. Studiu Privind Riscul de Creditare

Capitolul 1

PROBLEME GENERALE PRIVIND RISCUL DE CREDITARE

CREDITUL BANCAR, TRĂSĂTURI CARACTERISTICE

Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

creditul ca încredere;

creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire;

creditul ca formă a relațiilor de schimb.

Creditul ca încredere – este o concepție care plasează la baza relațiilor de credit idea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora.

Creditul ca expresie a relațiilor de redistribuire – reprezintă o abordare care pornește de la conținutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părți din produsul social de la unii participanți la circuitul economic către alți participanți la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relațiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele și taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relații, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Creditul ca expresie a relațiilor de schimb – reprezintă ,,un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau din venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori monetare viitoare.

Conținutul și semnificația acestui concept rezultă și din funcțiile care sunt atribuite creditului, și care în funcție de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel:

o primă grupă de opinii abordează funcțiile creditului în același mod ca și funcțiile finanțelor, respectiv funcțiile de repartiție și control;

o a doua grupă de opinii consideră trei funcții caracteristice ale creditului cele două precedente plus funcția de economie;

o a treia grupă analizează funcțiile creditului ca: funcția de mobilizare și funcția de redistribuire.

a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoțit permanent de dobândă, atribuindu-i-se funcția de purtător de dobândă.

Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcțiile creditului, rețin atenția cele care atribuie creditului următoarele funcții:

de repartiție;

de control;

de emisiune

Pentru evidențierea funcțiilor și caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea elementelor incluse în relațiile de credit, astfel:

participanți la raportul de credit;

scadența;

dobânda (prețul creditului).

Participanții la raportul de credite, creditorul și debitorul, sunt reprezentați de:

populație care deține un rol important în asigurarea resurselor de creditare;

stat care participă, atât în calitate de creditor atunci când se înregistrează excendente bugetare, cât și de debitor ca următoare a înregistrării de deficite bugetare;

agenții economici, care dețin o importantă poziție în rândul creditorilor în cazul în care obțin rezultate financiare pozitive

Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadență valoarea capitalului împrumutat plus dobânda, ca preț al creditului.

Scadența sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcție de particularitățile sectorului de activitate și de nivelul eficienței activității beneficiarilor de credite.

Dobânda reprezintă prețul capitalului utilizat sau ,,chiria” pe care o plătește debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capital împrumutat.

Evoluția creditului a cunoscut o tendință oarecum inversă față de evoluția monedei. Dacă banii au cunoscut un proces continuu de generalizare și universalizare, creditul dimpotrivă, manifestându-se printr-o varietate de forme. Ca atare există mai multe tipuri de credite:

După natura economică și participanții la relația de creditare:

Creditul comercial care constă în acordarea de credite sub formă de marfă în urma unei înțelegeri între creditor adică vânzătorul care are interesul să-și vândă marfa și debitorul, adică cumpărătorul care nu dispune momentan de resurse bănești.

Creditul comercial se manifestă sub două forme:

creditul cumpărător, care apare ca o prefinanțare de către beneficiari a produselor pe care intenționează să le achiziționeze;

creditul vânzător, care are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.

b) Creditul bancar – constă în acordarea de credite sub formă bănească pentru acest tip d credite obligatoriu unul din subiecții raportului de credit, trebuie să fie banca, fie în calitate de creditor – prin împrumuturile clienților săi, statului sau altor bănci, fie în calitate de debitor – fiind creditată cu titulari de depozite.

Între creditul bancar și cel comercial există o puternică legătură, în sensul că uneori creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constituii suport al acordării unui credit comercial.

Creditul obligator – constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut (obligațiuni, bunuri de tezaur) în scopul acoperirii deficitului bugetar. Principala formă de existență a creditului obligator o reprezintă creditul public. Rambursarea acestui credit se face din fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, din surse bugetare curente sau din excedente bugetare.

Creditul de consum – reprezintă vânzarea cu plate în rate a unor bunuri de consum personal, de folosință îndelungată și de mare valoare (mobilă, autoturism, articole de uz casnic).

Creditul ipotecar – reprezintă un credit garantat cu proprietăți imobiliare sub forma clădirilor sau de natura terenurilor.

Ultimele trei categorii de credite sunt nedezvoltate în momentul de față la noi în țară.

2. Din punct de vedere al calități debitorului și creditorului:

credit privat, în care participanții la raportul de credit sunt subiect de drept privat;

creditul public, în cadrul căruia debitorul este reprezentat de stat care se împrumută pe piața internă, pentru acoperirea deficitului bugetar.

3. După natura garanțiilor:

credite reale: sunt cele pentru care garanția se prezintă sub formă de garanție imobiliară și garanție mobiliară;

credite personale: au la bază garanții morale, care se pot prezenta astfel:

credite în alb, credite personale cu gaj, individual,

credite personale cu gaj colectiv

4. După întinderea drepturilor creditorului:

credite denunțabile, care se manifestă atunci când creditorul își rezervă dreptul ca oricând , înainte de scadență să ceară rambursarea acestui credit, cu sau fără avizarea debitorului;

credite nedenunțabile, când creditorul are dreptul de a cere rambursarea muncii la o scadență dinainte stabilită;

credite legate, caz în care creditorul condiționează acordarea creditului de folosirea sa în anumite scopuri convenite cu debitorul.

5. După modul de rambursare

credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face integral la scadență;

credite amortizabile, caz în care rambursarea se face în tranșe egale sau neegale, formate din rate de rambursat și dobânzi.

6. În funcție de durata pentru care se acordă creditul:

credite pe termen scurt: reprezintă toate operațiunile de împrumut de sume de bani, pe o perioadă de maxim 12 luni. Caracteristic acestui tip de împrumut este rambursarea integrală a sumei la scadență. Dobânda pentru termenele pe termen scurt variază și în funcție de destinația creditului și se plătește de beneficiarul creditului conform convenției de creditare, fie trimestrial, cu regularitate globală la scadență, fie la scadență. Acest tip de credite reprezintă forma curentă a creditului la bancă, deoarece convine în mai mare măsură exigențelor de lichidități cerute băncilor de autoritatea monetară.

creditele pe termen mediu: sunt acele credite a căror dată de rambursare este cuprinsă între 1 și 5 ani. Se acordă de regulă pentru activitatea de import-export, în baza unor contracte ferme, pentru activitățile de investiții a căror eficiență trebuie dovedită. Rambursarea creditelor pe termen mediu se face de obicei în tranșe lunare sau trimestriale, calculându-se și dobânda sumei mai mari, cât și a termenului, iar în această situație dobânda fiind mai mare decât la creditele pe termen scurt. Acest tip de credit se acordă băncilor specializate pe acest tip de operațiuni.

creditele pe termen lung: sunt acele împrumuturi a căror durată de rambursare depășește 5 ani și se acordă în speță pentru investiții pe termen lung cu durată de folosință îndelungată (ex. – creditele pentru construcții de locuințe).

Rambursarea creditelor pe termen mediu și lung trebuie făcută eșalonată, ceea ce presupune ca pe parcurs la termene stabilite (lunare, trimestriale, etc.), odată cu plățile curente pentru dobânzi să fie rambursate și o parte din credite, deci putem spune că suma de rambursare (R) este formată din două componente: principal (P) și dobânzi (D). P = P + D

Creditul acordat de bancă trebuie să fie acordat pe o perioadă relativ scurtă în primul rând datorită originii fondurilor pe care le folosește și în al doilea rând deoarece siguranța rambursării unui credit este invers proporțională cu durata creditului. Banca trebuie să se asigure că rambursarea va fi făcută la scadență pentru a nu fi afectate propriile angajamente luate față de cei care i-au încredințat fondurile spre păstrare.

7. După forma de proprietate a creditorilor se disting:

credite acordate persoanelor fizice;

credite acordate persoanelor juridice;

credite acordate altor bănci;

credite acordate statului.

8. După scopul urmărit de debitori există

creditul de producție – solicitat pentru susținerea, modernizarea și potențarea activităților economice. La rândul său acest credit se divide în:

a.1) credite pentru activitatea curentă: acest tip de credite se acordă în general pe termen scurt agenților economici pentru desfășurarea activităților curente, rambursarea lor făcându-se integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.

a.2) creditele pentru investiții: se acordă pe termen mediu și lung și sunt destinate construcțiilor de locuințe, obiective industriale, etc. În acest caz banca joacă rolul de consultant financiar, al întreprinzătorului. Aceste credite au un coeficient mare de risc și presupun calcule de actualizare, precum și de eficiență a investițiilor. Rambursarea se face conform contractului de credit iar plata se face în tranșe.

credite consumative – sunt acele credite pe termen scurt sau mediu ce se acordă persoanelor individuale pentru a acoperii costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare.

9. După calitatea lor creditele bancare se împart în:

credite performante – sunt acele credite a căror durată nu este expirată și debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă; dobânda este prevăzută în contract iar banca o poate modifica prin prevederile contractului, în raport cu dobânda pieței și rata inflației.

credite nerambursate la scadență – sunt acele credite care nu au fost achitate la termenele stabilite în contract; creditul rămas se trece într-un cont separat de credite, restanțe, mărindu-se dobânda pentru acestea, iar banca începe urmărirea în instanță a debitorului pentru valorificarea garanțiilor materiale.

Trăsăturile creditului bancar

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi, angajând modalități diferite, pe termen scurt, mediu sau lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau nu. Subiectele raportului de credit sunt:

creditorul (banca);

debitorul.

Debitorul poate fi: o întreprindere, o persoană fizică sau chiar statul. Angajamentul de rambursare presupune și angajarea unei garanții. Întocmirea unui raport de credit presupune un anumit risc. Aceste riscuri pot fi: de neramu ce se acordă persoanelor individuale pentru a acoperii costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare.

9. După calitatea lor creditele bancare se împart în:

credite performante – sunt acele credite a căror durată nu este expirată și debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă; dobânda este prevăzută în contract iar banca o poate modifica prin prevederile contractului, în raport cu dobânda pieței și rata inflației.

credite nerambursate la scadență – sunt acele credite care nu au fost achitate la termenele stabilite în contract; creditul rămas se trece într-un cont separat de credite, restanțe, mărindu-se dobânda pentru acestea, iar banca începe urmărirea în instanță a debitorului pentru valorificarea garanțiilor materiale.

Trăsăturile creditului bancar

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi, angajând modalități diferite, pe termen scurt, mediu sau lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau nu. Subiectele raportului de credit sunt:

creditorul (banca);

debitorul.

Debitorul poate fi: o întreprindere, o persoană fizică sau chiar statul. Angajamentul de rambursare presupune și angajarea unei garanții. Întocmirea unui raport de credit presupune un anumit risc. Aceste riscuri pot fi: de nerambursare și de imobilizare.

Riscul de nerambursare: constă în posibilitatea întârzierii sau chiar a incapacității de rambursare a creditului, datorată conjuncturii sau a deficienței debitorului. Prevederea riscului presupune o analiză a debitorului prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: uman, economic, juridic, financiar. Pentru evitarea acestui tip de risc raportul de credit atrage după sine angajarea unor garanții.

Riscul de imobilizare: apare la bănci sau la deținătorul de depozite în momentul în care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Pentru evitarea acestui tip de risc se recomandă:

administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci;

angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare;

mobilizarea efectelor prin rescont și alte operațiuni.

De regulă creditele angajate prin bănci presupun fonduri ce nu le aparțin, și deci ele trebuie să gestioneze eficient aceste fonduri ce i-au fost încredințate și să-și întărească poziția de creditor prin garanții personale și reale.

O trăsătură specifică a creditului o constituie termenul de rambursare care variază de la 24 de ore, termen practicat între bănci și piețele monetare și până la 30-50 de ani pentru împrumuturi de locuințe.

Pentru creditele pe termen scurt caracteristica este rambursarea la scadență a întregului credit angajat.

Creditele pe termen mediu și lung implică rambursarea eșalonată la termenele stabilite: lunare, trimestriale, semestriale, etc. odată cu plățile cuvenite pentru dobândă și o parte din împrumut.

O altă caracteristică a creditului o reprezintă dobânda, care de fapt înseamnă prețul acestuia. Această dobândă este acceptabilă de ambele părți și variază foarte mult, fiind în strânsă legătură cu inflația.

Acordarea creditului presupune o tranzacție, ce reprezintă un act de mare importanță, în speță banca trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului. Pentru această situație cărțile de credit sunt cele mai nimerite.

Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. De regulă raportul de credit se face prin înscrisuri, astfel că forma lor de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate, iar importantă este obligația fermă a debitorului de respectare a contractului de credit privind rambursarea împrumutului și respectiv a dreptului băncii de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă în instrumentul de creditare, precum și veniturile accesorii. Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul reprezintă în primul rând o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea fiecărui creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesității sau a unei noi operațiuni.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporare disponibile mobilizate de ele, urmând ca, într-o a doua etapă să apeleze la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiuni și alte bănci, prin operațiile de recreditare.

1.2. RISCUL, DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

DEFINIREA RISCULUI BANCAR

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit presupune riscuri în activitatea de creditare.

Riscul de creditare, numit și risc de insolvabilitate a debitorului exprimă posibilitatea ca debitorii să nu-și onoreze obligațiile de plată la scadență, ceea ce necesită constituirea de garanții și provizioane specifice de risc, precum și respectarea normelor bancare cu privire la limitarea riscului.

Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare o reprezintă selectarea cererilor de credit și efectuarea analizei acestora. Pe baza indicatorilor calculați se obțin informații despre capacitatea de plată a debitorului și se poate exprima dacă probabilitatea rambursării creditului și a dobânzilor aferente o depășește pe cea a nerambursării.

Oricare ar fi nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism. Gestiunea acestui risc reprezintă ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru controlul, eliminarea și finanțarea riscului de creditare și joacă un rol esențial în strategia bancară.

Riscul are asupra valorii băncii sau instituției financiare atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor direct suportate) cât și un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare. Considerăm riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect. Expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau le-ar putea suporta instituția financiară în cauză, rezultând faptul că expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.

În domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un complex de riscuri cu care se confruntă băncile în operațiile lor curente și nu doar riscurile specifice activității bancare clasice. Băncile, operând pe diverse piețe financiare se confruntă și cu riscuri ce nu le sunt specifice (riscul valutar) dar pe care trebuie să le gestioneze. O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea posibilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare. Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă numai la minimizarea cheltuielilor, considerând că preocuparea permanentă pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive atât asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servicii, cât și asupra imaginii publice a băncii prin faptul că soliditatea unei bănci îi atrage pe deponenții în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu.

Riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute iar gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de șoc. Consolidarea acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradigma, analiza și gestiune în vederea creșterii eficienței, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc și în fine, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanței în funcție de risc, pentru a se asigura că investitorii înțeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE

Împărțirea riscurilor bancare în clase și tipuri de risc este necesară în scop practic deoarece riscurile prezintă trăsături comune (cauze, instrumente / tehnici de gestiune, metode de evaluare, etc.) și tratarea lor corelată permite observații care pot ușura atât înțelegerea procesului de gestiune, cât și asimilarea unor procedee și tehnici.

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită atât ca o expunere inerentă cât și ca una suplimentară sau subiectivă.

În acest context riscurile a căror expunere este generată de activități și procese bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi, cum ar fi fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea în cădere a unui client într-una din agențiile băncii (dă naștere unei răspunderi civile din partea băncii) sau degradarea mediului ambiant de către active dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă.

Riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avarierea clădirilor în curs de construire, distrugerea liniilor de telecomunicații, avarierea mașinilor și materialelor diverse, distrugerea materialului în cursul transportului, accidente de circulație.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte, distrugerea arhivelor, nerecuperare a pierderilor.

Riscurile criminale și frauduloase: pătrunderi în fișierele, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, duplicarea și contrafacerea cărților și cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operații de către un salariat, utilizarea frauduloasă a unei operații de către terți, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri, furt, deturnare de fonduri de către un salariat , bancnote false, atac armat, răpiri de persoane (în timpul transportului), cereri de răscumpărare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori de la alți prestatori.

