. Resursele de Energie Mondiale In Contextul Globalizarii. Strategia de Dezvoltare (s.c. Xyz S.a

CAPITOLUL I

RESURSELE DE ENERGIE MONDIALE ÎN CONTEXTUL

GLOBALIZĂRII

1.1. SURSE DE ENERGIE LA NIVEL GLOBAL: LIMITE ȘI PERSPECTIVE

Omenirea se confruntă cu o serie de probleme și presiuni, a căror soluționare cere atenție, gândire și acțiuni concrete, la scară națională și internațională.

„ Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socio-culturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale”.1

Abordarea globală în domeniul economico – social a fost inițiată de CLUBUL DE LA ROMA, organism apolitic fondat în anul 1968, pentru care problematica mondială a devenit o preocupare emblematică. Au fost publicate o serie de rapoarte:

„Limitele creșterii”- 1972

„Omenirea la răspântie”-1974

„Restructurarea ordinii internaționale” – 1976

„Hrană pentru 6 miliarde” – 1983

„Revoluția desculților” – 1985

„Prima revoluție globală” –1992, lucrare concepută de doi mari economiști Alexander King și Bertrand Schneider. Acest raport arată procesul dezvoltării globale și enumeră măsurile de politică economico-socială ce se impun pentru asigurarea perspectivei globale a lumii.

Problemele omenirii sunt aspecte fundamentale ale vieții, fără soluționarea cărora nu sunt posibile progresul și bunăstarea tuturor popoarelor.

Istoria civilizației umane evidențiază faptul că problemele omenirii înainte de a fi rezolvate trebuie să fie descoperite, localizate în timp și spațiu, corect formulate cu ajutorul științei și integrate într-o strategie realistă de dezvoltare.

Dintre problemele urgente și permanente ale omenirii se pot enumera:

sprijinirea dezvoltării continue a științei și punerea cuceririlor ei în slujba îmbunătățirii vieții oamenilor;

degradarea mediului natural;

creșterea rapidă a populației;

criza alimentară și subdezvoltarea;

imensele cheltuieli militare;

asimilarea oceanului planetar și a consumului pentru progresul și bunăstarea popoarelor;

inflația și crizele financiar – monetare și economice;

extinderea necontrolată a urbanizării;

tranziția la economia de piață a fostelor țări comuniste;

energia și materiile prime.

„Globalizarea acestor probleme pentru omenire se bazează pe unicitatea economiei mondiale și este legată de faptul că apar, într-o anumită măsură, în aproape toate țările, conțin elemente tehnice, social-economice, politice și ecologice comune, se află într-o interacțiune permanentă și tot mai puternică, determinând programarea în lanț a efectelor și necesitând eforturi conjugate pentru rezolvarea lor”.1

În contextul dezvoltării durabile, o caracteristică a secolului XXI, resursele energetice și materiale, se înscriu ca fiind o problemă esențială. Având un caracter complex și multidimensional-tehnologic, economic-social, politic, ecologic, prin natura, caracterul și implicațiile ei, problema resurselor naturale se dovedește a fi o problemă globală.

„Dimensiunea globală a problemei resurselor naturale, cu deosebire energetice, este dată de amploarea fără precedent a solicitării acestor resurse concomitent cu faptul că a devenit tot mai evident caracterul limitat și spectrul epuizării lor și că s-a amplificat gradul de interdependență a țărilor privind valorificarea acestor resurse, apărând noi și complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor țărilor la resurse, în vederea susținerii dezvoltării economice”.1

Importanța energiei rezidă în rolul de factor de progres, fiind element fundamental al securității economice și reprezintă o premiză pentru securitatea internațională.

Problema energiei este strâns legată de cea a materiilor prime: pe de o parte, pentru că producerea energiei depinde de existența în cantități îndestulătoare a unor resurse specifice (combustibili fosili-petrol, gaze naturale, cărbune; sau minerali-uraniu, plutoniu), iar pe de altă parte, deoarece pentru extragerea și obținerea în stare pură a minereurilor este necesară energie.

1.2. RESURSE ENERGETICE

Sursele energetice ocupă un loc central în avuția națională, constituind atât condițiile materiale, cât și forța motrice necesară pentru dezvoltarea producției bunurilor materiale și a serviciilor.

Sursele clasice sunt considerate resursele energetice epuizabile: cărbunele, petrolul, gazele naturale, șisturile bituminoase, nisipurile asfaltice și minereurile radioactive. Resursele energetice clasice oferite de Terra sunt limitate, consumul lor reclamă o mai judicioasă folosire pe plan național și

mondial.

Combustibilii sunt materiale, în general de origine organică, care ard cu viteză mică în contact cu oxigenul din aer, cu formare de dioxid de carbon și apă (sau numai apă în cazul hidrogenului) și dezvoltare de căldură. Combustibilii sunt clasificați după starea de agregare în condiții naturale de temperatură și presiune, după proveniență, mod de preparare, destinație.

Combustibilii solizi naturali includ: cărbunii (antracit, huilă, lignit- cu o putere calorică variabilă de la 8000 Kcal/kg pentru antracit până la 3000 Kcal/kg pentru lignit), turba (cărbune tânăr), lemnul, paiele, tizicul (dejecții animale și vegetale).

Combustibilii lichizi naturali și artificiali sunt în general, produsele petroliere propriu-zise, folosite în diferite scopuri, rezultate din prelucrarea țițeiului (ușor, mediu, greu, extra greu, șisturi bituminoase), care includ: benzinele din distilarea atmosferică, de la cracarea termică și catalitică, de la reformare catalitică, combustibili diesel (motorine și fracții mai grele), combustibili distilați, reziduali (păcură).

Combustibilii gazoși naturali din diferite hidrocarburi începând cu metanul singur sau împreună cu omologi superiori ( etan, propan, butani, etc.) cu o putere calorică între 5 și 13500 Kcal/mc.

Combustibilii gazoși artificiali cuprind biogazul (metan), acetilenă, hidrogen, etenă, gazele rezultate din încălzirea la temperaturi ridicate a cărbunilor în operațiile de gazificare, cocsificare. Gazele lichefiate rezultă, în special, de la prelucrarea țițeiului și cuprind propan și butani, sau amestecul lor.

Combustibilii nucleari sunt materiale care conțin în compoziția lor materiale fisionabile. Energia nucleară reprezintă energia care se obține prin procesul de fisiune a nucleelor de uraniu – 235 (izotop radioactiv).

Fisiunea are loc când neutronii termici (cu energia cinetică foarte mică) interacționează cu nucleele de uraniu. Energia obținută prin fisiune eliberează

la un gram de U235 o cantitate de energie echivalentă cu 2500 kg cărbune (200 mil. Kcal/gram U235 .

1.3. REZERVE MONDIALE DE COMBUSTIBILI CLASICI

Rezervele de cărbune au fost evaluate între 10.000 și 11.000 mld.tone, din care 1000 mld.tone sunt rezerve certe (75% cărbune superior și 25% cărbune inferior).1

Din totalul rezervelor mondiale, peste 75% sunt deținute de 6 țări: SUA-25%, Federația Rusă-16%, China-12%, Australia-9%, India–8%, Germania-7%.

Din punct de vedere comercial, trei dintre țările bogate în cărbune sunt cele mai mari exportatoare totalizând 60% din comerțul internațional cu cărbune: Australia, SUA și Africa de Sud.

Țările în care se folosește pe scară largă cărbunele sunt: Africa de Sud, China și Polonia.

Grafic nr. 1

Rezervele de cărbune la sfârșitul anului 2000

Sursa. World Energy Concil, Survey of Energy Resurces 1998

În România, producția de cărbune la nivelul anului 2000 a fost de 41,8 mil.tone. Zonele carbonifere cele mai importante ale României sunt: bazinul Banatului (Anina, Doman, Secul, Ponor, Baia Nouă, Bigăr și Cosla), bazinul Petroșani (Aninoasa, Petrila, Lonea, Livezeni, Dîlja, Bărbăteni, Câmpul lui Neag), bazinul Motru-Jiu-Rovinari, bazinul Vâlcea.

Rezervele mondiale de petrol sunt evaluate la 360 mld.tone, din care certe 137 mld.tone. O parte importantă dintre acestea se regăsesc la adâncimi foarte mari în platformele submarine polare și subpolare (Alaska, Siberia Occidentală), în regiunile ecuatoriale (Golful Mexic, Guineea și Amazonia) sau tropicale (Sahara). Rezervele estimate asigură consumul populației Terrei pe o perioadă de 3o-4o de ani.

Reducerea consumurilor, economisirea materiilor prime, perfecționarea tehnicii viitoare de prelucrare, pot asigura prelungirea rolului petrolului ca sursă energetică și materie primă.

Repartiția geografică a rezervelor de petrol, relevă locul deținut de țările din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Kuweit, Iran, Emiratele Arabe Unite, Irak), America de Nord, America Latină, cărora le revine peste 8o% din rezervele certe. Europa, în general săracă în petrol, dispune de zăcăminte submarine în Marea Nordului (Norvegia, Danemarca, Marea Britanie). În România s-au descoperit zăcăminte în Subcarpați și Podișul Moldovei, arealul-subcarpatic dintre Valea Buzăului și Valea Dâmboviței, zonele Câmpiei Române, Câmpia de Vest, depresiunea Târgu Secuiesc, platforma continentală a Mării Negre.

Rezervele mondiale de gaze naturale sunt apreciate la 146 mld. mc. Cele mai mari rezerve se găsesc în CSI (peste 35% din volumul total al rezervelor sigure), restul în Orientul Mijlociu (Qatar, Iran, Arabia Saudită, Kuweit, Irak), Golful Mexic, SUA, Canada, Europa (Olanda, Norvegia, Marea Britanie, România, Germania).

Grafic nr. 2

Repartiția regională a rezervelor de petrol la sfârșitul anului 2000

Sursa: World Energy Council, Survey of Energy Resources2002

Gazele naturale sunt prezente în România în trei zone din Podișul Transilvaniei: nordică (Sămătșel, Bogata, Oarga, Puini); centrală (Deleni, Basna, Cetatea de Baltă, Copșa Mică); sudică (Ilimbav, Ruși, Dealul Frumos). Producția de gaze a României a fost de 18100 mil.mc. U.S.Geological Survey a publicat în anul 2000 o estimare a cantităților convenționale de petrol și gaze naturale, care pot fi adăugate rezervelor în următorii 3o de ani (1995-2025). Estimările arată că sunt cantități însemnate de petrol neexploatate în Orinetul Mijlociu, zonele offshore ale Americii de Sud (Surinam) și Africii (Congo), în Groenlanda (nord-est), în Marea Caspică.

Cantități importante de gaze naturale neexploatate sunt estimate a fi prezente în Orientul Mijlociu, bazinul Siberiei de Vest, Marea Barents, Marea Kara, Marea Norvegiei.

Grafic nr. 3

Rezerve apreciate de gaze naturale în 2000

Sursa: World Energy Council, Survey of Energy Resources, 2002

1.4. SURSE ALTERNATIVE DE ENERGIE

La consumul de energie, rezervele disponibile de petrol și gaze naturale vor scădea considerabil în secolul XXI, după toate previziunile acestea epuizându-se. Arderea petrolului, gazelor naturale, a cărbunelui pentru obținerea energiei folosită în transporturi, în industria manufacturieră, energia folosită la încălzirea clădirilor și producția de energie electrică, este un factor de poluare a mediului înconjurător prin producerea unor mari cantități de bioxid de carbon, aceasta determinând serioase probleme de mediu la nivelul Terrei.

Toate acestea, epuizarea resurselor, efectele de mediu (unele ireversibile), precum și creșterea cererii de energie a țărilor industrializate face tot mai necesară preocuparea pentru căutarea, identificarea și valorificarea resurselor de energie alternativă.

Energia nucleară este una din cele mai folosite surse de energie datorită rentabilității acceptabile și a nivelului tehnic realizat la această oră. Energia nucleară poate fi produsă în două moduri: prin fisiune și prin fuziune.

Prin fisiune sunt folosiți atomi grei cum ar fi Uraniul, care se dezintegrează și generează o mare cantitate de energie. Însă reacția este instabilă și se produce o mare cantitate de radshore ale Americii de Sud (Surinam) și Africii (Congo), în Groenlanda (nord-est), în Marea Caspică.

Cantități importante de gaze naturale neexploatate sunt estimate a fi prezente în Orientul Mijlociu, bazinul Siberiei de Vest, Marea Barents, Marea Kara, Marea Norvegiei.

Grafic nr. 3

Rezerve apreciate de gaze naturale în 2000

Sursa: World Energy Council, Survey of Energy Resources, 2002

1.4. SURSE ALTERNATIVE DE ENERGIE

La consumul de energie, rezervele disponibile de petrol și gaze naturale vor scădea considerabil în secolul XXI, după toate previziunile acestea epuizându-se. Arderea petrolului, gazelor naturale, a cărbunelui pentru obținerea energiei folosită în transporturi, în industria manufacturieră, energia folosită la încălzirea clădirilor și producția de energie electrică, este un factor de poluare a mediului înconjurător prin producerea unor mari cantități de bioxid de carbon, aceasta determinând serioase probleme de mediu la nivelul Terrei.

Toate acestea, epuizarea resurselor, efectele de mediu (unele ireversibile), precum și creșterea cererii de energie a țărilor industrializate face tot mai necesară preocuparea pentru căutarea, identificarea și valorificarea resurselor de energie alternativă.

Energia nucleară este una din cele mai folosite surse de energie datorită rentabilității acceptabile și a nivelului tehnic realizat la această oră. Energia nucleară poate fi produsă în două moduri: prin fisiune și prin fuziune.

Prin fisiune sunt folosiți atomi grei cum ar fi Uraniul, care se dezintegrează și generează o mare cantitate de energie. Însă reacția este instabilă și se produce o mare cantitate de radiații. Reziduurile rămase în urma reacțiilor sunt radioactive, nocive și trebuie depozitate în condiții speciale.

Prin fuziune se folosesc atomi ușori cum ar fi Hidrogenul. Sunt folosiți izotopii hidrogenului, Deuteriul și Tritiul. Prin unirea atomilor se eliberează o mare cantitate de energie, însă și această reacție este foarte instabilă. Avantajul este faptul că hidrogenul este prezent în cantități mari, nu este poluant, este reciclabil și poate fi stocat.

Energia nucleară este o formă de energie numai aparent curată. În realitate, orice accident la o asemenea centrală poate duce la răspândirea în zone extrem de întinse de substanțe radioactive, iar în situații extreme se pot produce explozii nucleare. O problemă majoră pentru generațiile viitoare, fără o soluție reală acum, este gestionarea deșeurilor radioactive extrem de periculoase. În Europa, cel mai mare producător de energie nucleară este Franța, care asigură 70% din consumul propriu. Țări precum Germania și Belgia vor să renunțe la obținerea energiei din această sursă. Perspectivele construirii de noi centrale nuclearo-electrice sunt sumbre la nivelul mondial datorită costurilor foarte mari, temerilor populației în urma incidentelor de la Cernobîl și Three Mile Island. În SUA, costurile per kilowatt de putere instalată au crescut de 4 ori în termeni reali pentru centralele construite recent, în comparație cu o centrală de același tip terminată în 1971. În plus, timpul de construire s-a dublat, randamentul centralelor rămânând mediocru. Din 1978 nu s-au mai făcut comenzi pentru reactori nucleari în SUA, iar l3 comenzi făcute între 1975 și 1978 au fost anulate sau amânate la infinit. În Japonia și Suedia au apărut noi tehnologii care ar putea face ca energia nucleară să devină o opțiune acceptabilă pentru populație. În Japonia a fost realizat un mic reactor experimental denumit reactor „reproducător”, pentru că își produce singur combustibilul. Acest experiment va fi urmat de alte trei reactoare experimentale mai puternice, culminând între 2010-2030 cu punerea în circuitul comercial a unei centrale de 1500 MW. În Suedia a fost realizat un reactor „cu siguranță intrinsecă”, care poate rezista la cutremure, inundații, explozii, practic la orice dezastru.

Energia solară reprezintă o sursă inepuizabilă de energie din punct de vedere al utilizării sale de către om. Energia solară poate fi exploatată de oricine și oricât, fiind totodată cea mai puțin poluantă dintre toate sursele de energie cunoscute. Această energie a fost la dispoziția omenirii încă de la începuturile ei, dar nu a putut fi utilizată datorită dificultăților de natură tehnică. În prezent sunt utilizate panouri solare pentru captarea energiei solare, însă conversia energiei razelor solare în căldură sau electricitate se face cu o pierdere de 80-90%, acestea neputând fi captate decât în timpul zilei și astfel energia trebuie să fie stocată pentru a putea fi furnizată și pe timpul nopții și în zilele înnorate, ceea ce face destul de dificilă utilizarea acestei energii, făcând-o în același timp și destul de scumpă.

Deși energia solară este practic disponibilă pe întreaga suprafață a globului, ea este repartizată inegal, în scădere de la Ecuator spre poli, variabilă în funcție de anotimp, nebulozitate intermitentă, cu alternanțe zi/noapte. Se impune captarea luminii solare de pe mari întinderi și transformarea acesteia în energie electrică folosind celule solare numite celule fotovoltaice (sistem fotovoltaic). Astfel, s-a calculat că dacă Sahara ar fi acoperită cu un sistem de oglinzi capabile să capteze radiația solară, ar produce energia necesară întregului glob.

Specialiștii de la Boeing-NASA au conceput pentru viitor un proiect de captare a energiei solare în spațiul extraterestru și transmisia acesteia pe Pământ cu ajutorul microundelor. Această imensă oglindă ar avea o suprafață de 100 kilometri pătrați, ar oferi o putere de 10000 MW și ar emite permanent datorită amplasării ei în spațiul extraterestru, captarea energiei solare nefiind împiedicată de factori atmosferici, de ciclul zi/noapte, etc.

