. Riscul In Activitatea Exploatatiilor Agricole

1. DEFINIREA ȘI TIPOLOGIA RISCULUI

1.1. NOȚIUNEA DE RISC

Riscul este un termen familiar pentru cei mai mulți oameni. Cei mai mulți dintre ei au o viziune negativistă asupra riscului. Pentru ei, riscul înseamnă pericol, nesiguranță și pierdere și ei manifestă o aversiune față de risc. La ora actuală s-a ajuns ca oamenii să caute și să găsească surse de risc în mai toate domeniile. Abordarea economică a riscului diferă de abordarea generală. Economiștii au abandonat de mai multă vreme abordarea negativistă a riscului și privesc riscul ca o sursă majoră de progres, un element inevitabil al activității dar cel care face mai interesantă activitatea.

Agricultura este o ramură economică foarte expusă riscului. Riscul în agricultură poate fi definit în felul următor.

“Riscul este o incertitudine ce apare în agricultură și care poate implica posibilitatea de a apariție a pierderilor economice, posibilitatea de deteriorare a sănătății, apariția unor probleme ce afectează resursele (irigațiile, creditele) și alte tipuri de acțiuni ce afectează bunăstarea unui producător.” (6)

Iată câteva definiții ale riscului, în general sau ale riscului economic:

“Riscul este o categorie socială, economică, politică sau naturală, a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă datorită ezitărilor și a inconstanței în luarea deciziilor”.

“Riscul este o incertitudine care afectează o bunăstare individuală și este adesea asociat cu calamitățile și cu pierderea.” (6)

“În sens larg, se poate spune că riscul reprezintă posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi ce vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea și rezultatele unui agent economic.” (2, p. 95)

Orice activitate este supusă riscului, dar în proporții diferite. Cu cât riscul este mai mare cu atât crește și pretenția investitorilor ca remunerarea capitalului investit să fie la nivelul riscului asumat.

Riscul nu trebuie asociat doar cu pierderea. Sunt mulți economiști care susțin că și operațiunile care presupun câștiguri, dar a căror probabilitate de apariție este variabilă sunt tot manifestări ale riscului.

Particularitățile agriculturii implică o adaptare a conceptului de risc al activității economice. Principalele caracteristici ale agriculturii sunt: legea randamentelor descrescătoare, remunerarea mai slabă a forței de muncă, neconcordanța timpului de muncă și cel de producție, cererea relativ stabilă și rigiditatea ofertei pe termen scurt, lipsa în cea mai mare parte a anului a cash-flow-ului (în ramurile cu activitate sezonieră), dificultăți mari în obținerea și rambursarea creditelor și o rată de creștere a prețurilor agricole inferioară celorlalte ramuri ale economiei. Toate aceste particularități determină o analiză diferită a riscului economic din agricultură față de cel din ramura industrială sau ramura comercială.

În exploatațiile agricole este necesară implementarea managemntului riscului. Un management performant presupune cunoașterea riscului și luarea măsurilor necesare pentru diminuarea efectelor riscului. Cele mai multe tipuri de riscuri nu pot fi evitate, dar lipsa unor măsuri de atenuare a riscului produce mari pierderi ale activității exploatației agricole.

1.2. RISC ȘI INCERTITUDINE ÎN AGRICULTURĂ.

Unii autori fac delimitarea între risc și incertutudine în funcție de modul în care se cunoaște probabilitatea de apariție a anumitor stări ale naturii. (1, p. 248)

Astfel,

dacă această probabilitate este 1 (un caz foarte rar), situația este certă.

dacă această probabilitate este subunitară avem în față o situație de risc.

dacă nu se cunoaște nici probabilitatea de apariție a stării naturii ne aflăm în situație de incertitudine.

Incertitudinea este o condiție necesară pentru apariția riscului, dar incertitudinea poate să nu conducă la o situație de risc.

Incertitudinea se manifestă în agricultură mai ales datorită dependenței culturii plantelor față de starea vremii și față de climă. Această dependență nu este determinantă, dar nici nu poate fi neglijată. Condițiile naturale influențează producția în raport invers proporțional cu nivelul de dezvoltare al forțelor de producție (8, p. 34). Fluctuațiile anuale ale condițiilor climaterice, prin influența lor asupra producției agricole vegetale, fac ca asupra acesteia să planeze în permanență incertitudinea în obținerea rezultatelor scontate (atât cantitativ, cât și calitativ). În “economia incertitudinii” se abordează și problematica dezastrului. Această problemă ia în discuție calamitățile generale izvorâte din cauze naturale, politica externă etc.

Starea naturii este o componentă a riscului, la fel ca incertitudinea climaterică.

Starea naturii cuprinde: natura solului, calitatea lui, situația meteorologică, dăunătorii și bolile plantelor, conjunctura de pe piața produselor agricole etc. Incertitudinea climaterică este legată de nivelul precipitațiilor, temperatura medie anuală și de alte aspecte asemănătoare.

1.3. TIPURI DE RISC

În agricultură sunt multe surse de risc, începând cu riscul de exploatare și cel contractual și terminând cu riscul de personal concretizat în riscul de accident sau cel de deteriorare a sănătății.

Pentru o întreprindere cauzele care generează riscuri pot fi: specificul activității desfășurate, concurența, calitatea actului managerial, relațiile cu clienții, furnizorii și băncile, lipsa informațiilor sau insuficiența acestora, împrejurări de forță majoră (calamități naturale) sau fortuite (incendii, furt, accidente).

O altă sursă de risc în agricultură este poluarea solului și a apei freatice. Această poluare poate fi produsă atât de industrie, transport etc., cât și de agricultură, prin folosirea în exces a îngrășămintelor, pesticidelor și a altor substanțe chimice.

Clasificarea riscurilor din domeniul economic se poate face după mai multe criterii: (1, p. 249)

După dependența de voința managementului

riscul speculativ. Este un risc acceptat, delimitabil și se realizează în timp;

riscul pur. Este un eveniment aleatoriu, independent de voința părților. Nu este delimitabil, nu se realizează în timp (apare în mod neașteptat) și nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig.

Această împărțire se face în funcție de transparența sistemului și de elementele comune ale acestor stări.

Riscurile pure sunt consecințe ale unor evenimente accidentale sau fortuite care prin acțiunea unor forțe externe necontrolate, produc evenimente de forță majoră (calamități) sau au ca suport comportamentul psihologic al omului în sistemul economic și social existent (războaie, atentate etc.). Fiind evenimente întâmplătoare , chiar dacă au o anumită probabilitate de apariție, dificultatea constă în stabilirea timpului de apariție, a intensității fenomenelor, respectiv în găsirea mijloacelor de protecție și aplicarea acestora.

Riscurile speculative sunt dependente de apariția sau existența unor factori ca: fiscalitatea, drepturile și obligațiile întreprinderilor, tehnicile de producție, factorul uman, factori organizatorici și de structură. Acești factori sunt controlabili, iar riscurile pot fi diminuate sau limitate prin aplicarea unor tehnici specifice de gestiune și marketing.

2. După originea riscurilor, avem:

risc intern. Riscul intern este generat de activitatea desfășurată și de asemenea este un risc speculativ;

risc extern. Riscul extern este generat de către mediul agentului economic și este un risc pur.

3. După consecințe, riscurile pot fi:

riscuri generatoare de pagube pentru agenții economici;

riscuri generatoare de pagube pentru terți.

O altă problemă în abordarea riscului activităților economice este delimitarea categoriilor de risc. Astfel, riscul de faliment este tratat adesea separat, dar mai sunt și autori care îl tratează ca o parte a riscului eonomic. Alți autori nu separă riscul comercial de riscul economic (de exploatare). Riscul inflației este tratat de anumiți autori ca un risc financiar, iar de alții ca un risc economic. Riscul tehnologic este abordat de multe ori ca un risc economic.

Am optat în această lucrare pentru individualizarea celor mai multe surse de risc.

Anumite riscuri sunt specifice agriculturii, cum este riscul ca vremea rea să reducă semnificativ producția obținută în timpul anului. Alte riscuri, cum este cel al prețului sau riscul instituțional sunt comune tuturor ramurilor de producție și reprezintă un cost economic suplimentar pentru producător. Dacă raportul beneficiu-cost este favorabil, atunci el va alege varianta cu cele mai puține efecte negative.

Riscul economic poate fi tratat ca un risc al nerealizării unei producții optime. Această situație apare deoarece agricultura este afectată de multe evenimente necontrolabile, incluzând precipitații insuficiente sau în exces, temperaturile extreme, grindina, dăunătorii și boli. Riscul economic mai este legat de incertitudinea prețurilor și a costurilor produselor și a serviciilor.

Riscul comercial reflectă riscurile asociate cu schimbări ale prețului ieșirilor sau intrărilor care pot apărea după ce contractul de producție a început să se deruleze. În general, producția agricolă este un proces de lungă durată. Zootehnia, de exemplu, necesită investiții continue în furaje și echipamente ce s-ar putea să nu genereze profit decât peste câteva luni sau peste câțiva ani. Deoarece piețele sunt în general complexe și au implicații atât interne, cât și internaționale, rezultatele producătorului pot fi afectate dramatic de evenimente din regiuni mai îndepărtate ale lumii (“boala vacilor nebune” a generat scăderea vânzărilor de carne de vacă în foarte multe țări). Un tip de risc ce pare să fie de o importanță crescândă este riscul de contractare, care implică un comportament speculativ și găsirea de parteneri contractuali stabili.

Riscul instituțional este rezultatul schimbărilor politicilor agricole și a altor legi ce afectează agricultura. Acest tip de risc se manifestă în general prin constrângeri neașteptate ale producției sau prin modificarea prețului input-urilor sau output-urilor. De exemplu, schimbarea legilor privind folosirea pesticidelor (la plante) sau a medicamentelor (la animale) poate influența costul de producție. Decizia unui alt stat de a limita importurile unui anumit produs poate modifica prețul produsului. Alte riscuri instituționale pot apărea din schimbarea politicilor ce afectează normele de igienă, prin restricții de folosire a pământului pentru protejarea sa sau modificări ale politicii fiscale sau de credit.

Riscul de personal este comun tuturor ramurilor de producție. Principalele surse ale acesturi risc sunt schimbări distrugătoare pot rezulta din evenimente ca moartea, divorțul, accidente sau sănătatea șubredă a unui manager sau a unor angajați. În plus, schimbarea obiectivelor angajaților poate efecta pe termen lung performanțele lor. Riscul de personal include și riscul conflictului de muncă.

Riscul ce privește mijloacele de producție este de asemenea comun tuturor afacerilor și cuprinde furtul, incendiul sau alte piederi și distrugeri ale echipamentului, clădirilor sau și ale altor mijloace de producție.

Riscul financiar diferă de celelalte riscuri ale afacerii prezentate pînă acum prin faptul că rezultă din modul cum capitalul firmei este obținut și finanțat. Riscul financiar este legat de împrumuturile avansate și de modul lor de rambursare, în condițiile variației veniturilor firmei. Un fermier poate fi supus fluctuațiilor ratei dobânzii pentru capitalul împrumutat sau sau poate fi în fața unor dificultăți cu lichiditățile dacă sunt insuficiente fonduri pentru plata creditorilor. Apelarea la împrumuturi înseamnă că o parte a veniturilor afacerii trebuiesc alocate pentru acoperirea datoriilor. Chiar și când fermierul se autofinanțează integral, operatorul de capital este totuși expus probabilității de a pierde capital sau oportunități de afaceri.

Riscul de faliment este o rezultantă a tuturor celorlalte categorii de risc. Între riscte categorii de risc. Între risc și faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea apariției falimentului este mai mare. Riscul de faliment este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea ca o întreprindere să nu-și mai poată îndeplini obligațiile de plată. Acest risc are este produs atât de factori interni cât și de factori externi. Riscul de faliment este riscul cel mai greu de cuantificat. Chiar dacă s-au creat multe modele de calculare a acestui risc, aceste modele nu dau întotdeauna previziuni corecte.

Riscul tehnologic este adesea tratat ca o componentă a riscului economic. Tehnologia are o influență mare asupra riscului economic. Introducerea rapidă de noi variante de producție și tehnici de producție oferă adesea pontențialul pentru creșterae eficienței, dar tot la fel de bine poate produce rezultate economice slabe, în special pe termen scurt. Amenințarea uzurii (folosirea de utilaje demodate) crează un alt risc major.

The Texas A&M Univesity a identificat patru mari surse de risc pentru fermierii americani:1

vremea și dezastrele naturale;

Fluctuațiile stării vremii afectează producția agricolă americană și pe cea mondială, influență ce se exercită asupra prețurilor produselor agricole. Producătorii din zootehnie sunt direct afectați prin impactul vremii asupra producției de furaje și indirect prin schimbări ale resurselor de hrană și al costului lor. Fenomenele dezastruoase ale naturii, pot de asemenea provoca dezastre ce conduc la uscarea culturilor, secetă și inundații, toate putând alterna într-o scurtă perioadă de timp.

tehnologia;

Tehnologia este reprezentată în agricultură anumite input-uri ale fermei, ca sămânța, controlul parazitologic și activele capitalului (utilajele agricole și clădirile). Performanțele ultimelor inovații sunt incerte, dar odată asimilate, pot schimba activitățile curente ale fermei și activele uzate. Cei ce adoptă mai repede noile tehnologii riscă mai mult, deoarece s-ar putea ca acestea să nu producă efectele scontate, dar au în schimb un avans tehnologic dacă tehnologiile devin eficiente. Prudenții au mai multe informații disponibile datorită activităților desfășurate de cei ce au aplicat deja inovațiile, dar marea majoritate a beneficiilor lor pot scădea. Inovatorii beneficiază de avantajul concurențial al randamentului de producție superior celui al prudenților.

atitudinea și preferințele consumatorilor;

Acestea influențează direct cererea de produse agricole și indirect politicile guvernamentale în domeniu. Neprevizionarea modificărilor preferințelor poate conduce la crearea de stocuri neeconomice.

instituțiile și politicile.