Riscuri de răspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienților, activități proprii filialelor, punerea în discuție a mijloacelor folosite, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor și serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, pierderi de cecuri returnate de agenții, acordări abuzive de credite, greșeli de consultanță în ingineria financiară.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această expunere poate genera și cheltuieli suplimentare și deci (potențial) și pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de caracteristica bancară

Al doilea criteriu de clasificare a riscurilor bancare are la bază gama de operații bancare ce pot genera riscuri și forma acestor riscuri. Principalele tipuri de riscuri asumate de o bancă universală în desfășurarea operațiunilor proprii sunt: riscurile financiare asumate în gestiunea bilanțului, riscurile de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare și riscurile ambientale care sunt generate de operarea băncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară și într-un spațiu economic caracterizat de propria sa dinamică.

Riscurile financiare reprezintă cea mai importantă grupă de riscuri bancare deoarece proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. Dina această categorie fac parte:

Riscul de creditare, denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare, exprimă posibilitatea încasării efective, la scadență a fluxului de venituri anticipat (capital avansat sau dobânzi).

Riscul de lichiditate sau riscul de finanțare exprimă posibilitatea finanțării efective a operațiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca poate apare ca risc de creditare dar aceasta este doar o componentă a sa.

Riscul de piață sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă posibilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar.

Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă posibilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperii pierderile rezultate din activitatea curentă și că aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

În toate aceste grupe de risc se exercită o interacțiune permanentă deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiași potențial de risc – operațiile bancare curente. O expunere reală excesivă la riscul de creditare poate genera risc de lichiditate, dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a face față obligațiilor sale scadente fără aportul sumelor rezultate din rambursarea creditului primit de către client. Riscul de lichiditate poate genera la rândul său risc de faliment dacă banca nu-și poate procura rapid sursele deficitare. În sistemul bancar poate să apară și riscul sistemic specific ansamblului băncilor, a cărui gestiune este asigurată de banca centrală.

Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare. Sunt cuprinse următoarele tipuri de riscuri:

Riscul operațional sau riscul de sarcină care exprimă posibilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. În acest context sunt importante atât oferta de servicii cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.

Riscul tehnologic este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse performante. Acestea se referă la alegerea momentului scoaterii respectiv introducerii pe piață a unui produs nou care poate genera pierderi semnificative existând în permanență riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizării profitului bancar.

Riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale etc.

Riscul strategic exprimă posibilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. El este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice, pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Riscurile ambientale cuprind o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. În esență aceste riscuri exprimă posibilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii:

Riscul de a frauda reprezintă un risc de ordin intern care exprimă posibilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme și recuperate.

Riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național sau internațional. Se referă la posibilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Acestea influențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc.

Riscul concurențial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii. Este inerent activității bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe o piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare.

Riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente.

Ca incidență și amploare a pierderilor pe care le generează, riscurile cuprinse în grupa riscurilor financiare sunt de departe cele mai semnificative pentru bănci și, de aceea, gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate băncii.

Principalii indicatori și tehnicile de gestiune pentru evaluarea și controlul riscurilor financiare sunt prezentate în tabelul care urmează:

Riscul de creditare este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială. Indicatorii tradiționali sunt folosiți mai puțin deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se pot dovedii utili în analize temporare și comparații interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizați atent, pot semnala în avans apariția unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales dacă limitele sunt depășite pentru mai mulți dintre ei.

Indicatorii tradiționali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze asupra lichidității activelor bancare. Indicativii obiectivi urmăresc evoluția corelată a activelor lichide și a pasivelor imediate. Din experiența practică rezultă că cel mai bun este indicativul derivat ce raportează diferența dintre active lichide și împrumuturi (de pe piață și de la banca centrală) la o mărime care să reprezinte nevoile potențiale de lichiditate.

Riscul variației ratei dobânzii se măsoară prin grad de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadenței, precum și de neluarea în considerare a efectelor pe care variația ratei dobânzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativ prin care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active sau pasive de capital. Acești indicatori sunt statici și nu pun în evidență diferențele referitoare la riscul diferitelor plasamente și mai mult, folosesc valori din contabilitate pentru elemente, nu valoarea de piață a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatorii mai noi care țin cont de elementele din afara bilanțului și de gradul diferit de risc.

Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul sistemului financiar

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile și nediversificabile.

Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative ca expunere atunci când sunt combinate suficient de multe poziții (bilanțiere) pentru ca legea numerelor mari să fie activă.

Riscurile nediversificabile rămân relativ semnificative ca expunere chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.

Atât pozițiile bilanțiere cât și cele extrabilanțiere comportă în practică și elemente diversificabile și elemente nediversificabile. De exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractant de către un client la bancă are o componentă nediversificabilă – generată de riscuri economice – de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client. Cu cât banca are mai mulți debitori și cu cât valoarea creditelor acordate fiecăruia dintre ei este mai redusă relativ la capitalul băncii, cu cât mai redusă va fi și probabilitatea ca nerambursarea unuia din aceste credite să creeze băncii probleme de lichidare sau de capital.

Riscurile diversificabile au ca factori determinanți doar variabile preț: rate ale dobânzii, cursuri valutare, prețuri ale materiilor prime, indicatori macroeconomici. În fond aceste variabile sunt endogene, căci reflectă variații ale preferințelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale. Din punct de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exactă este mai puțin importantă decât canalul de transmisie care este prețul. Sistemul financiar (ansamblu instituțiilor, instrumentelor și piețelor financiare) are un rol important la nivel macroeconomic în ceea ce privește alocarea eficientă a riscurilor în cadrul sistemului economic. teoretic, un mecanism de alocare eficientă a riscului se poate construi pornind de la un sistem de piețe discrete și fără un apel la instituțiile financiare. Această construcție este solidă doar în lipsa problemelor reale de informare (acces la informație), a costurilor tranzacționale etc. În realitate ,,odată ce structura investițiilor reale și rentabilitatea acestora au fost stabilite, sistemul financiar poate doar să aloce riscurile inerente acestei structuri; el nu poate nici anihila riscuri date (nediversificabile) nici crea altele noi. ,,(Martin Hellwig, 1995).

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protecție specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Dacă definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscută repartiția efectelor producerii lui sau pentru care acestea poate aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiția efectelor este complet necunoscută (Frank Knight).

În cadrul riscurilor, protecția se asigură prin gestiunea unor tehnici și instrumente specifice (riscuri diversificabile) și prin capital (riscuri nediversificabile).

Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient și nu poate fi gestionată prin tehnici specifice. Pentru a asigura protecția băncii în cazul riscurilor nediversificabile și al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar și nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protecție suficientă.

Gestiunea globală a riscurilor bancare

Gestiunea globală a riscurilor bancare se impune ca o necesitate și trebuie organizată la nivelul centralei băncii. o gestiune globală adecvată a riscurilor bancare, de a le controla, de a elimina sau evita și de a le finanța. Alte priorități de avut în vedere se referă la anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al băncii.

Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor se găsesc și în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste etape sunt: identificarea și evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor, finanțarea riscurilor.

Identificarea și evaluarea riscurilor bancare

Riscul este o componentă esențială a profitului unei instituții financiare, de aceea evoluția ulterioară a strategiei și organizării bancare vor fi afectate dacă profitul riscului actual și de perspectivă nu sunt luate în considerare. Pentru a integra identificarea și evaluarea riscurilor bancare în procesul de planificare, banca trebuie să-și identifice mai întâi principale linii de activitate. O linie de activitate include unități și proceduri. Unitățile cuprinse într-o linie de activitate au un set integral de sisteme de livrare a produselor și piețe consacrate. Procedurile includ atât ansamblul sarcinilor asociate livrării produselor pe piață cât și sarcinile asociate activităților auxiliare.

Procesul de gestiune al riscurilor începe prin descifrarea profitului risc a diferitelor game de produse bancare pentru principalele activități bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profitul risc al băncii. Dacă profitul risc al băncii este mai puțin îndrăzneț decât suma profiturilor risc identificate, atunci banca în ansamblul său, are o valoare sinergetică, pozitivă pentru acționari.

Pentru a identifica și evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activități bancare, managerii trebuie să identifice toate situațiile semnificative care pot genera o pierdere financiară. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor sarcini de pierdere pentru activitățile, tranzacțiile și interfețele bancare. În elaborarea profitului risc este util să se aloce expunerile risc diferitelor componente ale riscului și tot odată să identificăm frecvența și mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. frecvența se referă la numărul de apariții al evenimentelor asociate unor expuneri pe parcursul orizontului de planificare. Gravitatea pierderii măsoară impactul financiar care rezultă din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc. Se poate dobândii o bună perspectivă asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvența cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de anumite feluri nivelul de risc trebuie agreat pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profitul risc al unei unități bancare.

Metodologiile de identificare și evaluare a riscurilor pot asigura o estimare și eficiență a profitului risc pentru sucursale, filiale, agenții și întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, ușor de implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-și reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un control mai riguros și o finanțare adecvată a riscurilor. Este dificil pentru o bancă să determine veniturile corecte în funcție de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate și să transmită pieței financiare riscul – produs propriu și eficacitatea managementului riscurilor bancare.

Controlul riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate dar nu evitate sau eliminate.

După ce au fundamentat profitul risc al unităților bancare managerii trebuie să identifice și să evalueze activităților de control al riscurilor existente din punct de vedere al expunerii și nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul de piață, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a profitului. Între modalitățile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu și titularizarea unor credite sau creșterea frecvenței negocierilor.

Eliminarea/evitarea riscurilor

Este dificil de eliminat un risc dacă el nu poate fi identificat și cuantificat corespunzător.

Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activităților asociate și a fluxurilor de operații. Recent însă băncile au adoptat soluții radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciază extrem de riscante. Eliminarea și evitare riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor, dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor și veniturilor ajustate în funcție de risc asociate fiecărei game de produse sau activități. Altfel sar putea ca managementul să reducă valoarea acțiunilor prin eliminarea unor activități care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcție de risc.

Finanțarea riscurilor

Finanțarea riscurilor din punct de vedere al gestiunii bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât și transferul acestora (prin asigurarea sau operații cu instrumente derivate). Acoperirea riscurilor este posibilă în cazul unor riscuri a căror frecvență și amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări de piață. Transferul riscurilor este mai adecvat atunci când gravitatea potențială a pagubelor este catastrofală.

Transferul riscurilor este dificil dacă nu există piețe de asigurări convenționale. Dacă rămân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite (reținute) nici transferate pentru manager este foarte dificil să folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. Managerii bancari trebuie să fie capabili să identifice și să evalueze gradul de risc.

1.3. RISCUL DE CREDIT

Odată cu dezvoltarea și diversificarea sistemului bancar și a activității fiecărei bănci, problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând trecerea pe primul plan a preocupărilor de gestionare a sa, ca o garanție absolut necesară pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit.

Cea mai importantă activitate bancară generatoare de risc de credit este finanțarea, însă orice altă activitate bancară este potențial generatoare de risc de credit (angajamente și creanțe extrabilanțiere, depozite și alte tranzacții pe piața interbancară, operațiuni de acoperire pe piața bursieră etc.).

Riscul de credit, primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară exprimă posibilitatea ca împrumutanții sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență.

Pentru împrumutant (debitor), riscul de credit exprimă într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acesteia. O mare varietate de motive legate fie de situația generală a economiei, fie de condițiile afacerii împrumutatului, dintre care multe sunt imprevizibile și afectează situația financiară a acestuia, pot contribuii la riscul de credit. Acest risc înglobează atât riscul din activitatea de creditare propriu-zisă, cât și în alte tranzacții inițiale pentru clienții bănci, precum emiterea de scrisori de garanți, deschiderea / confirmarea de acreditive analizarea, scontarea unor efecte de comerț prezentate la clienți, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, alte facilități acordate clienților.

Riscul de credit are și alte denumiri: risc de parteneriat sau risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc de deteriorare a calității activelor bancare și, exprimă în esență probabilitatea încasării efective la scadență de către bancă a fluxului de venituri anticipat (capital avansat + dobânda).

Acest risc reprezintă unul dintre cele mai vechi riscuri cu care se confruntă banca. Într-o statistică privind falimentele bancare, în SUA sunt arătate principalele cauze care țin de riscul de creditare:

norme de creditare neadecvate;

nerespectarea normelor interne de credit de către personalul băncii;

norme de creditare prea generoase;

concentrarea creditelor pe numite piețe sau sectoare;

sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor neperformante;

creșterea excesivă a valorii portofoliului de credite peste posibilitățile rezonabile ale băncii de acoperire a riscurilor.

Pierderile în cazul instrumentelor de piață depind de valorile acestor instrumente și de gradul lor de lichiditate pe piață. Măsurarea riscului de creditare este relativ simplă pentru instrumentele cotate, pentru că ele sunt lichide și negociabile. Deținătorul poate pierdere valoarea totală a acestuia, dacă, ,,slăbiciunea titlului” este gravă. Dacă degradarea este progresivă, cedând instrumentele de piață, înregistrează o pierdere parțială. Aceste două riscuri (total și parțial) există doar pe o durată limitată, perioada în care sunt deținute. Pentru instrumentele derivate (swap și options) problema este mai complicată, fiind vorba de instrumente a căror lichiditate nu este asigurată, deoarece operatorii conservă angajamentele lor pe perioade lungi. Aceste instrumente nu se bucură de facilitatea de a fi cedate pe piață în orice moment pentru a reduce pierderea înregistrată în cazul degradării lor. Măsurarea expunerii la risc pune probleme particulare și ea devine un obiect foarte important o dată cu dezvoltarea spectaculoasă a cestor instrumente.

Pentru instrumente de piață distingem două tipuri de riscuri: riscul curent și riscul potențial. Riscul curent este aferent valorii de piață (valoarea lichidității) curente, adică cea calculată pe baza valorii prezente a parametrilor pieței.

Riscul potențial este legat de valorile viitoare posibile pe care le poate lua instrumentul pe parcursul existenței sale, valori viitoare ce sunt determinate de deviațiile viitoare ale parametrilor pieței în raport cu valoarea lor curentă. Riscul potențial este numit ,,add-ori” pentru a exprima ,,suplimentul” față de valoarea curentă.

Riscul total este suma celor două riscuri, curente și potențiale, și el măsoară riscul de credit total al instrumentului considerat.

Asumarea riscului de credit la un anumit nivel este acceptabilă, dar indiferent de nivelul respectiv, important rămâne modul în care acesta poate fi restrâns la maximum. În acest sens, punctul de pornire îl reprezintă punerea la punct și utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, ce pot fi divizate în trei categorii:

Riscul tranzacției – decurge din diferite aspecte funcționale și operaționale ale riscului afacerii;

Riscul de credit – concretizarea incertitudinii profitabilității afacerii;

Riscul de plasament – relevă incertitudinea confirmării în motivația încrederii.

Cele trei categorii de risc se află în strânsă legătură și trebuie cunoscute pentru a realiza aprecierea riscului de asamblare pe care îl implică un credit. Deci băncile trebuie să-și conceapă și să implementeze politici de creditare performante și să angajeze / pregătească un personal de un profesionalism ireproșabil, care să înțeleagă și să respecte disciplina acestor norme. Pentru acestea este necesar să existe un fud-back permanent prin care conducerea băncii să fie informată despre eficacitatea procesului de control al calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie detectate și corectate din timp.

Pentru ca o politică bancară de creditare să se dovedească și utilă ea trebuie să îndeplinească condițiile de formulare corectă și conținutul complet.

O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:

selecția unor credite sigure și cu o probabilitate maximă de rambursare;

asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor piețelor pe care operează banca;

Politicile de creditare variază în timp și în funcție de ciclul economic. Ele trebuie să fie actualizate și să devină adoptabile la modificările mediului concurențial și economic.

Conținutul unei politici de creditare comportă trei părți principale: formulări politice cu caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare și la calitățile optime ale portofoliului de credite, principii și proceduri recomandate în constituirea și administrarea portofoliului de credite și proceduri și parametrii detaliați de creditare, specifici fiecărui tip de creditare.