Energia solară nu produce zgomot, nici fum sau reziduuri, procesul helioterm fiind practic scutit de uzură și nu necesită nici un fel de întreținere.

Energia eoliană este una dintre primele forme de energie utilizate de omenire. Printre primii utilizatori se numără egiptenii, care au captat energia vântului pentru a naviga de-a lungul Nilului (sec.IV dH), persanii pentru prima moară de vânt în sec.VII.

Morile de vânt au fost perfecționate de către europeni începând cu sec.XII, acestea fiind utilizate și pentru producerea energiei mecanice (ex. pomparea apei).

Acum energia eoliană este considerată o sursă alternativă și este valorificată prin folosirea morilor de vânt moderne, care au palete mai ușoare și mai puternice. În SUA, în state precum California, New Hamphire, Oregon și Montana, pot funcționa simultan câteva sute de mori de vânt – numite ferme de vânt – în zone deschise cu vânturi constante.

Noile tehnologii au îmbunătățit performanța și eficiența morilor de vânt, energia eoliană fiind o sursă promițătoare, curată, ieftină și abundentă de energie pentru viitor. În urma studiilor realizate, a rezultat că vântul poate furniza de trei ori mau multă energie decât cărbunele folosit azi în lume și ar produce de tot atâtea ori mai multă energie decât forța tuturor apelor de pe suprafața pământului. Prima instalație eoliană de tip industrial a început să producă energie în statul New Hamphire / SUA în 1981, iar prima instalație eoliană de uz comercial a fost construită la Livingstone în statul Montana în 1982. Astăzi, turbinele eoliene pot genera 250-300 KW.

Un obstacol major în dezvoltarea energiei eoliene este găsirea unor terenuri corespunzătoare, precum și a condițiilor de vânt specifice. Pentru multe din zonele continentale, vânturile sunt mai puternice în timpul iernii și al primăverii și mai slabe ca intensitate în timpul verii și toamnei. Energia vântului este o sursă intermitentă de energie, aceasta variind în timpul zilei, anotimpurilor și chiar de la un an la altul. În zonele în care sunt instalate turbinele eoliene, acestea funcționează în medie 25-35% din capacitatea totală, față de instalațiile care generează energie prin arderea cărbunelui, ce funcționează la 75-85% din capacitatea totală.

Astăzi în America de Nord, Europa și părți din Asia, turbinele eoliene sunt conectate la sistemele energetice din zonele respective.

Printre țările care fac eforturi în vederea dezvoltării, valorificării eficiente și utilizării energiei eoliene, enumerăm: SUA (în prezent producția de energie eoliană depășește 10% din producția de energie electrică); Canada; Europa : Danemarca, Gemania, Franța, Olanda, Italia, Grecia, Marea Britanie și Spania.

Energia hidroelectrică are perspective mari de utilizare pentru țările în dezvoltare, unde potențialul hidraulic complex al râurilor nu este folosit la capacitate comparativ cu țările economic dezvoltate, care folosesc aproape la maxim această resursă. Amenajările hidrografice și construcțiile energetice de obicei de mare anvergură, la realizarea cărora statele fac investiții costisitoare, își dovedesc eficiența prin: producerea energiei electrice la prețuri competitive, influența favorabilă pe care o poate avea asupra producției agricole, cât și influența benefică asupra mediului ambiant.

Când și-a anunțat intenția de a elabora un program național pentru reducerea până în anul 2000 a emanațiilor de CO2 din SUA la nivelul celor din 1990, Bill Clinton se bizuia mult pe aplicarea unor tehnologii și pe sursele de energie alternative, în special hidroenergia. Din toate sursele de energie regenerabile, aceasta a fost cel mai mult folosită, deși în ultima vreme punerea în aplicare a unor programe hidroenergetice din țări în dezvoltare a fost temporizată din motive financiare și sociale sau ecologice. Numai o mică parte din potențialul hidroenergetic din țările în dezvoltare este utilizat: 5% în Africa, 8% în America Latină, 9% în Asia, China a captat cam 10% din potențialul său exploatabil de 378 GW, cel mai mare din lume.

Încă din 1966, la Rance în Franța, funcționează o centrală mareomotrică, care folosește energia mareelor. Japonia încearcă folosirea valurilor cu ajutorul unor dispozitive plutitoare.

Utilizarea resurselor de apă termală sau a aburilor de apă își dovedește eficiența pentru producerea energiei electrice și utilizarea ca agent termic în țări precum Italia, Japonia, Islanda, SUA.

La ora actuală se fac studii pentru folosirea energiei termice a oceanelor. Astfel, este captată apa caldă dintr-o zonă superioară și cu ajutorul amoniacului se antrenează o turbină în deplasarea sa spre o zonă cu apă rece. O astfel de centrală poate furniza o putere de 200 MW.

Există surse disponibile în cantități enorme pentru producerea petrolului sintetic. Condițiile tehnice pot fi asigurate, dar folosirea lor nu este încă rentabilă. Cele mai importante surse sunt cărbunele, șisturile petroliere și nisipurile gudronice.

Specialiștii sun unanimi în a recunoaște că, în pofida eforturilor ce se fac în direcția surselor alternative, la acest moment nu pot aduce modificări notabile în poziția actuală a surselor de energie clasică.

Cererea mondială de energie va crește potrivit Băncii Mondiale, într-un ritm mediu anual de 2,1% până în 2005, urmând să atingă 15.800 milioane tone echivalent cărbune la sfârșitul anului 2005.1 Consumul de energie este influențat de constrângerile financiare și ecologice pentru limita inferioară, iar cea superioară de dinamica progresului economic și demografic din regiunile mai slab dezvoltate ale lumii. În acest context, cea mai accelerată dinamică a cererii (3,6%) este atribuită țărilor în dezvoltare, care asigură 53% din sporul total al consumului în perioada 1995-2005. Ponderea acestor țări crește de la 25,5% în 1990 la circa 35% în 2005, iar ponderea țărilor industrializate în balanța consumului de energie primară se micșorează de la 49,8% în 1989 la 43% în 2005 (tabel l).

Tabel nr. 1

Evoluția consumului mondial de energie în perioada 1970-2005 (în lei)

Sursa. Banca Mondială și Comisia Economică a ONU pentru Europa, 2000

Rezolvarea problemei energiei și materiilor prime vitale pentru viitorul omenirii nu este de conceput fără o cooperare internațională în adevăratul sens al cuvântului

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI SURSE DE ENERGIE EGENERATIVE

Obiectivele majore ale politicii Uniunii Europene în domeniul energiei sunt: siguranța alimentării cu energie; sisteme de energie competitive; protecția mediului.

Creșterea dependenței Uniunii Europene de sursele externe de energie, combaterea schimbărilor climatice și liberalizarea piețelor de energie au accentuat importanța siguranței alimentării cu energie, așa cum se reflectă și în

Cartea Verde „Spre o strategie europeană pentru siguranța în alimentare cu energie”. Acest document consideră că sursele regenerabile de energie pot contribui semnificativ la creșterea resurselor interne de energie și definește sursele noi și regenerabile de energie drept o prioritate politică. Utilizarea surselor regenerabile răspunde astfel atât limitării dependenței Europei de sursele de energie externe, cât și respectării obligațiilor de mediu asumate prin Protocolul de la Kyoto, ratificat la 5 martie 2002 de către Uniunea Europeană.

Programul de acțiuni Energie inteligentă pentru Europa promovează în perioada 2003-2006, implementarea strategiei din Cartea Verde. În cadrul acestui program, un loc distinct îl are programul ALTENER, cu un buget propus de 86 milioane Euro, ce urmărește dezvoltarea utilizării surselor regenerabile.

Încă din decembrie 1997, Cartea Albă pentru o Strategie Comunitară și un Plan de Acțiune „Energie pentru viitor: sursele regenerabile” a definit strategia în domeniu, și a lansat „Campania de demarare” a investițiilor.

Obiectivul strategic propus de Cartea Albă este dublarea până în 2010 a contribuției surselor de energie în totalul consumului de energie din țările Uniunii Europene, și anume de la 6% la 12%. (tabel 2).

Tabel nr. 2 Valori de referință pentru energie electrică din surse regenerabile

Sursa. Mesagerul Energetic

Obiectivele „Campaniei de demarare” sunt realizarea în perioada 1999-2003 a: 1 milion de sisteme fotovoltaice; 15 milioane m2 colectoare solare; 10.000 MW turbine eoliene; 10.000 MWt în instalații de cogenerare cu biomasa; 1 milion de gospodării încălzite cu biomasă; 1000 MW instalații cu biogaz; 5 milioane tone combustibili lichizi; 100 de comunități alimentate 100% din surse regenerabile.1

Alături de atingerea până în anul 2010 a cotei de 12% privind contribuția surselor regenerabile la totalul consumului energetic, un alt obiectiv al Directivei este creșterea contribuției surselor regenerabile de la 14% la 22% din consumul brut de energie electrică, de asemenea până în anul 2010

Țările Uniunii Europene urmăresc să ocupe poziții de vârf în lume la energia solară, eoliană și geotermică. Conform datelor statistice, poziția de pornire este relativ modestă. Pe ansamblul surselor regenerative, între 1973 și 2000 a avut loc o creștere de la 4 la 6 procente. Dintre acestea, partea cea mai mare de 55% revine biomasei, urmată de energia hidraulică cu 36% și de geotermie cu 7%. În ciuda faptului că cea mai mare creștere s-a înregistrat în ultimele decenii la energia solară și la cea eoliană, ele nu formează împreună decât 2% din acest ansamblu.

Distribuția pe țări la obținerea curentului din resurse regenerative nepoluante este cât se poate de diferită în cadrul Uniunii. În ceea ce privește acționarea generatoarelor cu puterea vântului, Germania este de la distanță campion european având o putere instalată de 9000 MW. Un salt spectaculos a făcut Spania care s-a plasat în scurt timp pe locul doi. Poziția a treia este ocupată de Danemarca. Până în anul 2010 Bruxelles-ul calculează pentru întreaga Uniune Europeană o putere instalată de energie eoliană de 85.000 MW.

Pe Coasta Andaluză se află cea mai mare centrală termică solară din lume. Cu un sistem de sute de oglinzi asamblate, energia soarelui este focalizată într-un receptor din ceramică, unde aerul este încălzit la 1000C. Puterea instalată a centralei solare este de circa 9 MW. În ciuda acestei stații model, potențialul obținerii de curent cu lumina soarelui este încă redus în Peninsula Iberică. Există totuși proiecte : în apropiere de Granada vor fi construite două stații convenționale cu oglinzi parabolice, fiecare cu o putere de 50 MW, iar lângă Sevilla va fi montată o centrală energetică solară cu o putere de 13 MW.

Temperaturi de peste 1000C se găsesc și la 40 KM sub scoarța pământului . Dar nu este nevoie să se foreze atât de adânc. Geologii germani au descoperit chiar și la 5 km adâncime în roca din grabenul de pe cursul superior al Rinului, temperaturi de 250C. Suficient pentru a construi până în anul 2006 o centrală de 6 MW. Regiunea de la granița dintre Germania și Franța are un potențial enorm de încălzire și constituie locul de desfășurare al unui proiect european. Principiul este următorul : este pompată apă în adânc, unde, în contact cu roca fierbinte, se încălzește. Apa caldă este absorbită printr-un sistem de pompe și este folosită pentru acționarea unei turbine, în scopul obținerii de curent. În domeniul geotermiei, poziția de vârf în Europa o au Suedia, Germania și Austria.

Specialiștii din Danemarca au conceput un prototip al unei instalații pentru obținerea curentului din energia valurilor mării și hulă. Exploatarea acestei forme de energie se află în fază incipientă.

CAPITOLUL II

SURSE REGENERABILE DE ENERGIE – OBIECTIVE ECONOMICE ȘI DE PIAȚĂ

Energiile regenerabile constituie o sursă aproape nelimitată de energie dacă se iau în considerare necesitățile de energie ale omenirii în comparație cu energia primită de la soare. Ele sunt în cea mai mare parte naționale sau locale și prin urmare, sigure. Prin surse regenerabile se înțeleg, de regulă:

energia hidro

energia eoliană

energia solară

biomasa

energia geotermală, resurse care au început deja să aibă anumite ponderi în balanțele de energie primară.

Alături de acestea, în literatura de specialitate pot fi întâlnite referiri la energia valurilor, energia mareelor, etc.

Sursele regenerabile (numite în urmă cu câțiva ani și „surse noi de energie”) reprezintă de fapt cele mai vechi surse de energie utilizate. Încă din comuna primitivă oamenii se încălzeau și își preparau hrana arzând lemne (deci utilizând biomasa) și își uscau lucrurile la soare (utilizând energia solară). Morile de apă (utilizate curent în trecut și pe meleagurile noastre) reprezintă un exemplu clasic de utilizare a energiei hidro. Marile descoperiri geografice au fost făcute utilizându-se corăbiile cu pânze, respectiv energia eoliană. În fapt, până la sfârșitul secolului XVIII (când a început prima revoluție industrială) dezvoltarea societății umane s-a făcut pe baza surselor regenerabile de energie.

Și în prezent, în zonele mai puțin dezvoltate (și nu doar în Africa), traiul oamenilor se bazează pe utilizarea surselor regenerabile, utilizându-se tehnologii arhaice. În particular, această situație este valabilă și pentru o parte relativ importantă din populația României din mediul rural și din zone relativ izolate.

În accepțiunea actuală însă, folosirea surselor regenerabile de energie se face utilizându-se cele mai moderne tehnologii. În ultimii zeci de ani, fonduri foarte importante de cercetare-dezvoltare au fost dedicate elaborării și implementării unor astfel de tehnologii.

Problema este că energiile regenerabile nu sunt, în general, competitive în raport cu sursele de energie convenționale și că ele nu le pot înlocui fără să beneficieze de subvenții serioase.

Acest lucru a făcut ca la summitul de la Johanesburg din 2002 unii vorbitori din țări în dezvoltare să declare că utilizarea surselor regenerabile de energie reprezintă un lux al țărilor bogate.

Pe de altă parte, țări dezvoltate, care nu dispun de resurse interne de combustibili fosili (în primul rând Uniunea Europeană), văd în sursele regenerabile șansa reducerii dependenței de importuri și de creștere a securității energetice.

2.1. INTRAREA PE PIAȚĂ A SURSELOR REGENERABILE

Energia hidro este cea care a penetrat cel mai rapid balanțele energetice. Hidrocentralele asigură producerea a 19% (2650 TWh/an) din energia electrică la nivel mondial.

Potențialul tehnic amenajabil este de circa l4400 TWh/an și se consideră că peste 8000 TWh/an pot fi produși în condiții economice. Puterea electrică instalată în hidrocentrale este de circa 692 GW și alți 110 GW sunt în construcție.

O situație pe zone geografice privind capacitatea instalată (în MW) și producția de energie electrică în hidrocentrale în anul 2002 este prezentată în tabelul 3.

Centralele hidroelectrice au cele mai reduse costuri de operare și cea mai mare durată de viață în comparație cu alte tipuri de centrale electrice. Există o experiență de peste un secol în realizarea și exploatarea lor, ceea ce face ca ele să atingă niveluri de performanță tehnică și economică foarte ridicate.

Energia hidro nu mai este demult o promisiune, ci o certitudine pentru toate țările lumii dezvoltate sau în dezvoltare.

Tabel nr. 3

Hidrocentrale: putere instalată și energie electrică produsă în anul 2002

Sursa: World Energy Council: Survey of energy sources 2003

Energia solară poate fi utilizată direct pentru producerea de electricitate (utilizând celule fotovoltaice) sau căldură (cu colectoare solare). Faptul că energia solară este disponibilă practic pretutindeni constituie argumentul de bază în favoarea sa. Se estimează că radiația solară care ajunge pe pământ reprezintă o energie echivalentă de l9.000 miliarde tone echivalent petrol. Necesarul mondial de energie se ridică la circa 9 miliarde tone echivalent petrol/an, ceea ce înseamnă că valorificarea unui procent infim (0,05%) ar putea acoperi necesarul total de energie. Există însă și numeroase inconveniente, cele mai importante fiind următoarele:

costul instalațiilor de valorificare este relativ ridicat și poate bloca realizarea aplicațiilor mai ales în zone sărace; chiar în țările dezvoltate sunt necesare subvenții pe diferite căi. Se înregistrează o anumită tendință de scădere a prețurilor, dar este necesar să fie înregistrate progrese semnificative în acest sens;

energia solară are un caracter intermitent; alternanța zi/noapte, timp însorit-timp înnorat introduce complicații tehnice în livrarea energiei atunci când este nevoie. Sunt necesare instalații de acumulare care măresc mult costurile;

din punct de vedere geografic există diferențe mari între zonele care dispun de energie solară și zonele de consum.

Obținerea electricității cu celule fotovoltaice nu a depășit încă, în cele mai multe țări ale lumii faza de instalații demonstrative și nu există date statistice globale privind puterea instalată și energia produsă în astfel de capacități, în tabelul nr. 4 se prezintă puterea instalată în instalații fotovoltaice la sfârșitul anului 2002, în țările cele mai avansate în această direcție.

Tabel nr.4

Puterea instalată în instalațiile fotovoltaice la sfârșitul anului 2002

Sursa: World Energy Council: Survey of Energy Resources 2003

Șanse comerciale mai favorabile sunt deținute de instalații de producere a apei calde. Este adevărat că aceste instalații produc, de regulă, energie termică la parametri coborâți (apă caldă), dar necesarul este foarte ridicat, în special în sectorul casnic. Locuințe sau diferite clădiri civile dotate cu colectoare solare au intrat în cotidian în diferite țări dezvoltate.

