinată de natura lor și de cuprinde pârghii: economice, financiare și fiscale.
Pârghiile economice au în compunere prețurile și piața produselor agricole, precum și foarfecele prețurilor.
Pârghiile financiare cuprind alocațiile bugetare (prime, subvenții, cupoane), creditele direcționate , fondurile mutuale.
Pârghiile fiscale includ impozitele , care pot fi cu acțiune directă (impozitul pe profit pe veniturile agricole, impozitul pe servicii și salarii, taxe) și indirectă (taxa pe valoare adăugată., taxe vamale, accize, taxe de consumație).
b) a doua clasificare este dată de modul de acțiune al pârghiilor , și anume :
pârghii directe ( prețuri, credite, subvenții),
pârghii indirecte ( pensii pentru limită de vârstă, ajutoare sociale, despăgubiri ).
În scopul susținerii agriculturii statul poate conduce pârghia direct către agricultori sau indirect la consumatori.
Producătorii agricoli beneficiază de sprijinul statului în primul rând pentru susținerea producției în vederea înfăptuirii reproducției simple, pe tot ansamblul ramurii sau numai pentru anumite sectoare , culturii sau specii de animale. În al doilea rând pentru susținerea investițiilor pe ansamblul sau numai într-un anumit segment.
1.5. Cadrul instituțional și legislativ al subvenționării
Principalele legii sunt:
– Legea nr. 83/decembrie 1993, privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli, MO nr. 284/7.12.1993.
– HG743/1997, Hotărâre pentru modificarea Normelor metodologice privind modul de acordare, utilizare si decontare a cupoanelor pentru agricultori în campania agricola din toamna anului 1997, aprobate prin Hotarârea Guvernului nr. 465/1997. Cupoanele se ridicau de la oficiile poștale.
– Legea nr. 165/1998 privind costituirea la dispoziția M.A.A.P. , a fondului pentru finanțarea cheltuielilor aferente, din sectorul vegetal și a celor pentru creșterea animalelor în perioada 1998-2000, M.O. nr. 286/6.08.1998.
– HOTARIRE Nr. 352 din 26 mai 1995 privind subventionarea, in proporție de 70%, a dobânzii aferente creditelor bancare acordate de bancile comerciale producătorilor agricoli in temeiul art. 7 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 83/1993. În vederea achiziționarii de tractoare, combine, mașini si utilaje agricole din producția interna, producătorii agricoli pot beneficia de credite bancare cu dobânda anuala subvenționata in proporție de 70%.
Beneficiarii de credite sunt producătorii agricoli individuali și cei cu personalitate juridică, inclusiv arendașii, stabiliti potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 83/1993. Creditele se acordă cu dobânda pieței , cu respectarea urmatoarelor condiții: a) sa reprezinte cel mult 85% din prețul tractoarelor, combinelor, mașinilor si utilajelor agricole cumparate, diferența de 15% urmind a fi achitata din fonduri proprii de catre beneficiari;
b) rambursarea creditului se va esalona pe o perioada de maximum 5 ani;
pentru dobinzile la creditele aferente tractoarelor, combinelor, masinilor si utilajelor agricole care vor fi achizitionate in cursul anului se acorda o perioada de grație până la data de 1 ianuarie a anului următor;
c) dobânzile calculate la creditele acordate, inclusiv cele aferente perioadei de grație, vor fi subvenționate în proporție de 70% pe an.
– Ordonanța de guvern nr. 36/1999 privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli pentru achizițioanrea de tractoare, combine, mașini și utilaje agricole, precum și de instalații pentru irigat din producția internă, M.O. nr. 47/30.01.1999.
– Legea nr. 73 din 16 ianuarie 2002, privind organizarea și funcționarea piețelor produselor agricole și alimentare în România. Prezenta lege stabilește cadrul juridic privind formarea și organizarea piețelor produselor agricole și alimentare de către persoanele fizice și persoanele juridice cu sau fără personalitate juridică, care produc, depozitează, prelucrează și/sau comercializează aceste produse pe piețele interne și/sau externe.
Figura 1
Analizând figura 1 putem abserva că numărul actelor normative a variat foarte mult. Dacă în 1996 numărul lor era de 14, în anul 1998 se înregistrează o scădere a lor ajungându-se la numai 7 acte normative. După care o altă creștere bruscă s-a înregistrat în anul 2003, când s-a atins numărul maxim de acte normative, de pănă acum, adică 19. Insă după 2003 se poate observa scăderea numărului de acte normative.
Figura 2
În figura 2 se observă că, dacă în anul 1996 subvențiile acordate erau în valoare de 52.720.395 mii lei, în anul 1998 ele au înregistrat o scădere bruscă, ajungând la o valoare de 3.208.670 mii lei. După care se observă faptul că valoarea subvențiile acordate stagnează până în anul 2000, când acestea au o creștere bruscă ajungând numai într-un an la valoarea de 357.535.824 mii lei. Creșterile înregistrate după anul 2001 sunt destul de nesemnificative, în anul 2004 valoarea subvențiilor fiind de 435.247.411 mii lei.
CAPITOLUL 2
EXPERIENȚA ROMÂNEASCĂ
ÎN DOMENIUL SUBVENȚIONĂRII
2.1. În perioada pretranziției
Economia românească, după 1980 a intrat într-o perioadă de criză economică severă. Insuficiența alimentelor din anii ’80 a avut drept cauză principală reducerea semnificativă a ofertei pe piața internă, datorită exporturilor mari de produse agroalimentare, care au contribuit la plata datoriei externe a României. În aceste condiții, a apărut o discrepanță importantă între evoluția veniturilor populației și politica de consum: populația deținea o cantitate mare de bani, în timp ce oferta de bunuri de consum era în continuă descreștere; rezultatul a fost că, în ultimii ani ai perioadei economiei planificate centralizat, cumpărarea alimentelor de bază era raționalizată ( doar pentru zahăr și ulei comestibil la începutul anilor ’80, apoi în 1980-1989 și pentru carne, produse din carne, brânzeturi, unt și ouă). De exemplu, o persoană din mediul urban putea cumpăra în 1989 în fiecare lună 1 litru de ulei, 1,5 kg zahăr, 1 kg carne, 100 g de unt, 1 kg brânzeturi și 10 ouă. Aceste cantități erau și mai reduse în mediu rural. Au apărut și au înflorit piața gri și piața neagră, care, la rândul lor, au scos din circuitul o parte a ofertei de produse deja insuficiente, adâncind astfel și mai mult lipsa produselor agroalimentare de pe piețele oficiale.
Pentru că piața țărănească funcționa încă, în ciuda tuturor dificultăților, a crescut consumul de lugume și fructe, care au reprezentat adesea o substituție pentru produsele alimentare de bază ( în special de origine animală) cu ofertă foarte redusă.
Transferurile bugetare pentru sectorul agroalimentar , înainte de 1991, erau dirijate prin plan și se făceau atât din bugetul republican ( către unitățile agricole de stat și stațiunile pentru mecanizarea agriculturii) cât și din bugetele locale (către cooperative și către gospodăriile populației, pentru acestea din urmă – primele pentru viței). Tot din bugetele locale se finanțau serviciile agricole de interes local , precum și anumite lucrări de infrastructură agricolă.
Cheltuielile bugetare pentru agricultură au fost relativ reduse în perioada 1986-1990, preprezentând 0,4 – 0,7 % din PIB și, respectiv , 1- 2 % din totalul cheltuielilor bugetare. Din aceste transferuri, sume variind între 34 – 44 % au reprezentat subvențiile pentru inputuri și primele pentru viței (tabelul nr.1 ).
Tabel nr.1
Finanțarea bugetară curentă a sectorului agricol, 1986-1990
Sursa: Șerbănescu, C., 2000.
2.2. În perioada tranziției
Subvenționarea agriculturii românești în condițiile privatizării lente a amontelui și avalului său, a liberalizării necorelate a prețurilor produselor agricole cu cele ale input-urilor industriale și a lipsei unor criterii de selecție a producătorilor performanți nu a asigurat obținerea efectelor economice așteptate.
În primele etape, o parte din marii beneficiari de subvenții nu au reușit să devină competitivi ( în special societățile comerciale agricole de stat, dar și asociațiile și societățile private), iar din anul 1997 nemaibeneficiind de subvenții au pierdut avansul obținut în procesul de modernizare. De asemenea, creditele contractate au devenit neperformante în contextul general al căderii economiei naționale.
Subvențiile acordate micilor producători agricoli au menținut producția pentru autoconsum. Nu s-a produs nici ajustrarea de fond a structurilor agricole și nici nu s-a asigurat formarea unei piețe funcționale prin creșterea cererii de produse destinate acesteia, pe ansamblu sectorului.
2.1.1. Etapele politicii de subvenționare
După decembrie 1989 și până în prezent s-au identificat mai multe etape de aplicare a politicii de subventionare a agriculturii, precum și a modului concret de acțiune a intrumentelor de trimitere a sprijinului.
Prima etapă 1991-1993
În această perioadă, direcția principală a intervențiilor a fost subveționarea consumatorilor, spre care au fost îndreptate 72.4% din totalul alocațiilor bugetare. Prețurile cu amănuntul la un număr mare de produse alimentare de bază și adaosul comercial.
Susținerea producătorilor agricoli a avut loc sub forma acordării unor diferențe de preț și alocații bugetare reduse.
Acest mecanism nu a stimulat creșterea ofertei, ci a accelerat procesul inflaționist și epuizarea resurselor agriculturii și a redus ulterior sursele de asigurare a protecției sociale pentru consumatori. Acest sistem de susținere a fost eliminat treptat.
A doua etapă 1993 – 1996
Acestă etapă se referă la perioada 1993 – 1996 , perioada de plicare a Legii 83/1993.
În acestă perioadă s-au acordat subvenții prioritar producătorilor agricoli, iar consumatorii nu au mai fost subvenționați direct. În baza Legii 83/1993 privind sprijinirea producătorilor agricoli, cea mai mare parte din sume a fost acordată sub formă de prime incluse în prețurile celor patru produse considerate de interes național (aceste patru produse de interes național erau grâu, carne de porcine, pasăre, lapte) pentru care s-au stabilit prețuri minime garantate. Aceste prime au reprezentat 85,07% din sprijinul total acordat în 1993; 37,9% în 1994; 59,2% în 1995 și 54,2% în 1996. Subvențiile acordate pentru achiziționarea de input-uri au reprezentat, în perioada 1994-1996, între 44,08% și 41,42% (tabelul nr. 2 și figura 3 ). Ponderea transferurilor era nesemnificativă și se referea în special la unele calimități naturale, pentru care sumele alocate erau nesemnificative.
Tabel nr.2
Structura sprijinului bugetar acordat producătorilor agricoli
(1992-2004)
-%-
Sursa: Calculat pe baza datelor din Bugetul de Stat al României, edițiile 1992-2004, inclusiv rectifcări bugetare.
Figura 3
Susținerea prețurilor produselor agricole și ale input-urilor s-a redus în Uniunea Europeană, după reforma PAC din 1992, fiind promovată alinierera la prețurile pieței mondiale. În România, mecanismele de susținere s-au aplicat prioritar în favoarea marilor întreprinderi cu capital de stat din agricultură și a marilor procesatori și depozitari. După privatizare, numeroși beneficiari au devenit neperformanți. Sprijinul bugetar și cvasifiscal pentru agricultură a atins cel mai înalt nivel în această perioadă.
Mecanismul promovat menținea un control rigid al prețurilor la produsele de bază din alimentație și nu a avut efectele așteptate, decât pe termen scurt. Producătorii erau obligați, în schimbul subvențiilor primite, să-și vândă produsele la prețuri fixate fără legătură cu prețurile pieței, care în acea perioadă erau mai mari decât prețurile garantate. Deficiențele manifestate în asigurarea plății la timp a primelor și creșterea accelerată a prețurilor la input-uri (liberalizate înaintea liberalizării prețurilor la produse agricole) au determinat decapitalizarea producătorilor agricoli. Aceștia erau reprezentați de marile întreprinderi cu capital de stat și primii producători privați, societățile agricole, asociațiile familiale, și un număr restrâns de producători persoane fizice, care erau de fapt structurile de bază ale sectorului comercial al agriculturii.
În perioada 1992-1993 creditul a fost liberalizat , acordându-se la dobânda pieței care, în condițiile de atunci generate de inflație , atingea rate foarte ridicate. Din anul 1993 s-a introdus creditul subvenționat în agricultură. Prin subvenționarea dobânzilor , transferurile bugetare către agricultură s-au făcut prin introducerea liniilor de credit direcționat (dobânzi subvenționate în proporție de 70% pentru achiziția de tractare , utilaje agricole). Acest mecanism cvasifiscal de subvenționare de la buget a agriculturii favoriza marii producători agricoli , care erau prezumtiv performanți. Marii producători agricoli care au contractat credite au reușit cu greu sau nu au reușit să le ramburseze , iar băncile , în special Banca Agricolă , prin intermediul căreia se acordau cele mai multe credite , a acumulat mari datorii , acoperite ulterior de la buget.
