. Resursele de Munca din Agricultura Romaniei. Evolutie Si Tendinte

INTRODUCERE

Rețeaua unităților de învățământ: raționalizare și eficiență

La începutul anului școlar 2000-2001, rețeaua învățământului preuniversitar cuprindea 24.355 unități. În urma evaluării instituționale din anii 1999 și 2000, au fost declarate unități reprezentative 3.404 (14,1% din total). Considerându-se că numărul este mult prea mare, în anul 2001 s-a decis reexaminarea acestora.

Pe niveluri de pregătire, situația rețelei se prezintă astfel:

– rețeaua învățământului preșcolar a cuprins 10.080 grădinițe pentru copii, mai puține cu 2.751 unități (21,4%) față de anul precedent. Din totalul unităților, aproape trei sferturi funcționează în mediul rural. Scăderea numărului de grădinițe, care s-a petrecut mai ales în mediul rural, se explică prin reorganizarea și restructurarea unităților de învățământ (comasare, transformare și desființare) în majoritatea județelor, măsură determinată, în principal, de numărul mic al copiilor înscriși ca urmare a scăderii demografice a populației, precum și a măsurilor de raționalizare a cheltuielilor de personal;

– rețeaua învățământului primar și gimnazial a funcționat cu 12.709 unități școlare independente , mai puțin cu 445 unități (3,4%) față de anul școlar precedent, ca urmare a continuării acțiunii de dezafectare a unor unități școlare și de comasare a acestora cu unități de învățământ liceal. Din totalul unităților, majoritatea se găsesc în mediul rural. Scăderi importante ale numărului de unități școlare s-au înregistrat în județele: Suceava (97 unități), Cluj (29 unități), Vâlcea (27 unități), Buzău (26 unități), Brăila (17 unități), Timiș (15 unități), Satu Mare (15 unități), Gorj (14 unități), Constanța (13 unități);

– rețeaua învățământului liceal a cuprins 1.367 unități independente (licee și grupuri școlare) din care 1.334 unități publice de interes național și local, 28 unități școlare private și 5 unități școlare ale cooperației. Marea majoritate a unităților liceale funcționează în mediul urban;

– rețeaua învățământului profesional și de ucenici a fost constituită din 93 unități școlare independente, iar rețeaua învățământului postliceal și de maiștri din 106 unități independente. Structura învățământului profesional, de ucenici, postliceal și de maiștri este întregită și de un număr de 771 secții de învățământ profesional și de ucenici, respectiv 668 secții de învățământ postliceal și de maiștri, care își desfășoară activitatea pe lângă alte tipuri de unități școlare.

Distribuția unităților de învățământ pe niveluri de pregătire (anul școlar 2000-2001)

Sursa datelor: Ministerul Educației și Cercetării și Institutul Național de Statistică.

Resursele umane din învățământ – factor determinant al calității procesului de învățământului

S-au făcut investiții financiare destul de mari, inclusiv din credite externe, pentru dezvoltarea competențelor și calitatea resurselor umane din sistemul de învățământ. Schimbările reformatoare în materie de resurse umane nu au dat încă deplină satisfacție, efectele fiind mai greu observabile la o parte a personalului didactic. Totuși, resursele alocate învățământului nu sunt conform necesarului și nu se poate vorbi încă de salarii decente, de materializări ale stimulentelor ce pot asigura standardele de viață pe care cadrele didactice le-ar merita fără nici o rezervă.

În anul școlar 2000-2001, numărul salariaților corespunzător posturilor finanțate pentru învățământul pre-universitar a fost de 357.496 persoane, din care personal didactic 266.979. Circa 60% din cadrele didactice au funcționat în mediul urban și numai 40% în mediul rural. Din totalul personalului didactic din învățământul pre-universitar, 74,9% sunt de sex feminin.

În anul școlar 2000-2001, din totalul posturilor de personal didactic aprobate, erau ocupate de cadre didactice calificate 233.408 (83,1%), restul de 47,465 (16,9%) erau vacante și erau ocupate cu cadre necalificate. Majoritatea cadrelor didactice necalificate (56,9% din total) lucrează în școlile din mediul rural și numai 43,1% în școlile din mediul urban. În totalul personalului angajat în mediul rural, ponderea cadrelor didactice necalificate este foarte mare – 24,6%, față de numai 11,6% în mediul urban.

Existența unui număr mare de cadre didactice suplinitoare, necalificate, afectează calitatea actului didactic deoarece cadrele didactice suplinitoare, calificate sau necalificate, nu au certitudinea continuității activității cu elevii pe întregul ciclu școlar; serviciile educaționale oferite sunt de cele mai multe ori de slabă calitate, efect al incapacității acestora de sintetizare a cunoștințelor, al lipsei de pregătire în metodica disciplinei, al lipsei metodelor de cunoaștere psihologică a copilului / elevului.

Formarea și pregătirea continuă necorespunzătoare a personalului didactic din rural se explică prin dificultățile derivate din specificul mediului rural din România:

– accesul limitat la surse de formare continuă, datorită costurilor indirecte mari implicate de transport, cazare;

– deplasarea greoaie până la centrele de formare;

– inadecvarea cursurilor de formare la nevoile cursanților;

– lipsa motivației pentru formarea continuă;

– calitatea necorespunzatoare a activității didactice, datorată slabei dotări a școlilor cu echipamente, materiale și publicații de specialitate etc.

Unele soluții de ameliorare a activității personalului didactic au fost întreprinse chiar din acest an școlar. În acest scop au fost promovate câteva măsuri privind facilitarea accesului cadrelor didactice la formarea profesională prin:

– multiplicarea activităților de formare/perfecționare la nivel local,

– accesul la surse de informare prin crearea/dezvoltarea unor centre de formare locale dotate cu materiale informative prin finanțare specială;

Atragerea de personal didactic calificat poate fi realizată prin implicarea autorităților locale în :

– încadrarea școlilor cu personal didactic calificat;

– titularizarea cadrelor didactice calificate existente, care au domiciliul în localitate;

– menținerea titularilor pe post;

Colaborarea cu autoritățile locale se poate face și prin acordarea de burse pentru tinerii din mediul rural care doresc să urmeze cursuri de calificare/pregătire pedagogică în liceele pedagogice, colegii pedagogice universitare și învățământ superior pedagogic de lungă durată pentru specializări deficitare: informatică, coregrafie, limba română

Calitatea învățământului

Performanța și excelența – repere în calitatea învățământului

Ministerului Educației și Cercetării duce o politică de identificare a tinerilor capabili de performanțe. Aceasta a vizat, prioritar, elaborarea de programe specifice de instruire diferențiată și chiar personalizată, monitorizarea evoluției tinerilor capabili de performanțe, lansarea de acțiuni de stimulare a instituțiilor și persoanelor disponibile a facilita și realiza excelența, regândirea unor forme de atragere a tinerilor absolvenți performeri spre zone de interes ale pieței forței de muncă (de exemplu: domeniul soft-urilor informatice).

O perspectivă realistă trebuie să reflecteze atent la raportul între excelență și ceea ce se întâmplă atât la baza sistemului cât și la principalele ieșiri și intrări în sistemul instituțional, elevii capabili de rezultate excepționale fiind mult prea puțini în raport cu masa de elevi.

Cuprinderea absolvenților învățământului gimnazial în învățământul liceal și profesional:

Rata de continuarea a școlii în învățământul secundar în anul școlar 2000-2001 este de 92,6%, în scădere față de anul 1993, când rata era de 98,8%. Cuprinderea într-o proporție semnificativă a absolvenților clasei a VIII –a în învățământul post-gimnazial reprezintă un standard comparabil cu cele din țările europene puternic dezvoltate.

Abandonul școlar –amenințare la adresa calității pregătirii tinerilor

La nivelul învățământului obligatoriu, rata medie anuală a abandonului școlar, deși nu marchează un fenomen de masă (decât în cazul categoriilor de populație defavorizată), este totuși un fenomen îngrijorător. Rata medie anuală a abandonului școlar în ultimii ani școlari este de 0,8-0,9%, diferențele valorice fiind identificabile în funcție de:

ciclul școlar – valorile sunt foarte mici, cu tendințe de creștere spre clasele gimnaziale,

zonele de reședință – valorile sunt mai mari în mediul urban, în special în marile aglomerări urbane,

caracteristicile economice ale zonei, respectiv de nivelul resurselor părinților.

caracteristicile culturale – valorilor abandonului are valori mai mari (9%) în rândul copiilor romi, care, după datele oficiale, frecventează școala obligatorie în proporție de 45% din totalul copiilor.

Abandonul școlar care se referă la numărul total al elevilor care părăsesc învățământul (obligatoriu sau neobligatoriu) fără a dobândi o calificare/specializare utilă pe piața muncii (cf. “Raportul European cu Privire la Calitatea Educației” 2000) atinge, în UE, o rată medie de 25%, cu variații importante de la țară la țară. Documentul citat menționează o înaltă rată de abandon total pentru învățământul preuniversitar din Europa Centrală și de Est, pentru anul 1997 (în România – 2,0%, iar cea mai coborâtă valoare în Republica Cehă – 6,8%).

Integrarea absolvenților pe piața forței de muncă. Măsuri de reconversie profesională

Educația de bază, considerată fundament al întregului edificiu cultural, profesional și civic al personalității umane, necesită o politică coerentă de dezvoltare, monitorizare, adaptare și actualizare a programelor și acțiunilor specifice. Consolidarea educației de bază, pe de o parte, diversificarea specializărilor, pe de alta, pragmatizarea curriculumului, sunt obiective prioritare ale Ministerului Educației și Cercetării. În acest scop, s-au derulat ori se află în derulare următoarele acțiuni:

– completarea nomenclatorului de meserii cu noi specializări și profesii, în funcție de realitățile societății ( în 2001 a fost refăcut nomenclatorul de profesii și urmează a fi validat);

– reducerea numărului de ore din curriculum, la decizia școlii sau opționale, în favoarea echilibrării curriculumului de bază (de la 33-32 la 30 de ore), cu efecte pozitive în raționalizarea programului de instruire.;

– înființarea de noi clase și meserii în școlile profesionale și de ucenici, în funcție de realitățile societății, de evoluția profesiilor pe piața muncii din zonă și localitate;

– sporirea numărului de cursuri care să asigure reconversia profesională a tinerilor.

De asemenea, în atenția Ministerului Educației și Cercetării se mențin ideile cu privire la: continuarea specializărilor profesionale prin învățământul posticeal, îmbunătățirea programelor școlare pentru asigurarea inserției socio-profesionale a tinerilor absolvenți. În derularea noilor generații de programe europene, prin Agențiile Naționale “Socrates” și “Leonardo”, prin programul Phare Vet (în colaborare cu Institutul de Științe ale Educației), un loc aparte ocupă și promovarea standardelor europene în echivalarea studiilor și recunoașterea diplomelor, precum și realizarea standardelor profesionale prin Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Atestare.

Infrastructura școlară

Probleme serioase în fața procesului de învățământ ridică starea infrastructurii școlare, în special cea din mediu rural. Infrastructura se referă la spațiile de învățământ și la cele adiacente, cu caracter educațional, social și administrativ (cluburi ale elevilor, cluburi sportive, cantine, internate, sedii ale inspectoratelor, ale caselor corpului didactic, tabere și altele) precum și la dotarea școlilor cu mijloace de învățământ (mijloace de bază, mijloace specifice activităților în laborator, mijloace privind echiparea tehnologică și informatică)

Multe clădiri de învățământ prezintă un grad avansat de uzură și cu durata de utilizare depășită, și totuși sunt utilizate, deși stabilitatea și siguranța lor este discutabilă. Unele clădiri au fost construite în secolul XVIII (1%), altelt construite în secolul XVIII (1%), altele în secolul XIX (11%), 9% dintre școli au fost construite înainte de primul război mondial, iar 18% datează din perioada dintre cele două războaie mondiale. Multe școli au nevoie de lucrări importante de consolidare, amenajare și modernizare, iar în unele situații se impune chiar demolarea și refacerea acestora, ca o soluție optimă din punct de vedere economic. În special în mediul rural există un mare număr de școli realizate cu materiale de construcție improprii (cu pereți din chirpici sau din lemn, cu planșee din lemn sau cu învelitori din materiale ușoare, deteriorabile).

Starea necorespunzătoare a bazei materiale este relevată și de numărul mare al clădirilor cu igrasie. Aproximativ 21% din clădirile de învățământ din domeniul preuniversitar au igrasie. Din totalul acestora, 64 % se găsesc amplasate în mediul rural.

Dotarea tehnico-edilitară deficitară a școlilor este de asemenea mare problemă:

143 de unități școlare funcționează fără curent electric,

2082 de unități școlare nu au nici o sursă de apă iar alte 8.244 de unități școlare nu au apă curentă; dintre acestea, 7.833 își asigură sursa de apă din fântâni (de regulă forate la nivelul primei pânze de apă freatică, având o calitate necorespunzătoare din punct de vedere sanitar) și sunt lipsite degrupuri sanitare adecvate,

12.667 de unități școlare au sistem local de încălzire (sobe), utilizând combustibil solid; marea majoritate a școlilor din mediul rural sunt dotate cu sobe metalice, tip godin, acre nu asigură suficientă căldură și prezintă pericol pentru sănătatea copiilor.

Spațiile de care dispune învățământul obligatoriu sunt insuficiente sub aspectul capacității de școlarizare, în unele situații neputându-se asigura condiții acceptabile desfășurării procesului de învățământ. Se constată că în 252 de școli amplasate în 33 de județe și Municipiul București, procesul de învățământ se desfășoară în mai mult de 2 schimburi. La astfel de școli, ora de învățare se reduce la 30-35 de minute, pauzele sunt de 5 minute, iar folosirea sălilor de clasă este de 12-14 ore pe zi.

În spații improprii funcționează 979 de grădinițe (învățământ preșcolar). Din acestea, 235 sunt amenajate la parterul unor blocuri de locuințe, celelalte funcționând în locuințe închiriate, în cămine culturale sau în alte spații administrative.

Majoritatea unităților școlare din învățământul preuniversitar nu au săli de sport. Din totalul celor 9.843 unități școlare aflate în această situație, 91 sunt licee și grupuri școlare. Cele mai multe sunt școlile cu clase I-VIII, marea majoritate fiind în mediul rural.

Gradul de dotare a unităților școlare cu mobilier nu poate fi considerat nici el satisfăcător. Dintr-un total de 18.067 de unități școlare inventariate, doar 3.283, respectiv 18 % din ele, au mobilierul în stare bună. Restul unităților școlare dispun de mobilier într-o stare necorespunzatoare.

În ceea ce privește dotarea cu mijloace de învățământ și cu echipamente de instruire a unităților școlare din sistemul de învățământ preuniversitar se apreciază că, în bună parte, școlile sunt dotate cu mijloace de învățământ uzate moral și/ sau fizic. Dotarea necorespunzătoare a laboratoarelor și cabinetelor școlare, uneori absența completă din dotare a truselor, aparatelor, dispozitivelor etc., lipsa echipamentelor audiovizuale (videoproiector, retroproiector, aspectomat etc.), a tehnologiei informației și a mijloacelor de învățământ elementare (alfabetare, hărți etc.), îndeosebi în mediul rural, afectează desfășurarea, în bune condiții, a procesului de învățământ. Gradul actual de dotare a unităților de învățământ cu aparatură modernă variază între 5-10% pentru cele din învățământul preșcolar, primar, gimnazial și profesional, până la 15-20% pentru cele din învățământul liceal. Dotarea unităților școlare cu calculatoare este total nesatisfăcătoare și dezechilibrată. Astfel, indicele mediu de dotare este de 1,8, cu variații între 0,4 (jud. Ilfov) și 14,7 (municipiul București). Gradul de utilizare variază, revenind între 43 și 670 elevi la un calculator.

Pentru creșterea calității procesului didactic sunt necesare măsuri pentru conceperea și derularea unor programe naționale și locale, precum și a unor programe cu finanțare externă, în scopul asigurării unei dotări minimale a unităților școlare cu mijloace de învățământ, cu echipamente de instruire pentru pregătirea în meserie și cu tehnologie informatică .

Lipsa cronică de finanțare a învățământului din ultimul deceniu a avut și efecte negative asupra rețelei de biblioteci, care reprezintă un ajutor necesar în derularea procesului de învățământ, în condițiile în care prețurile mari ale cărților și ale materialelor didactice împiedică elevii să își procure propriile materiale. Lipsesc bibliotecile în 4.869 de unități de învățământ preuniversitar; în 2740 de biblioteci școlare nu există postul de bibliotecar retribuit. Achizițiile de publicații sunt nesatisfăcătoare; dotarea cu aparatură și tehnică de calcul a bibliotecilor școlare este necorespunzătoare și este generalizată lipsa de spații adecvate și de mobilier specific.

Finanțarea învățământului – noi politici de alocare, parteneriatul

Cheltuielile publice pentru educație s-au menținut În deceniul trecut la circa 3% din PIB, reprezentând maxim 3,6% în 1996 și minimum 3,2% în anul 1999.

Relația cu comunitatea locală – nevoia de parteneriat în planificarea dezvoltării

Ministerul Educației și Cercetării apreciază că un rol esențial în ridicarea calității învățământului revine comunității locale (administrație, familie, biserică, agenți economici etc.). Mișcarea hotărâtă către descentralizare financiară, delegând autoritatea finanțării școlilor către consiliile locale, a fost însoțită astfel de prevederi care identifică sursele de finanțare și modul de alocare a resurselor financiare.

Planificarea dezvoltării învățământului la nivel central, dar mai ales la nivel județean și local, reprezintă o problemă greu de controlat și rezolvat. Politica descentralizării, care presupune că administrația locală asigură și administrează fondurile pentru reparații și întreținere a școlilor, nu are totdeauna rezultatul așteptat. Parteneriatul, care este necesar a se stabili între diferite instituții de la nivel local este, în unele cazuri ineficient, cauza fiind fie slaba putere financiară a comunităților, fie lipsa de structuri participative sau comunicarea deficitară între actorii sociali implicați.

Nu lipsită de probleme a fost, și probabil va fi, implementarea acestui sistem de finanțare, având drept cauze :

– insuficiența fondurilor, la nivelul consiliilor locale, pentru asigurarea finanțării complementare a învățământului (îndeosebi cheltuielile materiale curente);

– necesitatea unor cheltuieli mari, pe fondul slabei capacități financiare a consiliilor locale;

– lipsa de experiență la nivelul consiliilor locale, privind specificul finanțării unităților de învățământ.

Probleme cheie cu care se confruntă învățământul

Existența unui mare număr de cadre didactice suplinitoare, necalificate afectează calitatea actului didactic

Lipsa de siguranță în exploatare a bazei materiale este cauzată de vechimea clădirilor și avariile provocate de cutremure. Existența fenomenului de igrasie, datorat, în principal, vechimii clădirilor și slaba dotare tehnico-edilitară a unităților școlare influențează în mod direct starea de sănătate a copiilor.

Existența unui decalaj net defavorabil al învățământului din rural în raport cu învățământul din mediul urban. În zona rurală, încadrarea cu cadre didactice calificate este aproape la jumătate comparativ cu zona urbană, deși populația școlară este aproximativ egală; numărul cadrelor necalificate este dublu față de zona urbană. Situația bazei materiale este la fel de necorespunzătoare. Ca urmare, starea învățământului din mediul rural impune măsuri urgente de reabilitare și îmbunătățire a calității acestuia.

Integrarea socio-profesională a absolvenților diferitelor forme de învățământ rămâne deficitară și acest lucru va trebui remediat prin regândirea curricum-ului și a finalităților învățământului adaptate la cerințele pieței forțelor de muncă.

Oferta educațională nu este adecvată la nevoile tot mai diverse de educație ale comunităților locale; scoala trebuie să-și dezvolte capacitatea de adaptare la dinamica transformărilor sociale tot mai complexe și tot mai rapide.

CAPITOLUL 1

CARACTERISTICI ȘI PARTICULARITĂȚI ALE MUNCII ÎN AGRICULTURĂ

Considerată una din principalele ramuri ale economiei naționale, agricultura reprezintă un domeniu de activitate complex și în același timp deosebit de complicat dacă avem în vedere particularitățile sale tehnice, economice și sociale.

Agricultura cuprinde ca activitate umană specializată nu numai sfera producției, ci și a serviciilor pentru agricultură și distribuția bunurilor agricole. Răspândirea sa largă în teritoriu se datorează dispersării resurselor și cererii de alimente care determină gradul de utilizare a acestora. Protecția resurselor naturale și asigurarea securității alimentare necesită stabilizarea populației în toate zonele rurale și instituirea unor mecanisme care să reglementeze raporturile cerere-ofertă de produse agroalimentare. Importanța acestor procese conferă agriculturii un rol pe care nici o altă activitate economică nu-l poate substitui, fie și pentru faptul că cererea de alimente este esențială și are un caracter permanent pentru existența umană.

Specificitatea agriculturii în cadrul economiei generale poate fi explicată prin faptul că această ramură se bazează pe resurse ce se reînnoiesc continuu, în timp ce alte ramuri utilizează resurse naturale care în timpul exploatării se epuizează. De asemenea import0anța deosebită a agriculturii în comparație cu celelalte ramuri ale economiei naționale rezidă în faptul că este singura ramură de producție capabilă să acumuleze energie cu ajutorul muncii în timp ce toate celelalte ramuri consumă energie. Organismele vii ale plantelor verzi transformă energia radiantă solară în energie potențială, sub acțiunea dirijată a omului obținându-se produsele agricole necesare subzistenței.

De altfel, trebuie subliniat că agricultura reprezintă un izvor care furnizează mijloacele de subzistență vitale și pentru acea parte a societății ocupată în celelalte ramuri ale producției materiale și în ramurile neproductive.

Cea mai importantă și primă particularitate a agriculturii este că pământul este principalul element al capitalului agricol, care funcționează atât ca obiect al muncii, cât și ca mijloc de muncă.

Alâturi de pământ, la obținerea bunurilor materiale participă plantele și animalele ca obiecte și mijloace de muncă.

O altă particularitate este că la aceeași înzestrare tehnică și nivel de organizare și conducere a producției, randamentele la hectar și animal se situează la un nivel mai ridicat în cazul condițiilor pedoclimatice favorabile și mai scăzut când acestea din urmă sunt mai puțin favorabile. De aceea amplasarea teritorială a diferitelor culturi și specii de animale pe teritoriul țării în funcție de cele mai favorabile condiții de dezvoltare conduce la obținerea unor producții cu grad de eficiență ridicat.

În agricultură, spre deosebire de industrie, nu există o concordanță deplină între timpul de muncă și timpul de producție, ceea ce face ca utilizarea forței de muncă să aibă, în producția vegetală, un caracter sezonier și să fie influențată de evoluția nefavorabilă în anumite perioade a condițiilor climatice. Această neconcordanță dintre timpul de muncă și timpul de producție conduce și la o utilizare cu întreruperi a mașinilor și tractoarelor agricole, ceea ce atrage o oarecare depreciere a acestora.

Neconcordanța dintre momentul și durata de avansare a cheltuielilor de producție și momentul și perioada de recuperare a acestora reprezintă o altă particularitate a agriculturii.

În sfârșit ca o particularitate a agriculturii se numără și aceea că în principalele sectoare de producție, producția vegetală și producția animală, procesele economice de reproducție se împletesc organic cu procesele naturale biologice de reproducție.

Toate aceste particularități ale agriculturii prezentate sintetic își pun amprenta asupra caracteristicilor muncii în agricultură și a posibilităților de folosire a resurselor de muncă.

Comparativ cu celelalte state europene este o țară de dimensiuni medii, având un teritoriu 238.391 kmp și o populație în anul 2000 de 22.455,5 mii locuitori.

