. Rolul Investitiilor In Economia de Piata Si Evolutia Acestora In Ultimii Ani

INTRODUCERE

Rolul investitiilor in economia de piata si evolutia acestora in ultimii ani

Economia Romaniei a parcurs mai mult de noua ani de tranzitie de la o economie supercentralizata la o economie de piata bazata pe cerere si oferta. Aceasta perioada se caracterizeaza, in principal, prin accentuarea dezechilibrelor structurale la nivel macroeconomic, folosirea incompleta a factorilor de productie la nivel microeconomic si prin accentuarea evolutiei descendente a indicatorilor de sinteza ce caracterizeaza evolutia economiei nationale. Toate acestea au facut ca astazi sa nu se mai vorbeasca de relansare economica, ci de redresare economica, care nu se poate face decat prin reabilitarea si relansarea proceselor investitionale, ca singura posibilitate de mobilizare a resurselor, ca factor dinamizator, capabil sa infrunte inertia starii actuale.

Transformarile de sistem in cadrul economiei romanesti include ca element fundamental finantarea investitiilor si, pe aceasta baza, a restructurarii care, desi, in general, poate fi considerata ca un proces permanent pentru orice economie nationala, in conditiile tranzitiei, capata trasaturi specifice in ceea ce priveste sfera de cuprindere si profunzimea schimbarilor.

Necesitatea asigurarii unei desfasurari coerente, concertate si coordonate a investitiilor si restructurarii, presupune nu numai un set de politici adecvate, dar si surse de finantare distincte si intercorelate, caci, fara o asigurare financiara minim necesara, orice intentie de restructurare, indiferent de nivelul acesteia, ramane la nivel de declaratie.

In prima perioada de dupa 1989 investitiile au intregistrat o reducere drastica, la aceasta contribuind cauze si factori atat interni cat si externi printre cei mai semnificativi numarandu-se:

Distorsiunile si dezechilibrele structurale mostenite de la economia de comanda

Incapacitatea economiei, din punct de vedere al resurselor, de a sustine ineficient o rata inalta a acumularii

Dispersarea investitiilor pe un areal de obiective foarte larg

Prabusirea pietei CAER, conflictele din Golful Persic si Iugoslavia care au avut o influenta negativa asupra economiei romanesti

Incapacitatea majoritatii intreprinderilor de a se adapta rapid la noile cerinte ale economiei de tranzitie, etc.

Toate aceste cauze, ca si altele, au determinat un declin sever al potentialului economiei romanesti si, pe aceasta baza, diminuarea surselor investitionale.

Sursele finantarii si ale restructurarii in economia de tranzitie a Romaniei se suprapun in principiu cu cele ale investitiilor.

Clasificarea surselor de finantare a investitiilor pe forme de proprietate releva cresterea importantei capitalului privat. Sursele de la bugetul statului si bugetele locale prezinta o tendinta de stagnare, iar cele proprii o reducere continua, tendinte ce se vor accentua, indeosebi in conditiile in care privatizarea va capata o amploare deosebita.

Imbunatatirea finantarii investitiilor si a restructurarii in economia Romaniei este strans legata de solutionarea, fie chiar si partiala, a gravelor probleme pe care le creeaza blocajul financiar, care la inceputul anului 1997 a depasit volumul valoric de peste 28 000 miliarde lei, din care sectorului privat ii revine circa jumatate.

In vederea ridicarii eficientei finantarii investitiilor si a restructurarii, au fost intreprinse o serie de masuri. Astfel, incepand cu anul 1995, impulsionarea procesului s-a realizat mai bine concertat, prin aplicarea prevederilor OG nr. 13/1995, in concordanta cu care, prin HG nr. 21/1995 au fost selectati 151 de agenti economici, supusi regimului de supraveghere economico – financiara. Ordonanta mentionata a incercat sa inlesneasca un contract direct intre debitori si creditori, precum si accelerarea efectuarii platilor, utilizarea unor metode adecvate de concilieri, protectia personalului disponibilizat in urma restructurarii.

In ceea ce priveste orientarea investitiilor pe ramuri si activitati, se remarca dinamici deosebit de inalte in unele ramuri de servicii a caror dezvoltare rapida a fost impusa de nevoia crearii si functionarii mecanismelor economico-financiare ale tranzitiei la economia de piata. Astfel :

In activitatile financiar-bancare investitiile au crescut de 44 ori in 1990-1995

In posta si telecomunicatii investitiile au crescut de 7,2 ori

In administratie publica si aparare investiiile au crescut de 3,9 ori, etc

Comportamentul investitional din primii ani de tranzitie a relevat o inclinatie foarte mare a intreprinzatorilor privati spre sfera serviciilor si a intermedierilor imobiliare, comerciale, financiare, bancare, care de regula aduc profituri mari, intr-un termen scurt.

Incepand cu 1995, se constata o orientare mai ferma a investitiilor spre ramurile productive ale industriei prelucratoare, cu insemnate capacitati de productie neutilizate si cu un potential de amendare a nivelului de tehnicitate pentru realizarea unor produse cerute pe piata interna si externa. In anii 1995-1996 o concentrare mai mare o au investitiile in industria prelucratoare (26,5%), agricultura(9,8%), industria electrica si termica (8,2%), industria extractiva (7,4%).

Dupa blocajul investitional inregistrat pana in 1993 in perioada 1994-1998 investitiile au inregistrat o evolutie crescatoare; in 1995 au crescut cu 10,5% fata de 1994, in 1996 au crescut cu 4,5% fata de 1995, anul 1997 este primul an de scadere a procesului investitional, scaznd cu 47% fata de 1996. In 1998 investitiile au continuat sa scada, desi in luna martie au avut o usoara crestere, dupa care au intrat intr-o faza de stagnare.

In anul 1998 cu toate ca declinul economic a afectat capacitatea statului si a intreprinderilor din sectorul de stat de a-si sustine programul investitional, in ultima parte a anului s-a putut remarca o oarecare crestere a activitatii: valoarea investitiilor realizate in sectorul public in trimestrul IV s-a ridicat la aproape 7 245 miliarde lei si a reprezentat 41% din total. Investitiile realizate in economie in anul 1998 au insumat 45 343 miliarde lei, inregistrand o scadere de 18,6% comparativ cu anul anterior. Cele mai mari eforturi de investire s-au facut in industrie (aproape 40%), in agricultura (16% din total) si in constructii (circa 12%).

In ceea ce priveste valoarea capitalului strain investit in Romania a ajuns la aproape 3 649 milioane $. Privatizarea marii industrii desi s-a desfasurat mult mai lent decat si-au propus autoritatile, a atras o serie de investitori straini in industria materialelor de constructii, mai ales cea a cimentului ( din Germania, Franta, Austria si Elvetia), in industria automobilelor si componentelor auto ( din Coreea de Sud si Germania), in industria de prelucrare a hidrocarburilor (Federatia Rusa), in industria rulmentilor (SUA si Japonia).

Structura capitalului strain pe tari de provenienta nu a suferit modificari fata de situatia din urma cu cateva luni:

Cele mai mari investii provin din Olanda (14,8% din total)

Germania (10,3%)

Italia ( 8%)

Franta, SUA si Coreea de Sud (7,5-6,5%)

Capitolul I.

CONCEPTUL DE INVESTITIE

Notiunea de investitie, intr-o acceptiune mai larga, este sinonima cu: alocare, plasare, dotare, iar intr-un sens mai restrans (financiar-contabil) reprezinta o cheltuiala facuta pentru obtinerea de bunuri, materiale de valoare mare si durata de folosinta indelungata.

Asa cum subliniaza unii specialisti, investitia reprezinta:”angajarea resurselor facuta cu speranta realizarii unor beneficii in decursul unei lungi perioade de timp in viitor “sau “actiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse in speranta ca in viitor se vor incasa sume mai mari de bani sau se vor obtine alte beneficii”.

Aceste formulari pun in evidenta continutul concret, material al investitiei (resurse materiale, financiare …) si scopul final – beneficiul (profitul).

Notiunii de investitie ii este imanent timpul – element definitoriu al procesului investitional. In acest sens, este relevanta sublinierea facuta de Pierre Masse potrivit careia investitia este:”o cheltuiala pentru un viitor incert “ din care reiese ca investitiei ii este inerent riscul. Dupa Pierre Masse, investitiile echivaleaza cu a renunta la satisfactia imediata si sigura, pe seama economiilor si veniturilor de care dispunem in prezent contra unei sperante viitoare, al carei suport il reprezinta tocmai bunul investit.

Prin urmare, investitia presupune economisire, acumularea unei parti din venit, urmarindu-se obtinerea unui castig in viitor. Aceste castiguri isi au izvorul, in ultima analiza, in sporul de avutie datorat investitiilor de capital, facand abstractie de cele provenite din schimburile externe avantajoase.

Potrivit ONU investitiile cuprind:

Investitiile brute care includ cheltuielile pentru realizarea de noi mijloace fixe, cheltuielile cu reparatiile capitale, cele pentru cresterea mijloacelor circulante si soldul miscarii de capital strain.

Investitiile nete care includ cheltuielile pentru cresterea capitalului fix si a celui circulant.

Sintetizand, definirea investitiilor trebuie sa releve faptul ca:

Reprezinta o plasare de fonduri banesti intr-o actiune, intr-un proiect sau operatie pentru a creea un spor de avutie, atat la nivelul individului, cat si al firmelor si al societatii.

Scopul urmarit nu consta numai in obtinerea sporului de bunuri si capacitati de productie si de folosinta indelungata, ci si a unui castig, a unui profit.

Reprezinta un flux al valorilor care au ca punct initial fondurile financiare, o parte a veniturilor si economiilor realizate.

Exista un decalaj de timp, intre momentul investirii si cel al obtinerii rezultatelor si veniturilor scontate.

Sunt o cheltuiala efectuata in prezent, certa, in scopul obtinerii unor efecte viitoare, adesea incerte; din acest punct de vedere investitiile constituie o resursa avansata care comporta un risc.

Pentru a produce, in timp, acumularea viitoare de capital fix este necesara functionarea normala a intregului sistem economic.

2.Clasificarea investitiilor

Investitiile pot fi clasificate in mai multe categorii dupa mai multe criterii in functie de diferite conceptii.

Potrivit conceptiei franceze o prima distinctie care se face in mod frecvent, separa

investitiile in active financiare de

investitiile de natura industriala si comerciala.

Opozitia dintre cele doua tipuri de investitii duce la distinctia strategica dintre cresterea interna si cresterea externa.

A doua clasificare ne propune 4 categorii de investitii:

Investitiile de inlocuire, deci obiectul este mentinerea capacitatii de productie a intreprinderii.

Investitii de modernizare, deci obiectivul este ameliorarea productivitatii.

Investitii de extindere care conduc fie la cresterea capacitatii de productie si de comercializare a produselor, fie la lansarea de produse noi.

Investitii «strategice» care au fie un caracter ofensiv, vizand spre exemplu cresterea unei parti a pietei, fie un caracter defensiv, cum ar fi cautarea unei protectii a debutantilor.

Conform tipului la care se ataseaza investitia, procedura de studiu si de selectie variaza.

Astfel incertitudinea legata de rentabilitate este in mod general mai elevata pentru investitiile de extindere si strategice decat pentru o investitie de inlocuire. Pe de alta parte, natura procedurilor este in functie de suma previzionata pentru investitie. Studiul unui dosar relativ de inlocuire al unui vehicul nu cere aceeasi aprofundare ca cel al unei investitii strategice de diversificare.

Potrivit conceptiei romanesti investitiile se pot clasifica dupa mai multe criterii dupa cum urmeaza:

Dupa destinatia fondurilor alocate:

Investitii de capital:cumpararea de bunuri, cum ar fi o fabrica sau diverse utilaje cu scopul de a produce bunuri ce se vor vinde ulterior.

Investitii financiare: achizitionarea de valori cum ar fi hartii de valoare, opere de arta sau crearea unor depozite bancare…

Dupa destinatia cheltuielilor:

Investitii directeile constituie o resursa avansata care comporta un risc.

Pentru a produce, in timp, acumularea viitoare de capital fix este necesara functionarea normala a intregului sistem economic.

2.Clasificarea investitiilor

Investitiile pot fi clasificate in mai multe categorii dupa mai multe criterii in functie de diferite conceptii.

Potrivit conceptiei franceze o prima distinctie care se face in mod frecvent, separa

investitiile in active financiare de

investitiile de natura industriala si comerciala.

Opozitia dintre cele doua tipuri de investitii duce la distinctia strategica dintre cresterea interna si cresterea externa.

A doua clasificare ne propune 4 categorii de investitii:

Investitiile de inlocuire, deci obiectul este mentinerea capacitatii de productie a intreprinderii.

Investitii de modernizare, deci obiectivul este ameliorarea productivitatii.

Investitii de extindere care conduc fie la cresterea capacitatii de productie si de comercializare a produselor, fie la lansarea de produse noi.