Sprijinul bugetar și cvasifiscal pentru agricultură a atins cel mai mare nivel în anii 1992 ( 23,9% ) și 1996 ( 21% ) , după care s-a redus treptat în valoarea adăugată brută a sectorului . Agricultura a beneficiat și de un procent mai scăzut privind impozitul pe profit și o taxă pe valoare adăugată mai redusă; de asemenea , nu s-a perceput impozit asupra terenurilor agricole până în anul 2003.
În perioada 1993-1996 a crescut accentuat cuantumul sprijinului real acordat agriculturii (tabel nr. 3 și figura 4). Aceasta se reflectă și în creșterea ponderii cheltuielilor bugetare pentru agricultură în Bugetul de Stat al României (tabel nr.4 ).
Tabel nr. 3
Modificările sprijinului bugetar acordat agriculturii în perioada
1993-2003 în prețurile anului 2003
Sursa: Bugetul de Stat al României, edițiile 1992-2004, inclusiv rectificările bugetare.
Figura 4
Tabel nr. 4
PIB agricol în PIB total, cheltuielile pentru sprijinirea agriculturii raportate la PIB total, PIB agricol și Bugetul de Stat al României
(1992-2004)
-%-
Sursa: Calculat după Anuarul Statistic al României, edițiile 1992-2003 și Bugetul de Stat al României, edițiile 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare.
Dacă în anul 1993 sprijinul bugetar acordat agriculturii, exprimat în prețurile anului 2003, era de 12,9 mii mld. lei, în anul 1996 a ajuns la 37,6 mii mld. lei (tabel nr 3. și figura 4). Sprijinul acordat agriculturii din Bugetul de stat al României a crescut de la 6,78% în 1993, la 11,01% în 1996 (tabel nr. 4). În această perioadă, ponderea cheltuielilor bugetare pentru agricultură în PIB total a crescut de la 1,40% la 2,08%, concomitent cu creșterea cheltuielilor bugetare în PIB agricol de la 6,66% la 10,83%.
Analiza susținerii bugetare din această perioadă arată că finanțarea agriculturii la un nivel mai ridicat produce efecte pozitive, reflectate prin creșterea producției, a productivității agricole și a exploataților.
Mecanismul de politică agricolă folosit în această etapă, în care s-a încercat o transpunere a mecanismelor PAC, nu putea avea efectele scontate din numeroase considerente: lipsa unei finanțări substanțiale; aplicarea acestor mecanisme în condițiile în care sectorul de stat era beneficiarul principal, întrucât producea cantități mari de produse marfă; lipsa unui sector privat format prioritar din exploatațiile familiale de dimensiuni medii care se adaptează mai ușor exigențelor pieței și puteau deveni viabile; aplicarea unor mecanisme de politică la nivel macroeconomic care dezavantajau agricultura; inflația galopantă; lipsa cadrului instituțional adecvat funcționării pieței libere și a unei administrații pregătite în acest scop; lipsa unui sistem de control și a stabilirii unor răspunderi materiale pentru managerii din societățile cu capital de stat sau majoritar de stat; liberalizarea prețurilor în amontele agriculturii înaintea liberalizării prețurilor produselor agricole.
A treia etapă
Perioada 1997-2000 s-a caracterizat prin eliminarea sistemului de subvenționare acordat prin intermediul „prețurilor minime garantate” la cele patru produse și s-au introdus mecanisme de susținere a producătorilor privați, recomandate prin programul ASAL. A fost abrogată Legea nr. 83/1993 și, practic, până în anul 1998 agricultura nu a primit sprijin.
Primele la producător s-au redus la 2,4% din totalul sprijinului acordat producătorilor în anul 1999, iar subvenționarea input-urilor a ajuns la 14,56% în anul 1998. Principalul mecanism de susținere a fost sistemul de „cupoane agricole” acordate tuturor agricultorilor individuali și asociaților private pentru achiziționarea de input-uri. În totalul sprijinului acordat producătorilor agricoli, sumele ce reveneau prin sistemul cupoanelor valorice au variat între 43,31% și 81,18% în perioada 1997-2000 ( tabelul nr. 2 și figura 3).
Schimbarea mecanismelor de politică agricolă din 1997 avea ca obiective:
■ crearea unor condiții de susținere egală pentru toți producătorii agricoli privați (societățile comerciale cu capital de stat au fost excluse );
■ reducerea stocurilor anuale de cereale la 300.000 tone;
■ formarea și funcționarea pieței funciare, privatizarea, restructurarea sau lichidarea societăților comerciale agricole și a societăților pentru servicii în agricultură (ROMCEREAL servicii de mecanizare , societățile producătoare de semințe) .
Schimabarea acestor mecanisme s-a făcut brusc, beneficiarii sprijinului acordat de stat până în anul 1997 (marile întreprinderi) nu și-au mai putut finanța producția și investițiile , au acumulat datorii și o mare parte au devenit insolvabili. Marile complexe zootehnice care s-au populat în cursul anului 1996, n-au mai putut aciziționa furaje și continua modernizarea și au fost lichidate sau în mai puține cazuri, privatizate.
Măsurile de reformă a mecanismelor de subvenționare a agriculturii au constat în instituirea unui sistem de „cupoane agricole” ca formă de subvenționare directă a producătorilor privați în vederea achizițiilor de input-uri și dezvoltării rețelelor private de angrosiști-detailiști și a piețelor de desfacere cu amănuntul pentru micii producători, care de fapt nu produceau pentru piață. Programul urma să dureze doi-trei ani. Schema de cupoane pentru agricultori prevedea finanțarea de la buget a tuturor agricultorilor privați în vederea ajustării structurale a sectorului agricol, nediferențiat pentru toți beneficiarii Legii nr. 18/1991 (toți proprietarii) și pentru întreaga suprafață deținută. Ulterior, s-a stabilit o limită inferioară de 0,5 ha , apoi de un hectar, conform legii, agricultorii putând folosi cupoanele pentru achiziționarea de semințe , material săditor, îngrășăminte , pesticide, lucrări mecanice etc.
Susținerea directă, prin sistemul de cupoane valorice, a peste cinci milioane de proprietari, într-o primă etapă , apoi a peste patru milioane de producători care produceau prioritar pentru autoconsum, a pulverizat resursele bugetare ale statului, a adâncit starea de subzistență a gospodăriilor țărărenști și a accentuat reducerea ofertei interne de produse agricole. Producătorii aveau posibilitatea să cumpere unele input-uri contra cupoanelor valorice, dar o parte dintre acestea au fost vândute la negru sau multe au fost necorespunzător grstionate. În acestă perioadă nu a avut loc progrese în selectarea producătorilor agricoli individuali performanți.
Socitățile agricole cu capital de stat și majoritar de stat erau excluse de la sistemul de sprijin și s-au privatizat haotic, s-a introdus un nou concept „privatizarea prin lichidare”.
Ca urmare a eliminării, în anul 1997 ,a sprijinului acordat producătorilor agricoli, a avut loc o scădere dramatică a producției, în special de grâu. S-a recurs , pentru o perioadă scurtă de timp, în anul 1998, la sistemul de prime pentru stimularea exportului. Dar primele s-au acordat după ce producătorii și-au depozitat acasă recolta și la un nivel al prețurilor nestimulativ. Decizia de reducere a nivelului stocurilor guvernamentale la 300.000 de tone anual și prețurile nestimulative la grâu au dus la reducerea suprafețelor cultivate în toamna anului 1999, ceea ce a determinat creșterea prețului de grâu cu 80% la începutul anului 2000. Ca urmare, a crescut prețul pâinii, s-au făcut importuri și s-a apelat la rezerva de stat pentru asigurarea consumului populației. În anul 2000, ca urmare a unui regres sever al producției de sfeclă de zahăr și producției animale , a degradării patrimoniului vitipomicol , s-au reintrodus unele măsuri de susținere mai accentuată a veniturilor agricultorilor prin creșterea valorii cupoanelor și acordarea de subvenții pentru contractarea de credite ieftine în vederea achiziționării de tractoare și utilaje de către producătorii privați. Societățile comerciale cu capital majoritar de stat nu au beneficiat de acest sprijin și a continuat să li se degradeze patrimoniul.
Mărimea ajutorului de stat acordat agriculturii, conform raportului Băncii Mondiale din 1996, avea următoarea configurație: ponderea subvențiilor în valoarea adăugată brută a agriculturii reprezenta 12,03% in 1996, ponderea subvențiilor bugetare pentru agricultură in P.I.B. era de 2,25%, iar a transferurilor bugetare pentru agricultură in P.I.B. de 3,85%. In anul 1997, ponderea subvențiilor a scăzut dramatic: 4,22% in valoarea adăugată brută a agriculturii ; 0,82% subvențiile bugetare in P.I.B. si 1,80% transferurilor bugetare in P.I.B.
Cheltuielile bugetare pentru sprijinirea agriculturii în Bugetul de Stat al României au scăzut de la 11,01% în 1996, la 4,87% în anul 2001 (tabel nr. 4). Sprijinul bugetar exprimat în prețurile anului 2003, s-a redus de la 37,61 mii mld. lei în 1996, la 7,92 mii mld. lei în anul 2000. Atât producătorii agricoli cât și agricultura pe ansamblu său, au primit sprijin bugetar real de circa 5 ori mai scăzut în anul 2000 față de 1996.
Efectele susținerii tuturor producătorilor agricoli au caracter contradictoriu: pe de o parte acestea sunt pozitive întrucât le asigură un minim de capital de lucru pentru înființarea culturilor, dar pe de altă parte este limitată formarea exploatațiilor care pot deveni viabile. Folosirea acestor resurse în cea mai mare parte pentru cultura cerealelor în sistem extensiv, pe suprafețe fragmentate și fără respectarea unor tehnologii adecvate, reduce performanța , nu asigură diversificarea producției și stabilizarea pieței. Micii producători agricoli trebuie susținuți pentru extinderea culturilor deficitare, dezvoltarea zootehniei, asocierea în vederea desfacerii produselor, dezvoltarea activităților alternative și a diferitelor forme cooperatiste de organizare pe filiera de produs.
Susținerea diferitelor categorii de producători agricoli trebuie să se facă diferențiat, transparent și să se urmărească obiectivele clare, îndreptate către formarea pieței funcționale și dezvoltarea durabilă a zonelor rurale. Numai în acest mod, resursele agricole pot fi folosite eficient și agricultura poate contribui la dezvoltarea de ansamblu a economiei naționale.
A patra etapă
Din anul 2001, cea mai mare parte din sprijinul acordat agriculturii provine din resurse bugetare. Mecanismele principale de sprijin în perioada 2001 – 2002 au fost subvenționarea unor credite de producție, pe baza prevederilor Legii nr.165/1998 ( până in 2001) ; subvenționarea cu 70% a dobânzii la creditele pentru achiziționarea de tractoare și echipamente agricole din producția internă ( Ordonanța Guvernului nr.36/1999 ). In anul 2001 s-au subvenționat cu 55% prețurile tractoarelor și ale altor echipamente din producția internă achiziționate de producătorii agricoli, in limita unui plan stabilit de Guvern.
În baza Ordonanței de Guvern nr. 30/2001 s-a stabilit sub forma de plăți directe pe hectarul cultivat suma de un milion lei. În total, pentru această formă de sprijin s-a folosit circa 0,5% din P.I.B.. Din lipsa resurselor financiare nu a avut acces la aceste sume decât o parte din agricultori și nu au fost respectate integral obligațiile asumate.
Alte forme de sprijin au fost primele de achiziție la grâul panificabil și lapte, primele la exportul de grâul, porumb, carne de porc și pasăre. Mecanismul s-a bazat pe Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/1998, actualizată în anii următori, prime de achiziție la laptele de vacă și bivoliță (O.G. nr. 174/2000, actualizată în anii următori); prima pentru exportul de grâu , porumb, carne de porc și pasăre . Mecanismul a fost introdus prin acte normative în 1999, continuat în 2000, întrerupt în 2001 și reluat în anul 2002 pentru cantități limitate și în perioade scurte de timp.
Din anii 2002-2003 s-au introdus treptat măsuri de sprijinire a agriculturii care au ca scop pregătirea structurilor de bază operațională pentru aplicarea, din 2007, a Politicii Agricole Comune.
Alte mecanisme folosite pentru subvenționarea agriculturii sunt:
subvenții directe la prețul semințelor certificate ;
achiziția de animale pentru fondul genetic;
subvenții indirecte pentru irigații ;
desecări;
protecția solului împotriva eroziunii ,etc.
În perioada 2001-2004 s-au luat măsuri de creștere și îmbunătățire a ofertei agricole, s-au elaborat unele programe pentru stimularea obținerii produselor deficitare. Au crescut alocările pentru investiții din bugetul național și au intrat fonduri externe semnificative. Au fost anulate, treptat programele de credit direcționat și sursele guvernamentale de finanțare netransparentă.