Factorii instituționali și politici cuprind o arie vastă de politici guvernamentale, cadrul legal al întreprinderii, al afacerilor și al performanței. Politicile guvernamentale afectează multe domenii. Cele mai importante politici sunt politicile agricole, comerciale, macroeconomice și de mediu.

Fermierii din Texas și Kansas2 au stabilit o listă cu principalele riscuri ce le afectează activitatea: variația prețului produselor de bază și a stocurilor acestora, modificarea prețului input-urilor, modificarea legislației de mediu, litigii neprevăzute, modificarea prețului utilajelor, problemele de sănătate ale fermierilor, modificarea ratei dobânzii, disponibilitatea forței de muncă. Aceasta este ordinea importanței riscurilor consideratp de către acești întreprinzători.

1.4. ANALIZA RISCULUI

Analiza riscului firmei constă în identificarea riscurilor existente și evaluarea consecințelor economice și financiare directe și indirecte ale acestora.

Aplicarea strategiilor de management a riscului denotă și preocuparea pentru analiza riscului activității.

În situații similare de risc fermierii pot acționa foarte diferit unul față de altul. Un studiu efectuat în SUA în 1996 arăta că producătorii agricoli cu cifră de afaceri mare (peste 250.000. $) foloseau în marea lor majoritate strategii de management al riscului, față de micii producători, care nu prea apelau la aceste strategii. (6)

Cunoașterea riscului în agricultură este importantă din mai multe motive. În primul rând, cei mai mulți producători au o aversitate față de risc atunci când se confruntă cu rezultate riscante. Cine are o aversitate față de risc acceptă rezultate ceva mai slabe, cu un risc redus, rezultate ce depind de nivelul aversității producătorului față de risc. În acest fel, strategiile nu pot fi evaluate separat în termeni de producție medie sau producție așteptată, dar totuși trebuie să ia în considerare riscul. În al doilea rînd, înțelegerea riscului ajută producătorii să dezvolte strategii de diminuare a probabilității realizării evenimentelor riscante și de împiedicare variațiilor extreme ale rezultatelor, precum falimentul.

Variabilitatea rezultatului (riscul) este cu atât mai bine stăpânită de agentul economic cu cât se manifestă un grad mai mare de flexibilitate.

Deoarece orice activitate economică presupune în derularea ei anumite riscuri, agenții economici nu și le asumă decât în măsura în care rentabilitatea economică recompensează riscurile.

Agricultura este o activitate riscantă din punct de vedere financiar. Producătorii sunt confrunțați zilnic cu o a mare variație a prețului, a venitului și a altor indicatori ce afectează rezultatele financiare și bunăstarea generală. Consecințele deciziilor sau acțiunilor nu sunt cunoscute cu certitudine decît la mult timp după ce acestea au avut loc și ca urmare rezultatele sunt mai bune sau mai slabe decât așteptările.

În România nu se aplică strategiile de diminuare a riscului decât în mică măsură. Una din cauze este și repartizarea terenurilor agricole. Astfel, 30% din proprietari sunt din mediul urban, iar 30% sunt săteni bătrâni. Ca urmare, suprafețele agricole nu sunt exploatate la maxim și nici în modul cel mai rațional posibil (8, p. 69).

2. RISCUL ECONOMIC

Majoritatea specialiștilor definesc riscul economic ca fiind incapacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului în care își desfășoară activitatea.

Riscul economic reprezintă principala componentă a riscului activității exploatațiilor agricole.

Riscul economic este cauzat de schimbări în activitatea economică a exploatației. Aceste schimbari sunt cauzate atat de factori de influență externi activității, cât și de factori interni. Principalii factori externi sunt recesiunea, progresul tehnic și tehnologic, sau schimbările de pe piață.

O sursă majoră de risc din mediul extern este riscul datorat inflației, care este o alta componentă importantă a riscului economic și are drept cauză modificarea puterii de cumpărare a cetățenilor. Acest risc are o mare influență asupra veniturilor producătorilor agricoli români.

Alți factori externi care influențează rezultatele firmei în funcție de natura activității și a poziției sale în mediul economic, sunt: creșterea salariilor, creșterea prețurilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică etc.

Riscul nu depinde doar de factorii externi (generali) menționați, ci și de factori interni, ca structura costurilor și măsura de variație a lor față de volumul de activitate.

În activitatea de diagnosticare a unei intreprinderi agricole, pentru a stabili riscul economic al intreprinderii, se diagnostichează funcțiunile de exploatare ale acesteia: funcția juridică, comercială, a producției – exploatării și a personalului. Rezultatul diagnosticurilor se materializează în puncte tari și puncte slabe.

Punctele slabe luate în considerare sunt: lipsă de contracte pe termen lung, marketing de proastă calitate, dezinteres pentru promovarea de noi produse, mod defectuos de organizare a producției, lipsa cointeresării materiale a personalului, dependența de clienți etc.

Disciplinele de analiză economică, economia intreprinderii si evaluare economică folosesc pentru aprecierea riscului economic metoda pragului de rentabilitate (punctul critic), care măsoară flexibilitatea întreprinderii în raport cu condițiile de exploatare. Aceasta metodă mai poartă și numele de analiză cost – volum – profit.

Pragul de rentabilitate este punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare sau punctul la care prețul de vânzare este egal cu costul unitar, rezultatul fiind nul.

În termeni de risc spunem că începând de la acest punct activitatea întreprinderii începe să devină rentabilă. Cu cât nivelul activității este mai îndepărtat de acest punct (în dreapta acestui punct) cu atât riscul este mai redus, iar activitatea întreprinderii este profitabilă.

Determinarea pragului de rentabilitate se face în unități fizice sau valorice, în număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate.

Elementul fundamental al poziționării pragului de rentabilitate îl constituie gruparea costurilor în funcție de dependența lor de volumul producției, în costuri fixe, respectiv costuri variabile.

Determinarea pragului de rentabilitate se face diferit in agricultură. In ramurile in care se asigură o continuitate a producției si a încasărilor (sere si unități zootehnice ce practică eșalonarea fătărilor) se folosesc indicatorii anuali ai activității.

Utilizarea indicatorilor anuali pentru determinarea pragului de rentabilitate pentru activitățile sezoniere (cultura plantelor, unități zootehnice ce nu practică eșalonarea fătărilor) este nerealistă, deoarece nu surprinde variațiile sezoniere.

Pentru a evidenția factorii sezonieri, se calculează după aceeași modalitate un prag real de rentabilitate, dar începând cu trimestrul în care marja asupra costurilor variabile cumulată de la începutul anului și până în momentul respectiv este pozitivă. În aceste condiții relațiile de calcul pentru pragul de rentabilitate sunt:

pragul de rentabilitate aparent (cu indicatori anuali)

.

iar,

unde:

CAPR – cifra de afaceri critică (nu ia în calcul sezonalitatea);

– marja costurilor variabile peste cifra de afaceri anuală;

CF – cheltuieli fixe;

– marja anuală a costurilor variabile ;

– cifra de afaceri anuală.

pragul de rentabilitate cu implicarea sezonalității

.

iar,

.

unde:

CAPR – prag de rentabilitate cu implicarea sezonalității;

– marja costurilor variabile peste cifra de afaceri trimestrială;

– marja anuală a costurilor variabile;

– cifra de afaceri trimestrială.

Acești ultimi doi indicatori sunt aferenți trimestrului în care marja cumulată de la începutul anului devine pozitivă.

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate pentru o funcție de producție liniară arată astfel:

Fig. 2.1. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate liniar.

În Qpr întreprinderea nu degajă nici profit, nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (cifra de afaceri) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variație a cifrei de afaceri antrenează o mare variație a profitului.

Când Q < Qpr, costurile depășesc cifra de afaceri, iar întreprinderea lucrează în pierdere.

Când Q > Qpr, costurile sunt compensate de cifra de afaceri suficient de mare pentru a degaja și profit. Cu cât Q este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai mult profitul crește, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt deja absorbite de veniturile realizate pînă la punctul critic).

Dacă prețul scade, acest fenomen va fi însoțit de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât și a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă. Ca o consecință directă, se va ridica nivelul pragului de rentabilitate, deci va avea loc o deplasare spre dreapta pe axa absciselor.

În cazul în care prețul crește, profitul crește la rândul său, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor.

Pentru unitățile agricole care produc mai multe produse, formula de calcul a pragului de rentabilitate este următoarea:

.

unde,

Rmcv – rata medie a marjei cheltuielilor variabile;

Gi – structura cifrei de afaceri;

Evaluarea riscului de exploatare se face pe baza indicatorului de poziție, numit și interval de siguranță (IS), determinându-se:

în mărimi absolute:

IS = CA1 – CAc

unde,

IS – indicele de siguranță;

CA1 – cifra de afaceri curentă;

CAc – cifra de afaceri critică.

Cu cât acest indice de siguranță are un nivel mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii este mai mare, iar riscul mai redus. Flexibilitatea absolută exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica producția și de a se adapta cerințelor pieței.

în mărimi relative:

unde,

– indicele de siguranță relativ

Acest indicator exprimă posibilitatea reducerii vânzărilor efective până la atingerea punctului de echilibru.

Mulți autori au stabilit legătura dintre anumite cifre ale nivelului indicelui de siguranță și nivelul riscului, dar în condițiile românești relevanța acestor cifre este mai redusă.

dacă abaterea cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate este mai mică de 10 %, situația este instabilă;

dacă abaterea cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate se situează între 10 % și 20%, situația este relativ stabilă;

dacă cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu peste 20 %, situația este instabilă;

In analiza riscului economic se folosește și efectul de pârghie de exploatare.

Efectul de pârghie de exploatare măsoară creșterea relativă a profitului (fără cheltuieli și venituri financiare) care rezultă dintr-o creștere relativă a producției. Acest indicator ne arată cu cate procente se modifică profitul la modificarea cu un procent a producției.

Coeficientul pârghiei de exploatare (PE) are două formule, cu rezultat identic:

; pentru întrerprinderile monoproductive;

sau

. pentru producțiile diversificate.

unde:

p – prețul unitar;

v – costuri unitare variabile;

F – cheltuieli fixe;

q – producția fizică.

Cu cât pârghia de exploatare este mai mare riscul crește. Mici nerealizări ale producției conduc la dificultăți financiare mari. Cu cât pârghia de exploatare este mai mică, cu atât firma se îndepărtează de punctul critic, având un risc de exploarare mic.

Cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari cu atât pârghia de exploatare este mai mare și deci riscul de exploatare este mai mare. Pe măsură ce crește capitalizarea firmelor crește și riscul de exploatare.

Alți indicatori ai riscului de exploatare:

Gradul efectiv de utilizare a capacității de producție (Guef)

Gradul de utilizare a capacității de producție în punctul critic (Gupr)

Este esențial pentru un producător ca nivelul producției să fie aproape de capacitatea de producție.

3. RISCUL FINANCIAR

Pentru desfășurarea activității, întreprinderea utilizează atât resurse financiare proprii cât și resurse financiare împrumutate, care se deosebesc prin costul pe care îl generează.

Riscul financiar reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Spunem că o exploatație agricolă este supusă unui risc financiar atunci când apelarea la îndatorare nu generează eficiență, adică rata rentabilității economice este mai mică decât rata dobânzii capitalului împrumutat. (2, p. 101)

Activitatea financiară a intreprinderii agricole este una din cele mai importante, deoarece în afara puținelor intreprinderi mari care se autofinanțează, majoritatea exploatațiilor agricole de dimensiuni mai mari apelează la credite. Pentru exploatațiile mici, riscul financiar are o importanță mai redusă, deoarece apelează rar la credite ca urmare a condițiilor de împrumut. Atât pentru fermele mari, cât si pentru cele mici ar fi avantajoasă plata dobânzilor nu tot timpul anului, ci la recoltarea producției.

Vulnerabilitatea financiară a unei exploatații agricole poate fi apreciată prin analiza principalilor indicatori financiari.

Diagnosticul funcțiunii financiare a exploatatiei agricole poate evidentia următoarele puncte slabe:

Insuficiența fondului de rulment pentru acoperirea necesarului de fond de rulment;

Grad de îndatorare mai mare decât media sectorului;

Durate de rotație mai mari pentru activele circulante etc.

Reducerea riscului financiar presupune accelerarea vitezei de rotație a activelor, creșterea rentabilității comerciale, fundamentarea politicii financiare care să permită valorificarea conjuncturilor favorabile etc.

Este necesară evidențierea a două categorii de riscuri: riscul îndatorării și riscul de credit.

3.1. RISCUL ÎNDATORĂRII

Riscul îndatorării mai este cunoscut și sub denumirea de efect de levier, adică influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalurilor proprii ale întreprinderii.

Formula de calcul a levierului este:

.

unde:

re – rata rentabilității economice;

rd – rata dobânzii;

rf – rata rentabilității financiare;

Influența îndatorării asupra rentabilității financiare poate fi reprezentată grafică sub următoarea formă:

Fig. 3.1. Influența îndatorării asupra rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare depinde de corelațiile care există între rata rentabilității economice și rata dobânzii, iar pe de altă parte de nivelul îndatorării.