Densitatea medie a populației era de 94,1 locuitori/km2 (în 2000), inferioară densității medii înregistrată în Uniunea Europeană (118 locuitori/km2 în 1999).

Structura administrativ-teritorială a României este alcătuită din 265 de orașe (din care 84 de municipii) și 2.688 de comune. Acestea sunt niveluri administrative de bază, corespunzând nivelului statistic NUTS IV. Municipiile, orașele și comunele sunt grupate în 41 de județe care, împreună cu capitala țării, București, corespund nivelului statistic.

Mai mult de jumătate din cele 265 de orașe ale României (59,2%) au o populație sub 20.000 locuitori și în general depind de o singură activitate economică, în special industrială. Numai 24 de municipii au o populație de peste 100.000 de locuitori.

Nivelul de dezvoltare a României comparativ cu Uniunea Europeană

Între România și Uniunea Europeană există însemnate decalaje la indicatorii dezvoltării economice. Aceste decalaje se înregistrează, atât în raport cu media Uniunii Europene cât și în raport cu fiecare țară membră în parte. Comparativ cu țări ca Luxemburg, Danemarca, Germania și Olanda disparitățile sunt semnificative, dar comparativ cu Portugalia sau Grecia sunt mai mici, însă nu pot fi neglijate.

România întrunește criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul 1. Ultimele date din 1999 arată că PIB pe locuitor (PPS) al României reprezenta 27,4% din media UE-15.

Aspecte demograficePopulația României reprezintă 5,9% din cea a UE-15 iar suprafața sa deține 7,5 % din totalul teritoriului celor 15 state membre. Densitatea medie a populației în România, de 94,1 locuitori/km2, este mai mică decât în Germania, Marea Britanie sau Olanda, dar mai mare (5-6 ori) decât în Finlanda și Suedia. Densitatea populației din România este mai apropiată de cea a Greciei și Spaniei. Toți ceilalți indicatori care reflectă dinamica populației evidențiază un decalaj între România și UE.

În perioada 1992-2000 populația României a scăzut cu 1,6%, în timp ce populația UE-15 a crescut cu 1,02%. Scăderea demografică din România se datorează descreșterii puternice a fertilității, a creșterii ratei mortalității și a emigrărilor (mai ales în perioada 1991-1992).

Mortalitatea infantilă (decese la 1.000 de născuți vii) în România este printre cele mai mari din Europa, înregistrând 18,6‰ (în 2000), față de 5,5‰ (în 1997) în UE-15.

Speranța de viață la naștere în România, în 2000, era cu opt ani mai mică pentru bărbați și cu șapte ani mai mică pentru femei decât media UE-15 (bărbați: 67,0 ani în România față de 74,6 în UE-15 și femei: 74,2 ani față de 80,9 ani în UE-15).

Structura pe vârste a populației din România arată că populația nu a atins încă un grad de îmbătrânire demografică la fel de accentuat ca cel din UE: persoanele sub 15 ani reprezentau 18,3% (în 2000) în România față de 17,4% (în 1999) în UE-15, iar populația de 65 ani și peste reprezenta în România 13,3% față de 15,6% în UE-15.

Aspecte economice

În timp ce populația României reprezintă cca. 6% din cea a UE-15, România produce doar 0,5% din PIB din UE.

În 2000, în România, PIB pe locuitor era de 1.637 USD (exprimat în prețuri curente), fiind de cca. 12 ori mai mic decât media UE-15. PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare, era în 1998 de 3,5 ori mai mic. Comparativ cu câteva dintre statele din UE-15, România realiza în 1998 doar 16,11% din PIB / locuitor al Luxemburgului, 23,71% din cel al Danemarcei, 25,25% din cel al Austriei, 42,7% din cel al Greciei și 37,45% din cel al Portugaliei.

Ocuparea populației și educația

In 1999, populația ocupată în Romania era de circa 8,4 milioane de persoane, reprezentând 5,4% din totalul populației ocupate în UE-15.

Caracteristica generală a structurilor sectoriale ale forței de muncă din economia românească reflectă o rămânere în urmă substanțială față de structurile economiilor din Uniunea Europeană.Măsurile de restructurare economică implementate în ultimii ani au condus și la creșterea numărului șomerilor înregistrați la Oficiile Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. In ceea ce privește rata șomajului, valoarea acesteia variază în funcție de metoda de calcul folosită. Astfel, calculată conform metodologiei ILO, aceasta a fost de 7,1% în România (în 2000) față de 9,2% în Uniunea Europeana (în 1999), iar conform metodologiei utilizate în România a fost de 10,5% (în 2000). Diferențele în ceea ce privește valorile ratei șomajului calculate conform celor două metodologii se pot observa în tabelul următor:

Rata șomajului în anul 2000

%

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2000; Eurostat Yearbook 2001, Unity, solidarity, diversity for Europe, its people and its territory 2001. Notă: 1) – la 31 decembrie; * – în anul 1999, cu excepția României

In ceea ce privește nivelul educațional, România înregistrează valori ridicate ale gradului de alfabetizare al populației (97,2% în 1999) și al gradului de cuprindere în învățământ a populației de vârstă școlară (68,9% în 2000/2001). Începând cu anul 1990 s-a observat o reducere continuă a gradului de cuprindere în învățământ pentru populația școlară cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, o redresare înregistrându-se abia după 1996. În anul școlar 2000/2001, populația cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani era cuprinsă în școli în proporție de 74,6% – față de 83% (în 1999) în Uniunea Europeană. Pentru celelalte grupe de vârstă s-au înregistrat stagnări sau creșteri, gradele de cuprindere în învățământ fiind, în anul școlar 2000/2001, de: 94,2% pentru grupa de vârstă 7-10 ani, 95,5% pentru grupa de vârstă 11-14 ani, 32,9% pentru grupa 19-23 ani (față de 48% în Uniunea Europeana în 1999 pentru populația cuprinsă între 19-21 ani).

In anul 2000, 23,8% din populația României cu vârsta între 25 și 59 ani înregistra un nivel educațional scăzut (față de 36% în UE-15), 64,6% un nivel educațional mediu (față de 43% în UE-15) și 11,6% un nivel educațional înalt (față de 21% în UE-15).

Populația României are un nivel educațional apropiat de cel înregistrat în Uniunea Europeană, fiind capabilă să susțină direcțiile de dezvoltare economico-socială.

Nivelul productivității

Există disparități considerabile între nivelurile de productivitate înregistrate în România și UE-15. În 1998, România a înregistrat un nivel foarte scăzut al productivității muncii comparativ cu media UE-15. Calculată prin raportarea PIB la numărul de salariați, productivitatea muncii în România era 11,4 ori mai mică decât media UE-15 (4.185 EURO față de 47.717 EURO – media UE-15).

Pe sectoare economice, în 1998, decalajele în productivitatea muncii – exprimată în EURO/persoană ocupată – comparativ cu unele dintre țările Uniunii Europene se prezentau astfel:

Nivelul productivității muncii pe sectoare economice.

1.1. Munca – factor de producție în agricultură

Munca este factor de producție deosebit, originar, specific uman, care presupune îmbinarea unui efort fizic cu un efort intelectual de valorificare a aptitudinilor, cunoștințelor și experienței umane și de utilizare a unor unelte și instrumente adecvate, în vederea obținerii de bunuri și servicii necesare satisfacerii nevoilor societății.

Munca denumită metaforic "tatăl bogăției" (W.Petty) a fost și va rămâne factorul primordial al dezvoltării și al bunăstării, atâta vreme cât viața și omul vor exista pe pământ.

Munca este un factor de producție ce o diferențiază de ceilalți factori printr-o serie de caracteristici distincte.

Schumpeter în lucrarea sa “Histoire de l’analyse économique” vede în trilogia factorilor (Pământ, Muncă, Capital), a agenților economici (proprietari funciari, salariați, capitaliști) și a veniturilor (rentă, salariu, profit) clasica structurare a economiei politice. În modelul fiziocrat factorul de producție primordial este pământul, în modelul clasic munca, în modelele marxist și keynesian capitalul, iar în modelele neoclasice și marxiste combinarea capitalului și a muncii, considerate în mod respectiv ca tehnică de producție și ca raport sociofundamental al capitalismului (Dona I. , 2002).

Munca în agricultură reprezintă elementul determinant pentru punerea în valoare a resurselor din această ramură, reprezentate de capitalul funciar și de capitalul de exploatare, influențând decisiv rezultatele de producție.

Importanța economică a muncii în agricultură este recunoscută de foarte mulți economiști și prin prisma ponderii mari în structura cheltuielilor de producție a celor legate de forța de muncă, pondere estimată la 30-60% din cheltuielile totale înregistrate în funcție de tipul de exploatație, sistemele de producție practicate.

Este timpul ca munca din agricultură să fie reconsiderată, să i se recunoască caracterul cu totul și cu totul special nu numai datorită importanței economice, ci mai ales importanței sociale ce decurge din noile funcții ale agriculturii. Se impune așadar o recunoaștere morală la nivelul întregii națiuni și a educării, în primul rând a tineretului, în spiritul cultului muncii, inclusiv a cultului muncii fizice.

Munca în agricultură are un anumit specific, fiind în strânsă și directă legătură cu factorii naturali de risc. Deciziile în agricultură se iau, de regulă, în condiții de risc și incertitudine.

Din cercetările sociologice efectuate a rezultat faptul că munca în agricultură – ca factor de producție – are unele caracteristici și particularități determinate de particularitățile agriculturii care influențează condițiile de efectuare a lucrărilor, efortul omului și randamentul său.

Astfel, principalele particularități evidențiate în literatura de specialitate sunt considerate următoarele:

Procesele de muncă se desfășoară în majoritatea cazurilor prin deplasarea lucrătorului, consumul de energie fiind mult mai mare decât în situația efectuării statice a lucrărilor;

Solul sub raportul texturii, umidității, pantei, influențează efortul fizic al omului și efortul mijloacelor mecanice, impune tipuri de mașini specifice;

Plantele ca organisme vii au ritmuri și durate specifice de viață, determinând timpul și ordinea de executare a unor lucrări, de multe ori în condiții nefavorabile pentru om;

Animalele ca principale obiecte ale muncii se caracterizează prin anumite ritmuri de creștere și cerințe privind reproducția, îngrășarea, furajarea, obținerea produselor, toate acestea imprimând un caracter continuu al muncii pe parcursul unei zile, precum și programe precise pe ore pentru diverse lucrări corespunzător tehnologiilor de creștere, pauzele și timpul de odihnă pentru om fiind dependente de acestea;

În unele procese de muncă omul ia contact direct cu animalele, ceea ce determină apariția pericolelor de accidentare în situații în care nu se cunosc metodele de contenționare și pozițiile corecte față de animal;

Agricultorii trebuie să posede cunoștințe privind biologia plantelor și animalelor, modul de cultivare a plantelor, de creștere și exploatare a animalelor, trebuie să știe să lucreze solul, dar în același timp să cunoască și modul de funcționare a diverselor tipuri de mașini, instalații, să execute unele mici reparații;

Capacitatea de muncă a omului și rezultatele muncii lui depind în mare măsură de starea timpului, de microclimatul din adăposturile pentru animale. Deși consumul de muncă a fost același, producțiile obținute pot fi mai scăzute, în funcție de condițiile meteorologice;

Motivația muncii în agricultură este determinată în primul rând de faptul că producătorii agricoli sunt acum și proprietari, rezultatele muncii revenindu-le lor;

Problemele de protecția muncii sunt mult mai complexe în agricultură decât în alte sectoare, având în vedere factorii care pot acționa asupra omului: mașini, instalații, animale, surse de energie, substanțe chimice utilizate, radiații, gaze nocive, temperaturi scăzute sau ridicate etc.;

Munca în agricultură este deci complexă, multilaterală, specializarea fiind mai scăzută decât în alte sectoare, toate acestea impunând organizarea specifică a proceselor de muncă, norme de muncă fundamentate în funcție de condițiile de muncă, facilități pentru contracararea influenței negative a factorilor climatici.

1.2. Trăsături tehnice ale muncii în agricultură

Munca în agricultură are anumite caracteristici tehnice care pot fi sintetizate în următoarele:

a) Condițiile grele de lucru, temperaturile pozitive sau negative uneori la limita suportabilității umane fac ca munca în agricultură să fie în unele cazuri neplăcută pentru executant;

b) Diversitatea, lipsa de omogenitate și complexitatea muncii, inexistența acelei specializări a modelului industrial impun o organizare specifică. Diversitatea operațiilor crește proporțional cu numărul culturilor și al tehnologiilor agricole practicate, ceea ce presupune ca lucrătorul agricol să aibă cunoștințe din domenii diferite.

c) Munca agricolă este variabilă în timp datorită condițiilor climaterice ce acționează asupra factorilor biologici, ea fiind în același timp dependentă de anumite perioade calendaristice. Acest lucru generează o serie de consecințe asupra gradului de ocupare a forței de muncă în funcție de perioadele de efectuare a lucrărilor.

d) În producția vegetală, unde în fiecare decadă și lună se execută lucrări agricole specifice, apare fenomenul de sezonalitate existând numeroși timpi morți care determină dificultăți în salarizarea personalului angajat temporar.

e) În agricultură munca este subordonată în mod obiectiv necesităților ființelor vii. Astfel pentru animale îngrijirea acestora este zilnică (hrănit, adăpat) indiferent de sistemul de creștere adoptat. În cultura plantelor executarea anumitor lucrări cuprinse în tehnologii trebuie făcută numai la momentul oportun. Neexecutarea la timp a unor tratamente de combatere a bolilor sau dăunătorilor poate să compromită în totalitate recolta respectivă.

Ca urmare a caracteristicilor menționate intensitatea muncii prezintă în agricultură o mare variabilitate. Normele de muncă se diferențiază de cele din industrie și sunt mai greu de stabilit; timpii morți determinați de condițiile meteorologice și biologice au un impact negativ asupra productivității muncii.

În evoluția agriculturii în țările cu economie de piață dezvoltată tendințele fundamentale sunt determinate de modernizarea aparatului tehnic de producție și de creșterea consumurilor intermediare ceea ce duce la utilizarea mai eficientă a forței de muncă, îmbunătățirea capacității de producție a pământului și obținerea unor importante sporuri de producție.

În agricultura românească sunt necesare noi metode de producție care să sporească producția, să reducă costurile și să îmbunătățească calitatea produselor, prin mai buna combinare a factorilor economici cu cei naturali, a factorilor interni cu cei externi exploatației.

1.3. Trăsături socio-economice ale muncii în agricultură

Caracteristicile economice și sociale ale muncii agricole țin de specificul diviziunii muncii și de nivelul mai scăzut de înzestrare tehnică:

a) În mod tradițional munca în agricultură este cel mai adesea o muncă de tip familial. De regulă se consideră că munca de tip familial nu reprezintă o cheltuială și de aceea în gospodăriile familiale acestea nu se cuantifică pe baza unei evidențe anume. Agricultorul, care lucrează pentru el, pe suprafața care îi aparține, nu este afectat de dificultatea lucrărilor agricole efectuate, are o motivație puternică, de unde și randamentul superior calitativ și cantitativ comparativ cu cel al lucrătorilor agricoli angajați.

b) Munca agricultorului este puțin specializată. Chiar și în unitățile agricole moderne lucrătorul agricol este polivalent, execută o gamă largă de activități. Chiar în unitățile agricole specializate (în pomicultură, viticultură) numărul operațiunilor pe care trebuie să le efectueze un lucrător este destul de mare. De exemplu în viticultură lucrări ca: tăieri, dezgropat, copilit, diferite tratamente aplicate împotriva unui număr important de boli și dăunători fac ca diviziunea muncii să fie greu de realizat.

c) Gradul de calificare al agricultorului este inferior altor categorii profesionale, cu toate că activitățile din agricultură impun cunoștințe variate. Nu toți agricultorii, în prezent, dispun de cunoștințe privind tehnologiile moderne de producție, marketingul, eficiența economică a activității de obținere a diferitelor produse agricole, creditele bancare, dobânzile etc.

Ca urmare, sprijinirea formării profesionale a agricultorilor de către stat și organisme neguvernamentale reprezintă o necesitate a creșterii competitivității agriculturii în perioada de tranziție și de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, apariția consultanței agricole ca instituție a rezultat din precaritatea cunoștințelor agricultorilor și din lipsa informațiilor de specialitate. Timp de peste 40 de ani, agricultorii din țara noastră, membrii ai cooperativelor agricole de producție, salariați ai întreprinderilor agricole de stat au fost simpli executanți neobișnuiți să decidă, să-și gândească acțiunea. Deveniți proprietari ai terenurilor agricole, s-au văzut în situația să acționeze pe cont propriu, munca lor nemaifiind dirijată din afară.

Principala sarcină a consultanței agricole în țara noastră este de a ajuta și sprijini pe producători, în special pe tinerii agricultori, prin acțiuni bine planificate și organizate.

d) Statutul agricultorului diferă de cel al muncitorului din industrie. Acesta din urmă are un program de lucru zilnic bine stabilit, în timp ce timpul de lucru al agricultorului este reprezentat, de regulă, de ziua-lumină.

e) Numărul salariaților din agricultură a cunoscut pe plan mondial o reducere apreciabilă aceasta ca urmare a faptului că necesarul de forță de muncă în cultura plantelor este sezonier și lucrătorii preferă un serviciu, o slujbă mai sigură, mai regulată, ca în industrie. Numărul salariaților din agricultură care au contract de muncă pe durată nedeterminată este extrem de scăzut.

f) Aprecierea și controlul muncii în agricultură sunt dificil de realizat. Calitatea muncii în agricultură este greu de apreciat pe parcurs modul de executare a diferitelor lucrări cuprinse în tehnologii influențează producțiile obținute și calitatea lor . Rezultatele muncii devin vizibile atunci când sosește momentul final – momentul recoltării – la care își aduce aportul întregul complex de lucrări agricole, efectuate conform tehnologiilor aplicate, rezultatele fiind influențate și de factorii pedoclimatici favorabili sau mai puțin favorabili.

1.4. Tehnica și protecția mediului în agricultură

Efectele pozitive sau negative ale muncii în agricultură asupra mediului natural multă vreme au fost considerate ca un dat asupra căruia nu se putea face nimic; activitatea agricolă era considerată în general, prin natura sa, în armonie cu mediul înconjurător.

Problema politicii de mediu s-a pus pentru prima dată în anii '70, devenind una din prioritățile Uniunii Europene, prevăzute în Actul unic european (1987), bazele juridice fiind date de articolele 130 R – 130 T din tratatul de la Roma, tratatul de la Maastricht afirmând ca o condiție esențială: "integrarea exigențelor din domeniul protecției mediului în definirea și punerea în practică a celorlalte politici ale comunității".

Principiile politicilor de protecție a mediului înconjurător sunt: precauția; prevenirea; corectarea la sursă; principiul "cel care poluează este și cel care plătește".

Dacă dezvoltarea societății omenești, creșterea populației, progresul culturii și tehnologiilor au dus la o mare bogăție de cunoștințe, la un arsenal complex de activități tehnice și la diversificarea producției bunurilor materiale, pe un alt plan această civilizație a determinat apariția și creșterea vertiginoasă a numeroase noxe care acționează negativ asupra echilibrului ecologic al naturii, asupra vieții, degradând factorii esențiali ai vieții, aerul și solul. De altfel, în ultimele decenii se apreciază că omul prin activitățile sale a devenit un factor important al poluării mediilor de viață.

Prin degradarea progresivă a apei, aerului și solului sunt puternic influențate plantele și animalele, efectele negative având repercusiuni grave asupra existenței omului.

Poluarea prin activități agricole este în mare parte datorată aplicării unor tehnologii de cultură intensivă caracterizate printr-o mecanizare dinamică, utilizarea unor cantități exagerate de îngrășăminte chimice și pesticide, încât agricultura apare nu numai ca o victimă a poluării, ci și ca o cauză a acesteia.

Agricultura postbelică a înregistrat randamente sporite prin utilizarea mecanizării și a tehnologiilor de tip industrial, prin folosirea pe scară largă a îngrășămintelor chimice și a pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide) dar în schimb a poluat mediul înconjurător.

Pentru a răspunde cererii tot mai crescânde a populației în sensul satisfacerii diferitelor necesități alimentare, oamenii recurg la metode de exploatare a mediului din ce în ce mai intensive, cu alte cuvinte de pe o anumită suprafață de pământ să obțină o cât mai mare cantitate de produse agricole. Dar acest lucru are consecințe negative, periculoase asupra calității resurselor naturale și a mediului înconjurător.

Degradarea mediului se datorează în general unor factori divergenți cum ar fi:

– în țările în curs de dezvoltare lipsa unei dezvoltări economice, insuficiența mijloacelor și măsurilor de aprovizionare cu apă, despăduririle, diferite tipuri de degradare a solului;

– în țările dezvoltate amplificarea activităților economice care duc la poluarea de origine industrială și agricolă, utilizarea abuzivă a apei, utilizarea intensivă a terenurilor agricole etc.

In ultimul timp și în țara noastră a pătruns conceptul de agricultură durabilă, validat de altfel de practica din țările dezvoltate, concept care presupune armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea echilibrului ecologic. In elaborarea politicilor agricole îndreptate spre această armonizare trebuie să se țină seama de o serie de elemente care se intercondiționează reciproc: reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură mediului; politica agricolă să țină seama de mediul înconjurător; necesitatea sporirii contribuției pozitive a agriculturii față de mediul înconjurător (C. Răuță, 1992). De aceea, în etapa actuală se pune un accent deosebit pe găsirea unor soluții noi în concordanță cu principiile unei agriculturi economico-ecologice care, pe lângă obținerea de randamente sporite la culturile agricole să aibă în vedere și elementele de protecție și conservare a fondului funciar și a mediului înconjurător.

În viziunea economico-ecologică atenția trebuie să se îndrepte spre evidențierea rolului și funcțiilor solului în cadrul agroecosistemului; spre rolul asolamentului și al rotației culturilor într-un cadru care se cere a fi tot mai mult ecologic; spre tehnologiile de cultivare a plantelor care să permită obținerea unor cantități sporite de produse agricole în condiții de eficiență și a diminuării sau chiar anihilării riscurilor de poluare a fertilității solurilor (Dona I., 2002).

Acțiunea de protecție a mediului impune specialiștilor agricoli și tuturor celor care lucrează în agricultură ca prin activitățile de producție, depozitare, păstrare, prelucrare și valorificare, să elimine, dacă nu să limiteze, aspectele negative de influențare a factorilor de menținere a echilibrului ecologic.

Toate cele arătate converg spre ideea că forța de muncă rămâne una dintre cele mai importante forțe de producție a agriculturii, factorul activ în folosirea pământului, dar și în edificarea unei agriculturi durabile, armonizată cu păstrarea echilibrului ecologic.

CAPITOLUL 2

CERCETĂRI PRIVIND RESURSELE DE MUNCĂ DIN AGRICULTURA ROMÂNIEI. EVOLUȚIE ȘI TENDINȚE

Problemele actuale ale resurselor de muncă din agricultură, precum și viitorul acestora prezintă o importanță deosebită în cadrul strategiei de dezvoltare generală a agriculturii românești.

2.1. Modificări demografice în România

Aprofundarea problematicii legate de forța de muncă din agricultură presupune, în primul rând, studiul colectivității din care această forță de muncă face parte integrantă, și anume populația rurală.

Potrivit legii, localitățile din România se împart în următoarele categorii: municipii, orașe, comune și sate. Ulterior, Institutul Național de Statistică a stabilit că municipiile și orașele formează mediul urban, iar comunele și satele mediul rural. În acest fel, noțiunea de populație rurală se referă la toți locuitorii cu domiciliul stabil în comune și sate, iar populația agricolă este formată din totalitatea persoanelor ocupate în ramura agriculturii.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, în condițiile noilor modele de dezvoltare, în toate țările s-au produs modificări profunde în structurile economice, în formele de habitat, precum și în nivelul structurii și în calitatea resurselor umane. În noile condiții, resursele umane au suferit modificări substanțiale în direcția reducerii sectorului primar al economiei, adică în privința populației ocupate în agricultură în paralel cu creșterea numerică a resurselor umane din sectorul secundar (industrie, construcții) și, mai ales, în sporirea resurselor umane din sectorul terțiar (serviciile).

