. Studiul Privind Gestiunea Deficitului Si Excedentului de Trezorerie
INTRODUCERE
Tema aleasă spre dezbatere în această lucrare este una de actualitate, combinând situațiile clasice de acoperire a deficitului de trezorerie precum și modalitățile de plasare a excedentului de trezorerie din Franța cu situații concrete din România.
În cazul României, gestionarea trezoreriei și efectuare de plasamente ale excedentelor de trezorerie sunt în faza de dezvoltare. În efectuare de plasamente de trezorerie, momentan, se implică doar o parte din firmele mari și în special firmele cu capital străin.
Lucrarea poate fi delimitată formal în trei mari părți: prima parte are în vedere prezentarea trezoreriei si prezentarea bugetului de trezorerie ,a doua parte se referă la existența unui deficit de trezorerie al unei întreprinderi și la modalități de acoperire a acestui deficit, iar a treia parte are în vedere modalitățile de plasare a excedentului de trezorerie. De asemenea, facând referire la cele trei părți ale lucrării, trebuie precizat că prima și a doua parte sunt, cu predilecție, teoretice, în timp ce, cea de-a treia parte îmbină analiza teoretică cu cea a datelor concrete. Studiul de caz s-a efectuat la West Bank Arad S.A. și face referire la plasamente în titluri de stat emise de Ministerul de Finanțe, având ca intermediar Banca Națională a României și băncile comerciale.
CAPITOLUL 1. PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Trezoreria este un element esențial și totodată principala restricție a gestiunii financiare a întreprinderii. În ea se concretizează rezultatele modului de realizare a activității și de respectare a cerințelor echilibrului financiar. Nu întotdeauna o întreprindere, care are exercițiul cu beneficii, are și o trezorerie pozitivă (disponibilități în bancă și în casă). Aceasta datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor și scadența lor ca încasări și plăți, decalaj care poate fi hotărâtor pentru soarta financiară a întreprinderii. Din evidențele statistice rezultă că cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de instabilitate economică atât macro cât și microeconomică: creșterea inflației, a ratei dobânzii, precum și scăderea ratelor de rentabilitate și a gradului de autofinanțare.
1.1. NOȚIUNEA DE TREZORERIE
Trezoreria poate fi definită ca surplusul de surse de finanțare ce se degajă din întrega activitate economică, respectiv diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment. Deși corectă în acești termeni, totuși definiția de mai sus are un caracter mai mult teoretic, bazat pe teoria echilibrului financiar al întreprinderii, dar este mai puțin operațională pentru o gestiune eficientă a trezoreriei.
O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia, ca active si pasive de trezorerie.Elementul de bază îl reprezintă lichiditățile(disponibilitățile bănesti), dar alături de ele apar activele financiare de trezorerie, iar în pasiv concursurile bancare sub forma creditelor de trezorerie și a celor de scont.
Relația de determinare a trezoreriei este:
TREZORERIA=LICHIDIȚĂTI+
ACTIVE FINANCIARE DE TREZORERIE-
PASIVE DE TREZORERIE
În aceste condiții TREZORERIA >=< LICHIDITĂȚILE
COMPONENȚA ACTIVELOR ȘI PASIVELOR DE TREZORERIE
tabel 1.1.
Având în vedere că atât trezoreria pozitivă cât și cea negativă antrenează costuri de gestiune(de oportunitate, prin nefructificarea excedentului de trezorerie și costuri de finanțare prin credite noi a deficitului de trezorerie), funcția de trezorier este una din cele mai responsabile pentru soarta întreprinderii. Cel mai adesea această funcție este îndeplinită de directorul financiar, de șeful serviciului financiar sau de către șeful serviciului de contabilitate.
Între obiectivele gestiunii de trezorerie cuprindem, în primul rând următoarele:
evitarea pierderilor în zilele de decontare, la încasările și plățile prin bancă ale întreprinderii;
creșterea operativității încasării creanțelor întreprinderii, fără a afecta politica față de clienți;
eșalonarea echilibrată și degajată a scadențelor obligațiilor de plată ale întreprinderii;
obținerea celui mai bun credit și la cel mai mic cost real al acestuia;
asigurarea unui sold „0” al trezoreriei, care nu antrenează nici costuri de finanțare și nici de oportunitate;
optimizarea utilizării excedentului de trezorerie, prin cea mai bună plasare a lichidităților, care să asigure rentabilitatea, siguranța și lichiditatea optime.
Toate aceste coordonate ale gestiunii trezoreriei sunt derivate din obiectivul general al finanțelor întreprinderii, respectiv creșterea valorii capitalurilor sale proprii.
1.2. BUGETUL DE TREZORERIE
Obiectivul unei politici de trezorerie este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea încasărilor și plăților, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Dacă echilibru nu poate fi atins în condiții acceptabile, atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale (buget de vânzări, de cheltuieli, de aprovizionări, dar și de investiții sau de cercetare și dezvoltare) și cel mai adesea politica creditelor pentru clienți, ritmul de investiții.
Bugetul de trezorerie este un tablou care are ca funcțiune previziunea încasărilor și a plăților, pornind de la planificarea cheltuielilor, din care sunt excluse cele neplătibile (cum ar fi amortizările și provizioanele calculate) și de la planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neîncasabile (respectiv producția stocată, vânzările pe credit).
Încasările cuprind:
a) vânzările cu plata imediată;
b) încasarea vânzărilor pe credit (din perioada anterioară);
c) vânzările de valori mobiliare;
d) vânzările de imobilizări;
e) obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
f) încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor și a altor venituri.
Plățile cuprind, de asemenea, achitarea previzibilă a următoarelor datorii:
a) plata cumpărărilor la vedere și pe credit (din perioada anterioară);
b) plata salariilor și premiilor;
c) plata cheltuielilor de exploatare, de administrație și de desfacere;
d) vărsarea impozitelor și taxelor la bugetul statului;
e) achizițiile de imobilizări;
f) plata dobânzilor și a ratelor scadente;
g) răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere;
h) vărsarea dividendelor către acționari sau a retragerilor de fonduri de către proprietari.
Diferențele lunare (sau la altă perioadă) cumulate, dintre încasări și plăți, conduc la evoluția previzibilă a trezoreriei pe baza căreia se fundamentează deciziile de regularizare (acoperire sau plasare):
–dacă diferențele sunt pozitive (încasările > plățile) atunci este necesară utilizarea acestor excedente, pentru a nu sta nefolosite: plasamente pe termen scurt, reducerea fondurilor de rulment și eliberarea unor sume în vederea utilizării lor, eventual pentru investiții; plata mai rapidă a furnizorilor ceea ce contribuie la creșterea credibilității și bonității;
–dacă diferențele sunt negative (încasările < plățile), în funcție de mărimea lor și de durata menținerii acestora, se va decide fie la o sporire a fondului de rulment, fie la apelarea la credite pe termen scurt. Recurgerea la aceste măsuri de acoperire se face numai după epuizarea altor măsuri preliminare de redresare a deficitului prin: avansarea unor încasări, amânarea unor plăți, renunțarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau realizarea unor încasări excepționale (vânzarea unor active imobilizate sau circulante disponibile etc.).
În funcție de datele disponibile și de interesele gestiunii financiare se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale, sau anuale.
În funcție de modalitatea de luare în calcul a încasărilor și plăților se poate distinge un buget brut de trezorerie, cuprinzând toate încasările și plățile perioadei și un buget net, obținut prin ajustarea profitului net cu veniturile și cheltuielile, care nu antrenează încasări, respectiv plăți, rezultând evoluția previzibilă a situației financiare a întreprinderii.
1.3. ELABORAREA BUGETULUI DE TREZORERIE
În elaborarea bugetului de trezorerie, două sunt fazele mai importante: (1)previziunile încasărilor și plăților și (2)determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor cu plățile.
Faza a doua cuprinde două operații: (a)determinarea soldurilor de trezorerie, înainte de acoperire; (b)acoperirea, prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie. Costul creditelor generează plăți suplimentare, care majorează necesarul de finanțat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri care majorează încasările.
Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetări a întreprinderii, iar trezoreria va fi rezultanta previziunilor din celelalte bugete:al vânzărilor,al aprovizionărilor,al cheltuielilor de personal,al investiților,al administrației etc.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existența a trei documente de evidență și previziune:bilanțul de deschidere al perioadei de gestiune(bilanțul exercițiului încheiat),contul de rezultate previzional,planul de investiții și de finanțare și bilanțul previzional.
Trezoreria este determinată de fluxurile financiare ale perioadei de gestiune,determinate de veniturile și cheltuielile perioadei și de modificarea soldurilor creanțelor și datoriilor de la începutul și sfârșitul perioadei.
Încasările = S0 + Venituri planificate – S1
perioadei (creanțe inițiale) ale perioadei (creanțe finale)
Plățile = S0 + Cheltuieli planificate – S1
perioadei (datorii inițiale) ale perioadei (datorii finale)
Bugetul de Bilanțul de Contul de rezultate Bilanțul
Trezoreriei deschidere previzional.Planul de previzional
investiții și de finanțare
Orizontul de previziune a trezoreriei este diferit, în funcție de obiectivele urmărite de gestiunea financiară și în funcție de scadențele încasărilor și a plăților întreprinderii. Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, dacă se urmărește profitul anual al trezoreriei sau dacă înteprinderea este de talie mică și are scadențe, la încasări și la plăți, trimestriale sau mai mari de 90 zile. Orizontul de previziune poate fi de câteva luni (4–6 luni), dacă se urmărește optimizarea finanțării pe termen scurt sau scadențele sunt lunare și mai mari de 30 zile. Cel mai adesea orizontul de timp este de la o zi la o lună în care se urmărește graficul zilnic al încasărilor și plăților, cu scadențe chenzinale, decadale și semidecadale.
O previziune pertinentă a trezoreriei se face la nivel anual, cu defalcare pe luni și cu o detaliere pe săptămâni pentru primele două sau trei luni ale anului de plan. Previziunea va fi revizuită permanent în tot cursul anului și detaliată după necesități.
CONSTRUCȚIA BUGETULUI DE TREZORERIE
tabel 1.2.
1.4. PREVIZIUNEA ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR
Previziunea încasărilor este operația fundamentală pentru procesul de bugetare al întreprinderii și în ultimă instanță, pentru elaborarea bugetului de trezorerie. De la cifra vânzărilor pornesc previziunile pentru aprovizionări, pentru personalul necesar, pentru investiții. O dată stabilită cifra vânzărilor anuale și repartizarea ei lunară, previziunea încasărilor, din aceste vânzări anurgerea la aceste măsuri de acoperire se face numai după epuizarea altor măsuri preliminare de redresare a deficitului prin: avansarea unor încasări, amânarea unor plăți, renunțarea pentru moment la efectuarea unor cheltuieli sau realizarea unor încasări excepționale (vânzarea unor active imobilizate sau circulante disponibile etc.).
În funcție de datele disponibile și de interesele gestiunii financiare se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale, sau anuale.
În funcție de modalitatea de luare în calcul a încasărilor și plăților se poate distinge un buget brut de trezorerie, cuprinzând toate încasările și plățile perioadei și un buget net, obținut prin ajustarea profitului net cu veniturile și cheltuielile, care nu antrenează încasări, respectiv plăți, rezultând evoluția previzibilă a situației financiare a întreprinderii.
1.3. ELABORAREA BUGETULUI DE TREZORERIE
În elaborarea bugetului de trezorerie, două sunt fazele mai importante: (1)previziunile încasărilor și plăților și (2)determinarea și acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din compararea încasărilor cu plățile.
Faza a doua cuprinde două operații: (a)determinarea soldurilor de trezorerie, înainte de acoperire; (b)acoperirea, prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de trezorerie. Costul creditelor generează plăți suplimentare, care majorează necesarul de finanțat, iar plasamentele de trezorerie sunt aducătoare de venituri care majorează încasările.
Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetări a întreprinderii, iar trezoreria va fi rezultanta previziunilor din celelalte bugete:al vânzărilor,al aprovizionărilor,al cheltuielilor de personal,al investiților,al administrației etc.
Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existența a trei documente de evidență și previziune:bilanțul de deschidere al perioadei de gestiune(bilanțul exercițiului încheiat),contul de rezultate previzional,planul de investiții și de finanțare și bilanțul previzional.
Trezoreria este determinată de fluxurile financiare ale perioadei de gestiune,determinate de veniturile și cheltuielile perioadei și de modificarea soldurilor creanțelor și datoriilor de la începutul și sfârșitul perioadei.
Încasările = S0 + Venituri planificate – S1
perioadei (creanțe inițiale) ale perioadei (creanțe finale)
Plățile = S0 + Cheltuieli planificate – S1
perioadei (datorii inițiale) ale perioadei (datorii finale)
Bugetul de Bilanțul de Contul de rezultate Bilanțul
Trezoreriei deschidere previzional.Planul de previzional
investiții și de finanțare
Orizontul de previziune a trezoreriei este diferit, în funcție de obiectivele urmărite de gestiunea financiară și în funcție de scadențele încasărilor și a plăților întreprinderii. Un buget de trezorerie poate fi încheiat pe un an, dacă se urmărește profitul anual al trezoreriei sau dacă înteprinderea este de talie mică și are scadențe, la încasări și la plăți, trimestriale sau mai mari de 90 zile. Orizontul de previziune poate fi de câteva luni (4–6 luni), dacă se urmărește optimizarea finanțării pe termen scurt sau scadențele sunt lunare și mai mari de 30 zile. Cel mai adesea orizontul de timp este de la o zi la o lună în care se urmărește graficul zilnic al încasărilor și plăților, cu scadențe chenzinale, decadale și semidecadale.
O previziune pertinentă a trezoreriei se face la nivel anual, cu defalcare pe luni și cu o detaliere pe săptămâni pentru primele două sau trei luni ale anului de plan. Previziunea va fi revizuită permanent în tot cursul anului și detaliată după necesități.
CONSTRUCȚIA BUGETULUI DE TREZORERIE
tabel 1.2.
1.4. PREVIZIUNEA ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR
Previziunea încasărilor este operația fundamentală pentru procesul de bugetare al întreprinderii și în ultimă instanță, pentru elaborarea bugetului de trezorerie. De la cifra vânzărilor pornesc previziunile pentru aprovizionări, pentru personalul necesar, pentru investiții. O dată stabilită cifra vânzărilor anuale și repartizarea ei lunară, previziunea încasărilor, din aceste vânzări anuale, se fundamentează pe o evidență statistică a eșalonării în timp a încasării veniturilor lunare.
În funcție de ramura economică, între momentul vânzărilor și cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj semnificativ, de la 30 la 90 zile. Previziunea încasărilor trebuie să țină cont de modificările ce vor avea loc în structura vânzărilor și în gradul de solvabilitate al clienților întreprinderii, care vor influența decalajul între datele livrărilor și cele ale încasărilor.
Previziunea plăților se face la fel cu cea a încasărilor (în principiu), pornind de la previziunea cheltuielilor și de la eșalonarea previzibilă a plăților pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a cheltuielilor determină o serie de particularități atât în privința previziunii mărimii lor anuale, cât și a eșalonării scadenței lor de plată.
Astfel că aprovizionările cu materiale se planifică în corelație cu stocurile și cu previziunea aprovizionărilor, în funcție de programul de fabricație (în industrie, construcții, agricultură etc.) sau în funcție de programul de comercializare (în comerț). Scadențarea la plată a acestor aprovizionări se face într-un mod similar cu previziunea eșalonării încasărilor.
Previziunea cheltuielilor de personal se face în funcție de politica întreprinderii privind forța de muncă, în contextul obiectivelor financiare urmărite și al mișcării sindicale (angajări, concedieri, pensionări,recalificări, promovări). Scadența salariilor nete este chenzinală, în timp ce plata cheltuielilor sociale este, de regulă, lunară.
Impozitele și taxele au termene fixe de plată și adesea lunară. Mărimea lor se determină în funcție de veniturile, respectiv profitul întreprinderii.
UTILIZAREA BUGETULUI DE TREZORERIE
Bugetul de trezorerie e construit plecând de la previziunile de încasări și plăți clasate după natură.
Orizontul previziunilor bugetului de trezorerie este în general de 1 an. În practică însă partea cea mai fiabilă a bugetului de trezorerie e cea care privește 3 sau 4 luni viitoare. Nu are sens să fie luate decizii de finanțare sau plasament privitoare la lunile de după, pe datele fragile care vor fi inevitabil revizuite. Bugetul de trezorerie susține cadrul decizional care permite determinarea politicii de finanțare și plasament pe termen scurt. Orizontul de decizie pe 3 luni corespunde perioadei maxime a creditelor prin efecte sau bilete.
Există deci o coerență între durata politicii de gestiune a trezoreriei pe termen lung și lungimea maximală a mijloacelor de finanțare sau plasament luate în considerare de trezorier. Perioadele de recurs la scont sau la credite mobilizate prin bilete, vor fi astfel prevăzute.
Trezorierul va putea negocia în avans cu parametrii financiari. Va putea de asemenea să lanseze un program de emisiune a biletelor de trezorerie, sau de a pune la punct o linie nouă de credit pe termen mediu. Dacă contrar, apar excedente de trezorerie el va alege plasamentul cel mai adecvat. Alte preocupări pot fi de asemenea integrate în bugetul trezoreriei: astfel în luna decembrie numeroase întreprinderi au tendința de a păstra disponibilități în bancă pentru a ameliora prezentarea bilanțului lor anual. Caracterul decizional al bugetului de trezorerie apare în lunile consacrate alegerii de finanțare și plasament.
Bugetul de trezorerie este astfel cadrul adecvat elaborării unei adevărate politici de trezorerie. Aceasta constă în fixarea volumului și duratei de finanțare și plasament, de efectuat sau de modificat, în cursul orizontului fixat de buget. Alegerea instrumentelor utilizate e o decizie de aplicare . Se remarcă în mod special că nu există o coerență absolută între maturitatea instrumentelor alese și durata necesarului știind că plasamentele sau finanțările pot fi reânoite.