Întreprinderea care apelează la credite se poate afla în situația de:

siguranță, când re > rd. Apelarea la credite va conduce la îmbunătățirea rentabilității financiare. Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât rata îndatorării este mai mare;

risc, când re < rd. Apelarea la credite va conduce la diminuarea performanțelor, ceea ce impune minimizarea gradului de îndatorare;

indiferență, când re = rd. Apelarea la credite nu influențează gradul de risc al întreprinderii.

O scădere a activității amplifică pierderile unei societăți îndatorate, deoarece cheltuielile financiare sunt inelastice. Astfel se stabilește o legătură între riscul de exploatare și riscul îndatorării.

În cazul unei întreprinderi profitabile, costul îndatorării trebuie calculat după impozitare, deoarece cheltuielile financiare fiind deductibile din baza impozitată vor antrena o economie de impozit,

Riscul financiar se determina si cu ajutorul pragului de rentabilitate global.

Dacă se consideră dobânda la creditele obținute ca fiind cheltuială fixă, atunci se poate calcula pragul de rentabilitate global cu relația:

.

unde:

CAc – cifra de afaceri critică;

CF – cheltuieli fixe;

mcv – marja peste costurile variabile.

Evaluarea riscului se face cu ajutorul indicatorului de poziție, la fel ca la riscul economic.

3.2. RISCUL DE CREDIT

Riscul de credit este calculat de către bănci în special, atunci când acordă credite agenților economici. Băncile ajută în general dacă afacerea e prosperă, riscurile pe care și le asumă fiind limitate. Din acest punct de vedere banca evaluează performanța financiară a întreprinderii în funcție de informațiile privind: descrierea activității, cifra de afaceri, venitul net, capital propriu, datorii, comparații cu anii anteriori, plan de afaceri etc.

Indicatorii de performanță financiară urmăriți de bancă sunt:

1.

2.

3.

unde,

4.

5.

.

Pe baza practicii dintr-o perioadă recentă, în țările cu economii concurențiale dezvoltate, s-a ajuns la o anumită grilă, prin care băncile evaluează performanțele financiare ale firmei, în funcție de care acceptă sau nu solicitările de credite bancare. Aceste performanțe sunt sintetizate în felul următor:

Indicatorii de performanță calculați de bănci

Tab. 3.2.

Cele cinci categorii de încadrare a performanțelor financiare ale solicitanților de credite bancare pe termen scurt au următoarele semnificații:

Categoria A – Împrumutatul are în mod sigur capacitatea de a rambursa ratele scadente și de a-și plăti dobânzile datorate din propriile resurse, iar pentru viitor se prefigurează a avea o situație financiară solidă;

Categoria B – Împrumutatul are o situație financiară stabilă, chiar dacă există și unele aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar;

Categoria C – Împrumutatul se confruntă cu câteva aspecte nestisfăcătoare din punct de vedere financiar, care afectează capacitatea de rambursare a creditelor scadente;

Categoria D – Împrumutatul se caracterizează printr-un număr important de aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar, care-i periclitează capacitatea de rambursare a creditelor;

Categoria E – Performanța financiară a împrumutatului este slabă, încât rambursarea creditelor scadente și plata dobânzilor datorate sunt imposibile.

Modelul BCR este aplicat de către această bancă începând cu 1993 și a fost îmbunătățit pe parcurs. (3, p.386 – 391)

Modelul BCR împarte activitatea firmei pe 18 criterii, fiecare cu anumite subcriterii, și cu ajutorul unui sistem de punctaj și a unei scări valorice, permite încadrarea firmei într-una din următoarele categorii:

sub 5 puncte categoria E

6 – 10 puncte categoria D

11 – 16 puncte categoria C

17 – 25 puncte categoria B

peste 25 puncte categoria A

Criteriile luate seamă la calcularea riscului de credit sunt:

forma de organizare;

sector (ramură) de activitate;

poziția unității în ramură și subramură;

calitatea conducerii;

personalul unității;

echipamente de producție existente;

tehnologie;

capacități de producție și gradul lor de utilizare;

lichiditatea curentă;

solvabilitatea;

gradul de îndatorare generală;

viteza de rotație a activelor circulante;

rentabilitatea capitalurilor proprii;

acoperirea dobânzii din profit;

dependența de piețele de aprovizionare și de desfacere;

garanții;

strategia de dezvoltare;

perpectiva unității.

Cu cât activitatea întreprinderii este evaluată cu un punctaj mai mare, cu atât banca este mai dispusă să ofere creditare. BCR ia decizia de creditare dacă întreprinderea se încadrează cel puțin în categoria C.

4. RISCUL COMERCIAL

Pe parcursul derulării contractului comercial pot apărea atât pentru vânzător cât și pentru cumpărător o serie de riscuri. Cauzele care generează aceste riscuri sunt numeroase și pot fi de natură comercială sau necomercială.

În grupa riscurilor necomerciale sunt incluse cele determinate de: starea de război, expropierea, schimbarea regimului politic, calamități naturale etc. Nu este deloc de neglijat riscul care poate să apară în schimburile internaționale, în special în perioada actuală, când agenții economici din România nu au încă experiența necesară.

Riscurile comerciale trebuiesc prevăzute încă în faza precontractuală. În speță negociatorii au obligația profesională să elaboreze strategia din cadrul căreia nu pot lipsi ipotezele posibile ale riscurilor. Evident, comensurarea consecințelor posibile ale riscurilor previzibile privind o anumită tranzacție presupune o documentare temeinică sub aspect statistic și în toate cazurile juridico – economice, documentare care trebuie să fie fundamentată pe un șir de observații îndestulător de mare prentru a trage o concluzie cu o probabilitate matematică, cât mai mare. La documentarea axată pe bazele statistice aparținând perioadei anterioare luată în analiză trebuie asociate datel furnizate de prognoze formulate de diferite instituții de specialitate sau intuite de fiecare comerciant în parte, pe baza experienței și a studiilor personale întreprinse.

Pentru operațiunile de import – export apărea următoarele riscuri:

Principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract extern

Fig. 4.1.

Sursa: Negruș, M. – Plăți și garanții internaționale. Editura ALL 1996.

Riscul în marketing se manifestă în următoarele domenii: lansarea produselor noi, investițiile, cercetarea – dezvoltarea, amplasarea depozitelor, negocierile comerciale, perfecționarea produselor și personalului etc.

4.1. CONTRACTELE COMERCIALE

Contractul este definit în general ca o înțelegere scrisă sau verbală între două sau mai multe părți ce prevede obligația de a face sau de a nu face un anumit lucru. În agricultură, contractele dintre producători și agribusiness conțin clauze asociate cu producerea sau distribuirea unui produs. Prin combinarea diferitelor funcții de marketing, contractarea reduce în general expunerea la risc a părților. Pe lângă cerințele de calitate ale producției, contractele mai pot include prețul, cantitățile ce se vor obține și serviciile prevăzute.

Contractele agricole sunt înțelegeri încheiate de producători, prin care se obligă să furnizeze produse în cantitățile și la calitatea contractată cu un client la termenele stabilite pe baza unei înțelegeri specifice de plată.

O treime din producția agricolă a Statelor Unite este aprovizionată pe baze contractuale.

Contractele agricole pot fi foarte avantajoase pentru producători, prin diminuarea riscului de preț, prin facilitarea creșterii capacității de producție, prin preluarea anumitor datorii și prin stimularea lor să producă la un nivel calitativ superior.

Producătorii contractează producția din diverse motive, ca stabilitatea încasărilor, obținerea de randamente mai mari, securitatea marketingului și accesul la capital. Procesatorii încheie contracte pentru a controla nivelul achizițiilor, ca să mărească flexibilitatea cererii consumatorilor și pentru a-și extinde și diversifica operațiile. Toate aceste motive reflectă eforturi de a asigura o uniformitate a producției pe piață.

Formele de contract și clauzele lor specifice și termenele lor diferă mult de la produs la produs și de la un producător la altul. Firmele contractante pot avea înțelegeri de control asupra deciziei de producție a fermierului, în funcție de tipul și natura contractului. În general, în agricultură sunt două mari tipuri de contracte: contracte de marketing și contracte de producție.

Aflată în situația de a vinde, o exploatație agricolă poate opta pentru următoarele acțiuni:

stocarea. Această soluție poate urmări intrarea pe piață doar la un preț convenabil. Soluția este ea însăși riscantă, deoarece marea majoritate a produselor agricole nu permit stocarea lor, iar costurile de stocare trebuiesc reflectae în preț;

vânzarea pe piața la vedere. Trebuie ales momentul în care se obțin cele mai mari avantaje din această operațiune. Aceasta presupune o atentă analiză a pieței și anticiparea evoluției pieței;

contracte Forward. Aceste contracte pot genera riscuri privind neplata contravalorii mărfurilor expediate sau probleme cu impozitele și taxele plătite pentru mărfurile neîncasate integral.

contracte la vedere cu preț fix. Acest tip de contract este eficient în situații de supraproducție sau dacă prețul convenit este favorabil producătorului;

contracte cu clauze de preț ulterioare. Permit vânzătorului să stabilească prețul la o dată ulterioară.

contracte cu preț minim garantat. Acest tip de contract stabilește prețul minim garantat cu puțin mai jos decât prețul de la data încheierii contractului.

contractele hedging. Prețul viitor este fixat în contract, dar plata poate fi efectuată la prețul la termen.

În afară de contractul cu preț fix, toate celelalte tipuri de contract presupun riscuri.

Pentru operațiunile de comerț exterior, producătorii agricoli încheie adesea alte tipuri de contracte: contracte internaționale de livrări de mărfuri în contrpartidă, contracte internaționale de colaborare în producție și contracte forward.

Contractul internațional de livrări de mărfuri în contrapartidă

Contractul internațional de livrări de mărfuri în contrapartidă este contractul convenit între doi sau mai mulți parteneri din țări diferite, în scopul realizării unui schimb reciproc de mărfuri prin evitarea folosirii mijloacelor sau instrumentelor de plată, pe baza operațiunilor de compensații și al operațiunilor paralele.

Acest contract presupune încheierea a două sau mai multe contracte comerciale internaționale, care se intercondiționează reciproc, în sensul că cele fiecare parte se obligă să încheie cu cealaltă un contract de import sau export, iar prin aceasta se asigură realizarea operațiunilor de compensație sau a operațiunilor paralele între partenerii contractuali. În asemenea condiții realizarea importului de mărfuri este condiționată de realizarea unui export de mărfuri echivalent sau de valoare apropiată, în funcție de operațiunile pe baza cărora a fost încheiat contractul internațional de livrări de mărfuri în contrapartidă. Avantajul încheierii acestor contracte constă în aceea că elimină instrumentele de plată tradiționale din raporturile comerciale și contribuie la evitarea efortului valutar și de aceea ele cunosc în prezent o extindere tot mai mare.

Formele în care se practică acest contract sunt: operațiunile de compensație și operațiunile paralele. Operațiunile de compensație presupun schimburi echivalente de mărfuri, iar operațiunile paralele presupun și folosirea devizelor pentru plata mărfurilor necompensate.

Compensația poate fi particulară sau globală (cliring), practicată la nivel guvernamental. Compensația particulară poate fi simplă (între doi parteneri) sau progresivă (când participă mai mulți parteneri din fiecare țară).

Contractul internațional de cooperare în producție

Cooperarea economică internațională se caracterizează prin aceea că raporturile juridice contractuale dintre parteneri sunt de regulă de lungă durată, obiectul activității cooperării este extrem de diversificat, urmărește avantaje economico – sociale rezultate din conlucrarea partenerilor și nu simplul schimb de valori materiale, iar decontarea reciprocă are loc prin mecanismul creditelor rambursabile și prin rezultatele cooperării.

Cooperarea în producție cunoaște mai multe feluri:

specializarea sectorială internațională a producției agricole (în Comunitatea Europeană de exemplu);

construirea de obiective, livrarea de utilaje, tehnologii și documentații rambursabile în mărfuri la nivel național;

coproducția în întreprinderi din țări diferite;

subproducția sau subcontractarea;

producția la comandă (lohn)

Cooperarea în producție se poate realiza și sub alte forme, însă indiferent de forma în care se prezintă, are la bază o relație contractuală de cooperare.

Contractul Forward

Contractul Forward este convenția prin care vânzătorul se obligă față de cumpărător să livreze contra plată, la o dată viitoare prestabilită, o marfă, o valută sau un activ financiar, la prețul convenit în momentul prefectării contractului.

Toate elementele se stabilesc în momentul perfectării contractului, cu excepția valorii. Aceste contracte se încheie în afara bursei și nu sunt standardizate.

Contractele de producție sunt în mod normal asociate cu integrarea verticală, unde firma coordonatoare a agribusiness-ului controlează toate aspectele producției. (5)

Pentru un producător agricol încheierea unui asemenea contract necesită studierea avantajelor și dezavantajelor ce decurg din integrare. Prețul asigurării cash-flow-ului poate fi mare, prin limitarea puterii decizionale și pierderea anumitor oportunități de afaceri datorită fixării prețului de către firma coordonatoare a agribusiness-ului.

Există dezavantaje de ambele părți, atât din perspectiva beneficiarului, cât și cea a cultivatorului. Clienții care aleg producători ineficienți pot pierde o mare sumă de bani pentru rezolvarea problemelor ivite. Potențialul cultivatorilor de a deveni proprietari independenți este pe undeva limitat. Cultivatorii pot să aibă dificultăți în a economisi destul pentru anumite necesități sau echipamente datorită plăților fixe.