În perioada 1992-2004, din bugetul total al MAPDR, producătorilor agricoli le-au fost alocate subvenții variind de la 31,63% în 1992 la 70-75% după 1994 (tabel nr. 5 și figura 5).
Tabel nr.5
Sprijinul acordat producătorilor agricoli în totalul
Bugetului de Stat al MAPDR (1992-2004)
-%-
Sursa: Calculat după Anuarul Statistic al României, edițiile 1992-2003 și Bugetul de Stat al României, edițiile 1992-2003, inclusiv rectificările bugetare.
Figura 5
În prezent, toate ajutoarele interne acordate agriculturii și agricultorilor provin din surse bugetare și se prevăd în Bugetul de Stat. Au fost eliminate diferite surse extrabugetare, iar fondul „Dezvoldarea agriculturii românești” a fost desființat.
Mecanismele de subvenționare a agriculturii s-au caracterizat în perioada de tranziție prin instabilitate și lipsa calculelor de impact, ceea ce a avut ca urmări negative imposibilitatea elaborării unui plan de afaceri pe termen lung. Lipsa de stabilitate și de continuitate a mecanismelor de politică agricolă a determinat și limitarea accesului producătorilor la credite. Nu s-a putut concepe și aplica un program credibil de investiții în agricultură pe o perioadă de patru-cinci ani. Unele mecanisme de susținere au favorizat industriile din amonte și aval de agricultură, fără ca prețurile input-urilor să se stabilizeze, dimpotrivă au crescut mult mai mult decât prețurile produselor agricole. Sprijinul acordat agricultorilor a fost diminuat de creșterea costurilor lucrărilor agricole și de nivelul scăzut al prețurilor oferite de angrosisti pentru produselor lor.
Mecanismele de politică agricolă practicate până în anul 2002 au stimulat în mică măsură concentrarea producției și creșterea randamentelor la hectar și pe animal.
Începând cu anul 2003 subvențiile în sectorul vegetal și animal au fost dirijate în scopul creșterii randamentelor la hectar și pe cap de animal. Astfel, prin H.G. nr. 1.594/2003 s-a acordat un sprijin financiar de 1.835 miliarde lei producătorilor din sectorul vegetal care dețin sau administrează terenuri agricole. În baza H.G. 1593/2003 s-au acordat subvenții producătorilor din zootehnie, persoane fizice și juridice, organizate în exploatații agricole. Subvențiile s-au acordat diferențiat la producerea cărnii în viu la bovine, porcine, tineret ovin și pentru puii broiler, fiind superioare la produsele obținute ecologic. De asemenea, s-au acordat subvenții pentru laptele de oaie și capră livrat pentru procesare; subvenții pentru materialul biologic de reproducție ; juninci la prima fătare și viței obținuți din juninci și vaci însămânțate artificial sau montate natural cu tauri autorizați proveniți din zonele de munte; subvenții pentru scrofițe de reproducție la prima fătare; oi mioare și berbeci; albine și viermi de mătase.
Tot în această perioadă au fost emise legi, ca și reglementări ale Ministerului Agriculturii, de natură să conducă la :
protejarea producție interne ;
certificarea cărnii proaspete destinate consumului intern;
dreptul de procesare a vinurilor cu denumire de origine controlată în România ;
stabilirea condițiilor pentru despăgubirea producțiilor calamitate;
norme sanitar-veterinare și unele reglementări de control pentru importurile unor produse agricole;
reglementări privind depozitarea semințelor de consum;
regimul certificatelor de depozit si constituirea fondurilor de garantare pentru certificatul de depozit.
În ianuarie 2005, guvernul a hotărât să subvenționeze cu 5000 mii lei litru de motorină necesară însămânțărilor de primăvară. Efortul bugetar al Ministerului Agriculturii va fi de 4000 de miliarde lei, bani care vor fi procurați prin reducerea alocației bugetare pentru programul „Milionul și hectarul”. S-au mai aprobat și subvențiile pentru domeniile vegetal și zootehnic. Astfel, subvențiile pentru leguminoase, cereale, plante tehnice, legume de câmp, pomicultură și viticultură sunt în valoare de 1283 miliarde lei. Subvențiile pentru zootehnie și piscicultură se ridică la 1540 miliarde lei.
Valorii ale subvențiilor:
6000 lei / kg carne în viu pentru tineretul bovin cu greutate minimă de 450kg
12000 lei/hg carne în viu pentru porcii în greutate de 90-110 kg, livrați la abatoarele autorizate
7000 lei/kg carne în viu pentru tineretul ovin în greutate de peste 30kg
8000 lei/kg carne de pasăre în viu, livrată la abatoarele autorizate
28000 lei pentru fiecare litru de lapte de oaie și de capră livrat agențiilor economici licențiați
100000 lei pentru familiile de albine
7000 lei/kg pentru tineretul bovin cu o greutate minimă de 450 kg (producție certificată ecologic)
14000 lei/kg pentru porcii de 90-110 kg livrați abatoarelor ( producție ecologică)
9000 lei/kg carne pasăre în viu (producție ecologică)
Schimbările pozitive în mecanismele de susținere a agriculturii trebuie înțelese atât în sensul introducerii treptate a formelor care să se aproprie de PAC, dar și a necesității creșterii competitivității prin accelerarea formării unui sector viabil, care să producă pentru piață. Dificultățile acestor măsuri rezidă în existența unor structuri agricole greu de ajustat, și în resursele limitate ale agricultorilor și cele publice.
2.1.2 Efectele specifice etapelor de subvenționare
O analiză critică a intervenției statului în agricultură relevă atât lipsa unui cadru legislativ și instituțional coerent și stabil pentru aplicarea unor mecanisme de sprijin adecvate și gestionarea rațională a resurselor bugetare, cât și serioase rămâneri în urmă în ceea ce privește organizarea piețelor agricole, rerspectiv reglementarea lor pe baza cerințelor pieței concurențiale.
În prima etapă 1991-1993 sistemul de subvenționare nu a dus la stimularea ofertei, ci a epuizat resursele și a accelerat inflația.
În a doua etapă 1993-1996 politica de subvenționare a input-urilor s-a dovedit ineficientă, nestimulatoare și, mai ales, nesustenabilă, consumurile de input-uri scăzând dramatic comparativ cu perioada pretanziției.
În a treia perioadă 1997-2000 susținerea directă a peste 4 milioane de producători, prin sistemul de cupoane valorice, s-a dovedit a fi o soluție populistă, care a pulverizat resursele bugetare ale statului și a adâncit subzistența agriculturii.
Deși producătorii aveau posibilitatea să cumpere unele input-uri contra cupoanelor valorice , o parte a fost vândută la negru sau multe au fost necorespunzător gestionate. Inovarea pieței imput-urilor nu a avut loc, iar prețurile acestora au crescut peste valoarea primită de producători. Intenția de combatere a sărăciei rurale prin mecanismul cupoanelor valorice s-a dovedit a fi o măsură nerealistă. S-au risipit resursele financiare care puteau fi destinate creșterii performanței. Nu au avut loc în această perioadă progrese în selectarea producătorilor performanți care să obțină cantități sporite de produse comercializabile, ci s-a adâncit starea de subzistență a gospodăriilor țărănești.
Subvenționarea agriculturii românești în primul deceniu al tranzacției a fost in realitate scăzută, gestiunea subvențiilor deficitară, a lipsit finanțarea la timp și nu au existat coerența și continuitatea măsurilor care puteau da rezultate. lipsa de informare a producătorilor agricoli și de transparența s-a adăugat la cauzele care au determinat stagnarea sau reducerea producției.
În a patra etapă mecanismele de politică agricolă practicate au stimulat în mică măsură concentrarea producției și creșterea randamentelor la hectar și pe animal.
Tendințele principale care reflectă relațiile dintre sprijinul acordat și cerințele economiei naționale și consumatorilor au avut următorul curs:
Orientarea sprijinului acordat pentru susținerea producției agricole în vederea creșterii cantităților de produse destinate pieței. Efectele acestui mecanism sunt resimțite, în special, în cazul cerealelor și sunt mai puțin evidente asupra rstructurării și diversificării producției. Din lipsa organizării pieței și respectiv a infrastructurilor de desfacere, la cereale există excedente, dar producătorii agricoli nu și-au potut asigura veniturile necesare pentru înființarea culturilor din toamna anului 2004.
Creșterea sumelor alocate investițiilor are impact pozitiv asupra modernizării, dar beneficiarii principali sunt mai ales marile întreprinderi agricole. În zootehnie, efectele pozitive nu sunt încă relevante. Subvențiile alocate pentru irigații nu au efectele așteptate datorită pierderilor de apă din rerțea din cauza utilajelor uzate și ca urmare sporurile de producție nu acoperă, în unele cazuri, costurile.
Sistemul bancar nu stimulează dezvoltarea afacerilor în mediul rural din considerente de risc ridicat. Nivelul creditelor agricole în mediul rural este scăzut, lipsesc infrastructurile diversificate de creditul rural. S-au luat măsuri de înlocuire a sistemului de credite cu dobândă subvenționată cu un sistem de credit pentru producție (Legea nr. 150/2003 privind creditul agricol de producție). În baza prevederilor legii se acordă granturi (sume nerambursabile, de până la 30% din valoarea creditului acordat producătorilor agricoli viabili), în sume limitate de până la 100 mld. lei (2004). Nu s-a elaborat însă o lege pentru creditul de investiții.
Prin reducerea sprijinului acordat producătorilor agricoli, sub forma primelor incluse în prețuri, s-a urmărit introducerea mecanismelor comunitare în scopul formării unei piețe funcționale, fără ca statul să dirijeze prețurile. În anul 2004 se acordă prime destinate sprijinirii numai a producătorilor de lapte livrat la procesare.
O evoluție regresivă a cuantumului subvențiilor alocate pentru input-uri producătorilor agricoli. În anul 2004, ponderea acestei categorii se reduce la 19,73 % din totalul sprijinului bugetar acordat producătorilor față de 44,08 % în 1994, 41,42 % în 1996 și 37,39 % în 1999, ceea ce reflectă orientarea spre apropierea de mecanismele comunitare de politică agricolă practicate în prezent (tabelul nr. 2 și figura 3), dar s-au menținut numeroase forme de sprijinire a achiziționării de input-uri, care nu se mai folosesc în prezent în U.E. Susținerea input-urilor este necesară, în anumite limite, și poate fi utilă pentru redresarea agriculturii, până în 2007. Este însă deosebit de importantă eficiența și transparența acestuia. Dacă sprijinul bugetar este orientat spre categorii de producători agricoli care nu pot deveni viabili, întrucât produc pentru autoconsum, se irosesc resurse importante. Dacă de acest sprijin beneficiază întreprinderile agricole de dimensiuni excesive, resursele insuficiente nu asigură finanțarea producătorilor mijlocii, care nu se pot autosusține.
Categoria de sprijin „transferuri” a devenit importantă din anul 1997, dar din anii 2003-2004 se urmărește destinații menite să stimuleze formarea pieței. Sumele cuprinse în această categorie de sprijin au fost și sunt folosite, în unele cazuri, cu caracter populist (sistemul de „cupoane”, acordarea unor sume tuturor producătorilor agricoli care dețin până la 5 ha teren, îngrășăminte gratuite producătorilor care dețin între 0,50 și 2 ha etc.). În anul 2004, o parte importantă din sumele din categoria „transferuri” este utilizată pentru susținerea producției marfă, sprijinirea diferitelor programe din sectorul vegetal și sectorul animal menite să asigure modernizarea și restructurarea producției. Se mențin însă unele tendințe populiste în alocarea sprijinului bugetar, susținându-se gospodăriile de subzistență care nu produc pentru piață sau produc întâmplător. Din acest punct de vedere, invocarea aproprierii de mecanismele comunitare este improprie întrucât în Uniunea Europeană dimensiunile exploatațiilor, ca și legătura acestora cu piața, diferă esențial. România se află în situația ca, până în anul 2007, trebuie să reducă accelerat numărul gospodăriilor țărănești care produc pentru autoconsum în favoarea formării unui sector comercial viabil. În strategia MAPDR pentru aderarea la U.E. (2003-2007) sunt prevăzute măsuri de restructurare a „fermelor de semisubzistență”. Sensul acestor măsuri reflectă o aliniere la cerințele reformei PAC. Orientările PAC pentru sprijinirea agricultorilor noilor și viitoarelor țări membre ale U.E., care prevăd acordarea ajutoarelor pentru fermieri începând de la 0,3 ha (pentru un produs) pentru eligibilitate la la plățile directe, au ca scop, între altele, să nu se producă nemulțumiri în zonele rurale față de politica agricolă a U.E. O asemenea politică de sprijin nu stimulează însă performanța, ci menține starea de subzistență, in cazul României.