Într-o situație mai bună se găsește energia eoliană. În ultimii ani au fost realizate progrese tehnologice remarcabile, dar în prezent electricitatea produsă pe această filieră nu este încă în totalitate competitivă din punct de vedere economic. Țările Uniunii Europene care și-au propus, din rațiuni politice, promovarea energiei eoliene utilizează diferite mecanisme de susținere. În această categorie intră:

subvenții directe;

obligarea consumatorilor să achiziționeze o anumită cantitate de energie electrică produsă în instalații eoliene indiferent de preț;

obligarea consumatorilor să achiziționeze o anumită cantitate de energie electrică produsă în instalații eoliene la un preț minim garantat.

Modul în care se aplică aceste politici variază de la țară la țară.

O situație a capacităților instalate în instalații eoliene și a producției de electricitate în anul 2002 este prezentată în tabelul nr.5.

Tabel nr. 5

Energie eoliană: capacități instalate și energie electrică produsă în2002

Sursa: World Energy Council: Survey of Energy Resources 2003

Se remarcă faptul că la sfârșitul anului 2002Germania, Danemarca, Spania, SUA și India dețineau în total 11.087 MW din totalul mondial de 13.333 MW.

Specialiștii apreciază că perspectivele energiei eoliene sunt favorabile, inclusiv pe termen scurt și mediu. Gradul de utilizare a energiilor regenerabile a crescut mult în ultimii ani, beneficiind în mai multe țări de sprijin direct din partea guvernelor.

Uniunea Europeană consideră valorificarea surselor regenerabile de energie drept obiectiv major al strategiei sale energetice pe termen lung și a stabilit limite cantitative pentru fiecare țară în parte și pentru organizație în ansamblu. Trebuie însă recunoscut că în prezent energia regenerabilă nu este pe deplin competitivă cu energia clasică. Pătrunderea sa pe piață se realizează nu pe baze strict comerciale, ci prin susțineri guvernamentale sau prin alte mecanisme suport.

Astfel de susțineri sunt necesare pentru a asigura viitorul acestor surse. Intensitatea lor depinde însă esențial de condițiile locale și se au aici în vedere nu doar condițiile naturale, respectiv disponibilitatea surselor regenerabile de energie, ci și condițiile economice.

2.2. SURSELE REGENERABILE PE PIAȚA ENERGIEI DIN ROMÂNIA

Valorificarea la scară largă a surselor regenerabile și pătrunderea lor pe piață trebuie să fie sprijinită prin măsuri de politică energetică și în consecință se subordonează strategiei energetice generale la nivel național sau regional.

Guvernul României a aprobat „Strategia națională pe termen mediu” (2001 – 2004) prin Hotărâre de Guvern și a adoptat măsuri pentru realizarea acesteia. Obiectivul principal al strategiei îl constituie crearea unor piețe eficiente de energie a căror dezvoltare să fie realizată în mod durabil, cu respectarea standardelor UE privind utilizarea eficientă a energiei și protecției mediului.

Având în vedere situația reală a sectorului energetic, susținerea importantă a surselor regenerabile în vederea pătrunderii lor pe piață nu figurează printre obiectivele derivate în intervalul de timp luat în considerare ( cu excepția realizării de centrale hidroelectrice de mare capacitate). Folosirea surselor regenerabile apare însă explicit drept o decizie privind dezvoltarea sistemului energetic pe termen lung. Mai multe măsuri au fost deja luate pentru implementarea acestei decizii.

Documentul de poziție la capitolul 14 „Energie” prezentat de Guvern la negocierile de aderare cu UE prevede că „În ceea ce privește utilizarea surselor regenerabile de energie, respectiv biomasă, microhidro, energie geotermală, solară și eoliană, România își propune să dezvolte o serie de proiecte de implementare a acestor surse alternative de energie”.

Un rol important îl are (și îl va avea) Hotărâre de Guvern privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile de energie (HG 443/2003).

Este posibil ca partizanii surselor regenerabile să nu fie pe deplin mulțumiți de aceste măsuri și să se fi așteptat la un sprijin mai ferm. La analiza obiectivelor economice și de piață ale folosirii surselor regenerabile în România trebuie să se țină seama de câțiva factori esențiali, printre care:

situația resurselor de energie primară la nivel național și în perspectivă;

potențialul energetic al SRE;

necesitatea alinierii la strategia și politicile energetice ale UE;

competitivitatea energiei regenerabile pe piață;

capacitatea de susținere a SRE de către societatea românească.

România dispune de importante tipuri de resurse regenerabile cum rezultă și din tabelul nr.6.

Reconsiderarea rolului energiilor regenerabile, obiectiv de bază al politicilor energetice la nivel mondial, trebuie luată în considerare ca o opțiune importantă a sectorului de producere românesc .

Tabel nr.6

Surse de energie regenerabile

Sursa: Energetica nr.5/2004

Puterea instalată în echipamente de producere a energiei electrice care folosesc forța vântului, a înregistrat un salt de 37% atingând 24 800 MW la sfârșitul anului 2002. Energia eoliană este sursa de energie cu cea mai înaltă rată de creștere pe plan mondial. Creșterile anuale de putere instalată în ferme eoliene se apropie în prezent de creșterile de putere instalată în centralele hidroelectrice, la nivel global, și sunt de mai bine de 4 ori mai mari decât puterile instalate suplimentar în centrale nucleare în anul 2002.1

Producția de energie cu ajutorul celulelor fotovoltaice care transformă lumina soarelui în electricitate, a depășit, la scară globală 300 MW în anul 2002, conform unui sondaj, realizat în rândul întreprinderilor producătoare.

Creșterea cu 36% din anul 2002, face ca în acești ani producția să înregistreze mereu sporuri de peste 30%.

Puterea instalată de 1140 MW, existentă astăzi în lume, depășește cu puțin capacitatea celei mai mari centrale electrice pe cărbune și reprezintă mai puțin de 1% din puterea totală produsă pe glob. Dacă ritmul actual de creștere se menține, actualele celule fotovoltaice vor putea deveni o sursă de electricitate la nivel global, în următoarele 3 decenii. Energia produsă cu bateriile solare, care se instalează în țările industrializate, acoperă un gol din consumul urban, ajutând la evitarea căderilor de rețea în perioadele consumului de vârf, electricitatea utilizându-se chiar acolo unde se produce, eliminând astfel pierderile din rețeaua de transport.O nevoie mai mare de a introduce sisteme fotovoltaice conectate la rețea apare în țările în dezvoltare, unde peste 1,7 miliarde de oameni trăiesc fără acces la electricitate.

Capacitatea României de a sprijini financiar pătrunderea surselor regenerabile de energie (în particular a energiei solare și eoliene) este limitată. Partizanii acestui sprijin invocă frecvent cazul Germaniei. Literatura de specialitate arată însă că în Germania energiile regenerabile și cogenerarea sunt sprijinite de guvern în mod direct cu 2,5 miliarde euro pe an și alte 5 miliarde de euro sunt obținute de la consumatori pe diferite căi. Prețul mediu al electricității pentru sectorul casnic în Germania este de 15,2 USD/MWh, ceea ce transpus în lei ar însemna circa 5000 lei/kWh. Este greu de conceput ca cetățenii României, în calitate de contribuabili sau de consumatori de electricitate, să achite astfel de sume.

Eficiența de utilizare a energiei în România în toate sectoarele de consum final (casnic, transporturi, industrie). Înainte de a promova sursele regenerabile, țările UE au realizat, încă din anii 70, programe importante de eficiență. Analizele efectuate au arătat că pierderile de căldură ale clădirilor din România sunt de circa patru ori mai mari decât cele ale clădirilor din UE. Programele de introducere a surselor regenerabile ar trebui astfel și în România să fie precedate de programe de creștere a eficienței energetice. Efectele locale (asupra consumatorilor) și cele generale (asupra balanței energetice naționale etc.) ar fi extrem de importante și ar avea un grad de certitudine mai ridicat. De asemenea, costurile implicate ar fi mai reduse la același efect util.

În ultimele două decenii s-au dezvoltat programe de cercetare-dezvoltare, care au acoperit practic toată gama de surse regenerabile.

Aceste programe au fost motivate, pe de o parte, de resursele naturale favorabile și, pe de altă parte, de competența ridicată a specialiștilor care au dobândit o experiență valoroasă în acest domeniu.

După 1990 cercetarea românească a reușit să se racordeze la proiectele europene, prin participarea la programele: JOULE-PECA, ALTENER etc. O componentă principală a fost dedicată aplicațiilor locale, în special din domeniul rural, în strânsă legătură cu conservarea mediului înconjurător.

S-au dezvoltat mai ales proiecte demonstrative cu efect direct pentru conștientizarea potențialilor utilizatori și pentru diseminarea informației.

2.3. STRATEGIA PROMOVĂRII SURSELOR REGENERABILE DE ENERGIE

Directiva europeană 2001/77/EC privind „Promovarea energiei electrice produsă din surse regenerabile, pe piața unică de energie” are ca obiectiv creșterea contribuției SRE de la 14% la 22% din consumul brut de energie electrică în Uniunea Europeană, până în anul 2010. Justificarea cea mai importantă pentru decizia politică de a sprijini dezvoltarea SRE este contribuția lor la securitatea alimentării cu energie electrică a țărilor Uniunii Europene. Directiva impune statelor membre o serie de măsuri de încurajare a producției de energie electrică din SRE și crearea de facilități pentru agenții economici ce valorifică astfel de surse.

Printre principalele prevederi ale Directivei, se numără:

stabilirea unei cote-țintă pentru fiecare țară reprezentând consumul de energie electrică produsă din regenerabile, raportat la totalul consumului brut;

introducerea unor scheme financiare de suport.

Intrarea în vigoare Hotărârea de Guvern 443 din 10 aprilie 2003 privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile de energie, care a transpus directiva europeană și a deschis calea pentru formarea cadrului de susținere legislativă și financiară.

Energetica noastră pare la prima vedere avantajată de ponderea mare ce o are energia electrică produsă în centralele hidro mari, dar o analiză mai atentă arată că dezvoltarea SRE nu mai poate fi susținută numai în acest fel. Chiar și cota țintă de 30% prevăzută în HG 443 pentru anul 2010, o cotă modestă având în vedere că astăzi ea este de circa 28%, nu va fi atinsă fără o implementare imediată a unor măsuri de sprijin.

Pornind de la datele din Foaia de parcurs din domeniul energetic – HG 890/2003, în 2010, energia electrică produsă din centralele hidro mari, inclusiv cea produsă în centralele nou instalate, va asigura cel mult 26% din consumul național brut de electricitate.

Diferența de 4% rămâne în sarcina „adevăratelor” surse regenerabile: amenajări hidro de mică putere, energia eoliană, energia solară, bioenergia (în primul rând biomasa).

Această diferență reprezintă circa 2,9 TWh, care tradusă în putere instalată înseamnă circa 750 MW instalați funcționând în amenajări hidro mai mici de 10 MW, centrale eoliene, grupuri cu cogenerare folosind biomasa.

De ce totuși se simte uneori o reținere pentru promovarea SRE? Diversificarea resurselor energetice și valorificarea unor „materii prime”

naționale și aproape gratuite este totdeauna binevenită. O cotă de 4-5% pentru energia electrică din SRE, mai scumpă cu circa 50-60% față de tarifele de astăzi, nu are un impact mai mare de câteva procente asupra acestor tarife, ca să nu mai aducem în discuție și să deschidem cutia Pandorei a internalizării externalităților.

Efectul benefic asupra investițiilor străine și dezvoltării industriei naționale nu este de asemenea de neglijat.

În plus, pentru România SRE pot avea un rol important în electrificarea celor 90 000 gospodării rurale neelectrificate.

În acest context și căutând răspuns la întrebări ca cele formulate la început, comitetul tehnic „Politici energetice și producerea energiei” al IRE, prin grupa de lucru „cogenerarea și utilizarea surselor regenerabile de energie, inclusiv a CHE” a organizat, în ziua de 9 octombrie 2003, masa rotundă „Strategia promovării surselor regenerabile de energie”.

Actualitatea mesei rotunde a constat și în faptul că ea a avut loc în perioada elaborării de către Ministerul Economiei și Comerțului a Strategiei de valorificare a surselor regenerabile de energie, aprobată apoi prin HG 1535/2003. Strategia prevede o dezvoltare curajoasă a SRE și confirmă anvergura puterii instalate și a investițiilor necesare.

Diversitatea subiectelor discutate prin lucrările prezentate a demonstrat complexitatea tematicii.

Dezbaterile legate de strategia SRE în țara noastră au ținut „capul de afiș”, mai ales în contextul situației celorlalte țări în curs de aderare sau candidate la Uniunea Europeană.

Cotele țintă stabilite în aceste țări, sunt date în tabelul nr. 7, cu mențiunea că valorile privind cele 10 țări care au aderat la U.E, au fost confirmate și negociate în procesul de aderare.

Un subiect amplu discutat a fost tipul mecanismului financiar care ar trebui adoptat în țara noastră pentru sprijinul SRE.

Tabel nr.7

Cote țintă stabilite de energie

Sursa: proiect SAFIRE-LP, 2003

O sinteză a situației în țările în curs de aderare și cele candidate la UE, este dată în tabelul nr. 8 .

Tabelnr.8

Mecanismul financiar adoptat și tarife fixe

Sursa: proiect SAFIRE-LP, 2003

Faptul că doar în România nu există încă un mecanism de sprijin financiar, va fi corectat foarte curând, având în vedere eforturile Ministerului Economiei și Comerțului și ale autorităților competente, printre care ANRE și ARCE.

Tariful fix este un mecanism simplu, cu efecte rapide. Sistemul cu cotă obligatorie oferă, în perspectiva medie de timp, participarea pe piața europeană a Certificatelor Verzi și în acest fel finanțarea investițiilor din surse externe. Pornind de la premisele oferite de strategia guvernamentală în domeniu, piața Certificatelor Verzi în România poate crește gradual până la circa 90 milioane euro în anul 2010. De asemenea, cota obligatorie controlează mai bine dezvoltarea aplicațiilor SRE și efortul financiar corespunzător

România are un potențial bun al surselor regenerabile de energie. De asemenea, s-a acumulat o experiență deosebită în cadrul activităților de cercetare-dezvoltare în domeniu.

Prin proiecte demonstrative de succes se poate recâștiga încrederea în tehnologia surselor regenerabile și se verifică economicitatea acestora.

În acest scop, obiectivele concrete ale activităților de cercetare-dezvoltare trebuie să răspundă următoarelor obiective de bază:

depășirea principalelor bariere în calea dezvoltării surselor regenerabile de energie: costuri, eficiența sistemelor și instituțională;

alinierea la reglementările și procedurile specifice UE în domeniu;

integrarea sistemelor regenerabile în sistemele energetice naționale.

CAPITOLUL III ENERGIA, O COMPONENTĂ A ACQUIS-ULUI COMUNITAR

3.1. SURSE REGENERABILE DE ENERGIE

Prin surse regenerabile de energie se înțeleg cele privind resursele hidro, eoliene, solare, geotermale, biomasa, iar într-o accepție mai largă, se includ aici și deșeurile cu potențial de valorificare energetică.

În prezent, în Uniunea Europeană, sursele regenerabile de energie (fără a include centralele hidro mari) asigură circa 6% din consumul brut. Uniunea Europeană dorește ca această cotă să se dubleze până în anul 2010, investițiile în acest subsector urmând să atingă 95 miliarde euro.1

Procesul de promovare a unei directive specifice surselor regenerabile a început în anul 1997 prin apariția Cărții Albe COM (97) 599.

Prima versiune a directivei a apărut în octombrie 1999, urmată de un Document de Lucru (Working Paper).

A doua variantă a fost lansată la sfârșitul anului 1999. Ea prevede:

atingerea nivelului de contribuție de 12% din necesarul de energie în 2010 (fără considerarea centralelor hidro mari)

se cere ca fiecare țară să-și stabilească o cotă-țintă și să prezinte rapoarte anuale de îndeplinire

„comerțul” între țările membre cu cote de energie din surse regenerabile se permite numai dacă ambii parteneri au realizat pragul de 5% din surse regenerabile

pe o perioadă de 5 ani se face monitorizarea îndeplinirii directivei și identificarea celor mai avantajoase scheme de promovare a regenerabilelor

alte prevederi: certificarea energiei „verzi”, planificare și aprobări rapide, acces prioritar în rețea;

În final, în versiunea oficială lansată la 10 mai 2000 s-a menționat, concret pentru fiecare țară, cota dorită. De exemplu Greciei care avea în 1997 o cotă de energie produsă din surse regenerabile de 9%, i s-a stabilit cota de 20% în 2010.1

Pentru ansamblul Uniunii Europene este precizată cota de 22,1%, dacă se includ centralele mari hidro (peste 10 MW) și cota de 12,5% fără centralele mari hidro.

Directiva a fost formal aprobată la 6 septembrie 2001.

Dezvoltarea surselor regenerabile în Uniunea Europeană este crucială pentru îndeplinirea obligațiilor de Kyoto. În cazul unui scenariu de dezvoltare în care nu se fac eforturi speciale pentru diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră, acestea vor crește cu 0,6% anual, rezultând o creștere cu 7% în 2010 față de nivelul anului 1990 (în loc de o diminuare cu 8%). În 1995 emisia de CO2 în țările Uniunii Europene a rămas la același nivel cu cea din anul 2000(3000 milioane tone), deci nu s-a manifestat încă tendința de descreștere. Doar Germania și Luxemburg par în acest moment să-și îndeplinească obligațiile.

Mecanismele de promovare a surselor regenerabile sunt diferite:

obligația rețelei de a cumpăra energie din surse regenerabile la un preț minim fix, ca în Germania, Spania, Danemarca

etichetarea energiei din surse regenerabile ca energie „verde” la care se aplică tarife speciale voluntare

comerț cu certificate de energie verde; producătorii de energie au obligația de a avea o anumită cotă produsă din surse regenerabile (Olanda)

obligația marilor consumatori de a avea o cotă obligatorie de consum din surse regenerabile (Marea Britanie, Irlanda și Franța).