Investitii «strategice» care au fie un caracter ofensiv, vizand spre exemplu cresterea unei parti a pietei, fie un caracter defensiv, cum ar fi cautarea unei protectii a debutantilor.

Conform tipului la care se ataseaza investitia, procedura de studiu si de selectie variaza.

Astfel incertitudinea legata de rentabilitate este in mod general mai elevata pentru investitiile de extindere si strategice decat pentru o investitie de inlocuire. Pe de alta parte, natura procedurilor este in functie de suma previzionata pentru investitie. Studiul unui dosar relativ de inlocuire al unui vehicul nu cere aceeasi aprofundare ca cel al unei investitii strategice de diversificare.

Potrivit conceptiei romanesti investitiile se pot clasifica dupa mai multe criterii dupa cum urmeaza:

Dupa destinatia fondurilor alocate:

Investitii de capital:cumpararea de bunuri, cum ar fi o fabrica sau diverse utilaje cu scopul de a produce bunuri ce se vor vinde ulterior.

Investitii financiare: achizitionarea de valori cum ar fi hartii de valoare, opere de arta sau crearea unor depozite bancare…

Dupa destinatia cheltuielilor:

Investitii directe:construirea cladirilor, achizitionarea utilajelor … pentru noul obiectiv.

Investitii colaterale: destinate asigurarii de utilitati (apa, energie electrica, gaze…).

Investitii conexe: cheltuielile de investitii in obiective pentru asigurarea materiilor prime, energiei, combustibilului…

Dupa destinatia obiectivelor de investitii:

Investitii productive

Investitii neproductive

Pe baza acestui criteriu putem vorbi de investitii in sectoarele :

Primar (ramuri extractive)

Secundar (ramuri prelucratoare)

Tertiar (servicii)

Dupa caracterul lucrarilor :

Investitii pentru construirea de unitati noi

Acest tip de investitii sunt cele ce se fac pentru obiective care nu au existat anterior, pe baza lor se construiesc si achizitioneaza toate elementele care conduc la obtinerea obiectivului proiectat.

Investitii pentru reconstructie

Se efectueaza la obiectivele existente, care au suferit in urma unor calamitati; lucrarile respective implica modificarea constructiei, transformari ale procesului tehnologic, urmarindu-se doar readucerea constructiei la starea ei initiala.

Investitii de dezvoltare (extindere)

Constau in cheltuielile ce se fac in vederea maririi capacitatii de productie, depozitare etc, prin supraetajari, noi spatii adaugate celor existente…

Investitii de innoire a unitatilor existente

Constau in introducerea de utilaje noi, in locul celor care sunt uzate fizic si moral.

Intre investitiile de dezvoltare si cele de innoire exista o mare apropiere, ambele bazandu-se pe achizitionarea unor masini noi. Se face, totusi, delimitarea intre ele in functie de destinatia ce li se da masinilor si utilajelor achizitionate: in primul caz, acestea se adauga celor vechi; in al doilea caz ele se substituie unora vechi devenite inutilizabile.

Investitiile de dezvoltare si cele de innoire a utilajelor prezinta unele avantaje fata de investitiile noi, si anume: solicita resurse financiare relativ mai mici; conduc la imbunatatirea structurii tehnologice a capitalului fix; perioada de executie mai scurta, deci efectele economice si financiare se obtin mai devreme.

Dupa destinatia lor si natura rezultatelor activitatii:

Investitii materiale in cladiri, masini, echipamente

Investitii nemateriale (intangibile), acele eforturi destinate sa pregateasca viitorul: cheltuieli de logica informatica, de dezvoltare comerciala, de pregatire a fortei de munca, de cercetare – dezvoltare.

Dupa modul in care influenteza economia firmelor, dezvoltarea, rentabilitatea si eficienta activitatii investitiilor agentilor economici :

Investitii cu efecte directe, reflectate in gestiunea firmelor investitoare.

Investitii cu efecte indirecte asupra economiei firmelor investitoare.

Dintr-o perspectiva monetara a intrarilor si iesirilor de trezorerie (cash-flow-uri) din exploatarea lor, se pot distinge patru tipuri de investitii:

Unele proiecte de investitii in constructii, agricultura sau de investitii financiare se caracterizeaza printr-o singura cheltuiala initiala (intrare) si o singura incasare (iesire) la incheierea duratei investitiei.

Unele proiecte de investitii in echipamente industriale solicita o singura cheltuire a capitalurilor initiale si ocazioneaza incasari esalonate pe durata de viata a investitiei. Chiar daca nu reprezinta un caz general, din punct de vedere didactic acest tip de investitii este cel mai comod pentru elaborarea modelelor de evaluare.

Exista proiecte de ansambluri industriale complexe care reclama o cheltuire esalonata a capitalurilor initiale si degaja o singura incasare la sfarsitul duratei investitiei. Constructia unei uzine si predarea lor “ la cheie “ poate fi asimilata acestui tip de investitie.

Majoritatea investitiilor industriale se caracterizeaza prin intrari si iesiri esalonate de trezorerie pe durata de viata a investitiei.

3. Conceptul de eficienta economica a investitiilor

Pornind de la sensul lingvistic al notiunii de eficienta se poate spune ca eficienta este atributul oricarei actiuni umane de a produce efectul util dorit.

Eficienta economica inseamna obtinerea efectelor economico-sociale utile, in conditiile cheltuirii rationale, economicoase a resurselor tehnice, materiale, de munca si financiare, folosindu-se, in acest scop, metode stiintifice de conducere si organizare a activitatii productive.

Caile si formele prin care se materializeaza eficienta in sfera productiva sunt:

Cresterea productivitatii muncii

Reducerea consumului de materii prime, materiale si combustibil

Economisirea cheltuielilor de transport

Cresterea rentabilitatii intreprinderilor

Imbunatatirea calitatii rpoduselor, etc.

In functie de tipul de resursa luata in considerare, putem vorbi de:

Eficienta economica a resurselor avansate ( aici se include si eficienta economica a investitiilor)

Eficienta resurselor ocupate

Eficienta resurselor consumate

Efectele economice pot fi :

Directe – identificabile la obiectivul realizat pe baza investitiei.

Indirecte – ca rezultat al efectului de propagare in alte sectoare de activitate.

In urma efortului de investitii se obtin diverse efecte economice, reflectate si in plan financiar. Nivelul acestor efecte, in raport cu efortul investitional, da masura eficientei investitiei.

Efectele economice obtinute, in functie si de caracterul investitional, pot fi:

Reducerea costurilor de functionare al utilajelor pe seama investitiilor de inlocuire a masinilor si utilajelor.

Diminuarea cheltuielilor cu forta de munca, obtinute mai ales pe baza investitiilor de modernizare si de aplicare a inovatiilor.

Sporirea rentabilitatii activitatii firmei, prin investitii de expansiune.

Obtinerea unor efecte in perioade mai indepartate si adesea indirecte, la investitiile strategice sau de interes general.

Pentru aprecierea eficientei investitiilor este necesar sa se utilizeze o serie de indicatori care sa furnizeze o baza compatibila pentru luarea deciziilor de a investi. Aceasta baza consta in obtinerea de rezultate maxime cu minimum de efort.

Pentru a ne da seama ca obtinem maximum de efect trebuie sa facem comparatii intre mai multe variante de proiect.

Indicatorii de apreciere trebuie sa permita:

Compararea cu alte proiecte din ramura respectiva, din alte ramuri si chiar cu cele din intreaga economie.

Compararea mai multor variante de proiect pentru aceeasi investitie si alegerea celei optime.

Indicatorii cei mai potriviti care exprima eficienta investitiilor si care se folosesc pe plan mondial sunt cei care se bazeaza pe calculele de actualizare. Intre acesti indicatori cei mai importanti sunt:

Raportul dintre veniturile actualizate si costurile actualizate, cu mentiunea ca acestea se obtin prin inmultirea veniturilor si costurilor neactualizate cu coeficientul de actualizare.

Beneficiile actualizate ( fluxul de numerar ), calculate ca diferenta intre veniturile actualizate si cheltuielile actualizate.

Valoarea actualizata neta.

Rata interna de rentabilitate.

Cursul de revenire net actulizat sau Testul Bruno.

Termenul de recuperare.

4. Riscul investitional

Definirea incertitudinii si riscului; tipuri de risc

Intr-o conceptie generala, riscul inseamna hazard, primejdia unor eventuale pierderi, sau “posibilitatea de a te expune la pierderi” sau o pierdere posibila “pe care politica moderna se straduie sa o previna sau sa o repare “.

Riscul in economie se poate caracteriza si estima in functie de factorii care il determina si de dimensiunile pe care le cunoaste in manifestarea sa.

In conditiile instabilitatii economice, rolul performantelor agentilor economici in reusita activitatilor desfasurate este diminuat, iar problema riscului si incertitudinii a devenit una dintre cele mai actuale. Este binecunoscut faptul ca cele mai mari riscuri in activitatea economica le comporta investitiile, mai ales cele din sfera productiei. Acest lucru este determinat de trei factori:

Perioada lunga de timp in care se obtin efectele investitionale si de aici dificultatea previziunilor ce trebuie facute in vederea determinarii exacte a marimii acestor efecte.

Caracterul ireversibil al investitiilor alocate in activitati de productie; odata ce realizarea unei astfel de investitii este inceputa, procesul nu mai poate fi oprit fara a suporta pierderi.

Marimea considerabila a eforturilor investitionale, care in caz de esec se transforma in pierderi mari.

Complexitatea sporita a vietii economice de astazi si gradul de instabilitate fac ca riscurile cu care se confrunta agentii economici sa creasca din ce in ce mai mult, iar actiunea de percepere si conturare a dimensiunilor lor, mai ales in activitatile investitionale, sa capete o importanta vitala.

Dupa factorii care il genereaza, se disting doua tipuri de riscuri, si anume:

Riscul in afaceri ( de intreprindere ) este generat de evolutia progresului tehnic in ritm rapid si consecintele sale greu de stapanit; incertitudinile pietei referitoare la evolutia cererii, schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea preturilor, a politicii vanzarilor promovate de unele firme; instabilitatea economica si politica. De retinut este faptul ca riscul de afacere este un element definitoriu in activitatea agentilor economici, fie prin a-i dinamiza, fie de a-i aduce in stare de faliment. Acest risc poate fi diluat de catre agentii economici daca vor cunoaste bine piata, pe baza unor studii de marketing, daca aplica strategii si metode de promovare a vanzarilor, de adaptare a ofertei si preturilor la conditiile pietei, etc.

Riscul financiar pentru o firma decurge din proportia mare a imprumuturilor sale luate de banci. Acest gen de risc consta in aceea ca, in cazul ivirii unei conjuncturi nefavorabile, profiturile se volatilizeaza, cedand locul pierderilor. Adica, intreprinderea ajunge in situatia ca din rezultatele sale financiare sa nu poata achita nici dobanzile la imprumuturile contractate. In cazul in care intreprinderea nu are datorii bancare, nivelul beneficiilor din exploatare este egal cu cel al beneficiilor nete, iar riscul de tip financiar este mic. In schimb, ponderea mare a imprumuturilor in cadrul surselor de finantare diminueaza volumul beneficiilor nete prevazute, sporeste riscul pentru actionari de a-si incasa dividendele. Intr-un viitor incert, existenta cheltuielilor fixe si privilegiate, ca dobanzile la imprumut, diminueaza siguranta asupra beneficiilor ramase.

Dupa dimensiunile pierderilor pe care le presupune, riscul poate fi incadrat in cateva categorii reprezentative, legate de altfel de tipul investitiei:

Riscul de nivel minim sau zero, la investitiile de plasament in obligatiuni, in imprumuturi pe termen lung, a caror rata de dobanda se mentine.

Riscul de grad redus, la investitiile de inlocuire, la care modificarile in procesul de productie sunt relativ reduse.

Riscul de grad mijlociu, la investitiile de productivitate, care presupun modernizarea productiei, rationalizarea locurilor de munca.

Riscul de grad ridicat, la investitiile de dezvoltare, ce implica incertitudinile pietei, legate de lansarea noilor produse, privind reactia concurentei, nivelul preturilor, volumul vanzarilor.

Riscul de grad foarte ridicat, la investitiile de cercetare – dezvoltare, ale caror rezultate sunt deosebit de incerte.

Forme de manifestare a riscului in activitatea intreprinderilor

Riscul de ruina ( de faliment ) apare atunci cand intreprinderea ajunge intr-o situatie deosebit de grea, practic fiind condamnata la disparitie, urmand sa dea faliment, ceea ce inseamna ca salariatii isi pierd posturile, creditorii isi pierd creantele, actionarii isi pierd sumele de bani pe care le-au investit. O mare primejdie pentru buna functionare a mecanismului economic o constituie criza de insolvabilitate, care este incapacitatea firmei de a-si onora platile, aceasta reprezentand semnalul falimentului.