Contractele de producție stabilesc calitatea și cantitatea produselor furnizate clientului și tipul de compensații pe care cultivatorul le va primi pentru serviciile prestate. Deoarece clienții controlează cantitatea produsă și metodele de producție folosite, ei tind să exercite o influență mai mare asupra termenilor contractului.

Un avantaj al contractelor de producție este acela că producătorul și clientul împart riscurile producției și marketingul produselor. Un alt avantaj este acela că financiar este mai ușor a se asigura fonduri, deoarece fondurile se pot obține atât direct de la client cât și indirect de la alți creditori ce sunt siguri de rambursarea creditului.

O altă potențială problemă a cultivatorului este durata contractului. Durata contractului poate fi cu mult mai mică decât termenele de rambursare pentru echipamente și utilități. Dacă producătorii se află în această situație, trebuie să se gândească cum să-și plătească datoriile când va înceta contractul. Înainte de a lua în considerare detaliile unui contract, cele două părți trebuie să ia în considerare reputația partenerului. Unele contracte nu se pot rupe ușor.

Contractele din filierele agroalimentare sunt cele negociate între un cumpărător din filieră, care este procesator și un vânzător din alt nivel al filierei (producător agricol). Producătorii de furaje concentrate sunt alături de marile lanțuri de magazine principalii contractanți a producției agricole. Cumpărătorul este principalul beneficiar al acestor contracte, deoarece se asigură o stabilitate a achizițiilor și își poate uniformiza producția. Se poate spune că acest cumpărător câștigă controlul livrărilor și în plus diminuează riscul vânzătorului de a găsi o piață. Vânzătorul obține adesea un preț mai bun ca cel de pe piața la vedere. Contractele filierelor agroalimentare reduc controlul producătorului agricol, dar în schimb avantajează consumatorul prin stabilitatea prețului.

Contracte de management a producției. Aceste contracte dau un control suplimentar cumpărătorului într-un sistem de producție închis. Aceste contracte se încheie atunci când o decizie tehnologică sau economică a producătorului poate avea un impact mare asupra filierei. Acest tip de contract transferă o parte a riscului de preț al producătorului asupra beneficiarului. Unii producători folosesc aceste contracte pentru a obține finanțarea producției în extrasezon.

Contracte încheiate cu amontele filierei. Prin asemenea contracte, un producător agricol încearcă să controleze resurse esențiale pentru producția sa. Aceste contracte se încheie pentru a se asigura un nivel cert al calității produselor.

Contractele de marketing se încheie între un client (de obicei un procesator, producător alimentar sau comerciant) și un producător. Ei stabilesc un preț sau un mecanism de stabilire a prețului și livrările pe piață pentru produse înainte de recoltă sau înainte ca produsul să poată intra pe piață.

Producătorii agricoli pot chiar ei să încheie astfel de contracte cu alți producători agriocoli, dacă procesează produsele contractate (furaje, carne etc.).

4.2. RISCUL PRIVIND BONITATEA PARTENERILOR COMERCIALI

Pentru evitarea anumitor riscuri comerciale, în special în cazul vânzărilor pe credit este importantă verificarea bonității cumpărătorului. (1, p. 273-274)

Dacă din perspectiva teoretică necesitatea acestei verificări este evidentă, din punct de vedere practic apar unele dificultăți. Acestea țin în special de secretul afacerii cât și de capacitatea cumpărătorului de a accede la informațiile dorite.

Sub aspect metodologic există două surse de informații:

surse de informare indirecte, în care includem cele obținute de la băncile comerciale, de la partenerii de afaceri tradiționali, societăți de consultanță, informații din Monitorul Oficial etc.

surse de informare directe, axate pe analiza unor documente contabile și financiare a partenerului.

În cadrul primei grupe de surse, cel puțin pentru oamenii de afaceri din România se pot exploata informații statistice de la Registrul Comerțului, cele de la partenerii comerciali tradiționali și de la societățile de consultanță. Bilanțul sintetic publicat în Monitorul Oficial poate oferi informații despre lichiditatea și solvabilitatea firmei.

Partenerii comerciali tradiționali, care prin comportarea pe care au avut-o pe parcursul derulării mai multor contracte și-au câștigat încrederea pot fi folosiți cu succes pentru a obține informații asupra bonității unor firme care își desfășoară activitatea pe aceeași piață cu ei.

Dacă această cale prezintă avantajul că nu presupune cheltuieli cu comisioane, ea trebuie privită totuși cu circumspecție. Practica dovedește că din cauza unor interese comune și alteori din cauza unor interese contradictorii, unele informații primite de la asemenea parteneri au un anumit grad de subiectivism.

Firmele de consultanță, prin specificul activităților lor, cunosc bonitatea clienților, în special în cazul societăților de factoring. În procesul de derulare a încasărilor, de urmărire a clienților litigioși, de punere în executare a titlurilor etc., societățile de factoring reușesc să cunoască bonitatea acestora, devenind astfel consilieri ai firmelor, ale căror creanțe provenite din livrări de mărfuri le valorifică. Societățile de factoring, prin relațiile financiare pe care le întrețin între ele sunt în măsură să dea informații, chiar și asupra întreprinderilor ale căror debite sunt urmărite de alți parteneri de afaceri.

În cazul în care bonitatea partenerului de afaceri este precară, se vor introduce în mod obligatoriu măsuri asiguratorii în proiectul de contract sau atunci când este cazul se renunță la afacere.

4.3. RISCUL PRIVIND NEGOCIEREA NEURMATĂ DE ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

În foarte multe cazuri negocierile nu se finalizează prin încheierea unor contracte economice. Motivele pot fi diverse, imputabile atât cumpărătorului cât și vânzătorului sau deseori nu pot fi imputate niciunei părți. Sunt însă și cazuri când “vina” eșuării aparține cumpărătorului. (1, p. 274)

În această situație trebuie să se țină seama în mod obligatoriu de următoarele:

negocierea a implicat timp, bani iar uneori ratarea afacerii cu alți parteneri potențiali;

în cadrul negocierilor s-au desconspirat, în limitele prudenței, anumite secrete de afaceri care utilizate pot aduce prejudicii celui care le deținea.

Vânzătorul trebuie să își ia anumite măsuri de precauție: să nu dezvăluie nici o informație confidențială, verificarea bonității cumpărătorului, solicitarea unei sume de bani care să servească drept cauțiune când bonitatea acestuia este precară.

4.4. RISCUL DE PREȚ

Prin risc de preț se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi sau a unui câștig la un contract ca urmare a modificării în timp a prețului practicat pentru produsul respectiv (de aceeași calitate, parametri funcționali etc.).

riscul de preț pentru vânzător apare în situația în care, în intervalul dintre momentul contractării și cel al încasării contravalorii produsului a avut loc o creștere de preț. Dacă abordăm viziunea negativistă a riscului, această situație avantajează cumpărătorul;

riscul de preț pentru cumpărător apare în situația în care între momentul contractării și cel al plății are loc o micșorare a prețului la marfa din contract.

Este necesar ca în contracte să se includă clauze care să protejeze de pierderi cele două părți.

Clauza de escaladare a prețurilor

Această clauză este benefică în contractele de lungă durată și când agentul economic nu are în vedere operații speculative. Comisia Economică ONU pentru Europa recomandă următoarea formulă posibil de utlilizat în stabilirea clauzei de escaladare a prețurilor:

.

Condiții:

sau

.

unde:

PL – prețul de livrare;

PC – prețul de contract;

a – reprezintă o marjă de siguranță (este fixă), fiind în fond, procentul

din cost care se consideră constant;

b – coeficientul ce reprezintă ponderea materiilor prime și materialelor în

prețul total al prudusului;

c – coeficient ce reprezintă ponderea salariilor în prețul total al produsului;

M1, M2 –costul materiilor prime sau al materialelor la data încheierii

contractului “0” și la data livrării sau a scadenței ratei creditului “1”;

S0, S1 – salariile medii în respectiva ramură de producție sau într-o țară dată

în cele două momente.

Această formulă are un caracter general și de aceea trebuie particularizată de la caz la caz. Însă, în utilitatea formulei de escaladare a prețurilor pot fi distinse mai multe momente de analiză care au în vedere:

structura costului de producție la produsul care face obiectul negocierii;

evoluția prețurilor la materiile prime și materialele care intră în componența produsului;

ponderea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilor în structura produsului;

evoluția salariilor și a inflației.

Clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora pe piața reprezentativă a produsului

Se folosește în special, în cazul cumpărării de mașini și utilaje prin includerea în contract a unei clauze care prevede piața reprezentativă a produsului, publicația de referință, modalitatea de aplicare și calculul prețului. Când publicația aleasă ca referință are prețurile exprimate într-o altă valută decât valuta în care urmează să se efectueze plata este necesar să se prevadă și modificările cursului valutar. Prețul de livrare va fi determinat de prețul de contract influențat cu indicele prețului respectiv pe piață.

,

unde:

Pe – prețul efectiv plătit după aplicarea clauzei;

P0 – prețul de contract;

Ip – indicele de preț de pe piața reprezentativă pentru produsul de contract.

În cazul în care produsul exportat nu se regăsește într-o publicație, acesta se asimilează cu un alt produs. Există și o variantă simplificată de acoperire a riscului de preț. Aceasta constă în stabilirea prețurilor inițiale cu luare în considerare a indicilor de creștere a acestora.

Această clauză apare în contractele producătorilor agricoli cu furnizorii de utilaje agricole.

Consolidarea valorii contractului prin plata în mărfuri

Pentru produsul achiziționat (de regulă un produs complex) cumpărătorul se obligă să plătească cu alte produse. Asfel consolidarea prețului apare indirectă prin echivalența dintre mărfurile care fac obiectul contractului. Prin această clauză are loc o distribuire a riscurilor ce pot apărea din evoluția prețurilor între cei doi parteneri pe timpul derulării contractului: riscul evoluției prețurilor la produsele complexe, vândute pe credit și riscul evoluției prețurilor la produsele în care s-a convenit să se ramburseze creditul acordat.

Această clauză apare des în contractele de achiziție de utilaje agricole sau este impusă prin anumite legi ce reglementează creditul agricol.

Nu întotdeauna trebuie să se facă apel la aceste clauze. Atunci când se dețin informații despre evoluția viitoare a pieței produsului, a ratei inflației se recomandă specularea modificărilor prețurilor. Firmele puternice utilizează selectiv și corelat tehnicile de contracarare a riscului de preț. Utilizarea selectivă presupune pe de-o parte, însăși opțiunea de a se utiliza sau nu astfel de tehnici potrivit poziției (vânzător, cumpărător), iar pe de altă parte în condițiile plasării lor, care dintre ele urmează a fi avute în vedere. Utilizarea corelată presupune atât comisiunea diferitelor tehnici între ele pe parcursul derulării contractului, cât și interdependența dintre aceste tehnici și celelalte elemente ale contractului de vânzare.

4.5. RISCUL VALUTAR

Prin risc valutar înțelegem posibilitatea apariției unei pierderi sau a unui câștig în urma unei tranzacții internaționale ca urmare a modificării cursului (deprecierea sau reapreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului și data efectuării încasării sau plății în valută. (1 – pag.279)

Orice operațiune de import – export presupune existența a două părți: importatorul și exportatorul. Fiecare dintre aceste două părți poate fi afectată de riscul valutar al operațiunii de import – export.

Exportatorul înregistrează o pierdere în situația în care la data încasării sumei, valuta de contract are o putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii contractului. Dacă puterea de cumpărare a valutei de contract crește atunci exportatorul câștigă.

Importatorul înregistrază o pierdere în situația în care la data plății, valuta în care s-a încheiat tranzacția are o putere de cumpărare mai mare decât în momentul încheierii contractului. El va avea de câștigat atunci când valuta de contract se devalorizează.

Un producător agricol poate fi atât exportator cât și importator. Astfel, el exportă produsele agricole și importă utilaje, material genetic, îngrășăminte chimice etc.

Pornind de la principiul că riscul valutar înseamnă posibilitatea de a câștiga sau pierde gestionarea acestuia trebuie să se țină seama de următoarele aspecte:

riscul fiind un eveniment probabil și viitor, este mare și cuantificarea lui necesită din partea celor care trebuie să adopte măsuri, stăpânirea unui ansamblu de informații și experiență care să permită o apreciere cât mai corectă a desfășurării evenimentelor viitoare;

tehnicile existente și folosite pentru evitarea riscului valutar nu apar în totalitate ca soluții optime, aceasta deoarece apelul la clauze valutare, de exemplu, nu elimină numai eventualele pierderi ca urmare a evoluției nedorite a cursului valutar, dar elimină și câștigurile posibile;

în contextul actualului sistem de cursuri fluctuante și în general, a conjuncturii financiar – monetare internaționale instabile, apelul la tehnicile de evitare sau atenuare a riscului valutar nu înseamnă că firma este pusă la adăpost în întregime de orice tip de influență negativă rezultată din fluctuațiile cursurilor valutare.

Succesul unei speculații a riscului valutar depinde de volumul de informații al speculatorului pe baza cărora face predicția cursului valutei de contract. La baza deciziei stă speranța de câștig (SE).

În foarte multe cazuri speculatorii estimează, pe baza informațiilor pe care le dețin probabilitatea creșterii sau descreșterii cursului.

Condiția de câștig este:

pentru exportator SE > 0;

pentru importator SE < 0.

Unde:

V – valoarea contractului;

K(T1SP) – cursul monedei de contract față de moneda de referință estimat în scenariul S0 (scădere);

K(T1S0) – cursul monedei de contract față de moneda de referință estimat în scenariul SP (creștere);

Psp – probabilitatea cu care se apreciază scenariul SP;

K(T0) – cursul monedei de contract la momentul inițial T0.