Un exemplu edificator privind penetrarea surselor regenerabile de energie pe piața energiei îl constituie centralele eoliene. În prezent, în Uniunea Europeană sunt instalate centrale eoliene cu puterea nominală totală de 10.000 MW, iar obiectivul stabilit în Cartea Albă de 40.000 MW în 2010, probabil va fi depășit. Succesul industriei energiei eoliene, mai ales în Danemarca, Germania și Spania arată că sprijinite de o politică corespunzătoare, obiectivele Comunității Europene pot fi depășite.

Între țările europene, Germania are puterea instalată în centralele eoliene cea mai mare, de 5000 MW.

În România există o experiență tehnico-științifică importantă în domeniul surselor regenerabile, dar care a rămas la nivelul aplicațiilor demonstrative. În prezent condițiile de piață nu favorizează competiția lor directă. Cele mai apropiate de pragul comercial sun aplicațiile folosind biomasa, microhidro, resursele geotermale.

O analiză sintetică calitativă a resurselor și a potențialului de piață al surselor regenerabile în România este dat în tabelul nr. 9.

Tabel nr.9

Calitatea și potențialul de piață al surselor regenerabile

în România (1- slab, 3-bun)

Sursa: ENERO octombrie 2003

În urma adoptării Directivei privind sursele regenerabile, România trebuie să facă eforturi pentru îndeplinirea unor condiții cerute, de producere a unei cote de energie electrică din surse regenerabile ( din care se exceptează centralele hidro mari). În prezent, energia electrică din surse regenerabile se produce numai în microhidrocentrale, această producție reprezentând mai puțin de 0,5% din total.

EXTINDEREA UE – ENERGIA

Politica energetică a României se va corela din ce în ce mai strâns cu politica europeană, pe măsura progresului de aderare. În vederea aderării la Uniunea Europeană, România trebuie să facă un efort considerabil pentru armonizarea legislației existente cu cea aflată în vigoare în țările membre U.E.

Voința politică de adoptare a acquisului se reflectă în documentele strategice specifice și s-a concretizat deja în crearea principalelor structuri legale și instituționale în domeniu.

Acquisul comunitar cuprinde:

dispozițiile Tratatului instituind comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957 la Roma, ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, și ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957, precum și ale tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;

regulamentele, directivele și deciziile emise de instituțiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum și celelalte acte adoptate de instituțiile Uniunii Europene, cum ar fi declarații, rezoluții, strategii comune, acțiuni comune, poziții comune, concluzii, decizii-cadru, rezoluții și altele de acest fel.

convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum și cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene și, după caz, Comisia Europeană sunt părți, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;

jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Acqui-sul comunitar cuprinde în sens larg pe lângă acte legislative și practicile, conceptele, politicile și programele UE.

Consiliul European de la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a definit printre criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană și preluarea acquis-ului comunitar dezvoltat de Uniunea Europeană de la fondarea sa.

Țările candidate sunt obligate să adopte în legislația națională acquis-ului comunitar.

Programele europene prin care se sprijină aderarea sunt:

PHARE, destinat dezvoltării instituționale și sprijinirea investițiilor în sens larg, inclusiv armonizarea legislativă. Una dintre prioritățile programului început în anul 2000 este sprijinirea liberalizării sectorului energie.

ISPA, definit prin reglementarea 1267 din 21 iunie 1999. El acoperă sectoarele mediu și transport, pentru perioada 2000-2006,

SAPARD, orientat spre agricultură, iar strategia de aderare este definită în documentul „Agenda 2000”.

Legislația europeană este structurată astfel:

Legislația în vigoare

Tratatul Comunității Europene, care prevede legislația primară

Directive

Reglementări

Decizii

Legislația propusă (definește perspectiva)

Recomandări

Rezoluții

Comunicări

Directivele au caracter de lege generală ce trebuie introduse în legislația națională în mod specific. Țările trebuie să pregătească astfel de legi naționale. Se dă ca exemplu Directiva 92 din sectorul energiei.

Reglementările sunt specifice ( de exemplu etichetarea din punct de vedere al eficienței energiei). Reglementările nu se transpun în legislația națională, ci devin automat parte a legislației naționale. Deci România trebuie deja să pregătească alinierea la reglementări.

Deciziile sunt acte legislative cu aplicabilitate direcționată în anumite țări și cu influența limitată.

Fiecare act normativ comunitar trebuie înțeles în contextul general al politicilor comunitare din fiecare sector. Prezentarea politicilor comunitare este în primul rând făcută în „cărțile verzi” și „cărțile albe”.

„Cărțile verzi” sunt comunicări oficiale ale Comisiei privind politicile în diferite domenii sau sub-domenii. Ele sunt adresate părților interesate (grupuri de interese, operatori economici, instituții comunitare etc.) pentru a declanșa un dialog cu acestea privind probleme în cauză.

„Cărțile albe” urmează, de regulă, dezbaterilor determinate de „cărțile verzi” și conțin propuneri de legiferare sau de acțiune în domeniile /sub-domeniile respective, contribuind efectiv la dezvoltarea politicii comunitare în aceste privințe.

România și-a definit clar voința politică de integrare în Uniunea Europeană și există structuri bine definite ce urmăresc acest lucru. Fiecare țară, inclusiv România, are un Parteneriat de Aderare completat de un Program Național pentru Adoptarea Acquis-ului.

În faza actuală în care România a finalizat negocierile la capitolul 14 –energia, acest capitol fiind închis provizoriu, în cadrul Conferinței de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, la 30 iunie 2004, importanța acquis-ului comunitar decurge din faptul că România trebuie să preia și să aplice legislația comunitară în ritmul în care dorește să se apropie de momentul admiterii ei ca membru al Uniunii Europene.

3.3 POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL ENERGIE

Istoric, monopolurile companiilor de energie au resimțit o presiune crescândă din partea problemelor de mediu și a introducerii competiției. La sfârșitul anilor 60, odată cu criza petrolului, s-a pus problema asigurării resurselor energetice. În 1986, Comunitatea Europeană a emis o rezoluție, cu obiective până în 1995, ce priveau asigurarea resurselor, reducerea importurilor, eficiența energiei, flexibilitatea sistemului energetic, măsuri comune de evitare a crizelor și diversificarea formelor de energie.

Există o mare diversitate de abordare între cele 25 de state ale Uniunii Europene, de la modelul francez (sistem centralizat) până la cel britanic (sistem liberal), și cu elemente specifice ca în Danemarca (interesul de mediu) sau în Grecia (interconectare dificilă cu sistemul energetic al Uniunii Europene).

Legislația privind liberalizarea pieței și problemele de mediu se bazează pe articolul 235 al tratatului Uniunii Europene care prevede unanimitatea în deciziile Consiliului Miniștrilor, dar la Maastricht s-a introdus procedura majorității calificate. Parlamentul trebuie să fie de acord.

Obiectivele politicii Uniunii Europene în energie sunt:

Siguranța alimentării cu energie în condiții de competitivitate, și resurse sigure și diverse. Siguranța privește atât importurile, cât și livrările către consumatori. În perspectiva globală, crește populația și necesitățile vitale de energie. În prezent nu avem criza de resurse dar avem criza de prețuri. În perspectiva lui 2015, rezervele de petrol din Marea Nordului vor începe să scadă, centralele nucleare vor fi închise etc.

Sisteme de energie competitive în condițiile liberalizării prețurilor, a diversității alimentării către consumatori, și a respectării obligațiilor de mediu. Sistemele energetice trebuie să sprijine o economie competitivă și în același timp să fie competitive în interiorul lor.

Protecția mediului, prin reducerea ploilor acide, a emisiilor gazelor cu efect de seră și prin introducerea celor mai performante tehnologii. La Kyoto s-a convenit asupra reducerii cu 8% a emisiilor. Alte probleme sunt legate de minele de cărbune, uraniu care poluează solul și apele. Chiar și sursele regenerabile de energie implică o anume modificare a condițiilor de mediu.

Aceste obiective au fost dezbătute și bazate pe studii. Din obiectivele generale derivă obiective specifice care le vom trata separat. Problemele privind energia sunt strâns legate de cele de mediu și deci și de acquisul comunitar de mediu.

Carta Europeană a Energiei din 1994 este un acord benevol, un tratat de drept internațional semnat atât de țări europene, cât și de alte țări. Carta are ca anexă Tratatul Cartei Energiei, un document juridic supus ratificării. Acesta are prevederi în domeniul:

comerțul cu materiale și produse energetice

tranzitul de materiale și produse energetice

promovarea și protejarea investițiilor private, în regim egal

reglementarea diferendelor

Prevederile permit accesul țărilor din vestul Europei la resursele energetice din est, în schimbul fondurilor și a tehnologiilor moderne. Companiile străine au același statut ca cele naționale.

Elementele cheie ale politicii în energie sunt:

Asigurarea resurselor sigure și diversificate

Asigurarea alimentării cu energie la prețuri corespunzătoare

Reducerea impactului asupra mediului

Utilizarea eficientă a energiei

Racordarea la politica de dezvoltare industrială

Dimensiunea socială și de sănătate

Alte programe specifice energiei sunt:

Programul Cadru 5 de cercetare dezvoltare sub-programul energie

Trans European Networks (TEN-Energy)

SAVE, de promovare a eficienței energiei

ALTENER, de promovare a surselor regenerabile de energie

SYNERGY, de promovare a politicilor în energie

Rețeaua europeană OPET promovează transferul tehnologiilor inovative în energie.

Adoptarea politicii Uniuni Europene în domeniul energiei este principiul de bază al politicii în energie dezvoltate în România. Elementele cheie ale politicii sunt definite în mai multe documente specifice (de exemplu Legea Energiei electrice și termice, sau Strategia națională de dezvoltare energetică a României pe termen mediu, 2001-2004).

România a ratificat prin Legea 14/februarie 1997 Tratatul Cartei Energie, și a semnat protocolul privind Eficiența Energetică.

Planul Național pentru Aderarea României la UE din 1998 stipulează următoarele obiective pe termen mediu:

armonizarea standardelor și reglementările naționale cu cele ale Uniunii Europene

promovarea Legii privind eficiența energiei

îmbunătățirea managementului energiei

elaborarea unui program guvernamental pentru stimularea economiei de energie în clădiri

elaborarea de audituri energetice și promovarea investițiilor de eficiență energetică

Organizațiile de cercetare-dezvoltare au acces în condiții egale cu ceilalți parteneri la programele Cadru 5, SAVE, ALTENER, SYNERGY.

Aplicarea acquis-ului implică eforturi: legislative, instituționale, financiare și specifice sectorului.

O prevedere legislativă din sectorul energiei poate influența multe alte domenii conexe. De aceea adoptarea legislației în energie este un proces complex, dezvoltat în mai multe etape.

Etapele adoptării legislației sunt:

identificarea necesităților generale

analiza comparativă cu legislația națională existentă (tabel de concordanță)

identificarea mijloacelor instituționale (structuri, instituții, proceduri de testare, standardizare, resurse umane)

elaborarea de programe legislative

întărirea infrastructurii administrative (crearea de organizații, training, procurare echipament etc.)

implementarea programelor sectoriale (aplicarea legislației, restructurarea sectorului respectiv)

coordonarea și monitorizarea activităților.

Problema mai dificilă este implementarea legislației care înseamnă în ultimă instanță restructurarea sectorului public, și găsirea resurselor financiare. Uniunea Europeană poate avea doar o contribuție financiară parțială. Trebuie mobilizate toate resursele naționale, iar subvențiile și ajutoarele trebuie să încurajeze și chiar să fie condiționate de restructurare.

Politica energiei pleacă de la perspectiva economiei, iar obiectivele în energie trebuie să fie conforme cu obiectivele globale. Obiectivele generale se detaliază prin obiective specifice. Apoi se elaborează planuri de acțiune, și ale măsuri inclusiv cele financiare. Eforturile financiare, măsurile și rezultatele așteptate sunt definite concret. În urma reacțiilor ce apar de „jos în sus”, este posibilă corectarea unor obiective specifice.1

Politica energiei în România este legată de politica generală economică, de particularitățile situației energiei în România, de problemele de mediu. România își acoperă cca 66% din necesarul de energie din resurse interne. Politica energetică prevede creșterea contribuției importurilor de gaze naturale și a energiei nucleare, în detrimentul importurilor de țiței.

Ministerul Industriilor și Resurselor, prin departamentul specializat privind energia, stabilește politica în energie, elaborează reglementări specifice și asigură implementarea strategiei.

Privatizarea are un loc important în politica energiei, așa cum e prevăzută în HG 138/2000 stabilește etapele restructurării în sectorul energiei, ultima etapă, începută în octombrie 2000, fiind privatizarea producerii și distribuției energiei.

Pentru întocmirea legislației secundare derivată din legile de bază (Legea Energiei, Legea Utilizării Eficiente a Energiei, ș.a.), s-au întărit atribuțiile unor organisme existente (ARCE) sau au fost înființate autorități de reglementare specifice (ANRE, ANRGN, ș.a).

Mai multe proiecte dezvoltate în cadrul unor programe europene au ajutat la definirea politicii energiei în România:

„Politica energiei”, studiu PHARE, 1966

„Priorități pentru eficiența energiei în România”, studiu THERMIE, 1955.

3.4. ENERGIA ELECTRICĂ

Una dintre cele mai importante directive este Directiva 96/92/EC din 19.12.1996: Piața internă a energiei

Obiectivele ei sunt: siguranța alimentării, competiția și protecția mediului. Mijlocul prin care se realizează aceste obiective este promovarea pieței unice europene a energiei.

Primele încercări de liberalizare a pieței energiei s-au făcut prin două directive anterioare privind: transparența prețurilor energiei electrice și a gazelor naturale (90/377) și tranzitul resurselor de gaz și energie electrică. Ele au ajutat la evidențierea diferențelor de costuri din industria europeană a energiei și la crearea voinței politice pentru continuarea reformei în sector.

Principalele prevederi ale Directivei 92 privesc:

Producerea energiei electrice. Din februarie 1997 orice nouă capacitate de producere intră în competiție deschisă, în urma unei produceri de autorizare sau de licitație.

Sistemul de transport. Operatorul de sistem trebuie să fie independent și să asigure serviciu nediscriminatorii. Totuși se pot impune unele priorități în procedura de dispecerizare pentru energia produsă prin tehnologii nepoluante.

Sistemul de distribuție. Neutru față de consumatorii alimentari.

Separarea și transparența evidenței contabile pe fiecare activitate, fără subvenții încrucișate.

Accesul terților la rețea se poate face prin procedurile: acces reglementat, acces negociat sau cumpărător unic.

Consumatori eligibili, care își pot alege furnizorul de energie. În februarie 2003 cca 33% din consumul de energie trebuie să se asigure prin eligibilitate.(tabel nr.

Tabel nr.10

Consumatori eligibili

Sursa ENERO, 2004

Obligații de serviciu public pot fi impuse. De exemplu, prioritatea capacităților de producere din surse regenerabile sau cu cogenerare.

Directiva a apărut la 19 februarie 1997, iar după doi ani de pregătire a implementării, a intrat în vigoare.

Din punct de vedere istoric, este interesant de menționat că în 1938 în România existau 229 societăți de electricitate din care 113 – private și de concesiune, 85 – serviciu municipale, 24 – companii publice și mixte, 7 –administrații de stat.

Un rol important are HG 563/99 privind aprobarea Strategiei naționale de privatizare pentru anul 1999. Obiectivul principal al politicii de reformă în sectorul energiei prevede încheierea restructurării acestuia, în acest sens cele mai importante acțiuni fiind:

a) crearea cadrului legislativ și instituțional pentru introducerea regulilor economiei de piață în sector;

b) continuarea restructurării societăților comerciale din domeniu, prin divizare, constituirea în societăți comerciale independente, ulterior privatizabile;

c) crearea Operatorului comercial (al pieței), a mecanismelor și infrastructurii Bursei de Energie Electrică, precum și realizarea procedurilor detaliate de funcționare a acesteia;

creșterea gradului de interconectare a sistemului energetic românesc

cu sistemele energetice ale U.C.T.E.

OUG 63/1998 promovează Legea energiei electrice și termice care a stabilit cadrul legislativ primar pentru introducerea pieței energiei în România.

Pași importanți în restructurarea energiei electrice s-au făcut aplicând HG 627/13.07.2000, prin împărțirea CONEL în companii distincte: ELECTRICA, TRANSELECTRICA, TERMOELECTRICA. Acestea, alături de NUCLEARELECTRICA și Regia Autonomă pentru Activități Nucleare sunt principalele companii prezente astăzi pe piața energiei. TRANSELECTRICA, prin compartimentul său OPCOM, îndeplinește și rolul de operator de piață.

În privința introducerii pieței energiei, o activitate energică de elaborare a legislației secundare a desfășurat Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE.

Ea s-a înființat prin OUG 29/98, ca instituție publică autonomă de interes național cu personalitate juridică, având misiunea de a crea și aplica sistemul de reglementări necesar funcționării sectorului și pieței energiei electrice și termice în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor.

Un document sintetic emis de ANRE este „Cartea Albă a reglementării pentru susținerea proceselor de liberalizare și privatizare din sectorul energiei electrice și termice” din mai 2000.

Principiile de construire a pieței angro de energie electrică în România sunt:

Separarea activităților de producere, transport, distribuție și furnizare

Piața funcționează prin aranjamente comerciale între participanți privind energia electrică și serviciile asociate definite în Codul Comercial al pieței angro de energie electrică, fiecare participant fiind în drept să fie plătit strict pentru activitatea prestată.