Riscul de insolvabilitate survine atunci cand intreprinderea nu mai poate faca fata platilor. Incapacitatea de a-si achita angajamentele poate conduce fie la lichidare, cand nu mai este nici o sansa de salvare ( manifestandu-se riscul de ruina ), fie ca se solutioneaza printr-o interventie de conjunctura, pe baza unui credit suplimentar de la banca, sau firma respectiva se asociaza cu o alta intreprindere susceptibila de a o ajuta, in acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independentei, care, in unele situatii, poate deveni definitiva.

Riscul pierderii autonomiei se manifesta inainte de declansarea crizei de insolvabilitate; el se manifesta atunci cand intreprinderea constata ca, prin mijloace proprii , nu are capacitatea de a-si pastra in viitor pozitia sa in productie sau sub aspect comercial. Altfel spus, resursele de autofinantare se dovedesc insuficiente in raport cu nevoile de dezvoltare.

Riscul scaderii rentabilitatii (riscul de diluare) este un risc de natura mai mult financiara, care exprima faptul ca la o crestere de capital, beneficiul net nu creste in aceeasi proportie, semnalandu-se astfel un fenomen de diluare. Cu toate ca acest risc are consecinte mai putin grave, trebuie totusi estimat, pentru ca fluctuatiile pe care le determina s-ar putea sa fie neplacute intr-o conjunctura financiara defavorabila.

3.Metodele cuantificarii riscului investitional folosite la fundamentarea deciziilor de alocare a investitiilor.

Problema riscului legat de investitiile alocate in activitatile de productie este mai rar abordata in literatura economica comparativ cu cea a riscului inerent investitiilor financiare. Cu toate acestea, numarul metodelor propuse pentru aprecierea riscului investitiilor ce fac parte din prima categorie este destul de mare.

Analiza probabilistica se bazeaza pe preceptele teoriei probabilitatilor si reprezinta tehnica de baza pentru evaluarea riscurilor atat din domeniul economic, cat si din multe alte domenii. Principalii indicatori cu care se opereaza in cadrul ei la examinarea riscurilor de investitii directe sunt urmatorii: speranta matematica a castigului; dispersia sau variatia fluxurilor de numerar; rata rentabilitatii asteptate.

Metoda arborelui de decizie este aplicata pentru luarea unor decizii investitionale in succesiune si se bazeaza pe reprezentarea datelor problemei sub forma unei scheme arborescente. Diversele ramificari ale acesteia reprezinta variante alternative ce trebuie luate in consideratie la adoptarea deciziei.

Metoda corectarii indicatorilor proiectului de investitie reprezinta o simpla forma de estimare a riscului care consta in corectarea anumitor variabile luate in calcul sau nemijlocit a rezultatelor obtinute din calcule. O astfel de corectare se efectueaza prin inmultire la anumiti coeficienti de diminuare, a caror marime depinde de gradul de risc asociat proiectului examinat. In sensul dat, cel mai adesea se fac urmatoarele corectari: modificarea cheltuielilor de investitii; scurtarea duratei de viata a proiectului; diminuarea progresiva a fluxurilor de numerar; estomparea valorii reziduale a investitiei; stabilirea sansei de realizare a randamentului investitiei; majorarea ratei de actualizare cu rata de risc.

Metoda punctelor critice este o modalitate destul de inexacta de apreciere a factorului risc si se aplica in cazul unor analize mai simple. Ea consta in determiarea anumitor parametri-limita ai proiectului investitional care desemneaza hotarul dintre zona de eficienta si cea de ineficienta. In calitate de astfel de parametrii sunt folositi doi indicatori: durata de recuperare a investitie si pragul de rentabilitate.

Analiza de sensibilitate are menirea de a masura influenta ce va fi exercitata asupra indicatorilor de eficienta economica ai proiectului investitional de catre variatiile unor parametrii de “intrare”pe baza carora indicatorii respectivi au fost calculati

Capitolul. 2

SURSELE DE FINANTARE A INVESTITIILOR

Aspecte generale privind sursele de finantare a investitiilor

In realizarea unui proiect de investitii, un rol important il are rezolvarea anumitor probleme, intre care:

Asigurarea resurselor financiare

Alegerea izvoarelor de finantare in conditiile asigurarii unui cost cat mai redus al capitalurilor ce se vor folosi pentru realizarea investitiilor

Recuperarea fondurilor investite si reducerea duratei acestei recuperari

Rambursarea creditelor si plata dobanzii la termen

Asigurarea unei rentabilitati cat mai mari de pe urma lucrarilor de investitii

Atragerea capitalului si alocarea acestuia in diferite obiective de investitii reprezinta o problema fundamentala .

Alocarea fondurilor in diverse variante de investitii se face pe baza eficientei obiectivelor; in mod asemanator obtinerea fondurilor trebuie sa tina seama de eficienta, adica de cheltuielile comparative si riscurile pe care le implica diverse izvoare ale acestora.

Avand in vedere costul, de regula ridicat al investitiilor, o problema de prim ordin care se ridica este gasirea si alegerea surselor necesare pentru finantare, precum si evaluarea rentabilitatii acestora, comparand costurile de finantare cu rezultatele financiare previzibile.

Procedura de alegere a investitiei presupune insa, pe langa evaluarea si compararea rentabilitatii proiectelor avute in vedere, in contextul strategiei generale a intreprinderii, si greutatile in obtinerea surselor de finantare. Daca selectia proiectelor de investitii se face in functie de criterii financiare, trebuie sa se tina cont, totodata, si de prioritatile dictate de politica intreprinderii in cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Evident ca fiecare proiect se adopta pe baza unui studiu comercial, tehnic si financiar care sa justifice oportunitatea investitiei.

Finantarea pe termen lung a intreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru peioade mari de timp, operatiune care se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete ale intreprinderii si ale pietei financiare. Caile de finantare pe termen lung sunt in stransa legatura cu caile de investire, formand impreuna cu acestea politica financiara a intreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Intr-o economie de piata, sursele principale de finantare a investitiilor sunt:

Fonduri proprii

Fonduri imprumutate ( pe termen lung si mediu)

Privite din punct de vedere al efortului depus pentru obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate astfel:

Finantari interne ( autofinantarea )

Finantari externe (cresteri de capital, imprumuturi diverse)

In acoperirea financiara a investitiilor, intreprinderile trebuie sa-si mobilizeze mai intai fondurile proprii ce se degaja din autofinantare si apoi sa apeleze la resurse externe, spre a obtine un cost cat mai redus al capitalului. Trecerea la economia de piata, conectarea economiei romanesti la cea mondiala, cresterea nivelului ei de competitivitate, impune inlocuirea si formarea in acest scop a unor resurse financiare corespunzatoare.

In etapa actuala, la noi in tara, este necesara stimularea agentilor economici in efectuarea de investitii, ceea ce se poate obtine, intre altele, prin scutirea sau reducerea impozitului asupra beneficiului alocat in acest scop, iar creditul bancar ca principala sursa imprumutata trebuie sa devina o parghie veritabila de sustinere a dezvoltarii. Creditele trebuie sa fie acordate numai pentru proiecte cu eficienta ridicata, spre a se crea conditii optime de rambursare si dezvoltare. Acordarea de credite bancare este necesar sa fie conditionata de participarea intreprinderii cu fonduri proprii la finantarea investitiilor (intr-o anumita proportie).

Tot in aceasta perioada se impune ca statul prin bugetul sau sa intervina intr-o masura mai mare in finantarea investitiilor concomitent cu procurarea de fonduri prin emisiunea de actiuni si obligatiuni.

Toate resursele de finantare a investitiilor se reflecta intr-o sectiune de previziune financiara denumita “fondul de dezvoltare “si care nu este altceva decat un buget de finantare a investitiilor sau un plan anual de finantare a acestora.

SURSELE PRINCIPALE DE FINANTARE ALE INVESTITIILOR

2. Surse proprii de finantare ale investitiilor, consecinta a autofinantarii

Finantarea pe termen lung a intreprinderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau pentru perioade mai mari de timp, operatie care se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile concrete ale intreprinderii si ale pietei financiare. Caile de finantare pe termen lung sunt in stransa legatura cu caile de investire, formand impreuna cu acestea politica financiara a intreprinderii, respectiv gestiunea pe termen lung.

Autofinantarea este cel mai raspandit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finantare o parte a profitului obtinut din exercitiul anterior si fondul de amortizare, acoperind atat nevoile de inlocuire a activelor imobilizate, cat si cresterea activului economic. In cadrul surselor proprii, care formeaza fondul de dezvoltare, se include:

Profitul

Fondul de amortizare

Sume din lichidarea si vanzarea activelor fixe

Alte resurse proprii

Locul insemnat pe care il ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare decurge din faptul ca creeaza avantaje atat pentru actionari cat si pentru societatea comerciala ca persoana juridica.

Actionarii sunt avantajati deoarece, capitalizand o parte a profitului, creste valoarea bursiera a intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, creste avutia lor. In afara de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri substantiale de impozit, ceea ce creaza posibilitati mai mari de reinvestire.

Intreprinderea, ca persoana juridica, este avantajata deoarece nu mai este nevoita sa apeleze nici la actionari, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodata creste autonomia financiara a intreprinderii fata de banci.

Politica de autofinantare a unei intreprinderi este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare, care orienteaza activitatea sa. Fluxul resurselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate insa in functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de indatorare. Previziunile de finantare interna joaca un rol principal in politica financiara a intreprinderii.

Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze in aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere economica din surse interne, se poate usor scapa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu cel imprumutat, creandu-se aparenta inselatoare ca primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara arata insa ca, indiferent de provenienta, costul capitalului se egalizeaza, in multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decat al celui imprumutat.

Orice politica de autofinantare trebuie analizata in functie de rentabilitatea pe care o degaja profitul reinvestit. Daca rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru intreprindere. Numai atunci cand rentabilitatea investirilor acoperite din autofinantare este mai mare decat remuneratia ceruta de actionari, autofinantarea are un efect pozitiv pentru intreprindere in sensul ca creste valoarea financiara a acesteia. Astfel autofinantarea contribuie la cresterea mijloacelor financiare ale intreprinderii dar nu permite cresterea beneficiilor pentru reinvestire decat daca creste rata rentabilitatii noilor proiecte peste pretentiile de remuneratie ale actionarilor.

In principiu, costul autofinantarii este egal cu costul fondurilor proprii externe in sensul ca actionarii asteapta aceeasi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca si de la aporturile de numerar realizate de ei cu prilejul cresterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinantarea apare, ca si fondurile proprii externe, un mijloc de finantare costisitor. Faptul ca societatea dispune liber de sumele obtinute prin autofinantare, ca nu varsa remuneratia catre actionari (fluxuri financiare negative ) nu inseamna ca sumele respective sunt gratuite.

In ceea ce priveste capacitatea de autofinantare trebuie subliniat ca acesta este mai mare decat autofinantarea efectiva. Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor operatiunilor de incasari si plati efectuate de intreprindere, intr-o perioada de timp, avand in vedere si incidenta fiscala. Nu totalitatea capacitatii de autofinantare ramane la dispozitia intreprinderii pentru nevoi de finantare interna, ci mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatii la beneficii ale salariatilor.

3. Surse de finantare externa a investitiilor

Finantarile externe pot fi realizate:

Sub forma directa, prin care agentii economici cu necesitati de finantare se imprumuta pe piata finaciara direct de la cei care au lichiditati de plasat.

Sub forma indirecta, cand intre detinatorii de lichiditati si cei cu necesitati de finantare apar intermediari financiari sub forma bancilor si altor institutii financiare nebancare.

A. IMPRUMUTUL OBLIGATAR

Apelul la imprumutul obligatar sau economiile publice este un contract de credit incheiat intre o masa de creditori si un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung si intr-un cuantum ridicat, necesare asigurarii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plati asumate.

Imprumutul obligatar poate fi :

Imprumut obligatar privat

Imprumut obilgatar public

In cazul imprumuturilor obligatare private acestea se pot emite fie individual, de catre societati comerciale puternice, fie grupat. Aceasta din urma varianta poate avea loc prin asocierea mai multor agenti economici care sa garanteze solidar imprumutul sau prin intermediul unor institutii sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societati anonime, care repartizeaza fondurile receptionate sub forma de credite intreprinderilor aderente cu nevoi de finantare.

Obilgatiunile sunt similare cu imprumuturile pe termen, dar o emisiume de obligatiuni presupune in general publicitate, oferta catre public si vanzarea propriu zisa catre diferiti investitori. Intr-adevar, cand o firma face o emisiune de obligatiuni, mai multi investitori individuali si institutionali pot cumpara aceste obligatiuni, in timp ce in cazul unui imprumut la termen exista, in general, o singura institutie care acorda imprumutul.