Dezvoltarea economică ce s-a produs în toate țările, deși diferită de la o țară la alta, a determinat modificări adânci în numărul și structura populației urbane și a celei rurale preponderent ocupată în agricultură, modificări survenite în favoarea populației urbane.

Astfel, în decurs de 30 de ani pentru care s-au publicat date statistice (1965 în comparație cu 1995) se pot remarca diferențieri între evoluția celor două categorii de populații, urbană și rurală pe plan mondial (tabelul 2.1).

Tabel nr. 2.1

Populația urbană și rurală, pe continente, în anii 1965 și 1995

Sursa : Prelucrate după World Bank

Pentru comparație, în România timp de 30 de ani, populația din mediul rural, în anul 1965 reprezenta 66,3% din totalul populației țării, în timp ce pe total în Europa această proporție era de numai 36,2%. Decalajul s-a menținut și în anul 1995 când România avea o populație rurală de 45,1% față de totalul populației țării, iar continentul european pe total avea o populație rurală de 25% adică de aproape 2 ori mai mică.

În prezent, mediul rural din România este alcătuit, din punct de vedere administrativ, din 2686 comune ce au în componența lor 13 mii de sate. Este un mediu foarte diferit de cel urban, atât în ceea ce privește profilul activității economice, al structurii ocupaționale cât și al resurselor disponibile pentru desfășurarea activităților economice.

În tabelul nr. 2.2 se prezintă diferențierile pe diverse caracteristici existente în prezent în mediul rural pe comune.

Tabel nr. 2.2

Diferența între comunele României în anul 2002

Sursa: Anuarul Statistic al României, INS, 2001

Există deci în România în anul 2002 comune mari, de dimensiunea unor orașe, precum Voluntari din județul Ilfov cu 27 mii locuitori și comune mici cu puțin peste o mie locuitori precum Brebu Nou din județul Constanța, cu 1100 locuitori. De asemenea, resursele funciare din administrarea comunelor sunt diferite. Astfel, comuna Doicești din județul Dâmbovița are numai o mie de hectare, iar comuna Murighiol din județul Constanța are o suprafață de peste 80000 hectare.

Trebuie să subliniem că, pentru România, mediul rural este un areal socio-economic deosebit de important. Aici locuiește 45% din populația țării, se află 47% din numărul locuințelor și 46% din suprafața amenajată pentru locuit. Totodată, România se deosebește de țările vecine sau de cele ale Uniunii Europene în care spațiul rural cuprinde doar 20-25% din totalul populației. De asemenea, în România, în administrarea comunelor se regăsește aproape 90% din suprafața totală a țării și 91% din suprafața agricolă. Densitatea populației este, în rural, de 48 locuitori pe km2, mult mai redusă decât în mediul urban unde trăiesc de 10 ori mai multe persoane (480 locuitori pe km2).

România, înainte de cel de-al doilea război mondial, era considerată o țară agrară, întrucât aproape 80% din totalul locuitorilor țării, în anul 1930, trăiau la țară, iar aceștia, în marea lor majoritate, erau agricultori (tabelul nr. 2.3).

Tabel nr. 2.3

Evoluția populației rurale și urbane în perioada 1930-2002

Sursa: Anuarul Demografic al României, 1996 și Anuarul statistic al României, 2001

Caracteristic în trecut pentru România era faptul că într-o perioadă de un sfert de secol (1930-1955), procesul de urbanizare al țării a fost lent și ca atare ponderea populației rurale față de totalul populației s-a menținut la un nivel ridicat față de majoritatea țărilor europene.

Scăderi importante ale populației rurale, în paralel cu creșterea gradului de urbanizare, au apărut începând din anul 1960 și mai ales după anul 1965, când procesul de industrializare a țării s-a intensificat foarte mult, iar cererea de forță de muncă, în majoritate fără nici o calificare, era tot mai mare în mediul urban. Consecința acestei evoluții a fost creșterea deosebită a migrației populației rurale către orașe.

O altă cauză a scăderii numărului și ponderii populației rurale în totalul populației țării este aceea că, periodic, o serie de comune au trecut, prin lege, în categoria localităților urbane. Astfel, în deceniul 1980-1990, prin lege, un număr de 23 de localități rurale au fost declarate orașe, aceste orașe având o populație totală de circa 250 mii locuitori, fapt care a determinat, cum era firesc, scăderea numerică a populației rurale.

Considerăm că prezintă o importanță mai mare evidențierea diminuării numerice a populației rurale în două perioade semnificative: 1980-1989 și perioada de după revoluția din decembrie 1989 și până în prezent (fig. nr.2.1).

Figura 2.1.

Evoluția ponderii populației urbane și rurale în perioada 1980-2002

La începutul primei perioade menționate, în anul 1980, populația din mediul rural era de 12 milioane locuitori (54,2%), iar după un deceniu (1989) populația rurală număra aproape 11 milioane locuitori (46,7%), înregistrându-se într-un deceniu o scădere masivă a numărului de locuitori din mediul rural de circa 1 milion de persoane. Se impune o precizare semnificativă: în anul 1981, pentru prima dată în istoria României, mediul urban cu o pondere de 50,1%, a devenit superior ca pondere mediului rural (49,9%).

O cauză a diminuării bruște a numărului populației din comune și sate a avut loc în anul 1990, imediat după revoluția din decembrie 1989 când abolirea unei legi privind regimul stabilirii domiciliului în așa zisele “orașe cu caracter închis” a determinat ca un număr mare de cetățeni cu domiciliul legal în localitățile rurale, dar care de fapt locuiau și munceau în orașele respective, să-și legalizeze statutul rezidențial devenind orășeni. Această problemă va fi prezentată mai pe larg în partea privind migrația sat-oraș.

Mai trebuie precizat că înainte și după anul de vârf 1990, în fiecare an se stabileau în municipii și orașe, provenind de la sate, un număr de aproximativ 100 mii persoane. In prezent, acest număr este într-o continuă scădere deoarece privatizarea, restructurarea sau lichidarea întreprinderilor industriale de la orașe au avut ca efect diminuarea locurilor de muncă din mediul urban care constituia înainte de 1990 unul din factorii cei mai atractivi pentru populația din mediul rural.

In profil teritorial, structura pe medii (urban și rural) diferă sensibil de la un județ la altul în funcție de nivelul sporului natural (născuți minus decedați) și sporului migrator (sosiți minus plecați), adică de intensitatea fluxurilor migratorii de la sate către orașe. Astfel, după datele recensământului populației din 1992, din cele 41 județe ale țării, un număr de 23, adică 63% din total aveau o populație preponderent rurală cu o proporție de peste 50% din totalul locuitorilor cu domiciliul stabil în mediul rural. Dintre acestea, cu caracterul cel mai rural erau județele Giurgiu (cu 70,3% populație rurală) și Dâmbovița (68,7%), iar cele mai urbanizate erau Brașovul (23,8% populație rurală) și Hunedoara (25%).

Structura populației rurale pe sexe și vârste

Repartiția populației pe vârste și sexe are o importanță deosebită din punctul de vedere socio-economic și demografic deoarece aceste caracteristici determină rolul și locul fiecărei persoane atât în cazul reproducerii populației cât și al activității sociale și economice de orice fel. Se poate aprecia că nu există domeniu de activitate care să nu fie interesat în cunoașterea numărului și structurii populației pe vârste și sexe.

Sursele de bază ale informațiilor cu privire la sexul și vârsta fiecărei persoane de pe un anumit teritoriu le constituie recensămintele generale ale populației care, în programul lor de înregistrare, au trecute aceste două caracteristici importante ale populației. Între două recensăminte consecutive vârsta și sexul persoanelor se actualizează pe baza evidențelor curente:

mișcarea naturală (nașteri, decese);

migrația internă și internațională (mobilitatea teritorială).

Mai trebuie adăugat că în urmă cu câțiva ani s-a introdus și în țara noastră, după modelul altor țări, un sistem informațional de evidența numărului și structurii pe vârste și sexe a populației pe baza “codului numeric personal” .

Reprezentarea pe sexe a locuitorilor unei țări are semnificații certe din punct de vedere social, economic și demografic. Proporționalitatea pe ansamblu dintre sexe sau disproporțiile apărute la anumite vârste au implicații serioase pentru activități în diverse domenii.

În tabelul nr. 2.4. sunt prezentate date privind structura populației țării pe sexe și medii în perioada 1977-2002.

Tabel nr. 2.4

Structura populației României pe sexe și medii în perioada 1977-2002

– % –

Sursa: Calcule după Anuarele Statistice ale României

În primul rând, din datele tabelului 2.4 se remarcă faptul că, așa după cum se observă și în alte țări, în toți anii populația de sex feminin este numeric superioară celei de sex masculin atât în urban cât și în rural. De asemenea, proporțiile pe sexe sunt apropiate de la o perioadă la alta, întrucât fenomenele demografice, având o anumită legitate, nu se schimbă în mod esențial decât la perioade mari de timp sau datorită unor calamități (războaie, în special). Cu alte cuvinte, datele respective confirmă un fapt cunoscut pe plan mondial și anume acela că femeile reprezintă în jur de 51% din totalul locuitorilor unei țări, în timp ce proporția bărbaților ajunge numai la circa 49%.

O altă constatare care se desprinde din datele tabelului nr. 2.4 este aceea că în prezent față de trecut în țara noastră s-a adâncit diferența dintre ponderea femeilor pe cele două medii, dar în sens invers, comparativ cu situația bărbaților.

Astfel, dacă în 1977 populația feminină reprezenta 50,6% din populația urbană și 50,8% din populația rurală, în anul 2002 aceleași ponderi erau de 51,8% și respectiv 50,3%. Acest fapt se poate explica, în principal, prin două cauze: 1) Chiar dacă femeile au fost disponibilizate și au ajuns în șomaj într-o măsură mai mare decât bărbații ele nu s-au întors în mediul rural, deoarece majoritatea au migrat anterior spre orașe în urma căsătoriei. Alta este situația unui bărbat șomer care prin obținerea de teren ca urmare a aplicării legilor privind fondul funciar nu mai are drept la ajutorul de șomaj și care trebuie să găsească, în calitate de cap al familiei, mijloacele necesare traiului acestuia; 2) În ultimii 10 ani cererea de forță de muncă în sectorul terțiar (învățământ, sănătate, asistență socială, comerț etc.) a crescut resorbind o parte a disponibilizărilor de personal din industrie, iar cele mai multe dintre activitățile sectorului terțiar ocupă, mai ales, populația feminină actuală.

În afara repartizării pe sexe o importanță fundamentală sub raport socio-economic și demografic o are structura pe vârste a populației care se reflectă: în nivelul de instruire; în participarea la activitatea economică și socială prin ratele de activitate diferențiate în funcție de vârstă; în mobilitatea socio-profesională; etc. toate acestea fiind dependente de vârstă. De asemenea, consumul de alimente și servicii (locuință, asistență medicală și socială, educație, cultură, etc.) sunt și ele în funcție de vârstă.

În ceea ce privește structura pe vârste a populației României, aceasta a suferit schimbări majore în ultimul sfert de secol, în sensul apariției, ca și în numeroase alte țări europene, a îmbătrânirii demografice atât pe total țară cât, mai ales, în mediul rural (tabelul nr. 2.5).

Tabelul 2.5

Structura populației României pe grupe mari de vârstă, pe medii, în perioada 1977-2002

– % –

Sursa: Calcule realizate pe baza informațiilor din Anuarele demografice ale României și din vol. I Recensământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992.

Prima și cea mai importantă constatare care rezultă din datele tabelului 2.5 este aceea că atât în mediul urban cât și în cel rural ponderea copiilor de 0-14 ani a scăzut permanent în ultimii 23 de ani, în paralel cu creșterea proporției persoanelor în vârstă de 60 ani și mai mult. Cu alte cuvinte această creștere a ponderii persoanelor vârstnice în cadrul populației totale concomitent cu scăderea ponderii copiilor, reprezintă îmbătrânirea demografică a populației unui teritoriu cu implicații numeroase în toate segmentele societății. Ar mai fi de menționat faptul că această îmbătrânire demografică are loc odată cu îmbătrânirea biologică în sensul că, în perioada analizată (1977-2002), există din ce în ce mai multe persoane de 60 ani și peste. Astfel, spre exemplu, în România, în mediul rural, în anul 1977 erau 1,8 milioane de bătrâni de 60 ani și mai mult, iar în anul 2002 aceste persoane vârstnice erau în număr de 2,5 milioane, respectiv cu 700 mii persoane mai mult. Aceasta se explică atât prin sporul natural ridicat înregistrat în trecut în mediul rural, cât și prin progresele medicinii care, cu toate dificultățile existente în domeniul sanitar, a dus la menținerea în viață a unui număr tot mai mare de persoane.

Îmbătrânirea populației din mediul rural s-a semnalat în jurul anului 1990 când, cu ocazia recensământului din 1992 s-a înregistrat pentru prima oară în România în mediul rural, o pondere a persoanelor vârstnice de 22,1%, depășind ponderea copiilor de 0-14 ani care a fost de 20,9%. Mai recent în anul 2002, decalajul între copii și bătrâni s-a accentuat și mai mult în mediul rural: 19,8% copii față de 24,2% bătrâni trecuți de 60 de ani (tabelul 2.5).

O primă cauză a îmbătrânirii demografice a populației rurale o constituie faptul că s-a trecut de la un spor natural ridicat de plus 15,8‰ în anul 1950 și plus 12,3‰ în 1970 la un “spor” negativ de aproape (-2,1‰) în anul 2002. Mai trebuie menționat că pentru prima oară în România, în mediul rural, în timp de pace, diferența dintre nașteri și decese a devenit negativă în anul 1991.

În ceea ce privește scăderea numărului nașterilor începută în jurul anului 1960 în mediul rural, se poate aprecia că acest fenomen negativ se explică, în principal, prin diminuarea numărului gospodăriilor țărănești tradiționale caracterizate printr-o fertilitate feminină ridicată. Un număr mai mare de tineri și adulți în vârstă aptă pentru muncă este absolut necesar atât pentru sporirea activității productive cât și pentru asigurarea securității persoanelor vârstnice. De asemenea, o altă cauză a scăderii natalității din mediul rural, dar cu efecte și în urban se mai poate datora într-o oarecare măsură, emancipării femeilor care, emigrând de la sate la orașe au avut acces mai larg la angajarea în producție și la diverse forme de învățământ ceea ce a dus la reducerea numărului de copii doriți în cadrul familiilor. Cu alte cuvinte, s-a schimbat comportamentul demografic al tinerilor femei migrate de la sate la orașe pentru a-și însoți bărbații la muncă.

O altă cauză importantă a îmbătrânirii demografice a populației rurale, îmbătrânire mai intensă decât în rândul celei din mediul urban, s-a datorat migrației sat-oraș prin care s-au transferat din rural în urban, odată cu industrializarea forțată a României din jurul perioadei 1970-1985, efective mari ale generațiilor tinere masculine și feminine.

Despre evoluția mișcării naturale (nașteri, decese) și migratorii a populației rurale se va aminti pe larg în paginile următoare.

Revenind la îmbătrânirea demografică a populației din mediul rural aceasta se poate observa și din fig. nr. 2.2.

Din datele fig. nr. 2.2 se observă, mai întâi că populația în vârstă de 15-59 ani, vârsta la care se regăsesc cele mai numeroase persoane apte de muncă, reprezintă o pondere foarte puțin oscilantă, într-o perioadă de aproape un sfert de secol: de la 65% la 68% în urban și a rămas aproape neschimbată în rural, respectiv de la 56,2% în 1977 la 56,0% în anul 2002.

Figura 2.2.

Evoluția structurii pe grupe mari de vârstă a populației urbane ți rurale din România în anul 1977 comparativ cu anul 200 (%)

În schimb oscilații importante în perioada analizată se observă în grafic la copii de 0-14 ani și la bătrânii de 60 de ani și peste. Astfel, coloana care se referă la copii de 0-14 ani are o tendință de scădere în intervalul 1977-2002, în timp ce coloana care se referă la bătrânii de 60 ani și peste este în creștere semnificativă în aceeași perioadă.

În concluzie, fig. 2.2 confirmă ceea ce era de demonstrat: îmbătrânirea demografică a populației din România este influențată puternic de situația existentă în mediul rural.

În aceste condiții se constată că puterea publică, în majoritatea cazurilor, nu ține seama de efectele conjugate ale îmbătrânirii populației rurale și noile modalități care au intervenit în ultimii 10-12 ani în sistemul de lucru și de organizare a vieții persoanelor în vârstă mai înaintată. Din perspectiva îmbătrânirii și a ciclului vieții este necesară o analiză dinamică ce trebuie să aibă în vedere structurile actuale ale pieței muncii în agricultură, subvențiile statului și totodată și starea de sănătate și boală a persoanelor vârstnice care trudesc din greu în agricultură în prezent.

În continuare sunt prezentați factori care influențează în mod nemijlocit evoluția în timp și spațiu a numărului și structurii populației de pe un anumit teritoriu.

Natalitatea în mediul rural

În ansamblul fenomenelor și proceselor care determină în măsură apreciabilă dinamica numărului și structurii populației unui teritoriu, rolul cel mai important revine natalității. Aceasta a înregistrat oscilații sensibile în ultimele trei decenii în România.

Spre deosebire de alte fenomene demografice, natalitatea poate fi influențată în mod direct de către guvernanți pe baza legislației de stimulare sau de frânare pe o perioadă mai mică sau mai îndelungată. Un exemplu în acest sens îl constituie chiar politica demografică greșită aplicată în România pentru stimularea natalității care într-adevăr ajunsese aproape la cel mai scăzut nivel din Europa la vremea respectivă (1966).

Însă în loc de măsuri cu caracter economic propuse, de altfel, de specialiștii demografi, conducerea statului socialist a preferat măsura brutală de interzicere completă a avorturilor începând cu anul 1966. Efectul acestei legislații a fost acela că în anul următor (1967) natalitatea s-a dublat față de 1966. În mediul rural situația a fost asemănătoare: în anul 1966, înainte de interzicerea avorturilor s-au născut 190 mii copii (natalitatea fiind de 16,1 născuți-vii la 1000 locuitori), iar în anul următor, 1967, s-au născut 327 mii de copii (de 1‚7 ori mai mult ca în 1966, natalitatea fiind de 27,2 la 1000 locuitori).

Pe de altă parte, liberalizarea totală a avorturilor care avut loc după revoluția din 1989 a dus la scăderea dramatică a natalității încă din anul 1990, odată cu creșterea importantă a numărului întreruperilor de sarcina. Din datele tabelului nr. 2.6. rezultă influența puternică a avorturilor asupra natalității din mediul rural: în anul 1989, înainte de revoluție se înregistrau 38 avorturi la 1000 născuți-vii, iar în anul următor, 1990, numărul de avorturi a fost de 6 ori mai mare.

Tabel nr. 2.6.

Natalitatea și avorturile în mediul rural în perioada 1989-2001

Sursa: Tipologii de structură a resurselor umane din mediul rural, IEA – ASAS, anul 2001

De asemenea, se poate remarca faptul că numărul de avorturi înregistrat în mediul rural a fost, în toți acei ani de după 1989, de peste 2 ori mai mare decât numărul născuților-vii, cu excepția ultimilor doi ani (2002 și 2001 când numărul copiilor născuți și cel al avorturilor aproape s-au egalizat).

Pe provincii istorice, natalitatea cea mai ridicată este în Moldova, iar cea mai redusă natalitate este, de o lungă perioadă de timp, în Banat.

O problemă importantă care va trebui să stea în atenția guvernanților, indiferent de culoarea lor politică este oprirea scăderii natalității prin măsuri de ordin economic și social. În cazul în care tendința de scădere a natalității va continua și în viitorii ani, aceasta va afecta grav structura populației României pe ansamblu, iar în mediul rural va duce la depopularea satelor într-un viitor nu prea îndepărtat, cunoscut fiind faptul că populația rurală prezintă încă de pe acum o structură a populației nefavorabilă, adică îmbătrânită din punct de vedere demografic.

Tendințele actuale de migrare a unor persoane de la orașe către sate nu vor putea schimba în mod semnificativ situația depopulării satelor, întrucât cuplurile care migrează înspre localitățile rurale vor avea în general un comportament demografic specific orășenilor, căpătat de-a lungul anilor, respectiv de a avea un număr redus de copii.

Mortalitatea în mediul rural

Principalele caracteristici ale mortalității generale din mediul rural în ultimele două decenii sunt:

creșterea continuă a ratei mortalității începând din jurul anului 1980 și până în anul 1996, urmată de o scădere treptată a acestei rate în perioada 1997-2002;

menținerea la un nivel ridicat a ratei mortalității generale din mediul rural față de cel urban. Această situație este prezentată în tabelul 2.7.

Mortalitatea generală din România, pe medii, în perioada 1980-2002

Tabel nr. 2.7

– decedați la 1000 locuitori –

Sursa: Anuarul demografic al României, INS, 2001

Decalajul destul de important dintre rata mortalității generale din mediul urban față de rural (-5,5 puncte de procent în anul 2002 în favoarea mediului urban) se explică, în mare parte, prin structura pe vârstă a populației, în sensul că populația rurală este mai “îmbătrânită” decât cea urbană.

Astfel, la recensământul populației din anul 1992, o proporție de 11% din totalul populației urbane era în vârstă de 60 ani și peste, în timp ce proporția acestor persoane mai vârstnice era de aproape 2 ori mai mare în mediul rural (22,1%). Cu unele oscilații acest decalaj al ratei mortalității generale din urban față de rural se menține an de an până în prezent. Or, după cum am arătat mai sus, unei populații cu o pondere mai mare de persoane vârstnice îi este caracteristică o mortalitate mai ridicată. Această legătură strânsă dintre rata mortalității generale și structura pe vârste a populației dintr-un anumit teritoriu se poate exemplifica și pe baza unor date existente în profil teritorial (tabelul nr. 2.8):

Structura pe vârste a populației și mortalitatea generală,

în unele județe din România în anul 1995 Tabel nr. 2.8

Sursa: Anuarul Demografic al României, INS, 1996

După cum se remarcă din datele tabelului nr. 2.8, în zona de est a României, în județele Bacău, Iași și Neamț, unde populația vârstnică prezintă o pondere mai scăzută față de media pe țară, chiar și mortalitatea generală este mai redusă în comparație cu alte județe ale țării. În schimb, în unele județe din diverse zone ale României (Arad, Mehedinți, Giurgiu) cu o pondere mai ridicată de persoane vârstnice (de 60 ani și peste), deci județele având o populație mai îmbătrânită față de media pe țară, în mod corespunzător ele prezintă și o mortalitate mai ridicată.

Pe de altă parte, mortalitatea generală mai ridicată la sate față de orașe se datorează și condițiilor de trai, de muncă și medico-sanitare mult inferioare în majoritatea localităților rurale în comparație cu condițiile respective din municipii și orașe.Degringolada principalelor fenomene demografice (nașteri, decese), în lipsa unor măsuri politice ferme de ordin economic și social, ar putea continua și în următorii ani ai mileniului trei. Afirmăm cele de mai sus pentru că, din păcate, schimbărilor politice importante după anul 1989 nu le-au urmat și așteptatele prefaceri de ordin economic și social care să amelioreze nivelul de trai al populației și calitatea asistenței medicale atât în urban cât, mai ales, în mediul rural.