Obiectivele politicii de creditare pot fi interne sau externe în funcție de prioritățile băncii și trebuie să definească rolul băncii respective, iar standardele de creditare trebuie să cuprindă precizări referitoare la tipurile de credite, garanții și termene. Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilității tuturor celor implicate în procesul de creditare.

Politica de creditare are un rol deosebit de important și pentru stabilirea unitară a criteriilor de stabilirea prețului creditului. Cel mai important element îl reprezintă determinarea nivelului dobânzii percepute, a ratei acestuia. Trebuie prezentate toate procedurile de determinare a acesteia, modul lor de folosire și elementele în funcție de care se poate stabilii acest nivel: costul fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare. În afară de aceste elemente, trebuie specificate și celelalte componente ale costului creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al contului acestuia sau alte servicii financiare oferite de bancă clientului.

De asemenea politica de creditare este locul cel mai potrivit pentru a face toate precizările necesare în legătură cu etica profesională și conflictele de interese.
Examinarea și controlul periodic al calității creditelor reprezintă un alt element esențial al politicii de creditare, determinant pentru asigurarea unui nivel de risc minim. Inspectarea periodică a portofoliului de credit trebuie definită prin obiectivele urmărite formulată fără ambiguități și organizatori corespunzători.

Prin riscul de credit individual se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului sau de nerambursare a sumelor angajate de el. Asumarea de către bancă a riscului de credit individual presupune ca banca respectivă să introducă pe costuri pierderile rezultate la data scadenței din neplata obligațiilor pe care le are debitorul.

În general întreprinderile sunt confundate cu două feluri de nevoi de finanțare:

cele rezultate din cicluri de exploatare care au caracter permanent, motiv pentru care întreprinderea și bancherul se pun de acord odată pe an asupra nevoii de finanțare a exercițiului viitor;

cele rezultate din ciclul de investiții care se manifestă numai cu prilejul realizării unui program de investiții.

Dintre creditele pe termen scurt în lei care pot fi acordate de bănci clienților lor, persoane juridice se pot menționa:

credite globale de exploatare care funcționează după sistemul și se acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților și anume pentru aprovizionări cu stocuri de materii prime și materiale, mărfuri piese de schimb, energie.

Creditul global de exploatare împreună cu sursele societății pentru finanțarea activității de producție formează capitalul global de exploatare. Aceste tipuri de împrumuturi se acordă pe o perioadă de cel mult 90 de zile cu posibilitatea de prelungire, pe baza analizei trimestriale a fluxului de lichidități (casle-flow), pe noi perioade de 90 de zile fiecare, fără a depăși însă 12 luni de la acordarea primului credit.

utilizări din deschideri de credite permanente constituie o modalitate de constatare, prin care banca, în baza unui contract de credit se angajează pe o perioadă de timp să împrumute clientelei fondurile necesare, pe măsura nevoilor, în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca soldul zilnic al creditului să nu depășească nivelul aprobat;

credite pentru finanțarea stocurilor temporare care au caracter ciclic sau periodic pentru a acoperii stocurile care au fost aprovizionate în perioada precedentă fără a fi achitate sau stocurile care urmează a fi aprovizionate de la furnizori pe bază de contracte ferme, cu desfacerea asigurată. Creditele se acordă pe un termen de până la 180 de zile;

credite pentru finanțarea stocurilor sezoniere asemănătoare cu cele pentru finanțarea stocurilor temporare, numai că ciclicitatea lor este determinată de succesiunea naturală a sezoanelor unui an;

credite pentru export destinate finanțării necesităților curente sau excepționale ale clienților, ocazionate de activitatea de export, cu condiția contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu parteneri externi sau prin intermediul unor comisionari;

credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății se acordă exportatorilor clienți ai băncii în vederea acoperirii necesarului de fonduri pentru desfășurarea corespunzătoare activității curente în perioada cuprinsă între data livrării produselor la export și data încasării contravalorii lor de la partenerii externi, în cazul creditului;

creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație, acestea se acordă sub forma creditelor globale de exploatare sau linii de credit;

creditele scont servesc drept suport pentru operațiile de scont. Scontul este operațiunea prin care în schimbul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) o bancă pune la dispoziția posesorului creanței, înainte de scadența efectului respectiv, sumă înscrisă (valoarea nominală) mai puțin agio, taxa de scont și comisioanele aferente;

creditele pe cecuri remise spre încasare prin care se asigură resursele necesare pentru acoperirea valorii cecurilor remise spre încasare atunci când debitorul nu are resurse în cont sau acestea nu sunt suficiente;

creditul de factoring este ocazionat de operații specifici denumită factoring. Factoringul este operațiunea prin care un furnizor, denumit ,,aderent” transferă parțial sau integral proprietatea sa asupra creanțelor pe care le are de încasat de la clienții săi, către un terț numit ,,factor” care se obligă conform contractului de factoring să asigure încasarea creanțelor respective.

credite pentru facilități de cont. Sunt acordate pe perioade scurte sau foarte scurte, în general de 15 zile pentru acei clienți ai băncii care temporar înregistrează un deficit de încasări;

credite pentru echipament sunt acordate pentru acoperirea temporară a decalajului dintre resursele proprii și cheltuielile pentru finanțarea investițiilor productive; cu durată maximă de până la 12 luni;

credite consorțiale (sindicalizate) pentru echipament. Au același scop și se acordă în același fel cu creditele pentru echipament. Specificul constă în acea ca fiind vorba de sume foarte mari, pe poziția de creditare nu se fală doar o singură bancă, ci mai multe care împreună constituie pe baza unor înțelegeri adecvate un consorțiu sau sindicat bancar;

credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate. Sunt destinate acoperirii necesarului temporar de lichidități, pe perioada de timp cuprinsă între vânzarea bunurilor de folosință îndelungată către populație și încasarea ratelor datorate.

Băncile pot acorda clienților săi – persoane juridice – credite pe termen mediu și lung:

în lei pentru:

– echipament în completarea surselor proprii;

– cumpărarea de acțiuni;

– cumpărarea de active;

– echipamente de cofinanțare;

– activitatea de leasing

în valută pentru:

– modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție;

– retehnologizarea proceselor de producție;

– achiziționarea din import de mașini, utilaje, tehnică de calcul;

– efectuarea altor cheltuieli legate strict de realizarea și intrarea în exploatare a investițiilor productive.

Avantajele finanțării pe termen scurt pentru firme sunt nuanțate de Stiv Robinson, care precizează că este vorba despre:

reduceri – se plătește doar un comision la semnarea acordului ce poate fi trecut pe costuri și dobânda calculată în funcție de numărul de zile cât s-au folosit banii băncii prin depășirea propriului cont;

rapiditatea – se poate ajunge foarte repede la o înțelegere cu banca;

flexibilitatea – ,,disponibilul” poate fi folosit până la limita stabilită sau poate rămâne nefolosit.

Referitor la analiza riscului pentru creditele pe termen mediu și lung, analiza performanțelor financiare ale clientului ar putea să limiteze riscul atât pentru bancă cât și pentru client. Aprecierea performanței financiare a clientului în scopul diminuării riscului de credit are în vedere două componente:

– evaluarea performanței trecute, în evoluție, cea ce conduce la concluzii privind sănătatea financiară a clientului în momentul actual;

– estimarea performanțelor viitoare, concluziile acestora influențând direct decizia de creditare.

În condițiile acordării unui credit cu un grad ridicat de risc se are în vedere de către bancă luarea de garanții. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitatea clientului.

Steve Robinson remarcă: ,,rata profitului așteptat la un proiect de investiții influențată de o serie de factori: costul total al capitalului firmei, costul specific al proiectului, profitul curent obținut de firmă”.

Riscul client exprimă posibilitatea alterării calității debitorului, este un risc greu de apreciat pentru că banca nu dispune, în totdeauna de suficiente elemente de anticipare a unei astfel de situații.

Riscuri de nerambursare este generat de faptul că veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizează la timp sau nu se realizează deloc, ace4st risc este ușor de sesizat.

Studii economice relevă existența a două categorii de cauze ce pot determina neachitarea de către client a creditului la scadență:

cauze subiective – țin de comportamentul subiectiv (de caracterul) debitorului, de măsura în care acesta este dispus sau nu să-și achite obligațiile față de bancă;

cauze obiective – țin de evoluția mediului în care operează debitorul și care se resfrâng negativ asupra situației sale împiedicându-l să ramburseze creditul de care beneficiază, pot fi cauze de ordin economic sau financiar.

Pentru cauzele subiective protecția băncii se realizează de regulă pentru clienții vechi, prin urmărirea modului de funcționare aconturilor pe care aceștia le au deschise la banca respectivă.

Pentru cauzele obiective, măsurile de protecție presupun elaborarea unor decizii pertinente, în funcție de situație, pe baza:

– evaluării și prognozării condițiilor mediului economic, precum și a favorabilității acestuia pentru persoana interesată să obțină credite;

– diversificării portofoliului de clienți din punct de vedere teritorial și al sectorului de activitate;

– stabilirea mărimii creditului acordat și a ratelor de rambursare în funcția de mărimea veniturilor totale nete prezente și viitoare ale persoanei respective.

Riscul global reprezintă suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante pentru aceeași persoană recenzată (debitor) mai puțin valoarea angajamentelor asumate de bănci în numele debitorului față de alte bănci. Acest risc dă expresie probabilității de a se deteriora calitatea activelor bancare angajate în cadrul creditelor.

Riscul global al insolvabilității este o funcție crescătoare a masei creditelor acordate, a ratei dobânzii și a mediului economic național. Mai mult, odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, expresia faptului că majorarea proporțiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr tot mai mare de persoane, potențial insolvabile. De asemenea, creșterea ratei dobânzii, pe fondul supraîncălzirii economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilității globale.

Capitolul. 2

MĂSURI DE PREVENIRE A RISCULUI DE CREDITARE

Într-o economie reală cu numeroase greutăți și capcane, plină de incertitudini, în care avansul se realizează mai ales prin derapaj mai mult sau mai puțin controlat, riscul te pândește la orice pas, manifestându-se în general de la o numită afacere sau agent de activitate până la soarta de ansamblu a oricărui agent economic, aparent prosper la un moment dat.

Pe plaja creditului, cu toate măsurile asiguratorii prealabil luate prin sistemul de garanți datorită inflației, devalorizări și decapitalizării, dar și a neformării unei anumite concepții manageriale în afacere, riscul capătă dimensiuni nebănuite.

De aceea protecția împotriva riscului general de credit trebuie privită în sistemul bancar cel puțin la fel de importantă ca derularea însăși a procesului normal de creditare, cu atât mai mult cu cât el reprezintă zona centrală a activității băncilor.

Conform legii, dar și a practicilor internaționale, protecția creditelor, în special, dar și a altor categorii de credite, pe lângă sistemul de gajare prealabilă, se realizează pe două canale principale: rezerva generală pentru riscul de credit și sistemul provizioanelor.

Rezerva generală pentru riscul de credit se bazează pe următoarea procedură:

societățile bancare cu obligația să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate, existent la sfârșitul anului;

rezerva generală pentru riscul de credit se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din creanțe și, numai în situația în care au fost epuizate toate celelalte măsuri legale de recuperare a creditelor și de acoperire a eventualelor pierderi aferente acestora.

Se constată că pe lângă rezerva generală impusă de Banca Națională (12%) deductibilă fiscal și operată pe profitul brut, societățile bancare își pot constituii și o rezervă generală suplimentară dar care afectează profitul net după impozitare, reținând că ambele componente ale rezervei generale au caracter de capitaluri proprii și asimilate.

Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate sau, mai precis neperformante. Creditarea este o activitate de bază într-o bancă și principalul mod prin care băncile obțin venituri, deci profir. Însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui clint, iar acesta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligația față de bancă (restituirea creditului plus dobânda), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să la suporte din profit. Pentru a reduce la minimum pierderile din creditele superformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii băncii implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa creanțele.

Astfel se impune câteva măsuri prudențiale, unele stabilite de fiecare bancă și altele stabilite de banca centrală.

În acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de creditare.

Pentru limitarea riscului de credit, Banca Centrală poate stabilii următoarele reguli:

limitarea creditării unui singur debitor;

limitarea împrumuturilor mari acordate;

constituirea de provizioane.

În România, reglementările prudențiale se regăsesc în legi și late acte normative, respectiv în Legea bancară nr. 58/1998, în Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor și în Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare. În Legea bancară la secțiunea a III-a intitulată ,,Cerințe prudențiale” sunt prezentate principalele obligații ale băncilor în ceea ce privește respectarea unor indicatorii de prudență bancară.

Astfel băncile trebuie să respecte următoarele cerințe:

nivelul minim de stabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și al elementelor din afara bilanțului, în funcție de gradul lor de risc;

expunerea maximă față de un singur debitor, expunerea procentual ca raport între valoarea totală a acestora și nivelul fondurilor proprii ale băncii;

expunerea maximă agregată, exprimată ca raport între valoarea expunerii lor mari și nivelul fondurilor proprii;

nivelul minim de lichiditate determinat în funcție de scadențele creanțelor și ale angajamentelor băncii;

clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neîncasate aferente acestora precum și constituirea provizioanelor specifice de risc;

poziția valutară exprimată în funcție de volumul fondurilor proprii.

De asemenea, legea bancară limitează și volumul participațiilor: o bancă nu poate investii în titlurile unei societății comerciale mai mult de 10% din fondurile sale proprii și 20% din capitalul social al societăților comerciale respective. Valoarea tuturor unei bănci nu poate depășii 50% din fondurile proprii.

Clasificarea clientelei se efectuează până la apariția Regulamentului BNR nr. 5/2002, prin care a fost abrogat Regulamentul nr. 2/2000, luându-se în considerare evaluarea performanțelor financiare ale clientului, capacitatea acestuia de a-și onora datoria la scadență și garanțiile prevăzute. În urma evaluării performanțelor financiare ale clienților, aceștia sunt incluși în mai multe categorii care nu rămân permanent aceleași, ele se modifică, la anumite intervale de timp în funcție de experiența acumulată de bănci la clasificarea clienților, de evoluția mediului economic, de starea economiei și situații a clienților.

În prezent clasificarea clienților din sectorul nebancar se poate face pe următoarele categorii de performanță financiară:

Categoria A: cuprinde clienți ale căror performanțe economice și financiare sunt foarte bune și permit achitarea l a scadență a dobânzilor și a ratelor, pentru ei prefigurându-se menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria B: include clienți ale căror performanțe financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot menține acest nivel al situației lor pe o perspectivă mai îndelungată.1

Categoria C: regrupează clienții cu performanțe financiare satisfăcătoare dar cu o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D: sunt cuprinși clienți al căror performanțe financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

Categoria E: clienți cu performanțe financiare pierderi și pentru care există perspective clare că nu-și pot plăti nici ratele și nici dobânzile.

În cazul clientului din sectorul bancar, precum și în cazul peroanelor fizice, performanța financiară va fi considerata în categoria A.

Evaluarea performanței financiare a unei entități economice din sectorul nebancar va duce șa încadrarea acesteia în una din cele cinci categorii de performanță financiară. Această evaluarea se va realiza potrivit normelor interne ale băncii pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi și calitativi. Punctajul se va stabili luând în considerare factorii cantitativi care se vor referi în principal la indicatorii de lichiditate, solvabilitate, risc și profitabilitate; factorii calitativi urmând a se referi la aspecte legate de modul de administrare a entității economice analizate, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite și de condițiile de piață în care acestea își desfășoară activitatea.

În cazul în care băncile se găsesc în imposibilitatea de a evalua performanța financiară a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi direct încadrat în categoria E.

Frecvența cu care se determină categoria de performanță financiară a unei entități economice va coincide cu frecvența cu care se întocmesc situațiile financiare.

În vederea clasificării creditelor, pe perioada cuprinsă între două întocmiri ale situaților financiare, se menține ultima categorie de performanță financiară determinată.

Clasificarea creditelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârziere la plata de la data scadenței;

performanța financiară – reflectarea potențialului economic și a solidității financiare ale unei entități economice, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi și calitativi;

inițierea de proceduri judiciare – cel puțin una din următoarele măsuri luate în scopul recuperării creanțelor:

darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice și juridice.