Obligatiunile sunt de mai multe tipuri cele mai importante fiind urmatoarele:

Obligatiuni ipotecare. Printr-o obilgatiune ipotecara (“mortgage bond”), compania gajeaza anumite proprietati desemnte ca garantie pentru obilgatiune.Gajul este o conditie a imprumutului. In cazul in care compania nu plateste imprumutul, detinatorii acestor obligatiuni pot sechestra si vinde proprietatile pentru a-si satisface drepturile. Toate obligatiunile ipotecare fac obiectul unui contract de emisiune (“indenture”), care este un document oficial care prezinta in detaliu, atat drepturile detinatorilor de obligatiuni, cat si ale companiei.

Obligatiuni generale. O obligatiune generala (“debenture”) este o obligatiune negarantata, ce nu ofera nici un drept de gaj asupra vreunei proprietati ca garantie pentru nerespectarea obligatiilor. De aceea, detinatorii obligatiunilor negarantate sunt creditori generali, al caror drept este asigurat de proprietatile care nu au fost gajate. In esenta, obligatiunile generale se bazeaza numai pe capacitatea activelor companiei de a genera profituri. Avantajul oferit de obligatiunile generale din punct de vedere al emitentului este ca nu sunt implicate proprietati care sunt disponibile pentru finantari ulterioare.

Obligatiuni negarantate subordonate. Termenul de subordonat inseamna inferior. In caz de faliment, datoriile subordonate au drepturi asupra activelor numai in urma datoriilor primare. Obligatiunile negarantate subordonate (“subordinated debentures”) pot fi subordonate fie unor datorii pe termen scurt specifice, ( de regula, imprumuturi bancare), fie tuturor celorlalte datorii. In caz de lichidare sau reorganizare, detinatorii de obligatiuni negarantate subordonate nu pot fi platiti inainte ca datoriile primare denumite in contractul de emisiune, sa fie platite in totalitate.

Obligatiuni amortizate in serie. In cazul unei obligatiuni obisnuite, plata principala este in mod normal, scadenta la data maturitatii obligatiunii. Totusi, intr-o emisiune de obligatiuni amortizate in serie, cate o parte din valoarea imprumutului devine scadenta si este rambursata in fiecare an. Obligatiunile platite sunt identificate printr-o loterie si investitorul nu stie dinainte ca obligatiunile sale vor fi platite. Astfel, emisiunea de obligatiuni este echivalenta cu un numar de emisiuni separate de obligatiuni fiecare cu o maturitate diferita, dar emise toate in acelasi timp.

Obligatiuni de venit (“income bonds”). Rezultate, de regula, in urma reorganizarilor, obligatiunile de venit platesc dobanda numai daca profitul net este suficient pentru a indeplini aceasta obligatie. Deoarece plata dobanzii se face din profituri si nu are o valoare fixa, aceasta plata este tratata ca o plata de dividende si nu este deductibila din impozitul pe profit. Pentru a fi considerata obligatiune de venit, o astfel de obligatiune nu trebuie sa aiba nici un element fix in plata dobanzii.

Obligatiuni retractabile (“retractable bonds”). O astfel de obligatiune ofera detinatorului posibilitatea de a vinde obligatiunea emitentului la valoare nominala la o data specificata inainte de maturitate. In mod normal, caracteristica de retractare exista la datoriile pe termen lung si este identificata in contractul obilgatiunii. Aceasta caracteristica de retractare este in avantajul detinatorilor obligatiunii daca ratele dobazilor sunt mai mari decat rata cuponului in perioada electorala. Valoarea optiunii de retractare, si deci ecomomia companiei la cheltuielile cu dobanda, depinde de volatilitatea estimata a ratelor dobanzilor. Optiunea de retractare este unul din “clopotei” inclusi intr-o emisiune de obligatiuni ca” indulcitori” pentru investitorii in obligatiuni.

Obligatiuni extensibile (“extensible bonds”). O obligatiune extensibila este o obligatiune pe termen scurt care ofera detinatorului optiunea de a schimba in datorii pe termen lung cu o valoare similara pana la o data specificata, rata dobanzii fiind determinata la data emisiunii originale. Rata dobanzii noii datorii este egala sau cel putin mai mare decat rata dobanzii emisiunii originale. Emisiunea originala are, de regula, o maturitate de 5 ani si noile datorii emise sunt pe termen mai lung, de regula 10 ani. Ca si optiunea de retractare, aceasta optiune poate avea o valoare pentru detinatorul de obligatiuni: astfel, randamentul unei obligatiuni extensibile trebuie sa fie mai mic decat al unei obligatiuni similare fara optiunea de extensibilitate.

Obligatiuni internationale. Sunt de doua feluri:

Obligatiuni straine (“foreign bonds”) este o emisiune catre investitorii unei tari straine, in moneda tarii respective.

Euroobligatiunile care sunt caracterizate intr- o alta moneda decat a tarii in care sunt vandute. Pentru companiile care emit euroobligatiuni, o caracteristica importanta a acestui proces este nivelul de transparenta mult mai mic decat pentru obligatiunile emise intern; aceasta ofera companiilor un acces mai rapid la pietele de capital si costuri de tranzitie reduse datorita cerintelor reduse, ale organismelor de reglementare.

B. IMPRUMUTURI DE LA INSTITUTII PUBLICE SPECIALIZATE

(BIRD – BERD)

Resursele financiare interne ale tarii sunt insuficiente in raport cu nevoile mari de investitii fapt pentru care pentru nevoile de redresare si retehnologizare a economiei se apeleaza si la imprumuturi externe si investitii directe de capital strain.

Creditele externe sunt de mai multe categorii, si anume: credite guvernamentale, in spatele carora se afla statul, chiar daca mijlocul prin care se acorda sunt bancile, credite bancare unde riscul este exclusiv al bancilor, credite acordate de institutii internationale, precum Fondul Monetar International, Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Creditul international imbraca o diversitate de structura atat in ceea ce priveste participantii care actioneaza sub forma de debitori sau creditori externi, cat si in ceea ce priveste multitudinea de obiecte de credit, a categoriilor de credit, a tehnicilor de realizare a operatiunilor, a costului creditului, a mecanismul de asigurare si de garantare a creditului.

Finantarea investitiilor prin credite BERD

1.1. BERD – scurt istoric, functii

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) este o institutie financiara internationala cu sediul la Londra.

Scopul acestei institutii bancare este acela de a imbina rolul de organism financiar cu cel al activitatii unei banci de afaceri care isi propune sa supervizeze privatizarile, fuzionarile si achizitiile in toate tarile Europei Centrale si de Est. BERD are in vedere sprijinirea unor obiective publice destinate dezvoltarii, precum si extinderea sectorului privat; de asemenea, incurajarea tarilor occidentale de a investi in Europa de Est.

Imprumuturile acordate vor fi repartizate in proportie de 40% pentru sectorul public si 60% pentru sectorul privat.

Obiectivul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare este de a promova tranzitia la economia de piata in tarile care anterior erau planificate centralizat si de a sustine dezvoltarea sectorului privat in cadrul acestei transformari.

Ca si in cazul bancilor regionale de dezvoltare, rolul principal al BERD este de a finanta proiecte. Unul din aspectele indelung discutate a fost implicarea bancii exclusiv in finantarea sectorului privat, dupa modelul CFI ( parere impartasita de Anglia si SUA ) sau implicarea ei si in sustinerea proiectelor de infrastructura guvernamentala. Facand un compromis, Acordul de Constituire al BERD contine o clauza, prin care imprumuturile acordate de banca sectorului public nu trebuie sa depaseasca 40% din totalul imprumuturilor. Pentru a satisface obiectiile Statelor Unite, imprumuturile catre guverne sunt explicit limitate. Ele sunt acordate pentru “orice intreprindere de stat care opereza competitiv si participativ in cadrul economiei de piata si oricarei intreprinderi de stat pentru a-i facilita tranzitia spre controlul si proprietatea privata”. In acest fel banca are un mandat ferm in ceea ce priveste sectorul privat.

1.2.Operatiuni BERD in Romania

BERD finanteaza proiecte pentru care in Romania inca nu sunt disponibile alte surse comerciale de finantare utilizand o serie larga de produse financiare. Acestea includ: imprumuturi si/sau participare directa de capital, precum si alte forme de cvasi-capital sau imprumuturi subordonate, depinzand de nevoile clientului. In functie de dimensiunea proiectului de investitie, Banca va putea oferi:

capital social

si/sau direct sau indirect prin intermediari financiari.

imprumuturi

1.2.1.Finantarea directa prin BERD

Ca principiu, participarea maxima a Bancii se ridica la 35% din costul total al unui proiect de investitie si trebuie sa reprezinte cel putin 5 milioane ECU. Costul total al unui proiect de investitii poate include costul actiunilor, o crestere de capital, capital circulant, modernizare/crestere a productiei, distributiei, marketingului si sistemelor de management precum si valoarea activelor existente ale companiei locale (in cazul unei societati mixte sau preluare) sau valoarea terenurilor, cladirilor, echipamentelor, forta de munca, etc.

Alegerea variantei de finantare prin imprumut sau capital social este determinata pe baza unor principii comerciale solide si difera de la caz la caz. In orice caz, un angajament financiar solid din partea sponsorului este solicitat de la bun inceput. Pentru proiecte mai mici de 5 milioane ECU BERD indruma sponsorul catre intermediarii financiari.

Instrumentele de finantare directa sunt:

imprumuturile

capitalul social

facilitatile comerciale.

a) Imprumuturile

Banca acorda imprumuturi in valuta, pe criterii comerciale, clientilor din sectorul privat. Rambursarea se face in valuta, cu o dobanda fixa sau variabila exprimata ca o marja peste LIBOR.

Imprumuturile se ramburseaza in mod normal intre 5 si 7 ani incepand dupa o perioada de gratie care dureaza de la 1 la 2 ani.Termenii sunt negociabili.

Imprumuturile se acorda pe baza capacitatii proiectului de a genera fluxuri de numerar si pe baza abilitatii clientului de a efectua plata dupa o anumita perioada agreata.

Majoritatea imprumuturilor sunt garantate cu un set din activele si/sau creantele clientului. Conditionalitati specifice pot fi cerute in anumite cazuri. Cheltuielile administrative ale BERD precum si cheltuielile neprevazute aparute pe durata proiectului sunt suportate deasemnea de catre sponsor. Acolo unde este posibil, BERD cauta oportunitati de co-finantare a proiectului cu alti investitori in scopul cresterii sumei totale a imprumutului si a calitatii finantarii disponibila catre sponsori.

b) Capital social

Investitiile minoritare de capital social sunt facute sub diferite forme incluzand subscrierea de actiuni ordinare sau preferentiale. De asemenea, se poate opta pentru investitii de cvasi-capital, cum ar fi imprumuturile subordonate, obligatiunile sau subscrierea emisiunii de actiuni de catre o companie pe pietele de capital locale sau internationale. Investitiile de capital social sunt facute pentru a sprijini proiectul in stadiile sale initiale si de aceea planul de finantare trebuie sa indice clar cum si unde va fi vanduta in viitor participarea Bancii (strategie de iesire).

Banca nu urmareste sa preia controlul sau sa-si asume responsibilitatea manageriala pentru companiile respective. Termenii si conditiile de participare la capitalul social depind de riscurile si de profiturile viitoare ale proiectului.

c) Facilitati comerciale

Banca include bancile locale in diferite Programe pentru Facilitati Comerciale, pentru a le ajuta sa-si formeze o reputatie solida si pentru a le face mai usor acceptate pe piata financiara de comert international. In cadrul acestor programe, BERD emite garantii partiale de plata, pentru a sustine tranzactiile bazate pe scrisori de credit emise de bancile locale.

1.2.2. Finantarea indirecta prin BERD sau finantarea cu ajutorul IF

BERD acorda linii de credit bancilor locale si participa la capitalul social al fondurilor de risc, pentru a asigura finantarea IMM (Intreprinderi Mici si Mijlocii), care sunt prea mici pentru a fi finantate direct de catre BERD. Aceste banci si fonduri, numite Intermediari Financiari (IF) iau decizii independente de acordare a unor imprumuturi/investitii, decizii supuse insa anumitor cerinte care reflecta politica de investitii a BERD.

IF sunt alesi pe baza calitatii managementului lor, a conditiilor si performantei financiare si a concordantei planului lor de afaceri cu obiectivele operationale ale BERD.

a) Linii de credit

Liniile de credit sunt acordate in valuta forte bancilor locale care au demonstrat ca au capacitatea de a acorda clientilor lor imprumuturi performante, in valuta si pe termen mediu. Liniile de credit sunt structurate astfel incat sa faciliteze o crestere a numarului imprumuturilor pe termen lung, care sunt mai potrivite planurilor de investitii ale clientilor lor privati.