Mortalitatea infantilă, cu toate că este o componentă a mortalității generale, această categorie demografică și sanitară merită să fie menționată deoarece de ani buni reprezintă o problemă negativă majoră a României care, datorită nivelului ridicat, situează țara noastră pe unul din ultimele locuri în Europa.

Din datele tabelului nr. 2.9 se remarcă, mai întâi, că mortalitatea infantilă din mediul rural se menține, în toți anii prezentați în tabel, mai mare decât în mediul urban.

Astfel, rata mortalității infantile din mediul urban se situează la trei sferturi din cea din mediul rural datorită diferențelor existente în acordarea asistenței sanitare, a alimentației, a nivelului de trai și nu în ultimul rând, a nivelului de instruire a părinților. Tabel nr. 2.9

Mortalitatea infantilă în România, pe medii, în perioada 1930-2002- decedați sub 1 an la 1000 născuți-vii –

Sursa: Anuarele demografice ale României

În decursul anilor, într-adevăr, pe măsura creșterii generale a condițiilor de viață, de muncă și sanitare, adică a civilizației în ansamblu, mortalitatea infantilă din România a înregistrat progrese semnificative în sensul scăderii ei substanțiale față de trecut. Dacă în anul 1935, din 1000 de copii născuți-vii în mediul rural, un număr de 183 (aproape 20%) mureau înainte de împlinirea vârstei de un an, în prezent, la sfârșitul secolului XX, în mediul rural s-au înregistrat numai 21 de copii decedați având vârsta sub un an (2%).

Numărul deceselor infantile a marcat un recul mai important abia după 1990, fapt ce poate fi pus pe seama scăderii numărului de născuți-vii , îndeosebi a celor nedoriți, care prezintă un risc ridicat de deces. Cu toate realizările care au avut loc în scăderea mortalității infantile din România, aceasta plasează încă țara noastră pe primul loc în Europa, după Albania.

Astfel, conform datelor publicate în Anuarul Demografic ONU în anul 2001, cu date definitive referitoare la anul 1996, România în același an cu o mortalitate infantilă de 22,3 ‰ se afla peste rata altor țări aflate în tranziție ca și țara noastră: Bulgaria (15,8‰ Polonia (12,1‰), Ungaria (10,9‰), Cehia (6,0‰), până și Ucraina (14,5‰) și Republica Moldova (20,4‰). În țări europene dezvoltate mortalitatea infantilă este în general mai mică decât cea din România: de peste 6 ori în Suedia, de peste 5 ori în Elveția și Franța.

2.2. Mobilitatea teritorială a populației rurale în România

Mobilitatea teritorială a populației face parte din categoria mai largă a diverselor schimbări care au loc permanent în cadrul populației unei țări, schimbări care pot fi cuantificate și studiate

Factorii care determină migrația populației pot fi de două feluri: factori atractivi care determină populația să migreze spre un anumit teritoriu și sunt reprezentați de nivelul veniturilor, condiții de trai, loc de muncă etc. și factori repulsivi care determină plecarea populației dintr-un anumit teritoriu și sunt reprezentați de condițiile necorespunzătoare de viață, venituri scăzute, nesiguranță sau lipsa locurilor de muncă etc.

În decursul timpului, România s-a caracterizat prin existența unor diferențieri sensibile între zonele țării care au determinat apariția unor dezechilibre sociale și economice între aceste zone. În timp ce activitatea industrială era concentrată în anumite regiuni în care existau resurse minerale și energetice ușor accesibile, alte zone se caracterizau prin preponderența activităților agricole și silvice. Repartizarea inegală a resurselor naturale în teritoriu odată cu dezvoltarea economică inegală, precum și condițiile de viață diferite au determinat deplasări importante de oameni către zonele industrializate și mai urbanizate ale țării. În acest fel s-a schimbat continuu raportul dintre populație și resurse, dintre agricultură și industrie, dintre mediul rural și cel urban. În regiunile unde intensitatea migrației este mai mare apar o serie de implicații negative cu caracter demografic și social-economic care afectează structura populației pe vârste și sexe deci și comportamentul demografic: curba căsătoriilor, instabilitatea familiilor (divorțurile), accentuarea procesului de îmbătrânire demografică a populației și foarte grav, scăderea natalității și creșterea continuă a numărului de avorturi.

De-a lungul timpului, migrația populației a avut intensități și sensuri diferite în strânsă dependență atât de situația economică a unor zone cât și de deciziile politice apărute în diverse perioade istorice.

Pentru un interval de timp de peste 30 de ani (1968-2002) există date statistice detaliate cu privire la migrația populației. În această perioadă, migrația populației a avut intensități diferite și se pot remarca câteva etape distinctive și anume: 1968-1970, 1971-1982, 1983-1989 și după anul 1989 (tabelul nr. 2.10).

Tabel nr. 2.10

Migrația populației României în perioada 1968-2002

Sursa: Anuarul demografic al României, INS, 2001

Din datele tabelului nr. 2.10 rezultă unele aspecte mai deosebite:

O valoare importantă a fenomenului migrator s-a înregistrat în perioada 1971-1982 cu o medie anuală de 335 mii schimbări de domiciliu, cea mai mare migrație anuală legală între localități din perioada postbelică în România (în afară de anul 1990 care are alte semnificații). Acest aflux important de persoane care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate în alta a țării se explică, după cum este cunoscut, prin industrializarea forțată a României care, în concepția totalitaristă, trebuia să se izoleze de celelalte țări și să producă cele necesare economiei fără să se recurgă la importuri costisitoare. Mai trebuie arătat că anii 1973 și 1974 reprezintă cea mai intensă migrație între localități cu peste 375 mii schimbări de domicilii pe fiecare din acești doi ani calendaristici;

După anul 1982 și până la revoluția din 1989, întreaga perioadă este marcată de o semnificativă scădere a migrației în interiorul țării datorită, în principal, crizei în care întrase sistemul economic totalitar. Astfel, ultimul an al perioadei (1989) a fost și anul de minimă migrație internă din ultimii 50 de ani, cu un număr de numai 190 mii schimbări de domiciliu;

În primul an după revoluție (1990) migrația a fost de 4 ori mai mare decât în fiecare din anii anteriori. Aceasta însă nu reprezintă o migrație propriu-zisă, ci era o firească recuperare a întârzierilor în schimbarea legală a domiciliului unor persoane care, deși lucrau în anumite localități, legislația nu le permitea decât foarte greu obținerea domiciliului stabil în localitățile considerate “cu caracter închis”. Suspendarea după 1989 a unor legi discriminatorii a făcut ca mii de persoane să-și legalizeze statutul de cetățeni în localitățile în care trăiau și munceau. Cu alte cuvinte, în cea mai mare măsură, în anul 1990, nu a avut loc o migrație propriu-zisă, ci s-a produs o acțiune administrativă fără deplasarea fizică a persoanelor între localități;

În anii care au urmat, adică 1991 și până în prezent, migrația populației dintr-o localitate în alta a țării a avut un caracter oscilant, fiind între 250 și 300 mii persoane anual.

Aceste date globale ale schimbării de domiciliu trebuie analizate în continuare pe planuri și direcții de migrație, pe medii (urban, rural) pentru a avea o imagine completă asupra mobilității teritoriale a populației României.

Mobilitatea teritorială a populației a avut loc și continuă și în prezent, în toate timpurile și în toate țările, indiferent de situația lor geografică sau de dezvoltarea lor socio-economică. Uneori mai rapid, alteori mai lent, mediul urban a luat-o înaintea celui rural atât ca număr de locuitori cât și ca dezvoltare economică sau edilitară. Dar cea mai importantă constatare este aceea că, în majoritatea cazurilor, sporirea numărului populației orașelor a avut loc pe baza fluxurilor migratorii ale sătenilor către orașe.

Cauzele principale ale migrației sat-oraș sunt cunoscute și valabile mai ales în epoca modernă: înăsprirea condițiilor de viață și de muncă din mediul rural, în principal în agricultură, în paralel cu atracția tineretului către mirajul orașelor și în special, către marile aglomerări urbane. Față de aceste tendințe valabile în numeroase țări europene, în România migrația sat-oraș a cunoscut o evoluție nefavorabilă de la o epocă la alta.

Deși nu există date exacte privind migrația populației din țara noastră în trecutul mai îndepărtat, se poate aprecia, după evoluția numerică a populației rurale, că migrația sat-oraș a avut valori nesemnificative de la începutul secolului și până în jurul anului 1956. Spre exemplu, în perioada anilor 1930-1955 populația rurală reprezenta 75-80% din totalul populației țării, iar România, pe bună dreptate în perioada antebelică era considerată “țară eminamente agrară”.

Așa cum am arătat anterior, fluxurile migratorii s-au accentuat din anul 1967.

Aceasta arată foarte clar că migrația sat-oraș a contribuit în mod substanțial la creșterea gradului de urbanizare a României. Pentru a ilustra și mai bine acest aspect, vom aminti unele calcule făcute pentru deceniul 1980-1990 în care se estimează modul cum s-a mărit numărul populației urbane. Astfel, în deceniul respectiv, sporul total al populației urbane a fost de circa 2 milioane locuitori, spor care s-a realizat astfel:

10% s-a datorat trecerii a 23 de localități rurale în categoria orașelor;

30% a provenit din sporul natural (născuți minus decedați), spor propriu mediului urban;

60% reprezintă persoanele provenite din localitățile rurale care au migrat spre centrele urbane cu schimbarea domiciliului legal.

Anterior am arătat pe larg modul în care a avut loc migrația populației dintr-o localitate în alta a țării în cursul anului 1990, ca urmare a schimbării legislației în domeniul respectiv. Începând din anul 1991, s-a produs o spectaculoasă restructurare a fenomenului de migrație, cea mai importantă fiind scăderea masivă a fluxului de populație sat-oraș.

În tabelul nr. 2.11 se prezintă modul cum a evoluat migrația populației pe medii de viață socială (urban, rural).

Tabel nr. 2.11

Fluxurile migrației interne, pe medii, în perioada 1990-2002

– % –

Sursa: Situația demografică a României, INS, 2002

Datele tabelului 2.11 evidențiază oscilațiile fluxurilor migratorii din deceniul care a urmat revoluției din anul 1989. Se poate afirma că migrația populației României este influențată în mod direct, atât de noua legislație privind schimbările de domiciliu dintr-o localitate în alta, cât, mai ales, de situația economico-socială actuală.

În toate perioadele anterioare anului 1990, intensitatea maximă a migrației a fost pe segmentul rural-urban, din motivele prezentate anterior. Vârful acestei migrații sat-oraș s-a aflat în anul 1990, din motivele cunoscute, mai ales cele legislative. Începând însă chiar din anul 1991, volumul total al schimbărilor de domiciliu a fost cu peste 500 mii persoane mai mic decât în anul 1990. Raportat la numărul de locuitori, scăderea a fost de la 34‰ în 1990 la 11‰ în anul următor.

În ceea ce privește celelalte segmente ale migrației (rural-rural, urban-rural și urban-urban) în deceniul 1990-2002 au avut o evoluție diferită, dar fără oscilații importante:

Schimbările de domiciliu în cadrul mediului rural a căror cauză este, în principal, de natură socio-demografică, fiind vorba de încheierea căsătoriilor, au avut o intensitate apropiată de la un an la altul (circa un sfert din totalul schimbărilor de domiciliu din rural tot în rural). Ne îndreptățește să considerăm încheierea căsătoriei drept factor determinant al migrației rural-rural faptul că peste 40 la sută din totalul celor ce au migrat sunt de vârstă tânără (20-34 ani), iar locuri de muncă sigure și cu caracter permanent la sate sunt mai greu de presupus.

Migrația persoanelor cu domiciliul în mediul urban plecate în mediul rural a avut în ultimul deceniu (1990-2002) un caracter deosebit față de perioadele trecute. Astfel, după anul 1990 când migrația a avut caracterul exploziv pe care l-am prezentat anterior, în următorii 6 ani (1991-1996) numărul celor plecați din urban pentru a se stabili în rural a fost din ce în ce mai mic. Începând însă din anul 1997, s-a produs o schimbare importantă și anume: pentru prima oară în istoria migrației românești, numărul celor care au plecat din urban pentru a se stabili în rural a crescut în așa fel încât a depășit numărul celor care (invers) și-au schimbat domiciliul din rural în urban, așa după cum s-a desfășurat migrația românească până în anul 1997.

Schimbarea sensului fluxului migrator al mediului rural din ultimul deceniu se observă și din datele referitoare la balanța schimbărilor de domiciliu (sosiți, plecați, sold). După 30 de ani de sold negativ, adică mai mulți plecați decât sosiți, începând din anul 1997, situația s-a schimbat.

Tabel nr. 2.12

Balanța migrației din mediul rural în perioada 1990-2002

– mii persoane –

Sursa: Situația demografică a României, INS, 2002

Migrația de revenire a unui număr mare de persoane din urban în rural are o serie de cauze la care s-a mai făcut referite:

pe de o parte, restructurarea industriei din mediul urban a creat la orașe un surplus de forță de muncă, deci un număr mare de șomeri;

pe de altă parte, efectele Legii 18/1991 privind restituirea către vechii proprietari a terenurilor agricole a îndemnat pe unii orășeni proveniți de la sate să se întoarcă în localitățile lor de proveniență.

În legătură cu problema migrației urban-rural, considerăm că, în viitor această tendință se va menține întrucât:

privatizarea unităților industriale încă nu s-a încheiat;

obținerea titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole se desfășoară încă destul de greoi; multe procese cu privire la punerea în posesie sunt încă departe de a fi soluționate.

În ceea ce privește ultima componentă a fluxului migrator, respectiv migrația urban-urban, în toată perioada 1990-2002, având cam aceleași cauze, această migrație s-a menținut la niveluri apropiate de la un an la altul, respectiv a oscilat între 20 și 30 la sută din totalul schimbărilor de domiciliu.

Mobilitatea teritorială a populației rurale în funcție de vârste

În legătură cu vârsta persoanelor care își schimbă domiciliul stabil din zonele rurale către orașe, cea mai importantă constatare o constituie faptul că intensitatea cea mai mare a migrației apare la tinerii în vârstă de 20-30 ani. De asemenea, trebuie subliniat că perioada de maximă intensitate a deplasărilor de populației de la sate către orașe a fost între anii 1971 și 1982. În acest interval de timp, tinerii săteni de 20-24 ani s-au stabilit anual în mediul urban în proporție de aproape 60% din totalul migranților. Acești ani corespund cu perioada de industrializare intensă a României când nevoia de forță de muncă era din ce în ce mai mare. Această migrație mare a început să scadă treptat în anii următori (1982-1989) când economia românească intrase în declin. Ca o consecință firească, ne mai fiind nevoie de forță de muncă suplimentară în industrie și construcții, ramuri economice cu preponderență în mediul urban, migrația tineretului de la sate la orașe a ajuns în anul 1989 la jumătate față de anii anteriori de maximă industrializare. În același timp, migrația celor foarte tineri (15-19 ani) s-a redus an de an în perioada 1971-1989, ca urmare a înființării în mediul rural a școlilor cu caracter profesional, multe cu profil agricol.

O altă constatare importantă privind tinerii sub 30 de ani, care-și schimbă domiciliul din rural în urban, constă în aceea că până în 1989, tinerii de 20-24 ani au fost an de an mai numeroși decât cei de 25-29 ani, iar începând din anul 1991 și până în prezent cele două segmente de tineret ajung să aibă valori relativ egale. În concluzie, în perioada 1970-2002 s-au observat multe oscilații în ceea ce privește migrația de la sat la oraș a tinerilor sub 30 de ani, în funcție de evoluția socio-economică a României.

În continuare, analizând vârsta persoanelor care își schimbă domiciliul de la sate la orașe, se mai pot reține următoarele aspecte:

La grupele de vârstă, să le numim mai “mature”, din rândul celor apți de muncă, respectiv, de la 35 la 59 de ani, migrația a fost în continuă scădere în perioada noastră de referință (1970-2002), pe măsura înaintării în vârstă. Astfel, de la 10-12 migranți la 1000 de locuitori din grupa de vârstă de 35-39 ani se ajunge la 4-5 la 1000 de locuitori la grupa de vârstă 55-59 ani.

În ceea ce privește migrația persoanelor de 60 de ani și peste, proporția acestora ajunge să fie în toată perioada de referință la numai 2-3%o. Motivația migrației persoanelor vârstnice este legată mai mult de considerente economice în sensul că unii bătrâni nu mai puteau face față dificultăților care apar în munca din agricultură și au preferat să locuiască împreună cu copii sau alte rude în mediul urban.

O pondere destul de ridicată în cadrul migrației sat-oraș este dată de copiii sub 15 ani, migrația acestora reprezentând anual un sfert din totalul migranților. Cauza acestei situații este de natură familială, întrucât marea majoritate a cuplurilor căsătorite s-au mutat de la sate la orașe împreună cu copii lor minori.

Mobilitatea teritorială a populației rurale, pe sexe

Caracteristica generală a migrației rurale pe sexe este aceea că, în toate perioadele, numărul femeilor din rural care și-au schimbat domiciliul stabil a fost mai mare decât la bărbaților. Confirmarea acestei afirmații se va face prin prezentarea datelor despre migrația din mediul rural pe doi ani semnificativi:

într-un an de maximă migrație sat-oraș din deceniul industrializării forțate (1970-1980), respectiv din anul 1972;

date din 1995, an de după revoluția din 1989 când migrația a căpătat alte conotații.

Tabel nr. 2.14.

a) Migrația pe sexe, din mediul rural, în anul 1972

Sursa: Anuarul demografic al R.S.R., 1973

Direcția Centrală de Statistică, Comisia Națională de Demografie

b) Migrația pe sexe, din mediul rural, în anul 1995

Sursa: Anuarul Demografic al României, 1996, INS

Comparând datele din tabelul nr. 2.14, se desprind unele constatări:

În ambele perioade, așa după cum am arătat anterior, numărul femeilor migrante a fost superior numărului bărbaților: în anul 1972 femeile au reprezentat 56% din totalul migranților și 60% în anul 1995;

A avut loc scăderea importantă a numărului schimbărilor de domiciliu atât a bărbaților (de 8 ori în anul 1995 față de 1972) cât și a femeilor (de 7 ori în același interval de timp).

Se mai observă diferențieri privind migrația populației dacă se cercetează schimbările de domiciliu pe sexe și în funcție de vârsta migranților.

În deceniul 1971-1980, predomină schimbările de domiciliu ale bărbaților în comparație cu cele ale femeilor dar numai la persoanele de vârstă mijlocie (25-49 ani), adică tocmai la cei având vârsta cea mai aptă pentru muncă. În deceniul recent încheiat (1991-2002), situația revine la normal, în sensul că la toate grupele de vârstă numărul migranților de sex feminin depășește pe cel al celor de sex masculin (tabelul nr. 2.15)

Tabel nr. 2.15

Migrația prin schimbarea de domiciliu pe sexe și grupe de

vârstă, în anii 1972 și 1995

– mii persoane –

Sursa: Anuarul Demografic al României, 1996, INS.

Datele prezentate în tabelul 2.15 confirmă, în primul rând, faptul că schimbările de domiciliu sunt mai numeroase în rândul femeilor față de bărbați. Explicația am dat-o anterior, constând în aceea că principala cauză a migrației femeilor din mediul rural este aceea a întemeierii unei familii prin căsătorie. Conform datelor Institutului Național de Statistică, chiar și în anii din urmă (1996-2002), circa 60% din migrația rural-rural este formată din persoane de sex feminin. Aceasta confirmă continuarea menținerii modelului social al stabilirii noului cuplu în localitatea ginerelui și nu în cea a miresei. Tot din datele Institutului Național de Statistică rezultă și cauzele principale ale schimbărilor de domiciliu , în procente:

Masculin Feminin

– Probleme de muncă 11,6 6,2

– Probleme familiale 54,9 64,0

– Alte motive 33,5 29,8

Rezultă foarte clar că principala motivație a migrației feminine o reprezintă problema familială (64,0%), în timp ce problemele de muncă reprezintă de 10 ori mai puțin, respectiv, 6,2% din totalul schimbărilor de domiciliu din ultimii ani.

În al doilea rând, datele tabelului 2.15 arată că în perioada de maximă migrație din România, adică în deceniul 1971-1980, numeroși locuitori de sex masculin din mediul rural au fost atrași să lucreze în industrie și construcții, ramuri economice preponderente în mediul urban. Astfel, în anul 1973 ca și în toți anii deceniului amintit, numărul bărbaților de 25-49 ani, adică cei aflați la vârsta cea mai aptă pentru muncă a depășit numărul femeilor din aceeași grupă de vârstă: aproximativ 60% din numărul migranților erau bărbați care s-au mutat de la sate ca să muncească la orașe urmând ca ulterior să-și aducă familia după reglarea problemelor locative. Acest aspect al migrației deosebite a forței de muncă de la sate la orașe a dus la “golirea” satelor de populația tânără și, ca urmare, treptat, s-a instalat în mediul rural fenomenul de îmbătrânire a forței de muncă din agricultură. Cu alte cuvinte, implicațiile migrației s-au manifestat pe termen mediu și lung determinând profunde schimbări în structura demografică a populației rurale pe vârste și sexe, afectând, totodată, numărul căsătoriilor, natalitatea și fertilitatea feminină precum și stabilitatea căsătoriilor (divorțialitatea). Mergând mai departe, modificările datorate migrației se manifestă și în structura socio-economică a mediului rural prin reducerea numărului și ponderii populației agricole față de totalul populației rurale.

De asemenea, migrația sat-oraș are influențe deosebite asupra relației de habitat. La nivelul localităților rurale au avut loc modificări în dimensiunea lor, în densitatea populației și ca atare se impune reajustarea unităților școlare, sanitare, administrative. În același timp, au apărut noi probleme legate de infrastructura de la sate. De exemplu, migrația a influențat stocul de învățământ care, fiind diminuat a atras desființarea unor unități școlare rămase aproape fără elevi prin migrația copiilor de la sate la orașe împreună cu părinții lor. De asemenea, cadrele didactice rămase fără loc de muncă au intrat în șomaj iar unii au revenit în mediul urban la domiciliul lor anterior.

Pentru completarea imaginii cu privire la mobilitatea teritorială a populației rurale din 1970-2002 mai sunt necesare unele considerații de natură socio-economică, ce sunt caracteristice ultimilor ani.

După cum am arătat, începând din anul 1997, fluxul migrator urban-rural depășește celelalte fluxuri, în paralele cu o scădere spectaculoasă a ponderii fluxului rural-urban. Continuarea acestei tendințe are un efect social și demografic pozitiv în sensul că populația care pleacă din urban în rural, are în general, un nivel de instruire superior și o structură de vârstă mai bună, influențând implicit dezvoltarea satelor (tabelul nr. 2.16).

Structura populației rurale pe grupe de vârstă și a migranțilordin urban în rural, în anul 2001 % – Tabel nr. 2.16

Sursa: Analize demografice, INS, 2002

Datele tabelului 2.16 arată foarte clar, în primul rând, structura îmbătrânită demografic a populației din mediul rural în sensul că ponderea copiilor de 0-14 ani în totalul populației rurale (19,8%) este mai mică decât a bătrânilor de 60 ani și peste (24,2%). Spre deosebire de situația actuală cu totul nefavorabilă, trebuie menționat că acum 30 de ani proporția copii/bătrâni era cu totul alta: copiii de 0-14 ani reprezentau aproape 30% din totalul populației rurale, în timp ce bătrânii de 60 de ani și peste reprezentau abia jumătate din numărul copiilor, respectiv circa 15%. În concluzie, migrația sătenilor către orașe a avut rolul hotărâtor în îmbătrânirea populației rurale prin plecarea la lucru a tineretului, centrele urbane reprezentând pentru tineri o puternică atracție, așa cum s-a mai arătat .