Sistemul actual de plăți pentru producția marfă avantajează societățile agricole mari, care produc pentru piață și un număr restrâns de exploatații care fac parte din categoria prevăzută de Legea 166/2002, în limita plafoanelor stabilite, dar dezavantajează gospodăriile de semizubzistență care ar putea deveni, selectiv, vibile. De acest mecanism beneficiză, mai ales, procesatorii care stabilesc prețuri de achiziție mai scăzute. Datorită dualității structurilor agricole, formate dintr-un număr redus de societăți mari și o mulțime de mici gospodării țărănești, repartizarea fondurilor bugetare în acest fel necesită o lungă perioadă de timp pentru formarea unui sector agricol puternic și extins, care să producă partizi mari de mărfuri destinate pieței. Sprijinirea prioritară a marilor societăți agricole nu este o soluție de viitor, dar și risipa de fonduri pentru susținerea micilor gospodării care produc pentru autoconsum este la fel de dăunătoare. Soluția rațională este folosirea mecanismelor comunitare de susținere directă la hectar și pe animal, între limite dimensionale realiste și pregătirea introducerii „schemei de plată unică pe exploatație” după aderarea la Uniunea Europeană. Pregătirea acestui proces impune formarea treptată a unui sector extins al exploatațiilor agricole care să facă față concurenței dure pe piața comunitară și să se adapteze ușor cerințelor acesteia, constituit din tipuri de unități de dimensiuni economice europene. Până în prezent, rezultatele nu sunt încă cele așteptate.
În anul 2004-2005 este prevăzută o creștere a subvențiilor pentru micii producători. În perspectiva aplicării pentru noile state membre a noului sistem comunitar de alocare a plătilor directe, stabilite a se acorda începând de la 0,30 ha în sus, agricultura românescă nu va putea recuperea rămânerile în urmă sub aspectul aproprierii de structurile agricule ale U.E. În cazul României, acordarea plătilor directe ar putea să se facă de la cel puțin un hectar în sus pentru a se forma exploatațiile viabile.
Măsurile de promovare a exploataților sunt benefice pentru întreg sectorul agroalimentar. În anul 2004 MAPDR alocă suma de 450 mld. lei pentru acordarea de prime exportatorilor de produse agroalimentare. Printre produsele care beneficiază de prime la export sunt: carnea de pasăre, brânzeturile vinurile, dar și animalele vii. În anii precedenți, sumele alocate în acest scop nu s-au utilizat din cauza cantităților scăzute de produse disponibile pentru export.
În perioada de tranziție, performanțele agriculturii românești s-au menținut scăzute și s-au redus treptat față de deceniul ’80. Totodată, decalajele de productivitate față de agricultura Uniunii Europene s-au adâncit, după anul 1996, ca urmare a procesului lent de reformă a structurilor agricole, dar și a inconsistenței mecanismelor de sprijinire a producătorilor.
În prezent ,în România, se construiesc mecanisme de politică agricolă aliniate la principiile promovate pe plan internațional și în Uniunea Europeană, în condițiile resurselor disponibile și a structurilor instituționale în formare.
CAPITOLUL 3
INSTRUMENTE ALE POLITICII DE SUBVENȚIONARE
3.1. Principalele instrumente ale politicii de subvenționare în
agricultura României
Principalele instrumente și mecanisme de intervenție și sprijin folosite în diferite etape ale tranzacției, unele și în prezent, sunt:
Subvențiile la consumatori și controlul administrativ al prețurilor de consum la alimente de bază;
Prețuri controlate administrativ la produsele agricole principale, liberalizate treptat sau însoțite de subvenții sub forma primelor incluse în preț;
Prețuri controlate la unele input-uri agricole de bază, însoțite de subvenții și liberalizate treptat;
Subvenții aplicate la nivelul output-urilor (produse și servicii agricole), sub formă de prime incluse în prețuri la produsele de bază;
Subvenții aplicate la nivelul input-urilor (semințe, îngrășăminte, apă de irigat, achiziții de utilaje);
Subvenții pentru stocarea unor produse agricole etc.;
Subvenții acordate la serviciile pentru ameliorarea solurilor, protecția plantelor, servicii veterinare, în caz de catastrofe naturale etc.;
Susținerea directă a producătorilor ( cupoane valorice, sprijin direct la hectar);
Credite cu dobândă subvenționată pentru investiții sau producție, în limita unor platforme stabilite anual și pentru anumite categorii de exploatații;
Subvenții pentru producție la unele produse deficitare;
Sprijin pentru producția marfă etc.;
Subvenții pentru produsele ecologice;
Regimuri vamale, mai mult sau mai puțin protecționiste;
Subvenții pentru exportul unor produse agricole;
Cote sau interdicții la export sau import;
3.1.1. Prime la preț
Începând cu anul 1993, principalele mijloace de intervenție au fost controlul prețului la grâu, lapte de vacă, carne de porc și carne de pasăre.
Cele patru produse menționate au fost declarate „de importanță națională” și pentru ele s-au aplicat prețuri administrate la poarta fermei , plus controlul adaosurilor comerciale de-a lungul filierei (la depozitare, prelucrare, vânzare en gros și cu amânuntul). Producătorii care vindeau agenților economici mandatați de stat (din domeniul stocării sau prelucrării) produsele lor la prețul fixat de stat primeau prime care se ridicau la circa 1/3 din preț.
Tabelul nr.6 prezintă evoluția prețurilor administrative , la poarta fermei, precum și a primelor la aceste produse , cu mențiunea că primele erau incluse în prețurile de contractare și achiziție.
Tabel nr.6
Prețuri minime garantate și prime în 1993-1996
Sursă: Gavrilescu,D.; Șerbănescu, C.; Florin, V.; Costea, M.; Alexamdri, C. (1996) – Agricultural demand, suppley and prices during 1990-1995
Institutul Național de Cercetări Economice , CIDE, București
Multe din aceste măsuri au fost incluse în Legea nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli: prețuri garantate, prime de producție, subvenționarea dobânzii la credite, facilități fiscale etc. În aplicarea sa, în perioada 1994-1996, Legea nr. 83/1993 a fost însoțită de numeroase alte acte normative (hotărâri de guvern, ordonanțe și ordonanțe de urgență).
Ca exemplificare, exprimarea valorică a sprijinului transparent (evidențiat în bugetul MAA) în valoare nominală acordat în 1996 conform Legii nr. 83/1993:
a). Acordarea de îngrășăminte gratuite:
• valoarea totală: 207 miliarde lei
• produse eligibile: cereale, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, in și cânepă pentru fibră;
b). Activități de protecția plantelor de interes național, pentru combaterea principalilor boli și dăunători:
• valoarea totală: 30 miliarde lei;
• produse eligibile: cereale, floarea-soarelui, cartofi, in și cânepă pentru fibră;
c). Reduceri de prețuri la semințe:
• valoarea totală: 162 miliarde lei;
• produse eligibile: cereale, floarea-soarelui, cartofi, in și cânepă pentru fibră;
d). Sprijin pentru activitățile de îmbunătățire funciare:
• valoarea totală: 205 miliarde lei;
e). alocații pentru achiziționarea de animale de rasă (vaci, juninci și viței):
• valoarea totală: 2 miliarde lei;
• persoane eligibile: producători agricoli privați;
f). Alocații pentru creșterea și exploatarea a cel puțin trei vaci pe timp de minimum un ciclu de producție (1an);
• valoarea totală: 13 miliarde lei;
• persoane eligibile: producători agricoli privați;
g). Prime de producție pentru:
• porci vii: 730 miliarde lei;
• păsări: 158 miliarde lei;
• lapte de vacă: 231 miliarde lei;
• grâu de panificație: 83 miliarde lei;
• viței: 33 miliarde lei.
Condiția de obținere a acestor prime era de a contracta cu agenți mandatați de stat vânzarea unui procent din producție. La majoritatea produselor agricole, prețurile interne erau mai ridicate decât prețurile mondiale. Nivelul taxelor vamale aplicate a avut drept scop principal protejarea producției și a producătorilor interni, mărind astfel prețul produselor importate. În 1997, s-au eliminat primele.
Din 1998, s-a introdus un nou sistem de prime pentru grâul de panificație. Ele constituie un sprijin pentru producătorii agricoli privați, persoane fizice sau juridice ( societățile comerciale cu capital majoritar de stat beneficiază de acestea), reprezentând plăți suplimentare pentru livrarea de grâu de panificație agenților economici cu activitate de morărit-panificație și agenților economici de tip COMCEREAL, CEREALCOM și ROMCEREAL în vederea folosirii acestuia pentru consumul intern.
Un alt element de diferențiere față de sistemul de prime aplicat în perioada 1993-1996 îl constituie faptul că plata primelor se face direct producătorilor agricoli, fără alți intermediari.
Mecanismul este relativ simplu: producătorul depune actele justivicate (prin care demonstrază vânzarea grâului) la direcțiile județene pentru agricultură și alimentație , iar acestea, după verificare și centralizare (cu aprobarea MAA și a Ministerului Finanțelor), fac plata direct către producătorul agricol, în contul bancar al acestuia sau prin poștă.
Figura 6
Sursă: Șerbănescu, C., 2000
În figura 6 este evidențiată structura primelor plătite în perioada de aplicare a Legii 83/1993. Se observă că sumele cele mai mari au fost plătite pentru carnea de porc (60% din totalul primelor în 1996).
Prima (în valoare nominală) pentru grâul de panificație din recolta 1998 a fost de 200 lei/kg (august 1998- iunie 1999), în limita a 1,5 milioane tone, și 300 lei/kg pentru grâul din recolta 1999 și încă 1 milion tone în 2000 (până la noua recoltă).
3.1.2. Subvenționarea dobânzii la credite
Agricultura poate și trebuie să-și aducă o contribuiție importantă la depășirea, într-un timp cât mai scurt, a perioadei de tranziție și intrarea în normalitate a economiei românești, numai în condițiile unei infuzii puternice de capital care poate fi realizată în mare măsură prin credite.
Astăzi, mai mult ca oricând, agricultura are nevoie de credite dat fiind situația cu totul specifică în care se află , datorită:
gradul scăzut de capitalizare, cu deosebire a producătorilor agricoli privați, majoritari prin proprietate funciară și producție, fapt ce reclamă credite în condiții avantajoase pentru relansarea de urgență a procesului de modernizare tehnică și tehnologică a producției;
fărâmițării excesive a suprafeței agricole pe proprietăți și în cadrul acestora pe parcele , ceea ce impune fonduri importante pentru cumpărarea de terenuri și formarea pe cale naturală a unor exploatații agricole viabile.
Ca urmare a accentuării procesului de capitalizare a producătorilor agricoli după decembrie 1989, problema refacerii agriculturii nu putea fi lăsată numai în seama deținătorilor de terenuri.
De aceea, intervenția statului a reprezentat și reprezintă una din principalele direcții de relansare a agriculturii, în ansamblul măsurilor intreprinse de stat pe linia sprijinirii producătorilor agricoli , un loc important îl ocupă Legea 83/1993 prin care se asigură cadrul normativ juridic de intervenție a statului în agricultură. Chiar dacă această lege a fost abrogată în anul 1997 , totuși, anumite elemente din conținutul sunt mai interesante , atât prin efectul pe care l-au produs asupra agriculturii , dar și prin modul în care au acționat.
Conform acestei legi, statul sprijinea agricultorii prin credite , subvenționând o parte din dobândă.
Mecanismul de realizare a politicii de creditare a agriculturii de către stat era următorul: Guvernul punea, prin intermediul Băncii Naționale, la dispoziția unor bănci , respectiv Banca Agricolă, Banca de Dezvoltare , Banca Comercială și altele fondurile pentru susținerea dobânzilor la credite.
Categoriile de credit cu dobândă subvenționată și proprorția de susținere a dobânzii era următoarea:
credit pe termen scurt, cu dobândă anuală subvenționată în proporție de 60%, pentru aprovizionarea materială și realizarea producției agricole;
credite pe termen mijlociu, cu dobândă anuală subvenționată în proporție de 70%, destinate procurării de echipamente , tractoare , mașini și utilaje agricole, animale de producție și reproducție.
Credite pe termen lung, cu dobândă anuală subvenționată în proporție de 70% și o perioadă de grație de un an, în vederea realizării de investiții pentru construcții de adăposturi în zootehnie , spații de producție și depozitare, sere, plantații pomiviticole, introducerea și extinderea suprafețelor agricole în proprietate privată și irigațiile.
Un studiu foarte amănunțit asupra finanțării agriculturii (Teșliuc, 1996) a identificat opt forme diferite prin care fonduri din diferite surse erau acordate agriculturii în perioada 1993-1996. Aceste programe de finanțare-creditare direcționate au oferit producătorilor agricoli fonduri cu rate preferențiare ale dobânzilor. Aceste dobânzi erau sub nivelul dobânzilor comerciale și uneori chiar negative în termeni reali (inferioare ratei inflației).