IF isi stabilesc propriile criterii de acordare a imprumuturilor, dar cateva criterii principale de finantare a unui proiect si caracteristici ale subimprumuturilor sunt:

Sponsorul (sponsorii) proiectului are (au) antecedente dovedite in domeniul respectiv;

Proiectul este semnificativ finantat prin capital social, de obicei 35%;

Proiectul demonstreaza capacitatea de a genera valuta forte;

Sume: 100.000-5 mil. $;

Termen: un an sau doi- perioada de gratie si cinci ani pentru rambursare;

Rata: LIBOR+ marja ;

IF solicita studiu de fezabilitate de tip propriu.

b) Fonduri de capital

BERD participa la crearea unor fonduri locale de capital, conduse de manageri de fond experimentati, pentru a mari disponibilitatea de capital pentru IMM-urile locale, societati mixte si alte companii. Acest capital poate fi folosit pentru restructurarea si dezvoltarea operatiunilor companiilor respective.

II. Finantarea investitiilor prin credite BIRD

2.1. BIRD – scurt istoric, formarea si utilizarea resurselor

Banca Mondiala este un sistem bancar format, in principal, din Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) infiintata in 1945 cu sediul la Washigton si doua filiale ale acesteia, si anume, Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (AID), infiintata in 1960, si Corporatia Financiara Internationala (CIF), care a inceput sa functioneze in 1956.

BIRD este un organism interstatal care are o functie complementara cu FMI. Face parte din sistemul ONU avand rol proeminent in activitatea de finantare si de promovare a dezvoltarii economice a tarilor membre.

BIRD sprijina statele membre in curs de dezvoltare prin acordarea de imprumuturi pe termen lung pentru realizarea investitiilor, precum si pentru garantarea de imprumuturi obtinute de acestea pe piata financiara. De asemenea, BIRD se ocupa de coordonarea ajutorului international pentru dezvoltare oferit de unele tari dezvoltate pentru unele tari in curs de dezvoltare.

Avantajele principale puse la dispozitia tarilor membre sunt:

Contractarea de imprumuturi pentru investitii in vederea realizarii unor proiecte economice necesare tarii respective. Solicitantul trebuie sa prezinte garantii a caror marime depinde de proportiile obiectivului economic si de posibilitatile economiei respective de a suporta sarcina financiara. Nivelul imprumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social ca la FMI. Toate imprumuturile la BIRD se acorda in valuta convertibila pe termen lung maximum 20 ani.

Participarea la licitatiile internationale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrarilor finantate de aceasta. O tara membra poate prelua prin licitatie, lucrarile dintr-o alta tara membra, cu sprijinul bancii.

Banca Mondiala agreeaza in principal documentatiile ce privesc creditele de productie, pentru finantarea exportului, pentru finantarea investitiilor in general in tarile in curs de dezvoltare.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca beneficiarii de credite pentru finantare sunt:

Tarile membre trebuie sa adere in prealabil la FMI si sa participe la capitalul social al bancii prin varsamintele stabilite. Ele trebuie sa furnizeze informatii de orice fel privind situatia economica si financiara a tarii respective necesare pentru stabilirea politicii de imprumuturi fata de aceasta.

Beneficiarii de credite pot fi agenti guvernamentali, societati comerciale cu capital privat, precum si societati comerciale care sunt in curs de privatizare si a caror conducere are un plan viabil de privatizare.

Formarea si utilizarea resurselor BIRD

Capitalul social al BIRD este format prin subscrierea tarilor membre. Partea de capital subscris de fiecare tara este stabilita in corelatie cu participarea financiara a acesteia la FMI.

Fondurile BIRD se consituie din cota de 10% din capitalul subscris (1% in aur si 9% in moneda nationala). Restul de 90% se varsa numai in cazuri exceptionale.

Principala destinatie a fondurilor o constituie acordarea de imprumuturi pe termen lung (15-20 ani) pentru realizarea proiectelor de investitii. Acordarea acestor imprumuturi se face cu respectarea unor conditii riguroase privind utilizarea si garantarea lor. Efecturea imprumuturilor se concretizeaza prin achitarea directa a sumelor datorate furnizorilor pentru realizarea proiectelor de investitii si, uneori, prin remiterea unei transe direct beneficiarului.

Beneficiarii de imprumuturi au fost, in cea mai mare parte, tarile in curs de dezvoltare pentru investitii in sectoarele: agricultura, energie, industrie, transporturi si telecomunicatii, servicii sociale.

BIRD mai acorda imprumuturi pe baza unor programe de dezvoltare pe termen mediu si lung. Aceasta forma de finantare este conditionata de elaborarea de catre tara solicitatoare a unui program de dezvoltare si de luarea unor masuri economice si financiare care sa constituie un suport satisfacator pentru dimensiunea asistentei. In ultimul timp asistenta pe baza de program se acorda si pentru ajustari structurale necesare in urma unor transformari sociale.

2.2. Imprumuturi BIRD primite de Romania pentru finantarea “ Proiectului

de dezvoltare industriala”.

Prin Acordul de imprumut intrat in vigoare la 19.07.1995, BIRD a acordat ROMANIEI un imprumut in valoare de 175.000.000 USD pentru finantarea “Proiectului de Dezvoltare Industriala”, agent al Ministerului Finantelor devenind EXIMBANK.

Proiectul este structurat pe doua componente :

Credite pe termen scurt pentru finantarea importurilor de completare (importuri de materii prime, materiale destinate productiei de export ), carora le-au fost repartizate 75 milioane USD

Credite pe termen mediu si lung, pentru finantarea proiectelor de investitii destinate retehnologizarii, extinderii sau crearii unui sector de lucru destinat exportului, carora le-au fost alocate initial 102 milioane USD. Ulterior, datorita interesului sensibil mai mare acordat componentei de investitii in detrimentul celeilalte, s-a realocat o parte din resursele importurilor de completare catre cele de investitii. In prezent, aproximativ 43 milioane USD sunt angajati de catre bancile prin care se deruleaza imprumutul.

Finantarea proiectelor de investitii din imprumutul BIRD se poate realiza prin credite pe termen mediu si lung, acordate societatilor comerciale din sectorul industrial, in vederea achizitionarii de bunuri si servicii pentru modernizarea si dezvoltarea activitatii societatilor.

Pot beneficia de acest tip de finantare societatile comerciale care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

Conditii de eligibilitate a societatilor comerciale:

este infiintata legal, in conformitate cu Legea nr. 31/1991 a Romaniei

este o societate din sectorul privat sau cu majoritate de stocuri de voturi in proprietate privata, sau aflata in proces de privatizare

are un program de restructurare si un plan de afaceri destinat asigurarii succesului financiar si de afaceri pe termen lung

prezinta credibilitate si are o structura financiara satisfacatoare pentru realizarea efcienta a activitatilor sale, inclusiv a proiectului de investitii pentru care este solicitata finantarea (desfasoara activitate de cel putin 3 ani)

Conditii de eligibilitate a proiectului de investitii:

este fezabil din punct de vedere tehnic si viabil din punct de vedere economic, financiar si comercial

are o rata de rentabilitate financiara si economica de cel putin 15%

este proiectat in conformitate cu standardele de sanatate, siguranta si mediu prevazute de reglementarile in vigoare din Romania

din punct de vedere al aspectelor privind mediul inconjurator este aprobat de catre autoritatile romanesti competente.

Principale caracteristici ale imprumuturilor pentru finantarea proiectelor de investitii

Valoarea maxima a imprumutului: 8.000.000.USD

Durata imprumutului: 3-16 ani

Perioada de gratie: 1-5 an

Moneda imprumutata: USD

Rata de dobanda: dobanda LIBOR la 6 luni + marja BIRD +0,5%(marja EXIMBANK)+ marja bancii comerciale prin care se deruleaza creditul

Obiectul finantarii

100% din cheltuielile externe (CIF)

100% din cheltuielile locale (cost franco-fabrica)

100% pentru servicii de consultanta

80% pentru cheltuielile locale pentru achizitionarea altor articole de pe piata interna.

C. IMPRUMUTURI ACORDATE DE STAT

Politica de interventie a statului in economie

Investitiile joaca un rol central, multiplicator in cresterea economica, influentand atat cererea cat si oferta pe piata. Practic, lucrurile se desfasoara astfel: intreprinderea beneficiara de investitie se adreseaza pentru realizarea proiectului, furnizorilor de utilaje, antreprenorilor… Daca acestia sunt din tara, decizia de investite declanseaza o serie de miscari favorabile pentru tara si economia investitorului: creste cifra de afaceri a furnizorilor interni, creste fondul de salarii, beneficiile, impozitele, creste productia in ramurile conexe cum ar fi industria usoara, alimentara… Rezulta ca investirea intr-un anumit sector are un rol multiplicator asupra activitatii economice generale.

Daca furnizorii si antreprenorii sunt externi, cresterea cifrei de afaceri si a beneficiilor va influenta pozitiv economia tarii exportatoare de bunuri si servicii.

In consecinta, statul este interesat sa intervina pentru stimularea investitorilor interni si pentru a le crea conditii favorabile de a rezista in lupta de concurenta internationala.

Politica intervetionista a statelor in economie urmareste anumite obiective si se realizeaza prin diverse tehnici.

Tehnici de interventie a statului in economie.

In practica tarilor cu economie de piata s-au conturat diverse modalitati de interventie a statului in economie: subventii, subventii rambursabile, participatii, exonerarii fiscale, garantii,etc.

Subventia reprezinta un transfer nerambursabil de la bugetul statului catre un agent economic, comensurata in functie de pierderile previzionate si care se acorda intr-o singura transa sau esalonat in timp, functie de producerea efectiva a pierderilor. Are scopul de a mentine capacitatea productiva a respectivei intreprinderi care nu poate recupera integral costurile prin preturile de vanzare practicate.

Subventia rambursabila este, de fapt, o forma intermediara intre subventie si credit si care functioneaza astfel: daca activitatea se desfasoara cu succes, subventia va fi rambursata, daca proiectul esueaza sau nu da rezultate satisfacatoare, subventia ramane definitiva, adica nu se mai ramburseaza. O asemenea tehnica se aplica, cu precadere, pentru sectorul cercetare fundamentala sau aplicata.

Participatia statului cu capital la o anumita operatiune economica, alaturi de intreprinzatorul privat, urmareste completarea fondurilor necesare ducerii la un bun sfarsit a unui proiect, ceea ce reprezinta un ajutor dat agentului privat care, altfel, n-ar procura fondurile necesare. In acelasi timp insa, participatia presupune si un interes financiar din partea statului care ia parte la repartizarea profiturilor.

Exonerari fiscale, reduceri sau amanari ale platilor in contul impozitelor si taxelor datorate de catre agentii privati. Inlesnirile fiscale practicate de stat au rolul de a permite agentilor economici accesul la credite, actionand ca factori care compenseaza volumul dobanzilor inalte platite.

Garantia statului, data bancilor, pentru ca agentii econmici sa poata obtine credite bancare. Garantiile au rolul de a acoperi riscul bancilor, total sau partial. Ele se concretizeaza, de regula, in scrisori de agreere si care se dau mai ales pentru unitati cu activitati inovatoare cum ar fi cele din ramura constructiilor de masini.

Prin tehnicile utilizate statul urmareste rationalizarea ajutorarii agentilor economici, precum si evitarea caracterului generalizat, obligatoriu sau permanent al interventiilor sale. In general, se stabileste un sistem de legiferare a conditiilor in care se pot acorda ajutoare din partea statului, se stabilesc criterii precise de acordare care sunt publicate pentru ca toate intreprinderile sa ia la cunostinta, astfel incat cele care intrunesc conditiile pot beneficia automat de ajutor din partea statului.

IMPRUMUTURI ACORDATE DE BANCI

In tara noastra, un loc important in acoperirea financiara a investitiilor il ocupa creditele bancare pe termen mediu si lung.

Asemenea credite se stabilesc prin contracte incheiate de catre banca cu agentii economici si privesc durata de pana la 5 ani pentru creditele pe termen mediu si peste 5 ani pentru creditele pe termen lung.

Creditele bancare se acorda pe baza de garantii ferme prezentate de debitori. De fapt, toate conditiile creditului se negociaza intre banca si debitori: rata dobnzii, termenul de rambursare, eventuala perioada de gratie, penalizari pentru nerespectarea clauzelor contractuale, etc. Nivelul dobanzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decat cel utilizat de organismele financiare specializate.

Creditul bancar pe termen mijlociu, joaca un rol important in finantarea societatilor comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investitii in echipament de productie cu durate de functionare relativ scurte, amenajari, constructii usoare, cheltuieli pentru inovari, cercetari sau pentru operatiuni de export.

Creditele pe termen mijlociu mobilizate se materalizeaza in efecte financiare care se pot sconta la banca sau resconta de catre bancile comerciale la banca centrala. Astfel de credite pot sa prevada si o perioada de gratie de 1-2 ani acordata debitorului; daca creditul este acordat pe un termen intre 5-7 ani se numeste credit pe termen mediu prelungit.

In aceasta categorie se incadreaza si creditele acordate pentru promovarea expoturilor, mai ales de utilaje si echipamente sau pentru executarea de lucrari. Practic, creditele se acorda ca un credit- furnizor sau ca un credit – cumparator.