Modelul de piață este accesul reglementat al terței părți

Noii participanți pe piață au aceleași drepturi ca cei existenți

Piața va fi competitivă pentru producători și furnizori și reglementată pentru transport și distribuție. Gradul de deschidere a pieței a fost stabilit în anul 2000 la 10%, prin HG 122/2000

Consumatorii eligibili pot realiza contracte bilaterale cu furnizorii pe care îi aleg

Prețurile pe piața reglementată sunt predeterminate de operatorul de piață

Transportul și distribuția sunt servicii publice reglementate

Administratorul pieței este Operatorul Pieței de Energie Electrica – OPCOM SA, constituit la 15.08.2000. Operatorul comercial asigură funcționarea mecanismelor pieței potrivit Codului Comercial al pieței angro de energie electrică, atât a componentei reglementate, cât și a celei concurențiale. Pe măsura dezvoltării bursei de energie electrică, Operatorul comercial devine în esență un Operator bursier. Transmite

și supune aprobării ANRE procedurile de tranzacționare a energiei pe piață.

Piața angro de energie electrică funcționează prin aranjamente comerciale între participanți, având două componente: piața contractelor cu prețuri și cantități reglementate, reprezentând 85% din piață, care coexistă cu piața concurențială a contractelor bilaterale negociate și a vânzărilor și cumpărărilor spot.1

În urma HG 982/2000, gradul de deschidere a pieței a fost majorat la 15%. În acest moment, 19 consumatori industriali din România sunt declarați ca fiind consumatori ce își pot alege furnizorul.

ANRE a emis deja legislația secundară în următoarele domenii:

relații comerciale echitabile și nediscriminatorii în sector, contracte-cadru;

metodologii de tarifare și tarife pentru energia electrică și termică, și pentru serviciile asociate;

licențe și autorizații, conform prevederilor HG 567/1999;

coduri tehnice.

Alte documente importante sunt:

HG 567/1999 privind aprobarea Regulamentului pentru acordarea licențelor și autorizațiilor în sectorul energiei electrice și termice. Sunt stabilite condițiile generale și procedura pentru solicitarea și acordarea autorizațiilor și licențelor pentru activitățile de producere, transport, dispecerizare, distribuție și furnizare a energiei electrice și/sau termice;

Hotărârea Parlamentului României 57/21.12.1999 pentru acordarea încrederii Guvernului care prevede, în anexa 2 – Programul de guvernare, necesitatea accelerării restructurării Companiei Naționale de Electricitate SA și a privatizării sub-sectoarelor de producție și de distribuție/furnizare.

În anexă sunt prezentate Hotărârile de Guvern și reglementările ANRE apărute până în iunie 2000, în vederea implementării Directivei 96/92.

Prioritățile pe termen scurt ale ANRE sunt:

coduri tehnice

reglementări privind eficientizarea consumului de energie electrică pentru aparate electrocasnice, în colaborare cu ARCE

reglementări privind concesiunile

reglementarea operațiunilor de import-export-tranzit

regulament de utilizare a surselor regenerabile de energie

acordarea licențelor și autorizațiilor pentru agenții economici. În prezent în România sunt 13 titulari de licență de producere de energie electrică.

3.5. GAZELE NATURALE

Directiva 98/30/CEE din 22 iunie 1998 definește condițiile pieței interne de gaze naturale:

Firmele din sector trebuie să funcționeze pe baze comerciale

Separarea activităților și a contabilității

Acces la sistemul de transport și distribuție: negociat sau reglementat. În unele situații se poate refuza accesul la sistem: criza de resurse, obligații publice prioritare ș.a.

Deschiderea pieței. În prima fază deschiderea pieței trebuie să fie de 20% în august 2000.

În martie 2001, Comisia Europeană a propus amendarea directivelor guvernând piața de gaze și electricitate, astfel că până în 2005, toți consumatorii, inclusiv cei casnici, să-și poată alege furnizorii de gaze și electricitate.

Transparența prețurilor gazului natural și a electricității oferit consumatorilor industriali este obiectivul Directivei 90/377 din 29 iulie 1990. Întreprinderile furnizoare trebuie să comunice prețurile și mecanismul de formare al lor la Oficiul Statistic al Comunității Europene. Aceste date se transmit regulat, de două ori pe an. Oficiul are obligația de a menține confidențialitatea informațiilor, iar în cazul în care identifică neconcordanțe, va cere detalii autorităților naționale.

România importă circa un sfert din necesarul de gaze naturale.

OG nr.60/2000 stabilește cadrul legal necesar pentru desfășurarea activităților în sectorul gazelor naturale, în condiții de competitivitate și transparență, avându-se în vedere asigurarea:

securității, continuității și echilibrului alimentării

eficienței economice și energetice

protecției mediului

Principalele obiective ale ordonanței sunt:

promovarea și asigurarea competiției pe piața de gaze naturale

asigurarea condițiilor de liberalizare graduală a pieței și a accesului la transport și distribuție

transparența prețurilor și tarifelor

asigurarea capacităților de înmagazinare a gazelor naturale

OG stabilește că se pot aplica următoarele categorii de prețuri și tarife:

prețuri rezultate din mecanismele concurențiale

prețuri reglementate pentru activitățile ce decurg din obligația de serviciu public

tarife reglementate pentru:

– activitățile cu caracter de monopol natural (transport, depozitare)

– activitatea de distribuție

Ordonanța nu răspunde în totalitate însă la prevederile Directivei 98/30, în privința separării evidențelor contabile-financiare ale unităților de producere și transport.

Legislația secundară în sector este elaborată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale – ANRGN înființată prin OG 41/2000, cu competențe similare ANRE. Subvențiile încrucișate între sectorul industrial și cel casnic au fost eliminate. În vederea implementării competiției, ROMGAZ a fost restructurat prin HG 491 din august 1998 și împărțit în 5 companii comerciale distincte. Alături de TRANSGAZ (transport) și DISTRIGAZ NORD și DISTRIGAZ SUD (distribuție), EXPROGAZ are în responsabilitate exploatarea zăcămintelor, iar DEPOGAZ se ocupă cu rezervele subterane care sunt de ordinul a 5% din consumul anual.

Începând cu luna ianuarie 2004, conform Deciziei ANRGN nr. 1076/18.12.2003, gradul de deschidere a pieței gazelor naturale este de 40%. Pragul de consum pentru eligibilitate a fost redus de la 4 milioane m.c./an la 3milioane m.c./an.

Liberalizarea pieței gazelor naturale va continua având ca ținte :

100% pentru consumatorii industriali de la 1.01.2007;

100% pentru consumatorii casnici de la 1.07.2007.

3.6. PETROLUL

Legislația comunitară se concentrează asupra aspectelor privind:

stocurile

impozitarea

protecția mediului.

Principala directivă asupra menținerii stocurilor minime de țiței și produse petroliere este Directiva 68/414/CEE, amendată de Directiva 72/425/CEE. Aceasta impune tuturor statelor membre menținerea de stocuri la un nivel minim echivalent cu 90 de zile de consum intern.

Pentru țările care au producție internă de țiței se face o derogare, de care beneficiază și România, care are obligația de a menține un stoc minim de țiței de 67,5 zile.

Limitarea consumului de energie se face global, pentru ansamblul țărilor UE, până la 10% din consumul normal, iar cantitatea de țiței economisită se repartizează între țările membre, conform Deciziei 77/706.

România importă aproape 60% din necesarul de țiței și produse petroliere. Obiectivul politicii energetice este de a micșora acest import.

Legea Petrolului din 1995 a stabilit condiții similare celor din Directiva 94/22, iar Agenția Națională pentru Resurse Minerale este responsabilă pentru implementare.

În prezent nu există acte normative care să impună menținerea unor stocuri minime. În decursul anului 1999, un studiu PHARE a evaluat implicațiile transpunerii Directivei 68/414 în legislația românească, inclusiv printr-o estimare financiară a stocurilor minime.

România, în urma finalizării negocierilor pentru capitolul „Energia” a obținut o perioadă de tranziție de 5 ani de la data aderării pentru constituirea stocului minim de petrol, pentru a reduce presiunea asupra întreprinderilor și a bugetului de stat și a oferi o perioadă mai lungă pentru realizarea acestuia. A fost inclusă și o derogare de 22,5 zile față de perioada de stocare cerută de acquis, de 90 de zile, stocul minim de țiței va fi pentru România de 67,5 zile.

Stocul de petrol este constituit pentru a da independență statelor membre în cazul unei crize energetice, până la rezolvarea acesteia și acoperirea consumului intern al țării respective pentru o perioadă de 90 de zile.

Pentru România, stocul este finanțat de către bugetul de stat (50%) și de companiile din domeniul respectiv (50%).

3.7. ALTE RESURSE (cărbunele, energia nucleară)

Reglementările în domeniul cărbunelui privesc mai ales aspectele de mediu, cele mai multe acte normative sunt decizii.

În ce privește energia nucleară, două Rezoluții din 1975 și 1992, promovează dezvoltarea culturii securității nucleare comune în cadrul UE. Importanța securității nucleare a fost subliniată în Agenda 2000 și pentru multe țări în cadrul Parteneriatului de Aderare.

În România, elementul cheie este restructurarea sectorului carbonifer, numai producția de huilă urmând să crească. Legea minelor nr.61/1998 creează drepturi egale pentru explorarea și exploatarea resurselor minerale pentru toți solicitanții, baza pentru închiderea minelor și stabilește Agenția Națională pentru Resurse Minerale drept autoritatea competentă pentru aplicare și monitorizare a legii.

Cele trei regii autonome au fost transformate în companii naționale în 1998, ele putând fi privatizate. A fost prevăzută închiderea a 162 de mine începând cu 1999 și eliminarea în fiecare an a pierderilor cu 20%.

Se vor aplica principiile comunitare de transparență și eliminarea ajutorului de stat în sectorul minier, conform cu Directiva 3632/1993.

Industria carboniferă va continua să fie o importantă sursă de energie, având în vedere potențialul exploatabil și faptul că, în structura centralelor electrice, cărbunele asigură cca. 40% din totalul puterii produse.

În sectorul carbonifer, se desfășoară un amplu proces de restructurare vizând modernizarea și retehnologizarea minelor care pot deveni viabile pe termen mediu, respectiv închiderea minelor neviabile și reabilitarea mediului.

Acordarea ajutorului de stat în acest sector respectă principiile transparenței și regresivitații ajutoarelor pentru funcționare și are în vedere limitarea impactului social și regional, precum și reconstrucția ecologică în zonele miniere.

Analizând situația energetică, perspectivele României și sursele sale de generare a energiei, se impune concluzia că, pe termen mediu și lung, energia nucleară este una din cele mai viabile pentru noi. În acest sens, am reușit să obținem un împrumut de la Euroatom în valoare de 223,5 milioane dolari în vederea finalizării Unității 2 de la Centrala Nuclearelectrica Cernavoda. Această investiție are, în primul rând, o importanță strategică pentru România în contextul asigurării independenței energetice, dar și a necesității de a furniza energie ieftină și curată.

Unitatea 1 de la Centrala Nuclearelectrica Cernavoda asigură cca. 10% din necesarul de energie al țării.

CAPITOLUL IV

ENERGIA – SURSĂ DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ A

ROMÂNIEI

4.1 EVOLUȚII ȘI TENDINȚE ALE CONSUMULUI DE ENERGIE

În primii ani ai perioadei de tranziție, elaborarea și implementarea politicii și programelor de eficiență energetică au avut un succes limitat. Pe fondul relanșării activităților economice și al accelerării negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, eficiența energetică s-a transformat într-o componentă esențială a politicii energetice naționale.

Angajamentele internaționale din domeniul schimbărilor climatice au consolidat importanța acordată de către factorii de decizie și de publicul larg eficienței energetice.

Principala preocupare a specialiștilor este identificarea posibilităților și mijloacelor de creștere a eficienței energetice pe întregul lanț energetic, prin implementarea unor programe adecvate.

Fundamentarea obiectivelor preconizate se realizează pe evaluarea potențialului de creștere a eficienței energetice, în diferite scenarii de dezvoltare economică și energetică a României, până în anul 2015. De asemenea, programele anuale de creștere a eficienței energetice sunt fundamentate în baza surselor de finanțare necesare și alocate pentru implementarea programelor.

În anul 2003 s-a înregistrat o rată de creștere a Produsului Intern Brut de 4,8%, inferioară celei inițiale de 5,2%, avută în vedere la fundamentarea scenariului de evoluție a PIB în perioada 2003 – 2015. În aceste condiții, ritmul mediu anual de creștere a PIB a fost modificat corespunzător, iar influențele induse au fost luate în considerație la dimensionarea țintelor de creștere a eficienței energetice.

Consumul anual de energie electrică pe locuitor a fost în anul 2001 de 2.404 kWh/loc și se estimează o creștere a acestuia la circa 4.150 kWh/loc în anul 2015. Deși intensitatea energetică s-a redus în perioada 1989-2000, cu circa 40%, valorile înregistrate în prezent rămân relativ mari, în comparație cu țările din UE. Acest fapt este determinat, în principal, de consumurile mari de energie din unele sectoare economice, precum și de unele tehnologii și echipamente cu performanțe reduse.

România a traversat o perioadă de declin economic și de reducere a consumului de energie, tipice procesului de tranziție, determinate atât de reducerea activității economice, cât și de restructurarea industriei.

În anul 2001, nivelul total de resurse energetice s-a situat la valoarea de 44.722 mii tep, din care producția internă de resurse primare a reprezentat 64,9% , iar importul de resurse necesare acoperirii consumului 28,6%.Consumul intern brut de energie a fost de 37.971 mii tep. Combustibilii fosili (cărbune, gaze naturale și petrol), dețin cota majoritară în acoperirea necesarului de resurse primare (85 %).Consumul final de energie pentru anul 2001 a fost de 22.438 mii tep. Aproximativ 41,7% din consumul final de energie este atribuit industriei, în timp ce în sectorul rezidențial a fost utilizat 32,1% din total. Ambele sectoare prezintă tendințe descrescătoare, în raport cu anii anteriori.

Transporturile și sectorul terțiar intervin cu ponderi relativ apropiate în consumul de energie, în aceste sectoare înregistrându-se tendințe crescătoare în perioada analizată (1999 – 2001). Această evoluție este legată de creșterea volumului activităților economice în sectoarele respective.

Agricultura deține o cota mică din consumul final de energie. Consumul final de energie este dat în tabelul nr. 11.

Reducerea consumului energetic în industrie, în anii ’90, a fost determinată, în principal, de restructurarea industriei, care a implicat închiderea unor întreprinderi sau linii tehnologice neeficiente, precum și introducerea de tehnologii performante în cadrul capacităților noi de producție. Industria, cu un consum total de 9.351 mii tep în 2001, este cel mai mare consumator final de energie (tabel nr. 12).

Tabel nr. 11

Consumul final de energie în România

Sursa ׃ INSISTUTL NAȚIONAL DE STATISTICĂ ,Balanța Energetică, 2003

Principalele ramuri energointensive ale industriei sunt în continuare metalurgia, chimia și industria materialelor de construcții. Sectorul construcției de mașini prezintă un potențial considerabil de economisire a energiei și poate influența cererea viitoare de electricitate .

O pondere de 85,8% din consumul industrial este reprezentată de

consumul de gaze naturale, electricitate și produse petroliere aferent proceselor tehnologice(49,2% gaze naturale, 19,1% electricitate și 17,5% produse petroliere, restul 14,2% fiind reprezentat de consumul sub formă de energie termică, cărbune, alți combustibili, resurse regenerabile și deșeuri).

Tabel nr.12

Consumul final de energie în industrie

Sursa׃ Institutul Național deStatistică,Balanța Energetică în anul 2003

Sectorul rezidențial cuprinde 8.110.407 locuințe în 4.846.572 clădiri (conform datelor obținute în urma recensământului populației și locuințelor, din data de 18 martie 2002), din care în mediul urban sunt 1.141.687 clădiri (4.260.752 locuințe). Ca formă de proprietate, 97% din locuințe se află în proprietate privată (7.867.453) și 2,7% în proprietate de stat. Dintre acestea, 53% sunt mai vechi de 40 ani, 37% au o vechime cuprinsă între 20 și 40 ani, iar 10% sunt sub 20 ani vechime. Locuințele singulare reprezintă în mod preponderent soluția locativă pentru familiile din zonele rurale (91,5%), iar apartamentele în blocuri, pentru cele din zonele urbane (81,5%). Clădirile cu destinație birouri sunt incluse în sectorul terțiar.

Sectorul rezidențial este al doilea mare sector, din punct de vedere al consumului energetic. La nivelul anului 2001, consumul final de energie în sectorul casnic a fost 7.197 mii tep. Evoluția consumului de energie finală este prezentată în tabelul nr. 13. Scăderea consumului total este atribuită reducerii utilizării energiei termice din sistemele de alimentare centralizată și a altor tipuri de combustibili în pofida creșterii consumului de gaze naturale.

Consumul de electricitate în sectorul rezidențial se păstrează la un nivel relativ constant .

Tabel nr.13

Consumul final de energie în sectorul rezidențial

Sursa ׃ Institutul Național de Statistică ,Balanța Energetică , 2003

Sectorul terțiar cuprinde serviciile publice și cele comerciale. Consumul final de electricitate pentru acest sector acoperă consumul de energie termică în clădirile publice și în cele comerciale și consumul de electricitate pentru iluminat și aparate electrice. În anul 2001, consumul final de energie în sectorul terțiar a fost 1.280 mii tep, reprezentând 5,7% din consumul final total. În raport cu anul 2000, consumul final în sectorul terțiar a crescut cu 91%.

Din punct de vedere al consumului de resurse primare 31,1% reprezintă consumul de electricitate, 59,6% consumul de gaze naturale, 8,9% consumul de produse petroliere și sub 0,4% consumul de cărbune (tabelul nr.14).