Se va aplica același regim și pentru investirea cu formulă executorie a contractelor de credite, contractelor de garanție și a hotărârilor judecătorești definitive de dispun asupra contractelor de credite.

Clasificarea clienților pe categorii a atras după sine o clasificare a creditelor acordate de bănci:

Standard – acele credite ce nu implică deficiențe și riscuri, împrumuturi acordate clienților solvabile cu rezultate economice financiare foarte bune;

În observație (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar) – acele credite acordate unor clienți cu rezultate economice financiare foarte bune dar care, în perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente;

Substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar) – acele credite care prezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichiditatea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului.;

Îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar) – acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea valorilor și garanțiilor existente este incertă;

Pierdere – împrumuturi considerate că nu pot fi restituite băncii creditoare, ceea ce face ca înregistrarea lor ca active bancare să nu fie garantată și provizionare totală.

Tabelul nr. 2.1 – Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor pentru sectorul nebancar.

Sursa: Regulamentul Nr. 5/22 Iulie 2002

Tabelul nr. 2.2 – Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor și plasamentelor pentru sectorul bancar.

Sursa: Regulamentul Nr. 5/22 Iulie 2002

Creditele acordate unui debitor se încadrează într-o singură categorie de clasificare pe baza principiului declasării prin contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categorii individuale de clasificare. În esență s-a renunțat la clasificarea agenților în funcție de bonitatea economico-financiară punându-se accent pe serviciul datoriei și a fost introdus principiul declasării prin contaminare.

Protecția împotriva riscului este vitală dar aceasta nu înseamnă slăbirea vigilenței în evitarea riscului încă de la acordarea creditului dar și pe parcursul derulării lui.

2.1. Normele B.N.R. privind limitarea riscului de creditare

În completare la prevederile Legii bancare, au fost emise Normele nr. 8/1999 care reglementează supravegherea de către Banca Națională a României a solvabilității, a expunerilor mari și a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca.

Astfel limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă va fi de 12%, iar limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă va fi de 8%.

Referitor la supravegherea expunerilor mari, normele precizează că nivelul unei asemenea expuneri nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale bănci, iar suma totală a acestor expuneri nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

Din punct de vedere al supravegherii împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca, normele limitează suma totală a acestora la 20% din fondurile proprii iar pentru creditele acordate personalului propriu și familiilor acestuia, limita este stabilită la 5% din fondurile proprii ale băncii.

În scopul determinării indicatorului de solvabilitate, băncile trebuie să procedeze la încadrarea activelor pe categorii de risc iar elementele din afara bilanțului sunt încadrate în categorii de risc prin transformare în credite pe baza unor coeficienți de conversie.

Criteriile de încadrare a elementelor de activ în categorii de risc și cele de transformare a elementelor extrabilanțiere în credite sunt prezentate în tabelele următoare:

Tabelul nr. 2.3 – Criterii de încadrare a elementelor de activ în categorii de risc de credit.

Sursa – Normele nr. 8 / 1999

Tabelul nr. 2.4 – Criterii de încadrare a elementelor în afara bilanțului în categorii de risc de transformare în credit

Sursă: Normele nr. 8/1999

Conform normelor nr. 8/1999. în vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate:

să dispună de proceduri administrative și de control intern adecvat care să permită supravegherea și gestionarea riscului de credit;

să asigure o evidență extracontabilă corespunzătoare care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudență bancară;

să codifice, să denumească și să țină evidența extracontabilă pentru fiecare grup de persoane fizice și / sau juridice care reprezintă un singur debitor;

să încheie tranzacții care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de Consiliul de Administrație; decizia consiliului se va baza pe un raport al Comitetului de Risc, care va cuprinde cel puțin analiza tranzacției, a situației financiare și a bonității persoanelor fizice sau juridice reprezentând un singur debitor, precum și analiza structurii grupului de persoane fizice și / sau juridice în cazul în care acesta reprezintă un singur debitor;

să acorde împrumuturi persoanelor cu care se află în relații speciale numai pe baza unei decizi adoptate de Consiliul de Administrație;

să acorde împrumuturi personalului propriu, inclusiv familiilor acestora, pe baza unor norme interne aprobate de Consiliul de Administrație.

În scopul determinării indicatorilor de solvabilitate, expunerilor mari și împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu personalul propriu al băncii, băncile vor avea în vedere următoarele:2)

activele băncii vor fi grupate pe entități de risc, precum și pe categorii de risc de credit;

în cazul garanțiilor cu un grad de risc mai mare decât cel al contrapartidei, gradul de risc atribuit va fi cel aferent contrapartidei;

în cazul unui element de activ garantat, căruia îi corespunde un grad de risc mai mic decât cel corespunzător contrapartidei, partea garantată a elementului de activ se va înregistra în categoria corespunzătoare gradului de risc aferent contrapartidei;

în cazul unui element de activ garantat cu două sau mai multe tipuri de garanții, acesta se va lua în considerare începând cu cele care permit încadrarea activului respectiv în categoriile cu riscul de credit cel mai mic;

în cazul titlurilor date cu împrumut, entitatea de risc, precum și gradul de risc de credit aferent acesteia se vor determina luându-se în considerare gradul de risc de credit cel mai mare dintre gradul de credit aferent emitentului și gradul de risc de credit aferent împrumutatului urmând ca, în situația în care titlurile date cu împrumut sunt garantate, să se aplice în mod corespunzător prevederilor legale;

pentru elementele de pasiv rectificate entitatea de risc va fi aceeași cu cea a elementelor de activ pe care le corectează, iar încadrarea pe categorii de risc de credit se va face în categoriile de risc de credit corespunzătoare elementelor de activ pe care le corectează, începând cu categoria cu riscul cel mai mare;

elementele în afara bilanțului vor fi grupate pe entități de risc, după care vor fi considerate elemente de bilanț și vor fi încadrate în categorii de risc de credit.

Băncile nu vor acorda împrumuturi în condiții de favoare persoanelor cu care se află în relații speciale și nici personalului propriu și familiilor acestuia.

Normele B.N.R. nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit nu mai fac referire la analiza performanței economice a agențiilor economici, și de aceea este necesar ca fiecare bancă să-și organizeze un sistem propriu de rating pentru creditele acordate.

2.2. Măsuri de prevenire

Riscul de credite privește sub toate aspectele numai pe creditori, adică banca. De aceea, băncile să înceapă și să pună în aplicare sisteme de măsuri în stare să le protejeze corespunzător. Aceste măsuri trebuie să fie în primul rând, preventive, iar în cazul producerii riscului să fie curative.

Măsurile de prevenire a riscului în activitatea de creditare cu menirea de a determina evitarea riscului, au caracter foarte complex și pot fi clasificate în trei categorii: măsuri preventive; măsuri operative și măsuri curative.

Măsuri preventive

Orice operațiune de credit presupune luarea în calcul a unui risc cert. În acest sens, ca un prim element ce trebuie avut în vedere, e posibilitatea băncii de a se angaja în acordarea unor credite, din resurse proprii sau atrase.

În scopul diminuării și prevenirii riscului în activitatea de creditare, banca trebuie să respecte în totalitate limitările impuse de Normele BNR nr. 8/1999. Riscul legat de capital constă în riscul insolvabilității clientului, care duce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării resurselor, atunci când clientul nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei convenite.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitate debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garanți în profitul băncii. Garanțiile pot fi personale, constituite în funcție de persoana debitorului (care nu asigură băncii nici un avantaj juridic asupra debitorului său) și garanții reale, constituite în funcție de consistența bunurilor (care asigură un drept real asupra patrimoniului debitorului).

Principiul general, ce trebuie avut în vedere în estimarea oportunității fiecărei operațiuni de credit, este acela că banca nu trebuie să acorde credit fără estimarea posibilității recuperării la scadență, sau în momentul când ea decide să-și retragă creditul în cazurile de excepționalitate și bine justificate.

Prudența și intuiția lucrătorului bancar au rol principal, în estimarea și prevenirea riscului de nerambursare, de exactitatea datelor culese depinzând rezultatul favorabil al operațiunii de creditare.

În stadiul de estimare a riscului, forma tehnică de acordare a creditului nu are o importanță foarte mare, deși concluziile privind acordarea creditului și riscurile asumate depind de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot în această etapă, banca trebuie să stabilească o rată a dobânzii care să acopere rata inflației și rata dobânzii percepută de B. N. R., în cazul recurgerii la refinanțare, pentru a putea asigura profitul operației respective.

Măsuri operative

Aceste măsuri au rol de a preveni riscul, de a sesiza posibilitatea iminentă a declanșării sale și de a interveni. De fapt, este vorba despre un sistem de măsuri concrete menite să evite punerea băncii în situația faptului împlinit.

Ca o primă măsură de asemenea natură este încheierea în condiții avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare. Aceste măsuri întreprinse de bancă sunt:

verificarea operațiunilor din contul special de disponibil din credite, și perceperea comisionului de neutilizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare. Comisionul de neutilizare se calculează la soldul creditului neutilizat, începând cu data semnării contractului și acoperă riscul de expunere al băncii; se percepe odată cu rata de credit și dobânda;

perceperea unui comision de gestiune. Comisionul de gestiune se aplică la valoarea soldului creditului și se percepe direct din contul de disponibil al clientului, acoperind cheltuielile de administrare a riscului, de acordare și de urmărire a creditelor. Cuantumul său depinde de complexitatea operațiunilor, valoarea creditului și natura garanțiilor;

perceperea unui comision de risc care acoperă riscul client / operațiune / taxă care se calculează la valoarea angajamentului asumat. Se percepe la semnarea angajamentului din contul de disponibilități al clientului sau din contul curent al clientului;

verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienților, atât pentru contul de disponibil cât și pentru contul de disponibil din credite pentru monitorizarea destinației creditelor;

verificarea regularității încasărilor și plăților din cont; respectarea strictă a obiectului creditului, prevăzut în contractul de creditare;

verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului economic;

urmărirea felului în care clientul își achită obligațiile contractuale;

colectarea veniturilor din dobânzi în contul ,,venituri din dobânzi” și a comisioanelor corespunzătoare fiecărei operațiuni în contul ,,venituri din comisioane”;

urmărirea garanțiilor pe întreaga perioadă de derulare a creditului;

urmărirea permanentă a poziției debitorului pe piață, prin calcularea indicatorilor, cifra de afaceri, profit net, număr de contracte, stocuri, furnizori, clienți, datori.

Pentru desfășurarea normală a activității operative este necesară existența unui sistem informațional și utilizarea adecvată a calculatorului. În cazul nerambursării, după avizarea clientului de către bancă se trece la măsuri coercitive.

Măsuri curative

Sunt denumite curative nu pentru că prin conținutul lor ar înlătura întâmplările, faptele, fenomenele sau procesele cauzatoare de risc, ci pentru că prin intermediul lor se protejează banca, altfel spus, promovându-le, banca evită, previne efectele negative pe care le-ar avea asupra sa realizarea sau producerea riscului. Acest gen de măsuri este considerat și clasificat ca variantă a măsurilor preventive pentru bancă nu neapărat, dar și pentru clienți însă nu de natură să înlăture fenomenele generatoare de risc (ceea ce ar evita efectul negativ atât pentru societatea bancară cât și pentru clienți).

În cazul în care, în cadrul măsurilor operative, banca constată neîndeplinirea obligațiilor contractuale, banca are dreptul să întrerupă contractul de credit, iar acesta este, de fapt, una din măsurile curative.

Întreruperea contractului de credit, se poate face în momentul acordării lui, fie, în cazul creditului acordat pe tranșe, în momentul nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit. În cazul în care și după avizarea de către bancă, debitorul nu-și onorează datoriile la scadență, banca recurge la măsuri extreme:)

execuția garanțiilor reale;

reclamarea clientului la un tribunal de comerț, în raza căruia se află sediul social al debitorului;

recuperarea sumelor de la giranți.

O altă măsură curativă este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă. Societățile bancare repartizează 20% din profitul brut anual pentru constituirea de rezerve, până când fondul astfel constituit egalează capitalul, apoi 10% până când fondul a ajuns mai mare decât capitalul.

Toate măsurile de prevenție a riscului asigură gestionarea corectă a portofoliului de credite.

2.3. Determinarea, constituirea și utilizarea provizioanelor specifice de credit

Pentru acoperirea pierderilor din credite, băncile sunt obligate să-și constituie provizioane specifice de risc. Acestea sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la unitățile băncii atunci când clasificarea acestuia impune provizionarea și sunt destinate acoperirii eventualelor credite și dobânzi incerte în ceea ce privește rambursarea la termenul convenit.

Până la adoptarea noului regulament, măsura în care erau constituite provizionele de risc, era determinată de faptul că soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societății bancare se diminua cu valoarea garanțiilor, ipotecilor și a depozitelor bănești gajate.

În același timp, la determinarea provizioanelor, expunerea brută a debitorului, adică soldul creditelor curente și restante, precum și dobânzile aferente acestora, putea fi micșorată doar cu valoarea angajamentelor constituite din:

garanți necondiționate primite de la guvernul României;

garanții de la bănci străine și românești de prim rang;

garanțiile Fondului de garantare și polițe de asigurare a riscului financiar de nerambursare a creditului cesionate de debitor băncii;

depozite gajate, plasate;

colateralul nou-cash acceptat de bancă;

gajul fără deposedare șu gajul cu deposedare;

ipoteca convențională de gradul I;

cesiunea de creanță.

Gajul general nu era acceptat la bancă la diminuarea expunerii brute. La determinarea expunerii nete se urmărește ca volumul creditelor angajate și al dobânzilor aferente să fie diminuat cu valoarea reală a garanțiilor. Dacă valoarea reală a garanțiilor constituite acoperea integral expunerea brută, atunci expunerea netă era considerată zero și nu se impunea constituirea de provizioane.

Tabelul nr. 2.5 – Nivelul de provizioane în funcție de clasificarea creditelor

Sursa: Regulamentul nr. 5/22 Iulie 2002

Provizioanele specifice de risc se constituie integral prin includerea pe cheltuieli, indiferent de rezultatul financiar al exercițiului curent.

Odată cu adoptarea Regulamentului nr. 5 din 22 Iulie 2002 determinarea necesarului de provizioane specifice de risc se efectuează în mai multe etape:

Determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit, astfel:

Prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale B.N.R. nr. 12/2002 pentru aplicarea regulamentului, în cadrul unei credit clasificat în categoria ,,standard”, în observație”, ,,substandard”, ,,îndoielnic” și ,,pierdere” în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile.

Prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria ,,pierdere”, în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia.

Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obținem:

Conform Regulamentului nr. 5 din 22 Iulie 2002, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin introducerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalității între nivelul existent și cel al necesarului și se va realiza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor și nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc se referă la anularea provizioanelor specifice de risc de credit, în cazul realizării riscului de credit și se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor și / sau plasamentelor care se scot în afara bilanțului.

Băncile vor constitui și / sau vor regulariza lunar provizioanele specifice de risc de credit aferente creditelor și plasamentelor, utilizând moneda de exprimare a acestora.

Băncile vor proceda la scoaterea în afara bilanțului a tuturor sumelor aferente unui credit sau unui plasament, în următoarele cazuri:

cel puțin una dintre sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile;

s-a investit cu formulă executorie:

contractul de credit, precum și contractele de garanție, dacă este cazul;

hotărârea judecătorească definitivă ce dispune asupra contractului de credit, precum și asupra contractelor de garanție, dacă este cazul, sau asupra contractului de plasament.

s-a declanșat procedura de declanșare silită în cazul persoanelor fizice sau juridice;

instanța a dat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment.

2.4. Determinarea formelor de garanție a creditelor

Activitatea de creditare se bazează pe valabilitatea afacerii împrumutatului, pe capacitatea de a genera venituri și respectiv lichidități care trebuie să constituie principala garanție pentru recuperarea creditelor și dobânzilor. În afară de existența capacității de a genera venituri, care este principala cale de a garanta rambursarea creditului, banca trebuie să se asigure de o a doua cale de recuperare a creanței prin constituirea de garanții materiale.