1.6. ACOPERIREA SOLDURILOR DE TREZORERIE
Înainte de apelarea la credite, pentru acoperirea soldului previzional definitor, se impun a fi luate mai întâi, unele măsuri ce decurg dintr-o logică firească a gestiunii trezoreriei. În primul rând se acționează pentru avansarea unor încasări și pentru amânarea unor plăți. În al doilea rând se încearcă renunțarea pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli. În sfârșit se acționează pentru realizarea unor încasări excepționale (vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile).
Soldul deficitar urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie și de scont a căror selecție și dozare ține de „arta” trezorierului de a optimiza mărimea costului real al acestora.
În ceea ce privește analiza provenienței soldului previzional excedentar el poate provenii fie dintr-un fond de rulment prea mare ca urmare a contractării unor datorii financiare fără o întrebuințare imediată fie dintr-o nevoie a fondului de rulment mai mică.
În primul caz se pune problema negocierii între costul datoriilor financiare și randamentul plasamentelor pe termen scurt.
În al doilea caz mai des întâlnit se urmărește un plasament de trezorerie cât mai rentabil, cât mai puțin riscant, cu cea mai bună lichiditate.
CAPITOLUL 2. MOBILIZAREA CREANȚELOR COMERCIALE ȘI A STOCURILOR
Mobilizarea creanțelor comerciale permite înteprinderii să-și reducă nevoile financiare pe termen scurt, folosind tehnici de finanțare având drept contrapartidă probabilitatea încasărilor legate de creanțe față de clienți sau de vânzările de produse din stoc. O astfel de mobilizare a rămas mult timp atașată posesiei de către înteprindere a unui titlu de creanță sub forma unui efect comercial, bilet de schimb sau bilet de ordin. De curând mobilizarea creanțelor comerciale nematerializate de efecte comerciale și-a reluat dezvoltarea prin jocul legilor Dailly a căror principală consecință a fost nașterea creanțelor spre profitul băncilor. Din această cauză este din nou acceptată utilizarea CMCC căzut în discretitudine din motive de incertitudine aduse de creanțele simple.
Alte forme de mobilizare a creanțelor comerciale vor fi semnalate pentru a putea compensa lacunele sau imposibilitățile legate de mijloacele descrise.
De fiecare dată când va fi nevoie, expunerea mijloacelor va fi însoțită și de aplicația practică.
2.1. Creditele de scont
A. Principiul
Scontarea este un avans spre finanțare remis de bancă, care va asigura acoperirea acestuia, a unui efect comercial. Mărimea acestui avans este egală cu mărimea nominală a efectului din care se scade dobânda, care este de asemenea precalculată. Această practică este posibilă în măsura în care întregul efect comercial are o dată de scadență. Deci durata creditului este scurtul termen remis scontării (posterioară datei creanței) care este data de scadență înscrisă pe bilet. Ea este de maxim 90 de zile. Această formă de credit este foarte folosită în Franța deoarece ea reprezintă aproape 50% din creditele pe termen scurt asigurate de sistemul bancar francez. Efectele mobilizate nu mai sunt contabilizate de către întreprindere care nu mai deține titlul de creanță remis de bancă. Aceste efecte figurează în elemente în afara bilanțului.
Banca nu acceptă obligatoriu toate efectele de care înteprinderea poate dispune:
– Anumite efecte nu sunt mobilizate fie din cauză că ele sunt încă în posesia unui client căruia i-a fost trimis spre acceptare (pentru reducerea riscului de neplată a datoriei), fie că nu pot fi acceptate de bancă din cauză că sunt creanțe asupra unui client incert. De exemplu cambiile spre o înteprindere care nu mai poate beneficia de semnătura Băncii Franței, deci nu mai poate beneficia de refinanțare prin intermediul băncilor.
– Înteprinderea trebuie să negocieze cu banca mărimea plafonului scontului care-i poate fi acordat. În general, cu greu poate obține o finanțare echivalentă cu mărimea cifrei de afaceri pe două luni pentru întregul credit de trezorerie.
În cazul neplatei valorii, mărimea cambiei este debitată din contul de disponibil de la bancă al înteprinderii căreia chiar ea i l-a garantat că-l va acoperii.
Mânuirea efectelor pe suport de hârtie duce la o muncă de mobilizare complicată deoarece se face manual. "Cambia scrisă" a fost instituită în 1973 pentru a eficientiza inconvientele manipulării cambiilor câteodată numeroase. În acest caz, efectul comercial nu circulă, deoarece scrisul acestui efect este prezentat debitorului la plată (de unde și denumirea procedeului). Compensarea este, deci, realizată informatic.
B. Utilizarea scontării în echilibrarea planului
În cadrul unei analize previzionale, recurgerea la folosirea scontării poate fi sistematizată verificând dacă riscul nu depășește plafonul autorizat. Următoarele principii se vor reține pentru realizarea unui plan de trezorerie.
– Doar efectele necesare vor face obiectul unei mobilizări. Va fi vorba deci despre o tendință spre trezorerie zero la scară lunară, ținând seama eventual de necesitatea de a conserva o încasare minimală cu titlul de acoperire a riscului de neplată. Anumite înteprinderi, pentru a simplifica contabilizarea scontului, recurg la o scontare periodică a efectelor. Consecința poate să-i fie o mobilizare excesivă și, deci, un cost de oportunitate care să ducă la o folosire neeficientă a resurselor.
Exceptând cazurile în care apar insuficiențe cronice de efecte mobilizabile pentru a acoperii nevoile, înteprinderea nu este obligată să-și mobilizeze întregul portofoliu de efecte. Totuși, o astfel de politică de ajustări precise, cere folosirea unui personal calificat pentru a face față nevoilor mobilizării efectelor. Întreprinderile mici nu au tot timpul mijloacele de personal necesare și competitive (rețele de calculatoare apte să faciliteze munca).
– Acoperirea creanțelor comerciale de către bancă este considerată ca o plată certă (nu sunt neplăți la scadență).
– Înteprinderea va înapoia un procent mediu de efecte mobilizate pentru sconturi. Este vorba de a cuantifica mărimea efectelor disponibile din portofoliu și a celor aflate în circulație.
– Totalul sconturilor disponibile vor fi considerate divizabile fără probleme. În acest caz ar fi interesant să clasăm efectele după valorile lor crescătoare sau descrescătoare a totalurilor, înainte de a le gestiona mai bine. Această practică este evident imposibilă în condițiile unui plan de trezorerie lunar, unde doar mărimea totală a cifrei de afaceri este cunoscută.
– Duratele scadențelor sunt considerate omogene lună de lună ca și cum ar fi fost create la aceeași dată.
Utilizarea scontării efectelor comerciale pentru echilibrarea unei situații a trezoreriei prezintă deci avantajele supleții și libertății lăsate întreprinderii, în limitele importante în utilizarea acestui procedeu de finanțare.
– Efectele nu sunt tot timpul disponibile spre scontare, din motive de amânare a acceptării și de amânări administrative.
– Proporția creanțelor față de clienți materializate prin efecte de comerț poate fi slabă (ca și în exemplul anterior). Acest fapt este cu atât mai important cu cât în anumite sectoare de activitate se refuză des să se accepte efecte comerciale, ceea ce anulează acestora din urmă aproape toată posibilitatea de mobilizare.
– Manipularea hârtiilor nu este întru-totul compatibilă cu accelerarea relațiilor comerciale prin jocul mijloacelor de transmitere moderne (telex, telematice, gestiunea conturilor prin minitel).
Spre a răspunde acestor limite a fost creat în 1966 C.M.C.C., Creditul de mobilizare a Creanțelor Comerciale, sub noua sa formă de non garanție, adică de a nu transmite băncii proprietatea creanței.
2.2. Mobilizarea creanțelor în cadrul legii Dailly
A. Principiul
Creditul de mobilizare a creanțelor comerciale (C.M.C.C.) este aproape căzut în desuetitudine din cauza puținelor avantaje pe care el le avea pentru bancher, în comparație cu scontarea. În concluzie C.M.C.C. garantat nu a văzut niciodată lumina zilei, și a trebuit să aștepte legea Dailly din 02 ianuarie 1981, modificată prin legea din 24 ianuarie 1984, pentru a i se da un nou imbold în mobilizarea creanțelor comerciale.
Legea Dailly a instituit posibilitatea cesiunii și creării de creanțe comerciale în profitul băncii, care în contrapartidă asigură finanțarea pentru aceeași mărime a necesarului de fond de rulment născut din exploatare. În acest caz, nu mai este nevoie să se creeze efecte comerciale supuse acceptării, ci este <<suficient>> de a putea identifica creanțele comerciale pe baza facturilor.
B. Utilizarea mobilizării << Legii Dailly>>
Schema finanțării nevoilor de exploatare prin mobilizarea creanțelor comerciale este similară, în aparență, celei de scontare: resursele prelevate pe parcursul unei luni, date, sunt afectate finanțării unui sold lunar după prelevarea agio datorate băncii. În practică, faptul de a nu mai fi nevoit să materializezi creanța într-un efect comercial implică o munca de relevare sistematică a creanțelor comerciale.
În momentul mobilizării fiecărei creanțe înteprinderea stabilește ridicarea creanțelor comerciale (facturi) pe care ea le dorește să le transforme în finanțe. Aceste creanțe sunt regrupate după data scadenței. Remiterea acestor facturi la bancă, duce la cesiunea creanței celei din urmă, fără a fi nevoie să fie anunțați clienții. În contrapartidă banca acordă o finanțare pe durata creanței (luând locul clientului), în limita unui plafon nestabilit, și deducerea se face pe baza aceluiași ordin ca și-n cazul scontului. Bancă este cea care percepe plata la scadență.
Recurgerea la modalități de finanțare prevăzute în legea Dailly permite înteprinderii să-și acopere mai bine nevoile de finanțare, recurgând la mobilizarea creanțelor nematerializate în alte efecte. Ea raspunde bine constrângerilor înteprinderilor nedispunând de suficiente efecte de încasat. Din contră, ea nu permite să dispună de resurse suplimentare în cazul înteprinderii, care chiar în cazul scontării se găsea în imobilitatea scontării totalității facturilor sale din cauza plafonului restrictiv impus de bancă.
Se reține că utilizarea posibilităților legii Dailly permite mobilizarea unei mai mari proporții de creanțe comerciale atunci când nevoile de trezorerie sunt de natură permanentă. Din contră, această posibilitate nu permite todeauna să reglezi problemele de nevoi urgente și limitate în timp. În acest caz, alte mijloace de finanțare trebuiesc utilizate, cele cum sunt: creditele de companie sau creditele de restructurare a fondurilor de rulment.
2.3. Alte forme de credit legate de exploatare
2.3.1. CREDITUL DE FINANȚARE AL EXPORTULUI
Creditul este indispensabil comerțului internațional deoarece amânarea plății constitue un element important pentru obținerea de contracte, îndeosebi pe piețele dominate de cumpărători. În consecință, modalitățile financiare au devenit un element important și adesea determinant al operațiunii de export.
Creditele pe termen scurt au fost puse la punct în mod treptat, după cel de-al doilea război mondial, în scopul adoptării sistemului de credit național dintr-o țară la cerințele comerțului exterior. Ele s-au dezvoltat ca urmare a înființării în diverse țări a unor bănci specializate în deservirea activității de comerț exterior (Banca Franceză de Comerț Exterior, Export-Import Bank (Eximbank) – S.U.A.)
Principalele categorii de credite pe termen scurt sunt următoarele: a) creditele de prefinanțare; b) creditele de mobilizare a creanțelor; c) credite speciale de trezorerie.
a) Creditele de prefinanțare sunt acordate de bănci în scopul de a permite industriașilor să-și finanțeze nevoile curente sau excepționale rezultate din activitatea lor de export. Ele pot fi refinanțate la banca centrală sau la banca specializată de comerț exterior. Prefinanțarea privește exporturile de mașini și instalații complexe, ansamblurile livrate la cheie, lucrările executate în străinătate, urmărind acoperirea decalajului de trezorerie apărut ca urmare a încasărilor insuficiente obținute de exportator la semnarea contractului sau în perioada de fabricație, care nu ajung pentru acoperirea cheltuielilor de producție.
Aceste credite sunt acordate direct întreprinderilor care efectuează exportul, însă adesea se acordă și subcontractanților, proporțional cu ponderea lor în realizarea operațiunii. Mărimea creditului depinde de deficitul de trezorerie suportat de exportator. Ea se determină printr-un plan de finanțare săptămânal, în care se înscriu încasările realizate de exportator la semnarea contractului și în cursul perioadei de fabricație și cheltuielile ocazionate de fabricarea produsului exportat. Creditul de prefinanțare poate ajunge la 90% din descoperitul săptămânal determinat în modul acesta.
Costul creditului de prefinanțare este rata de bază a dobânzii bancare, la care se adaugă comisioanele bancare. Creditul de prefinanțare se rambursează, de obicei, din alte credite acordate ulterior exportatorului sau importatorului din străinătate.
b) Creditele de mobilizare a creanțelor permit exportatorilor care au acordat partenerilor lor străini o amânare de plată (de exemplu de până la 18 luni) să încaseze imediat contravaloarea creanțelor lor. Pentru aceasta este suficient să sconteze creanțele respective la o bancă. Acest credit poate acoperi valoarea totală sau numai o parte din valoarea creanțelor.
Tehnica de creditare este foarte simplă: exportatorul remite băncii sale documentele comerciale (trata, bilet la ordin), însoțite de un nou efect comercial (trata, bilet la ordin), urmând să-l achite la scadență. Titlurile de credit inițiale pot fi, de obicei, rescontate de către banca exportatorului la banca centrală sau la banca specializată de comerț exterior. Pentru a fi primite la rescont, aceste titluri trebuie să poarte două semnături: cea a beneficiarului și cea a băncii comerciale. Costul creditului este legat de rata de bază a dobânzii bancare, la care se adaugă anumite comisioane.
c) Creditele speciale de trezorerie au ca scop facilitarea descoperirii unor noi debușee, acoperirea cheltuielilor de prospectare a pieței, finanțarea stocurilor deținute în străinătate în scopul sporirii vitezei livrărilor sau a efectuării activității de “service”, acoperirea pagubelor produse de o calamitate până la încasarea despăgubirilor cuvenite de la instituția de asigurare.
Aceste credite îmbracă forma biletelor la ordin emise de beneficiar în favoarea băncii sale și rescontate de acestea din urmă la banca centrală sau la banca specializată de comerț exterior. Costul creditelor respective este în funcție de rata de bază a dobânzii bancare, la care se adaugă comisioanele bancare.
2.3.2. CREDITELE MIXTE
Creditele mixte sunt un dozaj savant și subtil de credite comerciale clasice și de ajutoare publice. Ele permit exportatorilor să ofere o finanțare cu cost mai mic decât rata dobânzii prevăzută de „Consensul OCDE”, iar ca urmare sunt utilizate pentru favorizarea exporturilor țărilor dezvoltate spre țările în curs de dezvoltare.
Această modalitate de finanțare a exporturilor s-a generalizat în ultimul timp, reprezentând, după unele evaluări, circa 5% din totalul creditelor de export acordate de țările occidentale. Principalele țări industrializate care recurg la această modalitate de finanțare sunt Franța, Anglia și Italia. În ceea ce privește SUA acestea nu practică credite mixte, considerând că modalitatea de finanțare respectivă constituie o formă de concurență neloială pe piețele țărilor în curs de dezvoltare, preferând, în schimb să acorde țărilor respective ajutoare publice. De aici, apariția a numeroase dispute între SUA pe de o parte și țările CE și alte țări OCDE, pe de altă parte cu privire la ponderea ajutoarelor publice în finanțarea exporturilor spre țările în curs de dezvoltare. În final, după discuții îndelungi și dificile, țările industrializate au ajuns la un acord cu privire la transparența finanțărilor mixte și la procedurile de notificare prealabilă între țările OCDE, precum și la un acord provizoriu cu privire la ponderea minimală a ajutorului public(25%).
2.3.3. FACTORING
Factoringul este o tehnică pusă la punct în țările anglo-saxone. Utilizată inițial pentru finanțarea creanțelor interne, această tehnică a fost apoi extinsă asupra creanțelor născute din exporturi.
Desfășurarea operațiunii este relativ simplă. În schimbul unui comision, exportatorul cedează unui "factor" (bancă) toate creanțele sale de export deținute asupra cumpărătorului străin. În contraprestație, "factorul" procedează la recuperarea creanțelor, preia asupra sa riscul de neplată și achită imediat contravaloarea creanțelor. Această modalitate de finanțare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat de exportator și "factor" pe o durată, de regulă, de 1 an.
Utilizând această procedură de finanțare, exportatorul beneficiază de următoarele avantaje:
gestionarea trezoreriei sale este simplificată;
riscul de neplată este eliminat;
problemele puse de gestionarea administrativă și contabilă a creanțelor sunt suprimate;
prezentarea bilanțului este ameliorată prin reducerea postului "creanțe".
Cu toate acestea, factoringul prezintă și unele dezavantaje. Costul său este relativ ridicat. Acest cost cuprinde două elemente: un comision de facturare calculat asupra volumului creanțelor transferate (1.5%-2.5%) și un comision de finanțare, calculat "pro rata temporis" și care este în funcție de rata dobânzii. Comisionul de facturare constitue remunerația serviciilor de gestionare contabilă, de garantare și de recuperare a creanțelor, iar comisionul de finanțare corespunde ratei dobânzii debitoare pentru plățile anticipate. La aceste costuri, se adaugă un risc indirect, de natură comercială: în caz de întârziere a plății de către importator, "factorul" este adesea mai brutal sau mai puțin diplomat decât exportatorul însuși, ceea ce poate avea drept consecință pierderea clientului, fapt ce îl afectează pe exportator.
În ultima perioadă, instituțiile specializate au pus la punct alte două tehnici de finanțare asemănătoare cu factoringul: a) confirmarea de comandă; b) achiziționarea forfetară de creanțe.
Confirmarea de comandă permite exportatorilor de bunuri de echipament sau de semi-echipament să acorde credite cumpărătorilor lor străini fără a suporta constrângerile administrative, riscurile și imobilizările de fonduri aferente. Utilizarea acestei proceduri transformă o vânzare pe credit în vânzare cu plata imediată, grație achitării de către societatea de confirmare (care este un așezământ financiar) a integralității creanțelor, iar aceasta fără recurs în caz de litigiu tehnic sau comercial.