Cele opt modalități de finanțare a agriculturii din perioada 1993-1996 sunt:
Credite acordate la rate preferențiale ale dobânzilor;
Credite cu dobândă subvențioantă , acordate conform Legii nr. 83/1993;
Finanțarea agriculturii prin credite preferențiale și subvenționarea dobânzii ad-valorem;
Credite preferențiale speciale și subvenționate ratei dobânzii variabile și reeșalonarea datoriilor neperformante;
Utilizarea fondurilor FPS pentru finanțarea restructurării societăților agricole cu capital majoritar de stat;
Finanțarea agriculturii prin folosirea fondurilor de la bugetul de stat;
Finanțarea agriculturii cu ajutorul creditelor preferențiale și a subvenționării dobânzii variabile.
Mecanismele de creditare a agriculturii în perioada 1992-1996
Sursa: sistematizare și prelucrare după : Teșliuc, Emil (1996) – Agricultural finance: an assessment of the costs and implicit transfers associated with the current system of agricultural finance , World Bank – ASAl.
tru aprovizionarea material*retitare a agriculturii de c* cump*000000000000000000000000000000000000000000000000000
În concluzie, pe parcursul primilor ani ai perioadei de tranziție, agricultura României a fost finanțată prin mecanisme variate, cu fonduri provenind din diverse surse. În afara bugetului de stat, aceste surse au fost Banca Națională și alte instituții financiare publice , ca de exemplu, întreprinderile și băncile comerciale de stat, precum și Fondul Proprietății de Stat. Sectorul agricol a beneficiat de transferuri importante de fonduri, neevidențiate în bugetul de stat. Aceste transferuri sunt numite „transferueri cvasifiscale” deoarece ele înseamnă subvenționarea implicită a beneficiarilor de credite, dar ele nu sunt incluse în buget.
Începând din 1997, obiectivele politicii de sprijinire financiară a agriculturii au fost formulate astfel încât să îndeplinească următoarele condiții:
Să fie transparente (toate tipurile de plăți să fie clar reflectate în buget);
Subvenționarea agriculturii să nu aibă efecte dăunătoare asupra stabilității macroeconomice;
Să ajungă nemijlocit la producătorul agricol , sub formă de plăți directe.
Sistemul de creditare s-a modificat în mod substanțial. Astfel, a încetat acordarea de credite direcționate. Acest lucru n-a însemnat încetarea finanțării agriculturii, ci doar acordarea de credite în condiții concurențiale și numai agenților economici fără datorii , capabili să ramburseze creditele contractate. Derularea acestor credite s-a făcut prin mai multe bănci comerciale, Banca Agricolă pierzând poziția de canal dominat pe care o avusese pănâ atunci în finanțarea sectorului agricol.
Astfel, în 1997, în structura bugetului MAA a fost introdus un nou capitol de cheltuieli – credite din resurse bugetare – care să vină în sprijinul producătorilor agricoli: fondul de finanțare a lucrărilor agricole și fondul grâului, care au reprezentat împreună 22% din bugetul MAA pe 1997.
Fondul de finanțare a lucrărilor agricole de primăvară a fost un fond de tip revolving în valoare de 550 miliarde lei; s-a derulat prin mai multe bănci comerciale, pe riscul acestora (fără garanții guvenamentale). Mecanismul de subvenționare a presupus acordarea de credite producătorilor agricoli, cu o dobândă anuală de 80% , perioada de rambursare fiind între 150-240 zile, în funcție de cultura înființată. Clienții puteau avea acces la credit numai dacă nu avea datorii restante.
Începând cu luna februarie 1999 (OG nr. 36/1999), s-a reluat acordarea de credite de investiții cu o dobândă anuală subvenționată în proporție de 70% pentru:
achiziționarea, din producția internă, de tractoare, combine, mașini și utilaje agricole, instalații de irigat, animale de prăsilă;
construirea și amenajarea de spații pentru cazarea și creșterea animalelor, sere, solarii;
înființarea de plantații viticole nobile, pomicole, și de arbuști fructiferi.
Creditele se acordă din resursele proprii ale băncilor comerciale, pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație de 1-3 ani, în funcție de destinație.
Beneficiarii de credite sunt producătorii agricoli individuali, societățile agricole cu personalitate juridică și asociațiile familiale , societățile comerciale pe acțiuni cu capital privat cu profil agricol, arendașii, precum și institutele și stațiunile de cercetare-dezvoltare cu profil agricol.
3.1.3. Subvenționarea input-urilor
În condițiile mecanismului financiar aplicat pentru campaniile agricole până în toamna anului 1996, integratorii, societățile comerciale de stat, controlau piețele de distribuție ale input-urilor. Sistemul financiar era lipsit de flexibilitate, presupunea încheierea unor contracte între integrator și producătorul agricol. Conform acestor contracte , producătorul agricol avea acces la o cantitate specificată de input-uri (în principal semințe și îngrășăminte chimice ) sau servicii (lucrări mecanice) în perioada de semănat/plantat, cu condiția contractării unei părți din producția de prețuri fixe (pentru unele produse , prețuri minime garantate de stat). Rezultatele unui sondaj efectuat în gospodăriile rurale în decembrie 1996 arată că peste 90% din producătorii agricoli privați individuali nu obțineau input-urile necesar prin astfel de contracte. Defavorizarea agriculturii private era subliniată cât se poate de evident de faptul că atât asociațiile familiale (fără personalitate juridică) cumpărau aceste input-uri cu plata pe loc.
În ceea ce privește subvenționarea, în perioada 1991-1996, mai multe input-uri au beneficiat de sprijin financiar, după cum urmează:
Alocații acordate de la bugetul pentru îngrășăminte chimice, reprezentând valoarea a 100 kg s.a./ha (N,P):
la grâu, condiția de obținere a alocației era contractarea a cel puțin 40% din producție cu agenți egonomici mandatați de stat,
la porumbul de sămânță, nivelul minim de contractare era de 90%,
la sfecla de zahăr, floarea-soarelui , in și cânepă, nivelul minim era de 80%,
la cartofi, pentru contractarea a 50% din producție , alocația era de 120 kg s.a./ha.
Reduceri de prețuri la semnințe certificate, pentru producătorii privați (acoperind circa 50% din prețul de piață în 1996) – la grâu, orz, orzoaică, floarea-soarelului, in și cânepă;
Acordarea de semnințe gratuite pentru reînsămânțarea terenurilor afectate de calamități naturale din primăvara anului 1996 la porumb, floarea-soarelui și legume;
Finanțarea de la bugetul statului a acțiunilor de protecția plantelor și carantină fitosanotară de interes național (pentru combaterea ploșniței cerealelor și bolilor foliare), reprezentând costul produselor fitosanotare și al aplicării tratamentelor de combatere la : grâu, orz, orzoaică, legume, fructe și cartofi;
Scutirea de taxe vamale a importurilor de tractoare, mașini, utilaje și echipamente pentru agricultură și industria alimentară.
Această politică s-a dovedit ineficientă , nestimulatoare , consumurile de input-uri scăzând dramatic comparativ cu perioada pretanziției, astfel: la îngrășăminte (atât la cele chimice, cât și la cele naturale) cantitățile totale aplicate în 1996 scăzuseră sub 40% față de 1989. Pe tipuri, cea mai accentuată scădere s-a înregistrat însă la îngrășămintele potasice, unde cantitățile aplicate în 1996 au reprezentat doar 9% față de 1989, iar la pesticide , 24% .
Din 1997, politicile de subvenționare a input-urilor au suferit câteva modificări, și anume:
S-a eliminat sistemul alocațiilor gratuite la îngrășăminte chimice condiționate de contractarea unei părți din producție cu agenți mandatați de stat;
Nivelul reducerilor de prețuri la semnințe certificate a scăzut de la 50 al 37%;
Pentru producătorii agricoli privați s-a introdus subvenția de stocare pentru depozitarea grâului de timp de 8 luni (august-martie) în unități specializate;
S-a introdus sistemul de cupoane, ce a urmărit acordarea proprietarilor de teren a unui sprijin direct, nerambursabil, pentru achiziționarea de input-uri pentru producția agricolă.
Sistemul de cupoane agricole
Cupoanele reprezintă un instrument financiar de subvenționare directă a veniturilor producătorilor agricoli privați.
Cupoanele sunt însemnate de valoare, care au fost distribuite gratuit proprietarilor privați de teren, pentru cumpărarea de input-uri. Prin obiectivele acestei măsuri de sprijin s-au numărat:
lărgirea bazei de finanțare a exploatațiilor privați de mici dimensiuni;
stimularea folosirii de input-uri în acest tip de exploatații;
mărirea cererii de input-uri;
stimularea apariției de distribuitori privați de input-uri pentru aceste exploatații (fiind cunoscută, de exemplu, reținerea fabricilor de îngrășăminte de a lucra cu clienți mărunți).
Principalele caracteristici ale sistemului de cupoane în 1997 au fost:
cupoanele au fost distribuite gratuit, prin intermediul poștei;
beneficiarii au fost proprietarii de teren agricol, în raport cu suprafața deținută, între o limită de 0,5 ha și una maximă de 6 ha , astfel încât fiecare proprietar a primit în 1997 între 1 și 6 cupoane;
astfel, au fost distribuite circa 10,6 milioane cupoane unui număr de 4,4 miliaone de proprietari de teren;
valoarea unui cupon a fost de 127360 lei /ha;
cupoanele puteau fi folosite pentru cumpărarea de intup-uri pentru campania de toamnă,
beneficiarii urmau să aleagă singuri destinația cupoanelor, ei putând opta pentru următoarele categorii de input-uri: semințe certificate și material săditor, îngrășăminte chimice, pesticide, motorină, lucrări mecanice;
cupoanele colectate de furnizorii de input-uri puteau fi decontate la băncile comerciale cu care MAA încheiase convenții în acest sens.
În 1998 și 1999 sistemul a fost îmbunătățit:
voaloarea cuponului a fost de 233000 lei în 1998 și 175000 în prima parte a anului 1999;
în 1998, utilizarea lui s-a făcut în proporție de 2/3 pentru campania de primăvară și 1/3 pentru cea de toamnă;
în 1999 valoarea a fost folosită integral pentru campania de primăvară;
limita maximă pentru acordarea de cupoane a fost ridicată până la 10 ha, iar numărul maxim de cupoane la 10;
criteriul de eligibilitate s-a lărgit, cuprinzând în plus acționarii, locatorii, unitățile de învățământ și cele de cult;
s-a modificat și lista categoriilor de input-uri ce puteau fi cumpărate cu cupoane:
– s-au adăugat: furaje combinate, medicamente pentru combaterea bolilor parazitare și de reproducție la animale;
– s-a eliminat motorina.
La cererea MAA, Banca Națională împreună cu Institutul de Economie Agrară (INCE) au efectuat în ianuarie 1998 ( după încheierea primei perioade de distribuție și utilizare a cupoanelor) un sondaj reprezentativ la nivel național ( 430 gospodării și 50 asociații din toată țara) pentru evaluarea impactului schemei de cupoane.
Sonadajul a arătat că ( tabelele nr. 7 și nr. 8):
numai 1,3 % din totalul cupoanelor distribuite au fost vândute sau date și 1,2 % nu au fost folosite;
peste 80 % din beneficiari le-au utilizat direct pentru cumpărarea de input-uri pentru campania de toamnă;
peste jumătate din beneficiari au cumpărat îngrășăminte;
peste un sfert din beneficiari au plătit cu cupoane lucrări mecanice;
principalii furnizori de îngrășăminte chimice pentru micii producători agricoli au fost unitățile COMCEREAL , CEREALCOM și fabricile de îngrășăminte;
principalii câștigători ai schemei de cupoane din 1997 au fost unitățile Agromec , la care o bună parte din activitate a reprezentat-o prestarea de servicii de mecanizare contra cupoane.
Tabelul nr. 7
Utilizarea cupoanelor în 1997
Sursa: Lăzăroiu, S.; Luca, L.; Teșliuc, E., 1998
Beneficiarii cupoanelor au fost liberi să-și aleagă furnizorii de input-uri. Cu excepția îngrășămintelor chimice, au fost utilizați furnizorii tradiționali (tabelul nr.8 ).
Tabel nr.8
Principalii furnizori de input-uri pentru schema
de cupoane din 1997
Sursa: Lăzăroiu,S.; Luca, L.; Teșliuc, E., 1998
Studiul a arătat că, în toamna anului 1998, la nivelul exploatațiilor de mici dimensiuni , cupoanele au contribuit în proporție de circa 36 % la finanțarea costurilor lucrărilor agricole pe hectar, având un efect vizibil de sprijinire a veniturilor.
La nivelul beneficiarilor, schema a fost primită, cu mențiunea că aceștia au cerut includerea în lista input-urilor ce se pot cumpăra cu cupoane și a furajelor combinate și a medicamentelor de uz veternizar (lucru care s-a și întâmplat începând cu 1998).