Clienții băncii pot beneficia de credite în lei și în valută numai dacă prezintă garanții care să acopere cel puțin 100% din creditul și dobânzile aferente, la care se poate adăuga și marja de risc, care variază de la bancă la bancă.

Normele Metodologice nr. 12 din 22 Iulie 2002 privind următoarele categorii de garanții care pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc.

Garanții personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează într-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti al însuși. Exemplu: cauțiunea, avalul etc.

Garanții reale se referă la bunuri corporale sau necorporale primite în garanție pentru operațiunile realizate cu alte bănci sau cu clientela din sectorul nebancar. Exemplu: ipoteca, gajul cu deposedare, gajul fără deposedare, depozitul colateral.

Garanțiile reale conferă creditorilor garantați dreptul de preferință în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunurilor respective se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditului garantat și a dobânzii aferente; conferă de asemenea, dreptul de urmărire a bunului respectiv.

Garanții intrinseci se referă la garanți incluse în caracteristicile operațiunii și care nu fac obiectul înregistrării în posturile din afara bilanțului. Exemplu: valorile primite în pensiune simplă, titlurile primite în pensiune livrată etc.

Unitățile teritoriale ale băncilor vor accepta, în funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multe garanții, aceste unități pot utiliza în mod suplimentar și dreptul de gaj general.

În cazul în care garanțiile asiguratorii acceptate de bancă în momentul aprobării creditului își schimbă forma materială în procesul de producție, prin prelucrare, introducere în consum, vânzare, banca va solicita împrumutatului să constituie noi garanții a căror valoare să acopere în procentul stabilit creditul și dobânda aferentă.

Pentru a fi acceptate de către bancă, garanțiile prezentate de către solicitanții de credite trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:4)

prin vânzare să se poate transforma rapid în lichidități;

să fie materializate sub forma unui titlu sau înscris autentic;

bunurile să se afle în circuitul civil, să fie funcționale și să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului acestuia și să nu fie afectate de alte creanțe;

proprietarul bunurilor aduse în garanție să aibă capacitatea juridică de a gaja sau ipoteca;

să existe piață de desfacere sau potențiali cumpărători pentru bunurile aduse în garanție.

Garanțiile acceptate de bancă și constituite drept colaterale pentru creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate vor fi înregistrate în contul în afara bilanțului ,,garanții primite de la clienți”.

Banca nu va accepta în garanție bunuri din proprietatea publică. Fac obiectul exclusiv al proprietății publice bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicații, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, marea teritorială, resurse naturale ale zonei economice.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile oferite drept garanție de solicitanți pot fi valorificate, dacă din analiza financiară rezultă că rambursarea împrumutului și plata dobânzilor aferente nu este asigurată, acestea constituind sursa principală de rambursare.

Valorificarea garanțiilor este o surdă secundară de protecție a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.

Valoarea luată în calculul bunurilor acceptate drept garanții se va determina prin aplicarea unui coeficient, după cum urmează:

Tabelul nr. 2.6. – Tipuri de garanții

Sursa: Normele Metodologice Nr. 12/2002

Constituirea garanțiilor se efectuează având în vedere că funcțiile pe care acestea le îndeplinesc sunt următoarele:

stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzător și la termen a obligațiilor asumate de către împrumutat;

asigură securitatea creditului prin faptul că garanția poate fi valorificată de bancă în vederea acoperirii creditului nerestituit și a dobânzilor neachitate de către debitor;

economisirea de lichidități, în sensul că împrumutatul dovedește că dispune de lichidități potențiale.

Garanția, indiferent de natura obligaților garantate sau instrumentul de garantare sau instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumite cerințe de bază:5)

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperii obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul și posibilitatea de a executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

beneficiarul garanției să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanției.

Una din categoriile de garanție o reprezintă garanțiile reale care sunt modalități tehnico-juridice prin care un anumit mobil sau mai multe bunuri mobile sunt ofertate pentru a asigura pe creditorul obligației îndeplinite că debitorul își va executa obligația asumată. Aceste garanții, în principiu, prezintă avantajele că bunurile afectate sunt sustrase de la urmărirea lor de către creditori, asigurând astfel plata creanței garantate.

Garanțiile reale se împart în garanții reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat (gajul) și garanții reale fără deposedarea debitorului, dintre care ipoteca este cel mai frecvent întâlnită. Într-o abordare generică în grupa garanțiilor reale, mai pot fi incluse depozitul bancar și rezervarea dreptului de proprietate.

Ipoteca este o garanție reală, servind la garantarea obligațiilor unui debitor față de creditul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu. Garantarea plății prin ipotecă, în esență, constă în aceea că dacă la scadență debitorul nu achită creditul, creditorul în favoarea căruia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanța.

În practica internațională, apelul la ipotecă apare cel mia frecvent în cazul creditelor furnizor, când exportatorul direct acordă credit prin mărfurile vândute, urmând să-și recupereze ratele scadente într-un viitor. Pentru creditor, ipoteca este un instrument de asigurare acoperitor în măsura în care îndeplinește anumite premise și cerințe. Ca regulă, numai după ce creditorul are certitudinea că aceste premise pot fi realizate poate opta pentru ipotecă ca modalitate de garantare. Aceste cerințe sunt:

valoarea bunului ipotecat să fie cel puțin egală cu pretenția creditorului și să-și păstreze valoarea în timp;

ipoteca să fie de rangul 1; durata în timp a bunului să fie certă până în momentul stingerii obligației ce a generat ipoteca: întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la societatea de asigurări.

Clauzele contractuale privitoare la ipotecă pot fi formulate în mod diferit: garantarea prin ipotecă instituită asupra bunurilor sin patrimoniul debitorului, garantarea prin ipotecă instituită asupra bunului vândut, garantarea prin ipotecă instituită asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, cu dreptul creditorului de a ceda sau transfera ipoteca.

Actul autentic al ipotecii este dat beneficiarului ipotecii, care îl păstrează până când debitorul își îndeplinește toate obligațiile de plată asumate. În cazul în care, debitorul nu mai poate achita o parte sau în totalitate creditul, beneficiarul este îndreptățit să inițieze procedura de executare a ipotecii.

Creditorul ipotecar are dreptul să ceară executarea silită asupra bunului ipotecat (drept de urmărire), deci, chiar dacă între timp imobilul a fost înstrăinat, urmând ca din suma obținută din vânzare să se acopere, cu prioritate, față de alți creditori, creanța sa și dobânzile aferente.

Contractul de ipotecă fiind un contract de accesoriu se stinge atunci când debitorul îndeplinește la termen toate obligațiile de plată la care s-a angajat.

Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor creditorului a unui bun care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut, și din prețul obținut se va acoperii datoria debitorului.

Garantarea prin gaj presupune:

convenirea între parteneri a garantării prin gaj cu desemnarea expresă a gajului, respectiv a bunului gajat;

stabilirea modalității de gajare: gaj cu deposedare sau gaj fără deposedare;

încheierea contractului de gaj în care să fie precizat expres părțile implicate: debitorul și creditorul; suma datorată de debitor; bunul gajat.

Este interzisă includerea în textul contractului a unei clauze prin care creditorul ar putea să-și însușească bunul gajat fără a se adresa instanței judecătorești.

remiterea de către debitor, creditorului a bunului gajat și a actului de gajare;

în cazul în care, la scadență, debitorul își achită datoria, creditorul este obligat să îi restituie bunul gajat, contractul de gajare și anularea acestuia la autoritatea la care a fost înregistrat. La restituirea gajului, creditorul gajist este obligat să restituie și veniturile pe care le-ar putea produce bunul gajat;

în cazul în care debitorul, la scadență, nu își achită datoria, creditorul este obligat să anunțe autoritatea legală unde a fost înregistrat contractul de gaj și apoi să procedeze la vânzarea lui pentru recuperarea creanței garantate, inclusiv a dobânzilor.

Alături de gajul cu deposedare, legislația din țara noastră permite și gajul fără deposedare, care este un contract consensual. Ca și ipoteca, gajul este utilizat în cazul în care debitorul nu poate oferii o altă formă de garanție, fie că nu o poate obține, fie că este mult prea scumpă pentru posibilitățile sale financiare. Riscurile pentru creditor sunt legate de constanta valorii în timp a bunului gajat și de rapiditatea transformării lui în bani lichizi.

2.5. Metode informatice utilizate în stabilirea deciziei de creditare

Una dintre caracteristicile societății bancare este și gradul înalt de informatizare. În majoritatea cazurilor, sistemele informatice pătrund în bancă prin calculator, urmând a fi preluate ulterior de servicii specializate de contabilitate, statistică, analiză și decizie.

Se creează astfel condițiile utilizării unor programe informatice de stabilirea deciziei de creditare în scopul reducerii timpului necesar deciziei și reduceri riscului. Multiplicarea condițiilor de garantare, prin avere, prin venituri, prin profil profesional și comportament, fiecare situație pe alte scări de valori, implică dificultăți în ierarhizare.

Necesitatea de a obiectiviza fenomenele, a asigura criterii care să acționeze cu exactitate în exprimarea și comensurarea situațiilor diferite, specifice fiecărui virtual debitor, implică intervenția informaticii în munca operatorului bancar.

Adoptarea metodelor informatice în activitatea bancară presupune rezolvarea a două probleme distincte:

constituirea unui sistem de cuantificare și ierarhizare a condițiilor și premiselor de acordare a creditului (credit scoring);

implementarea unui sistem informatic și de prelucrare electronică a datelor care să asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări.

Dar rezultatele acestor acțiuni reprezintă numai o bază a procesului de stabilire a deciziei, de aceea, în marea majoritate a cazurilor, decizia revine omului, mai ales când fundamentele sunt exprimate prin folosirea acestor metode. Pe de altă parte, se supun atenției cazurile dificile, care urmează să fie analizate pe baza unor criterii complementare, nereprezentate în preselecție și unde caracterul subiectiv al aprecierilor bancherului se poate angaja hotărâtor în adaptarea deciziei, cu toate consecințele sale acceptate conștient, ca expresie a riscului.

Credit –scoringul este un sistem informatic ce atribuie un punctaj solicitanților de credite în funcție de nivelul căruia se poate lua o decizie de creditare. În acest scop se stabilesc criterii de evaluare a solicitantului, fiind necesare:6)

stabilirea unui număr de variabile / stare materială, nivel de venituri, stabilitatea la locul de muncă și de domiciliu, vârsta, sarcini familiale, comportament în relațiile cu băncile și (în calitate de debitor etc.);

statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un calificativ comun, de expresie globală.

Agregarea ca mod de generalizare, înseamnă pierdere de informație și conduce la pierderea identității unor caracteristici specifice subiectului. Fenomenul de compensare, ce se produce prin agregare, poate pune în umbră laturile esențiale, fiind acoperite prin aprecierea pozitivă a altor caracteristici, nesemnificative pentru scopul propus: riscul minim.

După agregarea criteriilor printr-un punctaj obținut în funcție de importanța criteriului și de poziția pe care o are solicitantul în cadrul fiecărui criteriu, pasul următor îl reprezintă stabilirea unui prag minim al punctajului pentru care clientul poate obține creditul. În acest scop se utilizează o situație statistică în baza dosarelor de creditare, realizate de bancă în ultimii ani. În funcție de pierderile și câștigurile înregistrate de bancă, pentru fiecare valoare a punctajului posibil de înregistrat, se consideră minimul admis la creditare, acel punctaj care nu produce pierderi pe ansamblul piețelor studiate.

Un exemplu în folosirea metodei credit scoring îl reprezintă acordarea unui credit pe termen scurt unei persoane fizice. Astfel, solicitantul se adresează băncii cu o cerere de credit, banca cerându-i următoarele documente:

adeverință de stare materială;

adeverință de venituri de la locul de muncă;

situația împrumuturilor și a disponibilităților bănești la alte bănci

Urmează procesul de analiză care cuprinde etapele:

analiza formală: urmărește prezentarea tuturor documentelor solicitate, conținutul acestora și semnarea lor de către personalul autorizat legal;

evaluarea creditului constă în determinarea și negocierea cu solicitantul de credite, al volumului maxim al creditului ce poate fi acordat în funcție de numărul punctelor întrunite de solicitant, a nivelului dobânzii, a garanțiilor propuse și a modalităților de asigurare a cestora.

Concluzia este următoarea: sistemul credit scoring este expresia politici de creditare a băncii plecând de la reconstituirea a datelor statistice și prelucrate prin metode specializate: a regresiei multiple sau a analizei discriminatorii multiple.

Sistemul expert reprezintă un model superior de prelucrare a datelor, exprimat prin programe speciale, în măsură să simuleze raționamentele unui specialist prin punerea în ecuație a cunoștințelor sale.

Sistemele expert sunt utilizate în special pentru a stabili diagnostice în situații de disfuncționalități sau pentru a stabilii programe de acțiune în vederea perfecționării pornind de la o stare de fapt dată în aplicație în activitatea bancară pe planuri multiple:

în stabilirea deciziei privind acordarea creditului;

în analiza financiară legată de acesta;

în creșterea precauției privind plățile și optimizarea plasamentelor și a vânzării produselor financiare.

În cadrul unui asemenea sistem, analiza creditului a fost descompusă pe două nivele. Primul se referă la istoricul creditului, perspectivele de dezvoltare, situația financiară, starea relațiilor cu furnizorii și clienții. Al doilea nivel de analiză este mai complex. Programul ia în considerare tehnicile de evaluare, proprii băncii și concluziile unei experiențe în adoptarea deciziilor privind acordarea creditului.

Sistemul se bazează pe calculul unor indicatori privind situația economică financiară a solicitantului. În funcție de valoarea înregistrată de indicatori și de ponderea acestora în ansamblul analizei, se creează o imagine cu privire la riscul asociat solicitantului de credit și posibilitatea ca acesta să beneficieze sau nu de credite din partea băncii.

Principalul avantaj al folosirii acestor sisteme este încrederea în calitatea deciziei pe care o conferă personalului. Urmează apoi consistența procesului decizional, scăderea timpului de răspuns la solicitările clienților instituționali și creșterea gradului de obiectivitate a deciziilor. decizia factorului uman poate fi oricând contrară recomandărilor sistemului expert, dar acest lucru se întâmplă foarte rar.

Folosirea calculatoarelor în programe complexe, denumite inteligență artificială, se extinde tot mai mult în sfera bancară. Aceste sisteme sunt utilizate pentru a ierarhiza condițiile și premisele economice și sociale ale deciziei de creditare sau de plăți, în general, de angajare bancară. Aceste sisteme sunt folosite mai ales pentru preselecționare, pentru pregătirea deciziei, pentru formularea unui suport obiectiv și multilateral al deciziei.

2.6. Analiza riscului de creditare

Multe dintre dificultățile prezentate ar putea fi înlăturate dacă băncile ar analiza cu exigența corespunzătoare analiza solicitării sau cererii de credit. O asemenea analiză are un caracter complex evident.

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfăcătoare ale debitorului. Ca principiu de bază, banca nu acordă credite dacă nu se poate estima că probabilitatea rambursării e mai mare decât a nerambursării. Banca poate supralicita, în sensul că poate cere ca decalajul dintre cele două probabilități să fie mai mare decât simpla depășire de către probabilitatea nerambursării.

Analiza creditului se întinde în timp de la solicitarea acordării creditului și până la rambursarea acestuia. Cuprinde activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare cu privire la informațiile despre client. Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni:

O dimensiune cantitativă;

O dimensiune calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la baza o serie de activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client.

Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri. Rezultatele acestor activități sunt relativ ușor cuantificate și pot contribui la fundamentarea unor decizii obiective privind expunerea băncii la risc, care rezultă din angajarea creditului angajat.

Analiza calitativă presupune adunarea si actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul și estimarea seriozității și implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

Analiza creditului trebuie să clarifice următoarele aspecte: capacitatea de plată a debitorului, caracterul debitorului, capitalul sau averea debitorului, garanțiile și condițiile de mediu, analiza realizându-se in patru etape:7)

Analiza manageriala și economico-financiara a debitorului.