Achiziționarea forfetară de creanțe diferă de confirmarea de comandă prin faptul că nu intervine cumpărătorul străin. Ca urmare, acesta nici nu cunoaște că intervine o societate de confirmare.
Ambele tehnici de finanțare se adresează îndeosebi întreprinderilor mici și mijlocii, a căror expansiune pe piețele străine este dificilă din cauza taliei lor reduse.
2.3.4. FINANȚAREA PRIN SCONTURI DE WARRANT
Scontul warrantului se referă la mărfurile aflate în magaziile generale care joacă rolul de terț deținător. Ele fac obiectul emisiunii unui efect de comerț care se numește recipisă-warrant.
Acest titlu se compune din două părți: warrantul care este un mijloc de finanțare, și recipisa, care este un titlu de proprietate.
Când un comerciant cere un avans la o bancă pe o marfă warrantabilă, magazia generală emite o recipisă-warrant care va fi scontată și eventual mobilizată pe piața interbancară.
Privilegiile care revin creditorului beneficiar de gaj sunt limitate în cazul warrantului(taxa pe valoarea adăugată, drepturi de vamă pe mărfurile garantate, cheltuieli de magazinaj).
Când beneficiarul finanțării dorește să vândă marfa, poate face să circule separat warrantul și recipisa. Recipisa fiind titlu de proprietate, dacă este detașată de warrant, înseamnă că a făcut obiectul unui avans; în consecință, pentru a intra în posesia mărfii, cumpărătorul consemnează prețul warrantului.
Indiferent dacă este vorba de avansuri sau de scont de warrant, finanțările sunt selecționate(eligibile) la intervențiile băncii Franței pe piața interbancară în condițiile impuse de Institutul de Emisiune în toamna anului 1987.
Totuți trebuie precizat că avansul pe mărfuri garantate prin gaj pierde din importanță în cadrul gamei creditelor de exploatare. Comercianții fac eforturi să obțină credite în alb de o manieră mai lesnicioasă și găsesc deseori un ecou favorabil la bănci.
Anumite industrii sunt mari tributare a necesității de a suporta stocuri importante. Motivele pot fi unele reglementate (rezervele obligatorii de carburanți), economice (necesitatea de a se aproviziona cu materii prime în cantități mari, câteodată din motive de costuri), sau legate de ciclu de producție (producția în funcție de disponibilități ,de materii prime, ca și-n industria agro-alimentară).
Obligația pe care o are întreprinderea de a depozita mărfurile în magazinele generale (antrepozite exploatate cu titlul privat după voia statului) poate pune dificultăți în special în cazul mărfurilor în vrac (fară ambalaj: zahăr, cereale, produse lichide, etc). Acordurile particulare pot fi obținute pentru a obține o recipisă-warant în această ipoteză din moment ce păstrarea în stoc este verificabilă.
În practica franceză warantul este utilizat pe larg și a luat forme diversificate care se abat, formal, de la litera noțiunii: warantul agricol (culturi sau echipament de exploatare), warantul hotelier (gaj asupra materialului și utililajului), warantul petrolier (gaj asupra stocurilor minime obligatorii petroliere), warant industrial (garanție posibilă asupra produselor ce fac obiectul unei scrisori speciale de consimțământ).
2.4. CONCLUZII
– mobilizarea creanțelor comerciale și a stocurilor permit evitarea întreprinderii de a suporta decalajele între încasări și plăți, cu prețul unui cost financiar (dobânzi) și a unei relative pierderi de independență financiară (riscul de insolvabilitate);
– scontul permite mobilizarea efectelor de comerț (polițe, bilet de ordin);
– mobilizarea creanțelor comerciale în cadrul legii Dailly nu necesită posesia de efecte de portofoliu;
– finanțări specifice există și pentru activitățile externe (prefinanțarea de export);
– factoringul permite cedarea proprietății facturilor și de a nu suporta riscul de neplată;
– creditele pentru stocuri sunt o formă de credit adoptată de întreprinderile a căror activitate necesită păstrarea de produse în depozite pe parcursul unei durate destul de lungi.
CAPITOLUL 3. CREDITELE FĂRĂ CONTRAPARTIDA CREANȚELOR DE exploatare
Întreprinderea poate utiliza, pentru finanțările sale pe termen scurt, mijloacele de finanțare care nu sunt generate de o <<garanție>> corespondentă unor valori de activ (creanțe comerciale sau stocuri). Ar putea fi vorba de o finanțare generală asigurând acoperirea nevoilor punctuale sau ciclice dar a căror rezultantă nu este apariția unei creanțe comerciale.
Alte resurse pot fi utilizate pentru acoperirea finanțării unor operațiuni particulare ce privesc relațiile cu anumite sectoare ale economiei, cum ar fi sectorul public.
Dacă dificultățile trezoreriei sunt datorate fie naturii speciale ale NFR-ului (mărimea disproporționată față de nivelul de activitate ca și-n cazul industriilor stocurilor), fie mai fundamental în problemele structurale, întreprinderea va trebui să recurgă la credite de restructurare a fondului de rulment.
3.1. CREDITELE GENERATE DE FINANȚARE PE TERMEN SCURT
Creditele de trezorerie, în sens larg, reprezintă creditele de exploatare care finanțează activul circulant al întreprinderii. Ele sunt puse la dispoziția unității de către o bancă în situația în care nevoile de fonduri de rulment depășesc posibilitățile proprii de finanțare ale întreprinderii.
Pentru o definire mai exactă a creditului de exploatare trebuie făcută o corelație cu elementele de care este strict legat. Astfel, activele unei firme se împart în două mari categorii: active circulante(curente) și active imobilizate. Activele circulante cuprind numerarul și alte active ce se dorește a se transforma în numerar într-un interval de timp de până la 1 an. În această din urmă categorie se includ stocurile, clienții, titluri de plasament și alte active circulante. Datoriile se împart în datorii pe termen scurt și datorii pe termen lung. Cele pe termen scurt se urmăresc a se achita într-un termen de până la 1 an și cuprind: împrumuturi și datorii asimilate, furnizori și alte datorii (impozite, salarii).
Creditul de trezorerie este cel pe care îl obține o întreprindere de la bancă atunci când activul circulant din bilanț nu este finanțat integral prin încasările de la furnizori și de la diverși creditori și când această insuficiență nu este acoperită de fondul de rulment. Dacă nevoia de fond de rulment este inferioară fondului de rulment, firma are posibilitatea să se finanțeze fară a recurge la creditul bancar. În caz contrar, întreprinderea dispune de un fond de rulment insuficient nevoilor sale de fond de rulment și, în consecință, va trebui să recurgă la credite bancare.
Pentru acordarea unui credit banca este nevoită să efectueze o analiză asupra structurii financiare a întreprinderii respective. Această analiză diferă în funcție de natura și mărimea creditului solicitat. Atunci când o bancă examinează o cerere de credit de exploatare este tentată să stabilească anumiți coeficienți, adică: să compare anumite elemente din bilanț sau dintr-un cont de rezultate pentru a obține anumite informații legate de structura financiară sau de rentabilitatea întreprinderii.
O cerere de credit de exploatare implică mai ales stabilirea fondului de rulment, a nevoii de fonduri de rulment, a coeficientului de rotație a stocurilor. Astfel, activele circulante importante creează nevoia unor fonduri de rulment mai greu de obținut (afacerile industriale cu valori mari și cu un ciclu lung de fabricație). Activele circulante cu viteza de rotație rapidă diminuează nevoile de fonduri de rulment și facilitează trezoreria și utilizarea creditului furnizor.
În prima situație, se poate exemplifica printr-o întreprindere de lucrări publice ce dispune de active circulante importante, constituite în principal din lucrările în curs și drepturi de creanță asupra clientelei. Pentru a le finanța, ea dispune de fondurile temporare utilizabile ca urmare a termenelor de plată stabilite de furnizori, de aconturile pe care i le varsă clienții și de eventualele scadențe de plată nesosite de la diverși creditori, de exemplu fiscali. Trebuie ca aceste mijloace să fie suficiente pentru a face față finanțării capitalului circulant. În al doilea caz prezentat se reflectă situația unui magazin cu o amplă activitate comercială, care are, în principiu, nevoie redusă de fonduri de rulment pentru că stocurile sale trebuie să circule repede și deoarece clienții lui plătesc în general în numerar. Astfel, nu este necesară recurgerea la un credit bancar de exploatare decât pentru fonduri reduse în raport cu volumul de activitate.
Creditorii întreprinderii cer adesesa ca aceasta să întrețină un anumit nivel al fondului de rulment (capitalul de lucru net). În acest scop este necesară o bună gestionare a acestuia. Responsabililor cu gestionarea acestor fonduri le revin mai multe atribuții: accelerarea intrărilor de numerar și încetinirea ieșirilor de numerar, asigurarea că firma deține o cantitate minimă de active neprofitabile. Gestiunea capitalului de lucru implică planificarea și controlul activelor circulante și a datoriilor curente. Obiectivul urmărit este menținerea unui nivel al capitalului de lucru care să fie suficient să satisfacă nevoile privind obligațiile imediate, dar să nu constitue o povară de neacceptat din punct de vedere economic pentru întreprindere. Poziția întreprinderii este demonstrată, în primul rând, de sumele capitalului de lucru, în special de nivelul sumelor de încasat, stocuri și de fluxul numerarului.
Pentru fiecare întreprindere o importanță majoră o reprezintă lichiditatea. Aceasta pune în fața managerului financiar două probleme majore: creșterea lichidității și protejarea lichidității. Creșterea lichidității se referă la intrările și ieșirile de numerar, la relația dintre ele (ieșirile trebuie să fie mai mici decât intrările), prin intermediul cărora întreprinderea achiziționează stocuri, produse, vinde, plătește și încasează sumele ce i se cuvin, procese ce se desfășoară în timp. Protejarea lichidității are în vedere abilitatea de a adapta rapid cererile de numerar la situații neprevăzute și a avea mijloacele disponibile pentru sprijinirea creșterii numerarului.
Un indicator cheie al capitalului de lucru este indicile lichidității curente definit ca active circulante împărțit la datorii pe termen scurt (curente). Acest indice este destinat să furnizeze informații în legătură cu lichiditatea firmei, sau capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile scadente într-un an. Totuși, un indice al lichidității curente ridicat nu garantează că firma are numerarul necesar achitării acestor obligații. Dacă stocurile nu se vând și clienții nu se încasează în timp util, atunci siguranța aparentă reflectată într-un indice curent ridicat poate fi iluzorie.
Indicile quick (testul acid), este definit ca raportul dintre active circulante minus stocuri și datorii curente. Acest indice care, de asemenea măsoară lichiditatea, exclude stocurile (activele circulante cel mai puțin lichide) din totalul activelor circulante și furnizează un "test acid” al capacității firmei de a-și plăti obligațile curente.
Toate cele menționate mai sus pot deveni nule dacă lipsește un singur aspect: încrederea care trebuie să existe între împrumutător și împrumutat. Când se vorbește de încredere, se vorbește desigur de cinste, adică de cuvântul ferm al împrumutatului de a rambursa la data convenită creditul pe care l-a cerut și la obținut, dar se exprimă, în același timp, necesitatea competenței împrumutatului în activitatea sa profesională.
În concluzie, un bancher, examinând un credit de exploatare, se interesează, în primul rând, de rentabilitatea întreprinderii pentru că aceasta contribuie la întărirea eventuală a structurii financiare, iar absența ei, la deteriorarea acesteia.
Creditele de trezorerie apar sub diverse denumiri. În continuare vom enumera principalele credite globale pentru activele circulante, adică neafectate unui activ circulant determinat. Ele nu necesită în general garanții specifice.
3.1.1. FACILITATEA DE CASĂ
Este un credit de trezorerie destinat să acopere decalajul de scurtă durată care poate intervenii la un anumit moment în trezoreria unei întreprinderi deoarece fluxul încasărilor din vânzări nu coincide cu fluxul cheltuielilor (cumpărarea de materii prime și produse, salarii, impozite). Întreprinderea poate să aibă nevoie timp de câteva zile de un credit de trezorerie denumit “facilitate de casă”.
Pentru exemplificare se poate ilustra situația unei întreprinderi cu încasări care se realizează regulat în decursul unei luni dar își plătește furnizorii pe data de 12. Firma are nevoie, cu titlu temporar, de finanțare chiar dacă încasările echilibrează plățile. Acesta este un credit de precauțiune pe care întreprinderea îl are la dispoziție și pe care îl utilizează în funcție de nevoi.
3.1.2. LIPSA DE ACOPERIRE
Este, în general, un credit de trezorerie pus la dispoziția unei întreprinderi, ale cărei nevoi de fonduri de rulment depășesc posibilitățile proprii de producere a acestuia. Este un credit global dar se poate ca lipsa de acoperire să fie legată de o operațiune foarte specifică, datorată unei cauze bine precizate de nevoie de credit.
Pentru finanțarea constituirii unui stoc suplimentar de materii prime, de exemplu, poate să apară o lipsă de acoperire cu această ocazie. Ea va dispărea în termenul convenit, necesar pentru epuizarea acestui surplus de stoc.
Deoarece este un credit global, lipsa de acoperire exclude căutarea unei cauze foarte precise a nevoii exprimate, găsindu-și justificarea în structura financiară a întreprinderii, ținând cont de caracteristicile activității sale. Lipsa de acoperire este un credit ce permite întreprinderii să dispună de un anumit volum de finanțare acordat de o bancă în funcție de nevoile de trezorerie.
Lipsa de acoperire face obiectul unei analize în momentul în care este solicitată de către producător atât pe plan uman, valoarea utilajului industrial cât și pe plan financiar. Dacă se apreciază că întreprinderea are o rentabilitate și o competență satisfăcătoare, banca acordă creditul care va fi utilizat după nevoi, ținând seama de alte mijloace de finanțare existente. În mod periodic, cel puțin în fiecare an, banca și clientul său stabilesc nevoile întreprinderii în acest domeniu, luând în considerare evoluția activităților, a rentabilității, a fondului de rulment și a nevoilor de fonduri de rulment. Lipsa de acoperire poate fi atunci mărită sau menținută, dacă datele prezentate de întreprindere sunt favorabile. În caz contrar, creditul consimțit își schimbă semnificația, structura financiară se îngreunează și pot exista pierderi. Astfel, trebuie să fie luate măsuri, în funcție de diagnosticul stabilit asupra situației și a remediilor propuse pentru ameliorare.
Dacă se ajunge la constatarea că lipsa de acoperire este consecința unei insuficiențe excesive de fond de rulment al întreprinderii și că această insuficiență este motivată de o lipsă de fonduri proprii sau dacă se demonstrează că structura financiară este deteriorată din cauza rezultatelor de exploatare negative, va trebui să fie reexaminate limitele creditului și să se vadă în ce fel se poate redresa structura financiară.
Dialogul cu întreprinderea trebuie să aibă loc pe o perioadă de timp mai lungă, pentru a încerca o prognozare asupra viitorului, a-i aprecia compatibilitatea printr-o analiză critică a planurilor de perspectivă.
3.1.3. CREDITUL SEZONIER
Se are în vedere activitățile sezoniere. Este vorba de o producție ce se realizează într-o anumită perioadă a anului, în timp ce consumul este constant sau se situează în special într-o altă perioadă (activități agroalimentare) sau, dimpotrivă, o producție ce se întinde pe întreg anul, în timp ce consumul se face într-o perioadă mai scurtă. Este cazul industriei de jucării, de confecții sau articole de sport de iarnă. În toate aceste cazuri o întreprindere poate avea o nevoie de finanțare datorată nevoii temporare a fondului de rulment. Această nevoie trebuie să fie satisfăcută, după examinare, printr-un credit sezonier.
O întreprindere ce ar avea posibilitatea, în decursul anului, să facă față nevoilor din perioada sezonieră fără a recurge la credite, ar fi probabil o întreprindere a cărei gestiune a resurselor este nejudicioasă, deoarece ar demonstra o subutilizare a capitalurilor permanente într-o parte a anului cu consecințe asupra rentabilității.
Întreprinderea cere băncii să o ajute la finanțarea perioadei de sezon. În sprijinul cererii sale ea va prezenta un plan de finanțare sezonieră din care va rezulta, lună de lună, nevoile și resursele prevăzute. În schimb, se stabilesc nevoile specifice ale sezonului care vor fi ajustate, dacă totul decurge normal, în perioada vânzărilor. Fondul de rulment trebuie să acopere o parte din aceste nevoi.
Bancherul va examina riscurile asumate de întreprindere.Riscurile pot fi de natură foarte diferită, după activități:
– simpla înghețare de stocuri nevândute dar neperisabile sau nefiind susceptibile să se deterioreze: nerambursarea creditului la scadență sau scadențele convenite cu recuperarea posibilă prin vânzări ulterioare;
– la extremitatea opusă, stocurile nevândute sunt pierdute sau deteriorate și sezonul se încheie printr-o pierdere pe care întreprinderea trebuie să o absoarbă, cu condiția ca structura sa financiară să i-o poată permite; dacă nu, creditul este compromis.
Examinarea unui credit sezonier trebuie să permită aprecierea dacă întreprinderea are un fond de rulment suficient pentru a face față incertitudinilor la vânzările previzibile. Desigur, trecutul întreprinderii va fi luat în considerare ca și aprecierea asupra valorii oamenilor și a caracteristicilor produselor fabricate.
3.1.4. CREDITUL RELEU
Creditul releu anticipează o operațiune financiară (majorarea de capital) sau, în general, o finanțare pe termen mijlociu sau lung. Trebuie ca această variantă să aibă un grad înalt de siguranță a realizării, în caz contrar bancherul fiind nevoit să recurgă la un credit de altă natură.
Se poate exemplifica cu situația unei societăți ce dorește să emită un împrumut prin obligațiuni pentru a finanța construirea unei uzine. Din motive calendaristice de perfectare a împrumutului, sau pentru că va avea niște scadențe foarte apropiate, solicită băncii un credit releu a cărui scadență va fi data încasării sumelor de la împrumutul de obligațiuni. Bancherul va trebui să aprecieze șansele perfectării împrumutului de obligațiuni. Dacă nu se va împlini estimarea șanselor, creditul releu va deveni un mijloc de finanțare pentru construcția uzinei și va trebui în aceste condiții să fie consolidat pe 10, 15 ani.