Riscul se poate calcula cu abaterea medie pătratică

Adesea la semnarea contractelor de import – export, partenerii stabilesc în contract folosirea de clauze pentru a reduce riscul valutar. Sunt și întreprinderi ce nu folosesc astfel de clauze, mai ales dacă sunt sigure că nu sunt în situație de risc valutar sau doresc să speculeze pe baza acestor contracte.

Principalele metode de reducere a riscului valutar sunt:

Acoperirea riscului valutar prin clauza valutară simplă.

Se utilizează atunci când comercianții au un interes față de două valute legând moneda din contract cu o valută etalon. Plata se face într-o valută etalon și clauza intră în funcțiune atunci când se înregistrează o modificare peste o anumită limită (precizată în contract ± X%) a valutei din contract față de valuta clauzei. Suma de plată se calculează după relația:

Unde:

S0 – valoarea contractului în valuta de contract;

; – cursul valutei de contract în raport cu valuta etalon la momentul

T0, respectiv T1

Acoperirea riscului prin clauza coșului valutar simplu.

Metoda este similară cu prima, numai că de data aceasta valuta de contract se leagă cu un coș de valute.

Valutele trebuiesc diferențiate ținând seama de:

importanța valutei pe piața internațională;

ponderea detinută de valută in pasivul balanței de încasări și plăți valutare a firmei etc.

Acoperirea riscului prin clauza coșului valutar ponderat.

Fiecărei valute din coș i se acordă un anumit coeficient de importanță ținând seama de cele precizate mai sus. Suma de plată se va calcula cu relația:

Acoperirea riscului prin clauza DST.

La data fiecărei plăți se va compara cursul monedei de plată cu cursul de referință. Dacă între cele două valute va rezulta o diferență mai mare de ± 2%, valoarea plății respective va fi recalculată în mod corespunzător.

Acoperirea riscului prin sincronizarea încasărilor si plăților în aceeași valută.

Întreprinderile care efectuează atât operațiuni de export cât și operațiuni de import pot limita riscul valutar prin compensarea plăților și încasărilor într-o valută determinată, riscul apărând doar pentru soldul operațiunilor efectuate în aceeași monedă sau pentru intervalul de timp ce nu poate fi sincronizat între plăți si incasări.

Acoperirea la vedere.

Operațiunile la vedere se fac de regulă în scopul obținerii valutei necesare unei plăți internaționale , în condițiile în care în disponibil se află alte valute și bineînțeles pentru optimizarea portofoliului de valute. În condițiile în care în portofoliul valutar al unei firme, valutele în proces de depreciere au o pondere mare acestea se pot vinde pe alte valute mai stabile sau în proces de repreciere. Dacă nu se face acest lucru în viitor pentru procurarea unei valute ”tari” vor trebui tot mai multe valute ”slabe”. Caracteristic operațiunilor la vedere este faptul că acestea permit ca într-un interval de timp scurt să se ”scape” de o valută în suferință, în proces de depreciere, procurându-se o valută mai stabilă, în momentul repectiv, denumită și ”valuta de refugiu”. Totuși trebuie manifestată o anumită prudență, deoarece în momentele de tensiune valutară, când se petrec ”răsturnări” de cursuri valutare au loc mari deplasări de fonduri de la o valută la alta cu consecințe uneori imprevizibile. De aceea acoperirea la vedere trebuie să urmărească o structură echilibrată a portofoliului de valute și o corelare a acestuia cu fluxurile de încasări și plăți..

Acoperirea la termen.

Acoperirea la termen este pe plan international una dintre cele mai uzitate tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar în cazul operațiunilor comerciale a căror derulare nu depășește de regulă un an. Operatiunea se execută la un curs determinat, denumit curs la termen.

Operatiunea Swap si hedging.

In operațiunile hedging se utilizează un curs limitat. Clientul indică un curs limită pentru ordinul ce trebuie executat. Operațiunile swap sunt operațiuni la termen în mod ferm.

Anticipări și amânări în efectuarea plăților si încasărilor.

Cazul 1 Moneda de contract are tendința de repreciere (pentru exportator);

amânarea livrărilor până la termenul maxim posibil;

întârzierea încasărilor;

prelungirea termenelor de încasare.

Cazul 2 Monedă în proces de depreciere (pentru exportator)

livrări anticipate;

grăbirea încasărilor;

scurtarea termenelor de încasare.

Cazul 3 Monedă în proces de repreciere (pentru importator)

importuri anticipate;

grăbirea efectuării plății;

scurtarea termenelor de plată.

Cazul 4 Monedă în proces de depreciere (pentru importator)

amânarea importurilor;

amânarea efectuării plății;

termene de plată mai lungi.

5. RISCUL DE FALIMENT

5.1. CARACTERIZAREA RISCULUI DE FALIMENT

Riscul de faliment este o rezultantă a tuturor celorlalte riscuri ale activității unei exploatații agricole.

Între risc și faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea apariției falimentului este mai mare.

Riscul de faliment este strâns legat de starea de solvabilitate, reflectând posibilitatea ca o întreprindere să nu-și mai poată îndeplini obligațiile de plată.

Pe parcursul activității desfășurate, întreprinderea poate să cunoască din punct de vedere al posibilității de a-și onora obligațiile diferite situații: (2, p. 105)

dificultăți temporare sau ocazionate de neacoperirea în termen a unei creanțe, datorită unor neconcordanțe de moment, care nu pun în pericol echilibrele fundamentale și nu afectează imaginea firmei;

dificultăți financiare periodice care deși nu pun în pericol viabilitatea întreprinderii conduc la degradarea imaginii întreprinderii;

dificultăți financiare permanente care reflectă o fragilitate economică și financiară structurală, cu efecte în restrângerea activității, reducerea numărului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazuri grave, falimentul întreprinderii.

Cauzele care conduc la falimentul unei întreprinderi pot fi grupate în cauze externe și cauze interne. (2, p.106)

Cauzele externe, provenite din mediul economico-social și concurențional în care întreprinderea funcționează se regăsesc în:

accentuarea concurenței;

apariția unor produse de substituție;

pierderea unui client foarte important sau falimentul acestuia;

falimentul unui furnizor important;

falimentul băncii cu care întreprinderea avea relații financiare preponderente;

apariția unor reglementări pe linia protecției mediului etc.

Cauzele interne își au originea într-o gestiune defectuoasă, reflectată în:

rotația stocurilor și clienților inferioară mediei pe ramură;

existența unor mijloace fixe depășite din punct de vedere tehnic;

prelungirea duratei creditului – client și diminuarea duratei creditului – furnizor;

grad redus de adaptare la cerințele pieței;

pierderi repetate din exploatare;

imposibilitatea reînnoirii creditelor;

nivel calitativ slab al produselor;

ponderea mare a cheltuielilor financiare;

organizarea deficitară a gestiunii etc.

Agenția Internațională de Credit ”Dun & Brandstreet” a realizat o listă cu ”zece amenințări majore pentru supraviețuirea unei întreprinderi” și ”șapte factori de succes”.1

Cele ”zece amenințări” pentru supraviețuirea întreprinderii sunt:

amplasarea greșită a afacerii;

prea mult capital concentrat în active fixe;

lipsa de capital;

probleme cu creditele;

proasta gestionare a stocurilor;

expansiunea necontrolată;

capitalizare inadecvată;

lipsa de experiență și de calificare;

probleme cu personalul;

birocrația.

Cei ”șapte factori de succes” sunt:

tendința spre acțiune;

apropierea de client pentru înțelegerea nevoilor acestuia;

autonomie și descentralizare în luarea deciziilor;

conducerea simplă și bazată pe valori;

realizarea scopului propus (”croșetarea modelului potrivit”);

un personal pregătit și dedicat;

un control cât mai strict al activității.

Măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă a evaluării întreprinderii. Trebuie să se sesizeze dacă nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare.

În literatura economică străină s-a cristalizat analiza scorurilor ca principala metodă de diagnosticare și analiză a riscului de faliment:

Alte modalități de analiză și diagnosticare a riscului de faliment:

analiza statică, pe baza bilanțului patrimonial;

analiza dinamică;

analiza strategică;

Deși preocupările pentru măsurarea riscului de faliment sunt intense și s-au materializat în diverse modele de determinare a riscului de faliment, acestea nu dau întotdeauna cele mai bune rezultate, deoarece acest risc este cel mai greu de cuantificat. Riscul de faliment este un risc ale cărui implicații pot să apară abia după mulți ani și mulți producători ignoră acest risc.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în întreprinderi cu funcționare normală și întreprinderi cu dificultăți financiare.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Canon și Holder (pentru activități industriale), modelul Băncii Fraței etc. Toate aceste metode au pornit de la observarea întreprinderilor care au falimentat și a unor întreprinderi care au supraviețuit.

Aceste metode de diagnostic nu au dat rezultate corecte în cazurile concrete ale unor firme din România. Aceste modele sunt în general valabile în economii stabile și cu o inflație mică. Un exemplu al lipsei de relevanță a acestor metode pentru firmele românești este cazul Comtim. Acest combinat de creștere a porcilor a fost evaluat cu un an înainte de falimentdupă modelul Altman, rezultând un risc de faliment mic. Aceste metode ar putea fi adaptate dacă s-ar introduce rate ce țin seama mai mult de solvabilitate, inflație și rata dobânzii, în măsura în care aceste rate nu s-ar intercondiționa.

Voi trata doar modelele care au o mai mare aplicabilitate în agricultură.

5.2. MODELUL ”Z” AL LUI ALTMAN

Modelul lui Altman este una dintre primele funcții – scor elaborate (în anul 1968). Altman a folosit informațiile obținute în urma studierii unui larg de întreprinderi care au supraviețuit și întreprinderi care au falimentat.

Funcția – scor a acestui model este următoarea: (1, p. 228)

unde:

;

;

;

;

.

Nivelul indicatorilor este cu atât mai bun cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare. Scorul ”Z” este interpretat astfel:

când Z este mai mic sau egal cu 1,8 starea de faliment este iminentă;

când Z este mai mare decât 3, situația financiară este bună. Firma este solvabilă.

când Z este cuprins între 1,8 și 3 situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situație, întreprinderea își poate relansa activitatea dacă adoptă o stratefie financiară corespunzătoare.

5.3. MODELUL ARGENTI

Autorul modelului consideră că o cauză inițială a deteriorării activității și, în final, a falimentului este managementul greșit. El apreciază că efectele în lanț care duc la faliment sunt în esență deficiențe în modul de adaptare la schimbări. Aceste deficiențe conduc, în mod inevitabil, la apariția factorilor de risc, concretizați în: creșterea volumului activității peste posibilitățile reale ale întreprinderii, determinând inevitabile probleme de lichiditate; structură financiară necorespunzătoare, grad de investire foarte ridicat. Toate aceste determină apariția simptomelor de faliment, care generează în final falimentul.

Fiecare componentă a fluxului falimentar (deficiențe, factori de risc, simptome de faliment) este cuantificată prin punctaje:

Deficiențe în activitatea întreprinderii

Tab. 5.1.

În cazul depășirii pragului de pericol, analiza este continuată, luând în considerare factorii de risc.

Factorii de risc în activitatea întreprinderii

Tab. 5.2.

Dacă punctajul obținut prin analiza factorilor de risc depășește pragul de 15 puncte se continuă studiul prin luarea în considerare a simptomelor de faliment.

Simptome de faliment în activitatea întreprinderii

Tab. 5.3.

Analiza riscului de faliment prin această metodă permite concluzionarea cu suficientă încredere asupra unei asemenea stări financiare, luând în considerare următoarele două situații:

un punctaj total mai mic sau egal cu 25 atestă o activitate bună a agentului economic;

un punctaj total ce depășește 25 atenționează asupra unei stări falimentare iminente.

6. ALTE RISCURI

Pe lângă riscurile tratate până acum, o exploatație agricolă se confruntă și cu alte tipuri de riscuri: riscul tehnologic, riscul instituțional, riscul de personal etc.

Aceste riscuri se manifestă în toate unitățile agricole și sunt la fel de importante ca riscurile prezentate până acum. Neglijarea acestor riscuri sau neaplicarea unor măsuri adecvate de contracarare a acestor riscuri poate fi foarte periculoasă pentru activitatea unei întreprinderi agricole. Nerezolvarea problemelor tehnologice și de personal crează un handicap față de concurenți în condițiile unei competiții acerbe și a unui nivel mediu redus al profitului.

6.1. RISCUL TEHNOLOGIC

Riscul tehnologic este strâns legat de riscul economic, putând fi abordat și ca parte a riscului economic. Tehnologiile folosite în agricultură se împart în tehnologii vechi, depășite și tehnologii noi, care implică anumite investiții care nu vor da neaparat rezultatele scontate.

Orice investiție în tehnologie comportă anumite riscuri în activitatea exploatației agricole. Riscul proiectului de investiție se manifestă sub trei forme:

risc de insolvabilitate sau de faliment (afectează trezoreria);

risc de exploatare (caracterul incert al activității și al rezultatelor viitoare);

risc financiar (depinde de levierul financiar).

Firmele inovatoare se confruntă inerent cu riscul tehnologic. Riscul este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate este mai mare.

O exploatație agricolă poate reacționa în două feluri la apariția unei tehnologii noi: ori adoptă această tehnologie, ori așteaptă să vadă rezultatele obținute de exploatațiile agricole ce au aplicat noile tehnologii. Adoptarea rapidă a unei noi tehnologii poate să genereze mari probleme financiare unei întreprinderi, dacă aceste inovații nu sunt eficiente. În plus, unele tehnologii dau rezultate doar pe termen lung, iar pe termen scurt cresc costurile de exploatare.