Începe în momentul în care solicitantul de credit se adresează băncii cu o cerere de credit și trebuie să depună o documentație economică si financiară complexă:

cererea de creditare semnată de persoanele autorizate;

situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicita creditarea;

ultimul bilanț contabil;

balanța de verificare;

contul de rezultate;

lista bunurilor materiale și a valorilor ce constituie garanții;

împrumuturile din partea A.G.A. pentru conducerea unității in vederea contractării împrumutului cu banca.

Scopul acestei etape este de a determina dacă debitorul are o situație economică financiară sănătoasă și daca desfășoară o activitate care să-i permită degajarea unor excendente financiare necesare rambursării creditului și plății dobânzilor. În acest scop banca poate avea o imagine asupra firmei prin calcularea anumitor indicatori economico-financiari.

Indicatori de lichiditate

Rata curenta exprimă gradul de acoperire a pasivelor curente cu active curente.

Rata rapidă exprimă gradul de acoperire a pasivelor curente de către activele curente mai puțin stocurile.

Stocul de încredere cât și valoarea stocurilor este necesar a fi vândută pentru a acoperii datoriile curente neacoperite de activele rapide.

Solvabilitatea arată capacitatea firmei de a face față unor datorii.

Indicatorii de profitabilitate, arată eficienta cu care sunt utilizate capitalurile firmei, sunt mai buni cu cât valorile lor sunt mai mari sau dacă în dinamică înregistrează creșteri.

Rata capitalului propriu

Rata capitalului social

Rata rentabilității generale

Rata marjei brute

Indicatorii de activitate

Rotația activelor exprimă numărul de rotații care le efectuează activele totale în perioada analizată (de obicei 1 an).

Perioada de recuperare a creanțelor arată numărul mediu de zile în care se încasează creanțele față de cifra de afaceri realizată in perioada respectivă.

Perioada de rambursare a datoriilor exprimă numărul de zile în care se rambursează datoriile față de cifra de afaceri realizată.

Analiza solicitării de credite.

După ce solicitantul a trecut de prima etapa, el este acceptat de bancă printre clienții săi. În acest moment firma îndeplinește criteriile stabilite de bancă pentru creditorii săi. Urmează analiza solicitantului de credit care va urmări cerințele de finanțare ale firmei în corelație cu destinațiile creditului, corespund exigențelor băncii:

identificarea scopului și nivelului creditului acordat. Utilizarea creditului trebuie să corespundă cerințelor legislației bancare și normelor de creditare ale băncii. Dacă această condiție este îndeplinită se urmărește în continuare dimensionarea creditului în funcție de deficitul care trebuie acoperit. În acest scop se întocmește un flux de încasări și plăți care să stabilească acest deficit și, în funcție de acestea, partea care revine băncii pentru finanțare. În final se negociază condițiile de creditare, în special dobânda;

identificarea surselor de rambursare a creditului. De regulă principala sursa o reprezintă excedentul de lichidități apărut în urma procesului economic desfășurat de debitor. Pentru siguranță, banca poate să ceara și o a doua sursă de rezervă, ce constă într-o garanție;

identificarea garanțiilor creditului. În cazul existenței unor garanții, creditorul trebuie să le identifice clar, să le verifice și să le evalueze cât mai corect. Valoarea garanției trebuie sa acopere creditul și dobânzile datorate de debitor.

3. Adoptarea deciziei de creditare.

După ce s-au analizat debitorul și creditul, banca trebuie să ia o decizie în privința acordării creditului. Intervin factorii care țin de posibilitățile de creditare ale băncii și de politica sa de creditare. Se parcurg următorii pași:

Corelarea cu resursele băncii. Pentru a acorda credit, banca trebuie să găsească o resursa disponibila. Ea reține resurse din operațiile pasive dar poate să atragă noi resurse de pe piața dacă consideră că este eficient. Resursele disponibile pentru credit trebuie corelate cu acesta din punct de vedere al prețului și al scadentei. Se urmărește ca valoarea creditului și destinația acestuia să se încadreze în politica de creditare a băncii și în reglementările prudențiale bancare;

Adaptarea și comunicarea deciziei de creditare. Fiind acceptate toate condițiile de acordare a creditului, banca admite cererea de credite și comunica solicitantului decizia luată, urmărind încheierea contractului;

Analiza analizării deciziei de creditare. În acest caz se analizează respectarea condițiilor contractuale de către client, urmărindu-se și evoluția activității clientului pentru a sesiza o eventuala degradare a situației sale.

Analiza periodică a calității portofoliului de credite.

Aceasta analiza se realizează de către serviciul datoriei. Multe din aspectele urmărite țin de gestiunea globala a riscului de credit în ceea ce privește gestiunea riscului individual de creditare, banca trebuie să urmărească dacă portofoliul de credite își menține calitățile determinate în momentul acordării creditului sau dacă situația se degradează și apare un supliment de risc.

Analiza riscului de creditare implica în principal două momente:

evaluarea riscului;

asumarea riscului;

Activitatea de analiză și evaluarea a riscului de creditare se efectuează avându-se în vedere, în mod obligatoriu, următoarele categorii de riscuri:

riscul financiar;

riscul comercial;

riscul de garanție;

riscul managerial;

riscul de senzitivitate

Riscul financiar (RF) reflectă dificultăți ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate mai ales de posibilitățile de achitare la termen a obligațiilor către banca.

Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei scorurilor (Z) bazată pe Modelul Altman; Modelul J. Conan si Modelul Holder.

Modelul Altman

Modelul ,,Z’’ al lui Altman se prezintă astfel:

Z = 1,2 R1 + 1,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + 1,0 R5

În care variabilele R1 …… R5 sunt indicatori economico-financiari iar constantele sunt de natură statistica și exprima importanța fiecărei variabile în riscul de faliment.

Indicatorii calculați sunt:

Unde; Capital circulant = Active circulante – Pasive circulante = Fond de rulment

Profit reinvestit = Profit net – Dividende

Unde R3 este de dorit să fie cât mai mare, fiind o rată de rentabilitate economica.

Unde R4 exprimă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. Raportul se recomandă a fi cât mai mare.

Unde R5 este un indicator de eficiență a utilizării activelor.

Scorul ,,Z” este interpretat astfel:

când Z 1,8 – stare de faliment iminenta.

Când Z 3 – situația financiară este bună, întreprinderea este solvabilă.

Când 1,8 Z 3 – situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment.

Modelul J. Conan si Modelul Holder

Acest model se aplica întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariați și se bazează pa analiza lichiditate – exigibilitate.

Modelul are 5 variabile:

Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 – 0,87 R4 – 0,10 R5

În care: R1 …. R5 sunt indicatori economico –financiari.

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:

Cu cât valoarea lui Z este mai mică cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

Riscul comercial (Rc) reprezintă incertitudinea ce poate să apară la încasarea creanțelor și / sau plata furnizorilor, și va fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:

Perioada medie de încasare a creanțelor (PmÎC), reprezentând numărul mediu de zile în care se încasează creanțele față de cifra de afaceri din perioada respectivă.

perioada medie de plată a furnizorilor (PmPF), reprezentând numărul de zile în care sunt plătiți furnizorii față de cifra de afaceri.

Evaluarea riscului se face:

Pm ÎC > Pm PF risc mare

Pm ÎC = Pm PF risc mediu

Pm ÎC < Pm PF risc redus

Riscul de garanție (RG) este reprezentat de posibilitatea apariției unor dificultăți legate de valorificarea bunurilor aduse în garanție în situația în care împrumutatul nu rambursează creditul ți nu plătește dobânzile aferente conform contractului de credite.

Evaluarea riscului de garanție se face în funcție de nivelul valoric al acestora și al rapidității posibilităților de valorificare; exista 3 situații: siguranța maximă, siguranța medie si garanții nesigure.

Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei și va fi analizat pe baza cunoașterii directe a acesteia de către economistul (referentul) băncii căreia i s-a adresat cererea de credit.

Riscul privind relațiile cu banca și terții (Rrel), are în vedere aprecierea firmei solicitante de credit din punctul de vedere al solidității relațiilor sale cu banca și cu terții, respectiv relațiilor respective:

relații foarte bune;

relații bune;

relații necorespunzătoare.

Riscul total (RT) se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc:

RT = RF + RC + RG + RM + Rrel

Clasele de risc:8)

Clasa I 100 – 80 puncte

Clasa II 79 – 65 puncte

Clasa III < 65 puncte, unde:

Clasa de risc I: Societățile comerciale din această clasă au performante financiare foarte bune, fapt care permite admiterea la scadență a obligațiilor față de banca. Riscul de creditare este minim.

Clasa de risc II: Performanțele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu poate fi menținut în perspectivă. Riscul de creditare este mediu.

Clasa de risc III: Performanțele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi plătite datoriile către bancă, iar garanțiile prezentate nu asigură posibilități de transformare rapidă în lichidități. Riscul de creditare este foarte mare.

Tabelul nr. 2.7 – Evaluarea riscului total de creditare

Față de toate acestea s-au constituit anumite proceduri suplimentare pentru analiza cererilor de credit în valută. Pentru toate categoriile de clienți care solicita credite în valută, în vederea cuantificării cât mai exacte a posibilităților de rambursare a creditelor și plății dobânzilor, analiza documentației tehnico-economice se va face la cursul de schimb existent la data analizei la care se aplică o marja de siguranță de 20%. Această marjă variază în funcție de estimarea modificării cursului valutar.

Încadrarea în clasele de risc se va efectua ținând cont de rezultatele (scorurile) analizei efectuate de către economistul serviciului de risc, care propune comitetului de risc în funcție de punctajul total obținut în urma analizei, acordarea avizului favorabil sau nefavorabil.

Avizul favorabil poate fi propus numai pentru solicitanții de credite care se încadrează în clasa I de risc; pentru cei din clasa a II –a de risc, avizul favorabil poate fi propus numai cu condiția îndeplinirii unor condiții suplimentare privind nivelul indicatorilor financiari și prezentării unor garanții suplimentare. În ceea ce privește solicitanții din clasa a III –a de risc, se va propune Comitetului de Risc avizul nefavorabil cu justificarea acestuia.

Serviciul de risc, pe toată durata analizei, trebuie să colaboreze cu serviciile de creditare, de la care vor solicita după caz, informațiile necesar definitivării concluziilor, ce vor fi cuprinse în referatul de analiză și evaluare a riscului de creditare. Referatul întocmit în două exemplare se predă Comitetului de Risc care, în funcție de concluzii, va decide avizarea favorabilă (cu și fără condiții) sau avizarea nefavorabilă, conform Normelor privind organizarea și funcționarea Comitetului de Risc din Centrala băncii și a birourilor de risc din sucursale.

Capitolul 3

GESTIUNEA RISCULUI DE CREDITARE

Centrala riscurilor bancare – bază de informații în gestiunea riscului de creditare

În România, structurile de combatere a riscului de creditare – individual și global, cuprind persoane cu sarcini precise, servicii și departamente, direcții în bănci sau centrale bancare dar pentru că acestea sau dovedit insuficiente li s-au adăugat o Centrală în cadrul Băncii Naționale care vizează riscurile bancare în general, în ansamblul lor. Această verigă a apărut destul de târziu și numai după cvasi – dezastre.

Funcționarea și organizarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare a fost reglementată prin Regulamentul B.N.R. nr. 1/21 mai 1999. Viabilitatea Centralei este încă condiționată mai ales de constituirea unui flux informațional de dimensiuni și structuri impresionante.

Centrala Riscurilor Bancare (CRB) este un centru de intermediere care gestionează în numele B.N.R. informația de risc bancar, pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile respectării secretului bancar, în conformitate cu Legea bancară nr. 58/1998.

Conceptul de informație de risc bancar desemnează în formația raportată, prelucrată și difuzată, referitoare la un debitor, persoană fizică sau persoană juridică non-bancară rezidentă și la efectuarea de către bancă a unor operațiuni în lei și în valută prin care se expune la risc față de acel debitor.

Operațiunile care generează expunere la risc sunt evidențiat atât în activul bilanțier cât și în extrabilanțier și sunt împărțite în trei categorii:

acordarea de credite;

asumarea de angajamente de către bancă în numele debitorului față de o persoană fizică sau juridică non-bancară;

asumarea de angajamente de către bancă în numele debitorului față de o altă bancă.

Sunt definite câteva noțiuni care sunt relevante pentru importanța funcționării C.R.B.:

riscul individual reprezintă suma valorilor operațiunilor în lei și în valută raportate la C.R.B. de către o persoană declarantă pentru un debitor, cu condiția să fie egală sau mai mare decât limita de raportare. Acest risc reprezintă expunerea unei bănci față de un debitor și se determină de către persoana declarantă;

persoana recenzată reprezintă debitorul, respectiv persoana fizică sau juridică înscrisă în baza de date a C.R.B. ca urmare a raportării acestuia de către persoana declarantă;

riscul global (de sistem) este suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante (societăți bancare autorizate) pentru aceeași persoană recenzată (debitor) mai puțin valoarea angajamentelor asumate de bănci în numele debitorului (comun) față de alte bănci. Acest risc global cuantifică expunerea întregului sistem bancar din România față de o singură persoană recenzată (debitor comun declarat de toate băncile) și se determină de C.R.B.;

persoanele declarante sun centralele băncilor; persoane juridice române pentru informațiile din evidențele proprii și cele ale rețelei teritoriale; sucursale din România ale băncilor străine;

persoana creditată este angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante să transmită și să recepționeze la C.R.B. informațiile de risc bancar.

Centrala Riscurilor Bancare organizează și gestionează, pe baza informațiilor de risc bancar transmise de societățile bancare, Registrul Central al Creditelor și Registrul Creditelor Restante.

Importanța funcționării Centralei Riscurilor Bancare rezidă în aceea că poate transmite oricărei persoane declarante informații referitoare la creditele restante pe ultimii 2 ani și informații referitoare la riscul global pentru fiecare debitor, raportat de acesta în luna respectivă. Aceste informații sunt oferite în termen de cel mult o zi bancară, de la data primirii cererii de consultare a bazei de date a C.R.B., ceea ce are o mare însemnătate în selectarea clienților și limitarea riscului de creditare.

Baza de date a centralei Riscurilor Bancare este organizată în două registre:

Registrul central al creditelor (RCC) conține informațiile de risc bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate și difuzate de către Centrala Riscurilor Bancare în vederea valorificării de către utilizatori în condițiile păstrării secretului bancar. Acest registru va fi creat, gestionat și actualizat lunar conform necesităților proprii ale CRB, astfel încât să poată evidenția operativ informațiile privind:

identificarea persoanelor recenzate și evidențiate, după caz, a situațiilor speciale și a falimentului;

riscurile individuale și caracteristicile acestora;

riscurile globale și caracteristicile acestora.

Registrul creditelor restante (RCR) conține informații de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii șapte ani, informații de risc bancar referitoare la persoane recenzate și la creditele restante ale acestora față de întregul sistem bancar din România și este alimentat lunar de Registrul central al creditelor.

Registrul creditelor restante va fi creat, gestionat și actualizat conform necesităților proprii ale CRB. Informațiile de risc bancar vor fi menținute în Registrul central al creditelor și în Registrul creditelor restante pe o perioadă de 7 ani de la data înscrierii.

Înscrierea în Registrul central al creditelor poate fi efectuată dacă informația de risc bancar transmisă de către o persoană declarantă îndeplinește cumulativ următoarele condiții de validare:9)

respectă standardele de conținut și modul de completare a formularelor prevăzute în regulament;

este în concordanță, conform criteriilor stabilite de C.R.B. în acest sens, cu informația de risc bancar.

Centrala Riscurilor nu poate modifica din proprie inițiativă informația de risc bancar transmisă de către persoanele declarante.

Utilizatorii informațiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt băncile și Banca Națională a României. Schimbul de informații de risc bancar se realizează electronic prin Rețeaua de Comunicații.

Raportările efectuate de bănci conțin următoarele informații:

date de identificare a debitorilor față de care banca înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare;

informații privind fiecare din creditele și angajamentele de care debitorul beneficiază, tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanției, serviciul datoriei, data acordării și data scadenței, suma acordată, suma datorată la momentul raportării, suma restantă.