În anul 2001, ca și în ceilalți ani, începând din 1997 și continuând și în prezent, migranții în vârsta cea mai favorabilă pentru muncă (15-59 ani) reprezintă o pondere mult mai ridicată (71,6%) în comparație cu structura populației rurale în vârstă aptă pentru muncă, respectiv 56,0%. Dacă fenomenul va continua se apreciază că, în viitor, prin migrație se va putea îmbunătăți cât de cât structura actuală nefavorabilă pe vârste a populației rurale

2.3. Resursele demoeconomice din agricultura României și aspecte metodologice privind calcularea lor

În ultimii 50 de ani, dar mai ales în perioada 1970-1989, în România, problemele demografice și sociale ale populației rurale au fost marginalizate întrucât în perioada respectivă susținerea unei industrii supradimensionate și haotic amplasate în teritoriu au constituit o prioritate deosebită pentru conducerea statului român. Ani de zile la rând s-a practicat în mod abuziv de către stat atragerea din mediul rural înspre orașe a unei însemnate părți a forței de muncă tânără și preponderent masculină, după cum s-a arătat în paragraful nr. 2.2.

Influența negativă a acestui fenomen demo-economic s-a răsfrânt în mod decisiv și asupra producției și productivității muncii din agricultură. Problemele respective erau în general cunoscute de către specialiștii în problemele forței de muncă din agricultură, dar au fost, în trecut, și într-o oarecare măsură sunt și în prezent, prea puțin analizate și soluționate.

Într-o perioadă trecută destul de îndelungată s-au elaborat numeroase studii cu privire la situația tehnico-materială a agriculturii (soluri, recolte, costuri, mașini, utilaje, îngrășăminte, irigații etc.) dar prea puține cercetări au evidențiat calitatea și rolul forței de muncă, al oamenilor, în realizarea producției agricole la nivelul cerințelor actuale.

Resursele de muncă din agricultură înseamnă, ca o caracterizare generală, acea parte a populației rurale creatoare de valoare nouă și care este un factor conștient de producție. Această forță de muncă reprezintă totalitatea persoanelor (începând de la vârsta de 16 ani) din ramura agriculturii care au capacități fizice normale și o calificare profesională necesară și care, în condițiile sociale și tehnico-materiale date, realizează producția agricolă de pe un anumit teritoriu. Agricultorul, în general, trebuie să aibă o calificare care să-i permită însușirea și utilizarea unor informații apărute în ultimii ani referitoare la marketing; modul de obținere a unor împrumuturi la bănci sau din credite internaționale (SAPHARD); să aibă noțiuni despre costurile produselor vegetale și animale, precum și multe cunoștințe necesare realizării unei producții pentru piață, nu numai pentru el și familia lui.

Pentru o analiză cât mai completă a resurselor de muncă din agricultură, pe lângă cadrul general prezentat anterior, sunt necesare o serie de precizări care se referă la volumul, structura și calitatea resurselor respective. În acest fel, se va putea compara forța de muncă din agricultură atât cu cea din alte ramuri ale economiei românești cât și cu situația pe plan internațional.

În prezent, în noile condiții de structuri agrare din țara noastră, pentru întocmirea strategiilor și programelor de redresare a agriculturii se impune o analiză detaliată a capitalului uman. De asemenea, este necesară luarea în considerare (calcularea) fondului de timp al forței de muncă din agricultură în totalitate, incluzând și pensionarii și celelalte categorii sociale care, prin numărul lor mare, în perioadele de vârf ale muncilor agricole au o contribuție substanțială la realizarea producției.

Structura populației din mediul rural, sub aspectul considerării ca resursă de muncă, poate fi urmărită din fig. nr. 2.5.

POPULAȚIA DIN MEDIUL RURAL Fig. nr. 2.5

Cu ajutorul unei formule simple cu caracter general se pot determina numeric resursele de muncă din orice ramură economică:

în care:

Rde – volumul total al resurselor de muncă;

Pvm = populația în vârstă legală de muncă;

In = populația inaptă de muncă.

Populația din mediul rural poate fi împărțită în două mari categorii: populația aptă de muncă și populația inaptă de muncă:

Populația aptă de muncă este populația care se încadrează în limitele legale de vârstă și care este capabilă să presteze o muncă utilă. Potrivit legislației în vigoare populația în vârstă legală de muncă este formată din bărbați în vârstă de 16-60(62) de ani și femei în vârstă de 16-55(57) de ani.

Populația inaptă de muncă reprezintă persoanele care, având vârsta legală de muncă, nu dispun de capacități fizice și intelectuale pentru a putea presta o activitate utilă. De regulă în această categorie sunt cuprinși invalizii de gradul I și II.

La rândul ei, populația aptă de muncă cuprinde două mari categorii; populația activă și populația inactivă.

Populația activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care pot să presteze o muncă utilă necesară producerii de bunuri și servicii, într-o anumită perioadă dată, de exemplu, la momentul de referință al unui recensământ sau al unei anchete statistice. În această categorie se includ pe lângă cei care lucrează efectiv (populația ocupată) și alte categorii, ca spre exemplu: militarii în termen, șomerii, persoanele în căutarea primului lor loc de muncă. Această noțiune de “populație activă” se folosește mai ales cu ocazia prelucrării și prezentării datelor recensămintelor de populație.

Populația inactivă este acel segment de populație care este cuprins în numărul total al locuitorilor unui teritoriu, dar care, din diverse motive, nu prestează o muncă utilă, ca spre exemplu: copiii sub 16 ani, pensionarii care nu sunt și angajați, bolnavii irecuperabili etc.

Populația activă ocupată este segmentul de populație cel mai semnificativ din punctul de vedere economic și reprezintă populația aptă de muncă angajată efectiv în una din ramurile economiei naționale, indiferent de forma de proprietate și de sfera activității economice și sociale în care își desfășoară activitatea fiecare persoană. Cu alte cuvinte, populația activă ocupată cuprinde toate persoanele de peste 16 ani care desfășoară o activitate economică sau socială, activitate producătoare de bunuri sau servicii în perioada de referință, în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.

Populația neocupată reprezintă acea parte din populație aptă de muncă ce nu este angajată în activitatea productivă în cadrul ramurilor economiei naționale, cum sunt spre exemplu, șomerii sau persoanele “casnice”.

În ceea ce privește unele probleme metodologice ale cuantificării forței de muncă din agricultură, populația activă din punct de vedere economic reprezintă o noțiune care este necesară cu ocazia prelucrării datelor recensămintelor de populație și care se calculează după o metodologie conformă cu normele internaționale. In această categorie se includ persoanele care, potrivit declarației lor, lucrează cea mai mare parte a timpului lor de muncă într-o anumită ramură economică, având și câștigul cel mai mare din activitatea respectivă. In nici un caz la recensământ nu se acceptă ca o persoană să aibă două sau mai multe ocupații (surse de venit). Spre exemplu, un pensionar din mediul rural nu poate fi înregistrat, chiar dacă el declară așa, ca fiind și agricultor (activ) și pensionar (inactiv) cu toate că, într-adevăr persoana respectivă lucrează un timp oarecare ca agricultor pe terenul agricol propriu dar primește și pensie de la stat potrivit legii. Cu ocazia recensămintelor populației, aceste persoane s-au declarat și au fost înregistrate ca pensionari, deci persoane inactive din punct de vedere economic. De asemenea, trebuie menționat că în prezent, în țara noastră, există aproximativ 1,5 milioane de pensionari din agricultură.

Avantajele cunoașterii “populației active”:

Datele provin dintr-o înregistrare exhaustivă (recensământ), deci sunt obținute pe baza interogării tuturor locuitorilor țări și ca atare au un grad ridicat de exactitate;

Prin prelucrarea datelor înregistrate la recensământ se obțin informații detailate cu privire la caracteristicile demoeconomice de bază ale populației – sex, vârstă, ocupație (profesie), ramuri și subramuri ale economiei naționale, repartizarea pe medii (urban, rural) precum și în profil teritorial cât mai detailat (județe, municipii, orașe, comune) – date care nu pot fi atât de exacte când sunt culese prin anchete selective, adică pe bază de eșantioane mai mult sau mai puțin reprezentative. De asemenea, este important de menționat că datele recensământului se referă la populația cu domiciliul legal în mediul rural sau urban, după caz;

Datele cu privire la resursele demoeconomice din agricultură sunt pe deplin comparabile atât cu cele din alte ramuri economice din România cât și cu datele similare obținute la recensăminte din alte țări conform metodologiei elaborată de ONU.

Dezavantajele utilizării în diverse lucrări a datelor cu privire la “populația activă”:

Datele se referă numai la momentul de referință al recensământului iar înregistrările totale de populație se fac de obicei odată la 10 ani;

În cazul agriculturii, în rândul “populației active” nu se cuprinde o bună parte din populația care este considerată inactivă conform principiilor recensământului (pensionari, femei casnice etc.) dar care au un anumit aport la lucrările agricole, în special în perioadele de vârf.

Datele privind populația activă ocupată în agricultură publicate în Anuarele Statistice ale României se obțineau înainte de 1992 pe baza informațiilor cuprinse în rapoartele statistice anuale cerute de Direcția Centrală de Statistică de la unitățile economico – sociale din toate sectoarele de activitate. În prezent datele se obțin de la Institutul Național de Statistică prin anchetă bazată pe eșantioane. În aceasta categorie de populație activă ocupată se cuprind conform metodologiei balanței forței de muncă, toate persoanele, indiferent de statutul lor profesional, care au un loc de muncă în care își desfășoară o activitate economico – socială aducătoare de venit.

Spre deosebire de recensământ, în ramura agriculturii se consideră a fi ocupate și unele persoane care la recensământ au fost înregistrate ca inactive sau încadrate în alte ramuri economice și anume:

unii pensionari, indiferent de vârstă;

femeile care la recensământ s-au declarat drept casnice (inactive);

studenți și elevi care în timpul liber au prestat unele munci agricole;

unii șomeri care au lucrat sporadic în agricultură.

Avantajul utilizării datelor privind populația activă ocupată, date care așa cum am arătat anterior, se obțin și prin înregistrări selective, constă în faptul că în acest fel se pot cunoaște an de an, cu cheltuieli reduse, schimbări importante care se produc în ceea ce privește numărul persoanelor care lucrează într-o ramură sau alta economică.

De asemenea, în cadrul agriculturii nu se poate subestima aportul celor circa 500 mii, poate chiar până la 1 milion de persoane, care lucrează în agricultură un timp oarecare, mai ales în perioada de vârf, chiar dacă aceste persoane sunt vârstnice (cei mai mulți pensionari) și foarte multe de sex feminin (casnicele).

Dezavantajul utilizării datelor cu privire la populația activă ocupată îl reprezintă faptul că sursa acestor date, provenind dintr-o înregistrare selectivă, face ca gradul de exactitate să fie mai scăzut, iar caracteristicile persoanelor cuprinse în cercetare sunt, de asemenea, limitate. Totodată, în cadrul acestor anchete se trec toate persoanele care au lucrat în agricultură (sau alte ramuri), indiferent de locul de domiciliu (urban sau rural).

Informațiile privind populația ocupată sunt publicate și obținute de Institutul Național de Statistică cu ajutorul “Anchetei asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO)” ce se efectuează trimestrial. Potrivit metodologiei acestei anchete, populația ocupată cuprinde toate persoanele de 16 ani și peste care au desfășurat o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră în perioada de referință (o săptămână), în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plata în natură sau alte beneficii.

S-a adoptat criteriul standard recomandat de Biroul Internațional al Muncii (BIM) “de cel puțin o oră” în definirea populației ocupate pentru asigurarea comparabilității datelor la nivel internațional precum și din următoarele considerente:

cuprinderea activităților desfășurate în timp redus, ocazionale sau sezoniere;

asigurarea corelației între timpul lucrat și volumul producției obținute;

definirea șomajului ca lipsă totală a muncii;

evaluarea dimensiunilor subocupării forței de muncă.

În afară de persoanele aflate la lucru, care aveau un loc de muncă și care în cursul săptămânii de referință au lucrat ca salariați, ca lucrători pe cont propriu (sezonierii din agricultură) sau lucrători familiali neremunerați, s-au mai considerat persoane ocupate:

persoanele temporar absente de la lucru;

persoanele care în cursul săptămânii de referință au desfășurat o muncă oarecare plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de pregătire școlară obligatorie, erau la pensie sau dacă erau șomeri indiferent dacă primeau sau nu ajutorul de șomaj;

lucrătorii familiali neremunerați, inclusiv cei temporar absenți în timpul săptămânii de referință.

Această metodologie folosită la ancheta AMIGO arată foarte clar faptul că cifrele privind populația ocupată în agricultură sunt mult mai mari față de cele obținute la recensământ sau alte anchete, datorită cuprinderii în această anchetă a numeroase persoane care, în mod normal, neavând agricultura drept sursa principală de existență, au fost cuprinse la alte ramuri ale economiei naționale, ramuri diferite de agricultură.

2.4. Situația populației ocupate în agricultura României și caracteristicule ei structurale

Determinarea cât mai corectă a numărului și structurii celor care lucrează în agricultură este o problemă dificilă care prezintă unele neclarități din cauza metodologiei diferite folosite de utilizatorii datelor respective. Vom exemplifica prin câteva date.

Astfel, conform datelor recensământului din ianuarie 1992, numărul populației active din agricultura României se cifra la 2,3 milioane persoane, în timp ce în Anuarul Statistic al României, la o dată apropiată de recensământ, adică la 1 ianuarie 1992, se arată că populația activă ocupată în agricultură era de 3,1 milioane persoane, deci o diferență de 800 mii persoane.

Un alt exemplu care arată o neconcordanță în cuantificarea forței de muncă din agricultură este acela că pentru anul 2002, conform datelor Anuarului Statistic al României pe 2001, populația ocupată în agricultură era de 3523 mii persoane, iar conform datelor publicate în Ancheta AMIGO, populația ocupată în agricultură era de 3917 mii persoane, adică o diferență de aproape 400 mii persoane. Ca o completare la cele arătate, menționăm că în anul 1997 între datele Anuarului Statistic al României și Ancheta AMIGO diferența privind forța de muncă din agricultură a fost de 916 mii persoane.

Este necesar însă să se aibă în vedere că la baza stabilirii acestor cifre stau însă metodologii diferite elaborate în cadrul Institutului Național de Statistică potrivit scopului urmărit în cadrul diverselor cercetări statistice: recensăminte de populație, anchete, probleme ale evidenței curente agricole.

2.4.1. Evoluția populației ocupată în agricultură

În paragraful anterior s-au arătat diferențele metodologice de calcul dintre populația activă economic și cea ocupată efectiv în agricultură precum și rolul și modul de utilizare a fiecăruia din acești doi indicatori. Se impune totuși o precizare care apare în unele lucrări statistice: “populația ocupată (sau activă ocupată sau forța de muncă ocupată), cuprinde toate persoanele de 16 ani și peste care desfășoară o activitate economică în agricultură sau subramurile ei, în scopul obținerii de venituri de orice fel: bunuri, salarii, plată în natură, într-o anumită perioadă de timp (trimestru, an calendaristic etc.).

Am considerat necesar să analizăm populația ocupată în agricultura României în două perioade în a doua parte a secolului: perioada 1950-1989; începând din anul 1990 și până în prezent.

S-au ales aceste două perioade de timp pentru a releva tendințele în evoluția populației ocupată în agricultură, evoluție determinată de situația social-politică și economică din România, în perioadele respective.

Perioada 1950-1989. În tot acest mare interval de timp, caracteristica principală a evoluție populației ocupată în agricultură a fost aceea de scădere continuă, dar cu intensități diferite de la o perioadă la alta. Acest proces demo-economic de diminuare permanentă a numărului celor care lucrează în agricultură reprezintă un proces obiectiv datorat, în special, modernizării tehnologiilor folosite în agricultură, situație care, de altfel, se remarcă și în celelalte țări europene. În tabelul nr. 2.17 sunt prezentate date privind evoluția populației ocupate în principalele ramuri ale economiei.

Tabel nr. 2.17

Evoluția populației ocupată în economia

României în perioada 1950-1989

– mii persoane –

Sursa: Anuarele Statistice ale României din perioada 1950-1989

Deosebirea față de țările europene dezvoltate din punct de vedere economic constă în faptul că, deși în aceste țări proporția populației ocupate în agricultură este mai scăzută de 4-8 ori decât la noi, rezultatele obținute în producția bunurilor alimentare sunt mult superioare față de cele din țara noastră.

În țara noastră populația ocupată în anul 1950 reprezenta 51% din totalul locuitorilor României, o proporție apropiată (47%) față de anul 1989. Cu alte cuvinte, timp de 40 de ani, aproximativ jumătate din populația țării noastre a fost ocupată într-una din ramurile economiei naționale.

Datele tabelului nr. 2.17 arată că în perioada 1950-1989 a existat o tendință continuă de scădere a forței de muncă ocupată în sectorul primar (agricultura) în comparație cu creșterea acesteia în sectorul secundar (industrie și construcții). Astfel, în perioada analizată (1950-1989) populația ocupată în agricultură a scăzut cu peste 3 milioane de persoane, în timp ce în industrie și construcții numărul celor ocupați s-a mărit cu circa 3,7 milioane de persoane.

Aceeași constatare rezultă și din raportarea numărului persoanelor ocupate în agricultură la numărul total al celor ocupați pe țară, care arată o scădere de la 74,1% în anul 1950 la 27,5% în anul 1989 și totodată creșterea ponderii celor ocupați în sectorul secundar, care s-a mărit de peste 3 ori, respectiv de la 14,2% în anul 1950 la 45,1% în 1989. Aceste date statistice demonstrează în mod elocvent că numărul celor ocupați în industrie și construcții a crescut substanțial (cu aproape 85%) pe baza populației satelor, adică a celor care în mod tradițional se ocupau cu agricultura.

Dacă ne referim la amploarea fenomenului de diminuare a populației ocupate în agricultură, observăm că în perioada 1950-1989 aceasta a avut loc cu intensități diferite. Evoluția forței de muncă a fost influențată, în cea mai mare măsură, de ritmul de industrializare pe ansamblul economiei naționale. Astfel, în perioada 1950-1960, volumul populației ocupată în agricultură a rămas aproximativ constant. În schimb, în anii 1970-1980, în perioada infuziei masive de mijloace bănești și tehnice în industrie, populația ocupată în agricultură a cunoscut cea mai puternică diminuare, aceasta ajungând în anul 1980 la 3048 mii persoane, jumătate față de anul 1950 (6209 mii persoane).

S-au produs, de asemenea, în perioada 1950-1989 schimbări importante în interiorul populației ocupate în agricultură, în sensul că în această perioadă numărul salariaților din agricultură a crescut într-un ritm alert, de la 219,2 mii persoane în anul 1950 la 601,6 mii persoane în 1989, adică s-a înregistrat o creștere de 2,7 ori.

Perioada 1990-2002. Evoluția populației ocupate în agricultură în cea de-a doua perioadă luată în considerare la analiza forței de muncă existentă în ramura economică a agriculturii, diferă substanțial de prima perioadă (1950-1989). Anii 1990-2002 au stat sub influența nemijlocită a aplicării Legii fondului funciar care a determinat schimbarea regimului de proprietate asupra terenului agricol. An de an, cu reușite și poticneli, suprafața agricolă a țării a trecut în proporție covârșitoare în proprietatea privată. Cum era firesc, această schimbare majoră a regimului de proprietate asupra terenului agricol a determinat schimbări importante în numărul și structura forței de muncă ocupată în agricultură (tabelul nr. 2.18).

Tabel nr. 2.18

Evoluția populației ocupată în economia

României în perioada 1990-2002

– mii persoane –

Sursa: Anuarele Statistice ale României

Urmare a procesului amplu de privatizare și de rentabilizare prin restructurarea personalului din întreprinderile de stat, proces economic care a avut loc în deceniul 1990-2002, în rândul populației ocupate s-au produs o serie de reduceri și fluctuații atât pe ansamblul economiei naționale cât și la nivelul ramurilor economice.

În primul rând, analiza evoluției numerice a populației ocupate în agricultură în această perioadă de 10 ani, scoate în evidență faptul că agricultura, din furnizor de forță de muncă pentru celelalte ramuri ale economiei naționale din perioada anterioară anului 1990, a devenit o sursă de absorbție pentru populația disponibilizată din alte ramuri economice. În acest sens, datele tabelului nr. 2.18 arată că în deceniul 1990-2002, populația ocupată în agricultură a avut o tendință generală de creștere numerică, dar cu unele fluctuații după cum urmează: în perioada 1990-1994 s-a înregistrat o creștere medie anuală de cca. 100 mii persoane; a urmat o scădere însemnată a forței de muncă agricolă de cca. 400 mii persoane într-un singur an (1996) după care, an de an, până în anul 2002, s-a revenit la creșterea medie anuală de 100 mii persoane ca și în prima perioadă analizată (1990-1994).

Această evoluție numerică a populației ocupate în agricultură din deceniul 1990-2002 arată, odată în plus, că, spre deosebire de țările europene dezvoltate în care forța de muncă din agricultură a fost în continuă scădere, în România, datorită perioadei prelungite de trecere la economia de piață, situația celor ocupați în agricultură este cu totul diferită. Mai trebuie menționat că ponderea ridicată a populației ocupate în agricultură nu suplinește ceilalți factori de producție care să contribuie la o agricultură eficientă și care să ajungă foarte repede la o dezvoltare durabilă.

În ceea ce privește populația ocupată în industrie și construcții, tot din datele tabelului nr. 2.18 rezultă scăderea substanțială a acesteia în anul 2002 față de 1990, urmare a perioadei de tranziție către o economie competitivă cu alte țări mai mult sau mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic. Cifric, în anul 2002, au fost cu peste 2,2 milioane mai puține persoane ocupate în industrie față de 1990, ajungându-se astfel ca în ultimul an din deceniul încheiat, în industrie să lucreze numai circa jumătate din numărul celor ocupați în anul 1990 în această ramură. O mare parte din forța de muncă eliberată din industrie și-a găsit refugiul în agricultură. Aceasta, la nivelul de dezvoltare la care se găsește în prezent, nu poate susține acest proces, iar contradicția este evidentă: forța de muncă ocupată în agricultură este în creștere, în schimb producția agricolă și efectivele de animale sunt în scădere. Pe de altă parte, analizarea stării agriculturii în prezent relevă faptul că multe terenuri au rămas nelucrate în principal din lipsă de fonduri bănești, iar o parte din cele lucrate nu sunt la nivelul tehnologiilor performante.

Pentru a avea o imagine mai completă asupra forței de muncă ocupată în agricultura țării noastre am recurs și la informații provenind din recensămintele de populație efectuate în a doua jumătate a secolului XX, respectiv în anii 1948, 1966, 1977 și 1992. Datele sunt prezentate în tabelul nr. 2.19.

Datele privind forța de muncă, obținute cu ocazia tuturor recensămintelor de populație se referă la populația activă din toate ramurile economiei naționale. Modul de calcul al acestei populații active economic, prezentate în paragraful anterior 2.3. corespunde cu indicațiile ONU privitoare la recensăminte și în acest fel, având aceeași metodologie, se pot face comparații cu datele obținute în celelalte țări membre ONU. Dar datele cu privire la populația activă folosesc nu numai la comparații internaționale pentru nevoile ONU, ci au o importanță mare și pe plan național, întrucât informațiile culese la recensăminte, fiind obținute de la întreaga populație (exhaustive) au un grad mult mai mare de exactitate față de cele înregistrate cu ocazia diverselor anchete (sondaje) selective, oricât de reprezentativ ar fi eșantionul ales pentru anchetele respective.