Creditele pe termen mijlociu nemobilizate au aceeasi destiantie ca si cele mobilizate; banca nu mai primeste nici un efect financiar din partea beneficiarului, in schimb dispune de garantii materiale constituite in gaj de catre debitor sau de o garantie a unei institutii financiare specializate. Durata creditului se poate extinde pana la 7 ani, orice banca comerciala putand acorda credit pe baza unui contract incheiat cu debitorul.

La baza creditelor pe termen mediu si lung stau urmatoarele principii:

Incheierea unui contract intre agentii economici si banca in care se stipuleaza conditiile si modul de acordare si rambursare a creditului, durata si volumul sau, nivelul dobanzii, etc.

Acordarea creditului pe baza de garantii asiguratorii indiferent de termenele de rambursare si valoare.

Plata unei dobanzi, a carei nivel se negociaza de catre agentul economic cu banca si care, in anumite conditii, se majoreaza devenind cu caracter penalizator.

Acordarea creditului se face numai dupa analiza situatiei patrimoniale si a rezultatelor financiare, analiza cunoscuta, in principal, sub denumirea de analiza a bonitatii.

La acordarea creditului se tine seama de gradul de participare cu fonduri proprii a agentului economic la finantarea investitiei.

Pentru acordarea creditelor, agentii economici vor depune la banca o anumita documentatie.

Rambursarea creditelor se realizeaza in conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuitati constante sau variabile, cu sau fara perioada de gratie. Daca se convine ca rambursarea creditului sa aiba loc la intervale de timp mai scurte de un an (lunar, trimestrial….), pentru calcularea anuitatilor se impune, in prealabil, transformarea ratei anuale a dobanzii, prevazuta in contractul de credit in rate lunare, trimestriale … echivalente.

E. LEASING (CREDIT-BAIL)

Leasingul sau credit contract de inchiriere reprezinta o metoda de finantare care, in esenta, se poate asimila imprumutului. Intreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitii ce se dobandesc nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chirias in acest contract. Contractul de credit se incheie pentru o perioada determinata – in general, pana la amortizarea activului fix – in cursul careia nici o parte nu poate rezilia contractul.

In schimbul obtinerii avantajelor legate de posesiunea bunului, intreprinderea care l-a inchiriat plateste societatii de leasing o chirie care cuprinde:

Amortizarea bunului inchiriat

Dobanzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpararea bunului respectiv

Marja de profit a societatii de leasing

Chiriasul intra in proprietatea bunului, inchiriat la incheierea contractului de leasing, dupa plata valorii reziduale a bunului convenita dinainte. Pe durata contractului, chiria se inregistreaza ca o cheltuiala de exploatare, iar la incheierea acestuia valoarea reziduala se inregistreaza la active fixe.

Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul – contract de inchiriere fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Intreprinderea obtine utilizarea la inceput, apoi devine proprietar al activului fix, in schimbul platilor periodice ( anuitati de plata ) si al cumpararii valorii reziduale.

Din punct de vedere financiar, desi este un contract oneros, leasing-ul prezinta avantajele in raport cu creditul obisnuit:

Suplete in utilizare

Posibilitatea acoperirii integrale a necesarului de capital

Avantaje fiscale

Creditul-bail este o operatiune de finantare care permite intreprinderii sa dispuna de un bun dupa cum crede de cuviinta, fara a fi necesar sa-si constituie fond de investitii, ci platind o chirie.

Intreprinderea isi alege bunul pe care doreste sa-l exploateze, examinand ea insasi impreuna cu furnizorul caracteristicile tehnice si conditiile de cumparare; comanda este adresata producatorului prin intermediul societatii de credit-bail; contractul intra in functiune incepand cu livrarea materialului catre utilizator; durata inchiriarii este prevazuta, in general, pentru perioada de viata economica a utilajului sau pentru perioada amortizarii fiscale; la expirarea termenului contractual exista trei posibilitati:

Fie inapoierea bunului catre proprietar

Fie cumpararea lui la o valoare reziduala prevazuta in contract

Fie reinnoirea contractului de leasing

O forma specifica de leasing mobiliar este “leas-back” sau “cesiunea-bail” care reprezinta o tehnica prin care creditorul (societatea de leasing) transfera debitorului un bun, in scopul rescumpararii progresive ulterioare. Este, practic, un mijloc prin care utilizatorul isi procura un credit garantat printr-un imobil asupra caruia la origine este proprietar.

Avantaje ale creditului – bail

Pe plan financiar, creditul-bail este o operatiune care nu modifica structura financiara a intreprinderii (indatorarea), ci numai angajamentele de plata anuale. Capitalul propriu ramane neangajat legal, ceea ce creaza intreprinderii posibilitatea unor imprumuturi bancare.

Operatiunile in mod obisnuit nu acopera, in general, decat 50-60% din valoarea proiectelor de finantat, restul concretizandu-se in participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, leasingul acopera 100% valoarea bunului inchiriat, intreprinderea putandu-si rezerva capitalul propriu drept garantie pentru contractarea altor imprumuturi de dezvoltare.

Creditul-bail permite accelerarea dezvoltarii fara a pune in pericol autonomia financiara a intreprinderii.

Pe plan fiscal, platile facute in contul chiriilor micsoreaza baza impozabila.

Dezavantaje ale creditului-bail

Pentru utilizator, creditul-bail este o tehnica de finantare a investitiilor pe seama rentabilitatii exploatarii. Aparent, creditul-bail nu greveaza indatorarea, in sensul ca nici un imprumut de acest gen nu apare in bilant; in fapt insa, afecteaza inevitabil autofinantarea viitoare ca urmare a obligatiilor periodice de plata. Ratele practicate, respectiv redeventele, care cumuleaza chiria, comisionul de serviciu si cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obtinerii unei rentabilitati cel putin acoperitoare.

CREDITUL FURNIZOR

Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului (de unde si denumirea sa), atunci cand acesta consimte partenerului sau o amanare de plata pentru marfa livrata in strainatate. Practic, operatiunea presupune doua relatii distincte de creditare:

Un credit in marfa, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuarii platii la un anumit termen de livrare.

Un credit in bani, acordat de banca exportatorului pentru finantarea operatiunii de export.

Bancile comerciale au la randul lor posibilitatea sa se refinanteze, sa-si intregeasca fondurile acordate sub forma de credit exportatorilor, de la banca centrala sau o institutie specializata in finantarea exporturilor din tara lor.

Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. Creditul furnizor are la baza considerentul ca, desi valoarea marfii livrate este mare, resursele financiare ale exportatorului permit vanzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depaseste, de regula, 80-90% din valoarea marfii, diferenta fiind achitata de importator sub forma avansului sau platii la livrare.

Bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor exportatorilor de asigurarea acestora la o instituie de asigurare. Polita de asigurare emisa in favoarea furnizorului este cedata de acesta bancii care a finantat exportul. Astfel, polita de asigurare serveste drept garantie bancii pentru creditul acordat exportatorului pe toata durata valabilitatii sale. Costul asigurarii, sub forma primei de asigurare platita de exportator, este intotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidentierea ei separata in contract, fie indirect prin includerea in pretul marfii.

Creditul furnizor presupune asadar trei documente:

Contractul comercial international (exportator – importator)

Conventia de creditare (exportator – banca)

Polita de creditare ( exportator – instituia de asigurare )

Deoarece furnizorul este cel ce avanseaza fonduri proprii sau mobilizeaza alte resurse, creditul furnizor este mai scump, de regula, decat creditul cumparator. Exportatorii includ in pretul de ofertare si costul propriei finantari, precum si alte speze si comisioane bancare.

Finantarea prin credit furnizor este redata in urmatoarea schema:

Banca

Tara importatorului Tara exportatorului

: Incheierea contractului intre exportator si importator, in care se stipuleaza plata unui avans de 10-20% din valoarea marfii de catre importator si acordarea, de catre exportator, a unui credit furnizor pentru restul de 80-90% din valoarea facturii

: La solicitarea importatorului, banca din tara sa ii acorda un credit pe termen scurt

: La randul sau, banca se refinanteaza pa piata monatara si de capital nationala

: Importatorul achita suma corespunzatoare avansului

:Conventie de credit intre exportator si banca acestuia, avand ca obiect un credit bancar acordat primului pentru refinantarea acestuia

:Conventie de asigurare a creditului, solicitata de banca exportatorului careia ii ofera garantie prin polita de asigurare emisa in favoarea exportatorului contra (8) platii de catre acesta a unei prime de asigurare

:Acordarea creditului solicitat de exportator

:Banca exportatorului stabileste relatii cu o instituie specializata de finantare a exporturilor care ii va asigura refinantarea creditului bancar acordat

:Banca exportatorului se poate refinanta si pe piata monetara si de capital nationala

:La randul sau, institutia de finantare a exporturilor poate fi finantata de la buget si, in acelasi timp, poate mobiliza fonduri prin operatiuni directe atat pe piata monetara si de capital nationala, cat si pe piata valutar- financiara internationala

:Exportatorul livreaza pa credit marfurile contractate

In multe situatii exportatorul sau banca sa solicita garantie bancara importatorului. Garantia bancara reprezinta o modalitate de contractare a riscului de neefectuare a platii de catre debitor prin angajarea irevocabila a unei banci de a plati in locul debitorului respectiv, la cererea creditorului. Riscul de neefecutare a platii de catre cumparator este mai mare si mai frecvent in relatiile internationale.

Capitolul 3

ANALIZA FINANCIARA SI EVALUAREA INVESTITIEI.

COSTUL CAPITALULUI

1.Analiza financiara a proiectului de investitii

1.1. Regula VAN ( valoarea actualizata neta)

Crearea valorii, conditie de acceptare a unei investitii.

VAN reprezinta suplimentul de valoare procurat de catre investitie intreprinderii si proprietarilor sai.

VAN se determina ca diferenta intre fluxurile de trezorerie viitoare si actualizate la rata dobanzii de piata, respectiv valoarea lor actuala, pe de o parte, si capitalul investit pe de alta parte. Principiul de actualizare consta in a evalua astazi valoarea fluxurilor viitoare tinand cont de costul de oportunitate pentru investitor.

Relatia de calcul pentru VAN este:

Unde:

CFi= valoarea cash-flow-urilor, inclusiv a valorii reziduale

I= cheltuielile initilale de investitii

a= rata de actualizare

n= numarul de ani de viata a investitiei

Acelasi rationament se poate face si prin exprimarea marimilor de comparat (investitii si cash-flow-uri viitoare) in lei la puterea de cumparare de la sfarsitul duratei de viata a investitiei, In aceste conditii, fluxurile de trezorerie, care se compara, se exprima la marimea lor viitoare rezultata prin capitalizarea la rata dobanzii fara risc. Criteriul de comparare va fi deci valoarea viitoare neta (VVN) care nu este altceva decat capitalizarea VAN, pe perioada de viata a investitiei.

VAN reprezinta actualizarea VVN pe aceeasi durata de viata economica a investitiei.

Cu cat veniturile actualizate vor fi mai mari decat capitalurile investite, cu atat proiectul de investitii va fi mai eficient. Criteriul utilizat pentru selectia proiectelor de investitii este maximizarea VAN. Este vorba de VAN maxima ce se poate obtine pe curba randamentelor descrescatoare ale investitiilor, in comparatie cu rata medie de dobanda. Nivelul optim al alocarilor de capital este atins atunci cand rata marginala de rentabilitate a ultimelor proiecte de investitii devine egala cu rata dobanzii de piata.

Toate proiectele care vor avea VAN pozitiva sunt preferabile plasamentelor monetare la o dobanda de piata “a”. Intre acestea, proiectul de investitii cu VAN maxima este cel mai bun, el va determina cresterea maxim posibila a profiturilor si deci a averii proprietarilor.

O valoare actuala neta pozitiva inseamna ca rentabilitatea investitie este superioara costului de capital. O valoare actuala neta nula inseamna ca suma fluxului, actualizata cu costul de capital a permis nu numai sa se recupereze suma initiala, dar de asemenea sa se ramburseze capitalul investit.

Aplicarea metodei VAN se loveste de doua dificultati:

O prima dificultate vizeaza previziunea cash-flow-urilor viitoare pe care le va genera investitia. Sunt necesare studii tehnice, economice si comerciale prealabile evaluarii financiare a investitiei.

O a doua dificultate priveste alegerea ratei de actualizare. Aceasta metoda este extrem de sensibila la variatiile ratei de actualizare, stabilirea acestei rate fiind esentiala.

1.2 Rata interna de rentabilitate(RIR)

RIR este acea rata interna de rentabilitate care permite in actualizarea fluxului de numerar obtinerea unei VAN nule.

In determinarea RIR se porneste de la ipoteza ca veniturile viitoare (CFi) pot fi reinvestite constant la aceasta RIR, care urmeaza sa se determine din relatia initiala a investitiei pe piata monetara:

Calculul RIR se poate face manual, prin tatonari repetate ale unor rate de rentabilitate care apropie tot mai mult cei doi temeni ai egalitatii.