Difuzarea informațiilor de Centrala Riscurilor Bancare către bănci se face în două moduri:

rapoarte lunare care cuprind informații privind toți debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectivă, cu toate informațiile disponibile la C.R.B. referitoare la creditele și angajamentele de care acesta a beneficiat de la toate băncile fără a se preciza identitatea băncilor creditoare (situația riscului global);

ca răspuns la interogările (cereri de consultare) ’’on line” în care băncile pot solicita două tipuri de informații:

situația riscului global;

situația creditelor restante (pe o perioadă de 7 ani).

Trebuie precizat că pentru debitorii raportați de bancă, informațiile sunt furnizate necondiționat, în timp ce, pentru clienții – debitori potențiali, accesul băncii este condiționat de obținerea prealabilă a acordului clientului respectiv.

Datele ce pot fi solicitate de bancă sunt:

date referitoare la riscul global înregistrat în Registrul central al creditelor în ultima lună pe numele persoanei recenzate, și / sau;

datele referitoare la creditele restante înregistrate față de întregul sistem bancar în cel mult ultimii 2 ani de aceeași persoană recenzată.

Informațiile de risc bancar transmise la și primite de la Centrala Riscurilor Bancare cu caracter confidențial, C.B.R. nu își asumă nici o responsabilitate în cazul valorificării, cu încălcarea prevederilor legale, a informației de risc bancar de către utilizatori. Persoanele declarante au obligația să furnizeze Centralei Riscurilor Bancare orice informație de risc bancar solicitată de acesta în scopul desfășurării propriei activități.

Fluxul informațional se realizează printr-un aparat de raportare-centralizare specific, structurat astfel:

,,Curgerea” informației este plasată în cadrul unor perioade de raportare care definesc intervalul de timp cuprins între 1 și 12 ale fiecărei luni, se raportează informația de risc bancar pentru fiecare debitor care îndeplinește condiția să fie raportat; respectiv ca banca să înregistrat față de aceasta un risc individual.

Transmiterea și înscrierea informației în Registrul central al creditelor, prelucrarea informației, organizarea și gestionarea acestui registru, difuzarea informației, selectarea erorilor și omisiunilor, procedura de conciliere în cazul contestațiilor depuse de persoanele refuzate, respectă proceduri de tehnică bancară specifice.

Crearea unei astfel de baze de date – informații bancare – în România are o acțiune benefică asupra deciziilor managementului bancar privind împrumuturile mari, acelor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca sau a celor acordate unui singur debitor (grup de societăți comerciale) prin cunoașterea în timp util a expunerii globale existente în sistemul bancar românesc față de același debitor sau a volumului restanțelor (rate și dobânzi) pe care acesta le înregistrează în sistemul bancar.

În mod cert, debitorii – persoane fizice, ale căror împrumuturi reprezintă o pondere importantă din volumul total al datoriilor bilanțiere (furnizori, creditori) nu vor mai putea beneficia de alte împrumuturi suplimentare, fiind astfel diminuat fenomenul ,,creditelor suveică” și împiedicate întreprinderile nerentabile să consume resurse financiare, orientate ulterior spre agenții economici capabili de performanță economică.

Gestiunea apriori și posteriori

Gestiunea riscului de credit are ca obiect limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, precum și evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru împrumutator.

Gestiunea se poate realiza înainte de a lua decizii de creditare și spunem că avem gestionare apriori sau după ce s-a luat decizia de creditare când avem gestionare aposteriori.10)

Gestiunea apriori constă în a lua a cele măsuri și a stabili acele criterii calitative și cantitative de acordare a creditului astfel încât să se evite pierderile sau acestea să fie minime.

În principal sunt vizate următoarele aspecte:

falimentul unui debitor să aibă consecințe minime asupra băncii;

plafonarea creditului obținut de un singur client în funcție de soliditatea sa financiară; există reglementări prudențiale care acționează în acest sens;

diversificarea riscurilor pentru ca, în cazul în care se manifestă, impactul negativ la nivelul băncii să fie minim.

Asemenea analiză poate fi făcută de personalul băncii respective, de către bănci corespondente sau de agenții pentru referințe de creditare.

Gestionarea aposteriori vizează urmărirea creditului și, în caz de nerambursare, reducerea pierderilor prin valorificarea garanțiilor. Este o gestionare cantitativă, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situaților clienților și portofoliilor diversificate de clienți.

Deci riscul de credit este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile existente. Expunerile se prezintă sub forme de profile temporare ale expunerii de risc. Pentru fiecare din perioadele viitoare ale acestor profile, pierderile depind de expuneri de profitabilitate, de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorare a obligațiilor.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global prin reguli și acțiuni ce vizează întreg portofoliu de credite sau mari părți din acestea, sau la nivelul individual prin acele măsuri luate de bancă în cazul fiecărui solicitant de credite și apoi debitor.

Principiile gestiunii riscului de creditare

Preocupate de contractarea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea riscului global de credit, băncile au reacționat constituind, în timp, un sistem de acțiuni complicate, prin care se fundamentează gestionarea sa.

Pentru gestionarea acesteia băncile recurg la:11)

decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat și apreciat, în cadrul unei politici de creditare echilibrată și în directă legătură cu cota de piață a respectivei societăți bancare;

diversificarea portofoliului de credit astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

transferul riscului asupra unor terțe persoane prin recurgerea la tehnica asigurărilor;

cogestuinea afacerii (bancă – client) prin modificarea naturii intermedierii bancare;

fuziunea societăților bancare.

În procesul de gestionare a riscului de creditare, băncile se orientează pe baza a două principii clasice:

1 – diviziunea riscurilor;

2 – limitarea riscurilor.

Diviziunea riscurilor urmărește minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrării portofoliului de credite și diversificarea plasamentelor de credite. Concentrarea portofoliului dec credite echivalează cu o structură dezechilibrată a activelor bancare, în care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are în vedere diversificarea portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic și al scadențelor, precum și prin monitorizarea atentă a creditelor acordate unui grup de debitori între care există relații economice de interdependență sau a persoanelor aflate în relații speciale cu banca.

Se poate întâmpla ca întreprinderi de talie mare să aibă nevoie de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unei singure bănci. De regulă, acolo unde gradul de dezvoltare a piețelor o permite, astfel de firme recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intermediar. O altă soluție o reprezintă constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar reprezintă ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari, ansamblu structurat și organizat de o manieră precisă. Această soluție are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante dar și avantajul divizării riscurilor.

Poo-ul permite și participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi, operație mai puțin riscantă și mai puțin costisitoare, și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în cazul de dificultate.

Limitarea riscurilor vizează aspectul cantitativ pe care îl îmbracă aplicarea practică a primului principiu. Acest principiu are un caracter normativ și autonormativ. Deci, limitele privind angajamentele bancare față de diferitele componente ale portofoliului de credite au un caracter de norme care, la rândul lor, pot fi de două feluri:

norme interne – proprii fiecărei bănci, care sunt folosite ca instrument de minimizare a expunerii globale la risc. Este de reținut că aceste norme nu sunt la discreția fiecărei unității bancare sau rețea de unități bancare, ci trebuie să se circumscrie în cadrul de variabilitate a permisiunilor acordate de banca centrală:

norme ale autorității bancare – prin care se reglementează, inclusiv permisivitatea normelor interne și urmărește diminuarea (limitarea) expunerii la risc atât a fiecărei bănci cât și a sistemului bancar în ansamblul său.

Normele interne pot fi globale și specifice. Cele globale stabilesc o limită maximă pentru angajamentele băncii în operații ce comportă risc de creditare, limită care se stabilește ca procent din activele totale.

Normele specifice apar sub formă de plafoane stabilite pentru categorii de debitori în funcție de forma de proprietate, sectorul de activitate, zona teritorială în care operează și durata angajamentului bancar.

Normele autorității bancare sunt concepute pornind de la principiul că minimizarea riscului de creditare este în sarcina fiecărei bănci și vizează raportul băncilor cu debitorii mari sau împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca. Normele nr. 8/1999 sunt cele care reglementează în România limitarea riscului de credit, prin aceste norme s-a stabilit ca lunar, băncile comerciale să raporteze la B.N.R.:

solvabilitatea proprie;

pozițiile caracterizate prin mari expuneri;

structura grupurilor ce reprezintă un singur debitor, față de care banca înregistrează expuneri mari;

împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca, împrumuturile acordate personalului propriu, precum și familiilor acestuia.

Pentru determinarea expunerilor mari, Normele nr. 8/1999 pleacă de la accepțiunea conceptului de expunere în sensul prevederii Legii bancare nr. 58/1998 care desemnează expunerea ca fiind orice angajament asumat de o banc ă față de un singur debitor, indiferent dacă angajamentul este efectiv sau potențial, evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului incluzând fără a se limita la acesta: credite, efecte de comerț scontate, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, efecte de comerț analizate, garanții emise, acreditive deschise sau confirmate, incluse în cazul cogestiunii afacerii dintre bancă și clientul debitor, volumul creditului furnizor asigurat de congestionat prin contracte ferme clienților săi comerciali.

Normele nr. 8/1999 ale B.N.R. definesc expunerea mare ca fiind ,,expunere netă față de un singur debitor, a cărui valoare reprezintă cel puțin 10% din fondurile proprii ale băncii”. Este de reținut că expunerile mari numeric și ca volum sunt raportate B.N.R. lunar la centralele societăților bancare, din datele sintetizate în balanțele de verificare contabile și extrabilanțiere.

Nivelul unei expuneri mari nu trebuie să depășească 20% din fondurile proprii ale băncii nici ca suma totală a expunerilor mari să fie de peste 8 ori nivelul fondurilor proprii.

De asemenea, se impune să se observe caracterul combinatoriu dintre prevederile normelor autorității bancare și a normelor interne ale băncilor, care preiau de cele mai multe ori și obligațiile impuse de autoritatea bancară.

În cadrul societăților bancare expunerile mari se aprobă prin decizii luate de Consiliul de Administrație al societăților respective, pe baza unui raport al Direcției de Creditare avizat de Comitetul de Risc, care va cuprinde cel puțin analiza tranzacției, a situației financiare și a bonității persoanelor fizice sau juridice reprezentând un singur debitor, precum și analiza structurii grupului de persoane fizice și / sau juridice, în cazul în care acestea reprezintă un singur debitor.

Aceste norme definesc și noțiunea ,,un singur debitor” prin care trebuie să se înțeleagă orice persoană sau grup de persoane fizice și juridice față de care banca are o expunere și care sunt legate economic între ele, în sensul că:

una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de a le controla;

nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru bancă, deoarece persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele vor întâmpina dificultăți de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăți similare.

Se vor mai lua în considerare, alternativ sau cumulativ, următoarele aspecte referitoare la aceste persoane:

dacă sunt afiliate;

dacă au aceeași conducere;

dacă au garanții încrucișate;

dacă sunt în independență comercială directă, care nu poate fi substituită într-un termen scurt;

dacă sunt membrii aceleași familii.

Pentru aprecierea situației băncii în relația de credit, este foarte importantă și evaluarea expunerii nete. Expunerea netă din activele bilanțiere se determină pornind de la activele brute din care se deduc elementele de pasiv rectificative (provizioanele specifice de risc), rezultatul obținut fiind ponderat în funcție de gradul de risc de credit al fiecărui element de activ, în baza unor criterii tehnice stabilite de Normele B.N.R. nr. 8/1999.

Expunerea netă din activele în afara bilanțului se determină pornind de la expunerea brută care vor fi transformate în echivalent credit în funcție de gradul lor de risc de transformare în credit, corespunzător unor criterii tehnice stabilite de Normele nr. 8/1999.

Acordarea de împrumuturi în condiții de valoare înseamnă:

încheierea unei tranzacții care prin natură, scop, caracteristici sau risc, nu ar fi fost încheiată de bancă cu clienții cu care nu se află în relații speciale;

perceperea sau acceptarea de comisioane, alte taxe sau acceptarea de garanții într-un total de constituit, mai mic decât cele cerute altor categorii de clienți;

Suma totală a împrumuturilor persoanelor aflate în relații speciale cu banca nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a împrumuturilor acordate personalului propriu și a familiilor acestuia nu poate depăși 5% din aceleași fonduri. Aceste împrumuturi se aprobă prin decizie adoptată de Consiliul de Administrație, pe baza unui raport al Direcției de Creditare ce cuprinde îndeosebi descrierea naturii relației speciale în cauză, analiza tranzacției, a situației financiare și a persoanelor respective.

În ultimul deceniu, sub incidența unor fenomene economice, politice, sociale și financiare de mare anvergură, problematica riscului de credit este marcată de noi tendințe. Astfel, globalizarea piețelor și integrarea economică, adâncesc independențele dintre economiile țărilor, dar și dintre întreprinderi cea ce determină expansiunea creditului, relevând, pe de o parte internaționalizarea afacerilor, iar pe de altă parte creșterea deficitului de resurse și a necesităților de creditare pentru marile companii transnaționale.

S-a dezvoltat enorm varietatea formelor de intermediere bancară concretizată în varietatea și noutatea produselor și serviciilor bancare oferite clientelei cât celei nebancare dar și bancare, ceea ce a dus la accentuarea riscului de creditare, care ar putea surprinde economia oricărei țări în ipoteze nemaiîntâlnite în istoria sa, prin consecințe nefaste și de lungă durată.

În acest context, fuziunea societăților bancare s-a impus ca o metodă modernă de gestionare a riscului global de creditare atât în cadrul fiecărei țări cât și la scară internațională. Noua entitate bancară realizată în urma fuziunii dispune de un capital consolidat, care acoperă mai bine pierderile determinate de producerea riscului de creditare.

Procesul de fuziune este o caracteristică generală a economiilor moderne fiind realizate fuziuni în toate ramurile economice, dar mai ales în planul financiar; perioada actuală se caracterizează, la scară mondială printr-un adevărat bon al pieței de achiziții și fuziuni.

Activitatea de fuziune și de achiziții a fost indusă de o combinație de factori:12)

Factori strategici – decurg din strategiile de dezvoltare a ramurilor economice, o mare importanță având: instituțiile financiare prin acțiunea cărora se realizează regularizarea costurilor; mass-media pentru care cererea este nelimitată; asigurările de sănătate care progresează și se diversifică mai mult decât în țările dezvoltate; utilitățile (servicii) care au crescut și s-au diversificat peste tot în lume, dar mai ales în țările dezvoltate ajungând să dețină ponderi majoritare în produsul intern brut;

Factorii externali activității femeii – își au originea într-un ansamblu de factori psihologici foarte variați și endogeni în raport cu activitatea productivă. Dintre aceștia s-au remarcat:

creșterea încrederii în societatea comercială respectivă, fenomen prezent în toate domeniile de activitate economică, dar culminând în sectorul instituțiilor financiare care pot determina reorientări rapide;

presiunea internă a acționarilor pentru realizarea fuziunii;

formalitatea mediului de afaceri în care acționează firma pentru tranzacții sigure.

Acest fenomen este rezultatul politicilor promovate de cea mai mare parte a firmelor implicate;

așteptarea pe care o induce achiziția unei firme de a se situa peste potențialul evaluat, ceea ce întreține preocuparea de a căuta noi fuziuni sau de a le provoca.

Factorii financiari – țin de posibilitatea finanțării fără dificultăți ale achiziției. Se pot menționa:

valoarea medie a capitalului în devize care a sporit în importanță o dată cu reorientarea spre orientarea spre economia de piață a fostelor țări socialiste și diversificarea condițiilor convertibilității la scară mondială;

agresivitatea mai ridicată a băncilor comerciale;

nivelul scăzut al ratei dobânzii la împrumuturile negociate, care stimulează cererea de credite și susține într-un anumit fel fuziunile;

creșterea disponibilității capitalului privat, de a finanța tranzacția de fuzionare sau achiziție;

Volumul fuziunilor și structura lor pe domenii au crescut odată cu relevarea cotei de participare a diferitelor bănci din care se desprinde o anumită tendință de concentrare.

În structura principalelor bănci de investiții își fac loc o anumită tendință de specializare a lor după volumul tranzacțiilor în care se implică și pe domenii de activitate cu toate că fiecare dintre ele urmărește în același timp să-și diversifice implicarea, astfel riscul global de creditare se amplifică și mai mult, iar gestionarea acestuia impune exigențe sporite.