3.2. Creditele de finanțare a operațiilor private
Anumite operații de exploatare permit utilizarea creditelor specifice adaptate naturii acestui flux care este necesar să fie finanțat.
3.2.1. OBLIGAȚIILE CAUȚIONALE
În cazul în care întreprinderea este obligată să acorde finanțări lungi clienților săi (sectoare de mari furnizori și distribuitori sau de construcții de exemplu), ele trebuie să plătească mărimea TVA-ului, datorat înainte de a încasa TVA-ul colectat din vânzări (mai puțin bunurile asupra carora TVA-ul colectat a fost calculat din încasările din prestări de servicii). În cazul activităților sezoniere, nevoile de finanțări care rezultă pot fi importate.
Astfel de credite pot fi acordate întreprinzătorilor de către administrația fiscală, care joacă un rol de bancher, sub forma amânărilor de plată a obligațiilor fiscale și care echivalează cu anumite împrumuturi. Practic astfel de credite se acordă de la bugetul de stat, în sensul că puterea publică consimte să amâne preluarea unor venituri legale. Amânările se pot efectua pe un termen ce variază între 2-4 luni, dar pentru aceasta este necesară cauțiunea unei bănci. Deschiderea de credit depinde, așadar, de acceptul băncii de a da garanția sa (cauțiunea) contra unui comision, de documentația care motivează necesitatea amânării, precum și de depunerea bilanțului la administrația financiară din care să rezulte solvabilitatea generală a întreprinderii.
În acest caz (ca și-n cel al nevoilor punctuale de altfel), întreprinderea poate cere să se raporteze plățile mărimii TVA-ului al unei luni date prin recurgerea la sistemul obligațiunilor cauționale.
Obligațiile cauționale se prezintă sub forma unui efect a cărui mărime reia principiul și dobânzile datorate, completate cu o cauțiune furnizată cel mai des de către o bancă sau o societate de cauțiuni mutuale. În momentul cererii, întreprinderea trebuie să obțină autorizația asupra facturii de primit de care ea depinde.
Raporul de TVA poate fi deci efectuat pe o perioadă de două la patru luni o taxa definită prin opriri. Această taxă este relativ stabilă.
3.2.2. CREDITUL DE FINANȚARE A PIEȚELOR PUBLICE
Pentru a acoperi temporar necesitățile de plăți ale întreprinzătorilor care livrează mărfuri sau efectuează servicii și lucrări către stat, anumite instituții financiare își propun să finanțeze (crediteze) cheltuielile aferente, până în momentul încasării contravalorii lor de la buget. Este vorba deci de o prefinanțare a agenților economici care au relații oneroase avantajoase cu statul, însă plățile au un caracter lent.
Piețele contractate cu statul și cu colectivitățile locale pot face obiectul finanțărilor particulare prin intermediarii de la Casa Națională a Piețelor de Stat (C.N.M.E.) și a Creditului de Echipare a Întreprinderilor Mici și Mijlocii (C.E.P.M.E.).
Finanțările comenzilor publice privesc:
– prefinanțările piețelor, finanțând cheltuielile înaintea facturării;
– mobilizarea prestărilor efectuate pentru lucrările în curs de reglementare.
Finanțarea poate ajunge până la 75 % din mărimea facturii doar dacă acestea nu sunt în curs de reglementare. În acest caz finanțarea poate atinge totalitatea creanțelor asupra statului. Acordarea efectivă a creditelor se realizează prin simpla prezentare a facturilor. În acest tip de credite poate intervenii și banca comercială la care-și ține contul întreprinzătorul, care poate prelua asupra sa acordarea creditului, dar cu avalul instituției financiare care, în acest caz, preia o parte din risc contra unui comision.
Aceste finanțări sunt absolut necesare (chiar dacă ele nu sunt gratuite) în măsura în care muncile comandate de stat sunt în general lungi (lucrări publice și construcții) ele dau loc la amânări de reglementări putând atinge 6 luni prin jocul amânărilor administrative reglementate. Aceste finanțări sunt absolut indispensabile pentru PME care nu dispune de mijloacele de finanțare suficiente și nu poate asigura o rotație a creanțelor pe mai multe șantiere.
3.2.3. ACREDITIVUL DOCUMENTAR
Acreditivul documentar este o formă particulară de credit privitor la operațiile internaționale. Pornind de la o operație de export, banca importatorului se va angaja să plătească băncii exportatorului. Acesta din urmă va regla clientului său mărimea mărfurilor din momentul recepției documentelor care atestă livrarea efectivă. Aceasta este pe scurt mecanismul creditului documentar. Obiectul creditului documentar este acreditivul despre care vom vorbi în continuare.
Acreditivul documentar este o modalitate de plată condiționată, precum și o modalitate de creditare prin semnătura acordată de o bancă clientului său importator. Tehnica acreditivului documentar s-a degajat în mod treptat din practica bancară în funcție de nevoile de securitate ale comerțului internațional. De fapt, acreditivul documentar nu este o operațiune de creditare propriu-zisă, ci o garanție de plată emisă de o bancă în favoarea exportatorului. Termenii acestei garanții sunt cuprinși într-un document numit “deschiderea acreditivului“. Principiul de bază al acreditivului documentar este cel al trocului: efectuarea plății în schimbul prezentării unor documente.
Prin definiție, acreditivul documentar este un angajament scris, luat de o bancă (banca emitentă) și remis vânzătorului (beneficiarul), la cerere și în conformitate cu instrucțiunile cumpărătorului (ordonator), de a opera sau de a face să se opereze o plată, prin efectuarea plății respective sau prin acceptarea sau negocierea unor efecte de comerț, pănă la o sumă anumită, într-un interval de timp determinat și cu prezentarea documentelor prevăzute.
Exportatorul se confruntă, în primul rând cu problema minimizării riscului de neplată din partea importatorului. În al doilea rând el își pune problema găsirii unei modalități de a fi sigur că după ce a expediat mărfurile, va fi plătit conform prevederilor contractuale.În fine exportatorul trebuie să știe daca importatorul a obtinuț de la autoritațile sale publice și administrative autorizațiile necesare pentru transferul valutei.
În ceea ce privește importatorul, pentru el două probleme sunt esențiale. În primul rând, el își pune problema găsirii modalității de a fi sigur că exportatorul va livra efectiv mărfurile conform celor convenite. În al doilea rând, importatorul trebuie să fie sigur că mărfurile vor prezenta toate specificațiile cuprinse în comandă.
Din cele prezentate reiese că acreditivul este singura metodă universală admisă care permite realizarea unui compromis între obiectivele vânzătorului și ale cumpărătorului. Există trei mari tipuri de credite documentare: a) Acreditivul documentar revocabil; b)Acreditivul documentar irevocabil; c) Acreditivul documentar irevocabil și confirmat.
a) Acreditivul documentar revocabil: nu asigură plata decât din momentul în care bunul este ajuns la destinație și a fost recepționat de destinatar. Apare riscul de neacceptare de livrare la domiciliu. Această modalitate este putțn utilizată.
b) Acreditivul documentar irevocabil: plata este asigurată chiar dacă destinatarul refuză să preia marfa livrată (un risc care nu trebuie ca el să-l neglijeze în țările în curs de dezvoltare unde importatorii nu obțin obligatoriu finanțarea achizițiilor lor).
c) Acreditivul documentar irevocabil și confirmat: în acest caz tot exportatorul va fi plătit de către bancherul însuși chiar dacă fondurile puse la dispoziția acestuia în țara importatorului nu pot fi transferate . Aceste precauții se dovedesc utile în țările instabile unde plățile internaționale rămân aleatoare.Acest acreditiv este forma cea mai completă de acreditiv documentar,cuprinzând,pe lângă altele garanția băncii notificatoare față de beneficiar.
Schema de realizare a unui acreditiv documentar diferă în funcție de modul său de realizare:a)prin plată;b)prin acceptarea tratelor;c)prin negocierea tratelor.
Acreditivul documentar prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.Astfel prezintă un avantaj foarte important.Această tehnică bancară permite garantarea creanțelor asupra străinătății.În cazul în care este nerevocabil și confirmat,acreditivul documentar conferă exportatorului o foarte mare securitate,căci acesta beneficiază de două garanții bancare.
Cu toate astea, acreditivul documentar prezintă inconvenientul că este greoi și complex.Pe de altă parte, securitatea conferită exportatorului are corespondent în riscurile asumate de bănci:riscul tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor ,riscul de eventuală insolvabilitate a bănci emitente și riscul politic,care este întotdeauna inerent angajamentelor luate în numele unei entități străine.
3.3. Restructurarea fondului de rulment
Finanțările prezentate până acum privesc foarte precis finanțarea de operații sau de amânări legate de funcționarea exploatării. În anumite situații, analiza prealabilă va arăta că, cauzele dificile ale trezoreriei nu sunt doar conjuncturale ci și structurale, adică ele sunt legate de o lipsă de finanțare pe termen lung (ex: proasta finanțare a imobilizărilor). În acest caz, este iluzoriu a se căuta o echilibrare a trezoreriei prin finanțări pe termen scurt, care vor fi de altfel realizate de bancheri. Restructurarea fondului de rulment se dovedește de altfel necesară pentru confruntarea bilanțului final.
Ca regulă generală a echilibrului financiar al întreprinderii,capitalul permanent trebuie să acopere activele imobilizate și o parte a activelor circulante pentru că pentru a funcționa o întreprindere are nevoie pe lângă clădiri,mașini și instalații și de un stoc minim de materii prime,materiale,producție în curs de fabricație,produse finite.Dacă se consideră că stocurile,creanțele care se reconstituie permanent pot fi considerate nevoi permanente atunci acestea necesită resurse permanente de finanțare.
Finanțarea activelor circulante se realizează prin existența fondului de rulment care se determină astfel:
FR=Capital permanent–Active imobilizate
În această accepțiune fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente care asigură finanțarea activelor circulante.O altă modalitate de determinare a fondului de rulment este următoarea:
FR=Active circulante–Datorii pe termen scurt
În această accepțiune fondul de rulment evidențiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare (partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt și care trebuie să fie finanțată din resurse permanente).
Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțată din surse stabile respectiv activele circulante(cu termen de lichiditate sub un an)care urmează să fie finanțate din surse stabile(cu exigibilitate mai mare de un an).
NFR=Active ciclice–Pasive ciclice
sau
NFR=[Active circulante–Disponibilități]–
[Datorii pe termen scurt–Credite de trezorerie]
Comparând fondul de rulment,care este o mărime relativ constantă,cu necesarul de fond de rulment,care este o mărime fluctuantă,se urmărește analiza echilibrului financiar curent.
Trezoreria este imaginea disponibilităților monetare și plasamentelor pe termen scurt,apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților,respectiv a plasării excedentului monetar.
T=FR–NFR
sau
T=Disponibilități bănești–Împrumuturile pe termen scurt
Prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment se obțin următoarele trei situații:
1)FR>NFR T>0
În acest caz întreprinderea se găsește într-o situație favorabilă care se caracterizează prin autonomie financiară pe termen scurt și echiliru financiar.Întreprinderea dispune de lichidități care îi permit plata datoriilor pe termen scurt cât și efectuarea diverselor plasamente pe piața monetară și financiară.
2)FR=NFR T=0
În această situație nevoile din exploatare se acoperă integral din surse ciclice și stabile.
3)FR<NFR T<0
Trezoreria negativă evidențiază un dezechilibru financiar,un deficit monetar acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt.Această situație evidențiază dependența activității de exploatare a întreprinderii de resursele financiare externe.Necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente.
Exemplu:calculul fondului de rulment,necesarului de fond de rulment și terzorerie
tabel 3.1.
[mil. lei]
În anul 2000 fondul de rulment a fost suficient pentru a asigura finanțarea ciclului de exploatare.
În anul 2001 existența unei trezorerii negative denotă faptul că fondul de rulment nu a mai putut asigura finanțarea necesarului de fond de rulment,întreprinderea fiind nevoită să sporească volumul creditelor de trezorerie.Tendința înregistrată reflectă o creștere a dependenței față de finanțarea externă.
Necesitatea recurgerii la credite pe termen scurt se datorează scăderii fondului de rulment într-un ritm mai accentuat (13,7%) față de scăderea necesarului de fond de rulment.
Pentru a crește fondul de rulment(astfel încât întreprinderea să nu mai fie nevoită să-și asume riscul aferent creditelor pe termen scurt)poate recurge la următoarele:
––să crească capitalul permanent prin sporirea capitalului propriu sau sporirea datoriilor pe termen mediu și lung(creșterea aportului asociaților sau acționarilor,obținerea de subvenții,sporirea provizioanelor,emisiunea de obligațiuni,contractarea de noi credite pe termen mediu și lung).
––să reducă activele imobilizate prin amortizări,vânzarea sau cesionarea de active fixe,tranzacționarea unor titluri de participare.
3.4. CONCLUZII
Din cele prezentate în acest capitol reiese importanța pe care o au creditele de trezorerie pentru întreprindere. Întreprinderea este marcată, în anumite momente, de o oarecare lipsă de lichidități generată de diverși factori de natură economică (creanțe neîncasate la timp) sau de altă natură (situații care împiedică aprovizionările de la furnizorul curent fiind astfel neceasare costuri suplimentare). Astfel, pentru depășirea acestor situații se recurge la credite bancare pe termen scurt pentru ca întreprinderea să-și mențină continuitatea în procesul de producție, continuitate atât de necesară pentru a face față concurenței existentă în cadrul economiei de piață și pentru o dezvoltare viitoare.
CAPITOLUL 4. PLASAREA EXECEDENTULUI DE TREZORERIE
4.1. Noțiuni fundamentale privind plasamentele de trezorerie
Un plan de trezorerie oferă informații indispensabile despre viitoarele valori lichide ale societății: durata și cantitatea( volumul).
Durata: Această noțiune este primordială. Planul de trezorerie determină cu precizie timpul maxim în care excedentul va putea fi plasat. Cu toate că majoritatea plasamentelor actuale sunt negociabile, deci cesionabile, nimic nu este mai riscant decât nevoia de a transforma plasamentele, în valori lichide ,în mod precipitat fără să fie prevăzut de la început. Poate fi riscantă plasarea pe un an a disponibilităților care vor dispărea în trei luni.
În acest caz poți rămâne la sfârșit “legat de mâini și de picioare” în fața unei evoluții defavorabile a taxelor. În mod cert valorile lichide care trebuie plasate, trebuie să aibă înainte de toate o dată maximă de plasare. Respectarea acestor noțiuni permite evitarea erorilor grave.
Cantitatea: Un plan de trezorerie oferă informații privind sumele de plasat.
O previziune a sumelor de plasat va permite de asemenea alegerea unui tip de plasament posibil.
Această muncă prealabilă este fundamentală: nu se plasează două milioane pe 4 zile, cum se plasează 30.000.000. pe trei luni, randamentul nefiind același. Aceasta poate să se asemene evident; dar câte întreprinderi posedă mai multe milioane “care dorm” în SICAV monetar, timp de mai multe săptămâni sau luni? Această previziune defectuoasă aduce întreprinderii dobânzi mai ridicate ori produse financiare în minus, ceea ce este păcat.
Cea mai bună manieră de a plasa lichidități este să se realizeze o reprezentare grafică a structurii viitoare a trezoreriei întreprinderii. Aceasta permite să se determine sumele maxime de plasat pe o perioadă dată. Bineânțeles că o întreprindere care dispune de o trezorerie în mai multe devize, va face grafic cu devizele utilizate.
Diferite modalități de plasare a lichidităților
O întreprindere poate să-și plaseze lichiditățile fie în interiorul grupului său, fie în întreprinderea exterioară, care în general fac parte din ciclul său de producție, fie pe piața financiară.
Principala grijă a trezorierului, este înainte de toate, să optimizeze gestiunea de trezorerie în interiorul grupului său. Nimeni nu cere să plaseze banii în exterior dacă societatea are împrumuturi.
Dobânda pe împrumut este întotdeauna superioară. Trezoreria grupului va fi departe de a fi integrată.
Creditul interîntreprinderial mobilizează o parte extrem de importantă a resurselor societăților. Este întotdeauna posibil să se negocieze cu furnizorii o deschidere de cont care să permită să se utilizeze excedentele de trezorerie cu o remunerare net superioară tuturor celorlalte forme de plasament.
Nu intră în obiectivul acestei lucrări să specifice în detaliu acest tip de plasament. În sfârșit, pentru fiecare societate există cazuri speciale putând să se justifice decizii diferite. Apare necesitatea unei coeziuni între serviciul de trezorerie și serviciul de desfacere. În plus trezorierul trebuie să fie conștient de riscurile acestui tip de plasament. Mai întâi există riscul ca furnizorii implicați să crească prețurile. Al doilea risc este mult mai important: este riscul semnăturii (garanție) sau riscul ca societatea căreia i s-a făcut împrumutul nu va putea să-l ramburseze.
Creanțele comerciale trebuie să aibă o dobândă atractivă pentru a compensa o semnătură adesea de rangul doi al celui care împrumută.
Piața de capitaluri se împarte astăzi în: piața monetară, piața valorilor mobiliare și piețele la termen.
Piața monetară
Se scindează în două:
a) Piața interbancară
Doar stabilimentele de credit și asimilate au acces la această piață. Aceste stabilimente se fac prin mijloace indirecte de întreținere sau achiziționări efectuate pe această piață prin care Banca Franței plasează sau retrage valorile lichide pentru a avea o influență asupra dobânzilor.
b) Piața de creanțe negociabile
Pentru ca toți agenții economici să-și poată plasa valorile lichide pe piața financiară a fost creată o întreagă panoplie de creanțe negociabile ,cel puțin de 7 ani. Această piață autorizează în mod egal băncile și întreprinderile respectându-se criterii precise dar și statul poate finanța direct fără intermediari. Dezvoltarea sa a fost foarte rapidă. Totalul tuturor creanțelor (bonuri de trezorerie negociabile, bilete de trezorerie, certificate de depunere negociabile, bonuri ale instituțiilor specializate de trezorerie) au atins 890 miliarde de u.m. la finele lui septembrie 2000, semnul unei dezintermedieri bancare importante.