Dacă se alege varianta pragmatică există riscul unei pierderi potențiale deoarece atunci când întreprinderea va aplica noua tehnologie vor fi mai mulți concurenți care vor face acest lucru sau care chiar l-au făcut deja. Astfel cel care adoptă primul o tehnologie nouă are un avantaj potențial foarte mare dacă noua tehnologie este eficientă, prin creșterea randamentului de producție și reducerea costului unitar.

Aplicarea unor tehnologii vechi constituie o mare sursă de risc pentru producătorul agricol, deoarece acestea fac să scadă nivelul producției, cu efecte asupra nivelului vânzărilor și a profitului. Datorită concurenței mari de pe piața agricolă, utilizarea unei tehnologii de producție depășite este o decizie mai mult decât sincigașă. Această decizie reduce randamentul de producție și crește nivelul pragului de rentabilitate.

Tehnologiile agricole pot fi împărțite în două categorii: tehnologii ale culturii plantelor și tehnologii ale zootehniei.

Tehnologia produselor agricole reprezintă o combinare de procese de muncă cu procese naturale și biologice care se desfășoară într-o succesiune logică specifică fiecărei culturi, grupe de culturi, și zonei pedoclimatice. (4, p.152)

La cultura plantelor prin tehnologia de producție a unei culturi se înțelege ansamblul acțiunilor agrofitotehnice, fundamentate din punct de vedere economic, întreprinse cu scopul de a obține producții ridicate cu costuri unitare minime.

Tipul de sol, clima, mijloacele tehnice, resursele umane de care dispune unitatea determină tehnologia.

Tehnologia are două laturi care se întrepătrund:

o latură tehnică, referitoare la mijloacele folosite și lucrările efectuate pentru satisfacerea cerințelor plantelor;

o latură economică, care vizează alocarea cu economicitate a factorilor de producție și obținerea unui profit maxim pe unitatea de produs.

Introducerea în programul de producție a unor culturi care să aibă un grad ridicat de stabilitate este în interesul fiecărei unități de producție agricolă. Prin stabilitatea veniturilor înțelegem fie o valoarea a producției medii la hectar constantă, fie aceeași mărime a profitului la hectar. Variabilitatea mare a veniturilor de la un an la altul ar produce mari probleme, creând disproporții de la un an la altul (sub aspectul valorii absolute) între fondurile de consum și cele destinate consolidării economice a unităților de producție.

Mărimea riscului unei culturi este dată de frecvența scăderii nivelului producției la hectar sub producția medie planificată, pe o anumită perioadă de timp și de mărimea abaterilor de la aceste valori.

Neexecutarea la timp a proceselor tehnologice ale culturilor de cereale (administrarea de produse fitosanitare) poate să reducă producția la hectar cu 1000 – 2000 de kilograme. (8)

Marea majoritate a exploatațiilor românești aplică tehnologii învechite de cultivare a plantelor. Randamentul actual al unei ferme românești este cu mult inferior celui din majoritatea statelor europene. Dotarea tehnică este foarte slabă, iar îngrășămintele chimice sunt folosite în cantități de 2 – 3 ori mai mici. (8)

În zootehnie, tehnologia este reprezentată de sistemul de creștere a animalelor.

Sistemul de creștere a animalelor cuprinde ansamblul măsurilor tehnice, economice și organizatorice care au scop realizarea unor cantități cât mai mari de produse animaliere cu un grad ridicat de profitabilitate. (4, p. 168)

Randamentul pe animal e determinat de progresul genetic (capacitatea productivă a animalului) și de structura și nivelul rațiilor furajere. Este necesară aplicarea unui sistem specializat de reproducție și selecție a animalelor, fapt ce nu caracterizează multe din exploatațiile agricole, în special pe cele de dimensiuni mici. (8, p. 52)

În România, rațiile furajere din zootehnie nu sunt foarte eficiente. Introducerea anumitor rații practicate în Occident este riscantă, fiind cunoscute problemele apărute datorită folosirii anumitor tipuri de făină proteică și a altor adaosuri. În schimb, aplicarea unor rații depășite provoacă pierderi, deoarece este afectat nivelul profitului, care este mai redus sau inexistent în condițiile unor cheltuieli mari cu dobânzile.

6.2. RISCUL DE PERSONAL

Riscul de personal este comun tuturor ramurilor de producție.

Riscul de personal se referă atât la riscurile managerului (altele decât cele referitoare la calitatea și actul managemntului), cât și la riscurile ce privesc angajații întreprinderii.

Riscurile managerului sunt: moartea, divorțul, accidente sau sănătatea șubredă și alte evenimente care pot afecta capacitatea sa de muncă.

Riscurile personalului angajat sunt mai numeroase decât cele ce afectează capacitatea de muncă a managerului. Pierderea unui manager poate fi foarte grea pentru o întreprindere, dar acest risc poate fi controlat prin aducerea altui manager, la fel de capabil ca cel anterior. În schimb, pierderea personalului poate să genereze în anumite situații probleme foarte grave pentru întreprindere, deoarece implică niște cheltuieli mari cu angajarea și pregătirea profesională. Conflictele de muncă pot cauza pierderea unor contracte sau compromiterea producției.

O situație gravă poate apărea dacă întreprinderea pierde personane angajate în posturi cheie, specialiști sau persoane ce cunosc secretele tehnologice ale întreprinderii.

Riscul de îmbolnăvire și de deces este foarte mare în agricultura românească datorită structurii forței de lucru, care în mare ei majoritate este feminină și în vârstă. În plus, numărul mic al dispensarelor medicale din mediul rural și distanțele mari până la acestea cresc riscul în cazul unei îmbolnăviri. Riscul de îmbolnăvire apare din diverse motive, ca slaba dotare tehnică a locurilor de muncă, necesitatea ca angajații să aibă mai multe locuri de muncă pentru a-și asigura un venit decent, existența unor posturi care solicită foarte mult fizic angajații etc.

Calitatea condițiilor de muncă poate genera îmbolnăviri, conflicte sau diminuarea performanțelor angajaților.

Fondurile de salarizare dețin o pondere mare în costul de producție ca urmare a gradului redus de mecanizare. Această dimensionare se datorează randamentelor reduse, crescând numărul de angajați. Nivelul remunerației în agricultură este redus.

Nedimensionarea corectă a numărului angajaților și a fondurilor de salarii poate să genereze pierderi ale activității. Caracterul sezonier al multor subramuri ale agriculturii face necesară optimizarea structurii personalului, în funcție de necesarul minim. Pe perioadele în care crește necesarul de muncă se apelează la muncitori sezonieri. Personalul minim trebuie repartizat pe specializări, pentru a nu scădea randamentul angajaților.

Lipsa disciplinei angajaților sau neloialitatea lor pot constituie riscuri grave pentru activitatea întreprinderii. Pentru evitarea lor este necesară motivarea personalului și îmbunătățirea comunicării în întreprindere.

Un risc important de personal este scăderea performanțelor personalului. Standardele de performanță ale productivității personalului sunt: cantitatea produsă, calitatea lucrărilor prestate, costul lor, timpul de execuție, modul de folosire a resurselor și modul de îndeplinire a sarcinilor de lucru (4, p. 239). Schimbarea obiectivelor angajaților poate efecta pe termen lung performanțele lor. Dacă ei nu reușesc să se adapteze, vor avea mari probleme în îndeplinirea sarcinilor.

Stilul defectuos de management, lipsa comunicării, deteriorarea relațiilor interumane pot să producă în unele situații conflicte. Conflictele organizționale sunt cele mai periculoase riscuri de personal și pot să antreneze mari pierderi economice, ratarea anumitor contracte etc.

6.3. RISCUL INSTITUȚIONAL

Riscul instituțional este rezultatul schimbărilor politicilor agricole și a altor legi ce afectează agricultura.

Măsurile care în general produc riscuri în agricultură sunt: modificarea legislației de mediu și a politicii agricole, modificarea prin decizii ministeriale a prețului energiei (combustibili, energie electrică, energie termică), reglementări privind folosirea substanțelor chimice și a medicamentelor, politica de credit a bugetului, modificarea politicii fiscale, politica vamală a statului sau a altor state etc.

În România, principala sursă de risc instituțional este politica guvernamentală. Parlamentarii au facut rar proiecte de lege în domeniul agricol, acestea fiind făcute propuse de regulă de Guvern.

Astfel, în ultimii ani au avut loc mari schimbări pe piața agricolă ca urmare a influenței exercitate de politic. În marea lor majoritate deciziile guvernamentale din acest doeniu au afectat negativ agricultura românească. Adesea, acestea măsuri sunt luate în urma acordurilor semnate de țara noastră (ca și acordul CEFTA) și nu din preocupări pentru revigorarea sectorului agroalimentar.

Deciziile de privatizare pentru IAS – uri s-au luat foarte târziu, când marea lor majoritate erau falimentare, având o datorie cumulată estimată la cca. 1 miliard de dolari.

Sectorul zootehnic a suferit grave modificări ca urmare a politicilor guvernamentale din anii trecuți, cel mai mult având de suferit avicultura și complexele de creștere a porcilor.

Introducerea legii zonelor defavorizate a făcut ca un sfert din producția românească de carne să se concentreze în aceste zone. Acum, odată cu modificarea acestei legi, multe din întreprinderile agricole din aceste zone vor falimenta, ceea ce va determina creșterea prețului kilogramului de carne.

Schimbarea deasă a cotelor de impozitare pentru export crează anumite riscuri pentru unii producători agricoli.

O altă măsură ce a afectat agricultura a fost acordarea de cupoane agricole. Influența a fost parțial benefică, dar nu poate ține locul unei politici agricole sănătoase. Totuși, multe din ele au avut destinația schimbată, producând mari cheltuieli bugetare.

O măsură care a rescut riscul în agricultură este reintroducerea impozitului agricol, măsură care reduce veniturile și așa puține ale producătorilor agricoli.

7. MANAGEMENTUL RISCULUI

Problema riscului este o problemă esențială pentru activitatea unei întreprinderi agricole. Cunoașterea surselor de risc și a modului de manifestare a riscului este esențială, dar nu este îndeajuns. În urma estimării riscului firmei, managerul va trebui să găsească soluții eficace de reducere a acestuia și dacă este posibil chiar eliminarea sa. Aceasta presupune aplicarea celor mai eficiente strategii de managent a riscului.

Chiar dacă etapa determinării riscului este foarte importantă pentru aplicarea unei strategii de management a riscului, sunt și întreprinderi care aplică aceste strategii fără să cunoască nivelul riscului.

Pot apărea situații în care aplicarea anumitor strategii de contracarare a riscului diminuează veniturile potențiale ale întreprinderii ca urmare a prudenței excesive. Astfel, introducerea anumitor clauze contractuale fără a avea o perspectivă asupra evoluției pieței poate să asigure un venit mai mic decât cel ce s-ar obține prin specularea momentului de plată.

Strategiile de diminuarea a riscului sunt diverse. Există și preocupări pentru sistematizarea acestor strategii.

Un studiu efectuat în Texas și Kansas de către Texas A&M Univertity arată că fermierii americani folosesc următoarele strategii de management a riscului: managementul datoriei, diversificarea, contractele forward, asigurarea de răspundere civilă, asigurarea prețului de vânzare, folosirea unor programe guvernamentale, obținerea de facilități la produsele de bază, formarea de rezerve de lichidități, asigurarea multianuală a culturilor, asigurarea de viață a managerilor, folosirea contractelor futures, producerea la cel mai mic cost (reducerea costului de producție), investiții în afara exploatației (plasamente), diversificarea tehnicilor de producție, asigurările medicale etc.

Sunt multe instituții guvernamentale și neguvernamentale din întreaga lume s-au ocupat de studierea riscului în agricultură.

Guvernul Statelor Unite ale Americii, prin Ministerul Agriculturii (the U.S. Department of Agriculture) este preocupat de cercetarea în domeniul agriculturii. În acest sens a fost înființat Serviciul de Cercetări Economice (ERS – the Economic Reseach Service), care este principala sursă de informații pentru minister și realizează proiectele de cercetare ale acestuia. Domeniile în care se implică acest institut sunt: agricultura, alimentația, resursele naturale și dezvoltarea rurală. Acest institut are aproximativ 500 de angajați și funcționează de peste 40 de ani.

Guvernele din țările Uniunii Europene și alte guverne au creat institute de cercetare în domeniul agricol. La nivelul Uniunii Europene există o politică agricolă comună. Între preocupările acestor institute se află și riscul în agricultură.

În România nu există programe guvernamentale de cercetare a riscului în agricultură sau programe de pregătire și de perfecționare a managementului riscului în agricultură.

7.1. CRITERII DE DECIZIE ÎN CONDIȚII DE RISC ȘI INCERTITUDINE

Managementul riscului presupune folosirea conjugată a strategiilor de diminuare a riscului. În adoptarea deciziilor managerii pot folosi mai multe criterii de decizie, în funcție de condițiile firmei și de scopul urmărit.

Proiectele de investiții sunt principalele acțiuni supuse acestor criterii.

În majoritatea cazurilor abordarea deciziilor în condiții de risc se face cu ajutorul speranței matematice, de unde rezultă că implicit se acceptă cunoașterea probabilității de apariție a stării naturii. (1, p. 430)

Strategiile acceptate sunt acelea care au speranța matematică maximă.

Atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic relația dintre randament și risc este vizibilă, în sensul că proiectele cu randamente mari implică riscuri mari și invers. În ceea ce privește randamentul, acesta poate fi exprimat într-o formă mai simplă cu ajutorul profitului sau într-o formă mai complexă prin rata profitabilității investiției.

exprimarea randamentului cu ajutorul profitului.