În raport cu modul de consum, circa 704 mii tep (55%) reprezintă consumul de energie pentru încălzire și prepararea apei calde, realizate în instalații utilizând gaze naturale, electricitate, petrol și cărbune, 230 mii tep (18%) consumul pentru iluminat, 128 mii tep (10%), consumul pentru condiționarea aerului și 77 mii tep (6%) pentru alte utilizări. Majoritatea clădirilor publice sunt conectate la sisteme de alimentare cu energie termică, funcționând în majoritatea cazurilor pe bază de gaze naturale.

Consumul anual de energie primară pe cap de locuitor în România, la nivelul anului 2001, este de 2.404 kWh/locuitor și se estimează că acesta va crește odată cu relansarea economică și îmbunătățirea standardului de viață.

Tabel nr. 14

Consumul final de energie în sectorul terțiar

Sursa׃ Institutul Național de statistică ,Balanța Energetică , 2003

Analiza balanței energetice pe anul 2001 scoate în evidență faptul că industria și sectorul rezidențial sunt principalele ramuri consumatoare de energie, în timp ce în transporturi și sectorul terțiar se înregistrează creșteri semnificative comparativ cu anul 2000 (cu 14% în transporturi și cu 91% în sectorul terțiar). Consumul de resurse primare în sistemele de alimentare centralizată cu energie termică, deși descrescător, este cu circa 13% mai mare decât consumul final de resurse primare înregistrat în industrie. În acest context, sectoarele considerate relevante sunt industria, sectorul rezidențial, transporturile, sectorul terțiar și alimentarea centralizată cu energie termică.

România, stat aflat la sfârșitul perioadei de tranziție și caracterizat de o economie puternic energointensivă mai ales înainte de anul 1989, este considerat ca având o intensitate energetică ridicată în comparație cu media înregistrată în Uniunea Europeană. În raport cu media în Uniunea Europeană, în România, intensitatea energetică finală este de 1,4 ori mai mare.

Disproporția semnificativă dintre intensitățile energetice primară și finală în România a justificat, pe lângă investigarea modului în care sunt folosite resursele primare în sectoarele economice anterior menționate și analiza sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică.

4.2. POTENȚIALUL ECONOMIC DE EFICIENȚĂ ENERGETICĂ

Economia de energie este cea mai ieftină resursă de energie, ușor de obținut și nepoluantă, comparativ cu resursele de combustibili fosili sau resursele regenerabile de energie.

La nivel național, valoarea medie a potențialul de economisire a energiei (determinată ca medie ponderată a potențialelor de economisire din sectoare economice precum industria, transporturile, sectorul rezidențial, alimentarea centralizată etc.) este în prezent estimată, ca fiind de circa 30-40%. Dezvoltarea economică nu se poate realiza pe baze durabile, fără creșterea eficienței energetice. Astfel, se va asigura decuplarea majorării consumului de resurse energetice de creșterea economică.

Guvernul are un rol esențial și legitim în implementarea unei politici energetice, orientate spre economia de energie și în crearea cadrului legislativ pentru dezvoltarea pieței energiei.

Sectorul energetic are următoarele particularități:

exploatează o infrastructură strategică în cadrul economiei naționale;

susține dezvoltarea economiei naționale și depinde de evoluția populației;

asigură necesarul de energie pentru acoperirea consumului, direct determinat de dezvoltarea economică și tehnologică, de eficiența pe întregul lanț energetic, de nivelul de trai și de cerințele de protecție a mediului;

dezvoltarea sectorului este, de asemenea, condiționată de generarea capitalului în economie și de capacitatea de susținere a investițiilor;

la nivel macroeconomic, consumul de energie se corelează direct cu PIB și cu energointensivitatea, pe întregul ansamblu al economiei naționale.

Toate țările dezvoltate înregistrează în prezent creșteri ale consumului de energie primară cu ritmuri mai mici decât cele ale creșterii economice, ceea ce demonstrează o continuă reducere a intensității energetice. Prin reducerea consumurilor de energie se realizează creșterea eficienței economice, o mai bună protecție a mediului, reducerea consumului și importului de resurse energetice.

Ritmul mediu anual de creștere economică a fost de 3,5%, fiind dublu față de cel al creșterii consumului total de resurse de energie primară (1,8%). Asigurarea necesarului s-a făcut în proporție de 21,5% pe cărbune, 28,5% țiței și produse petroliere, 35% gaze naturale, 3,1% energie hidroelectrică, 3,5% energie nucleară, 4,8% resurse energetice secundare și 3,5% resurse energetice

regenerabile și alți combustibili.

Eficiența energetică în România este scăzută în comparație cu țările din UE și este cauzată atât de unele randamente mai scăzute la transformarea, transportul și utilizarea purtătorilor de energie, cât, mai ales, de structura economiei naționale, în care ponderea ramurilor și produselor energointensive, caracterizate de consumuri energetice mari și cu valoare adăugată mică rămâne încă ridicată. În perioada 1999-2001 eficiența energetică a crescut cu circa 1% pe an, determinată atât de încetarea activității unor unități economice neeficiente, cât și de apariția unor agenți economici, care utilizează energia în mod eficient. Independența energetică a scăzut de la 72% în 1999, la 67% în 2001, pe fondul creșterii importurilor de țiței și produse petroliere pentru consumul intern. Hidrocarburile acoperă 63,5% din consumul de energie primară în România. Din consumul total de țiței, importurile reprezintă circa 47,8%. O parte importantă din producția indigenă de țiței este exportată sub formă de produse petroliere. Importurile de gaze naturale reprezintă circa 18% din consumul total de gaze naturale.

In sectorul producției de energie electrică a avut loc o continuă creștere a eficienței energetice, marcată prin scăderea consumului specific de combustibil.

In perioada 1997-2002 eficiența energetică a crescut cu circa 6%, datorită reabilitării unor grupuri termoenergetice de puteri mari, cât și retragerii din funcțiune a unor grupuri vechi și neperformante.

Pe ansamblul celor 25 state membre ale Uniunii Europene, se estimează o creștere Economică (a Produsului Intern Brut ), în medie cu 2,1% pe an, în perioada 2004-2020, cu o rată anuală medie de creștere a consumului de energie de 0,4-0,5%. În condițiile anterior precizate, rezultă că energointensitatea se va reduce cu 1,6-1,7%, în fiecare an.

În perioada imediat următoare, dezvoltarea economică reprezintă garanția îndeplinirii obiectivelor majore ale României, respectiv integrarea în Uniunea Europeană la nivelul anului 2007 și reducerea decalajelor existente față de statele membre. La stabilirea țintei referitoare la îmbunătățirea eficienței energetice în perioada 2002-2015, a fost luat în considerare următorul scenariu de creștere a PIB, prezentate în tabelul nr.15

Tabel nr.15

Scenariu de creștere a P.I.B. în perioada 2003-2015

Sursa: Ministerul Economiei și Comerțului,2003

Pentru o dinamică a ritmului de creștere a PIB ca cea estimată, se poate alege ca scop esențial al strategiei naționale în domeniul eficienței energetice, reducerea intensității energetice primare, cu 50% până la finele anului 2015 (scenariul optimist), cu circa 40% (scenariul moderat) și cu circa 30% (scenariul pesimist), pentru același orizont de timp.

Intensitatea energetică reprezintă consumul de energie pentru a realiza o unitate valorică de Produs Intern Brut (la nivelul economiei naționale) sau de Valoare Adăugată Bruta (la nivelul unui sector economic)1.

Obiectivul reducerii intensității energetice pe ansamblul economiei, nu se poate realiza numai prin perfecționarea sau înlocuirea proceselor tehnologice cu consumuri ridicate de energie. Îndeplinirea acestui obiectiv impune și ajustarea structurală a economiei, în sensul dezvoltării unor ramuri economice cu consumuri reduse de energie și valoare adăugată mare și reducerea ponderii

ramurilor energointensive, cu valoare adăugată mică în produse.

Ipoteza privind evoluția PIB și cerințele de reducere a intensității energetice primare cu 30-50% până în 2015 conduc la evoluția necesarului intern de energie primară prezentată în tabelul nr.16.

În funcție de ritmul de dezvoltare economică și de posibilitatea reducerii intensității energetice primare, creșterea cererii de energie primară comparativ cu anul 2001 este între 2 și 14 milioane tep.

Tabel nr.16

Evoluția necesarului intern de energie primară în perioada 2001-2015

Sursa: Ministerul Economiei și Comerțului,2003

Considerând că tendința de creștere anuală a eficienței energetice de 1%, realizată în perioada 1999-2001 se păstrează și în continuare, fără adoptarea unor măsuri speciale în cadrul unor programe de creștere a eficienței energetice în industrie (parțial), în transporturi și în sectorul terțiar, la finele anului 2015, reducerea intensității energetice comparativ cu anul 2001 va fi de 15% (creșterea ,,fără costuri” a eficienței energetice).

În contextul celor precizate anterior și adoptând ca unică ipoteză pentru creșterea PIB, o rată medie anuală de 5,4% (varianta de bază), se poate considera ca realistă reducerea cu 40% a intensității energetice primare până în anul 2015. Prin urmare, pentru atingerea obiectivului moderat de reducere cu circa 40% a intensității energetice primare pe întreaga perioadă 2004 – 2015, comparativ cu 2001, sunt necesare programe pentru creșterea eficienței energetice, care să asigure reducerea cu încă 25% a intensității energetice. Aceste programe vor fi orientate în două direcții principale, și anume :

creșterea eficienței energetice în capacitățile existente; circa 50% din consum final sectorial reprezintă potențialul de economisire a energiei în sectorul rezidențial, circa 30%, în sectorul alimentării centralizate cu energie termică și circa 17% în industrie

impunerea unor standarde de eficiență energetică ridicată în industrie, transporturi, construcții, agricultură, servicii și rezidențial (reabilitarea termică a clădirilor, sistemele individuale de încălzire, iluminat, echipamente electrocasnice etc.).

Economia anuală maximă de resurse primare care se poate obține prin considerarea valorilor maxime ale potențialelor economice de eficiență energetică la consumatorii finali (din industrie, sectorul rezidențial, sectorul terțiar și transporturi), precum și în sectorul de alimentare centralizată cu energie termică este de circa 11.031 mii tep.

Dacă pentru 1 tonă echivalent petrol se adoptă o cotație de 133 € se obține o reducere cu circa 1,47 miliarde € a efortului financiar pentru susținerea achiziției de resurse primare. Pentru întreaga perioadă 2004 – 2015 rezultă o economie de circa 132 milioane tep, reprezentând o reducere a efortului financiar estimată la circa 17,6 miliarde €.

Ponderea cea mai importantă din economia de energie obținută ca efect al reducerii consumurilor actuale se poate realiza în sectorul rezidențial, în principal prin reabilitarea termică a clădirilor și creșterea eficienței sistemelor de încălzire a locuințelor, a instalațiilor de iluminat și a echipamentelor electrocasnice. Investiția specifică medie estimată pentru economisirea unei cantități anuale de o tep este de circa 167 €.

În mod similar, pentru celelalte sectoare (industrie, transporturi etc.), rezultă că investiția specifică medie estimată pentru economisirea unei cantități anuale de o tep este cuprinsă între 145 și 200 € . Ținta de reducere, în perioada 2004 – 2015, cu 40% a intensității energetice pe ansamblul activităților economico-sociale, în comparație cu nivelul anului 2001, se poate atinge atât prin scăderea, pe cale naturală a consumului de energie prin punerea în funcțiune a unor noi capacități de producție, precum și prin îmbunătățirea eficienței energetice la capacitățile existente . Pentru a obține pe întreaga perioadă 2004-2015 o reducere a consumului de resurse primare de circa 25,4 milioane tep, respectiv 2.122 mii tep anual, este necesară continuarea adoptării, în plan legislativ, a unor norme de eficiență energetică ridicată la instalarea de noi capacități (având ca efect o reducere a consumului de energie de 9,5 milioane tep), precum și inițierea, dezvoltarea și implementarea unor programe de măsuri organizatorice și instituționale pentru creșterea eficiențeie energetice (având drept scop reducerea consumului de energie de 15,9 milioane tep), la toți consumatorii semnificativi de energie (consumatori cu consumuri anuale de peste 1.000 tep, colectivități locale cu peste 20 mii locuitori și clădiri administrative cu suprafețe desfășurate de peste 1.500 m2) și în sistemele de alimentare centralizată cu energie termică. În condițiile precizate, efortul financiar estimat pentru susținerea programelor de investiții pentru creșterea eficienței energetice este de circa 2,7 miliarde €.

Prin obținerea unei reduceri a consumului de resurse primare de circa 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă 2004 – 2015, se creează premisele reducerii cu 3,4 miliarde € a efortului financiar pentru achiziția de resurse primare. Efectele estimate ale acestor reduceri sunt: diminuarea costurilor în economie și creșterea competitivității serviciilor și produselor.

Amplificarea efectelor măsurilor menționate anterior se poate realiza și prin ajustarea structurală a economiei naționale, în sensul dezvoltării mai rapide a unor ramuri economice, produse și activități (ex. turism) cu consumuri energetice reduse și valoare adăugată ridicată.

Prognozele arată că în lipsa unei politici energetice ferme, care să promoveze eficiența energetică, consumul de energie primară asociat cu evoluția estimată a Produsului Intern Brut, va crește cu aproximativ 30% până în anul 2015. Independența energetică a României este în prezent de circa 70%, evoluțiile înregistrate în ultimii ani în sectorul de producere a resurselor energetice primare evidențiind descreșterea acesteia. Acest fapt impune adoptarea unei politici energetice active, bazată pe economia de energie. În acest context, îmbunătățirea eficienței energetice reprezintă o prioritate a politicii energetice naționale, care trebuie să contrabalanseze tendința de creștere exagerată a consumului energetic în toate sectoarele finale ale economiei (ex. sectorul rezidențial, industrie și transporturi), precum și în sectorul de alimentare centralizată cu energie termică, în care o funcționare eficientă este singura în măsură să stopeze continuarea debranșărilor de la sistemele existente și utilizarea unor soluții individuale de încălzire.

Țintele politicii de eficiență energetică au fost stabilite în contextul adoptării, ca unică ipoteză pentru creșterea PIB, a unei rate medii anuale de 5,4% (varianta de bază) și a unei reduceri cu 40% a intensității energetice primare până în anul 2015. Plecând de la premisa că tendința de creștere anuală a eficienței energetice de 1%, realizată în perioada 1999-2001 se păstrează și în continuare fără adoptarea unor măsuri speciale în cadrul unor programe de creștere a eficienței energetice în industrie (parțial), în transporturi și în sectorul

terțiar, rezultă ca la finele anului 2015, reducerea intensității energetice comparativ cu anul 2001 va fi de 15% (creșterea ‘fără costuri’ a eficienței energetice), restul de 25% urmând a fi obținută prin investiții în proiecte de creștere a eficienței energetice.

Economia anuală maximă de resurse primare care se poate obține prin considerarea valorilor maxime ale potențialelor economice de eficiență energetică la consumatorii finali (din industrie, sectorul rezidențial, sectorul terțiar și transporturi), precum și în sectorul de alimentare centralizată cu energie termică, este de circa 11.031 mii tep. Dacă pentru 1 tonă echivalent petrol se adoptă o cotație de 133 €, rezultă că se poate obține o reducere cu circa 1,47 miliarde € a efortului financiar pentru susținerea achiziției de resurse primare. Pentru întreaga perioadă 2004 – 2015, rezultă o economie de circa 132 milioane tep, reprezentând o reducere a efortului financiar estimată la circa 17,6 miliarde €.

Având în vedere economiile de resurse primare realizate prin investiții în scopul modernizării tehnologice a proceselor, instalațiilor și echipamentelor și estimate la circa 4,137 milioane tep în fiecare an, se estimează că valoarea totală maximală a investițiilor necesare pentru creșterea eficienței energetice (pentru reducerea consumului de energie finală cu 6,89 milioane tep în fiecare an) este de circa 13,8 miliarde €.

Pentru a obține pe întreaga perioadă 2004-2015 o reducere a consumului de resurse primare de circa 25,4 milioane tep (respectiv 2.122 mii tep anual), în condițiile unei rate medii anuale de creștere a PIB de 5,4% și a unei reduceri cu 40% a intensității energetice primare până în anul 2015, este necesară:

– continuarea adoptării, în plan legislativ, a unor norme de eficiență energetică ridicată la instalarea de noi capacități (având ca efect o reducere a consumului de energie de 9,5 milioane tep).

– inițierea, dezvoltarea și implementarea unor programe de măsuri organizatorice și instituționale pentru creșterea eficienței energetice (având drept scop reducerea consumului de energie de 15,9 milioane tep), la toți consumatorii semnificativi de energie (consumatori cu consumuri anuale de peste 1.000 tep, colectivități locale cu peste 20 mii locuitori și clădiri administrative cu suprafețe desfășurate de peste 1.500 m2) și în sistemele de alimentare centralizată cu energie termică.

Reducerea cu 40% a intensității energetice primare până la finele anului 2015 presupune realizarea țintelor sectoriale prezentate în continuare. Astfel, în sectorul industrial va fi obținută o reducere a consumului anual de resurse primare cu 337 mii tep. În sectorul rezidențial va fi obținută o reducere a consumului anual de resurse primare cu 823 mii tep, în transporturi cu 303 mii tep, iar în sectorul terțiar cu 48 mii tep. Aceste economii de energie vor fi realizate prin investiții în proiecte de creștere a eficienței energetice, a căror valoare este estimată la 1.522 milioane €.

În sectorul alimentării centralizate cu energie termică se estimează o reducere a consumului anual de resurse cu 612 mii tep, care va fi integral obținută prin investiții în proiecte de creștere a eficienței energetice, a căror valoare este estimată la 1.137 milioane €. În condițiile precizate, efortul financiar estimat pentru susținerea programelor de investiții pentru creșterea eficienței energetice este de circa 2,7 miliarde €.