Sumele destinate schemei de cupoane (un transfer bugetar nerambursabil) au reprezentat 29 % din bugetul MAA pe 1997, 49,7 % în 1998 și 40,2 % în 1999. Dacă avem în vedere ponderea ei majoră în cheltuielile publice pentru agricultură, precum și suma unitară relativ redusă (datorită distribuirii pe scară largă) , se poate spune că schema cupoanelor a avut un efect clar de ajutor social.
Această schemă a fost concepută spre a fi aplicată o perioadă scurtă de timp ( 3-5 ani ).
În toamna anului 1999, s-a instituit un sistem de plată pentru motorină, pe bază de bonuri volorice, în vederea înființării culturilor de cereale păioase și efectuării arăturilor de toamnă. Acest sistem a funcționat numai în perioada octombrie 1999 – martie 2000. Finanțarea s-a făcut prin compensarea contravalorii bonurilor valorice preluate de către MAA de la Societatea Națională a Petrolului Petrom S.A., în contul arieratelor Petrom către bugetul de stat, în limita sumei de 400 miliarde lei.
Principalele deosebiri față de sistemul de cupoane:
sunt destinate numai cumpărării de motorină;
se pot utiliza numai pentru înființarea culturilor de cereale păioase și efectuărea arăturilor de toamnă;
beneficiarii sunt producătorii agricoli, cu excepția:
societăților comerciale agricole cu capital majoritar de stat;
societăților naționale cu profil agricol;
instituților și stațiunilor de cercetare –dezvoltare cu profil agricol;
bonurile valorice se distribuie de către DGAA, pe baza declarațiilor pe proprie răspundere ale beneficiarilor (ce conțin angajamentul acestora de a înființa (x) ha culturi cereale păioase și de a efectua (y) ha de arături de toamnă);
nu există o limită superioară pentru suprafața de teren pentru care se acordă bonurile volorice (se menține în schimb limita inferioară de 0,5 ha );
valoarea bonurilor este de : 100000 lei/ha pentru efectuarea de arături de toamnă și 200000 lei/ha pentru înființarea de culturi păioase.
Începând cu anul 2000 , sistemul de cupoane a suferit modificări , comparativ cu sistemele aplicate în anii precedenți, astfel:
aplicarea sistemului nu se limitează la anul 2000, ci se prevede și pentru anii următori;
au apărut beneficiari suplimentari, care primesc cupoane în mod direct, nu prin intermediul deținătorilor de teren:
asociațile (cu sau fără personalitate juridică);
societățile comerciale cu capital privat;
arendașii;
au apărut o serie de beneficiari:
locatorii;
instituțiile de învățământ și cercetare;
atribuirea cupoanelor se va face pe baza unor cereri-declarații , prin care beneficiarii declară pe propria răspundere suprafața de teren pe care o lucrează în regie proprie;
limita minimă de suprafață se menține la 0,5 ha;
numărul de cupoane se acordă diferit în funcție de categoria de folosință a terenului;
teren arabil: 5 cupoane / ha;
teren arabil cultivat cu sfeclă de zahăr sau legume : 10 cupoane / ha;
vii nobile și livezi: 12 cupoane / ha;
pășuni și fânețe : nu se acordă cupoane;
se acordă cupoane și pentru animale: pentru fiecare vacă sau bivoliță – 4 cupoane;
numărul de cupoane pe care le poate primi un beneficiar nu este limitat;
valoarea cuponului, precum și input-urile ce vor fi cumpărate cu cupoane vor fi stabilite anual prin OMAA (ordin al ministerului agriculturii) și nu prin hotărâre de guvern ca până acum;
în anul 2000, valoarea unui cupon era de 100000 lei ;
suma necesară sistemului de cupoane pentru anul 2000 este 5000 miliarde lei.
Ministerul agriculturii a anunțat că au intrat in vigoare noile reglementări privind sprijinul financiar acordat producătorilor agricoli, în baza OUG 12/2005 pentru modificarea OUG 61/2004.
Beneficiarii sprijinului financiar sunt producătorii agricoli care au terenuri de până la cinci hectare. Pentru fiecare hectar lucrat se acordă o subvenție de 2,5 milioane lei, efortul bugetar fiind de 15.000 miliarde lei, suma care nu este prevazută, in totalitate, in bugetul aprobat. Lipsa a circa 4.000 miliarde lei va duce la ajustarea anumitor culturi.
Până în prezent, 12 județe au primit bonurile valorice pentru susținerea culturilor agricole, urmând a se distribui și în celelalte județe. Ministerul agriculturii a precizat ca bonurile sunt lovite de nulitate, fiind personalizate, iar în cazul în care se depistează cazuri de tranzacționare a acestora se vor aplica amenzi contravenționale cuprinse intre 30-50 milioane lei, in conformitate cu OUG 12/2005.
Producatorii agricoli sunt sprijiniți și cu subvenționarea consumului de motorina, pentru cei ce înființeaza, intrețin și recoltă culturi agricole. Subvenționarea reprezintă 18% din prețul motorinei, sprijinul financiar acordându-se în etape. Dacă se face dovada ca s-a înfiintat cultura, se dau bani pentru intreținere, iar mai departe chiar pentru recoltarea culturii.
3.2. Instrumentele principale de susținere a agriculturii
în Uniunea Europeană
În Uniunea Europeană, principalul mecanism de intervenție este cel al „plățile compensatorii”. Agricultorii primesc compensații sub formă de plăți directe la hectar sau pe animal, fiind stimulați să-și raționalizeze costurile de producție și să obțină produse de calitate superioală. Compensarea integrală a veniturilor obligă agricultorii să producă mai mult, deoarece ei primesc ajutoarele indiferent de producție. În sistemul de susținere anterior anului 1992, agricultorii erau stimulați să producă mai mult pentru a-și spori veniturile, care erau dependente de prețul garantat ridicat și sporeau astfel excedentele.
Plata sumelor compensatorii este condiționată de „înghețarea terenurilor”, numărul de animale pe fermă și sistemul de creștere.
Suprafețele ce se pot cultiva în sistemul plăților compensatorii se stabilesc după o metodologie conform căreia statele membre le prevăd prin „Planurile de regionalizare”. Suprafața denumită „de bază regională” se stabilește ca medie a hectarelor unei regiuni și a suprafețelor medii cultivate de fiecare producător. Statele membre determină suprafețele de bază și le comunică înaintea fiecărei campanii agricole. După centralizarea informațiilor se reglează astfel suprafețele pe țări încât să nu depășească „suprafața de bază regională” pentru care se pot asigura plățile compensatorii. Planurile de regionalizare sunt definitivate și aprobate de Comisia Europeană. Prin „regiune” se înțelege un stat membru sau o regiune în interiorul unui stat membru, comform opțiunii statului respectiv. Sistemul de calcul și nivelul plăților compensatorii, se bazează pe prevederile Regulamentului nr. 1766/1992 și Regulamentul nr. 1251/1999, care stabilesc criteriile și condițiile ce trebuie să le respecte fiecare producător individual sau grupuri de producători aflați pe teritoriul Comunității.
Există două tipuri de plăți compensatorii pentru culturile de câmp:
plăți în regim general, pentru înghețarea terenurilor,
plăți în regim simplificat, pentru micii producători care produc mai puțin de 92 tone total cereale.
Suprafețele eligibile trebuie să se afle pe teritoriul Comunității în perioada 1998-1991, iar într-o campanie agricolă se depune o singură cerere pentru același teren.
Calculul plății compensatorii pentru suprafață se face înmulțind suma de bază pe tonă cu producția medie la hectar stabilită prin planul de regionalizare pentru regiunea respectivă.
Conform Regulamentului nr. 1251/1999 suma de bază se stabilește diferențiat pe culturi astfel:
pentru culturi proteice: 72,50 EURO/ tonă, începând cu anul de piață 2000/2001
pentru cereale, ierburi pentru însilozare și teren lăsat necultivat: 58,67 EURO/ tonă pentru anul de piață 2000/2001; 63,00 EURO/ tonă începând cu anul de piață 2001/2002
pentru in: 88,26 EURO/ tonă pentru anul de piață 2000/2001; 75,63 EURO/ tonă pentru anul de piață 2001/2002; 63,00 EURO/ tonă începând cu anul de piață 2002/2003.
Plata compensatorie, de 63 EURO / tonă, se majorează începând cu anul de piață 2002/2003, în vederea unei reduceri finale a prețului de intervenție la cereale. Această majorare a plăților compensatorii pentru suprafață va fi proporțională cu reducerea prețului de intervenție care se aplică în anii de piață 2000/2001 și 2001/2002.
Pentru suprafața cultivată cu grâu tare în zonele tradiționale de producție, la plățile compensatorii pentru suprafață se vor adăuga suplimentar 334,5 EURO / ha.
Obligația de a lăsa terenul nelucrat de către fiecare producător care solicită plăți compensatorii pentru suprafață va fi stabilită ca procent din suprafața sa cultivată cu diferite culturi arabile pentru care se folicită plata compensatorie și se va lăsa nelucrată, conform prevederilor acestei reglementări.
Procentul de bază referitor la obligația de a lăsa terenul nelucrat este stabilită în procent de 10% începând cu anul de piață 2000/2001 până în anul de piață 2006/2007.
Statele membre vor aplica măsuri adecvate privind protecția mediului corespunzător situației specifice terenurilor lăsate necultivat. Aceste suprafețe pot fi folosite pentru producția de materii destinate prelucrării în cadrul Comunității, a produselor care nu sunt destinate direct consumuului uman sau animal, cu condiția să se aplice un sistem eficace de control.
Statele membre vor fi autorizate să plăteasă un sprijin național de până la 50% din costurile de înființare a culturilor multianuale destinate producerii de biomasă pe terenurile necultivate.
Producătorii pot beneficia facultativ de plăți compensatorii suplimentare pentru terenul lăsat nelucrat, față de cota obligatorie.
Obligația de a lăsa terenul necultivat nu se aplică producătorilor care solicită plata compensatorie pentru o suprafață mai mică decât cea necesară pentru producerea a 92 tone cereale.
Pentru anii de piață 2000/2001 și 2001/2002, plățile compensatorii pentru suprafața cultivată cu oleaginoase sunt calculate prin înmulțirea sumelor de bază cu producția medie realizată la cereale, determinată prin planul de regionalizare din zona respectivă, astfel:
81,74 EURO/ tonă pentru anul 2000/2001
72,37 EURO/ tonă pentru anul 2001/2002
Totodată, statele membre au posibilitatea să stabilească plățile pentru oleaginoase pe baza producției medii regionale multianuale la oleaginoase, prin înmulțirea producției medii cu 1,95.
Pentru anii 2000-2002 s-a stabilit o suprafață maximă garantată la nivelul U.E. pentru plățile compensatorii specifice la semințe de oleaginoase, de 5.484.000 ha, fiind redusă cu procentul corespunzător suprafeței lăsată necultivată în mod obligatoriu pentru anul 1999 sau cu 10% dacă acesta este sub acest nivel.
Noile reglementări stabilesc ca intervenția la prețul untului și a laptelui praf să scadă cu 15% în trei perioade de timp egale, începând din 2005/2006. Cotele vor fi mărite cu 1,5% în trei perioade până la sfârșitul celor trei ani (2005/2008), paralel cu reducerile de preț începând din 2005, exceptând Iatalia, Grecia, Spania, Irlanda și Irlanda de Nord. Pentru aceste țări s-au aplicat măriri speciale a cotelor în 2000/2001. La sfârșitul acestei perioade de implementare, cotele vor fi mai mari cu 2,4%.
Plățile compensatorii s-au acordat pe baza unei scheme de ajutor, stabilit ca medie pe trei ani, conveniți dintr-o perioadă anterioară, urmându-se reducerea prețurilor și acoperirea pierderilor de venituri prin creșterea sumelor alocate sub formă de plăți directe. Acest mecanism a fost îmbunătățit în urma Agendei 2000. Prețurile s-au redus și-au crescut plățile directe, în limite care însă nu sunt cele așteptate cu privire la nivelul de competitivitate și veniturile agricultorilor.
Produsele vor fi standardizate pe an calendaristic, pe tonă, pe fermă și cu referințe individuale de calitate, eligibile prin recompense și fonduri disponibile pentru ferme. Aceste recompense vor fi de:
5,75 EURO/ tonă pentru anul calendaristic 2005;
11,49 EURO/ tonă pentru anul calendaristic 2006;
17,24 EURO/ tonă pentru anul calendaristic 2007.
Susținerea pieței are loc pe calea acordării de ajutoare (ajutoare de stat pentru transformare și comercializare), restituții la export, stocuri de intervenție, prime de orientare, retrageri și operațiuni asimilate, ajutoare de consum , alte ajutoare pentru reformă.
În procesul de reformă a pieței, unele ajutoare s-au restrâns (ajutoare de stocare), altele au fost eliminate (ajutoare pentru producție), s-au redus subvențiile la export și cantitățile de produse subvenționate. S-au introdus și noi măsuri de sprijinire a pieței, ca: prime de calitate, alocații pentru extensificarea agriculturii și pentru producția ecologică.