Piața de valori mobiliare
Ea cuprinde acțiunile și obligațiunile. Toți agenții economici au acces la această piață, dar au fost luate un anumit număr de măsuri pentru ameliorarea lichidităților și pentru a crea produse care să facă față nevoilor.
Cotația permite majorității acțiunilor și obligațiunilor să fie cotate pe calculator fără întrerupere între 10 și 17 ore. Această piață permite o mare transparență și mai ales o cantitate mult mai mare de valori lichide. Astfel, de exemplu pe viitor este mai ușor de urmărit un eșantion de obligațiuni pe termen scurt (aproape de data lor de rambursare), introducând cursul de intervenție atât la vânzare cât și la cumpărare.
Crearea la finele anului 1995 a caselor de schimb regrupând societățile de bursă, băncile sau casele de titlu a condus la luarea unor poziții: cumpărarea sau vânzarea de titluri pentru contul lor propriu. Aceste case de schimb afișează în fiecare moment prin agențiile Reuter sau Telerate prețurile de vânzare și cumpărare pentru diferitele valori.
Așezarea progresivă a unui sistem de împrumuturi de titluri, împrospătând valorile lichide ale pieței permit caselor de schimb și arbitragiștilor să vândă titluri pe care nu le posedă.Această nouă organizare a pieței financiare mai fluidă și mai puțin compartimentată a schimbat profund obiceiurile diferiților agenți economici. În trecut atât creditorii cât și cei care luau un împrumut se adresau întotdeauna bancherilor lor. Astăzi din ce în ce mai mult ei lucrează cu piața. Varietatea produselor și existența unei piețe organizate și centralizate, permite renunțarea la intermediarii bancari pentru mai multe operațiuni. În ceea ce privește plasarea valorilor lichide ale unei întreprinderi, această evoluție a pieței a avut consecințe fundamentale. Obiectul acestui capitol este să prezinte produse care pot fi plasate, să le arate avantajele și dezavantajele,considerând că prin aceasta se asigură o cunoaștere a acestora.
4.2. Instrumente folosite în plasarea lichidităților
Dacă se decide să se plaseze valori lichide în afara grupului sau întreprinderii, este necesar să se adreseze pieței financiare. Evoluția acesteia din urmă îl autorizează pe trezorier să plaseze banii fără a trece prin intermediarii bancari și nici prin OPCVM (Organismul de Plasare Colectivă a Valorilor Mobiliare), cumpărând direct. Într-o primă parte a acestui capitol, sunt tratate instrumentele vechi, nenegociabile, moștenire a epocii unde intermediarii erau mai importanți.
4.2.1. INSTRUMENTE NENEGOCIABILE
Un instrument de plasament este considerat nenegociabil atunci când nu poate fi revândut înainte de termen, fără penalizare. Cele două plasamente nenegociabile cele mai practicate de investitori sunt: depozitele bancare și folosința (uz) în report.
A. Depozitele bancare
Depozitele bancare constituie un tip de plasament, frecvent utilizat de întreprinderi.
Remunerarea depozitelor bancare are ca suport bonurile de casă și depozitele la termen.
a). Bonurile de casă
Bonul de casă este un titlu la purtător emis de o bancă sau societate comercială. El este suportul unui împrumut la o dată de rambursare precizată.În practică bonurile sunt emise în mare parte de bănci sau instituții financiare (asimilate). Scadența maximă nu poate fi mai mare de 5 ani. Remunerarea nu este liberă: este definită de comitetul de reglementări bancare. Astfel, pentru o durată mai mică de o lună nu se poate utiliza orice remunerație, în timp ce pentru o durată superioară unei luni, remunerația este liberă. Aceste randamente nu sunt nete. Produsele subscrise de persoanele fizice sau asociații sunt supuse unei rețineri de 10 %.
Aceste bonuri sunt în pierdere de teren, fiind înlocuite din ce în ce mai mult prin creanțe negociabile.
b). Depozitele la termen
Contrar bonurilor de casă, depozitele la termen sunt foarte utilizate. Depozitul la termen se utilizează pentru un cont special: contul la termen. Remunerația este supusă acelorași reguli ca și la bonuri de casă. Dobânzile sunt plătite la sfârșitul depozitului odată cu deblocarea fondurilor. Este reținut un procent de 10 %, plasamentul fiind deci net. Dacă investitorul cere rambursarea fondurilor înainte de termenul prevăzut, remunerația oferită nu poate fi superioară remunerației prevăzute pentru suma totală, diminuându-se cu 0,5%.
Absența valorilor lichide este un inconvenient important pentru trezorerie. Pentru un depozit pe trei luni de zile, dacă dobânda oferită la un depozit la termen este superioară celui de creanțe negociabile, este important să se opteze pentru acest tip de depozit.
Creanța nenegociabilă permite să câștigi mai mult decât dobânda inițială. În plus, valorile lichide sunt plasate pe o durată lungă deci există oportunitatea de a depăși dobânda inițială.
În această situație, se poate negocia depozitul la termen cu dobânzi avantajoase. Este necesar să se ceară sfatul bancherului în mod regulat pentru a avea informații despre dobânzi.
B. Folosința (uz) în report
Acest tip de depozit puțin cunoscut este foarte maleabil, uneori rentabil dacă există siguranța că disponibilitățile vor putea fi plasate cel puțin o lună.
Definiție
Folosința în report permite unui investitor să aibă lichiditățile necesare în report cu reglementările la scadență. Aceste reglementări sunt lunare. Acest depozit este asemenea cu depozitul pe o lună cu dobândă fixă numit “dobândă de report”.
• Dobânda de report- este determinată de ziua de report fiind cinci burse (date) înaintea ultimei date lunare.
• Data recuperării- banilor plasați în report este ultima zi ,din luna următoarei luni în care s-a făcut depunerea.
• Dobânda- este plătită în ziua următoare returnării fondurilor.
• Dobânda de report- este o dobândă de piață, dependentă de cererea și oferta de capital.
Pentru a investi fonduri pe această piață trebuie să se participe la fixarea dobânzilor. Această decizie necesită comunicarea unor cote sau “scări”.
Natura dobânzii de report
Dobânda de report este o dobândă anuală.
Oricare ar fi numărul de zile pe care le are luna respectivă (28, 29, 30, sau 31) dobânda se calculează pentru 30 de zile. Dacă numărul de zile ,dintre ultuima zi a lunii și ultima zi a lunii viitoare, este mai mare de 30 de zile, dobânda efectivă va fi inferioară dobânzii de report și invers.
Dobânda de report este o dobândă brută. Este convenabil să se scadă din dobândă uzura monedei datorită circulației.
În consecință, dobânda efectivă poate fi diferită de dobânda de report anunțată. Pentru a comunica scadența este deci indispensabil să se calculeze indicele numărului de zile pentru luna în cauză și uzura monedei.
Exemplu: calculul dobânzii efective a unui plasament în report
Un trezorier se decide să plaseze 20.000.000 de u.m. în report pentru luna octombrie 2001. Dobânda la 22 septembrie este de 10,30%. Această dobândă pare mare în condițiile în care dobânda pieței monetare este de 9,30%. Trezorierul este pentru moment foarte mulțumit. El trebuie să depună fondurile în perioada 29 -30 septembrie. El recuperează fondurile, în data de luni 30 octombrie la o zi după încheierea lunii. Banii sunt plasați deci pe treizeci de zile.
30 noiembrie suma totală a dobânzii:
20.000.000 u.m. *30/360*0,1030=171.667u.m.
Dobânda efectivă pe 31 de zile:
171.667*360/31:20.000.000=9,97%
Diferența între dobânda de report și dobânda efectivă este de 0,33%.
Aceasta va servi ca lecție trezorierilor care-și vor comunica cotele ținând cont de numărul de zile lucrătoare ale lunii în cauză. Calendarul este, așa cum vom vedea și în alte exemple instrumentul cel mai precis și cel mai rentabil.
Foarte important este să se ia în considerare uzura monedei datorată circulației. La 20.000.000 u.m. uzura fără TVA este de 20.000 u.m. iar TVA-ul 32617. Dacă dobânda de report este o dobândă brută, câștigul net va fi deci: 171.667-20.000=151.667u.m..
Trezoreria va dispune de o dobândă efectivă de: 151.667:20000000*360:31=8,81%.
Dintr-o dobândă brută de 10,30% a mai rămas ținând cont de uzură și de numărul exact de zile, o dobândă efectivă de 8,81%.
În concluzie, nu este posibil să se facă afaceri bune, cu reportul, decât trecând sistematic limitele, situându-ne sub dobânda practicată pe piața monetară .
4.2.2. INSTRUMENTELE CREANȚE NEGOCIABILE
Crearea și omogenizarea pieței monetare, de la începutul anilor 80, a avut ca și consecință importantă crearea și realizarea unui pachet de creanțe negociabile. Astăzi toți agenții economici, își pot plasa excedentele de lichidități pe o perioadă cuprinsă de la 10 zile la 7 ani, în creanțe negociabile.
Reforma certificatelor de trezorerie a fost elementul principal al acestei transformări a pieței de capital. Crearea acestora nu permite numai accesul la piața monetară ci facilitează de asemenea gestiunea publică în momentul în care nevoile de finanțare ale statului au crescut net.
Aceste creanțe negociabile au devenit rapid cele mai eficace pentru plasarea de lichidități dintre toate OPCVM.(SICAV, fonduri comune de depozit)
Piața cea mai importantă de creanțe negociabile este de departe piața de bonuri de trezorerie cu cea mai bună garanție care există, cea a statului. Toate exemplele de calcul și de plasare sunt extrase de pe această piață. Metodele sunt bineînțeles exact indicate la celelalte tipuri de creanțe negociabile.
Studiul creanțelor negociabile va fi făcut aici în ordinea descrescătoare a capitalurilor și a volumului lichidităților. Sunt tratate la început bonurile de trezorerie, și biletele de trezorerie .
4.3. Bonuri de trezorerie negociabile
Statul este emitentul acestor creanțe, devenite suportul privilegiat al intervențiilor de la Banca Națională, pentru a regla dobânzile pe termen scurt.
4.3.1. BONURI DE TREZORERIE ÎN CONTURILE CURENTE
Astăzi sunt numai trei categorii de bonuri de trezorerie:
a) Bonuri cu dobândă fixă (BTF). Câștigurile pentru acestea sunt calculate pe un an, de unde numele lor (bonuri IPA, câștiguri plătibile în avans). Au trei tipuri de scadențe normalizate: 13, 26 și 52 de săptămâni.
b) Bonuri cu dobândă variabilă (BTV): Este un produs standardizat cu o dobândă de pe o zi pe alta, fără limită.
c) Bonuri cu dobândă anuală normalizată (BTAN): Acestea aduc un câștig cu dobândă fixă ,plătibilă anual la termen, scadențele putând varia între 2 și 7 ani (în practică 2-5 ani).
Doar BTF și BTAN pot fi calificate ca titluri de creanțe negociabile, BTV fiind rezervate agenților de pe piața interbancară- ele nu sunt utilizate în altă parte. Aceste certificate sunt emise pentru un minim de 5.000.000 de u.m..
Trezoreria, publică la fiecare început de trimestru calendarul care prevede emisiile de bonuri de trezorerie. După această simplificare, piața bonurilor de trezorerie a cunoscut o creștere rapidă: sfârșitul lui octombrie 2001, curs global =590 Mld u.m. față de 207Mld la 31 decembrie 1995.
4.3.2. PIAȚA PRIMARĂ A BONURILOR DE TREZORERIE
Principiul de funcționare este în general următorul:
Adjudecarea bonurilor cu dobândă fixă (BTF):
– toate zilele de luni pentru BTF cu scadența la 13 săptămâni
– o zi de luni din două pentru BTF cu scadența la 26săptămâni
– o zi de luni din 4 pentru BTF cu scadența la 52 săptămâni (în general a-3-a zi de luni a fiecărei luni )
Adjudecarea bonurilor cu taxă anuală normalizată (BTAN):
– a 3-a joi a fiecărei luni pentru BTAN cu scadența la 2 ani si 5 ani
Pe de altă parte Banca Națională care asigură administrarea și gestionarea acestor adjudecări, confirmă în fiecare săptămână două zile lucrătoare înainte de adjudecare, datele viitoarei adjudecări.
Este vorba întotdeauna despre adjudecări “a la hollandaise”, unde fiecare face o declarație scrisă asupra scadenței care îl interesează , indicând dobânda și cantitatea pe care dorește s-o investească.
Dacă dobânda de emisie este inferioară dobânzii dorite de investitor, acesta nu va fi servit. Dacă dobânda de emisie este superioară, investitorul va fi servit nu cu dobânda de emisie, ci cu dobânda pe care a declarat-o.
Exemplu
O întreprindere dorește să-și plaseze lichiditățile pe 13 săptămâni și face o declarație scrisă de emisiune. Ea va transmite luni dimineața intermediarului său financiar datele următoare:
• 6 mil la 9,03%
• 6 mil la 9,05%
• 6 mil la 9,07%
Procentul de dobândă reținut de trezorerie a fost de la 9%-9,05%, cu un preț mediu ponderat de 9,03%.
Întreprinderea depune deci:
• 6 mil la 9,03%
• 6 mil la 9,05%
• nimic la 9,07%
Acest principiu de cerere este același și pentru BTF și BTAN cu excepția ultimului punct.
Emisiile BTF sunt exprimate în dobânzi de scont anuale așa că pentru BTAN este vorba de dobânzi actuariale. Când cererile sunt onorate trebuie reglate prin intermediarii financiari (sau direct de la Banca Națională unde ele au un cont curent),:
– joi cele care sunt pentru BTF
– în a 5-a a lunii, pentru BTAN de 2 ani
– în a 12-a lunii pentru BTAN de 5 ani
Trebuie să se știe că piața primară este în general o piață pentru sume mari. Rareori se fac cereri mai mici de 50.000.000 u.m. Totalitatea emisiunilor permit marilor investitori (SICAV, Asigurări) să-și plaseze excedentele. În același timp, poate fi interesant, să fi sistematic prezent pe această piață chiar și pentru sume mai mici. În final adjudecarea “hollandaise” aduce uneori profit cu dobânzi mari, dobânzi ce nu pot fi găsite pe piața secundară. În plus nu există “spread” vânzător-cumpărător, și plata este decalată.
Exemplu de calcul
La 27 februarie 2001, întreprinderea Fimex cumpără un BTF pe 13 săptămâni în urma adjudecării cu dobândă de scont anuală de 9,3% . Acest bon de trezorerie este plătibil joia următoare, adică pe 2 martie.
Pentru a calcula prețul de reglaj ne vom servi de formula următoare:
P = N x
– dobânda de scont, TE = 9,3%
– nominal N = 6 mlrd. lei
– numărul de zile de depunere, d = 13*7=91 zile
– D = 360 zile
– P = prețul de plată
deci: P = 5.858.950mii lei.
Pentru a avea dobândă anuală TF corespunzătoare, se utilizează următoarea formulă de conversie:
TF =
Deci: TF = 9,52%
4.3.3. PIAȚA SECUNDARĂ A BONURILOR DE TREZORERIE
Importanța dezvoltării bonurilor de trezorerie negociabile, a provocat realizarea unei piețe active.
Piața de creanțe negociabile este o piață realizată prin buna înțelegere între instituțiile financiare (bănci, societăți de bursă, întreprinderi) fără piață centralizată oficial, contrar acțiunilor sau obligațiunilor(oricum putem observa că există o publicație cotidiană a Băncii Națională referitoare la dobânzile BTAN care poate fi văzută la o anumită oră a zilei).
“Market markerii” sau cei care dețin piața, afișează în permanență în pagina lor Reuter sau Telerate prețul cumpărătorului sau vânzătorului pentru cantități date pe care se angajează să le tranzacționeze.
În consecință, un trezorier de întreprindere sau toți ceilalți investitori care se hotărăsc să investească în bonuri de trezorerie, trebuie să-și pună în concurență diferiții intermediari financiari pentru a reuși să aibă cea mai bună dobândă posibilă la scadența pe care o aleg.
a) Bonurile cu dobândă fixă (BTF)
Pe piața primară BTF-urile au dobânzile exprimate în dobânzi de scont , în timp ce pe piața secundară dobânzile sunt exprimate în dobânzi anuale.
Câștigurile sunt precalculate, nominalul este de 6.000.000 u.m.. Nu există deci câștiguri suplimentare de contabilizat pentru BTF.
BTF-urile sunt întotdeauna plătite și rambursate într-o zi de joi.
Exemplu
La 27 februarie 2001, o trezorerie cumpără un BTF cu scadența la 18 mai 2001 cu dobândă anuală 9,30%. Această operație realizată dimineața devreme este plătită în aceeași zi (are valoarea de zi). Pentru a determina prețul acestui certificat, trebuie procedat în următorul mod:
– se determină un număr exact de zile (inclusiv sâmbetele și duminicile) între 27 februarie și 18 mai.
se calculează prețul utilizând formula:
P =
unde TF este dobânda anuală: 9,30%
– N este prețul de rambursare: 6.000.000 FF
– d = 80 de zile
– D = 360 zile
P = 5.878.511,16 FF.
b) Bonuri cu dobândă anuală normalizatĂ (BTAN)
Contrar cu BTF-ul, BTAN se distribuie într-un cupon anual. Când se cumpără un BTAN există ca pentru o obligațiune o parte de capital și o parte de venit.
După scadență dobânzile înscrise ale BTAN se pot schimba. De exemplu BTAN cu scadența la 12 septembrie 1991 are o dobândă înscrisă de 7 %, așa cum BTAN cu scadența la 12 ianuarie 1993 are o dobândă înscrisă de 9 %. Aceste dobânzi încrise sunt diferite din următoarele motive: când trezoreria emite o nouă scadență BTAN, ea alege dobânda la vedere cea mai apropiată posibil de dobânzile practicate.
Cuponul anual este întotdeauna distribuit în data de 12 a lunii scadenței BTAN. Așadar, BTAN-ul din ianuarie 1993 cu un nominal de 9%, primește un cupon de 450.000 FF la 12 ianuarie al fiecărui an până în 12 ianuarie 1993, când îi vor fi rambursate 5 mil. FF și ultimul cupon.
Atunci când sunt cedați pe piața secundară BTAN-urile sunt exprimate în dobânzi actualizate.