Prin obținerea unei reduceri a consumului de resurse primare de circa 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă 2004 – 2015, se creează premisele reducerii cu 3,4 miliarde € a efortului financiar pentru achiziția de resurse primare. Rezultă că, investind 1 € într-un proiect de creștere a eficienței energetice, se poate obține o reducere a efortului financiar pentru achiziția de resurse primare de 1,26 €.

4.3 OBIECTIVELE ȘI ȚINTELE POLITICII ENERGETICE

Politica de eficiență energetică este, prin excelență, o politică ale cărei efecte sunt sesizabile pe termen lung. Obținerea unor rezultate relevante este condiționată de continuitatea și coerența măsurilor luate in diferite perioade de dezvoltare. Succesul în definirea și adoptarea unei politici naționale de eficiență energetică depinde de îndeplinirea a trei condiții care se recomandă a fi avute în vedere:

– eliminarea cauzelor pentru care nu se promovează investițiile în proiecte de eficiență energetică (de exemplu, reducerea barierelor);

– interesarea și implicarea mediului de afaceri, în vederea realizării obiectivelor propuse pentru ameliorarea eficienței energetice și dezvoltării de noi oportunități;

– extinderea domeniului pentru acțiuni de eficiență energetică pe termen lung, prin stimularea creativității și încurajarea invențiilor și inovațiilor în domeniul tehnologiilor și aplicării practice a eficienței energetice .

Factorul primordial în dimensionarea Strategiei naționale în domeniul eficienței energetice este dinamica dezvoltării economiei naționale.

Integrarea în Uniunea Europeană constituie un obiectiv major pentru

România. La orizontul anului 2015 viziunea strategică a României, în domeniul energetic, va fi cea a unei țări membre a Uniunii Europene, care și-a sincronizat politica din domeniu cu cea comunitară și care pune accent pe siguranță, eficiență, protecția mediului și drepturile consumatorilor.

Având în vedere recomandările formulate statelor membre de Comisia Europenă, în cadrul „Summit”-ului de la Stockholm (decembrie 2001), de a adopta o politică energetică axată pe economia de energie și pe diversificarea producerii energiei prin utilizarea surselor regenerabile, coroborate cu prioritățile formulate în inițiativa „Energie Inteligentă pentru Europa” a Comisiei Europene (aprilie 2002), este necesar ca România să aplice o politică energetică orientată către cea care guvernează întregul spațiu comunitar, structurată pe două axe majore:

– îndeplinirea responsabilităților legate de combaterea și prevenirea schimbărilor climatice,

– limitarea creșterii dependenței de importurilor de resurse energetice primare.

Din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, politica României în domeniul eficienței energetice trebuie să fie compatibilă cu cea comunitară, astfel încât reducerea intensității energetice să poată fi un proces transparent și controlabil, care să reflecte potențialul eficienței energetice de a contribui la:

– susținerea creșterii economice;

– creșterea securității în alimentarea cu energie și reducerea importurilor de resurse energetice primare ;

– creșterea competitivității în mediul de afaceri și a eficienței economice, atât în plan intern cât mai ales pe piețele internaționale,

– îndeplinirea obiectivelor de încetinire a schimbărilor climatice, precum și a altor obiective ale politicii de mediu;

Acestea reprezintă unele dintre obiectivele pe care România trebuie să le aibă în vedere. Scopul esențial al politicii în domeniul eficienței energetice este reducerea intensității energetice.

Pentru a asigura dezvoltarea în condiții de eficiență și durabilitate, se preconizează o reducere a intensității energetice primare cu 40% în perioada 2004 – 2015. Scopul propus poate fi atins prin perfecționarea sau înlocuirea proceselor tehnologice cu consumuri specifice de energie și resurse primare mari, printr-o ajustare structurală a economiei – în sensul dezvoltării ramurilor economice cu consumuri reduse de energie și valoare adăugată mare și reducerea ponderii ramurilor energointensive și cu valoare adăugată mică în produse.

Reducerea intensității energetice primare va conduce la scăderea consumului total de resurse energetice și va contribui la o dezvoltare economică eficientă și durabilă. Acest obiectiv a fost stabilit pornindu-se de la premisa consolidării creșterii economice, manifestată prin considerarea unor rate semnificative de creștere a produsului intern brut (PIB).

Pentru perioada 2004-2015 se are în vedere un ritm mediu anual de creștere a produsului intern brut de 5,4%. Pentru o dinamică a ritmului de creștere a produsului intern brut și în condițiile analizei situației curente în domeniul producerii și consumului de energie, se estimează o reducere a intensității energetice cu 50% până la finele anului 2015 (într-o varianta optimistă), cu circa 40% (într-o variantă moderată) și cu circa 30% (într-o varianta pesimistă. Obiectivele și țintele politicii în domeniul eficienței energetice sunt condiționate de:

– eliminarea cauzelor pentru care nu se promovează investițiile în proiecte de eficiență energetică;

– interesarea și implicarea mediului de afaceri, în vederea realizării obiectivelor propuse pentru ameliorarea eficienței energetice și dezvoltării de noi oportunități;

– extinderea domeniului pentru acțiuni de eficiență energetică pe termen lung, prin stimularea creativității și încurajarea invențiilor și inovațiilor în domeniul tehnologiilor și aplicării practice a eficienței energetice.

Obiectivele politicii în domeniul eficienței energetice sunt:

susținerea creșterii economice ;

creșterea securității în alimentarea cu energie și reducerea importurilor de resurse energetice primare;

creșterea competitivității în mediul de afaceri și a eficienței economice, atât în plan intern cât mai ales pe piețele internaționale,

îndeplinirea obiectivelor de încetinire a schimbărilor climatice, precum și a altor obiective ale politicii de mediu;

Scopul esențial al politicii în domeniul eficienței energetice este reducerea intensității energetice primare cu 40%, în perioada 2004 – 2015. Acesta a fost stabilit pornindu-se de la premisa consolidării creșterii economice, manifestată prin considerarea unor rate semnificative de creștere a produsului intern brut (PIB). Pentru perioada 2004-2015 se are în vedere un ritm mediu

anual de creștere a produsului intern brut de 5,4%. Țintele sectoriale avute în vedere pentru definirea acțiunilor de valorificare a potențialului economic de eficiență energetică au fost stabilite luându-se în considerare participarea diferitelor ramuri ale sectoarelor considerate prioritare la balanța de resurse energetice primare aferentă anului 2001. Acestea sunt:

o reducere a consumului anual de resurse primare cu 337 mii tep, în sectorul industrial;

o reducere a consumului anual de resurse primare cu 823 mii tep, în sectorul rezidențial ;

o reducere a consumului anual de resurse primare cu 303 mii tep, în

transporturi ;

o reducere a consumului anual de resurse primare cu 48 mii tep, în

sectorul terțiar;

– o reducere a consumului anual de resurse cu 612 mii tep în sectorul alimentării centralizate cu energie termică.

4.4. RESURSE FINANCIARE

Aplicarea măsurilor de creștere a eficienței energetice va conduce, pentru o creștere a PIB cu o rată media anuală de 5,4% și o reducere a intensității energetice cu 40% pe întreaga perioadă 2004 – 2015, la reducerea consumului de resurse primare cu circa 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă și implicit, la reducerea efortului financiar pentru achiziția de resurse energetice primare cu minimum 3,4 miliarde €.

Dacă avem în vedere că în România, prin consumul unei tone echivalent petrol se obțin 2,38 tone CO2, care pe piața internațională a comerțului cu emisii valorează circa 3,1 – 3,5 €, rezultă că, prin reducerea consumului de resurse primare cu circa 25,4 milioane tep, respectiv a emisiilor de CO2 cu circa 60,5 milioane tone, în afară de reducerea efortului financiar cu 3,4 miliarde € pentru susținerea importurilor de resurse primare, se mai pot obține, prin comercializarea acestor emisii, circa 215 milioane €.

Din economiile de circa 25,4 milioane tep menționate anterior, circa 9,5 milioane tep vor fi obținute pe cale naturală, fără costuri direct legate de eficiența energetică, prin punerea în funcțiune de echipamente și instalații moderne cu eficiență energetică ridicată. Restul, de circa 15,9 milioane tep, vor fi obținute prin realizarea unor programe de investiții, având ca scop ameliorarea eficienței energetice la consumatorii semnificativi de energie din majoritatea sectoarelor economiei. Efortul financiar necesar susținerii acestor programe de investiții este estimat la circa 2,7 miliarde €.

În concluzie, se poate aprecia că realizarea unui efort financiar de 2,7 miliarde € pentru reducerea consumului final cu 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă 2004 – 2015, conduce atât la economisirea a 3,4 miliarde €, prin reducerea achiziției de resurse primare cât și la obținerea a minimum 215 milioane €, prin comercializarea emisiilor de CO2. Susținerea financiară a programelor de investiții având drept scop creșterea eficienței energetice, implică mobilizarea a circa 2,7 miliarde € pe întreaga perioadă considerată.

Repartiția necesarului de resurse financiare pe sectoare și susținerea financiară a programelor de investiții având drept scop creșterea eficienței energetice, implică mobilizarea a circa 2,7 miliarde € pe întreaga perioadă considerată, este redată în tabelul nr.17.

Susținerea cu resurse financiare a programelor de investiții pentru creșterea eficienței energetice micșorează veniturile la bugetului de stat pe două căi: în mod direct, prin alocațiile, transferurile consolidabile, subvențiile și creditele acordate și în mod indirect, prin stimulente fiscale și financiare prevăzute de legislația în vigoare (deducerea unor cheltuieli din impozitul pe venit și subvenționarea dobânzilor la creditele comerciale, în cazul reabilitării termice a clădirilor).

Tabea nr. 17

Necesarul de resurse financiare pentru investiții și beneficiile realizate

Sursa: Ministerul Economiei și Comerțului,2003

Modalitățile prin care se pot constitui, prin cerințe de la bugetul de stat, fondurile necesare susținerii financiare a programelor de investiții pentru creșterea eficienței energetice sunt următoarele:

– alocații de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetele unor ministere,

– alocații de la bugetele locale, în completare cu transferuri consolidabile de la bugetul de stat, în cazul programelor anuale aprobate în acest scop, de către autoritățile publice locale,

– credite de la bugetul de stat,

– finanțarea prin contracte de parteneriat public-privat.

Finanțarea de la bugetul de stat se face în baza Legii nr.500/2002 privind finanțele publice și a Legii Bugetului de Stat, aprobată anual de Parlamentul României (ex. Legea nr.507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004). Intrarea în vigoare, cu începere de la 1 ianuarie 2004, a Directivei Comisiei Europene

privind cadrul comunitar de impozitare a produselor energetice va conduce la amplificarea stimulentelor în direcția unei utilizări mai eficiente a energiei (astfel încât să se reducă dependența de importurile de energie și emisiile de CO2). Directiva va lua în considerare competitivitatea companiilor comunitare față de țările terțe, în acest scop fiind prevăzute:

măsuri de reducere a poverii fiscale pentru firmele care sunt preocupate de reducerea consumului de energie,

returnarea unei părți a impozitelor plătite de firmele care au investit în utilizarea eficientă a energiei.

Reducerea de impozite care va fi aplicată companiilor angajate în proiecte de utilizare eficientă a energiei va fi de 100% pentru marii consumatori de energie, respectiv de 50% pentru ceilalți consumatori. Acest tip de finanțare se face în sectorul rezidențial, pentru reabilitarea termică a clădirilor de locuit

multietajate și în sectorul alimentării centralizate cu energie termică, pentru modernizarea atât a sistemelor de producere a energiei termice cât și pentru reabilitarea sistemelor aferente de transport și distribuție. Resursele financiare sunt obținute prin alocații de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și, respectiv, în bugetul Ministerului Administrației și Internelor. Reabilitarea termică a clădirilor multietajate reprezintă una dintre acțiunile majore de reducere a consumului de energie în sectorul rezidențial.

Cadrul legal este constituit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.174/2002 privind instituirea măsurilor speciale pentru reabilitarea termică a unor clădiri de locuit multietajate, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.211/2003. În conformitate cu prevederile legale, clădirile de locuit multietajate se includ în programe anuale de acțiuni pentru reabilitarea termică, elaborate de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și aprobate prin hotărâre a Guvernului. În limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sunt constituite resursele necesare pentru finanțarea cheltuielilor privind :

expertizarea și auditul energetic,

proiectarea lucrărilor de reabilitare termică a clădirilor de locuit multietajate,

executarea lucrărilor pentru reabilitarea termică a clădirilor de locuit multietajate;

executarea lucrărilor pentru reabilitarea termică a locuințelor și spațiilor cu altă destinație decât cea de locuință, existente în proprietatea sau în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului precum și a celorlalte instituții publice, aflate în subordonarea acestuia.

Programul național de reabilitare termică a clădirilor de locuit multietajate, adoptat de Guvern în luna iulie 2002, prevede reabilitarea, în intervalul 2004 – 2015, a 25 de mii de clădiri de locuit multietajate (800.000 apartamente). Conform estimărilor Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, efortul financiar este de 940 milioane € (din care 240 milioane € vor fi alocate de la bugetul de stat iar restul din alte surse constituite în condițiile legii), economiile anuale fiind estimate la 714 mii tep.

În raport cu prevederile Programului național de reabilitare termică a clădirilor de locuit multietajate, prezenta Strategie prevede că, pentru reducerea consumului anual final în sectorul rezidențial, prin reabilitarea termică a clădirilor de locuit multietajate, cu circa 823 mii tep, este necesar un efort financiar de 1.187 milioane € (din care circa 303 milioane € alocate de la bugetul de stat, iar restul din surse constituite în condițiile legii).

Finanțarea prin alocații de la bugetele locale, în completare cu transferuri consolidabile de la bugetul de stat, în cazul programelor anuale aprobate în acest scop, de către autoritățile publice locale se face în baza Legii nr.199/2000 privind utilizarea eficientă a energiei, republicată și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale, cu modificările ulterioare. Acest tip de finanțare este utilizat cu precădere pentru creșterea eficienței energetice în sectorul de alimentare centralizată cu energie termică, atât pentru modernizarea sistemelor de producere a energiei termice, cât și pentru reabilitarea sistemelor aferente de transport ăi distribuție.

Credite de la bugetul de stat sunt utilizate în sectorul rezidențial, pentru reabilitarea termică a clădirilor de locuit multietajate. Resursele financiare sunt obținute prin alocații de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Cadrul legal este constituit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.174/2002 privind instituirea măsurilor speciale pentru reabilitarea termică a unor clădiri de locuit multietajate, aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr.211/2003.

În limita fondurilor aprobate anual, în bugetul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sunt constituite, prin credite acordate de la bugetul de stat, resursele necesare pentru finanțarea cheltuielilor privind executarea lucrărilor pentru reabilitarea termică a clădirilor de locuit multietajate se asigură (fonduri care nu depășesc 59,5% din totalul cheltuielilor de execuție).

La terminarea lucrărilor de reabilitare termică a clădirii, creditele se restituie în rate lunare egale, cu o dobândă de 5% pe an și cu o durată de rambursare de 10 ani de la data recepției terminării lucrărilor. Resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor aferente reabilitării termice a clădirilor de locuit multietajate în perioada 2004 – 2015 și constituite prin credite acordate de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetul Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sunt estimate la circa 707 milioane €.

Finanțarea prin contracte de parteneriat public privat se poate face în toate sectoarele în care se impune creșterea eficienței energetice. În funcție de tipurile de proiecte de parteneriat public-privat, finanțarea poate fi asigurată integral de investitor sau parțial, împreună cu autoritățile publice centrale și locale. Resursele financiare puse la dispoziție de acestea pot fi obținute prin alocații de la bugetul de stat sau local, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetele autorităților publice centrale sau locale care încheie contractele de parteneriat public – privat. Este cazul Ministerului Adminsitrației și Internelor și al autorităților administrației publice locale, care pot acoperi diferența de 897 milioane € până la incidența necesarului de 1.137 milioane € (în raport cu o alocare anuală de circa 20 milioane € sau 240 milioane € pe întreaga perioadă 2004 – 2015). Stimulentele fiscale și financiare care pot susține realizarea proiectelor de creștere a eficienței energetice în toate sectoarele economice sunt:

– subvenționarea dobânzilor la creditele comerciale,

– reducerea impozitului pe venit.

Prin aplicarea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, sunt create condițiile acordării de stimulente fiscale și financiare pentru realizarea proiectelor de creștere a eficienței energetice.

În conformitate cu prevederile Legii nr.199/2000 privind utilizarea eficientă a energiei, republicată, cu modificările și completările ulterioare, creditele pentru lucrări de creștere a eficienței energetice se acordă cu o dobândă de maximum 75% din cea stabilită de bănci, diferența urmând să fie asigurată prin alocații anuale de la bugetul de stat. Pentru o creștere a PIB cu o rată medie anuală de 5,4% și o reducere a intensității energetice cu 40% în perioada 2004 – 2015, aplicarea măsurilor de creștere a eficienței energetice se va materializa prin reducerea consumului de resurse primare cu circa 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă și implicit, prin reducerea efortului financiar aferent achiziției de resurse energetice primare cu minimum 3,4 miliarde €.