În etapa 2004-2007 a reformei, se vor aplica noi măsuri privind reducerea prețurilor de intervenție, în medie cu 25% , și o nouă abordare a sprijinului direct acordat producătorilor agricoli. Aceste măsuri se aplică pe ansamblul U.E., inclusiv pentru noile state membre și cele care vor adera în 2007.
În noua etapă a reformei PAC se introduce o schemă de plată unică pe exploatație care va înlocui treptat și în cea mai mare parte sistemul de plăților directe folosite în prezent.
Plata unică, ca sprijin pentru venitul unei exploatații, reunește toate ajutoarele directe acordate în prezent și va simplifica gestiunea acestora. Suma alocată va fi decuplată integral din producția obținută. Acest mecanism se va introduce treptat, din 2005 până în 2007. Statele membre pot menține unele elemente de cuplare a plăților directe de producție, pentru a evita dezechilibrele pieței și eventuala abandonare a producției. Până la generalizarea noului mecanism în toate sectoarele agriculturii (anul 2007) se vor folosi atât plata unică decuplată, cât și plățile directe nedecuplate sau decuplate numai parțial de producție.
Acordarea plății unice se va face cu respectarea unor obligații din partea beneficiarilor și va fi gestionată și monitorizată la nivel național, iar folosirea fondurilor comunitare va fi controlată de Comisia Europeană.
Statele membre pot folosi „plăți suplimentare” pentru a sprijinii actualele activități agricole importante pentru protecția mediului sau pentru creșterea calității și îmbunătățirea marketingului producției agricole. Aceste plăți pot folosi până la 10% din fondurile de plăți unice dintr-un stat membre sau altul. Plățile suplimentare se încadrează în limitele generale stabilite pentru sectorul respectiv.
În noul sistem de plăți, calculul sumelor se va faca având ca bază de referință istorică suprafețele și nivelurile de producție din anii 2000-2002 pentru toate statele membre. Întrucât între țări există situații diferite, introducerea plății unice se negociează, dar cu respectarea deciziilor Consiliului European privind referința istorică, termenele de implementare, disciplina financiară.
Se stabilește o singură plată pe exploatație, iar sprijinul se acordă în funcție de suprafață, numărul de hectare eligibile.
Aplicarea schemei de plată unică se face după următoarele reguli:
stabilirea drepturilor de a beneficia de plăți. Drepturile de-a beneficia de plăți revine fermierilor care folosesc pământ în mod activ pentru agricultură, în momentul în care intră în vigoare noua schemă și care pot dovedi că îndeplinesc cerințele impuse pentru perioada de referință stabilită (perioada de bază istorică). Titlurile de plată se bazează pe nivelurile istorice de referință (ajutoarele primite în perioada 2000-2002 pentru suprafețele marfă obținute). Fiecare titlu va fi calculat raportând nivelul de referință la numărul de hectare care a determninat acest nivel în perioada de referință istorică. Plățile ce revin fiecărui fermier se stabilesc pe hectar eligibil. Numărul de titluri este egal cu numărul de hectare eligibile. Hectarul eligibil declarat de fermier pentru a obține plăți prin schema de ajutor unic poate fi format din orice categorie de teren agricol, cu excepția suprafețelor cultivate cu culturi permanente. Nu pot fi considerate hectare eligibile și suprafețele cultivate cu fructe, legume și catrofi de consum.
Titlurile de plată pot fi transferate între fermieri aparținând aceluiași stat, cu sau fără pământ. Un stat membru poate defini regiuni care titlurile nu pot fi transferate în afara regiunii.
Schema de plată unică permite fermierului să aleagă modul de utilizare a pământului, respectiv structura culturilor, dar cu asigurarea condițiilor cerute de agrotehnică și de protecția mediului.
CAPITOLUL 4
PERSPECTIVELE SUBVENȚIONĂRII ÎN CONTEXTUL
ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Opțiunea clară a României de integrare în Uniunea Europeană impune măsuri radicale pentru depășirea actualei crize din agricultură și apropierea instituțională și structurală de standardele U.E.
Pentru ca agricultura să beneficieze de efectele favorabile ale integrării în momentul aderării, România ar trebuie să se aproprie într-un ritm rapid de standardele agricole europene. Modelul de modernizare al structurilor agricole și a întregului sistem agroalimentar este Uniunea Europeană, de a cărei performanță poate să se aproprie folosind sprijinul oferit, dar în primul rând bazându-se pe eforturile interne pentru creșterea capacității agriculturii de a se redresa și organiza astfel încât să fie pregătită în vederea obținerii de avantaje în urma integrării.
Alinierea la standardele Uniunii Europene impune un preț al modernizării care trebuie plătit și acesta va fi cu atât mai redus și cu rezultatele benefice, cu cât România va fi mai eficientă în realizarea următoarelor componente structurale în procesul de reformă:
definitivarea structurilor de proprietate, formarea și consolidarea structurilor viabile de organizare economică din agricultură, ca bază a sectorului agroalimentar modern.
Modernizarea tehnico-materială a agriculturii, corelată cu utilizarea rațională și calificarea forței de muncă din mediul rural și pe această bază creșterea productivității agricole și a veniturilor agricultorilor.
Dezvoltarea rurală integrată și durabilă.
Stabilizarea pieței agricole și pe acestă cale a prețurilor alimentelor prin crearea cadrului Organizării Comune a Pieței.
Elaborarea și implementarea unor politici agricole și de deyvoltare rurală coerente, tot mai apropriate de noile orientări ale PAC, care să aibă însă efecte favorabile în planul eficienței economice și să asigure obținerea de avantaje în urma integrăarii în Uniunea Europeană.
Politicile agricole practicate în etapa de tranziție nu au avut efectele scontate și nu au apropriat România de structurile agricole ale Uniunii Europene. Deși în procesul de reformă s-au produs schimbări cantitative și calitative, acestea nu sunt de natură să asigure funcționarea unei piețe agricole concurențiale, compatibile cu Piața Unică. Cele mai evidente efecte negative ale reformei sunt degradarea consumului alimentar al populației și creșterea inflației pe seama exploziei prețurilor produselor alimentare. Aceste efecte negative în procesul de reformă arată că politicile agricole practicate au fost inconsistente, nu au avut continuitate și nu au dat rezultatele așteptate.
În actuala etapă a tranzației, România trebuie să-și stabilească căi adecvate de restructurare a agriculturii, dar finalitatea să fie creșterea gradului de autosuficiență alimentară, echilibrarea balanței comerciale agricole, aproprierea de structurile agricole ale Uniunii Europene și de exigențele globalizării economice prin accelerarea reformei.
Legislația agricolă trebuie fundamentată pe principii și criterii care prefigurează viitorul României și accelerează reforma. Adoptarea Aquis-ului comunitar și implementarea acestuia necesită cunoașterea profundă a realităților românești, calcule de impact a efectelor politicilor agricole și modul de organizare și gestionare a piețelor agricole în U.E.
România, ca membră a Uniunii Europene, are șanse reduse să benefieze de subvenții pentru creșterea producției agricole. De aceea, până în momentul aderării, agricultura românească va trebui să se restructureze astfel încât să se aproprie de structurile existente în U.E. și de nivelul de competitivitate al acesteia, pe calea modernizării.
Agricultura României trebuie astfel pregătită în perioada de răgaz până la aderare, încât să ajungă treptat la un sistem de susținere similar cu cel viitor al Uniunii Europene. Sistemul de susținere a producției agricole în România, bazat pe garantarea prețurilor (Legea 83/1993), avea un conținut relativ asemănător cu cel practicat pe Piața Unică, dar nu a dat rezultatele scontate în perioada scurtă în care s-a aplicat. Nivelul scăzut al productivității agricole impune prețuri ridicate pentru ca producătorii să-și poată moderniza exploatațiile. Aceste prețuri nu puteau fi însă asigurate din cauza veniturilor scăzute ale populației și pentru că nu ar fi avut rațiune economică să se fi stabilit prețuri care să depășească nivelul prețurilor mondiale. Pe de altă parte, agricultorii români nu produc excedente pentru a primi „plăți compensatorii” pentru pierderile de venituri rezultate din limitarea producție și scoaterea din cultură a unor suprafețe. Totodată, România nu poate să impună taxe vamale ridicate care să asigure protecția produselor agricole, având ca bază costurile ridicate la care se obțin unele produse în interior , așa cum a procedat și în anumite limite mai procedează și în prezent Uniunea Europeană.
Dacă agricultura României ar fi avut un sistem puternic de exploatații agricole comerciale, care să producă mari cantități de produse și la costuri scăzute, atunci ar fi fost posibil ca „prețurile minime garantate” la produsele de interes național ( grâu, lapte, carne de porc, carne de pasăre), negociate în condițiile Legii 83/1993, să fi putut susține modernizarea tehnică și creșterea productivității agricole.
Dacă prețurile „minim garantate” (Legea 83/1993) ar fi avut un nivel ridicat, era posibilă o creștere substanțială a producției și ca urmare s-ar fi putut stabiliza piața, iar prețurile la consumator a produselor alimentare nu ar fi crescut în așa fel încât să se fi produs puseurile inflaționiste cunoscute până în prezent. Dar, neexistând un asemenea curs al susținerii agricole, neavând resurse pentru finanțarea și creditarea ieftină a agriculturii, România nu a beneficiat de o serie de avantaje privind ajustarea structurală și creșterea competitivității într-o perioadă scurtă de timp. Acest proces necesită organizare, finanțare și eficiență ridicată în aplicarea programelor de concentrare a ofertei agricole și de susținere a veniturilor.
Mecanismul utilizat pentru reducerea prețurilor garantate care au nivel ridicat în UE și eliminarea treptată a subvențiilor indirecte prin intermediul prețurilor, și înlocuirea lui cu susținerea veniturilor printr-un sistem de plăți compensatorii directe în vederea reducerii excedentelor agricole nu are rațiune de aplicare în prezent în România.
Pe baza armonizării legislative și instituționale vor trebui stabilite coordonate ale politicii agricole care să permită funcționarea normală a pieței și a apropierea de sistemul de gestiune al Organizării Comune a Piețelor din U.E.
Susținerea directă a veniturilor agricultorilor, care produc pentru piață, și a dezvoltării rurale este calea oportună în viitor. Important este însă ca să se practice mecanisme care să contribuie la creșterea competitivității și nu la menținerea stării de subzistență. Susținerea tuturor producătorilor agricoli nu este rațională, din lipsa fondurilor și din rațiuni de eficiență economică. Susținerea directă a producătorilor mici în U.E. are rațiuni legate de pericolul depopulării satelor, în condițiile unui număr redus de agricultori. Noțiunea de exploatație mică în U.E. nu este aceeași cu mica gospodărie țărănească de subzistență din România. Condițiile sunt cu totul diferite în prezent. Ele se pot aproprie numai pe măsura formării dimensiunilor economice ale exploatațiilor și reducerea numărului de agricultori.
Susținerea agriculturii românești în această etapă trebuie să aibă ca direcție performanța economică și nu protecția socială a milioanelor de producători agricoli neperformanți.
Sistemul de susținere a agriculturii până la momentul integrării în U.E. va trebui să creeze posibilitatea ca producătorii agricoli să-și poată cumpăra tractoare, utilaje și alte input-uri agricole, beneficiind de credite ieftine și să-și plătească ratele și dobânziile în schimbul produselor agricole. Acest mecanism nu poate fi aplicat în bune condițiuni fără crearea sistemului cooperatist de desfacere, aprovizionare, credit, asigurări în mediul rural și reorganizarea tuturor structurilor de marketing pe baza filierelor de produse. În acest scop, fondurile provenite din sursele externe trebuie orientate spre accelerarea modernizării tehnice a agriculturii și industriilor de prelucrare, precum și a formării unui sistem de distribuție specific pieței libere.
Susținerea directă a peste patru milioane de producători, prin sistemul de cupoane valorice, a fost o soluție populistă, care a pulberizat resursele financiare și a menținut subzistența. Trebuie găsite căi de susținere a performanței și aceste căi nu pot ocoli piața. Acordarea de ajutoare directe ar trebui să se facă la anumit nivel al suprafeței medii sau efective de animale pe o exploatație agricolă și pe bază de proiecte cofinanțate. Ar putea beneficia prioritar de această susținere producătorii individuali care lucrează suprafețe compacte mari, cei care arendează terenuri, precum și exploatațiile de tip asociativ. Producătorii agricoli trebuie orientați în direcția realizării celei mai mari părții de venituri din relațiile cu piața. Aceasta înseamnă că obținerea unor facilități trebuie legată de cantitățile de produse valorificate pe piață de către agricultori.