4.3.4. AVANTAJE ALE PIEȚEI BONURILOR DE TREZORERIE
Avantajele sunt multiple. Esential, ele provin din faptul că bonurile de trezorerie sunt creanțe negociabile materializabile și că există o piață la termen.
a) Bonurile de trezorerie sunt creanțe negociabile
Bonurile de trezorerie sunt produsele care se pot vinde și cumpăra în cel mai scurt timp. Aceste lichidități sunt din păcate foarte puțin utilizate. În sfârșit, foarte curând trezoreriile întreprinderilor cumpără creanțe negociabile și așteaptă rambursarea lor ca și cum ar fi vorba de simple depozite la termen. Negociabilitatea antrenează arbitraje multiple.
Cei care cumpără bonurile de trezorerie trebuie să supravegheze dobânda pe toată perioada până la scadență. În cazul în care aceasta scade înseamnă că, revânzându-le se va face un depozit cu dobânda mai mare decât cea inițială.
Exemplu
Trezoreria a cumpărat un BTF la 27 februarie 2001 cu scadența în 18 mai 2001 având dobândă anuală de 9,30% pentru suma de 5.878.511,16 FF.
La 21 mai BTF-ul vinde pe piață (prin înțelegere) cu o dobândă de 8,90%. Trezoreria decide să revândă această creanță, fiindu-i teamă de o scădere de dobândă.
Fie P prețul de revânzare:
P =
Avem 58 de zile până la rambursarea BTF-ului. P = 5.915.182,85 FF. Trezoreria are acum depozitați 5.878.511,16 FF în 27 februarie pentru a atinge 4.929.710,94 u.m. la 21 martie deci cu 22 de zile mai târziu. De unde rezultă o dobândă de plasare T anuală de:
T =
Trebuie să ne servim de negociabilitatea acestor creanțe. O gestiune dinamică a plasamentelor permite foarte curând să se facă afaceri bune. Bineînțeles, această negociabilitate se plătește.
b) Bonurile de trezorerie sunt creanțe mobilizabile
Aceasta este în mod sigur cel mai mare avantaj al acestui tip de depozit. Este posibil în orice moment vânzarea bonurilor de trezorerie, pentru a împrumuta bani la dobânda pieței monetare fără condiționările pe care le-ar presupune un bancher pentru un credit “spot” (forma de credit pe termen scurt în numerar). Poate părea paradoxal să se împrumute când există totuși o trezorerie pozitivă.
Exemplu
Un trezorier afirmă că datorită previziunilor sale el va avea în anul 2001 o trezorerie globală pozitivă de 15.000.000 FF. Din păcate, el spune de asemenea că la sfârșitul fiecărui trimestru, timp de o săptămână el va trebui să-și recupereze cele 15 milioane pentru a realiza depuneri în conturile curente. Dacă nu ar utiliza depozitele mobilizabile, nu ar avea de ales.
În majoritatea cazurilor trezoreriile își plasează banii pe termen scurt cu o dobândă mică, având nevoie de lichidități în unele momente ale anului. Utilizarea produselor mobilizabile permite alegerea duratei optime a unui depozit în funcție de structura dobânzilor. Fiecare nevoie a trezoreriei este satisfăcută prin mobilizarea unei părți a depozitului. Clauza de răscumpărare,permite cel mai adesea să împrumuți cu o dobândă inferioară celei de pe piața monetară adică în condiții excelente. Această posibilitate trebuie să devină un adevărat reflex al tuturor trezoreriilor care dispun de bani ce trebuiesc plasați.
c) Acoperirea riscurilor dobânzilor asupra bonurilor de trezorerie
Există un contract la termen al bonurilor de trezorerie pe 13 săptămâni. Acest
contract nu a avut niciodată lichidități importante . Această piață permite să se realizeze operații de garanție, de arbitraj și de depozite , cu o dobândă cunoscută pentru o anumită perioadă. Din păcate lipsa volumului lichidităților face aceste operații să fie imposibil de realizat, având ca urmare o abandonare foarte rapidă a acestor contracte.
Contractul pe termen scurt , cel mai utilizat astăzi este MATIF PIBOR pe trei luni care dispune de o valoare lichidă foarte importantă (10 000 de părți pe zi având fiecare 5 mil. de FF).
Grație acestei piețe se acoperă riscul de dobândă al tuturor creanțelor negociabile, având un randament bine corelat cu dobânda pieței monetare pe trei luni de zile, cum este cazul BTF-urilor și a celorlalte titluri negociable.
Principalele avantaje ale BTF -urilor reprezintă faptul că sunt negociabile și mobilizabile. Se observă un decalaj la dobândă de 20-30 de centimi în raport cu dobânda pieței monetare pe aceeași perioadă.
În consecință este deci complet absurd să se cumpere BTF-uri, iar prin mobilizarea lor să nu se obțină profit la scadență. Toate acestea cer muncă și un minim de echipament de calcul respectiv un “back-office”. Odată ce problema este reglată, BTF-ul este un produs ce oferă maximum de arbitraj, și deci libertatea de a profita cel mai bine de piață și de structura sa de dobânzi.
4.4. Biletele de trezorerie
Biletele de trezorerie sunt instrumente financiare de plasament.
Crearea acestui tip de creanță negociablă este principala reformă de pe piața monetară. Biletele de trezorerie sunt instrumente privilegiate de politică monetară, iar cursul lor este cel mai important dintre toate creanțele negociabile. Acestea au marcat profund viața financiară a pieței din mai multe motive:
A. Biletele de trezorerie permit întreprinderii să se finanțeze direct de pe piața financiară, diminuându-se rolul băncilor.
B. Grație biletelor de trezorerie întreprinderile se găsesc repede față în față împrumutându-și banii de care au nevoie. Autoritățile financiare erau foarte reticiente în trecut față de astfel de operații.
C. Biletele de trezorerie au fost direct influențate de piața financiară americană, prin așa numitele “commercial paper americane”, create acum un secol și care au cunoscut o dezvoltare financiară în ultimii 10 ani. În SUA acest tip de creanțe are un curs de 350.000.000.000 $ și depășește cu 10 % cursul tuturor celorlalte produse bancare.
4.4.1. CARACTERISTICI ALE BILETELOR DE TREZORERIE
Biletul de trezorerie este un titlu de creanță negociabilă la putător, născut din creanța pe care emitentul o are asupra purtătorului, raportată la o anumită perioadă de timp. Sunt întotdeauna titluri la purtător, materializate într-un document scris.
În 1998 suma minimă a unui bilet de trezorerie depășea 5 mil. de FF. Această reformă a pieței a fost realizată pentru a permite instituților, care acordă credite să aibă acces la piața financiară și deci să nu fie penalizate în raport cu întreprinderile mari. Durata minimă a unui bilet de trezorerie este de minim 10 zile și maxim 7 ani.
Biletele de trezorerie se pot emite de societăți având cel puțin 2 ani de existență și care dispun de un capital minim de 1,5 mil. FF, de exmplu întreprinderile aparținând sectorului public.
Grupurile de interes economic compuse din societăți care respectă criteriile precedente inclusiv cooperativele și care au un fond mai mare de 1,5 mil. FF pot să emită bilete de trezorerie.
Informația este foarte importantă în cazul biletelor de trezorerie a căror durată este mai mare de 2 ani. Dacă durata este mai mică de 2 ani, emitentul trebuie să facă cunoscut dacă a cerut o informație și să o prezinte în cazul în care a obținut-o.
Remunerarea biletelor de trezorerie este în funcție de durata lor. Asfel avem:
a) pentru biletele cu durată mai mică de un an remunerarea este fixă. Câștigurile sunt precalculate iar dobânzile sunt în funcție de numărul de zile raportate la întregul an. Biletele sunt emise fără prime de rambursare.
b) pentru biletele cu durată mai mare de un an, dobânzile pot fi fixe sau revizibile (recalculate). Dobânzile sunt exprimate în dobânzi actualizate “cu vărsăminte de cupoane anuale”. Nu există nici prime de emisiune nici prime de rambursare.
c) pentru biletele cu durată mai mare de 2 ani dobânzile sunt fixe, revizibile, sau variabile. Este posibil să se emită la un preț diferit cu primă de rambursare.
4.4.2. PIAȚA BILETELOR DE TREZORERIE
Fiscalitatea biletelor de trezorerie este aceeași ca pentru celelalte creanțe negociabile.
Biletele se cumpără pe piața primară când se emit. Trebuie analizate diferitele propuneri de la intermediarii financiari (bănci sau societăți de bursă). Investitorul are posibilitatea să aleagă diferitele propuneri în funcție de ce poate găsi pe piață și de ce-l interesează.
Pentru cea mai bună semnătură (garanție), dobânda biletelor este în general mai mică decât cea a pieței monetare la aceeași scadență de 1/16 la 1/18 puncte.
Ca și în cazul bonurilor de trezorerie, biletele pot fi cumpărate de investitori fie de pe piața primară, fie de pe piața secundară. În general tehnicile de calcul și strategiile de lansare sunt aceleași, existând anumite diferențe între cele 2 piețe. Piața secundară este destul de îngustă din mai multe motive:
a) durata medie a creanțelor este scurtă, mai mică de 2 luni. Cel mai adesea, investitorii păstrează biletele de trezorerie până la rambursarea lor de către emitent.
b) cea mai mare parte a emisiunilor este controlată de banca plasatoare. În consecință hârtia nu circulă.
c) această piață secundară îngustă are ca și inconveniente o lipsă importantă de lichidități. Poate fi dificil de revândut un bilet de trezorerie în cazul scăderii dobânzii. Diferitele stategii de plasament expuse în cazul bonurilor de trezorerie sunt dificil de aplicat pe această piață.Cumpărând un bilet de trezorerie investitorul trebuie să mizeze pe păstrarea lui până la scadență.
Ca și pentru celelalte creanțe negociabile și în cazul biletelor de trezorerie, teoretic se poate vorbi de mobilitatea lor.
Clauzele de răscumpărare sunt rare. Piața biletelor de trezorerie este o piață riscantă. Există 2 riscuri foarte importante.
Faptul că piața secundară a biletelor de trezorerie este îngustă are consecințe asupra gestiunii practice a trezoreriei. Dacă întreprinderea investește în acest tip de creanțe, trebuie să facă să corespundă durata biletelor de trezorerie cu cea a excedentelor din trezoreria sa. Este de preferat să nu se cumpere niciodată biletele de trezorerie în ideea că vor fi revândute înainte de scadență.
O piață îngustă conduce în caz de cesiune la o pierdere de 10-20 de centimi din dobândă. În situația în care întreprinderea este în dificultate va trebui să mobilizeze acest tip de lichidități.
Riscul de semnătura este riscul principal al biletelor de trezorerie. Pentru aceste creanțe există un risc capital și anume riscul de nerambursare la scadență.
De la crearea acestei piețe a fost relevată deja “slăbiciunea emitentului”.
Ca și termen de comparație este piața din SUA, piață de 50 de ori mai importantă față de cea franceză și creată abia după un secol având doar 5 eșecuri la activ.
După “catastrofa ” de la PENN CENTRAL, investitorii americani doresc să aibă informații cât mai precise și mai independente asupra emitentului. Au apărut agenții specializate în determinarea riscului care ar putea preveni oricând cele aproximativ 1400 de societăți emitente.
Două agenții mari de acest gen împart piața SUA, MODY’s și STANDARD AND POORS care ,clasifică societățile americane în 2 categorii în ordine descrescătoare respectiv: A1, A2, A3 și P1, P2, P3. Aceste clasificări sunt recunoscute de toate instituțiile economice și au consecințe directe asupra remunerării “commercial papers”.
Invesitorii vor cere informații de la 2 agenții de raiting, apoi vor alege emitentul care are raportul, risc/randament cel mai convenabil pentru nevoile lor. 90 % din “commercial paper” sunt de la societățile clasate în categoria A1 și P1 de 2 agenții de raiting. Pierderea uneia dintre aceste clasificări, atrage automat o scădere cca 30-40 centimi la remunerarea viitoarelor creanțe emise.
Pentru societățile clasate în categoria A2 și P2, penalizarea poate atinge 50 de centimi.
Aceste riscuri sunt evaluate de agenții independente și recunoscute. Riscul asupra semnăturii care nu este de prim rang este remunerat ca atare iar investitorii aleg în cunoștiință de cauză.
În Franța situația este puțin diferită. Nu se poate spune că există un raiting de semnătură (garanție) la fel ca în SUA. Întreprinderile mici împrumutate cu dobânzi mai mici au beneficii mai modeste și un viitor mai incert. Echivalentul unei societăți A2 P2 nu plătește biletele sale de trezorerie mai scump cu 51 de cenți față de societățile A1 P1.
Investitorul și piața au întotdeauna următoarele reflexe: la o investiție de scurtă durată se poate neglija riscul de semnătură.
Această gândire este periculoasă. Este evident că perioada lungă de timp este construită din perioade scurte puse cap la cap.
Dacă se consideră că există un risc la termen lung nu se poate pretinde că nu există nici unul la termen scurt, și în plus rambursarea biletelor de trezorerie nu este garantată.
Chiar dacă durata de viață medie a biletelor de trezozerie este scurtă, nu trebuie neglijat riscul nonrambursării. Piața franceză trebuie să urmeze exemplul american care reduce mult riscul. În ipoteza că o trezorerie dorește să împrumute “nu contează cui” trebuie să o facă foarte scump pentru a nu fi niciodată amenințată de o catrastrofă.
4.4.3. AVANTAJE ȘI INCONVENIENTE ALE BILETELOR DE TREZORERIE
Avantajele biletelor de trezorerie, provin dintr-o remunerare aproape de piața monetară, superioare SICAV-ului trezoreriei, bonurilor de trezorerie și în general certificatelor de depozite.
În revanșă, negociabilitatea este departe de a fi considerată un avantaj al problemelor de lichiditate ale piețelor. În consecință este indispensabil a nu se încrede în riscul semnăturii (garanției.)
4.5. FORMA GENERALĂ A Titlurile de Stat
Titlurile de stat reprezintă un mijloc de plasare a excedentului de disponibil aflat la dispoziția agenților economici în urma operațiunilor efectuate de către aceștia. Titlurile de stat, fundamentate în conformitate cu legea privind datoria publică, sunt emise de către Ministerul de Finanțe în formă dematerializată, conform unui calendar previzional (anual, semestrial sau trimestrial) stabilit de comun acord cu Banca Națională a României.
Banca Națională a României, în baza prerogativelor ce decurg din calitatea sa de agent al statului și în numele autorității emitente –Ministerul de Finanțe, are un dublu rol:
– reglementează și supraveghează vânzarea titlurilor de stat și tranzacționarea acestora între deținătorii înregistrați;
– autorizează și supraveghează intermediarii pe aceste piețe;
Având în vedere dublul rol pe care îl are Banca Națională a României, operațiunile cu titluri de stat delimitează două piețe: piața primară și piața secundară a titlurilor de stat.
4.5.1. Piața primară
Piața primară reprezintă totalitatea operațiunilor legate de plasarea emisiunilor, respectiv vânzarea pentru prima dată a titlurilor de stat.
Participanții pe piața primară (intermediari ai pieței primare) pot fi societăți bancare, instituții financiare și de credit, autorizate să funcționeze pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile legii.
În afara intermediarilor pieței primare, Banca Națională a României poate accepta și autoriza participarea pe piața titlurilor de stat și a altor participanți, persoane juridice și fizice. Pentru aceasta sunt necesare îndeplinirea mai multor condiții:
cont curent deschis la Banca Națională a României;
capital social minim;
existența unei structuri organizatorice distincte și a unor spații specifice;
dovada unei performanțe minimale pe piața primară a titlurilor de stat;
Intermediarii pieței primare trebuie să-și asume, în condiții de concurență o serie de obligații minimale pentru a-și putea desfășura activitatea. Astfel, pentru a asigura plasarea emisiunilor de titluri de stat, participanții vor depune la fiecare emisiune de titluri, anunțată de Ministerul de Finanțe și Banca Națională a României, oferte de cumpărare într-un cuantum minim din totalul emisiunii, cuantum ce va fi negociat cu Banca Națională a României.
Intermediarii pieței primare contribuie la dezvoltarea pieței secundare și la menținerea unui nivel de lichiditate corespunzător al acesteia. În acest scop, vor derula un volum minim anual de tranzacții pe această piață și vor afișa în permanență prin sistemele de difuzare a informației (Reuters, Telerate, Bloomberg, Knightrider) cotații pentru un număr minim de serii de titluri de stat.
Anual, Banca Națională a României analizează performanța pe piață a intermediarilor pieței primare și va decide asupra reautorizării acestora.
În funcție de condițiile pieței, de experiența intermediarilor pieței primare, precum și în funcție de tipul de titluri emise, vânzarea titlurilor de stat se realizează prin una din următoarele modalități: subscripție publică, subscripție publică garantată, licitație.
Subscripția publică
Vânzarea prin subscripție publică a titlurilor de stat se realizează de către intermediarii pieței primare și de către alți participanți autorizați de Banca Națională a României. Ministerul de Finanțe, în conformitate cu prevederile convenției încheiate cu Banca Națională a României, anunță elementele emisiunii, prețul emisiunii, exprimat ca o rată a dobânzii, fiind stabilit în baza unor consultări prealabile cu aceasta. Participanții autorizați ai pieței primare depun ofertele de cumpărare în contul lor și în cel al clienților lor, până la subscrierea integrală a emisiunii sau până la ora 12 : 00 a ultimei zile din perioada de subscriere, considerată a fi data vânzării. Aceste oferte de subscriere sunt transmise în plic sigilat sau prin alte modalități considerate acceptabile de Banca Națională a României (telex cifrat, SWIFT, modem). Ofertele de subscriere depuse nu pot fi retrase, ele constituind angajamente ferme din partea participanților.În situația în care cererile depășesc valoarea emisiunii, subscripția se va închide la sfârșitul zilei în care valoarea cererilor depășește valoarea emisă. Toate cererile din acea zi vor fi acceptate proporțional și cu acordul Ministerului de Finanțe, emisiunea va fi majorată. Titlurile de stat rămase nesubscrise până la ora 12 : 00 a ultimei zile din perioada de subscriere vor fi anulate și emisiunea se va închide la valoarea subscrisă.