Decizia se poate lua cu ajutorul indicatorului prețului riscului în sensul că va fi acceptat proiectul care implică pentru un anumit randament un risc mai mic în comparație cu alte proiecte. Indiscutabil o decizie corectă nu poate fi luată decât dacă proiectele sunt abordate din perspectiva scenariilor. În majoritatea cazurilor se folosesc 3 scenarii: scenariul optimist, scenariul cel mai probabil și scenariul pesimist.

Fiecărui scenariu i se atribuie o probabilitate de apariție cu condiția ca suma probabilităților pe cele trei scenarii să fie 100. Fundamentarea deciziei de investire tebuie să se facă ținând seama atât de profitul obțnut cât și de riscul proiectelor. În general se acceptă ideea că riscul poate fi calculat cu ajutorul abaterii medii pătratice.

exprimarea randamentului cu ajutorul profitabilității investiției.

Pe lângă folosirea profitabilității se poate lua în calcul și atitudinea față de risc. Astfel, ecuația eficienței sperate devine:

unde:

E – eficiența proiectului;

r – profitabilitatea investiției.

1 Indică preferința pentru risc;

0 Indică indiferența fașă de risc;

-1 Indică aversiunea față de risc.

În condiții de incertitudine probabilitatea de apariție a fenomenului nu este cunoscută, existând informații vagi despre stările viitoare. În aceste situații de decizie, alegerea proiectului optim se poate face după mai multe criterii precum și prin folosirea metodei gradelor de apartenență la soluția optimă.

Criteriile de decizie în condiții de incertitudine pot fi următoarele:

Criteriul maxim (pesimist) al lui Wald

Criteriul Hurwicz (optimist)

Criteriul Savage (al regretului minim)

Criteriul verosimilității maxime

Criteriul Bayes (al profitului mediu) etc.

Ținând cont de aceste criterii, managerii adoptă soluțiile care le satisfac cel mai bine strategiile.

Principalele strategii de managent a riscului sunt următoarele: diversificarea, asocierea și cooperarea, integrarea, asigurările agricole și asigurările de bunuri și persoane, contractarea, formarea de rezerve de lichidități, retehnologizarea etc.

Contractarea a fost expusă în cadrul riscului comercial.

7.2. ASOCIEREA ȘI INTEGRAREA

Opțiunea strategică de asociere și de cooperare este determinată de progresul tehnico-științific și a mecanismelor de piață, care presupune crearea unor relații între unități pe întregul lanț agroalimentar. Ca urmare a concentrării și specializării se pot crea relații de cooperare în interiorul unităților economice, cât și între acestea.

La baza relațiilor de cooperare trebuie să stea principiul libertății de opțiune și a dreptului de decizie, conform cărora se pot crea pe baza de contracte activități cu caracter temporar sau permanent și de a alege forma de organizare dorită. În acest fel se creează posibilitatea înființării unor unități specializate, care să preia anumite funcțiuni ale celor agricole (de comercializare, de aprovizionare, de creditare, asigurare).

Agricultorii se asociază pentru a-și vinde mai bine produsele sau pentru a se aproviziona cu materiale și utilaje la prețuri mai avantajoase. În general, pe piața produselor agricole, care sunt în general perisabile, atunci când oferta este mai mare decât cererea, producătorii sunt interesați să se asocieze și să coopereze, pe când o cerere mai ridicată reduce acest interes.

Formele de cooperare pot fi simple sau complexe (între doi sau mai mulți producători), pe orizontală sau pe verticală, sub formă contractuală sau prin organizarea unor asociații și cooperative în diverse domenii.

Cooperarea orizontală se realizează pe verigi ale lanțului agroalimentar (producție, prelucrare, comercializare), iar cea verticală are loc între producători individuali sau asociații care activează în verigi diferite de-alungul lanțului agraoalimentar (aprovizionare, producție, prelucrare, credit, mutualitate etc.). Atât pe orizontală cât și pe verticală cooperarea se poate realiza pe bază de contracte sau se pot organiza unități cu statut juridic: societăți, cooperative, asociații de cooperative. O întreprindere sau o asociație poate fi membră a mai multor cooperative din domenii diferite.

Asocierea întreprinderilor se poate face în societăți simple de tip ”asociație” sau ”cooperativă”, dar se mai poate face și sub formă de cartel, trust sau holding.

In România, pentru firmele alimentare, alături de integrarea orizontală există și o tendință de integrare verticală, atât în amonte, pentru a asigura resursele, cât și în aval, în ceea ce privește comercializarea, mai ales în domeniul catering-ului.

7.3. DIVERSIFICAREA

Diversificarea producției înseamnă lărgirea gamei de produse în domeniile în care cererea de consum crește, reprezentând un mod de valorificare superioară a potențialului tehnic și uman al întreprinderii și reducerea variațiilor veniturilor. În cazul scăderii masive a cererii pentru anumite produse, sau în cazul saturării pieței, diversificarea reprezintă un mijloc de reducere a riscului. Surplusul de fonduri obținut în ramurile sau activitățile de bază se poate aloca pentru obținerea unor produse noi cu cerere sporită. Diversificarea poate fi concentrică sau conglomerat.

Diversificarea concentrică constă în dezvoltarea unor activități distincte, dar înrudite, în același domeniu sau ramură (mai multe culturi). Ea permite o bună organizare a producției și a desfacerii în toate domeniile interdependente, precum și diminuarea riscului.

Diversificarea conglomerat reprezintă o extindere a producției în afara profilului existent. Dacă activitățile sunt complementare se poate obține un efect sinergic benefic pentru intreprindere: o nouă activitate care permite obținerea unor lichidități sau folosirea imaginii bune a unei întreprinderi pentru lansarea unui nou produs. Uneori întreprinderea începe să producă și alte bunuri, pentru că se află în declin sau pentru că produsele noi reprezintă aspirațiile unor manageri sau specialiști de multă vreme.

Principalele avantaje ale diversificării constau în: pătrunderea în domenii noi, rentabile, reducerea variabilității veniturilor și a profiturilor, utilizarea mai bună a capacităților întreprinderii, realizarea unei afaceri originale, asigurarea cash-flow-ului necesar derulării activității.

Este necesară o prudență mare, pentru a se evita situațiile dificile în care ar putea să ajungă întreprinderea datorită complexității generate, din acest punct de vedere diversificarea conglomerat fiind cea mai riscantă. Motivul de bază al diversificării conglomerat trebuie să fie efectul sinergic.

7.4. INTEGRAREA

Integrarea reprezintă o forma organizatorică de reglementare a unor procese economice și sociale în cadrul complexului economic agroindustrial care reglementează dimensionarea întreprinderilor și a legăturilor dintre acestea de-a lungul unei filiere pe produs sau pe grupe de produse ca urmare a coordonării activității decizionale. În țările dezvoltate fermele mici private sunt integrate în sisteme agroalimentare complexe de trei feluri:

Integrare pe bază contractuală (cvasiintegrare), în care coordonarea filierei sau a unei părți a acesteia se face printr-un contract, instrumentul principal de reglementare a pieței. Contractul constituie un mijloc de control asupra producției (controlul tehnologiei, a calității produsului etc.) de către polul integrator (industrie și comerț). Contractele reprezintă pârghii economice de stabilire a unor corelații între agricultură, amontele și avalul său.

Integrarea bazată pe proprietate (integrarea propriu-zisă). Reprezintă fuziunea întreprinderilor, crearea de filiere.

Integrarea bazată pe anumite relații explicite între agenții economici.

În unele țări, integrarea se poate face de către organizații interprofesionale (oficii agricole), care au un rol important în reglementarea pieței. Integrarea se poate face pe baza contractuală asigurându-se vânzarea produselor obținute de exploatațiile familiale sau cooperativele agricole, agenților economici din comerțul en-gros. În SUA, integrarea verticală se face prin intermediul agribusiness-ului, care realizează legături directe dintre cererea și oferta de produse agricole. În România, integrarea se face în cadrul unor unități agroalimentare sub trei forme:

integrarea sub forma filierelor agroalimentare, pe bază de contract privind activități de marketing, prelucrare, servicii, comerț.

integrare orizontală și/sau verticală, complexă in cadrul unor societati comerciale, carteluri, holdinguri, constituite prin asociere.

forme cooperatiste de integrare agroalimentare.

Aceasta opțiune strategică presupune adăugarea unor activități din amonte sau din avalul propriei afaceri. La integrarea în amonte se adaugă activități care fac parte din inputurile întreprinderii, iar cea din aval se referă la dezvoltarea unor activități referitoare la outputuri. Rezultate economice mai bune se pot obține prin câștigarea controlului asupra fiecarei etape a realizarii produsului până la ajungerea lui la consumator.

Integrarea are și unele dezavantaje, și anume:

creează o oarecare rigiditate a întreprinderilor care acționează într-o singură filieră;

necesită investiții mari;

constituie un obstacol în calea mobilității geografice a producției;

gestiunea întreprinderii devine complicată, organizarea și antrenarea este tot mai complicată.

Integrarea este o necesitate pentru întreprinderile agricole românești, fiind una dintre cele mai eficiente metode de management a riscului ce se poate aplica în România.

7.5. ASIGURAREA

O măsură eficientă de contracarare a riscului este asigurarea. O exploatație agricolă poate să încheie asigurări împotriva diverselor riscuri ce privesc bunurile, persoanele, culturile și șeptelul.

7.5.1. ASIGURĂRILE AGRICOLE

Asigurările din agricultură cuprind asigurarea animalelor și asigurarea culturilor agricole. Ele se încheie numai pe baze contractuale cu societățile de asigurare românești.

Asigurările agricole sunt o componentă a asigurării bunurilor.

7.5.1.1. ASIGURAREA ANIMALELOR

În general, se pot asigura animalele aparținând persoanelor fizice și juridice, indiferent de forma de proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidența în România. Nu pot fi asigurate:

animalele aflate în gospodăriile care nu respectă normele sanitar-veterinare de îngrijire, hrănire, întreținere și folosire a animalelor;

animalele bolnave, rahitice, schiloade, oarbe etc;

animalele aparținând persoanelor fizice din localitățile situate în Delta Dunării.

Animalele se asigură pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se ține seama de următoarele criterii:

la animalele aparținând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăși valoarea de pe piața locală a animalelor respective; în caz de daună, din despăgubire se deduce franșiza stabilită prin contractul de asigurare;

la animalele de rasă comună, aparținând persoanelor juridice, suma asigurată nu poate depăși valoarea de piața locală a animalelor în cauză;

la porcinele din îngrășătorii, aparținând persoanelor juridice, suma asigurată se stabilește pe baza greutății medii a animalelor și a prețului de achiziție a cărnii în viu, practicat de către societățile comerciale de industrializare a cărnii;

la animalele de reproducție asigurarea se poate încheia la sume corespunzătoare valorii de procurare ori a celei de inventar a animalelor respective.

Despăgubirile se acordă în cazul pieirii animalelor asigurate în urma unor boli, inclusiv sub formă de epizootii, a accidentelor, a sacrificării (în anumite condiții), precum și a scoaterii acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecțioase.

Un element tehnic al asigurării este perioada de grație (perioada de așteptare). Perioada de grație este un termen de siguranță pentru asigurător în ceea ce privește declanșarea răspunderii pentru riscurile asumate. De exemplu, la asigurarea animalelor pentru riscul de deces din cauza anemiei infecțioase, perioada de grație este de 24 zile.

Se consideră accidente pentru care se acordă despăgubiri:

incendiul, explozia, trăsnetul, acțiunea curentului electric, cutremurul de pământ, prăbușirea, alunecarea sau surparea de teren, inundația, grindina, furtuna, uraganul, viscolul, avalanșele de zăpadă, înghețul etc.;

atacul animalelor sălbatice sau al altor animale, mușcătura șerpilor, înțepătura insectelor veninoase, intoxicația cu ierburi sau cu substanțe toxice ori medicamentoase;

insolație, asfixiere, înec, loviri sau răniri subite, căderi, căderea pe animale a unor corpuri, leziunile interne provocate de înghițirea unor obiecte etc.

Primele de asigurare anuale sunt stabilite de asigurător în procente față de sumă asigurată pe specii, rase și grupe de vârstă de animale.

Există și asigurarea facultativă globală pentru efectivele mari de animale pe care le dețin societățile comerciale de industrializarea și comercializarea produselor agrozootehnice, societățile agricole etc. Asigurarea globală se încheie fără termen și include toate animalele din aceeași specie care au îndeplinit vârsta de cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt în acest caz fixe, pe specii și grupe și se achită trimestrial, pe cap de animal, în funcție de numărul animalelor din specia asigurată, existent la finele trimestrului precedent celui pentru care se face calculul primelor de asigurare. Despăgubirile se plătesc numai în condițiile în care primel de asigurare sunt plătite la zi.

Pentru aceeași specie de animale nu poate fi valabilă, în același timp, atât asigurarea obișnuită, cât și cea globală.

7.5.1.2. ASIGURAREA CULTURILOR

În cazul asigurării culturilor agricole, persoanele fizice, asociațiile agricole, precum și societățile comerciale agricole pot încheia contracte de asigurare pentru culturile agricole, precum și pentru rodul viilor, al pomilor și al hameiului.

Polița de asigurare acoperă următoarele riscuri:

la culturile agricole – grindina, înghețul târziu de primăvară și/sau înghețul timpuriu de toamnă, efectele directe ale ploilor torențiale, prăbușirile sau alunecările de terenuri cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum și efectul furtunii pe terenuri nisipoase;

la rodul viei, al pomilor și al hameiului – riscurile de mai sus, precum și furtuna.