Capitolul 4

Studiu de caz. Concluzii și propuneri

Banca Comercială Română funcționează în baza HGR nr. 1011/1990 privind înființarea BCR , a HGR nr. 1195/1990 privind organizarea BCR și cu respectarea legii nr. 33/1990 privind societățile comerciale și a legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară. Banca Comercială este o persoană juridică fiind organizată ca societate comercială bancară pe acțiuni și are sediul în municipiul București. Are ca obiect principal de activitate atragerea și formarea de depozite bănești, în lei și în valută, de la persoane fizice și juridice din țară și din străinătate; acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung; efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare, potrivit legii. În scopul îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, B.C.R. colaborează cu celelalte societăți bancare, ministerele, organele centrale și locale.

Banca Comercială Română este cea mai mare instituție de credit din România, bilanțul pentru anul trecut evidențiind active totale de 4,4 miliarde de dolari, reprezentând 32% din totalul existent în sistemul bancar. Banca a obținut în 2002 un profit net de 164 miliarde de dolari și estimează un nivel similar pentru acest an.

Ca urmare a evoluției pozitive din economia reală, confirmate de tendințele de pe piața financiar bancară, BCR scade nivelul dobânzilor la creditele în lei, începând cu luna aprilie 2003, BCR a redus cu până la 4 puncte procentuale ratele dobânzii la aceste credite.

Creditarea ipotecară reprezintă o adevărată industrie, în continuă creștere, valoarea acestor credite acordate în România reprezintă 0,4% din PIB.

La începutul lunii ianuarie 2003 a fost semnat un Acord de împrumut între BERD și BCR prin care au fost atrase surse externe în valoare de 50 milioane euro ceea ce-i va asigura băncii o mai mare libertate de exprimare pe piața creditului ipotecar, unul dintre cele mai importante credite acordate de bancă persoanelor fizice, credit acordat pentru construcție, cumpărare, modernizarea, consolidarea sau extinderea de imobile cu destinația de locuință permanentă sau temporară, rata dobânzii fiind de 25% iar perioada maximă de creditare 15 ani.

Atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice pentru creditele în lei cu dobândă, cu scadență finală la 6 luni, nivelul de dobândă scade la 22% pe an, pentru creditele în lei cu scadență finală la 1 an, nivelul de dobândă practicat scade la 20% pe an, iar la creditele cu dobândă fixă pe 36 luni, nivelul dobânzii este de la 1 aprilie 2003 de 19% pe an.

Principalele tipuri de credite acordate începând cu 1 aprilie 2003 persoanelor juridice sunt prezentate în următorul tabel:

Sursa: www. bcr. ro

Documentele necesare pentru întocmirea dosarului de creditare sunt următoarele:

bilanțurile pe ultimii 2-3 ani (copie și original);

balanțele pe ultimele 4 luni (copie și original);

toate actele de constituire a societății;

acte privind situația juridică a garanțiilor;

plan de afaceri și studiul de fezabilitate;

situația împrumuturilor și disponibilităților bănești;

situația împrumuturilor și creanțelor pe tipuri și durată;

contracte de desfacere;

oferte de vânzare.

Prezentarea societății:

S.C. Alpha S.R.L.., înmatriculată la Registrul Comerțului sun numărul J40/10538/1999, vă rugăm să ne acordați un credit pe termen de 30 zile în sumă de 300 milioane lei pentru facilitate de cont, cu dobânda de 23 % pe an.

Garanțiile asiguratorii ce urmează a fi constituite în favoarea băncii sunt:

contract de cesiune a cash-flow-ului în sumă de 450 milioane lei, admis în garanție la valoarea de 337,5 milioane lei (450×75%), înregistrat la Arhiva Electronică de garanții reale Mobiliare;

contract de garanție reală mobiliară fără deposedare asupra unor stocuri de materii prime în valoare de 557.670.538 lei, valoare acceptată în garanție 334.602.323 lei; totalul garanțiilor fiind 672.102.323 lei;

În urma cererii de consultare la Centrala Incidențelor de plăți (cip) s-au constata următoarele:

societatea nu figurează cu incidențe de plăți majore;

societatea nu figurează în baza de date a cip ca fiind în interdicție bancară de a emite cecuri.

Noua societate are ca obiect de activitate pretipărire, tipărire, editură, poligrafie, developarea și controlarea filmelor fototehnice. În momentul începerii activității societatea a achiziționat mai multe aparate de specialitate: calculatoare, scannere, în sistem leasing și cu finanțare din partea acționarilor și din surse externe

Datorită activității complexe a firmei, compartimentul financiar contabil al firmei reprezintă laboratorul unde toate informațiile ce vin din toate sectoarele de activitate sunt transpuse în diverse rapoarte centralizatoare și apoi în balanțe analitice și sintetice ce stau la baza bilanțului contabil care reprezintă imaginea fidelă a activității economico-financiară a firmei. Un rol important în realizarea acestei situații îl reprezintă dotarea cu tehnică de calcul și cu programe informatice performante ce ajută la prelucrarea rapidă și automată a unui volum mare de informații conținute în documentele primare ce provin din toate sectoarele de activitate a firmei.

Analiza financiară a societății comerciale are la bază bilanțul contabil al anului 2003 și datele necesare obținute din bilanțurile anului 2002 și anului 2001. Această analiză poate fi efectuată după cum urmează:

Indicatori de lichiditate:

mii lei

Rata curentă (lichidare generală) exprimă gradul de acoperire a pasivelor curente de către activele curente, cu alte cuvinte arată posibilitatea firmei de ași achita datoriile curente din activele circulare compuse din: disponibilități bănești, creanțe și stocuri.

Creșterea ratei curente de la o perioadă la alta este favorabilă, adică momentan firma își acoperă în proporție de 60% datoriile curente din disponibilitățile bănești, mai puțin stocurile. Din punct de vedere strict al lichidității, situația nu este tocmai favorabilă.

Rata rapidă exprimă gradul de acoperire a pasivelor curente de către activele curente mai puțin stocurile. Sunt excluse stocurile deoarece acestea , sunt mai greu transformabile în lichidități bănești. În condițiile economiei de piață această formă de lichiditate este denumită lichiditate imediată (lichiditate intermediară ) deoarece creanțele se află sub formă de bilete la ordin și cambii care se pot transforma ușor (prin vânzare la bancă) în disponibilități bănești. La noi în țară titlurile de credit nu au căpătat extensiunea necesară în practica economică.

c) Rata stocurilor de încredere

Indicatori de activitate:

mii lei

Durata medie de stocare

Situația prezentată este favorabilă deoarece durata medie de stocare este foarte mică.

Perioada medie de încasare a creanțelor PmÎC arată numărul mediu de zile în care se încasează creanțele (debitele de la clienți) în corelație cu cifra de afaceri.

Se observă o creștere mare a perioadei de încasare a creanțelor ceea ce se traduce prin situație mai puțin favorabilă. Ideal ar fi să fie cât mai mică și să înregistreze o tendință de scădere.

Situația privind plățile către furnizori este nefavorabilă pentru firmă, întrucât, prin diminuarea perioadei medii de plată a furnizorilor (PmPF), și-a diminuat sursele financiare atrase, dar situația este favorabilă din punctul de vedere al băncii creditoare, întrucât firma considerată și-a onorat la termene mai mici, plățile către furnizori, ceea ce reflectă eforturi financiare mai susținute.

d). Rotația activelor exprimă numărul de rotații pe care le efectuează activele totale în perioada analizată, de obicei un an. Acest indicator reflectă viteza cu care se rotește întreg capitalul investit (dacă privim din punct de vedere al pasivului bilanțului). Este unul din indicatorii cei mai utili pentru a pune în evidență eficiența cu care o firmă își valorifică toate activele (mijloacele) pe care le deține, respectiv eficiența cu care utilizează întregul capital.

Rotația activelor este suficient de mare.

Performanțele financiare ale firmei sunt bune, dar nivelul prezent nu poate fi menținut în perspectivă, riscul de creditare este mediu.

Analiza financiară a firmei se mai poate face cu ajutorul modelului J. Conan și M. Holder, care se bazează pe o funcție de scor de forma:

Z = 0,24R1 +0,22R2+0,16R3-0,87R4-0,10R5,

În care:

EBE = valoarea adăugată + subvenții de exploatare – cheltuieli cu personalul – impozite , taxe, vărsăminte

Valoarea adăugată = producție + marjă comercială – consumuri de la terți

Consum de la terți = cumpărări de materii prime și materiale + variația stocurilor + alte cheltuieli și cumpărări externe

Val adăugată = 3575423 – (255737+1181244) = 2138442

EBE 2001 = 2138442+0-42974-8140=2087328

EBE 2002 = [3071798-(613105+756776)]+0-78570-9106=1614241

Active circulante / stocuri = 236221 – 141 = 236080

R4 2001 = 0

R4 2002 = 0

e)

Z 2002 = 0,24*3,0947+0,22*0,0195+0,16*0,4625-0,87*0-0,1*0,2=0,8009

Z 2003 = 0,24*1,4213+0,22*0,0099+0,16*0,6824-0,87*0-0,1*0,0461=0,4477

În concluzie situația este foarte bună (Z >0,16), societatea comercială are un risc de faliment scăzut.

În ceea ce privește garanțiile oferite de client, acestea sunt garanții cu siguranță medie.

În ceea ce privește relațiile cu banca și cu terții, acestea sunt apreciate ca fiind bune.

Echipa managerială a firmei – client are o experiență redusă în domeniu.

În ceea ce privește riscul financiar, acesta poate fi evaluat pe baza rezultatelor obținute în cadrul modelului Canon și Holder (analiza riscului de faliment pe baza metodei scorurilor).

În final se poate proceda la evaluarea riscului total de creditare, folosind datele din tabelul de mai jos, referitor la anul 2003.

Evaluarea riscului de creditare

Scorul de risc total este format din: scorul de risc financiar (RF), scorul de risc comercial (RC), scorul de risc de garanție (RG), scorul de risc managerial (RM) și scorul de risc rezultat din relațiile cu banca și terții, adică:

RF = RF + RC + RG + RM + Rrel

Ținând seama de scorul de risc total realizat (75 puncte), firma solicitantă de credit poate fi încadrată în clasa a II-a de risc (79-65 puncte), adică la un risc de creditare mediu.

Concluzii și propuneri

Riscul principal care rezultă în urma activității de creditare este riscul de creditare, adică riscul băncii de a nu-și putea recupera la scadență creditele și dobânzile aferente. Pentru diminuarea sau chiar eliminarea riscului, banca va proceda la o selecție riguroasă a clienților solicitatori de credit după niște criterii foarte stricte.

În urma analizei făcute, s-a constatat că riscul de creditare al societății este mediu, iar riscul de faliment este scăzut, ceea ce poate constitui un avantaj în obținerea creditului solicitat.

Banca, în urma rezultatelor obținute și a garanțiilor constituite în favoarea ei prin contractul de credit, poate acorda creditul solicitat.

Societatea comercială are ceva probleme mai ales legate de încasări, care pot duce la neregularități de plată. Aceste probleme generează altele cum ar fi plata furnizorilor sau a datoriilor. De asemenea profitul este aproape neînsemnat, partea bună găsindu-se în creșterea acestuia de la o perioadă la altă. Se presupune că aceste probleme ar putea fi cauzate și de faptul că societatea este abia la începutul activității.

Dar faptul că este la începutul activității poate fi și un punct forte. Piața nu este deocamdată ocupată. Există oportunități pentru extinderea și lărgirea ariei de acoperire, precum și a numărului de clienți. Societatea comercială poate face față creșterii numărului de clienți până la de două ori mai mulți, la momentul actual, lucrând la capacitate medie. O bună oportunitate este atragerea de clienți din țările vecine României, acesta făcându-se pe baza unor înțelegeri și contracte la nivel managerial.

Creditele acordate agenților economici sunt credite de valori mari și de mare diversitate ca scadența, destinații, garanții. Multă vreme selecția lor s-a făcut exclusiv în funcție de experiență, interpretarea informațiilor și simțul afacerii de care dau dovadă bancherii. Minimizarea expunerii băncii la risc se face, cel mai adesea, prin creșterea costului creditului (înăsprirea condițiilor de creditare) și prin luarea de garanții. Abordarea tradițională a acestei probleme are la bază proceduri relativ laborioase și reprezintă o serie de limite care nu pot fi ignorate: deciziile au un caracter subiectiv, analiza informației este secvențială, procesul are o durată mare și un cost ridicat. În prezent analiza creditului se bazează pe metode de analiză statistică. Prin introducerea și generalizarea evaluării riscului s-a urmărit realizarea unor obiective specifice și în principal minimizarea erorilor și a riscului de ordin subiectiv.

Pentru ca firma considerată să nu aibă dificultăți de ordin financiar în viitor ea trebuie să se preocupe în primul rând, de realizarea unor profituri semnificative, care să-i permită să reziste în lupta cu concurența și să-și dezvolte și diversifice activitatea.

BIBLIOGRAFIE

Basno C., Dardac N., Floricel C. – „Monedă, Credit, Bănci ”, Ed. Stiințe Politice 1999;

Basno C., Dardac N – „Managementul bancar.” Ed. Economică, București 2002;

Basno C., Dardac N – „Operațiuni bancare” Ed. Didactică și pedagogică, București 1999;

Basno C., Dardac N – „Riscuri bancare. Cerințe prudențiale. Monitorizare.” Ed. Didactică și Pedagogică, București 1999;

Brana S., Cazals M., Kaufman P. ’’Economie Monetaire et financiere” Td., Dunoud, Paris, 1999.

Brendea, Zamfirescu, Dăeanu Ghiță – „Riscul și performanța creditului bancar în România”, EDP., București 1999;

Ciotei Constantin: ,,Finanțe Bănci Monedă – Credit”, Ed. Fundația Română de Mâine, 1999;

Ciotei Constantin: Finanțe publice, Finanțe întreprinderi, Monedă – Credit” Ed. Expert, București, 2001;

Ciotei Constantin: ,,Organizarea și conducerea economico-financiară a întreprinderilor mici și mijloci” Ed. Expert, București, 2002;

Ciotei Constantin: ,,Finanțe Publice în România”, Ed. Expert, București 2003;

Dardac N, Vașcu T. – „Monedă – Credit”, Ed. ASE, 2002;

Nicolae Dănilă – „Money and Credit”, Ed. ASE 1998;

Mariana Diaconescu – „Bănci, Sisteme de Plăți, Riscuri”, Ed. Economică București 1999;

Dedu Vasile: ,,Gestiunea Bancară” Ed. a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică București, 1999;

Dedu Vasile: ,,Gestiune și audit bancar” Ed. Pentru științe naționale”, București, 1999;

Stoica Emilia – Berea Aurel: ,,Creditul Bancar, coordonate actuale și perspective”;

Ministerul Finanțelor Publice din România: ,,Reglementări contabile pentru agenții economici”, Ed. Economică, București, 2002;

Nițu Ion: ,,Control și audit financiar” Ed. Expert, București 2002;

Rosler L. – Lambru Gh.: ,,Contabilitatea întreprinderilor. Îndrumar practic actualizat și completat”, Ed. a VI-a, Ed. Fundația Andrei Șaguna, Constanța 2003;

Luminița Roxin – „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Didactică RA, București 1997;

Vintișă Georgeta: ,,Gestiunea financiară a întreprinderilor” Ed. Pedagogică, București, 2000

Legi și norme

Legea bancară nr. 58/ 1998, privind activitatea bancară;

Normele nr. 8/ 1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, cu modificările din 16.08.2002;

Norme metodologice nr. 2/2002, privind aplicarea Regulamentului nr. 5/2002, referitor la creditul bancar;;

Regulamentul BNR nr. 5/ 2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit;

Regulamentul nr.1/ 1999 privind Centrala Riscurilor Bancare;

Revista de Finanțe Publice și Contabilitate, colecția pe anii 2000-2004;

Revista ,,Finanțe, Bănci, Asigurări”, colecția pe anii 2002-2004.