RIR se poate determina si cu ajutorul formulei:

Unde:

VAN1= valoarea actualizata neta pozitiva calculata cu amin

VAN2= valoarea actualizata neta negativa , calcualta cu amax

Proiectele de investitii, care vor avea RIR mai mare decat rata medie de dobanda, vor fi preferate celor care au RIR=a sau RIR<a. Regula RIR este, bineinteles, echivalenta cu regula VAN, in selectia proiectelor de investitii.

1.3. Termenul de recuperare, indicele de profitabilitate si analiza de sensibilitate

Metoda termenul de recuperare a investitiei este foarte des practicata de firme, deoarece ea permite urmarirea in timp a obtinerii lichiditatilor si deci a recuperarii sumelor investite. Metoda consta in a masura intervalul de timp necesar recuperarii cheltuielilor angajate prin veniturile nete succesive.

Termenul de recuperare a investitie se determina pe baza urmatoarei formule:

Aplicarea acestei metode ne permite sa clasificam cu multa usurinta proiectele de investitii. Selectia proiectelor se bazeaza numai pe criteriul vitezei de recuperare a sumei initiale. Motivul aplicarii acestei metode consta in faptul ca intreprinderea are preferinte pentru lichiditati imediate, ceea ce micsoreaza riscurile pe care le genereaza scoaterea prematura din uz a activelor fixe.

Metoda pay-back prezinta, insa, un inconvenient: elimina de la selectie proiectele de investitii cu o buna rentabilitate dar pe termen lung si care pot fi esentiale pentru prosperitatea intreprinderii.

Indicele de profitabilitate exprima rentabilitatea relativa a investitiei pe intreaga durata a acesteia, respectiv valoarea actuala (V) scontata pentru o cheltuiala initiala de investitii egala cu 1.

Indicele de profitabilitate se calculeaza conform ecuatiei:

Unde:

VAN= valoarea actualizata neta

I= investitia

Sunt retinute acele proiecte care au IP>1. Dupa acest criteriu vor fi selectate proiectele de investitii care au cel mai mare indice de profitabilitate. Raportand valoarea actuala la cheltuiala initiala de investitii, IP avantajeaza proiectele cu cheltuieli initiale mici, chiar daca celelalte (cu cheltuieli initiale superioare) au valoarea actuala mai mare. Este oportun deci sa retinem tot criteriul VAN pentru selectia celor mai bune proiecte de investitii, deoarece max VAN duce la maximizarea valorii intreprinderii.

Analiza sensibilitatii are menirea de a masura influenta ce va fi exercitata asupra indicatorilor de eficienta economica ai proiectului de catre variatiile unor parametrii “ de intrare” pe baza carora indicatorii respectivi au fost calculati.

Necesitatea analizei sensibilitatii:

Unul dintre scopurile elaborarii studiului de fezabilitate pentru un proiect de investitii este acela de a stapanii cat mai bine relatia dintre efortul pe care il necesita realizarea proiectului (resurse materiale, financiare si umane) si efectul pe care il produce (veniturile pe care la genereaza).

Intre calculele, bazate pe ipoteze, valabile la un moment dat si realitate (ipotezele se pot modifica in timp) exista intotdeauna deosebiri.

1.4. Analiza pragului de rentabilitate

(Analiza punctului critic)

Analiza pragului de rentabilitate este foarte utila pentru aprecierea relatiei dintre volumul productiei, costurile de productie si profit. Aceasta analiza se recomanda pentru majoritatea proiectelor, deoarece este o metoda foarte buna de a afla punctele tari si slabe, din punct de vedere financiar, ale unei firme.

Pragul de rentabilitate al unui proiect reprezinta nivelul minim de incarcare a capacitatii de productie, la care costurile platite pentru functionarea proiectului sunt egale cu veniturile generate de acesta (nu se produce profit, dar nici nu se inregistraza pierdere).

Consideram relatiile:

CT=CF+CV

CV=Cv*q

V=Pq*q

Unde:

CT= cheltuieli totale

CF= cheltuieli fixe

CV=cheltuieli variabile

Pq= pretul de vanzare

q= cantitatea produsa

Cv=cheltuieli variabile unitare

V= venituri

Combinand cele trei relatii obtinem:

CT=CF+Cv*q

Profit = V-CT=Pq*q-(CF+Cv*q)

CF cuprind:

Amortizarea

Salariile personalului de administratie si de intretinere (manoperea indirecta)

Cheltuieli administrative si gospodaresti

Chirii, rente

Taxe, speze, asigurari, reclame

Comunicatii, posta

CV cuprind:

Materii prime si materiale directe

Materiale auxiliare, SDV-uri

Energie, utilitati

Cheltuieli cu transportul si aprovizionarea

Manopera directa (inclusiv asigurarile sociale)

1.5. Analiza pe baza de indicatori financiari

Indicatorii financiari se calculeaza pe baza datelor din Bilant, Bugetul de Venituri si Cheltuieli si fluxului de fonduri.

Indicatorii financiari recomandati de Banca Mondiala sunt:

I.INDICATORI DE LICHIDITATE

RATA LICHIDITATII GENERALE (CURRENT RATIO)

Ac= numerar Pc= sume creditoare (conturi de platit)

sume debitoare imprumuturi pe termen scurt

stocuri

Lichiditatea exprima capacitatea unei organizatii de a face fata datoriilor pe termen scurt din activele curente.

Rata lichiditatii generale indica marja pe care o are firma pentru activele sale curente, pana in momentul in care apar dificultati in respectarea obligatiilor curente.

Rl>= 2

RATA LICHIDITATII IMEDIATE SAU “TESTUL ACID”(QUICK RATIO)

S= stocuri

Activele curente se diminueaza cu valoarea stocurilor deoarece acestea constituie imobilizari (nu pot fi transformate rapid in numerar). Aceasta rata este folosita in bancile comerciale.

II. INDICATORI DE SOLVABILITATE

Reflecta masura in care agentii economici pot face fata obligatiilor de plata, indeosebi din surse proprii.

1.SOLVABILITATEA PATRIMONIALA

CPR=capital propriu

PP= pasiv patrimonial

Indicatorul este considerat optim cand rezultatul obtinut este 30%. Deoarece el indica ponderea resurselor proprii in totalul pasivului agentilor economici, un rezultat sub 30% evidentiaza situatia delicata a acestuia ceea ce semnifica un grad mare de indatorare. O valoare relativ apropiata de 100% arata ca agentul respectiv nu are datorii si tot ceea ce poseda are acoperire in sursele sale proprii.

2.RATA DATORIILOR (DEBT RATIO)

Total datorii= Pasive curente + Ipoteci

Total active = Active curente + Active fixe

Indicatorul exprima capacitatea unei firme de a-si onora obligatiile fata de terti din activele sale.

RD =< 1

RATA DE SOLVABILITATE (LONG TERME DEBT TO EQUITY)

Capital total= Capital subscris + Profit retinut

Cand se exprima sub forma de coeficient, indica ponderea datoriei pe termen lung in capitalul total.

RATA DE ACOPERIRE A ACTIVELOR FIXE

(FIXED CHARG COVERAGE)

Indica de cate ori valoarea activelor fixe nete acopera suma imprumuturilor la termen.

Active fixe nete= Active fixe – Amortizare

RATA DE ACOPERIRE A SERVICIULUI DATORIEI

( DEBT SERVICE COVERAGE)

Este singurul indicator care trateaza solvabilitatea proiectelor de investitii. Indica de cate ori incasarile din operatiunile firmei, inainte de plata dobanzilor acopera serviciul datoriei ( ratele anuale ale imprumutului + plata dobanzii aferente).

Rata de acoperire a serviciului datoriei se poate calcula:

inainte de impozitare

VN= Venit net din functionare inainte de plata dobanzilor si impozitului

DOBANZI + RATA= Dobanzi+ Rata de rambursare a imprumutului pe termen lung

dupa impozitare

PROFIT= Profit din functionare dupa impozitare

RATA= Rata de rambursare a imprumutului pe termen lung

O tendinta descrescatoare a RAD poate indica o conducere ineficienta sau previziuni prea optimiste.

III. INDICATORI DE RENTABILITATE

Exprima eficienta activitatii desfasurata de un agent economic, in sensul capacitatii acestuia de a obtine profit din activitatea desfasurata de un agent economic.

1.RENTABILITATEA CAPITALULUI SOCIAL (RETURN OF EQUITY)

2. RENTABILITATEA VANZARII SAU MARJA PROFITULUI (PROFIT MARJIN ON SALES)

CA= Cifra de afaceri

3. RENTABILITATEA ACTIVELOR TOTALE (RETURN OF TOTAL ASSETS)

PROFIT= Profit inainte de impozitare si plata dobanzilor

ACTIVE = Total active

4. RENTABILITATEA CAPITALULUI PROPRIU

5. MARJA PROFITULUI BRUT

Marja profitului brut trebuie sa fie minimum 5%.

IV. INDICATORI CARE REFLECTA ECHILIBRUL ACTIVITATII ECONOMICE ( DE GESTIUNE )

GRADUL DE INDATORARE

GRADUL DE ACOPERIRE A CHELTUIELILOR DIN VENITURI

VML= Venituri medii lunare

CML=Cheltuieli medii lunare

Un nivel bun al acestui indicator este de peste 120%.

GRADUL DE ACOPERIRE A CHELTULIELILOR DIN VANZARI

Acest indicator reflecta gradul in care cheltuielile sunt acoperite din vanzari.

CAML= Cifra de afaceri medie lunara

CML= Cheltuieli medii lunare

VITEZA VANZARILOR

VMZ= Venituri medii zilnice

Acest indicator reflecta :

Eficienta conducerii din punct de vedere al platii datoriilor

Politica de creditare a firmei fata de clienti

5.VITEZA DE ROTATIE A STOCURILOR

Exprima viteza cu care o firma isi roteste stocurile necesare pentru a sustine un nivel dat al vanzarilor:

a)

b)

6. DURATA MEDIE DE STOCARE

7.VITEZA DE ROTATIE A ACTIVELOR TOTALE

8. CONTROLUL CHELTUIELILOR ADMINISTRATIVE

TCA= Total cheltuieli administrative, de vanzare si generale

1.6. Testul Bruno (Cursul de revenire net actualizat)

Cursul de revenire net actualizat reprezinta costul exprimat in resurse nationale consumate pentru a obtine sau a economisi o unitate de valuta.

Exista doua situatii in care se determina acest indicator:

Cand realizarea proiectului de investitii promoveaza exportul, in acest caz, aratand cati lei se cheltuiesc pentru a obtine o unitate valutara.

Cand realizarea proiectului substituie importul, in acest caz, indicatorul aratand cati lei se cheltuiesc pentru a economisi o unitate valutara.

In principiu, cursul de revenire intern arata daca proiectul genereaza sau nu, in mod eficient devize.

Cursul de revenire net actualizat se poate determina astfel:

Unde:

CTa= costurile totale actualizate in lei

VANa= valoarea actualizata neta in valuta

Criteriu de acceptare: creditul se acorda daca cursul de revenire net actualizat este mai mic decat cursul de schimb oficial al monedei nationale.

1.7. Analiza probabilistica

Este evident ca, in practica, nu se poate evalua un proiect de investitii fara a nu ne interesa asupra riscului ce poate aparea. Analiza rentabilitatii unui proiect trebuie completata printr-o analiza a riscului investitiei pentru a permite luarea unei decizii corecte.

In mediu probabilistic cash-flow-urile sunt estimate pornind de la o distributie a probabilitati. In general sunt luate in considerare trei ipoteze:

O ipoteza optimista

O ipoteza satisfacatoare

O ipoteza pesimista

Pentru precizie se ataseaza diferitelor ipoteze un anumit coeficient de probabilitate.

In mediul probabilistic, decizia de investitii se analizeaza in functie de speranta matematica sau valoarea asteptata a cash-flow-urilor unei investitii care este egala cu media ponderata a cash-flow-urilor proiectului. Aceasta este data de formula:

Unde:

E(CF)= speranta matematica sau valoarea asteptata

CFi= cash-flow aferent anului i

Xi= probabilitatile de aparitie a fluxurilor in anul i

Marimea riscului este data de marimea dispersiei (varianta =2) si mai ales de abaterea medie patratica (ecart standard = )

Cu cat este mai scazut cu atat proiectul este mai putin riscant.

In aceste conditii criteriul VAN se analizeaza sub aceleasi doua coordonate:

Speranta VAN=E(VAN)

Abaterea medie patratica VAN= (VAN)

Daca dorim sa determinam probabilitatea ca VAN sa fie mai mare sau cel mult egala cu zero, este posibil sa se calculeze marimea centrala redusa a abaterii (S), in ipoteza unor fluxuri de trezorerie independente (necorelate) si sa se caute intr-un tabel al legii normale aceste probabilitati:

Valabilitatea concluziilor rezutate pe baza acestor calcule prezinta cateva rezerve care o pun in discutie :

Fluxurile de trezorerie s-au actualizat la o rata a dobanzii fara risc, in conditiile in care investitia prezinta un risc apreciabil

Fluxurile de trezorerie sunt considerate independente, deci abaterile nu se coreleaza intre el. Daca exista un coeficient de corelatie mai mare ca zero, atunci (VAN) va creste, iar daca acesta este negativ, atunci (VAN) va scadea.