Subscripția publică garantată
Subscripția publică garantată se realizează de către intermediarii pieței primare care, în conformitate cu obligațiile asumate, garantează plasarea întregii valori a emisiunii pe piață, respectiv își asumă obligația de a cumpăra în cont propriu titlurile de stat pe care nu le plasează la clienți și pe piață. Ministerul Finanțelor, în conformitate cu prevederile convenției încheiate cu Banca Națională a României, va anunța elementele emisiunii.
Prețul emisiunii, exprimat ca rată a dobânzii, va fi stabilit de Ministerul de Finanțe în baza unor consultări prealabile cu Banca Națională a României și intermediarii pieței primare participanți la plasarea emisiunii. Ofertele intermediarilor pieței primare, în contul lor și în cel al clienților lor, vor fi acceptate până la sfârșitul ultimei zile a perioadei de subscriere, considerată a fi data vânzării. În situația în care cererile depășesc valoarea emisiunii, subscripția se va închide la sfârșitul zilei în care valoarea cererilor depășește valoarea emisă. Toate cererile din acea zi vor fi acceptate și emisiunea va fi majorată. Intermediarii pieței primare pot primi de la Ministerul Finanțelor un comision procentual pentru titlurile de stat plasate pe piață. Nivelul comisionului va face obiectul negocierile anterioare dintre Ministerul Finanțelor, Banca Națională a României și reprezentanții intermediarilor pieței primare.
Licitația
Vânzarea titlurilor de stat prin licitație se face de către Banca Națională a României, ca agent al Ministerului Finanțelor. Ministerul Finanțelor, în conformitate cu convenția încheiată cu Banca Națională a României, va anunța elementele emisiunii. Elementele tehnice ale licitației și data desfășurării acesteia vor fi stabilite după consultări cu Banca Națională a României. Aceasta va face publică data și locul desfășurării licitației, precum și elementele de identificare ale emisiunii ce urmează a fi plasată prin licitație.Intermediarii pieței primare vor depune oferte de cumpărare în cont propriu și în contul clienților în ziua desfășurării licitației până la ora 12 : 00. Banca Națională a României va putea stabili, în funcție de gradul de dezvoltare al pieței titlurilor de stat, limite maxime pentru oferta unui intermediar al pieței primare în totalul emisiunii.
Ofertele vor fi trimise, în plicuri sigilate, cu ștampila și antetul participanților, direcției de specialitate din cadrul Bănci Naționale a României. Secretarul comisiei de licitației va elibera o adeverință, după care plicul nu mai poate fi retras. Ofertele pot fi transmise, de asemenea, prin alte modalități considerate acceptabile( telex cifrat, SWIFT, modem).Ședința de licitație începe la ora 13 : 00 prin deschiderea de către secretarul comisiei, în prezența celorlalți membrii, a plicurilor conținând ofertele de cumpărare ale participanților la licitație. Ofertele de cumpărare care nu îndeplinesc condițiile stabilite prin prezentul regulament sunt considerate nule de drept și se înapoiază participanților emitenți.
În situația în care întreaga emisiune a fost vândută, iar la nivelul marginal (nivelul prețului minim, respectiv al ratei dobânzii maxime acceptate) sunt mai multe oferte de cumpărare ce nu pot fi satisfăcute integral, se va aplica principiul proporționalității, fiecare primind valoarea rezultată. Toate valorile vor fi rotunjite până la cea mai apropiată valoare divizibilă cu valoarea nominală a unui titlu de stat.
Ofertele de cumpărare la licitație sunt de două feluri:
oferte de cumpărare competitive
oferte de cumpărare necompetitive
Oferta de cumpărare competitivă reprezintă un instrument de participare rezervat persoanelor juridice și se caracterizează prin faptul că participantul indică, pe lângă valoarea pe care dorește să o adjudece, și prețul maxim (exprimat ca rată minimă a dobânzii) pe care este dispus să îl plătească.
Oferta de cumpărare necompetitivă reprezintă un instrument de participare care se caracterizează prin faptul că participantul indică valoarea pe care dorește să o adjudece fără însă a indica prețul (rata dobânzii) . Ofertele de cumpărare
necompetitive vor fi executate la prețul mediu ponderat al ofertelor de cumpărare competitive acceptate în licitațiile adjudecate pe baza metodei prețului multiplu și la prețul (rata dobânzii) final al licitațiilor adjudecate pe baza metodei prețului uniform.
Piața secundară
Piața secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operațiunilor de vânzare, cumpărare, și alte operațiuni cu titluri de stat aflate în circulație, libere de sarcini. Tranzacțiile pe piața secundară a titlurilor de stat se vor efectua în interiorul termenului de scadență, dar numai până la data înregistrării curente.
Participanții pe piața secundară sunt intermediarii pieței primare, alți intermediari autorizați de Banca Națională a României, deținătorii înregistrați persoane juridice și fizice care pot, conform legii, să desfășoare operațiuni cu titluri de stat. Intermediarii autorizați vor cota prețul titlurilor de stat ca rată a dobânzii sau randament pentru titlurile de stat pe termen scurt (cu discount) și ca preț în lei pentru titlurile de stat pe termen lung (purtătoare de dobândă). În situația în care cotația este acceptată de un client sau de un alt intermediar autorizat, tranzacția este considerată încheiată și se execută necondiționat.
Tranzacțiile cu titluri de stat sunt efectuate pe principiul livrare contra plată. Marja dintre prețurile de vânzare și cele de cumpărare va fi liberă și va fi determinată de raportul cerere-ofertă pe piața secundară a titlurilor de stat.
Înregistrarea, transferul și decontarea
Înregistrarea este o operațiune efectuată de către Banca Națională a României în Registrul Titlurilor de Stat, care garantează deținătorului înregistrat dreptul de proprietate asupra titlurilor de stat. Dreptul de proprietate asupra titlurilor de stat este evidențiat prin înregistrările în conturile titlurilor de stat deschise la Banca Națională a României, înregistrări efectuate pe baza documentelor primare aferente operațiunilor de pe piața primară și secundară, prin înscrierea de mențiuni cu privire la:
– deținătorii înregistrați ai titlurilor de stat;
– transferurile dreptului de proprietate și alte instrucțiuni de tranzacționare privind titlurile de stat;
– stingerea dreptului de proprietate asupra titlurilor de stat la data răscumpărării acestora.
Plata sumelor datorate este efectuată prin Banca Națională a României, prin înregistrarea operațiunilor corespunzătoare în conturile de numerar ale Ministerului Finanțelor sau intermediarilor pieței primare, după caz, conform ofertelor de cumpărare acceptate. Transferurile titlurilor de stat precum și plățile devin efective după operarea de către Banca Națională a României în conturile de numerar ale intermediarilor pieței primare și în conturile titlurilor de stat ale deținătorilor înregistrați.
Data plății poate coincide cu una din următoarele trei situații:
data emisiunii titlurilor de stat (data de la care începe calculul dobânzii) – în cazul unei noi emisiuni;
data decontării tranzacției secundare – în cazul vânzării – cumpărării sau altei operațiuni cu titluri de stat;
data scadenței – în cazul răscumpărării.
4.5.3. STUDIU DE CAZ
Societatea Alcatel din Timișoara urmărește plasarea execedentului de trezorerie acumulat în titluri de stat.
Astfel, are loc contactarea intermediarului financiar, West Bank Arad, cu ajutorul căruia are loc derularea tranzacției. Societatea Alcatel și-a exprimat interesul pentru categoria de titluri cu scadență la 21.09.2001, categorie delimitată prin seria F21.09.01. Se cunoaște valoare nominală a unui titlu (Vn) ca fiind Vn = 1.000.000 lei iar numărul de titluri solicitate este N = 600 titluri. S-a negociat cu West Bank Arad randamentul unui titlu la rt = 48.12%.
Tranzacția dorită este una de tipul "cash" (anexa 1), adică întreprinderea achită titlurile în momentul efectuării tranzacției. În această situație data tranzacției coincide cu data decontării. În cazul nostru, data tranzacției și data decontării este 22 august 2001.
Valoarea decontată de firma Alcatel nu coincide însă cu valoarea nominală totală (Vnt), deoarece se acordă un discount, urmând ca la data scadenței titlurilor întreprinderea să încaseze valoarea nominală a acestora. Beneficiul realizat de întreprindere, ca urmare a efectuării plasamentului în titluri este dat de diferența dintre valoarea nominală totală și valoarea de decontare (Vcost). Cum se ajunge la acest beneficiu (B) vom vedea în continuare.
Sintetizând, rezultă următoarele date:
N = 600 titluri
Vn = 1.000.000 lei
Vnt = Vn x N =1.000.000 x 600 =600.000.000 lei
Trebuie calculată valoare de decontare (Vcost). Pentru aceasta pornim de la relația:
Vcost + Vcost x x = Vnt
unde: r = 48.12%
p = 30 zile (nr. de zile dintre data decontării (22 august 2001) și data scadenței titlurilor (21.09.2001))
Dezvoltând relația de mai sus rezultă valoarea de cost a tranzacției:
Vcost =
Înlocuind în formulă Vcost = = 576.878.701,6 lei
Valoarea costului pe un singur titlu este:
Vcost/titlu = = 961.464,50lei
În concluzie, societatea Alcatel pentru a achiziționa cele 600 titluri solicitate trebuie să achite suma de 576.878.701,6 lei.
În urma derulării acestui plasament întreprinderea obține un beneficiu (B) dat de relația :
B = Vnt – Vcost B =600.000.000- 576.878.701,6=23.121.298,4lei
Pentru a calcula eficacitatea acestui plasament putem efectua o comparație cu plasarea lichidităților disponibile pe piața bancară. Dobânda la data efectuării tranzacției în titluri de stat, adică luna august – septembrie 2001, este de d = 41%.
D = Suma de plasat în titluri x x
D = 576.878.701,6x 0.41 x 0.0833 = 19.702.138,3 lei
Comparația dintre B și D scoate în relief faptul că efectuarea plasamentului de trezorerie în titluri de stat este mai avantajos decât plasamentul la bancă. Pe lângă faptul că este garantat de stat, aduce și un surplus de venit de 3.419.160,10lei (B – D).
Dacă cumpărarea de titluri de stat se face la o dată ulterioară încheierii tranzacției peste două zile, atunci avem o tranzacție de tip "ulterior" (anexa 2).
De exemplu, tranzacția pentru seri F21.09.2001 se încheie la 26 august 2001 iar data decontării este 28 august 2001.
Se consideră: N = 1080 titluri
Vn = 1.000.000 lei
r = 50.12%
p = 24 zile
În cazul tranzacției de tip „ulterior” se aplică aceleași formule ca și în cazul tranzacției de tip „cash”.
Vnt = Vn x N = 1.000.000 x 1.080 = 1.080.000.000 lei
Valoarea de decontare se determină pornind de la relația
Vcost + Vcost x = Vnt
unde r = 50.12%
p = 24 zile
Vcost =
Înlocuind în formulă Vcost = = 1.045.093.865 lei
Valoarea costului pe un singur titlu este:
Vcost/titlu = lei
Pentru a achiziționa cele 1080 titluri solicitate societatea Alcatel trebuie să achite suma de 1.045.093.865 lei.
Beneficiul obținut este:
B = Vnt – Vcost B = 1.080.000.000 – 1.045.093.865 = 34.906.135 lei
Tranzacția este de tip "standard" dacă intervalul de timp dintre data decontării și data tranzacției este de una sau două zile (anexa 3).
4.6. OBLIGAȚIUNI
Obligațiunea e un titlu financiar negociabil care asigură deținătorului său un drept de creanță pe termen lung asupra emitentului titlului. Piața obligațiunilor este mai veche decât cea a creanțelor negociabile.
4.6.1. PREZENTAREA PIEȚEI OBLIGAȚIUNILOR
Explozia pieței obligațiunilor la începutul anilor 80 a favorizat pe scară largă utilizarea obligațiunilor ca și plasamente pentru excedentele trezoreriei. Pe această piață subiecții economici emitenți ai obligațiunilor sunt:
– statul și administrațiile publice locale, care sunt de regulă emitenți regulați de obligațiuni, pentru a-și acoperi anumite nevoi specifice, sau pentru finanțarea deficitelor bugetare conjuncturale;
– întreprinderile din sectorul public și privat al economiei, ale căror necesități financiare pentru realizarea unor obiective de investiții depășesc resursele proprii. Ponderea o dețin întreprinderile publice a căror emisiuni sub formă de obligațiuni sunt garantate în mod implicit de către stat care este de fapt acționarul unic sau principalul acționar al acestora. Întreprinderile comerciale și industriale cu capital privat dețin o pondere redusă a cererii pe piața obligatară. Întreprinderile mici și mijlocii care au același profil se constituie de regulă în grupuri pentru a avea acces pe piață și a prezenta încredere pentru subiecții investitori;
– organismele bancare. Acestea au început să devină emitente importante de oblgațiuni în ultimii ani în scopul creșterii resurselor financiare pe termen lung și pentru a-și asigura o încadrare avantajoasă a operațiunilor de creditare.
4.6.2. TIPURI DE OBLIGATIUNI
Titlurile fianciare din categoria obligațiunilor existente pe piața financiară cunosc o diversitate de forme. Obligațiunile se pot grupa în funcție de două aspecte: natura obligațiunilor și modul de recompensare, fără să eliminăm posibilitatea grupării după alte caracteristici, cum ar fi regimul fiscal, modul de amortizare al obligațiunilor.
4.6.2.1. GRUPAREA TITLURILOR FINANCIARE OBLIGATARE DUPA NATURA OBLIGAȚIUNILOR
A. Obligațiuni convertibile și schimbabile
Acestea sunt titluri financiare intermediare între obligațiuni și acțiuni.
Caracteristici comune
Aceste tilturi financiare se caracterizează prin: dobândă fixă, rambursarea la un preț și la dată cunoscute din momentul emisiunii, posibilitatea ca deținătorul titlurilor obligatare să le poată schimba pe acțiuni atunci când dorește acesta, după un barem prestabilit.
Diferențele dintre obligațiunile convertibile și cele schimbabile sunt:
– în cazul obligațiunilor convertibile, opțiunea de a le schimba în acțiuni nu poate fi exercitată decât în timpul unei perioade prestabilite (de câteva luni), situată la câțiva ani după emisiunea titlului. În acest caz deținătorul titlurilor și emitentul nu au nici o siguranță că momentul prestabilit pentru schimb va fi oportun și în plus primul trebuie să ia decizia de schimb rapid.
– în cazul operațiunilor schimbabile, opțiunea deținătorului de a le transforma în acțiuni se poate exercita pe întreaga durată a împrumutului. Aceste titluri financiare sunt mai avantajoase pentru deținători(obligatari) căci aceștia pot lua decizia în funcție de evoluția cursului la bursă și evoluția profitului întreprinderii emitente. Atâta timp cât cursul obligațiunii este superior cursului acțiunii și cât timp venitul obligațiunii după plata impozitului este superior celui produs de acțiune, deținătorul de obligațiuni nu are interesul să le schimbe pe acțiuni. Decizia de schimbare se poate lua în ultimul moment, respectiv cel al rambursării finale a împrumutului obligatar sau dacă acțiunea este amortizată în momentul când titlul iese de pe piață prin tragere.
B. Obligațiuni cu bonuri pentru subscripția în acțiuni
Acestea sunt titluri obligatare care au atașate unul sau mai multe bonuri pentru subscripția în acțiuni ale emitentului titlului, conform condițiilor prevăzute în contractul de emisiune. Spre deosebire de obligațiunile convertibile deținătorul nu este constrâns să opteze în timpul de viață a împrumutului între calitatea de obligatar și cea de acționar.
Bonurile pentru subscripția în acțiuni sunt negociate separat și asigură posibilitatea cunoașterii evoluției și gestionării noilor titluri financiare.
Obligațiunile cu bonuri pentru subscripția în acțiuni contribuie la dezvoltarea procesului de investire a economiilor și la protecția economiilor investite, ca urmare a facilităților suplimentare acordate deținătorilor acestor titluri obligatare.
Deținătorii obligațiunilor cu bonuri pentru subscripția în acțiuni pot avea calitatea de acționari și obligatari, fără ca exercitarea dreptului de subscriere în acțiuni să ducă la pierderea calității de obligatar.
C. Obligațiuni cu bonuri pentru subscripția în obligațiuni(obligațiuni warrant)
Acestea sunt titluri obligatare cu un bon atașat care dă dreptul de a subscrie una sau mai multe obligațiuni la prețuri convenite anterior în funcție de datele subscripției. În funcție de intervalul de timp când subscripția se poate realiza se determină scadențele pentru realizarea acestei operațiuni. Emisiunea obligațiunilor cu bonuri pentru subscripția în obligațiuni se realizează la o rată a dobânzii inferioară celei de pe piață, abaterea reprezentând prețul warrant.
La bursă obligațiunea și bonul sunt negociate separat. Evoluția cursului bonului este influențată de rata dobânzii pe piață și de previzionările privind evoluția acestora. La fiecare scadență stabilită pentru subscriere, deținătorul titlului poate să opteze pentru :
–renunțarea la bon, la prețul pieței;
–păstrarea bonului pentru o utilizare ulterioară;
–utilizarea bonului, având în vedere că după ultima scadență acesta își pierde întreaga valoare.
D. Obligațiunile reînnoibile ale tezaurului
Acestea sunt titluri obligatare emise de stat, deținătorii acestora având dreptul să le schimbe la jumătatea duratei de valabilitate pe alte obligațiuni de aceeași natură emise în aceeași perioadă.
Obligațiunile reînnoibile fac parte din categoria noilor titluri financiare apărute pe piață, constituind o formă intermediară între bonurile de tezaur cu dobânzi progresive și bonurile de tezaur clasice. Durata acestor obligațiuni și rata dobânzii este stabilită prin decizia Ministerului Finanțelor. Dobânzile capitalizate sunt primite în momentul reînnoirii obligațiunilor prin schimbarea titlului inițial cu un nou titlu din tranșa în curs de emisiune iar regimul fiscal al acestora este cel specific împrumuturilor de stat.
4.6.2.2. GRUPAREA TILURILOR FINANCIARE OBLIGATARE DUPĂ MODUL DE RECOMPENSARE
Cumpărarea titlurilor financiare contribuie la protejarea economiilor deținute și obținerea unor venituri financiare.