În afară de aceste aspecte, datele privind populația activă pe domenii economice, deci și pentru cei care lucrează în agricultură, oferă posibilitatea de a cunoaște și alte caracteristici importante ale populației respective: sex, vârstă, nivel de pregătire școlară (cadre medii, superioare), profesia, ocupația, statutul profesional (patron, fermier, salariat) și nu în ultimul rând, repartizarea teritorială cât mai exactă pe sate, comune, orașe, județe a populației active economic care lucrează în agricultură.

Partea cea mai slabă a datelor obținute la recensăminte este aceea că ele au valabilitate redusă, cât mai apropiată de data calendaristică a efectuării recensământului respectiv. Or, recensămintele de populație se fac, de regulă, la un interval de timp de 10 ani sau chiar mai mult. În această situație, conducerea administrativă a țării, ministerele, trebuie să cunoască în mod cât mai operativ chiar an de an, situația forței de muncă existente în perioada dintre două recensăminte. Aceasta presupune calcularea prin metode statistice a așa zisei populații ocupate pe ramurile economiei naționale, cu caracteristici mai puține, dar suficiente pentru cunoașterea forței de muncă pe ramuri și permite a se lua, eventual, măsurile necesare de către utilizatori, atunci când este cazul.

Populația activă din agricultură la recensămintele

din anii 1948, 1956, 1966, 1977 și 1992

Tabel nr. 2.19

– mii persoane –

Sursa: Anuarele Demografice ale României

Notă: În anuarele statistice se publică populația ocupată pe ramuri ale economiei naționale, obținută pe bază de anchete selective, iar în anuarele demografice se publică populația activă înregistrată la recensămintele populației

Din datele prezentate în tabelul nr. 2.19 rezultă în primul rând faptul că într-o perioadă de aproape 45 de ani, între recensământul din anul 1992 și cel din anul 1948, populația activă a României a fost mai mare cu aproape 600 mii persoane ca urmare, în principal, a sporirii locurilor de muncă în industrie, construcții, servicii și alte ramuri economice neagricole.

Tot din datele respective se remarcă faptul că în perioada analizată populația activă din agricultură s-a redus de 3,5 ori ajungând de la 8,1 milioane persoane în 1948 la 2,3 milioane persoane în anul 1992. Totodată trebuie menționat că ponderea populației active din agricultură s-a redus în permanență față de populația activă totală pe țară ajungând să reprezinte numai 22,3% în anul 1992, în timp ce în anul 1948 aceasta reprezenta 82,1%, țărănimea fiind înainte de colectivizarea agriculturii pătura cea mai numeroasă a populației României.

Procesul de scădere importantă a numărului și ponderii față de total a forței de muncă din agricultura românească este un fenomen demoeconomic și social pozitiv care a avut loc în toate țările europene indiferent de gradul lor de dezvoltare economică. Pentru țara noastră însă a căpătat o conotație negativă deoarece scăderea cea mai mare a numărului populației active din agricultură s-a produs în rândul populației tinere după cum vom arăta în paragraful următor.

2.4.2. Caracteristici structurale ale populației ocupate în agricultură și factorii care le influențează

Situația economică și socială a mediului rural pe ansamblu influențează în mod hotărâtor atât numărul cât, mai ales, structura populației ocupată în agricultură.

În plus, la acestea se mai adaugă și contribuția, pe termen mai lung, a fenomenelor și proceselor demografice. Dar trebuie menționat că influența economicului asupra populației ocupate în agricultură se poate prevedea și comensura în bună măsură, datorită intervențiilor statului prin politica agrară în diverse etape. În schimb, procesele demografice, în lipsa unei politici demografice coerente, pot avea evoluții imprevizibile pe termen lung.

Astfel, toate fenomenele demografice au fost afectate de scăderea nivelului de trai, de inconsistența asistenței medicale la sate ceea ce a condus la degradarea stării de sănătate reflectată în creșterea mortalității generale și infantile din deceniul 1990-2002 după cum s-a arătat. De asemenea, în paragraful nr. 2.2. s-a tratat și influența negativă a migrației sat-oraș asupra populației rurale în general și asupra forței de muncă în particular.

Prima și cea mai importantă caracteristică a populației ocupate în agricultură este reprezentată de structura pe vârste a populației respective.

Populația activă economic

Vom începe analiza forței de muncă în funcție de vârsta agricultorilor prin prezentarea mai întâi a datelor obținute la ultimele două recensăminte ale populației pentru care există date definitive publicate . Chiar dacă aceste date se referă la o perioadă mai îndepărtată (1977 și 1992) ele, având la bază aceeași metodologie de obținere a lor, pot fi comparate. Totodată datele respective oferă o imagine asupra evoluției structurii pe vârste a agricultorilor pe o perioadă de 15 ani în care s-au produs o serie de modificări structurale cu consecințe importante până în perioada actuală (tabelul nr. 2.20).

Structura pe vârste a populației active din agricultură

la recensămintele din anii 1977 și 1992 Tabel nr. 2.20

– mii persoane –

Sursa: Noi căi și soluții pentru stabilizarea forței de muncă din agricultură, IEA, 1995

Notă: Gruparea pe vârste folosită în tabel corespunde cu cea utilizată la publicarea datelor celor două recensăminte ale populației

Din datele tabelului nr. 2.20 se remarcă, în primul rând, scăderea numărului populației active din întreaga țară cu numai 3% în anul 1992 față de 1977. În ceea ce privește agricultura scăderea a fost de 4 ori mai mare în perioada analizată. Această scădere continuă a numărului populației active din agricultura românească ar părea un fenomen pozitiv ce se manifestă în toate țările europene avansate din punct de vedere economic. Dar, în timp ce în țările cu economie de piață consolidată, scăderea numărului populației active din agricultură s-a bazat pe extinderea mecanizării și modernizării tehnologiilor agricole să se aducă prejudicii producției agricole de orice fel, în România scăderea respectivă a avut cu totul alte cauze pe care le-am prezentat pe larg în paragraful nr. 2.4.

Tot din datele tabelului nr. 2.20 rezultă scăderea substanțială a numărului persoanelor active din agricultură tocmai la vârsta cea mai aptă pentru muncă, adică la grupa 20-39 ani. Astfel, în anul 1992 față de 1977 numărul persoanelor active din grupa respectivă s-a redus la jumătate, fapt care nu se mai întâlnește la celelalte grupe de vârstă. Această scădere a numărului persoanelor în vârstă de 20-39 ani, care de altfel se observă și în alte țări, este destul de dăunătoare pentru România întrucât s-a petrecut într-o perioadă relativ scurtă de timp, ceea ce a dus la o îmbătrânire a forței de muncă nu numai din agricultură, dar și în mediul rural pe ansamblu, lăsând satele românești, în nenumărate cazuri, aproape fără locuitori având vârstele cele mai potrivite pentru orice fel de activități productive.

Populația ocupată

Continuând cu analiza structurii forței de muncă din agricultură vom prezenta și situația pe grupe de vârstă a populației ocupate în această ramură economică. Analiza se va referi la date mai apropiate de actualitate privind structura pe vârste a celor ocupați în agricultură. De asemenea, de această dată se vor compara datele din agricultură cu cele din industrie, având aceeași metodologie de calcul folosită la unele anchete statistice (tabelul nr. 2.21).

Din datele tabelului nr. 2.21 se desprind unele aspecte elocvente:

Persoanele tinere având vârsta sub 25 ani sunt ocupate în activități productive într-o proporție mai redusă (cca. 12%) în comparație cu persoanele din celelalte grupe de vârstă. Această constatare se remarcă atât pe total țară (11,8%) cât și în celelalte activități economice, inclusiv agricultură (12,3%). Explicația constă în aceea că majoritatea tinerilor sub 25 de ani se află încă în procesul de instruire (elevi, studenți), iar pe de altă parte, angajatorii nu se grăbesc să primească în serviciu pe cei foarte tineri pe care îi consideră fără experiență în producție.

Structura populației ocupate, pe grupe de vârstă și

activități, ale economiei naționale în anul 2002

Tabel nr. 2.21

Sursa: Anchetă statistică AMIGO, 2001

Ponderea cea mai mare a celor ocupați în diverse ramuri economice se remarcă, după cum este firesc, la grupele de vârstă ale persoanelor adulte, de la 25 la 49 ani, pondere care reprezintă aproape 60% din totalul celor ocupați în producție. Numai că, în ceea ce privește agricultura, situația este cu totul nefavorabilă în comparație cu celelalte activități economice, întrucât în agricultură persoanele având vârsta cuprinsă între 25 și 49 ani reprezintă numai 36% din totalul agricultorilor ocupați, adică de peste două ori mai puțin decât în industrie și de 1,7 ori mai puțin față de totalul celor ocupați pe țară.

În ceea ce privește pe cei având 50 de ani și mai mult, în agricultură se înregistrează ponderea cea mai importantă de persoane ocupate o proporție de aproape 52%, față de industrie cu 9% și în comparație cu situația pe țară unde se înregistrează o pondere de aproape 30% persoane ocupate în vârstă de 50 de ani și peste. În legătură cu ponderea ridicată de persoane trecute de 50 de ani care sunt ocupate pe întreaga economie, trebuie menționat că la această proporție mare contribuie din plin agricultura. Astfel, din cele 3 milioane de persoane ocupate în vârstă de 50 ani și peste din România, un număr de 2,3 milioane revin activității din agricultură, ceea ce reprezintă peste trei sferturi din populația mai vârstnică ocupată pe întreaga țară.

O altă problemă importantă rezultată din tabelul 2.21 constă în faptul că luând separat în considerare persoanele de vârsta a treia, adică cele de 65 de ani și mai mult, acestea reprezintă aproape un sfert din totalul celor ocupați în agricultură (23%), în timp ce în celelalte activități persoanele vârstnice abia reprezintă o proporție de sub 1% (0,2%).

Aspectele arătate pot fi urmărite și din fig. nr. 2.6: Figura 2.6

Structura populației ocupate în industrie și agricultură, pe grupe de vârstă în anul 2002

-%-

Din fig. nr. 2.6 rezultă în mod clar că în industrie ponderea cea mai importantă a forței de muncă ocupate aparține grupei de vârstă 35-49 ani, cea mai productivă biologic.

Totodată se remarcă faptul că în agricultură o pondere importantă a forței de muncă ocupate revine grupei de vârstă de 65 ani și mai mult, în timp ce în industrie aceeași grupă de vârstă deține o pondere nesemnificativă.

În concluzie, pe baza analizelor efectuate privind populația activă din agricultură, cât și populația ocupată, rezultă că forța de muncă, ce lucrează în agricultură este îmbătrânită.

În același timp, trebuie subliniate efectele pe care le are asupra agriculturii faptul că forța de muncă prezintă un grad avansat de îmbătrânire:

adaptabilitate redusă la aplicarea de tehnologii avansate în producția vegetală și animală;

reținerea față de recurgerea la credite bancare;

aceeași reținere față de efectuarea de investiții în producția agricolă;

neîncrederea față de trecerea de la mica gospodărie individuală familială, la exploatația mare pe baze asociative;

în cazul gospodăriilor fără moștenitori, dezinteres față de nivelul producției agricole;

fărâmițarea tot mai accentuată a proprietății agricole prin moștenire.

2.5. Situația populației ocupate în agricultura din alte țări în comparație cu situația din România

Analiza forței de muncă ocupată în agricultura din România în comparație cu alte țări reflectă unele deosebiri pe care le vom evidenția în cele ce urmează (tabelul nr. 2.22).

Populația ocupată în agricultură, în unele țări, în anul 2002

Tabel nr. 2.22

Sursa: Anuarul demografic al României, I.N.S., 2001

Analizând datele tabelului nr. 2.22 se observă că în ceea ce privește situația populației ocupate față de totalul populației din fiecare țară, România are cea mai scăzută pondere de persoane ocupate în economie, dar această pondere este apropiată de cea existentă pe ansamblul țărilor din Uniunea Europeană: 37,5 % în România și 39,2 % în țările U.E. Așadar, decalajul nostru nefiind prea mare în cadrul Europei este de presupus că, într-un viitor nu prea îndepărtat, pe măsura dezvoltării economice obligatorii pentru intrarea României în Uniunea Europeană, ponderea persoanelor ocupate în activitatea economică va crește ajungând la nivel european și totodată va scădea rata șomajului și ponderea celor neocupați.

Tot din datele tabelului nr. 2.22 rezultă clar că în ceea ce privește activitatea industrială, decalajul dintre situația din România și celelalte țări prezentate în tabel este nesemnificativă. În schimb, în privința altor activități și, mai ales, în agricultură discrepanțele sunt deosebit de mari. Astfel, România continuă să aibă o populație agricolă supradimensionată. Față de alte țări, ponderea populației ocupate în agricultură este deosebit de mare, chiar de 15 ori mai mare decât ponderea populației respective în S.U.A. Această situație se explică, în bună măsură, așa după cum am mai arătat anterior, prin faptul că o parte importantă a populației rurale care lucrează în agricultură este trecută de vârsta pensionării dar continuă să fie activă mărind efectivele forței de muncă ocupată în agricultură. De asemenea, acest decalaj important ce desparte România de alte țări se explică și prin lipsa de oportunități de angajare a populației rurale în alte ramuri ale economiei naționale. Totodată, dotarea tehnică precară din agricultura românească individuală atrage după sine un volum de muncă sporit, cu alte cuvinte, apare problema necesității unui număr mare de brațe de muncă pentru realizarea anumitor lucrări agricole.

Ceea ce diferențiază țările dezvoltate din Uniunea Europeană și din Statele Unite ale Americii de România, în privința utilizării forței de muncă agricole poate fi rezumat în următoarele:

în aceste țări, populația ocupată direct în agricultură are o pondere foarte redusă: de exemplu: 5,4 % în țările U.E. față de 40,6 % în România;

forța de muncă din agricultura acestor țări are un înalt grad de calificare impus de tehnologiile de producție ce operează cu tehnici și utilaje tot mai moderne;

activitățile de service și consultanță s-au dezvoltat de mulți ani în sfera producției agricole și a comercializării produselor agroalimentare;

Uniunea Europeană stimulează permanent producția agricolă a tuturor țărilor membre ale U.E. prin fonduri bănești acordate atât în anii normali cât, mai ales, în caz de calamități naturale. În afară de această susținere externă, trebuie luat în considerare și sprijinul deosebit al statelor respective pentru susținerea și dezvoltarea agriculturii din țările lor.

Eliminarea diferențelor existente în privința forței de muncă din agricultură între România și țările dezvoltate economic se dovedește a fi un proces dificil și de durată. Pentru înregistrarea unor schimbări benefice în această direcție, considerăm că ar trebui adoptate de către factorii de decizie, unele măsuri care să vizeze:

Stabilizarea tineretului din mediul rural, care să nu mai fie nevoit să migreze către orașe în căutarea de lucru în activități neagricole;

Tot în legătură cu tinerii săteni se impune îmbunătățirea pregătirii generale și de specialitate a lor prin revigorarea învățământului mediu agricol care după 1989 a început să se degradeze;

Adoptarea unor forme de instruire continuă și de reciclare a agricultorilor în vârstă de 25-55 de ani;

Stimularea financiară a retragerii din activitate a agricultorilor în vârstă înaintată;

Stimularea urgentă a sectorului zootehnic din agricultură printr-o politică adecvată de creditare și de asistență în domeniul transferului de tehnologie. Aceste măsuri care ar avea ca rezultat relansarea sectorului zootehnic ar permite folosirea mai eficientă a timpului disponibil din sectorul vegetal. În acest fel s-ar realiza atât o stabilizare a forței de muncă din mediul rural, cât și o creștere a veniturilor acestuia prin veniturile obținute di sectorul zootehnic;

Sprijinirea trecerii la tipul de exploatație comercială;

Menținerea și chiar dezvoltarea unei rețele eficiente de consultanță în domeniul agricol;

Asigurarea de către stat a condițiilor favorabile dotării gospodăriilor țărănești cu mașini, utilaje și instalații agricole performante;

Stimularea constituirii diferitelor forme asociative de exploatare a terenului agricol, precum și a organizațiilor profesionale agricole.

După aprecierea noastră, schimbările ce se vor produce în agricultură vor trebui să conducă la creșterea dimensiunii exploatației agricole. De aceea, agricultura de sezon, cu timp parțial de lucru, va mai fi prezentă doar la exploatațiile mici, iar exploatațiile de dimensiuni mari vor trebui să asigure o folosire mai judicioasă a forței de muncă pentru a fi rentabile și competitive pe piață. Progrese notabile vor fi posibile doar dacă mediul rural va fi privit ca un tot unitar, iar dezvoltarea sa va fi concepută în armonie cu mediul înconjurător și cu interesele comunităților locale. În acest sens, ar fi de un real folos demararea unor programe inclusiv cu ajutorul unor organisme internaționale ceea ce ar constitui începutul unor serii de schimbări în mediul rural și, implicit, în agricultura românească.

CAPITOLUL 3

CERCETĂRI PRIVIND DIMENSIUNEA INSTRUCTIV-PROFESIONALĂ A FORȚEI DE MUNCĂ DIN AGRICULTURA ROMÂNIEI

Calitatea factorului uman, exteriorizată în primul rând prin structura și consistența statutului instructiv-educațional, reprezintă în orice etapă a dezvoltării sociale elementul decisiv.

Mobilitatea profesională, precedată de mobilitatea instructiv-educațională, caracterizează într-o măsură prioritară forța de muncă din agricultură, în special componenta sa principală, populația activă.

Forței de muncă din agricultură trebuie să i se asigure o pregătire profesională corespunzătoare nu numai imperativului prezentului, dar mai ales a perspectivei, în condițiile producției agricole cu economie de piață, a necesității creșterii puterii economice a diferitelor tipuri de exploatații în condiții de concurență și a capacității lor de integrare rapidă a noilor tehnologii agricole. Va trebui reconsiderată atenția acordată învățământului și în special ponderea cheltuielilor alocate pentru acesta.

3.1. Profesionalizarea forței de muncă din agricultură, cale de ridicare a calității capitalului uman

Relansarea producției agricole, dezvoltarea sa rapidă și durabilă necesită un capital uman valoros care să poată duce la promovarea unei agriculturi eficiente, competitive, capabile să asigure securitatea alimentară a populației. O cale sigură pentru ridicarea calității capitalului uman din agricultura românească o poate constitui profesionalizarea forței de muncă din această ramură.

Studierea problemelor legate de munca agricolă propriu zisă, de calificarea și profesionalizarea muncii celor care o efectuează a avut o arie destul de restrânsă nu numai în țara noastră, dar, după cât cunoaștem din literatura consultată, și în multe alte țări.

Deși promovarea progresului tehnic în agricultură a generat nevoi considerabile de muncitori calificați, problema profesiilor pentru agricultură nu s-a abordat îndeajuns. Aceasta presupune crearea unor profesii stabile pe cât posibile, pe de o parte, iar pe de altă parte generează nevoia de a se crea un prestigiu economic și social profesiilor din agricultură pentru a atrage forța de muncă tânără, capabilă să organizeze procesele de producție, să utilizeze tehnica modernă din sectoarele producției agricole și să aplice tehnologii avansate.

În abordarea problemei profesiilor considerăm că trebuie lămurite două aspecte importante:

până la ce nivel al conducerii, organizării și efectuării proceselor de producție în agricultură se cere o muncă mai calificată, concretizată în profesii și meserii;

unde se situează unele activități agricole pe scara economiei naționale din punct de vedere al importanței economice și sociale, activități privite sub aspectul calificării și gradului de intensitate a muncii depuse.

Pentru a lămuri primul aspect este necesar a descompune în elemente componente procesul de muncă din agricultură, luând în considerare lucrări care nu cer o calificare a lucrătorilor care le execută, lucrări care impun o semicalificare, precum și lucrările care necesită o calificare specială. Dacă pentru lucrările necalificate este suficient un simplu instructaj, ele putând fi executate de oricine, presupunând doar o condiție fizică corespunzătoare a lucrătorilor, pentru cele semicalificate sunt necesare cunoștințe practice, precum și oarecare cunoștințe teoretice fiind vorba de o calificare profesională de nivel inferior sau mediu.

Se poate aprecia că până la acest nivel în principal experiența la locul de muncă și practica duc la calificare. În categoria respectivă ar intra lucrări cum ar fi: condiționarea semințelor, unele lucrări ale solului, lucrări de întreținere a culturilor, unele lucrări de recoltat și depozitat etc.

Problema profesiilor cuprinde diferite aspecte în agricultură. În sectorul vegetal, datorită multitudinii culturilor și a lucrărilor ce trebuie efectuate este necesară o policalificare. În sectorul zootehnic procesul de producție nu are atâtea componente, munca nefiind atât de diversificată, speciile de animale fiind mai puține la număr decât cele de plante. Cu toate acestea , tehnologiile de îngrijire a animalelor necesită temeinice cunoștințe de specialitate din partea lucrătorilor, care de regulă se specializează pe o singură specie sau chiar categorie de animale.

Activitățile , atât din sectorul vegetal cât și din sectorul animal impun însă ca muncitorii agricoli să aibă cunoștințe despre biologia plantelor și animalelor, deoarece în agricultură, spre deosebire de alte ramuri , se lucrează cu organisme vii.

Dacă privim munca din agricultură nu numai la nivelul ramurii, ci și la nivelul exploatației agricole, trebuie avute în vedere și profesiile din activitățile complementare producției agricole.

Din acest punct de vedere, o activitate complementară poate s-o constituie prelucrarea producției existente în exploatațiile agricole. Pentru o ocupare a forței de muncă pe tot parcursul anului, anumite categorii de lucrători, cu o profesie bine precizată, prestează munci înrudite cu profesia de bază.

Revenind la problema pusă în discuție și anume pentru care componente ale procesului de muncă este necesară o muncă calificată, concretizată în profesii se poate aprecia că nu există posibilitatea stabilirii în cadrul producției vegetale a unui prag general până sau de la care o cultură sau o lucrare agricolă impune delimitarea unei profesii, aceasta depinzând de :

specializarea sectorului de producție agricolă;

tehnologia de producție utilizată;

sistema de mașini folosită;

sistemul de organizare a muncii în cadrul procesului de producție

Trecând la cea de a doua problemă care ar trebui clarificată, și anume la ce nivel se situează pe scara profesiilor în cadrul economiei naționale profesiile din agricultură comparativ cu celelalte ramuri ale producției materiale important este, în primul rând, să se clarifice unele aspecte legate de intensitatea și complexitatea muncii în această ramură în noile condiții impuse de aplicarea Legii fondului funciar, când producătorii agricoli au devenit și proprietari și , ca atare, și decidenți și manageri.

Este încă de actualitate combaterea unor prejudecăți existente despre profesiile din agricultură. Agricultorii trebuie să aibă un nivel profesional ridicat astfel încât ei singuri să se intereseze de rezultatele cercetării științifice pentru a le aplica în practică în scopul obținerii unor producții care să le aducă câștiguri mari.

Direcțiile agricole, oficiile de consultanță agricolă, stațiunile de cercetare din diferite zone trebuie să se implice mai mult în informarea agricultorilor furnizându-le consultanță de specialitate, punându-le la dispoziție cunoștințele și informațiile de care au nevoie. Aceasta se poate realiza prin editarea de ziare locale și reviste de specialitate la care trebuie să se adaoge programe speciale de radio și televiziune pe teme agricole cu aspecte profesionale multiple care ar putea avea o influență pozitivă mai ales asupra tineretului în opțiunea pentru alegerea unei profesii agricole și dorința de a o practica.

În profesionalizarea forței de muncă din agricultură pot fi folosite și unele mijloace practice (practică în producție, schimb de experiență) sau filme documentare, expoziții, simpozioane etc.

Toate acestea pot duce la formarea unui capital uman valoros pentru agricultură menit să contribuie la relansarea activității în acest sector.