Măsurile de politică agricolă, regândite într-o formă nouă, adaptate condițiilor noastre,dar selective și elastice, trebuie să ne asigure premisele atingerii unei competitivități similare cu cea a Uniunii Europene, dar și posibilitatea reducerii și eliminării subvențiilor fără să se producă dezechilibre ale pieței, după integrarea României în U.E.
Va trebuie să avem în vedere faptul că este probabil ca, după aderare, România să nu poată beneficia de ajutoare directe, întrucât producătorii români nu suportă reduceri de prețuri la produsele agricole în baza reglementărilor OMC. Pe de altă parte, plățile compensatorii se acordă pentru controlul și reducerea producției și nu pentru stimularea creșterii acesteia. Negocierea „suprafețelor de bază” pe culturi și a „cotelor de producție” se face în funcție de rezultatele obținute în ultimii ani. Sau, nivelul redus al randamentelor și structura deficitară a culturilor și a producției agricole nu ne pot asigura avantajele scontate. Îmbunătățirea structurii de producție și creșterea randamentelor în sectoarele vegetal și zootehnic, până la aderare, ne pot asigura cea mai bună bază pentru negocierea în condiții avantajoase a „Dosarului agricol”.
Dintre măsurile de susținere a agriculturii, într-o primă etapă, ar putea să facă parte:
Reducerea fiscalității la produselor alimentare de bază, inclusiv a TVA, pentru stimularea consumului și pe această cale a ofertei agricole.
Susținerea creșterii ofertei de produse prin modernizarea exploatațiilor agricole pe toate căile posibile, dar având ca obiectiv crearea unui „sistem de exploatații comerciale viabile”. Aceste exploatații trebuie să asigure aprovizionarea urbană la prețuri accesibile consumatorilor și exportul. Micile gospodării țărănești nu trebuie excluse, ci stimulate pe măsura resurselor existente să-și asigure autoconsumul, dar agricultorii apți de muncă, care nu au timpul de lucru ocupat integral, să fie, direcționați spre alte activități economice în mediul rural, prin aplicarea diferitelor programe de dezvoltare rurală sau să li se asigure retragerea din activitate în condiții acceptabile.
Relansarea investițiilor în agricultură și în activitățile de prelucrare și comercializare a produselor; creșterea volumului de resurse și organizarea creditului agricol astfel încât costul acestuia să fie accesibil și adecvat activităților cu ciclu lung de producție.
Acceptarea temporară a sistemului de acordare a primelor la unele produse deficitare sau care se exportă în anumite perioade, în scopul realizării echilibrelor pieței.
Eliminarea elementelor de populism în sistemul de susținere agricolă și promovarea performanței.
Susținerea formării stocurilor publice și private de cereale până la un nivel care să asigure necesarul anual și exportul fără pericolul unor dereglări în aprovizionarea populației. Pe măsura creșterii și stabilizării recoltei, acest sistem poate reduce susținerea formării stocurilor.
Protecția la frontieră, în limitele admise de acordurile internaționale la care am aderat, și o mare grijă față de penetrarea produselor străine subvenționate în țările de origine și care intră cu taxe sau scutiri de taxe.
Aplicarea și susținerea unor programe de pregătire profesională permanentă a agricultorilor etc.
Susținerea selectivă a agriculturii românești are ca direcție în prezent creșterea producției și nu limitarea acesteia, întrucât oferta competitivă internă este inferioară cererii la majoritatea produselor. Creșterea randamentelor medii la hectar și pe animal și raționalizarea cheltuielilor ieftinesc produsele și fac ca oferta internă să devină competitivă în raport cu produsele din import. Susținerea unor activități economice complexe în mediul rural permite crearea surselor alternative de venituri, provenite din activități legate de serviciile agricole, prelucrarea materiilor prime, agroturism, întreținerea infrastructurilor, protecția mediului și înfrumusețarea peisajelor, activități în domeniile social și cultural etc.
În prezent, politica agricolă nu se bazează încă pe o legislație completă și coerentă, nu s-a creat cadrul instituțional complet care să promoveze măsurile preconizate și nu se asigură o finanțare sigură și eficientă.
România trebuie să acționeze până la aderare în direcția creșterii capacității zonelor rurale de absorbire a fondurilor comunitare, în scopul consolidării exploatațiilor de dimensiuni europene, prin stimularea selectării lor dintre gospodăriile de semisubzistență.
Din anul 2003, politica agricolă a României a început să fie corelată cu exigențele PAC, astfel încât, în anul 2007, să se asigure compatibilitatea necesară cu aceasta și să se țină seama de situațiile specifice din agricultura noastră. În urma încheierii negocierilor „Dosarul Agricol” (în iunie 2004), România s-a angajat ca până la aderare să introducă mecanismele PAC. României îi lipsește segmentul fermelor mijlocii, tocmai acesta trebuie sprijinit prioritar. În condițiile actuale, când reforma economică a făcut progrese și agricultura beneficiază de importante resurse financiare externe nerambursabile, mecanismele de politică agricolă folosite pot avea efectele scontate dacă deciziile vor fi fundamentate și se vor aplica corect.
După aderare, agricultura României va fi sprijinită în accelași condiții cu statele membre ale Uniunii Europene. Acordarea subvențiilor va fi condiționată de respectarea a numeroase standarde comunitare și va fi direcționată spre practicarea unor tehnologii care protejează și conservă mediul. Pe de altă parte, alinierea prețurilor comunitare la prețurile mondiale și larga liberalizare a schimburilor impun măsuri urgente pentru restructurarea și eficientizarea sectorului agricol.
de pia|O/ ton* ton*URO/ ton*esc criteriile +00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
CONCLUZII
Economic, societatea în care trăim, de la puterea publică și până jos, la nivel de individ, are un singur criteriu esențial: eficiența.
În cadrul domeniului productiv, eficiența economică exprimă raportul dintre rezultate și eforturile necesare pentru obținerea lor.
Necesitatea aprecierii eficienței economice în agricultură rezultă din importanța acestei ramuri în ansamblul economiei naționale (circa 20% din PIB), și din numărul mare al forței de muncă care activează aici (între 34-36% din forța de muncă activă a țării).
Agricultorii, numai prin eforturile lor, nu pot susține o dezvoltare corespunzătoare și de aceea este necesară intervenția statului pentru susținerea agriculturii.
Susținerea agriculturii românești în perioada de tranzație la economia de piață a cunoscut variații importante în ceea ce privește instrumentele și mecanismele economico-financiare folosite, fiind puternic influențată de politicile agricole ale guvernelor care s-au situat adesea pe poziții difetite față de obiectivele fundamentale comune necesare pentru orice guvern.
Atunci când se analizează eficiența activități de susținere prin subvenții de către stat a agriculturii , se pot avea în vedere rezultatele de ansamblu în producție ale acestei ramuri. Pe acest fundal putem formula concluzia cadru: involuția producției agricole, din 1989 și până astăzi la principalele culturi, specii și categorii de animale.
Indiferent de etapa, metoda sau instrumente, subvenționarea s-a făcut în primul rând, din rațiuni politice ale momentului, care în cea mai mare parte nu a ținut cont de aspectul economic având ca scop protejarea cu prioaritate a consumatorului și numai după aceea a producătorilor agricoli.
La nivelul producătorilor, subvenționarea a susținut agenții agricoli ineficienți, de regulă unitățile mari moștenite de la regimul precedent și mai puțin gospodăriile țărenești, datorită proporției lor reduse de participare la fluxurile economice de piață.
În prima etapă, peroada 1991-1993, sistemul de subvenționare nu a dus la stimularea ofertei, ci a epuizat resursele și a accelerat inflația.
În a doua etapă, perioada 1993-1996, politica de subvenționare a input-urilor s-a dovedit ineficientă, nestimulatoare și, mai ales, nesustenabilă, consumurile de input-uri scăzând dramatic comparativ cu perioada pretanziției.
În a treia perioadă 1997-2000 susținerea directă a peste 4 milioane de producători, prin sistemul de cupoane valorice, s-a dovedit a fi o soluție populistă, care a pulverizat resursele bugetare ale statului și a adâncit subzistența agriculturii.
În a patra etapă mecanismele de politică agricolă practicate au stimulat în mică măsură concentrarea producției și creșterea randamentelor la hectar și pe animal.
În perioada 2001-2004 s-au luat măsuri de creștere și îmbunătățire a ofertei agricole, s-au elaborat unele programe pentru stimularea obținerii produselor deficitare.
În prezent, toate ajutorele interne acordate agriculturii și agricultorilor provin din surse bugetare și se prevăd în Bugetul de Stat.
În politica agricolă dominanta principală nu a fost performanța utilizării alocărilor bugetare, ci protecția socială. Producătorii agricoli beneficiari de subvenții nu au avut răspunderi ferme în utilizarea lor. Sprijinul direct la hectar acordat gospodăriilor de subzistență are mai mult caracter de protecție socială pentru asigurarea supraviețuirii.
În anumite etape s-au implementat politici elaborate în condițiile preluării unor mecanisme de politică agricolă din Uniunea Europeană, din perioadele anterioare dar care erau inadecvate realităților agriculturii românești. Măsurile propuse și unele chiar aplicate în agricultura României vizau fie etape depășite, fie de perspectivă ale Politicii Agricole Comune, cum a fost cazul măsurilor de liberalizare prematură a prețurilor input-urilor agricole, înaintea liberalizării prețurilor produselor agricole, acordarea de credite cu dobânda pieței în condițiile unor rate excesive și a inflației galopante din primii ani ai tranzației.
Sprijinirea producătorilor agricoli nu are același conținut și semnificație cu plățile directe la hectar sau pe animal în U.E. Acestea se acordă condiționat, sunt monitorizate, iar beneficiarii sunt agricultorii care produc pentru piață, întrucât exploatațiile din țările membre de multă vreme nu mai produc pentru autoconsum. România nu a dispus de resurse atât de mari încât să folosească sistemul de susținere nelimitată a prețurilor produselor agricole așa cum acesta s-a folosit în primele decenii de politică agricolă în țările Comunității Europene, tot așa cum nu este rațional să se susțină financiar marea masă a gospodăriilor care produc pentru autoconsum.
Pe baza armonizării legislative și instituționale vor trebui stabilite coordonate ale politicii agricole care să permită funcționarea normală a pieței și a apropierea de sistemul de gestiune al Organizării Comune a Piețelor din U.E.
Susținerea directă a veniturilor agricultorilor, care produc pentru piață, și a dezvoltării rurale este calea oportună în viitor.
BIBLIOGRAFIE
1. LETITIA ZAHIU Politici și piețe agricole – regormă și
Integrare europeană -, Ed. Ceres,
București, 2005
2. DINU GAVRILESCU Economia agroalmentară, Ed. Expert,
DANIELA GIURCA Bucuresti, 2000
3. LETITIA ZAHIU Structurile agrare și viitorul politiciilor
VERONICA TONCEA agricole, Ed. Economică, București,
ALEXANDRU LAPUSAN 2003
FILON TODEROIU
MIHAI DUMITRU
4. LETITIA ZAHIU Politicile agroalimentare comparate,
ANCA DACHIN Ed. Economică, București, 2001
5. MARIAN POPESCU Lecții ale Tranziției – Agricultura 1990-
2000, Ed. Expert, București, 2001
6. DINU GAVRILESCU Lecții ale Tranziției – Spațiul rural și
IOAN DAVDOVICI sectorul agroalimentar romanesc, Ed.
DANIELA GIURCA Expert, București, 2001
7. DUMITRU DUMITRU Agricultura Romaniei – Tendințe pe
LUCIAN IONESCU termen mediu și lung, Ed. Expert,
MARIN POPESCU București, 1997
FILON TODEROIU
8. DINU GAVRILESCU Economia agroalimentară- delimitări,
permise, anticipări, Ed. Expert,
București, 1996
9. ION DONA Economia rurală, Ed. Economică,
București, 2000
10. GABRIEL POPESCU Probleme de politică agrară, Ed. ASE,
București, 2001
11. GABRIEL POPESCU Economie și politică agrară, Ed. ASE,
FLORENTINA CONSTANTIN București, 2004
12. GABRIEL POPESCU Economia și politica agrară (suport de
curs) , Ed. ASE, București, 1997
13. NITA DOBROTA Dicționar de economie, Ed Economică
1999
14. LETITIA ZAHIU Integrarea agroalimentară Europeană,
Ed. ASE, București, 2000
15. SUTA NICOLAE Integrarea economică europeană,
Ed. Economica, București, 1999
16. DUMITRU MIRON Economia integrării europene, Ed. ASE,
GABRIELA DRAGAN București, 2002
LAURA PAUN
FLORIN ILIE
MIHAELA CIBIAN
17. LUTAS MIHAELA Integrarea economică europeană, Ed.
Economică, București, 1999
*** w.w.w.agriculura româniei.ro
*** w.w.w.inforural.ro
*** ziarul „România Liberă”, Ediția a II-a, 22 ianuarie 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Subventionarea din Agricultura. Suport al Cresterii Eficientei Economice a Productiei Agricole (ID: 132958)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.