Dacă se are în vedere că în România, prin consumul unei tone echivalent petrol se obțin 2,38 tone CO2, care pe piața internațională a comerțului cu emisii valorează circa 3,1 – 3,5 €, rezultă că prin reducerea consumului de resurse primare cu circa 25,4 milioane tep, respectiv a emisiilor de CO2 cu circa 60,5 milioane tone, în afară de reducerea efortului financiar cu 3,4 miliarde €, se mai pot obține, prin comercializarea acestor emisii, circa 215 milioane €. Din economiile de circa 25,4 milioane tep menționate anterior, circa 9,5 milioane tep vor fi obținute pe cale naturală, fără costuri direct legate de eficiența energetică, prin punerea în funcțiune de echipamente și instalații moderne cu eficiență energetică ridicată. Restul, de circa 15,9 milioane tep, vor fi obișnuite prin realizarea unor programe de investiții având ca scop ameliorarea eficienței energetice la consumatorii semnificativi de energie din majoritatea sectoarelor economiei. Efortul financiar necesar susținerii acestor programe de investiții este estimat la circa 2,7 miliarde €. În concluzie, se poate aprecia că realizarea unui efort financiar de 2,7 miliarde € pentru reducerea consumului final cu 25,4 milioane tep pe întreaga perioadă 2004 – 2015, conduce atât la economisirea a 3,4 miliarde €, prin reducerea achiziției de resurse primare, cât și la obținerea a minimum 215 milioane €, prin comercializarea emisiilor de CO2.

Modalitățile prin care se pot constitui, prin cerințe de la bugetul de stat, fondurile necesare susținerii financiare a programelor de investiții pentru creșterea eficienței energetice sunt următoarele:

alocații de la bugetul de stat, în limita fondurilor aprobate anual cu această destinație în bugetele unor ministere,

alocații de la bugetele locale, în completare cu transferuri consolidabile de la bugetul de stat, în cazul programelor anuale aprobate în acest scop, de către autoritățile publice locale,

credite de la bugetul de stat,

finanțarea prin contracte de parteneriat public-privat.

Finanțarea de la bugetul de stat se face în baza Legii nr.500/2002 privind finanțele publice și a Legii Bugetului de Stat, aprobată anual de Parlamentul României (ex. Legea nr.507/2003 a bugetului de stat pe anul 2004). Stimulentele fiscale și financiare care pot susține realizarea proiectelor de creștere a eficienței energetice în toate sectoarele economice sunt:

subvenționarea dobânzilor la creditele comerciale,

reducerea impozitului pe venit.

Prin aplicarea Legii nr.314/2003 pentru modificarea art. 15 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, sunt create condițiile acordării de stimulente fiscale și financiare pentru realizarea proiectelor de creștere a eficienței energetice.

STUDIU DE CAZ

STRATEGIA DE DEZVOLTARE ȘI RETEHNOLOGIZARE A

S.C. HIDROELECTRICA S.A. PENTRU PERIOADA 2004 – 2025

S.C. HIDROELECTRICA S.A. este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral de stat în autoritatea Ministerului Economiei si Comerțului al cărui obiect principal de activitate este producerea de energie electrică din resurse hidroenergetice și furnizarea de servicii tehnologice de sistem.

Ponderea producției de energie electrică produsă anual în hidrocentrale in producția de energie a țării este de cca 22 33 % funcție de hidraulicitatea anului ( în 2002 a fost de 23,2%) iar volumul serviciilor de sistem este de cca. 75 85% din necesarul Sistemului Energetic Național. În secundar în obiectul de activitate al societății intra și asigurarea unor servicii de gospodărire a apelor – protecție împotriva inundațiilor , a zonelor aval de baraj prin atenuarea undelor de viitură, asigurarea debitelor pentru alimentari cu apa potabilă și industrială, furnizarea de apă bruta etc. Aceste servicii sunt posibile datorita celor 102 lacuri de acumulare aflate în administrare cu un volum total de cca. 4500 mil m3.

S.C. HIDROELECTRICA este înființată ca o societate comercială începând cu data de 13.07.2000 ca urmare a aplicării prevederilor HGR 627/2000 de reorganizare a fostei Companii Naționale de Electricitate – “CONEL”.

La data de 01.01.2004 patrimoniul S.C. Hidroelectrica era următorul :

– Centrale hidroelectrice cu Pi 4 MW 121

– Stații de pompare energetice 5

– Microhidrocentrale cu Pi 4 MW 224

– Hidroagregate cu Pi 4 MW 262; din care:

in stații de pompare 10

– Hidroagregate cu Pi < 4 MW 468

– Putere instalată ( MW ) 6288,5; din care :

in CHE cu Pi 4 MW 6035,5 MW

in S.P.E. 81,5 MW

in MHC 171,5 MW

– Producția de energie in an hidrologic mediu : 17300Gwh

din care ׃ în CHE 16.745 GWh/an

în MHC 555GWh/an

Urmare a aplicării prevederilor HGR 881/2004 S.C. HIDROELECTRICA S.A. împreuna cu Ministerul Economiei si Comerțului a inițiat procedurile de privatizare și atragere de capital pentru 150 de microhidrocentrale. Până în prezent au fost privatizate prin vânzare un număr de 18 microhidrocentrale cu o putere instalată de 23 MW si o producție de energie de 61,6 GWh/an.

Strategia S.C. HIDROELECTRICA S.A. de dezvoltare și retehnologizare a capacităților de producție se înscrie ca o componentă a strategiei de dezvoltare durabila la nivel național si a fost elaborată pentru intervalul 2004 2025 . Strategia pornește de la direcțiile de politica energetică stabilite de Guvernul României în “Foaia de parcurs pentru sectorul energetic al României” aprobată prin HGR nr. 890 / 2003 ( ce definesc strategia sectorului pe intervalul 2004 2015).

Obiectivele generale ale acestei strategii sunt următoarele ׃

– Creșterea gradului de utilizare a potențialului hidroenergetic al țării prin realizarea de noi capacități de producție, de la 49% la 01.01.2004 la 69% la nivelul anului 2025 ;

– Aducerea capacităților de producție în operare la nivelul performantelor energoeconomice al centralelor hidroelectrice de pe plan mondial, creșterea siguranței în funcționare și refacerea capacității de funcționare pentru un nou ciclu de viață ;

– Atragerea capitalului privat în proiectele de dezvoltare și retehnologizare a capacităților de producție hidroenergetice ;

– Creșterea eficientei în valorificarea producției de energie electrică și a serviciilor de sistem în condițiile liberalizării pieței de electricitate regionale și europene ;

– Privatizarea prin vânzare a microhidocentralelor cu atragerea de capital pentru modernizarea acestora.

Strategia de dezvoltare a societății pentru perioada 2004 2025 prevede doua programe principale :

– Realizarea de noi capacități de producție ;

– Retehnologizarea centralelor in operare .

Realizarea de noi capacități, pornește de la posibilitățile existente, de valorificare a potențialului hidroenergetic al României. Potențialul tehnic amenajabil al României este evaluat la cca 36 TWh/an respectiv o putere instalata de cca. 11.500 MW.In prezent gradul de utilizare a potențialului tehnic amenajabil este de 49 % (17,3 TWh/an).

Având in vedere avantajele pe care le oferă producerea energiei electrice in hidrocentrale – energie ieftină, proces tehnologic cu impact minim asupra factorilor de mediu, dezvoltarea infrastructurii regionale, încadrarea in Directiva Comunității Europene de dezvoltare a resurselor regenerabile etc. programul prevede o dezvoltare importantă de noi capacități de producție.

Acest program cuprinde următoarele direcții de acțiune :

1) Finalizarea a 13 centrale hidroelectrice aflate în execuție

– Putere instalată 128 MW

– Energie produsă 639 GWh/an

– Cheltuieli de capital 316 mil Euro

Cheltuielile de capital se asigura din fonduri proprii .

2) Finalizarea amenajării hidroenergetice cu folosința complexa aflate în execuție

Aceste amenajări au ca folosința principală asigurarea unor servicii de gospodărire a apelor ( alimentari cu apă, regularizarea debitelor bazinului hidrografic, creșterea gradului de asigurare a debitelor folosințelor etc) și ca folosință secundară, producerea de energie electrica.

Toate aceste amenajări sunt începute înainte de anul 1989 și au fost in sarcina fostului Minister al Energiei electrice:

– Putere instalată 466 MW

– Energie produsă 1743 GWh/an

– Cheltuieli de capital 1230 mil. Euro

Finalizarea acestor lucrări este propus a se realiza in parteneriat public privat.

3) Realizarea unor noi centrale hidroelectrice “ green field ”

– Putere instalata 1761 MW

– Energie produsa 4178 GWh/an

– Cheltuieli de capital 2143 mil Euro.

Dintre aceste lucrări cea mai importanta investiție o reprezintă centrala hidroelectrica cu acumulare prin pompaj CHEAP Tarnița – Lăpuștești: Pi = 1000 Mw, E = 1200 GWh/an si I = 748 mil Euro.

Cheltuielile de capital pentru realizarea de noi capacități vor fi asigurate prin credite bancare contractate de S.C. HIDROELECTRICA și prin parteneriat public privat.

Nevoia de retehnologizare a centralelor în operare deriva din următoarele considerente :

– Vârsta avansata a unor hidroagregate si epuizarea duratei de viața ;

Cele 252 hidroagregate cu Pi 4 MW aveau la 01.01.2004 următoarea vechime :

26 HA (10.5%) > 40 ani

45 HA (17.8%) intre 30 si 40 ani

63 HA (25.0%) intre 20 si 30 ani

118 HA (46.7%) < 20 ani

Existența unor deficiențe de concepție și execuție sau utilizarea de echipamente cu fiabilitate redusa și performanțe tehnice depășite ;

– Performanțe energo economice inițiale reduse sau diminuate prin uzura în funcționare ;

– Grad redus de automatizare prin concepția inițiala ;

– Capacitate redusa de furnizare a serviciilor tehnologice de sistem ;

Programul de retehnologizare a capacităților de producție în operare cuprinde următoarele direcții de acțiune:

Retehonologizarea a 10 centrale hidroelectrice importante ale sistemului hidroenergetic – etapa 1

CHE Portile de Fier I 6 x 175 MW

CHE Portile de Fier II (2 CHE) 10 x 27 MW

CHE Olt Inferior (5 CHE) 10 x 1325 MW

CHE Lotru Ciunget 3 x 170 MW

CHE Stejaru – Bicaz 1 x 100 + 2 x 50 MW

– Putere instalată retehnologizată 2.331 MW

– Energie suplimentară obținută 260 GWh/an

– Spor de putere instalata 160 MW

– Cheltuieli de capital 773 mil Euro

Retehnologizarea a 50 de centrale hidroelectrice – etapa 2

CHE cu puteri peste 50 MW – 12 CHE

CHE din cascada r. Olt – 19 CHE

CHE din cascada r. Bistrița – 19 CHE

– Putere instalată retehnologizată 2.538 MW

– Energie suplimentară obținută 114 GWh/an

– Spor de putere instalată 46 MW

– Cheltuieli de capital 746 mil Euro

Retehnologizarea a 46 centrale cu durata de viață depașită – etapa 3

CHE cu puteri sub 50 Mw din amenajările Argeș aval, Râul Mare aval, Sebeș, Crișul Repede, Buzău etc.

– Putere instalata retehnologizată 76 MW

– Energie suplimentară obținută 36 GWh/an

– Cheltuieli de capital 188 mil Euro

In total programul de retehnologizare prevede :

– Putere instalata retehnologizată 5.637 MW

– Energie suplimentară obținutaă 410 GWh/an

– Spor de putere instalată 206 MW

– Cheltuieli de capital 1.707 mil Euro

Cheltuielile de capital vor fi asigurate din fonduri proprii și credite bancare.

Sintetizând rezultatele aplicării programelor de dezvoltare de noi capacități de producție și de retehnologizare a centralelor hidroelectrice în operare obținem dimensiunea și performanțele sistemului hidroenergetic al României la nivelul anului 2025.

– Puterea instalată 8.850 MW

din care privatizați 104 MW

– Energie electrică produsă 24.270 GWh/an

– Grad de utilizare a potențialului 69 %

– Cheltuieli de capital 5.400 mil Euro

Problema fundamentală a realizării programelor de dezvoltare si retehnologizare o constituie asigurarea cheltuielilor de capital.

Analiza făcuta cu experții Băncii Mondiale legată de obținerea creditului pentru finanțarea retehnologizării CHE Lotru Ciunget a evidențiat că cheltuielile de capital necesare pe intervalul 2005 2012 pot fi acoperite prin surse proprii de natura amortismentelor si prin surse atrase – credite bancare si plasamente financiare finanțabile din punct de vedere al indicatorilor bancari de lichiditate ceruți de băncile finanțatoare.

CONCLUZII

Găsirea unor surse alternative de energie constituie o miză importantă pentru secolul nostru. Aceasta din cel puțin doua motive. În primul rând, sursele clasice sunt finite. În al doilea rând, producerea de energie prin metodele clasice reprezintă un important factor de poluare, care poate pune în pericol existența noastră aici, pe pământ. Din păcate, orice revoluție în domeniu se izbește de o sumedenie de probleme. Pentru depășirea lor este nevoie de inteligență tehnică si de multă, foarte multă, perseverență.

Principalul motiv pentru introducerea politicilor de eficiență energetică ca teme pe termen lung este încălzirea globală, dar de asemenea, într-o anumită măsură și epuizarea previzibilă a resurselor de petrol și de gaze naturale în jurul anilor 2030-2050. În țările care nu fac parte din Organizația Economică pentru Comerț și Dezvoltare, eficiența energetică constituie și o cale de a diminua cererea de investiții în sectorul de generare-furnizare a energiei.

Liberalizarea sectorului energetic și globalizarea economiilor fac intervenția guvernelor mult mai dificilă , având în vedere că măsurile unilaterale (ca de ex. taxele pentru energie) ar putea slăbi industriile autohtone în competiția internațională căreia trebuie să-i facă față .

Problema schimbărilor climatice va impune limitări ale consumului de energie, chiar dacă acest lucru va putea fi atenuat o vreme prin anumite mecanisme de flexibilitate. Nivelele de emisii de CO2 permise, care se pot cumpăra, vor face posibil ca țările care pot vinde aceste emisii, să evite pe termen scurt, impunerea de constrângeri dure asupra industriilor lor, dar pe termen lung, prețul acestor emisii va crește, făcând ca energia să fie din ce în ce mai costisitoare.

Coordonarea anumitor politici și măsuri la nivel internațional ar ajuta la surmontarea obstacolelor, atât în implementarea standardelor, cât și a semnalelor date de prețuri.

La nivelul economiei interne, guvernele ar trebui să includă eficiența energetică în toate politicile esențiale legate de sectorul public (planificarea de țară, infrastructura în transporturi, politicile de locuințe sociale, planificarea urbană). Deciziile de investiții în infrastructură ar trebui să cuprindă și posibilitatea creșterii prețurilor la energie și limitările impuse asupra emisiilor de CO2. Reducerea emisiilor de CO2 în sectorul de transport este de mare importanță. Acest lucru s-ar putea realiza prin înglobarea valorii emisiilor de carbon în deciziile publice, pentru a orienta alegerea consumatorilor înspre soluțiile de eficiență energetică (inițial se va fixa o valoare mică, dar care va crește în mod regulat).

Proiectul de Eficiență Energetică al Comitetul Mondial al Energiei își propune să faciliteze schimbul de informații și de experiență cu privire la măsurile de eficiență energetică, între diferitele țări de pe glob. Acest forum poate ajuta guvernele să-și selecteze seturile de măsuri cele mai adecvate și mai avantajoase ca preț, pentru fiecare sector, în funcție de condițiile lor naționale. Indicatorii de eficiență energetică reprezintă un instrument unic care permite cuantificarea impactului global pe care îl au măsurile implementate în fiecare sector.

Dezvoltarea unei economii eficiente din punct de vedere energetic este o mare provocare cu care se confruntă toate țările.

Problema schimbărilor climatice, lipsa resurselor de stat pentru investiții în alimentarea cu energie, și epuizarea previzibilă a resurselor de combustibili fosili pe termen lung, reprezintă motivația pentru schimbul de experiență cu privire la politicile de îmbunătățire a eficienței energetice.

BIBLIOGRAFIE

1) Albu D. Alexandru – „Cooperarea economică internațională”, Editura

Expert, București, 1996

2) Bari Ion – „Globalizare și problemele globale”, Editura

Economică, București, 2001

3) S. Dumitrescu, V. Gheorghiță, – „Economie mondială”, Editura Independența

G. Marin, O.Puiu Economică, 1998

4) Manolache Octavian – Drept Comunitar. Cele patru libertați fundamentale,

„ Politici Comunitare”. Ed. a II-a All Beck 1999

5) Mușatescu Virgil – „Politici investiționale în domeniul energiei”, Editura Tribuna economică, București, 2003

6) Negruț Silviu – „Geografia economică mondială. Resursele și valorile lor”, Universitatea ,, Constantin Brâncoveanu ’’ , 1996

7) Preda Gheorghe – „Economia și managementul resurselor materiale

și energetice”, Editura Independența economică, Pitești, 2000

8) Preda Gheorghe – „Tehnologii nepoluante”, Curs Universitar G.C

București, 1999

9) Puiu Ovidiu – „Energia – Prioritate de interes planetar”, Editura

Independența economică, Brăila, 1996

10) Sora I. ș.a. – „Utilizări ale energiei electrice”, Editura Facla,

Timișoara, 1983

11) Centrul pentru Promovarea Energiei Curate și Eficiente în România- „ENERO”, 2004

12) S.C. Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice – „ICEMENERG”-

Revistă lunară de informare tehnico-științifică.

Editura ICEMENERG, 2002-2004

13) Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Energie, „Revista Energetica” – 2000-2004

14) World Energy Council – „Survey of energy sources”, 2002-2003

15) Institutul Național de Statistică – „Balanța energetică”, 2001

16) * * * – ,, Adevărul ’’ , 2003 – 2005

17) * * * – ,, Capital ’’ , 2003 – 2005

18) * * * – „Mesagerul energetic”, 2003-2005

19) * * * – „Tribuna economică”, 2003-2005

20) * * * – ,, Ziarul Financiar ’’ , 2003-2005