Selectionarea proiectelor de investitii probabilistice cu ajutorul CAPM

Rentabilitatea sperata a oricarui proiect de investitii este privita ca o rata de rentabilitate interna (RIR). Acest criteriu este un criteriu de acceptare sau de respingere a proiectelor de invetitii, in raport cu o referinta exterioara intreprinderii (rata dobanzii fara risc, rata medie a dobanzii pe piata, rentabilitatea medie a sectorului de piata…).

Toate aceste referinte au asociate riscuri diferite care nu sunt specifice proiectului de investitii. Este necesar determinarea unei rate de rentabilitate cerute, care sa remunareze corect riscul asumat de investitorii de capital, aceasta rata fiind folosita ca rata de actualizare in calculul VAN. O alternativa la nevoia de fundamentare a unei rate corecte de actualizare este data de modelul de evaluare a activelor financiare CAPM ( Capital Assets Pricing Model ).

Astfel rata de actualizare pentru calculul VAN poate fi rata rentabilitatii proiectului determinata cu ajutorul CAPM, respectiv rata dobanzii fara risc la care se adauga prima de risc sistematic ( de piata ) a proiectului analizat.

Pin urmare, daca obiectivul urmarit este maximizarea valorii intreprinderii, atunci investitorii de capital nu vor accepta decat proiecte cu VAN pozitiva.

Rata interna de rentabilitate in aceste conditii trebuie sa fie mai mare decat rata rantabilitatii cerute de investitori,dupa modelul oferit de CAPM. In raport cu “dreapta pietei de capital”(CML), toate proiectele caracterizate prin RIR si (coeficient de volatilitate al proiectului) ce sunt plasate deasupra CML sunt acceptate ( au VAN pozitiv ), iar toate proiectele situate sub CML sunt respinse ( au VAN negativ).

Astfel, orice proiect de investitii este evaluat prin comparatie cu orice alta oportunitate de investitii de pe piata financiara care comporta acelasi risc.

Rentabilitatea sa se poate calcula dapa relatia:

E(Ri)= Rf+[E(Rm)-Rf]i

Unde:

Rf= rentabilitatea fara risc

i= riscul sistematic

[E(Rm)-Rf]= prima de risc sistematic

2. Structura financiara si costul mediu ponderat al capitalului

Conceptul de cost al capitalului joaca un rol important in gestiunea financiara atat la alegerea deciziei de investitii, cat si la luarea deciziei de finantare. Costul capitalului, utilizat ca rata de actualizare, depinde de un numar mare de parametrii:

Rata dobanzii datoriilor

Politica de dividende

Structura financiara a societatii

Riscul pe piata financiara

Calculul costului trebuie sa se faca adoptand o optica pe termen lung si calculul trebuie sa se faca pentru toate sursele de finantare.

Se vor avea in vedere :

Costul capitalui imprumutat

Costul capitalurilor proprii

Costul mediu ponderat al capitalului

Costul leasingului

2.1.Costul capitalurilor proprii

Costul capitalurilor proprii intereseaza in evaluarea oricarui proiect de investii atat in finantarea integrala din capitaluri proprii, cat si in finantarea mixta (capitaluri proprii si imprumutate).

In cazul constituirii unei noi societati comerciale din aportul exclusiv in numerar la actionarilor, costul total al capitalului social investit este valoarea actualizata a fluxurilor viitoare de trezorerie.

Daca proiectul de investitii priveste dezvoltarea unei intreprinderi existente, atunci costul capitalurilor proprii va fi cel cerut de actionari pentru intreprinderea in functiune (rata de randament asteptata de actionari).

Rata de randament, asteptata de actionari, corespunde ratei randamntului minimal care incita actionarul potential sa cumpere o actiune si deteremina actionarul actual sa conserve titlul de valoare.

Costul capitalurilor proprii in conditii de crestere economica

Comensurarea capitalurilor proprii este posibila cu ajutorul metodei ce apleleaza la dividende.

Valoarea actuala sau pretul unei actiuni (P) este egal(a) cu suma actualizata a dividendelor viitoare:

unde:

P= pretul actiunii

Dn=dividendele la momentul n

K = rata de ramdament asteptata de actionari

Daca se presupune ca dividendul initial creste in mod regulat cu rata de crestere notata cu g, se ajunga la urmatoarea relatie:

Unde:

D1=dividendul initial

g= rata de crestere a dividendului

K= rata de randamant asteptata de actionari

Dezvoltand aceasta expresie si ducand la limita pentru n, expresia se simplifica si se ajunge la celebrul model Gordon –Shapiro:

Iar costul actiunilorva fi:

Costul noilor actiuni

Emisiunea de noi actiuni antreneaza o serie de cheltuieli pentru intreprindere:

Cheltuieli legate de titluri noi

Cheltuieli de publicitate

Comisioane ale bancii

Pentru ca vechii actionari sa nu fie penalizati prin emisiunea de noi actiuni(diluare a beneficiilor) va trebui ca noile investitii ale intreprinderii sa genereze o rata de randament, de asemenea ridicata, pentru a permite varsarea de dividende, a caroro valoare actuala sa fie egala cu retul net pe care intreprinderea il primeste pentru noile sale actiuni.

Costul noilor actiuni este:

Costul autofinantarii

Autofinantarea reprezinta afectarea unei parti sau a totalitatii remunerarii anuale a actionarilor pentru finantarea proiectelor noi de investitii ale intreprinderii. Principalele surse de autofinatare sunt: amortizarea provizioanele si profitul net. Sumele nedistribuite actionarilor sunt trecute la rezerve. Cand aceste rezerve reprezinta sume mari conducerea intreprinderii poate decide incorporarea rezervelor in capitalul social si atribiurea de actiuni gratuite.

Foarte adesea se considera ca autofinantarea este gratuita. Insa, autofinatarea este constituita, in primul rand, din profitul net reinvestit si trecut la rezerve. Atata timp cat profitul reinvestit ramane la nivelul rezervelor, putem spune ca actionarii nu cer, in mod direct, o remunerare a rezervelor (ci doar a actiunilor vechi).

Autofinatarea are ca resurse si amorizarile si provizioanele calculate. Acestea se pot considera fluxuri de trezorerie din intreaga activitate a intreprinderii, finantata atat din capitaluri proprii cat si imprumutate.

In consecinta, costul autofinatarii din amortizari si provizioane este egal cu costul mediu ponderat al capitalului.

2.2. Costul capitalului imprumutat

Datoriile sunt reprezentate de:

Imprumuturi de la banci si organisme financiare specializate

Obligatiuni emise pe piata finaciara

Conditiile contractuale in care se angajeaza un imprumut (scadenta certa, dobanda fixa, valoarea de rambursat cunoscuta, prioritate pentru recuperarea capitalului incaz de faliment) face ca determinarea costului acestei surse de capital sa fie certa. Exista totusi unrisc al variatiei dobanzii de piata. In aceste conditii CAPM ofera si pentru datorii riscante o alternativa de estimare a costului ( rentabilitatii ) scontate.

Daca intreprinderea a contractat o datorie pe care o notam cu E, care antreneaza rambursari anuale (dobanzi+anuitate de rambursat) egale cuE1, E2,…. En, costul datoriei k va fi determiant ca un calcul al unei rate interne:

Rata “k” , ca solutie la ecuatia de mai sus, reprezinta deci costul exlicit al imprumutului solicitat de managerul intreprinderii pentru finantarea investitiilor noi.

Aceasta rata “k” are doua interpretari:

de rata interna de rentabilitate

de cost actuarial

Ele sunt identice fundamental si singura diferenta intre ele vine de la cei care fac interpretarea dupa cum acestia sunt creditori sau debitori:rata interna de rentabilitate releva demersul investitorului (creditorului), in timp ce costul actuarial rezulta din aprecierea imprumutatului (debitorului).

Costul total al capitalului este alcatuit din suma dobanzilor reprezentand costurile capitalului imprumutat si suma dividendelor reprezentand costul capitalului propriu.

2.3 Costul leasingului

Leasingul se poate anliza ca un imprumut, costul acestei surse de finantare putand fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplica acelasi principiu al egalitatii valorilor actuale ale celor doua fluxuri de trezorerie (de intrare echivalenta si de iesire efectiva) se calculeaza costul actuarial al leasingului ca o rata interna de rentabilitate. In calculul costului leasingului trebuie sa luam in calcul si aspectele fiscale ale acestei finantari. Chiria platita reprezinta o cheltuiala deductibila de la plata impozitului pe profit. Amorizarea echipamentului inchiriat nu mai constituie o economie fiscala pentru utilizatorul leasingului, ci pentru furnizorul leasingului. Utilizatorul leasingului, nefiind proprietarul bunului inchiriat, inregistreaza un cost de oportunitate, determinat de pierderea ecomomiei de impozit aferenta amortizarii echipamentului inchiriat.

Unde:

E= costul de achizitie al echipamentului inchiriat

CH= chiria anuala

PR= pretul rezidual

A= amortizarea

r= rata impozitului pe profit

n= ani de valabilitate al contractului de leasing

Costul leasingului este solutia acestei ecuatii care se calculeaza dupa metodologia ratei interne de rentabilitate, costul leasingului pentru utilizator fiind rata de rentabilitate pentru “furnizor”.

2.4. Costul mediu ponderat al capitalului

Calculul costului mediu ponderat al capitalului sau costul capitalului intreprinderii necesita anumite etape preliminare:

calculul costului capitalului fiecareia dintre sursele de finantare utilizate

calculul ponderii fiecareia dintre sursele de finantare pentru investiile viitoare

calculul costului mediu ponderat

Costul global al capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului se obtine facand suma produselor costului fiecareia din sursele de finantare si ponderea pe care il reprezinta in totalul resurselor.

Managerului financiar ii revine sarcina de a structura in asa fel sursele de capital incat sa asigure:

colectarea necesarului de fonduri

cosul cel mai mic posibiil

obtinerea unui grad de indatorare rezonabil si controlabil, spre a permite mentinerea si chiar cresterea autonomiei financiare a firmei.

Costul mediu ponderat, in procente, se obtine potrivit relatiei:

Unde:

CMP= costul mediu ponderat

P= ponderea fiecarie surse de capital

C= costul in procente a fiecarie surse de capital

BIBLIOGRAFIE

BAKKER A.F.P. – Institutii financiare internationale , Editura Antet,

Bucuresti, 1998

BRAN PAUL – Relatii financiare si monetare internationale, Editura

Economica, 1995

BISTRICEANU GHEORGHE,

MIHAI ADOCHITEI,

EMIL NEGREA – Finantele Agentilor Economici, Editura Didactica si Pedagogica,

R.A.- Bucuresti, Romania,1998

BANCEL FRANCK, RICHARD ALBAN- Les choix d’investissement, Editura

Economica, 1995

BREZEANAU PETRE – Gestiunea financiara a intreprinderii in economia de piata.

Concepte, teorii, politici financiare si studii de caz, Editura

Fundatiei ”Romania de maine”,1999

BREZEANU PETRE – Gestiunea financiara si politici financiare ale intreprinderii,

Editura Fundatiei”Romania de maine”,1998

FLORICEL CONSTANTIN – Relatii valutar financiare interantionale, Editura

Didactica si Pedagogica , R.A.- Bucuresti, Romania,1998

GERARD CHARREAUX – Finance D’entreprise, Editions Litec, 1994

ILIE VASILE – Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si

Pedagogica, R.A. Bucuresti, 1997

MANOLESCU GHEORGHE – Mangementul financiar, Editura Economica, 1995

NATHALIE MOURQUES – Les choix des investissements dans l’entreprise, Editura

Economica, 1994

PAUL HALPERN,

J. FRED. WESTON,

EUGENE F. BRIGHAM – Finante manageriale Editura Economica, 1998

POPA IOAN – Tranzactii comerciale internationale, Editura Economica, 1997

STANCU IOAN – Finante, Editura Economica,1997

STAICU FLOREA, DUMITRU PARVU,

MARIAN STOIAN, MARIA DIMITRIU,

ION VASILESCU: – Eficienta economica a investitiilor

STOIAN ION, EMILIA DRAGNE,

MIHAI STOIAN: – Comert International. Tehnici si proceduri. Volumul I, Editura

Caraiman, 1997

*** – EBRD in Romania ,Bucuresti

*** – Financing with the EBRD , Londra, martie 1998

*** – Brochure of Information on the EBRD-SOF

Divestiture Facility

*** – Alternative sources of finance for small and medium-

sized projects , Londra, martie 1998

*** -TRIBUNA ECONOMICA Nr. 12/1998