A. Obligațiuni după tipul de recompensare
Din punctul de vedere al tipului de recompensare titlurile financiare obligatare se pot grupa în trei categorii: obligațiuni cu rata dobânzii fixă, obligațiuni cu rata dobânzii variabilă și revizuibilă și obligațiuni indexate și participante.
A1. Obligațiuni cu rata dobânzii fixă
Obligațiunile cu rata dobânzii fixă constituie tipul clasic de obligațiune. Pentru fiecare titlu obligatar se varsă o anumită sumă la fiecare scadență, corespunzând unui procent fix din valoarea nominală a titlului.
Trezorierii care doresc să-și plaseze excedentele sub forma unor titluri obligatare, iau deciziile în funcție de rata randamentului actualizat .
Creșterea ratei randamentului determină scăderea cursurilor obligațiunilor cu rata dobânzii fixă, iar creșterea cursurilor induce o scădere a ratelor de randamente. Elasticitatea prețurilor și variația ratelor caracterizează sensibilitatea pe piață a titlului obligatar.
Sensibilitatea obligațiunilor emise este influențată de durata de viață a împrumutului, în mod direct, creșterea duratei determinând creșterea sensibilității titlurilor obligatare și invers, căci în timp pot apărea emisiuni de titluri în condiții mai avantajoase.
Obligațiunile cu rata dobânzii fixă se plasează mai bine atunci când pe piața financiară se înregistrează o evoluție descrescătoare a ratelor dobânzilor la alte titluri. Aceasta întrucât rata dobânzii fixă garantează obținerea unui venit stabil și permite creșterea veniturilor comparativ cu veniturile produse de titlurile în scădere.
Astfel, în cazul obligațiunilor cu bonuri pentru subscripție, subscriitorul poate să cumpere o obligațiune clasică cu rata dobânzii fixă și o durată de viață lungă și un bon care îi asigură posibilitatea de a subscrie la o altă obligațiune identică. Dacă de fiecare dată prețul de subscriere crește rata randamentului actualizat al titlului scade și îl va avantaja de două ori pe subscriitor. În primul rând în calitate de deținător al titlului obligatar este avantajat de creșterea prețului subscripției, iar în al doilea rând în calitate de subscriitor potențial prin intermediul bonului pe care îl deține și îl poate deci utiliza.
Evaluarea bonului pentru subscripție pe piață se face calculând rata dobânzii de randament în fiecare zi, care împreună cu valoarea intrinsecă viitoare a bonului, determină primul curs al acestuia pe piață.
Unele titluri obligatare emise de către stat, pot fi prelungite dacă deținătorii acestora doresc, în ultimul an al duratei lor de bază. Decizia acestora va fi determinată de evoluția ratei dobânzii pe piața financiară. Rambursarea valorii titlurilor în acest caz intervine la cererea expresă a deținătorilor acestora și a deținerii unui depozit de titluri. În cazul în care rata dobânzii este mai scăzută față de rata altor titluri apărute pe piață, prin rambursare, obligatarul va face un plasament mai productiv.
A2. Obligațiuni cu rata dobânzii variabilă și revizuibilă
Apariția și dezvoltarea obligațiunilor cu rata dobânzii variabilă, în detrimentul obligațiunilor clasice, se datorează creșterii importante a ratelor dobânzilor și a fluctuațiilor rapide pe care acestea le înregistrează. La aceste obligațiuni în general, rata rămâne fixă pe o perioadă de câteva luni, după care este actualizată la sfârșitul fiecărei perioade pe bază de indici (rata medie de pe piața monetară sau rata medie a obligațiunilor unei anumite categorii de titluri). Anual are loc recalcularea cuponului, căci oscilațiile ratei pe piață se repercutează asupra cuponului care este variabil, în timp ce cursurile la bursă rămân relativ stabile. Ratele variabile, deci asigură evoluția ratei dobânzii datorată variației cuponului obligatar, și ca urmare, asigură adaptarea la condițiile pieței.
Posesorii de capitaluri financiare plasate în astfel de titluri financiare, doresc să obțină o recompensare pentru plasamentele pe termen scurt la rata dobânzii de pe piața monetară, iar pentru cele pe termen lung la rata dobânzii de pe piața obligatară.
În cazul obligațiunilor cu rata revizuibilă, o anumită perioadă rata este fixă, după care rata poate să fie reânnoită, pe baza mediei aritmetice a ultimelor două rate medii de randament la împrumuturile neindexate garantate de stat și asimilate acestora.
Modalitățile de recompensare a excedentelor plasate în titluri obligatare cu rată variabilă depind de patru factori, care constituie de altfel variabilele de caracterizare a acestor titluri. Acestea sunt:
– indicele de referință: sunt dobânzi reprezentative ale statului pe piața finanicară;
– perioada de referință: este perioada în cursul căreia se calculează dobânda care va reveni pentru calculul cuponului ca medie a indicilor dobânzilor de referință;
– limita contractuală: constă în a adăuga sau a suprima o anumită valoare din dobânda de bază în scopul determinării dobânzii cuponului;
– limitele recompensării: cupoanele aferente titlurilor obligatare cu dobândă variabilă pot să aibă înscrise pe ele rata dobânzii minime și rata dobânzii maxime sau numai una dintre acestea, prevăzute în contractul de emisiune. Rata dobânzii minime, poate fi egală cu rata dobânzii anuale monetare sau alt procent stipulat expres. Rata dobânzii maxime se exprimă sub forma unui procent din rata dobânzii medii lunare a pieței obligatare la emisiune sau la lichidare.
A3. Obligațiuni indexate și participante
Obligațiunile indexate sunt titluri obligatare a căror dobândă și/sau valoare de rambursat sunt reactualizate, în funcție de un indice monetar sau economic care, reflectă gradul de depreciere a unei unități monetare.
Mult timp procedura de indexare a dobânzii, a prețului de rambursare sau a ambelor elemente a fost considerată ilegală. Aceste indexări trebuiesc aprobate prin cadru legislativ.
Scopul indexării este de a asigura obligatarului posibilitatea recuperării reale a capitalului financiar investit și realizarea unor venituri reale prin indexarea dobânzii sau/și a sumei de rambursat.
Obligațiunile participante sunt titluri obligatare a căror dobândă și/sau valoare de rambursat sunt indexate în funcție de rezultatele finanicare ale întreprinderii emitente, de dividendele plătite acționarilor și de constituirea fondului de rezervă. Obligatarul este protejat împotriva pierderilor prin faptul că i se asigură un venit minim garantat. Unele titluri obligatare participante pot să nu fie rambursabile recuperarea acestora putând avea două părți, una fixă și una variabilă, calculată în funcție de un indice de referință stabilit pe baza activității întreprinderii, aplicat la valoarea nominală a titlului.
Modalitățile de indexare pot fi:
– punerea în joc: constă în realizarea indexării prevăzute numai dacă un anumit prag a fost depășit;
– cuponul sau prețul de rambursare: constă în alegerea uneia din următoarele formule de indexare: indexarea totală a prețului de rambursat fără repartizarea cuponului; distribuția unui venit egal cu dobânda progresiei indicelui și menținerea prețului de rambursare; combinarea formulelor de mai sus, respectiv asigurarea unei recompensări inferioare dobânzii progresive a indicelui care se va deduce din creșterea prețului de rambursat;
– supra sau sub indexarea:un titlu obligator este supra-indexat atunci când prețul de indexare este integral indexat și oferă în același timp un venit; dacă prețul de rambursare nu este integral indexat sau nu se realizează o rată pozitivă a dobânzii, obligațiunea este sub-indexată.
B. Obligațiunea după periodicitatea recompensării
După periodicitatea recompensării titlurile obligatare se împart în următoarele categorii:
– titluri cu recompensare anuală, sunt deosebit de frecvente;
– titluri cu recompensare semestrială, frecvente în cazul titlurilor obligatare cu dobândă variabilă;
– titluri cu recompensare trimestrială;
– titluri cu cupon unic, al căror deținător primește în momentul rambursării titlurilor sale, totalitatea veniturilor capitalizate, la rata dobânzii pieții din ziua de emisiune sub formă de cupon unic.
4.7. PENSIUNEA ȘI REMEREUL
În Franța, sumele plasate în remere sau în pensiune depășesc cu mult 200 miliarde de franci.
Remereurile și pensiunile s-au dezvoltat mai cu seamă după 1981, împrumutul de titluri fiind introdus prin Legea asupra economiilor din 1987.
4.7.1. REMEREUL (R)
Remereul este un contract încheiat între un deținător de titluri și un posesor de lichidități. Proprietarul titlurilor își schimbă titlurile contra lichidităților deținute de acesta. Vorbim de remereu cumpărător, când cineva își plasează lichiditățile, și de remereu vânzător, când se împrumută lichidități.
De fapt, există două tehnici diferite de remereu: remereu civil și remereu bursier, adesea numit "remere fourcail".
Remereul civil
Contractul de vânzare cu posibilitatea de remereu este o vânzare fermă, reieșită dintr-un drept de transformare a vânzării care îi este rezervat vânzătorului și care constă într-o posibilitate de recumpărare. În cazul când vânzătorul își exercită această posibilitate, nu se produce o nouă vânzare în sens invers, ci se anulează vânzarea originală, considerându-se că aceasta nici nu a avut loc. Cadrul juridic al acestui contract a fost instituit de articolul 1659 și următoarele din Codul Civil.
În această definiție, vânzătorul este vânzătorul de titluri care dorește să împrumute lichidități de la cumpărătorul de titluri.
Remereul, care se referă în special la obligațiuni și la titluri de creanță negociabile este o operațiune de acord benevol care se realizează fără intervenția unui intermediar oficial, deci fără să se mai piardă resurse cu intervenția acestuia. De fapt, cei care pun în legătură împrumutătorii sunt curtierii, asigurând lichiditatea pieței. Cheltuielile sunt în general de 1 / 64 % din capitalul "prorata temporis". Remereul este o tehnică juridică complexă, utilă de scris.
Facultatea de recumpărare pentru cumpărător trebuie să rămână o simplă posibilitate facultativă. De fapt, în caz contrar, dacă ar fi promis recumpărarea, remereul ar fi fost ca o vânzare pur și simplu, lucru care nu ar fi avut aceleași incidențe fiscale și contabile.
Cu toate acestea, are loc într-adevăr un transfer de proprietate. Astfel, primitorul poate să-și revândă titlurile respective și să încaseze niște dobânzi în timpul remereului. În plan fiscal și contabil, vânzătorul elaborează o plus valoare sau o minus valoare la încheierea contractului. Când posibilitatea facultativă de cumpărare este exercitată, vânzarea este anulată, iar riscurile fiscale și contabile sunt și ele anulate.
Este deosebit de important ca (,) condițiile de vânzare în remereu să fie cele definite de articolele 1659 și următoarele din codul civil. Într-adevăr în acest caz, nu e niciodată posibil să recalifici operațiunea ca un împrumut bănesc gajat prin titluri. În ipoteza unei slăbiciuni (situație falimentară) a împrumutătorului de titluri, lichiditatorul nu-l poate include pe cel care a luat împrumutul în masa creanțierilor. Împrumutatul nu va restitui titlurile în schimbul banilor care i-a dat cu împrumut.
Remereul civil nu este însă lipsit de pericole pentru cel care a împrumutat banii și a luat titlurile. Recumpărarea titlurilor trebuie să rămână facultativă pentru vânzător. Deci, dacă titlurile scad puternic, vănzătorul nu este obligat să le cumpere, el își păstrează în consecință banii primiți și îi lasă cumpărătorului titlurile pe mai departe, bineînțeles titlurile reprezentând o pierdere enormă.
Cel care primește titlurile pretinde o decontare din acestea. Această decontare trebuie să fie cu atât mai importantă cu cât titlurile au un termen de rambursare mai lung, adică, cu cât sunt expuse mai mult variațiilor de curs. Pentru remereu asupra obligațiunilor, operatorii cer câteodată decontări de 50%, astfel că de exemplu pentru titluri de 5 milioane FF oferă doar 2,5 milioane FF în lichidități.
Trebuie totuși relativizat acest risc. Cazuri în care nu au mai avut loc cumpărările s-au semnalat extrem de rar, și ele îi descalifică pe intervenienți în ochii pieței financiare care are o memorie foarte bună. Acest risc nu există însă în cazul bursier.
Remereul bursier
Acest tip de remereu este adesea numit "operațiune legată"sau remereu Fourcail. Spre deosebire de remereul civil,remereul bursier este o operație ce trebuie realizată prin intermediul unei societăți de bursă și care trebuie înregistrată apoi la Societatea burselor franceze(SBF).
Remereurile bursiere nu pot fi realizate decât asupra obligațiunilor care nu oferă nici cupoane, nici pierderi de drept de emitere, nici opțiuni în timpul duratei contractului. Remereul bursier este un ansamblu de trei condiții ce trebuiesc îndeplinite simultan de către un vânzător și un cumpărător de titluri o cesiune de titluri, un angajament recumpărare făcut de vânzător și un angajament de revânzare fâcut de cumpărător.
Operațiunea inițială constă într-o vânzare fermă a titlurilor. Într-o operațiune "legată", cel ce aduce titlurile se angajează să le răscumpere la o dată de"dezlegare" la prețul de dezlegare. Astfel, răscumpărarea nu mai este pentru el ceva facultativ, ci o obligație.
Remereul bursier este considerată ca o vânzare însoțită de o răscumpărare la termen. De altfel, avizul SBF-ului precizează că prețul de revânzare este egal cu prețul cumpărării inițiale plus o dobândă. Această precizare importantă generează mari diferențe față de remereul civil:
în caz de faliment al celui care dă titlurile, riscul este ca operațiunea să fie recalificată la un preț gajat pe titluri, cu obligațiunea cedării titlurilor și a includerii în masa creanțierilor;
nu există riscul de dezlegare a operațiunii pentru că răscumpărarea titlurilor este o obligație pentru vânzător;
originea operațiunii determină realizarea unei plus valori sau a unei minus valori.
4.7.2. PENSIUNEA
Se efectuează, în general, cu titlurile necotate, îndeosebi cu bonurile de tezaur. O societate care posedă titluri și care are nevoie de lichidități își va pune titlurile în pensiune contra lichidităților unui investitor.
Pensiunea nu are nici o definiție juridică. Totuși, ea poate fi analizată ca o cumpărare/vânzare decalată sau ca un împrumut pe gaj. Titlurile nu ies din bilanțul împrumutătorului de titluri (cel care ia banii cu împrumut) și nu intră în bilanțul celui care a luat cu împrumut titlurile.
În raport cu Remereul civil, inconvenientul ține de un eventual faliment al împrumutătorului de titluri, cel care a luat cu împrumut putând fi obligat de lichidator să dea înapoi titlurile pentru recuperarea datoriei.
Pensiunea s-a dezvoltat mult pentru că are o utilizare foarte flexibilă. Este, de exemplu, unul din mijloacele oferite întreprinderii pentru plasarea lichidităților, la dobânzi echivalente cu media celor de pe piața monetară. Un alt exemplu ar fi că titlurile date în pensiune nu sunt neapărat imobilizate.
Se pot vinde, cu condiția răscumpărării imediate a altora, astfel ca suma să rămână identică. În consecință, fiecare poate profita de evoluțiile favorabile ale pieței pentru a realiza eventual un anumit profit cu aceste titluri, dar menținând tot timpul constant stocul pensiunii.
4.8. CONCLUZII
Capitolul încheiat scoate în evidență modalitățile de plasare a lichidităților rezultate din operațiile de trezorerie efectuate de întreprindere. Aceste tipuri de plasamente efectuate de întreprindere sunt preluate, în mare parte din Franța, ele nefiind foarte dezvoltate în România. Studiul de caz al lucrării, care se regăsește în cadrul acestui capitol, este realizat la West Bank Arad S.A. și face referire la plasarea excedentului de trezorerie al firmei Alcatel în titluri de stat.
Efectuarea de plasamente de trezorerie este în dezvoltare în România, momentan ele fiind preferate doar de către o parte din firmele puternice cu capital străin.
ANEXE
Anexa 1 – Tranzacție de titluri de stat de tip "cash"
Anexa 2 – Tranzacție de titluri de stat tip "ulterior"
Anexa 3 – Tranzacție de titluri de stat tip "standard"
Banca Comerciala WEST BANK S.A. Arad
NOTIFICARE DE TRANZACTIONARE
– Anexa 1 –
PRESEDINTE, CONTABIL SEF,
Banca Comerciala WEST BANK S.A. Arad
NOTIFICARE DE TRANZACTIONARE
– Anexa 2-
PRESEDINTE, CONTABIL SEF,
CASA ROMANA DE COMPENSATIE S.A.
ROMANIA CLEARING HOUSE
NOTIFICARE DE TRANZACTIONARE
– Anexa 3 –
DIRECTOR EXECUTIV, CONTABIL SEF,
BIBLIOGRAFIE
Antoniu N. – Finanțele întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică București, 1993
Bran P. – Finanțele întreprinderii , Editura Economică ,București,1997
Charreaux G. – Gestion financiere, Editura Litec, Paris, 1991
Ciobanu Gh.- Burse de valori și tranzacții la bursă, Editura Economică, București, 1997
Colasse B. – Gestion financiere de l'entreprise, Editura Press Universitaires de France, Paris ,1987
Conso P. – La gestion financiere de l'entreprise, Editura Dunod,Paris, 1988
Corduneanu Carmen – Piețe financiare și operațiuni bursiere, Editura Mirton, Timișoara, 1996
Cristea H., Ștefănescu N. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996
Feleangă N., Ionașcu I. – Contabilitate financiară, Editura Economică, București, 1993, vol I
Hada T. – Finanțele agenților economici din România,Editura Intelcredo ,Deva,1999
Hoanță N. – Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996
Levasseur M., Quintart A. – Analyse financiere de l'entreprise,Editura Clet, Paris ,1990
Masson J. – Credite bancare pentru întreprindere, Paris, 1997
Stancu I. – Gestiunea financiara, Editura Economică, București, 1994
Stancu I. – Finanțe, teoria piețelor financiare, finanțelor întreprinderii, analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București ,1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Studiul Privind Gestiunea Deficitului Si Excedentului de Trezorerie (ID: 132954)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.