Societățile de asigurare nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:

diminuarea producției din cauza nerespectării regulilor agrotehnice;

acumulări, băltiri sau revărsări de ape provenite din topirea zăpezilor, ploi de durată, infiltrația apelor, ridicarea nivelului pânzei freatice;

revărsarea apelor Dunării;

operații militare în timp de război.

Contractele pot fi încheiate pe perioadă de un an sau pe perioade de trei ani. Astfel, la asigurarea paușală a arabilului, contractul se încheie doar pe o perioadă de trei ani. Asigurarea anuală presupune un adaos de primă, comparativ cu prima percepută în cazul asigurării multianuale.

În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obișnuită a culturilor agricole, asigurătorul practică un sistem de stabilire a primelor bazat pe principiul Bonus – Malus. Clauza Bonus acționează doar în anul trei.

În situația producerii unei daune, despăgubirea se stabilește în funcție de starea culturilor și rodul viilor la momentul producerii riscului asigurat, precum și de valoarea estimată a pagubei; ea nu poate depăși valoarea producției probabile, cunatumul pagubei și nici suma asigurată.

Prin cuantumul pagubei se înțelege:

în cazul pagubelor totale la culturi care au fost sau urmează a fi reînsămânțate ori replantate cu aceleași culturi sau cu altele, precum și în cazul pagubelor parțiale la culturi – valoarea producției probabile la hectar, corespunzătoare gradului de distrugere din riscuri asigurate;

în cazul pagubelor totale la culturi care nu au fost sau nu urmează a fi reînsămânțate ori replantate, inclusiv în cazul pagubelor totale la rodul viilor și la hamei – valoarea producției probabile la hectar, corespunzătoare gradului de distrugere din riscuri asigurate, diminuată cu o cotă de 20%, reprezentând cheltuielile medii de recoltare neefectuate.

Răspunderea asigurătorului începe după intrarea în vigoare a contractului de asigurare, la date diferite în funcție de momentul în care riscul asigurat poate începe să producă pagube bunului asigurat astfel:

pentru culturile agricole însămâțate, în caz de pagube produse de ploi torențiale, inclusiv de efectele indirecte ale acestora, precum și de prăbușiri sau alunecări de teren – din momentul însămânțării lor, iar în caz de pagube produse de grindină, îngheț, furtună, uragan sau incendiu – din momentul răsăririi lor;

pentru culturile agricole răsădite (plantate), în cazul pagubelor produse de oricare din riscurile asigurate – din momentul răsădirii lor;

pentru rodul viilor, al pomilor și pentru hamei, în cazul pagubelor produse de oricare din riscurile asigurate – din mometul înfloririi.

Contractul de asigurare prevede obligații ale asiguratului pentru acordarea de despăgubiri: respectarea regulilor agrotehice, luarea de măsuri de prevenire a distrugerii ori vătămării culturilor agricole, a rodului viilor, a pomilor și a hameiului, precum și pentru limitarea pagubelor, respectiv pentru salvarea culturilor rămase, prin îngrijirea lor suplimentară. Totodată, asiguratul trebuie să înștiințeze în scris asigurătorul despre distrugerea sau vătămarea culturilor, a rodului viilor, a pomilor și a hameiului, în termen de cel mult 5 zile de la data producerii riscului asigurat.

Sistemul asigurărilor agricole practicat în Occident presupune luare a o serie de măsuri de prevenire a unor riscuri. De exemplu, pentru prevenirea grindinei fermierul folosește rachete meteorologice, al căror cost este suportat de firma de asigurare. În plus, este foarte importantă conlucrarea cu stațiile meteorologice, care informează fermierul despre pericolele apărute.

7.5.2. ASIGURAREA CREDITELOR DE EXPORT

Practicarea exportului antrenează multe riscuri, atât pentru exportator, cât și pentru banca finanțatoare.

Riscurile exportului vizează: neîncasarea contravalorii mărfurilor livrate pe credit sau încasarea cu întârziere, refuzul cumpărătorului străin de a prelua marfa ajunsă la destinație, denunțarea sau întreruperea contractului între părți pe timpul desfășurării procesului de producție, avarierea sau distrugerea mărfii în timpul producerii sau transprotului ș.a.

În funcție de natura lor, aceste riscuri pot fi grupate în: risc comercial, risc de forță majoră și risc politic și risc valutar.

Riscul comercial constă în deteriorarea situației financiare a cumpărătorului, care-l pune pe acesta în imposibilitatea de a-și onora la scadență plata sumei datorate exportatorului.

Riscul de forță majoră se manifestă sub forma producerii unor calamități naturale sau a altor cauze de forță majoră.

Riscul politic îmbracă forma unor evenimente independente de situația financiară a cumpărătorului, dar care-l pun totuși în imposibilitatea de a-și onora angajamentele asumate față de partenerul extern. Din această categorie fac parte: războiul, revoluția, revolta, războiul civil, embargouri, neplata la termen a sumelor datorate de importatorii publici etc.

Riscul valutar apare în cazul fluctuației cursului valutei din contract.

Unii asigurători practică și asigurarea cheltuielilor de prospectare a noilor piețe.

7.5.3. ALTE TIPURI DE ASIGURĂRI

Exploatațiile agricole mai pot încheia și alte tipuri de asigurări: asigurarea de bunuri și persoane, asigurări auto de răspundere civilă.

Asigurarea bunurilor unităților agricole, altele decât plantele și animalele nu este practicată de mulți producători agricoli. Această formă de asigurare cuprinde:

asigurarea clădirilor, a altor construcții și a conținutului acestora, pentru cazurile de pagube produse de incendiu și alte calamități;

asigurarea mijloacelor de transport;

asigurarea mașinilor agricole, utilajelor și instalațiilor pentru cazurile de avarii accidentale;

asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracție sau prin acte de tâlhărie etc.

Pentru clădiri sau alte construcții asigurarea se face separat, iar pentru mijloacele fixe și mijloacele circulante se poate face și asigurare globală.

În cazul asigurărilor de persoane se pot asigura angajații și managerii pentru riscul de accidente, se pot încheia polițe de asigurare de viață pentru manager și angajați.

O unitate agricolă poate încheia și polițe de asigurare auto-casco. Asigurarea auto de răspundere civilă se încheie doar pentru vehiculele care circulă pe drumurile publice. Dacă acestea din urmă au accidente în afara drumurilor publice, aceste accidente sunt considerate accidente de muncă.

7.6. CONSTITUIREA UNOR REZERVE DE LICHIDITĂȚI

Această strategie poate fi o soluție doar pentru unitățile zootehnice care practică eșalonarea fătărilor și pentru unitățile de seră. Celelalte unități agricole apelează de obicei (în măsura în care îndeplinesc anumite criterii) la credite.

Constituirea de rezerve de lichidități poate fi o măsură ineficientă, deoarece aceasta reduce nivelul capitalului circulant al întreprinderii. Dacă însă managerul plasează eficient acești bani (acțiuni, obligațiuni), va reuși să finanțeze parțial producția din aceste plasamente și să evite situațiile de scădere lichidității.

7.7. RETEHNOLOGIZAREA

Retehnologizarea este o măsură de diminuare a riscului economic, dar în același timp este și o sursă de risc (riscul tehnologic). De aceea, la adoptarea deciziei de retehnologizare trebuiesc luate măsuri pentru limitarea riscurilor ce pot apărea prin înlocuirea utilajelor și tehnologiilor uzate fizic și moral.

Retehnologizarea presupune schimbarea acestora cu echipamente și tehnologii performante tehnic și economic.

Retehnologizarea se poate face prin diferite căi (4, p. 123, 124): achiziționarea de utilaje moderne, cumpărarea de licențe și brevete, asocierea cu parteneri străini din țările dezvoltate, asimilarea sau conceperea unor tehnologii noi.

Această opțiune strategică trebuie să aibă în vedere capacitatea întreprinderii de a produce și de a asimila noul, resursele materiale, financiare și umane, cultura etc.

Avantajele pe care le oferă retehnologizarea sunt: creșterea calității produselelor, creșterea productivității muncii, diminuarea consumurilor de materii prime, introducerea unor produse noi etc.

Decizia de retehnologizare presupune luarea în primul rând a deciziei de dezinvestire, iar apoi se ia decizia de reinvestire.

Politica de dezinvestire este procesul invers politicii de investiții.

Dezinvestirea presupune deblocarea sumei investite și se determină pierderile de fluxuri monetare prin încetarea activității.

Integrarea dezinvestiției într-o strategie performantă a firmei presupune mai multă adaptabilitate la cerințele pieței pentru mai multă mobilitate financiară. Se concepe dezinvestirea în activități mai puțin rentabile pentru reinvestirea capitalului recuperat în activități mai rentabile. Exemplu: demolarea de construcții, oprirea unor activități, disponibilizarea de stocuri materiale sau active financiare, abandonarea unor tehnologii depășite și scoaterea din producție a utilajelor uzate fizic sau moral.

Dezinvestiția trebuie să stabilească profitabilitatea recuperării azi a unei sume de bani din dezinvestire în raport cu sumele ce s-ar putea obține prin continuarea activității un anumit număr de ani, dacă nu s-ar proceda la dezinvestire.

Decizia de dezinvestire trebuie să respecte două principii:

Primul principiu cere ca valoarea recuperabilă (VR) azi previzionată a se obține din dezinvestire să fie superioară valorii actuale a veniturilor viitoare, marginale pierdute. Decizia se adoptă în anul în care principiul VAN se respectă.

unde,

VR – valoarea recuperabilă;

VVP – venituri viitoare pierdute;

a – rata de actualizare;

t – ani ai duratei de viață rămasă;

VRP – valoarea reziduală viitoare pierdută.

Al doilea principiu: dacă valoarea recuperabilă se va folosi pentru o nouă investiție, decizia de dezinvestire se poate adopta și atunci când valoarea recuperabilă este inferioară valorii actuale a veniturilor viitoare pierdute, cu condiția ca diferența negativă să fie absorbită în totalitate de VAN a noii investiții.

unde,

FNT – fluxuri nete de trezorerie ale exploatării noii investiții;

VRI – valoarea reziduală a noii investiții;

I – valoarea investiției;

al – rata de actualizare a noii investiții (funcție de riscul specific);

– numarul de ani ai duratei de viață ai investiției.

CONCLUZII

Datorită multiplelor metode de contracarare a riscului, la ora actuală riscul este privit ca un factor al progresului. Abordarea negativistă a riscului a fost abandonată de multă vreme, considerîndu-se că și probabilitatea mare de a obține un venit reprezintă tot un risc.

Managementul riscului este o componentă esențială a unui management performant. Implementarea managementului riscului implică stăpânirea acestui domeniu și lipsa aversiunii față de risc.

Agricultura este unul din cele mai riscante domenii economice, datorită particularităților producției agricole. Abordarea riscului din agricultură este ușor diferită de cea din alte domenii. Multe modele de analiză a riscului sunt construite pentru activitatea industrială. Lipsa lichidităților o bună parte din ciclul de producție agricolă poate denatura rezultatul evaluării riscului.

Din păcate, cele mai multe exploatații agricole românești nu practică managementul riscului sau îl practică în mod defectuos. Culturile agricole sunt asigurate în mică măsură, datorită lipsei banilor, în condițiile în care în România anual au loc inundații, secetă, grindină, atacuri ale dăunătorilor și alte cauze ce provoacă distrugerea culturilor.

O tendință tot mai pronunțată în ultima vreme este cea a integrării producției agricole, din dorința de a controla prețurile și calitatea produselor agroalimentare și pentru consolidarea unor filiere agroalimentare puternice, care să facă față mai ușor riscului.

Integrarea producției, alături de asociere și asigurări sunt cele mai indicate soluții de management a riscului în agricultura românească.

BIBLIOGRAFIE

Băileșteanu, Gheorghe – Diagnostic, risc și eficiență în afaceri. Editura Mirton, Timișoara, 1998.

Buglea, Alexandru; Eros – Stark, Lorant – Evaluarea întreprinderii. Teorie și studiu de caz, Editura Marineasa, Timișoara, 2001.

Dalotă, Marius – Dan; Dalotă, Simona – Analiza și evaluarea firmei. Teorie și aplicații rezolvate în Excell, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2000.

Goian, Maria; Vlad, Silvia – Managementul întreprinderilor agroalimentare. Editura Marineasa, Timișoara, 2001.

Hall, Charles; Langemeier, Michael – Contracts as a Risk Management Tool. The Texas A&M University

Harwood, Joy; Heifner, Richard; Coble, Keith; Perry, Janet; Somwaru, Agapi – Managing Risk in Farming: Concepts, Research, and Analysis. Agricultural Economic Report No. 774. Economic Research Service, U.S. Department of Agriculture.

Iosif, Gheorghe N. – Analiza economico-financiară a firmei in domeniul agroalimentar. Editura Tribuna Economică, București, 2000.

Iosif, Gheorghe N. – Piața resurselor și a produselor agroalimentare. Editura Tribuna Economică, București, 1998.

Ișfănescu, Aurel (coord.) – Ghid practic de analiză economico – financiară. Editura Tribuna Economică, București, 1999.

Loșonți, Aurel; Sabou, Cornel Alexandru – Management financiar – bancar. Universtitatea Tehnică Cluj – Napoca, 1997.

Negoescu, Gheorghe – Risc și incertitudine in economia de piață. Editura Alter Ego Cristian, Geneva, 1995

Risk Management Agency – Introduction to Risk Management. U.S. Department of Agriculture, 1997

13. Zahiu, Letiția – Management agricol. Editura Economică București, 1999