3.2. Structura socio-profesională a resurselor demoeconomice din agricultură

3.2.1. Considerații preliminare

Creșterea economică, progresul tehnic și social ridică pe prim plan problema capitalului uman, a muncii complexe calificate, a gradului de instruire a resurselor demoeconomice. Cercetările efectuate în țările dezvoltate evidențiază o corelație strânsă de 0,8 între nivelul stocului de instrucție publică (stoc de învățământ) și produsul național brut, potrivit studiului întocmit de Harbinson și Mezer într-un număr de 75 de țări, citat de M. Bulgaru.

De asemenea, S.G. Strumilin a calculat și demonstrat că un muncitor care știe să scrie și să citească poate mări productivitatea cu 30%.

Gradul de calificare a resurselor demoeconomice se poate stabili în concordanță cu studiile pe care le-a absolvit populația:

studii elementare;

studii medii (liceale și profesionale);

studii superioare.

Paralel cu aceasta, se calculează, în teoria și practica multor țări avansate, stocul de învățământ care reprezintă o însumare a anilor de studii ce revin în medie pe o persoană din populația aptă de muncă.

Stocul de învățământ se poate stabili ca stoc global potrivit relației (după M. Bulgaru):

n

Sip = ni . ki

i=1

în care:

Sip – reprezintă stocul de instrucție publică(brut);

ni – numărul persoanelor apte de muncă din categoria „ i”;

ki – coeficientul care reprezintă numărul de ani de studii absolviți de persoanele apte de muncă din categoria „i”.

Se poate calcula, de asemenea, și stocul de învățământ ponderat (convențional) prin însumarea anilor de studii, prin transformarea anilor de studiu de nivel inferior în studii de nivel mediu sau superior pe baza unor coeficienți de transformare.

3.2.2. Gradul de instruire a populației active din agricultură

În țara noastră a existat o preocupare sistematică pentru formarea cadrelor profesionale pentru agricultură ca și pentru ansamblul economiei naționale. A fost extinsă rețeaua de învățământ profesional, liceal și de maiștri și rețeaua de învățământ agricol superior, s-au diversificat profesiile, apărând cele de agronom, mecanizator, horticultor, zootehnist, veterinar.

Privatizarea în agricultură a dus la dezvoltarea de exploatații agricole individuale de dimensiuni reduse, cu terenuri fărâmițate.

Prin efectele Legii fondului funciar, în țara noastră s-au format și există în prezent peste 2,6 milioane de gospodării familiale în cea mai mare parte de subzistență.

Diversitatea formelor de proprietate, dispariția treptată a poziției de monopol a întreprinderilor cu capital de stat și privatizarea specifică a acestora generează numeroase forme de exploatare a elementului esențial al activității agricole – pământul. Producătorii agricoli pot utiliza pământul ca proprietari, administratori, arendași sau antreprenori.

Problema pregătirii profesionale a agricultorilor trebuie să fie corelată cu existența diferitelor tipuri de exploatații:

exploatațiile individuale, de dimensiuni mici (de subzistență) al căror producător(proprietar) are nevoie în principal de cunoștințe bazate pe experiența proprie, pe tradiție;

exploatațiile agricole cu o suprafață de 10 ha și mai mari, care permit și valorificarea pe piață a producției obținute, necesită din partea proprietarului lărgirea cunoștințelor (management, marketing, economie de piață etc.);

în exploatațiile mari cu caracter comercial, orientate în mod deosebit spre profit, managerii acestora necesită cunoștințe specifice de specialitate în domeniile tehnic, economic, financiar, de management;

în exploatațiile asociative, de regulă sunt manageri angajați. În foarte multe cazuri se întâlnesc din păcate foști brigadieri ai C.A.P. , ingineri sau chiar foști președinți ai C.A.P.

De preferat ar fi, ca un mesaj, ca inginerii de diferite profile, pentru care statul a cheltuit sume importante, să devină managerii unor forme asociative care să aducă profit societății și producătorilor agricoli.

În ceea ce privește gradul de instruire a potențialilor manageri trebuie să precizăm că în prezent, începând cu anul 2001, funcționează o nouă formă de pregătire superioară „învățământul deschis la distanță”, care oferă posibilitatea absolvenților de licee care lucrează în producția agricolă de a se pregăti pentru a deveni manageri de exploatații agricole fără a se face o separare a acestora de exploatația agricolă, ei având posibilitatea să aplice simultan cunoștințele teoretice în activitatea practică.

În prezent asistăm la un fenomen îngrijorător pentru formarea profesională a resurselor demoeconomice din agricultură, și anume că numărul absolvenților din învățământul de toate gradele este în scădere, fenomen care afectează calitatea profesională a celor ce lucrează în agricultură.

Rețeaua unităților de învățământ cu profil agricol în țara noastră cuprinde: licee agricole, școli profesionale de ucenici, de maiștri la care s-a adăugat în ultimii ani învățământul post liceal de specialitate, toate aceste unități asigurând o pregătire de nivel mediu.

Problemele referitoare la pregătirea specialiștilor cu studii superioare agricole vor fi abordate în paragraful 3.2.3.

Pentru a avea o imagine asupra modului cum s-a realizat pregătirea profesională a forței de muncă din agricultură, în tabelul 3.1. este prezentat numărul absolvenților din unitățile de învățământ cu profil agricol în perioada postdecembristă.

Din datele tabelului 3.1. rezultă fenomenul la care ne-am referit – scăderea numărului total al absolvenților învățământului agricol de toate gradele în deceniul 1990-2002.

Aspectele mai importante ale evoluției învățământului agricol pot fi sintetizate în felul următor:

Considerat în ansamblu, așa după cum am precizat anterior, numărul absolvenților învățământului agricol românesc s-a diminuat substanțial, cu 267 mii de absolvenți în anul școlar 2001/2002 față de 1989/1990, ceea ce înseamnă că în prezent numărul acestor absolvenți reprezintă doar 31% din câți erau în urmă cu un deceniu. De menționat este faptul că a avut loc o scădere progresivă, mai accentuată în ultima parte a perioadei luate în considerare (în special în anii școlari 2002/2001 și 2001/2002).

Învățământul liceal agricol care este cel mai important sub aspect numeric a cunoscut în anul 2001/2002 față de anul 1989/2001 o scădere cu aproape 14 mii de absolvenți, ceea ce înseamnă că reducerea numerică a fost de aproape 3 ori intr-un deceniu. O cauză majoră a scăderii numărului de absolvenți din liceele cu profil agricol o constituie reducerea numărului de licee de la 129 în anul școlar 1995/1996 la 100 de licee agricole în anul școlar 2002/2001.

De asemenea o altă cauză a degradării continue a învățământului mediu agricol îl constituie(cu influențe negative în anii viitori), scăderea numărului de elevi înscriși în liceele agricole. Astfel, față de anul școlar 1995/1996 când în liceele agricole s-au înscris 48 mii de elevi, în anul școlar 2002/2001 numărul acestora se redusese la jumătate (24 mii de elevi).

Față de aceste deficiențe trebuie semnalate și unele aspecte pozitive cu privire la învățământul mediu agricol și anume îmbunătățirea profilului său , în sensul înființării în anul școlar 2001/2002 a patru licee cu profil agromontan, având 1700 de elevi înscriși, precum și a altor patru licee cu profil veterinar, cu 6200 de elevi înscriși.

Tabel nr. 3.1

Numărul absolvenților din unitățile de învățământ cu profil agricol în perioada 1989-2002 în România

Sursa : Anuarele Statistice ale României

Absolvenții școlilor profesionale agricole, în mod similar cu cei ai liceelor agricole au cunoscut la rândul lor o scădere numerică substanțială, de peste 5 ori în anul școlar 2001/2002 față de 1989/1990.Prin urmare, scăderea accentuată a numărului absolvenților liceelor agricole și respectiv a școlilor profesionale a fost cea care și-a pus amprenta asupra scăderii nivelului de pregătire medie a forței de muncă.

Tot din tabelul 3.1. se constată același fenomen referitor și la alte forme de pregătire medie, în sensul că numărul absolvenților școlilor de ucenici a scăzut drastic. Astfel, numărul absolvenților școlilor de ucenici s-a redus în anul școlar 2001/2002 cu aproape 81% față de anul școlar 1989/1990. În ceea ce privește absolvenții școlilor de maiștri se remarcă faptul că a existat o atracție față de asemenea formă de pregătire, știut fiind că maistrul reprezintă o verigă importantă în dirijarea și îndrumarea practică a proceselor de producție din agricultură. Astfel, în anul școlar 1993/1994 numărul absolvenților unor asemenea școli a fost de 3,6 ori mai mare decât în anul școlar 1989/1990. În următorii ani numărul absolvenților a continuat să fie mai mare față de anul de referință, dar a început să se manifeste o tendință de reducere.

Începând din anul școlar 2002/2001 acest număr a fost sub cel din 1989/1990 (74 absolvenți față de 99) iar în anul școlar 2001/2002 au absolvit școlile de maiștri un număr de 72 persoane. Fenomenul are două cauze: pe de o parte dezinteresul față de o asemenea formă de învățământ, absolvenții găsindu-și cu greu loc de muncă, iar pe de altă parte lipsa de preocupare a forurilor tutelare.

Un aspect pozitiv îl reprezintă creșterea numărului absolvenților școlilor postliceale, care au început să prezinte atracție pentru tinerii din mediul rural care au absolvit liceul, dar din păcate în ultimii doi ani ai perioadei analizate s-a manifestat același fenomen ca la școlile de maiștri.

Toate cele arătate scot în evidență faptul că în agricultura noastră în etapa actuală tot mai puține persoane beneficiază de pregătire medie, deși desfășurarea activităților în exploatațiile agricole private necesită cadre pregătite, care să-și aducă contribuția la obținerea de producții sporite în condiții de eficiență.

Cerințele de cadre cu pregătire medie sunt mai scăzute, în fostele întreprinderi agricole de stat nu mai sunt locuri de muncă, iar exploatațiile agricole mici nu-și pot permite să retribuie asemenea cadre.

3.2.3. Cadrele de specialiști din agricultură

În noile condiții pe care le impune dezvoltarea și diversificarea producției agricole, pe lângă factorii clasici de producție : pământ și capitalul fix o deosebită importanță revine, așa după cum s-a arătat anterior, factorului uman și mai ales specialiștilor agricoli.

În perioada comunistă datorită industrializării, fondul național de specialiști cu studii superioare tehnice a fost supradimensionat în defavoarea celorlalte categorii profesionale: medici, economiști, juriști etc. Spre exemplu în anul 1989/1990, din numărul total de absolvenți din învățământul superior 60% erau ingineri. După anul 1989 această proporție s-a atenuat simțitor, ajungând ca în anul 2002 proporția inginerilor să fie numai de 15%.

Situația numărului de specialiști în domeniul agriculturii din România în perioada 1960-1989 se prezintă în felul următor ( tabelul 3.2.)

Numărul specialiștilor agricoli cu studii medii și superioare

în România în perioada 1960-1989

Tabel nr. 3.2

Sursa : Anuarul Statistic al României 1990

În analiza efectuată au fost luați în considerare atât specialiștii cu studii medii cât și specialiștii cu studii superioare.

Din datele tabelului nr. 3.2. rezultă în primul rând că într-un interval de 3 decenii numărul specialiștilor agricoli pe total s-a mărit de aproape 6 ori.

Tot în acest interval de timp numărul specialiștilor cu studii superioare a crescut tot de circa 6 ori pe total agricultură, iar numărul celor cu studii medii agricole de 5,4 ori.

Aceste date reflectă preocuparea organelor de stat pentru asigurarea agriculturii socialiste cu specialiști în contrast cu lipsa de atenție acordată locuitorilor satelor românești și nivelului lor de viață.

În ceea ce privește specialiștii cu studii superioare, datele din tabelul nr. 3.2. permit o serie de concluzii:

Inginerii agronomi, specialiștii cu profilul cel mai larg, au cunoscut în perioada analizată o creștere numerică de 3,7 ori , care la prima vedere pare mai redusă decât creșterea pe ansamblu, dar trebuie ținut seama de faptul că aceștia erau cei mai numeroși dintre specialiștii agricoli cu studii superioare cu o pondere de 73% în anul de referință 1960. În toată perioada analizată numărul lor a fost în continuă creștere față de anul 1960: de 2,26 ori în anul 1970, de 3,25 ori în anul 1980, de 3,7 ori în anii 1985 și 1989. Sub aspectul ponderii însă fenomenul este invers. Inginerii agronomi au reprezentat în anul 1970 un procent de 55% din totalul specialiștilor cu studii superioare agricole( față de 73% în anul 1960); în anul 1980 un procent de 47,8%, în anul 1985 un procent de 45% iar în anul 1989 numai 42,7%. Departe de a fi un fenomen negativ ( dovadă creșterea numărului de ingineri agronomi în toată perioada analizată) el reflectă o situație pozitivă , legată de diversificarea profilului specialiștilor din agricultură, de dezvoltarea multilaterală a agriculturii, de pătrunderea progresului tehnic în agricultură.

Atenția acordată dezvoltării creșterii animalelor a determinat apariția, în afară de profesia de medic veterinar, și a profesiei de inginer zootehnist. Odată cu dezvoltarea importantă a creșterii taurinelor, ovinelor, suinelor, păsărilor majoritatea covârșitoare a cooperativelor agricole de producție și a întreprinderilor agricole de stat având ferme zootehnice, la care se adaogă înființarea noilor complexe de creștere în sistem industrial a animalelor, a complexelor zootehnice intercooperatiste a devenit necesară existența unor specialiști care să se ocupe de problemele ridicate de zootehnia românească.

Asemenea probleme nu au mai putut fi cuprinse de inginerii agronomi care erau, așa cum s-a specificat, specialiștii cu profilul cel mai larg, atenția lor fiind îndreptată spre producția vegetală, unde trebuiau introduse tehnologii moderne.

În ceea ce privește inginerii zootehniști, numărul lor a crescut pe întreaga perioadă. Pe ani creșterea a fost de 3,4 ori în anul 1970, de 6,9 ori în anul 1980, de 9,5 ori în anul 1985 și de 10,4 ori în anul 1989 – aceste creșteri fiind raportate la anul 1960. Corespunzător a crescut și ponderea inginerilor zootehniști în totalul specialiștilor cu studii superioare agricole. Astfel, de la 11,5 % în anul 1960, ponderea lor a crescut la 12,3% în anul 1970, la aproape 16 % în anul 1980, la 18% în anul 1985 și aproape 19 % în anul 1989.

Referitor la medicii veterinari , se observă de asemenea o creștere a numărului lor. Dezvoltarea creșterii animalelor a ridicat probleme complexe privind apărarea și păstrarea sănătății lor, ceea ce a impus prezența medicilor veterinari. Creșterea lor numerică față de anul de referință 1960, se prezintă în felul următor: de 2,7 ori în 1970, de aproape 7,8 ori în anul 1980, după care creșterea a fost puțin mai lentă de 7,5 ori în 1985 și tot de 7,5 ori în 1989. Sub aspectul locului medicilor veterinari în totalul specialiștilor cu studii superioare din agricultură , apreciat procentual, situația se prezintă astfel :în anul 1960 medicii veterinari ocupau o pondere de 7,5 % ; în anul 1970 de cca 7%; în anul 1980 de 11,8%, în anul 1985 de 9,4 % iar în anul 1989 tot de aproape 9%.Împreună, specialiștii care se ocupau de exploatarea și de sănătatea animalelor (inginerii zootehniști și medicii veterinari) reprezentau, din totalul specialiștilor cu studii superioare agricole: 19 % în anul 1960; 19,3% în anul 1970; 27,8 % în anul 1980 (de menționat că în deceniul 70-80 a avut loc cea mai mare creștere sub aspect numeric a inginerilor zootehniști și a medicilor veterinari); 27,4% în anul 1985 și 28 % în anul 1989.

Dezvoltarea industriei constructoare de tractoare și mașini agricole a permis dotarea agriculturii cu utilajele necesare aplicării tehnologiilor bazate pe mecanizare; au fost înființate în întreaga țară stațiuni pentru mecanizarea agriculturii. Exploatarea rațională a bazei tehnice a necesitat apariția unei noi profesii, cea de inginer mecanic agricol . De la 434 specialiști cu asemenea profil existenți în anul 1960, numărul a crescut în continuu în perioada analizată : de aproape 4 ori în 1970, de 6 ori în 1980, de 9,4 ori în 1985, de 11,1 ori în 1989. Inginerii mecanici agricoli au reprezentat 8 % din totalul specialiștilor cu studii superioare agricole în anul 1960; 10,5 % în anul 1970; 10,1 % în anul 1980; 12,7 % în anul 1985 și 14,3 % în anul 1989.

Din totalul specialiștilor agricoli specialiștii cu studii superioare au reprezentat 47,5 % în anul 1960; 56,2 % în anul 1970; 55,8 % în anul 1980; 54,1 % în anul 1985 și 51,3 % în anul 1989.

Specialiștii agricoli cu studii medii au înregistrat la rândul lor o creștere numerică asemănătoare cu specialiștii cu studii superioare, pe total, numărul celor cu studii medii agricole s-a mărit de 5,4 ori în anul 1989 față de 1960;

Agronomii cu studii medii reprezentau în anul 1960 o pondere de 63% față de ceilalți specialiști cu studii medii; această pondere a oscilat pe ani astfel: 30,8% în anul 1970; 34,7% în 1980;34,2% în 1985 și aproape 36% în anul 1989. Ritmul de creștere al numărului de agronomi cu studii medii, comparativ cu anul 1960 se prezintă în felul următor: 6,2% în anul 1970; 95% în anul 1980. În anul 1985 numărul lor a crescut de 2,5 ori, iar în anul 1989 de 3,1 ori. În perioada după anii 80 creșterea numerică a fost mai mare, fenomen asemănător cu cel care a caracterizat creșterea numărului inginerilor agronomi. Specialiștii agronomi cu studii medii își găseau locul în cadrul marilor unități socialiste ca șef de brigadă, pe alocuri chiar șefi de fermă.

Numărul zootehniștilor și veterinarilor cu studii medii a crescut mult în 1989 față de 1960, respectiv de aproape 8 ori și 8,7 ori. Ritmul de creștere a fost însă diferit, mai mare la veterinarii cu studii medii. La zootehniștii cu studii medii care , ca și inginerii zootehniști, au constituit o profesie nou apărută în peisajul agriculturii socialiste, creșterile – raportate la anul 1960, au fost de 57% în anul 1970. Începând din anul 1980 numărul zootehniștilor a crescut mult ,de 3,9 ori(aproape 4 ori) în 1980, de 5,7 ori în 1985 și de 8,1 ori în 1989,, așa cum s-a arătat. Comparativ cu inginerii zootehniști, creșterea numerică are un ritm ceva mai redus, menținându-se însă tot la niveluri ridicate, zootehniștii cu studii medii găsindu-și câmp larg de activitate în femele și complexele zootehnice. În ceea ce privește veterinarii cu studii medii , numărul lor a crescut de asemenea progresiv. De menționat este faptul că, față de ceilalți specialiști cu studii medii (agronomi și zootehniști) numărul de veterinari a înregistrat o creștere mai mare chiar din prima decadă a perioadei analizate – de aproape 4,8 ori în 1970 față de 1960 (față de o creștere de numai 2,7 ori a numărului mediu de medici veterinari), de 6 ori în 1980, de 7 ori în 1985 și de 8,7 ori în 1989, ceea ce reflecta nevoia de cadre cu pregătire medie în domeniul apărării și păstrării sănătății animalelor.

Datele tabelului nr. 3.2 permit și unele concluzii de ansamblu. Astfel în anul 1989 în sectorul vegetal își desfășurau activitatea 25843 specialiști cu studii superioare și medii, la care se adaogă și cei 4825 de ingineri mecanici agricoli.

Necesitățile sectorului animal erau acoperite de 11420 ingineri zootehniști și cadre medii, la care se adaogă 7111 specialiști veterinari (medici și tehnicieni veterinari), în total 18531 specialiști.

Din toate cele arătate rezultă că în anul 1989 agricultura românească dispunea de un numeros corp de specialiști cu studii superioare și medii, de profesii variate, capabili să cuprindă toate laturile activităților desfășurate în producția agricolă.

În perioada care a urmat după decembrie 1989 au avut loc modificări însemnate în evoluția numerică și structura pe profesii a specialiștilor din agricultură.

Privatizarea în agricultură, desființarea vechilor structuri agrare – cooperative agricole de producție ,complexe agricole etc., apariția a milioane de gospodării țărănești cu suprafața redusă pe de o parte, reglementările legale prin care specialiștii agricoli nu erau obligați să activeze numai în agricultură și-au pus amprenta asupra asigurării agriculturii cu specialiști. Ca urmare a aplicării Legii fondului funciar (Legea 18/1991) și a schimbării în structura de proprietate determinată de această lege s-a creat un dezechilibru în privința specialiștilor agricoli. Astfel, mulți specialiști care au fost pregătiți să lucreze în agricultură nu mai au locuri de muncă, iar numeroși proprietari de pământ agricol cu suprafețe mici și putere economică scăzută nu pot beneficia de cunoștințele de specialitate necesare pentru obținerea unei producții agricole sporite.

O parte din specialiștii agricoli au părăsit agricultura și mediul rural pentru activități din alte domenii unde nu-și folosesc cunoștințele acumulate pentru promovarea tehnologiilor moderne, îndrumarea profesională a agricultorilor.

Recensământul din anul 1992 furnizează date privind situația specialiștilor agricoli în perioada care a urmat după decembrie 1989. Comparând aceste date cu cele din 1989 se pot trage o serie de concluzii (tabelul nr. 3.3).

Numărul specialiștilor agricoli în anul 1989 și la recensământul

din 1992 în România

Tabel nr. 3.3

Sursa : Anuarul Statistic al României 1990 și Recensământul populației din anul 1992

Prima concluzie care se desprinde din tabelul 3.3 este cea referitoare la scăderea numărului de specialiști agricoli în anul 1992 comparativ cu anul 1989, atât pe ansamblu cât și pe cele două categorii : specialiști cu studii superioare, specialiști cu studii medii. Astfel, numărul total al specialiștilor agricoli s-a redus cu 23,3% (cu 15877 persoane), cel al specialiștilor cu studii superioare cu 35,2%, iar cel al cadrelor medii cu cca 11%.

Pe profesii, situația se prezintă în felul următor:

numărul inginerilor agronomi s-a redus cu 38,8% iar cel al agronomilor cu studii medii cu 45,2% (cu 5563 și respectiv 5180);

numărul inginerilor zootehniști a suferit o reducere cu 43,4% iar al zootehniștilor cu pregătire medie cu 14,2% (cu 2761 și respectiv 759);

numărul medicilor veterinari s-a redus cu 17,1% iar cel al tehnicienilor veterinari cu 22,1% (cu 996 și respectiv 907);

în ceea ce privește numărul inginerilor mecanici agricoli, acesta s-a redus cu 33,4% (cu 2825).

Din cele prezentate rezultă că cele mai mari reduceri s-au produs la inginerii zootehniști, iar cele mai mici la medicii veterinari, aceștia preluând într-o anumită măsură problemele ce intrau în competența inginerilor zootehniști. Inginerii zootehniști practic și-au pierdut majoritatea locurilor de muncă prin desființarea fermelor zootehnice ca urmare a lichidării C.A.P.; de asemenea multe foste întreprinderi agricole de stat au renunțat la fermele zootehnice. La aceasta se adaogă și desființarea majorității complexelor de creștere în sistem industrial a animalelor. O reducere importantă ,cu o treime ,s-a produs la inginerii mecanici, aceștia datorită profilului lor găsindu-și mai ușor de lucru în alte domenii decât agricultura. De asemenea a avut loc o reducere importantă și în ceea ce privește numărul inginerilor agronomi.

Pentru a putea vedea mai clar importanța resurselor demoeconomice din agricultură este necesar să se calculeze suprafața de teren agricol și arabil ce revine unui specialist agronom și numărul de animale ce revine pe un inginer zootehnist și medic veterinar(tabelele nr. 3.4 și 3.5), în medie pe țară.

Tabelul 3.4

Suprafața de teren agricol și arabil ce revine unui specialist agricol cu studii superioare și medii în anii 1989 și 1992

Sursa: Calculat după datele din Anuarele statistice ale României, I.N.S.

Din datele calculate și prezentate în tabelul nr. 3.4 rezultă că suprafața agricolă și respectiv arabilă ce revine unui specialist agricol – inginer agronom cu studii superioare în anul 1992 este de 1.681 ha , respectiv 1.063 ha, cu 654 și respectiv 404 ha mai mult decât în anul 1989. Procentual, rezultă că aceste suprafețe au crescut cu 63,7% și respectiv 61,3%.

La un inginer mecanic revin 3.698 ha teren agricol și 2.339 ha teren arabil cu 639 și respectiv 379 ha mai mult decât în anul 1989, ceea ce procentual reprezintă o creștere cu aproape 21% și respectiv 19%.

La un specialist agronom cu studii medii revine o suprafață de 2348 ha teren agricol și 1485 ha teren arabil, cu 1062 ha și respectiv 661 ha mai mult față de 1989, toate acestea ca o consecință a reducerii numărului de specialiști.

În ceea ce privește sectorul de creștere a animalelor, din datele tabelului nr. 3.5 rezultă că, în comparație cu situația anului 1989, numărul de animale ce revine pe un specialist din zootehnie și medicină veterinară cu studii superioare s-a mărit. Acest fenomen a apărut ca urmare a două procese care au avut loc, ambele de scădere. Efectivele de bovine au scăzut in 1992 cu 41,7%, cele de porcine cu 15,6% iar cele de ovine cu 21,8%, cele mai mari scăderi având loc la bovine, iar numărul de specialiști a scăzut și el, dar procentual mai puțin. Ca urmare, numărul de animale ce revine pe un specialist din domeniul creșterii animalelor s-a mărit, în afară de bovine unde, așa cum s-a arătat, reducerile au fost foarte mari. Aceste fenomene se referă la specialiștii cu studii superioare. În ceea ce privește specialiștii cu studii medii (zootehniști și veterinari), datorită faptului că la aceștia reducerea numerică a fost mai mică, numărul de animale ce revenea pe un specialist în anul 1992 a fost ceva mai mic decât în 1989.

Tabel nr. 3.5

Numărul de animale ce revine pe un specialist agricol cu studii superioare și medii în anii 1989 și 1992

Sursa : Calculat după Anuarele Statistice ale României

Folosirea în prezent a specialiștilor agricoli este precară și există tendința de migrație a lor către activități neagricole amplasate mai mult în mediul urban. Un avantaj al agriculturii noastre este existența unui număr semnificativ de specialiști cu studii superioare agricole al căror aport la dezvoltarea agriculturii private ar putea deveni de cea mai mare importanță. Acești specialiști ar putea fi fermieri în sistem de exploatare în arendă, manageri în asociațiile și societățile agricole, consultanți în organismele agricole comunale sau cei cu studii medii agenți agricoli la primării.

Referitor la situația specialiștilor cu studii superioare agricole, se constată un fenomen interesant: începând din anul universitar 1996/1997 numărul absolvenților din unitățile de învățământ superior agricol este în creștere, ceea ce se poate urmări din datele tabelului 3.6.

Tabel nr. 3.6

Numărul absolvenților din unitățile de învățământ superior cu profil agricol în perioada 1989-2002 în România

Sursa: Anuarele Statistice ale României

În anul universitar 2001/2002 numărul absolvenților depășea cu peste jumătate (cca 55%) pe cel din anul universitar 1989/1990.

Creșterea interesului pentru învățământul superior agricol se datorează nu atât dorinței tinerilor de a lucra nemijlocit în agricultură, ci apariției unor facultăți atractive, cum ar fi Biotehnologie sau Management, Inginerie economică în Agricultură și Dezvoltare Rurală sau Ingineria Mediului care le permite ca după absolvire să-și găsească de lucru în domenii conexe agriculturii, precum înființarea a numeroase universități particulare cu profil agricol. Pregătirea specialiștilor în universitățile de stat presupune eforturi financiare de la buget, de care însă agricultura nu beneficiază în totalitate, deoarece nu se duc să lucreze decât o parte din absolvenți.

În ceea ce privește numărul specialiștilor care lucrează direct în agricultură, cunoașterea exactă a numărului lor ridică o serie de probleme.

Din păcate, după datele cu privire la specialiștii din agricultură furnizate de recensământul populației din 1992 și prezentate în tabelul 3.3, nici organele Ministerului Agriculturii, nici ale Institutului Național de Statistică nu s-au preocupat de elaborarea unui sistem statistic de cunoaștere a numărului și structurii personalului de specialitate din agricultură.

Luând în considerare importanța acestei probleme pentru viitorul agriculturii românești, am efectuat unele calcule pe baza următoarelor informații:

s-a pornit de la datele recensământului populației din 1992, ca bază;

s-a luat în calcul numărul absolvenților din școlile medii agricole și din facultăți, cu pierderile remarcate în anii anteriori;

s-a cerut părerea unor factori de răspundere din Ministerul Agriculturii și Pădurilor.

În urma acestor investigații și calcule s-a ajuns la concluzia că în agricultură în anul 2002 au mai rămas să funcționeze un număr total de aproximativ 11.000 de specialiști, iar dintre aceștia cca 5000 sunt cu studii medii.

În viitor va crește nevoia de specialiști, atât cu studii superioare cât și medii datorită fenomenelor care au loc în agricultură. Ne referim în special la procesul de concentrare, care are drept efect creșterea dimensiunilor exploatațiilor agricole. Concentrarea producției se poate înfăptui prin vânzarea cumpărarea de terenuri, dar care este însă un proces lent. În condițiile deschiderii pieței funciare vânzarea terenurilor este privită cu unele rezerve deoarece sumele obținute pierd repede din valoare datorită inflației.

Altă modalitate de concentrare a producției o constituie arendarea de terenuri. Legislația în vigoare permite creșterea dimensiunilor teritoriale prin arendare și prevede și posibilitatea exploatării terenurilor de către arendași.

Promovarea unor forme asociative de exploatare a terenurilor constituie o altă modalitate de concentrare a producției agricole posibilă de realizat fără eforturi economice deosebite.

Economia și viața socială au nevoie de exploatații agricole de dimensiuni mari, viabile, care să producă pentru piață.

Aceasta nu se poate realiza fără specialiști agricoli de diverse profile, care să îndrume sub aspect tehnico-tehnologic și economico-financiar activitatea exploatațiilor.

În legătură cu aceasta menționăm că Ordonanța de Urgență nr. 108/2001 privind exploatațiile agricole comerciale prevede în mod expres că ele nu pot fi conduse decât de specialiști agricoli.

CAPITOLUL 4

PREZENTAREA COLEGIULUI NAȚIONAL „ION MINULESCU" SLATINA

De-a lungul istoriei sale, Colegiul "ION MINULESCU" a urmat o linie ascendenta si dinamica străbătând schimbări impuse de coordonarea scolii la viața cultural-artistica si economica a tarii, obținând rezultate dintre cele mai bune in toate domeniile școlare. In 1963, la singura școala medie de cultura generala existenta in orașul Slatina – actual liceul "Radu Greceanu "-numărul de elevi crescuse mult datorita dezvoltării orașului, ceea ce a dus la stânjenirea procesului de învățământ. Sălile de clasă, biblioteca, laboratoarele, internatul au devenit neîncăpătoare. Devenise obligatorie înființarea unei școli cu același profil, pe care-l avea Școala Medie nr.1.

Rezolvarea acestei cerințe s-a făcut prin înființarea Scolii Medii nr.2. Odată cu înființarea acestei scoli s-a evitat plecarea absolvenților clasei a VII – a (a VIII – a) care doreau să-și continue studiile medii in alte orașe. Constituita inițial ca școala generală, clădirea din cartierul Crișan l, în prezent școala generala nr.5,a fost folosita timp de șapte ani ca Școala Medie nr.2 cu trei cicluri de învățământ: ciclul l, ciclul II, ciclul mediu. Școala gazdă, clădirea cu două etaje, avea 16 săli de clasă, două laboratoare, unul de fizică, altul de chimie o sală de atelier, o bibliotecă, o infirmerie cu două locuri, o cancelarie pentru profesori, un cabinet pentru DIRECTOR și DIRECTOR ADJUNCT și un birou pentru SECRETARIAT.

Elevii Scolii Medii nr.2 de la cursul mediu, în primul an de funcționare 1963-1964, au provenit, prin liber consimțământ, de la Școala Medie nr.l.prin plecarea unor clase întregi după profesorii care s-au transferat la noua școala și elevii veniți din alte localități. Elevii ciclului l și II au provenit de la circumscripția școlară respectivă: Crișan l și Crișan II, Progresu l și Progresu II și din alte circumscripții, precum și din cei care au urmat profesorii lor la noua școala.

O observație demnă de luat în considerare: măsura dezvoltării unei scoli, din punct de vedere numeric, o dau nu clasele de la școala generală al căror număr și populație școlară sunt limitate la circumscripțiile școlare respective, ci clasele medii (liceele) cu numărul și efectivele lor, care depind în mare măsura de prestigiul de care se bucura acea școala prin corpul ei profesoral.

Situația este confirmată de una dintre școlile de prestigiu ale municipiului Slatina, Liceul "ION MINULESCU", care pe parcursul acestor ani poate puțini – își înscrie realizări considerabile în pregătirea instructiv – educativă și morală a elevilor și a ridicării prestigiului liceului. In această perioadă, Liceul "ION MINULESCU" si-a urmat linia ascendenta si dinamica străbătând schimbări impuse de coordonarea școlii la viața cultural-artistica și economică a țării, obținând rezultate dintre cele mai bune in toate domeniile activității școlare.

Colegiul Național „ION MINULESCU" se află situat pe Strada Basarabilor, Nr. 33, în cartierul "Progresul", localitatea Slatina, județul Olt.

COLEGIUL NATIONAL ION MINULESCU ESTE ALCĂTUIT DIN:

o suta cincizeci de profesori;

trei zeci de persoane alcătuiesc personalul administrativ;

zece persoane constituie personalul auxiliar;

STRUCTURA COLEGIULUI NATIONAL ION MINULESCU:

39 săli de clasa

6 laboratoare

1 biblioteca

1 cabinet medical

1 cabinet stomatologic

1 amfiteatru

1 secretariat

1 cancelarie

1 sala de sport

1 teren de sport

1 internat

1 cantina

1 ferma anexa

garaje

1 parc

NUMĂRUL ELEVILOR DE-A LUNGUL TIMPULUI:

*1989/1990 -852 elevi

*1990/1991 -1393 elevi

*1991/1992-1423 elevi

*1993/1994 -1740 elevi

*1994/1995 -1694 elevi

*1995/1996 -1600 elevi

*1996/1997 -1700 elevi

*1997/2002 -1684 elevi

*2002/2001 -1800 elevi

*2001/2002 -1790 elevi

*2002/2001 -1809 elevi

*2001/2002-1731 elevi

*2002/2003 -1730 elevi

LABORATOARE:

2 laboratoare de informatica

1 laborator de fizica

1 laborator de chimie

1 laborator de biologie

ORGANIZAREA SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

In colegiul nostru funcționează în total 66 clase organizate astfel:

învățământul primar: 10 clase;
-învățământul gimnazial: 12 clase;

învățământul liceal: 44 clase;

BAZA MATERIALĂ A ȘCOLII

In perioada ianuarie – septembrie 2003 de la bugetul local am beneficiat de 3.391.136 mii lei, cheltuiți după cum urmează:

Încălzit = 1.033.170

Iluminat = 223.873

Taxe comunale, salubritate = 678.232

Poștă, telefon = 79.611

Furnituri birou = 21.340

Drepturi pentru elevi pe = 2.420

perioada concursurilor și

campionatelor

Materiale întreținere și de = 67.031

curățenie

Reparații mobilier școală = 37.897

Obiecte de inventar = 1.209.414

Cărți și publicații = 5.987

Asigurare patrimoniul = 62.161

liceului, alte obiecte de inventar, materiale sportive

Suma de 49.419 mii lei obținută din sponsorizări a fost cheltuită astfel:

Proiect Socrates = 5.000

Obiecte de inventar = 2.500

Masă olimpici chimie = 5.000

Instalare și configurare rețea calculatoare = 10.000

Materiale de întreținere = 26.919

Din venituri proprii suma de 373.217 mii lei s-a cheltuit astfel:

Poștă, telefon = 3.736

Materiale de curățenie = 37.046

Materiale de întreținere = 187.098

Obiecte de inventar = 26.994

Alte materiale și prestări = 46.521

Servicii (Minolta, Tandem, Trinet)

Plăți comisie Bac și Admitere = 60.207

Capitolul 4. CONCLUZII

– În agricultură munca reprezintă elementul determinant pentru punerea în valoare a resurselor din această ramură de importanță vitală , reprezentate de capitalul funciar și de capitalul de exploatare. Munca în agricultură are o serie de caracteristici și particularități, determinate de particularitățile agriculturii, care influențează condițiile de efectuare a lucrărilor, efortul omului și randamentul său .

– Forța de muncă constituie factorul activ în folosirea pământului – resursa de bază a agriculturii, precum și în edificarea unei agriculturi durabile, armonizată cu păstrarea echilibrului ecologic .

– În cadrul strategiei generale de dezvoltare a agriculturii românești, problemele resurselor de muncă și viitorul acestora prezintă o importanță deosebită. Cercetările pe care le-am efectuat privind evoluțiile și tendințele de manifestare a resurselor umane din agricultură mi-au permis o serie de concluzii.

– Principalele particularități evidențiate în literatura de specialitate sunt considerate următoarele:

Procesele de muncă se desfășoară în majoritatea cazurilor prin deplasarea lucrătorului, consumul de energie fiind mult mai mare decât în situația efectuării statice a lucrărilor;

Solul sub raportul texturii, umidității, pantei, influențează efortul fizic al omului și efortul mijloacelor mecanice, impune tipuri de mașini specifice;

Plantele ca organisme vii au ritmuri și durate specifice de viață, determinând timpul și ordinea de executare a unor lucrări, de multe ori în condiții nefavorabile pentru om;

Agricultorii trebuie să posede cunoștințe privind biologia plantelor și animalelor, modul de cultivare a plantelor, de creștere și exploatare a animalelor, trebuie să știe să lucreze solul, dar în același timp să cunoască și modul de funcționare a diverselor tipuri de mașini, instalații, să execute unele mici reparații;

Capacitatea de muncă a omului și rezultatele muncii lui depind în mare măsură de starea timpului, de microclimatul din adăposturile pentru animale.

Motivația muncii în agricultură este determinată în primul rând de faptul că producătorii agricoli sunt acum și proprietari, rezultatele muncii revenindu-le lor;

Problemele de protecția muncii sunt mult mai complexe în agricultură decât în alte sectoare, având în vedere factorii care pot acționa asupra omului: mașini, instalații, animale, surse de energie, substanțe chimice utilizate, radiații, gaze nocive, temperaturi scăzute sau ridicate etc.;

– Munca în agricultură este deci complexă, multilaterală, specializarea fiind mai scăzută decât în alte sectoare, toate acestea impunând organizarea specifică a proceselor de muncă, norme de muncă fundamentate în funcție de condițiile de muncă, facilități pentru contracararea influenței negative a factorilor climatici.

– Pentru o analiză cât mai completă a resurselor de muncă din agricultură, pe lângă cadrul general prezentat anterior, sunt necesare o serie de precizări care se referă la volumul, structura și calitatea resurselor respective. În acest fel, se va putea compara forța de muncă din agricultură atât cu cea din alte ramuri ale economiei românești cât și cu situația pe plan internațional.

– Populația din mediul rural poate fi împărțită în două mari categorii: populația aptă de muncă și populația inaptă de muncă.

Populația aptă de muncă este populația care se încadrează în limitele legale de vârstă și care este capabilă să presteze o muncă utilă. Potrivit legislației în vigoare populația în vârstă legală de muncă este formată din bărbați în vârstă de 16-60(62) de ani și femei în vârstă de 16-55(57) de ani.

Populația inaptă de muncă reprezintă persoanele care, având vârsta legală de muncă, nu dispun de capacități fizice și intelectuale pentru a putea presta o activitate utilă. De regulă în această categorie sunt cuprinși invalizii de gradul I și II.

La rândul ei, populația aptă de muncă cuprinde două mari categorii; populația activă și populația inactivă.

– Populația activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care pot să presteze o muncă utilă necesară producerii de bunuri și servicii, într-o anumită perioadă dată, de exemplu, la momentul de referință al unui recensământ sau al unei anchete statistice. În această categorie se includ pe lângă cei care lucrează efectiv (populația ocupată) și alte categorii, ca spre exemplu: militarii în termen, șomerii, persoanele în căutarea primului lor loc de muncă. Această noțiune de “populație activă” se folosește mai ales cu ocazia prelucrării și prezentării datelor recensămintelor de populație.

– Populația inactivă este acel segment de populație care este cuprins în numărul total al locuitorilor unui teritoriu, dar care, din diverse motive, nu prestează o muncă utilă, ca spre exemplu: copiii sub 16 ani, pensionarii care nu sunt și angajați, bolnavii irecuperabili etc.

– Populația activă ocupată este segmentul de populație cel mai semnificativ din punctul de vedere economic și reprezintă populația aptă de muncă angajată efectiv în una din ramurile economiei naționale, indiferent de forma de proprietate și de sfera activității economice și sociale în care își desfășoară activitatea fiecare persoană. Cu alte cuvinte, populația activă ocupată cuprinde toate persoanele de peste 16 ani care desfășoară o activitate economică sau socială, activitate producătoare de bunuri sau servicii în perioada de referință, în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.

Populația neocupată reprezintă acea parte din populație aptă de muncă ce nu este angajată în activitatea productivă în cadrul ramurilor economiei naționale, cum sunt spre exemplu, șomerii sau persoanele “casnice”.

– În urma analizelor efectuate au fost sesizate o serie de fenomene demografice caracteristice pentru țara noastră :

Populația de sex feminin este superioară numeric celei de sex masculin atât în mediul urban cât și în cel rural ;

Structura pe vârste a populației a relevat fenomenul îmbătrânirii demografice atât pe total țară , cât mai ales în mediul rural. O primă cauză a îmbătrânirii demografice a populației rurale o constituie diminuarea nașterilor.

– În ultimul deceniu a avut loc o schimbare a sensului fluxului migrator al mediului rural . Migrația de revenire a unui număr mare de persoane din urban în rural se datorează restructurării industriei care a creat un surplus de forță de muncă precum și Legii 18 / 1991 privind restituirea terenurilor agricole către foștii proprietari sau moștenitorii lor.

– Resursele de muncă din agricultură reprezintă, în sens general, acea parte a populației rurale creatoare de valoare nouă și care constituie factorul conștient de producție .

Ponderea populației ocupate în agricultura românească este încă deosebit de mare față de cea din alte țări (de exemplu 5,4% în țările UE față de aproape 41% în România) .

– În țara noastră populația ocupată în anul 1950 reprezenta 51% din totalul locuitorilor României, o proporție apropiată (47%) față de anul 1989. Cu alte cuvinte, timp de 40 de ani, aproximativ jumătate din populația țării noastre a fost ocupată într-una din ramurile economiei naționale.

Deosebirea față de țările europene dezvoltate din punct de vedere economic constă în faptul că, deși în aceste țări proporția populației ocupate în agricultură este mai scăzută de 4-8 ori decât la noi, rezultatele obținute în producția bunurilor alimentare sunt mult superioare față de cele din țara noastră.

– O caracteristică importantă a populației ocupate în agricultură este reprezentată de structura pe vârste a populției respective . În agricultură persoanele tinere între 15 și 24 ani reprezintă 12,3% , cele între 25 și 49 ani reprezintă numai 36% din totalul agricultorilor ocupați. Persoanele trecute de 50 ani au ponderea cea mai ridicată , aproape 52% . Luând separat în considerare persoanele de vârsta a treia , cele de 65 ani și peste , acestea reprezintă aproape un sfert din totalul celor ocupați în agricultură .

– Prin urmare forța de muncă ce lucrează în agricultură este îmbatrânită . Aceasta atrage după sine o serie de efecte negative : adaptabilitatea redusă la aplicarea de tehnologii avansate în producția agricolă ; reținerea față de recurgerea la credite bancare ; neîncrederea față de trecerea de la mica gospodărie individuală la exploatația mare , fărâmițarea accentuată a proprietății agricole prin moștenire ; în cazul gospodăriilor fără moștenitori , dezinteres față de producția agricolă , de efectuarea anumitor investiții pentru producție .

– Eliminarea diferențelor existente în privința forței de muncă din agricultură între România și țările dezvoltate economic se dovedește a fi un proces dificil și de durată , pentru înfăptuirea căreia este necesar un complex de măsuri.

Relansarea producției agricole, dezvoltarea rapidă și durabilă a agriculturii necesită un capital uman valoros care să poată duce la promovarea unei agriculturi eficiente, competitive .

– O cale sigură pentru ridicarea calității capitalului uman din agricultura românească o poate constitui profesionalizarea forței de muncă din această ramură.

– În țara noastră a existat o preocupare sistematică pentru formarea cadrelor pentru agricultură . A fost extinsă rețeaua de învățământ profesional , liceal și de maiștrii precum și rețeaua de învățământ agricol superior .

La sfârșitul anului 1989 situația specialiștilor cu studii superioare se prezenta în felul următor : inginerii agronomi reprezentau 42,7% , inginerii zootehniști aproape 19% , medicii veterinari aproape 9% , inginerii mecanici agricoli 14,3% (diferența până la 100% fiind reprezentată de alte specialități) . O analiză asemănătoare a fost efectuată și pentru specialiștii cu studii medii .

– În perioada ce a urmat după decembrie 1989 au avut loc modificări însemnate în evoluția numerică și structura pe profesii a specialiștilor din agricultură . S-a redus numărul specialiștilor de toate profilurile , în procente cuprinse între 17,1% (la medicii veterinari) și 43,4% (la inginerii zootehniști) .

– Reducerile au fost generate de schimbările structurale intervenite în agricultura românească în urma aplicării Legii 18 / 1991 care a generat apariția unei multitudini de exploatații cu suprafețe reduse.

– Situația este confirmată de una dintre școlile de prestigiu ale municipiului Slatina, Liceul "ION MINULESCU", care pe parcursul acestor ani poate puțini – își înscrie realizări considerabile în pregătirea instructiv – educativă și morală a elevilor și a ridicării prestigiului liceului. In această perioadă, Liceul "ION MINULESCU" si-a urmat linia ascendenta si dinamica străbătând schimbări impuse de coordonarea școlii la viața cultural-artistica și economică a țării, obținând rezultate dintre cele mai bune in toate domeniile activității școlare.

BIBLIOGRAFIE

1. Alecu I., Drăghici M. – Management general, USAMV, București, 1996.

2. Bogdan M. – Marketing, Ed. Romedia Tech, București ,1999.

3. Bogdan M. și colab. – Economie generală, Ed. Universitas, București, 2000.

4. Bogdan M. Lepădat Virginia – Prețuri și tarife, Ed. Universitas, București 2000.

5. Mathis R., Nica P., Rusu C. – Managementul resurselor umane, Ed. Economică București 1997.

6. Mihuleac D. – Management, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1996.

7. Moraru I. – Introducere în psihologia managerială, Ed, Didactică și Pedagogică, București, 1995.

8. Rusu C. – Management, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1993.

9. Tănăsescu R. și colab. – Managementul în unitățile agricole, Ed. Licorna, București 1997.