. Reflectarea Modurilor de Manifestare a Inflatiei

Capitolul 1: INFLAȚIA – PREZENTARE GENERALĂ

1.1 Inflația. Concept. Cauze

Inflația se definește, în prezent, ca un proces complex prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general și în continuă evoluție.

Uneori se definește inflația prin efectul sau cel mai ușor vizibil, i.e. creșterea prețurilor. Creșterea prețurilor este chiar una din formele de manifestare a inflației.

Alteori se apreciaza ca inflația consta în faptul de a emite moneda fără contrapartida, ceea ce reprezinta de fapt o cauza a inflației.

Fenomenele inflaționiste, atunci când sunt minore și partiale, se numesc tensiuni.

Tensiunile inflaționiste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflationiste din alte sectoare și se pot astfel echilibra. Alteori, tensiunile se dezvolta, se coreleaza și devin un proces.

Deși inflația este un dezechilibru sau, mai precis, o suma de dezechilbre, creșterea prețurilor rămâne o caracteristică esentială care pune în evidenta implicit dimensiunile acestui proces.

Creșterea generala a prețurilor are ca efect diminuarea puterii de cumparare. Acestea sunt, de fapt, doua laturi ale aceluiasi fenomen. Pe măsura ce prețurile cresc puterea de cumparare scade, în relatie directa.

Conceptul general despre inflație trebuie sa fie concretizat și prin amplitudinea fenomenelor:

când creșterile de prețuri sunt de circa 2 – 4% anual inflația este apreciata ca taratoare (rampante sau creeping inflațion) și exprimata și prin termenul eroziune monetară;

când creșterile de prețuri se exprimă în două cifre se consideră că inflația este declarată;

în condițiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopanta sau hiperinflatie.

Formele de manifestare a inflației sunt: inflația prin cerere, prin costuri, prin monedă, structurală și importată. Dezvoltarea proceselor inflaționiste conduce de cele mai multe ori la corelarea și actiunea reunită a acestor cauze, fiind ajutată în mod direct de comportamente aferente unor mentalitati și psihologii specifice.

1.2 Creșterea prețurilor, între normal și patologic

1.2.1 Inflația “ideală”

Economia de piață își bazează existența pe semnalul transmis prin prețuri. Prețurile sunt cele care semnalizează neîncetat direcția în care se îndreaptă cererea, oferta adaptandu-se corespunzator. Simplificat, mecanismul este urmatorul: când cererea pentru un anumit produs crește, aceeasi tendinta o are și pretul produsului respectiv. Producatorul, interesat de un profit mai ridicat, marește productia, ceea ce duce la restabilirea echilibrului dintre cerere și oferta. Invers, când cererea scade, pretul scade și el, orientand producatorul spre alt produs. Aceasta arata ca stabilitatea prețurilor nu inseamna fixitatea lor: unele prețuri cresc, altele scad, în functie de evoluția raportului dintre cerere și oferta pe piața.

Modificari de prețuri apar și atunci când se schimbă condițiile de producție. Câstigurile induse de progresul tehnic și tehnologic și de ameliorarea managementului ajung, în cele din urma, să scadă prețurile. Dificultățile sporite în obținerea unor materii prime si, mai recent, măsurile tot mai severe de protecție a mediului duc la creșterea prețurilor – urmată de adăptari ale consumului la noile condiții. Din jocul neintrerupt al dezechilibrelor dintre cerere și oferta se naste echilibrul dinamic al economiei de piață.

Exista insa perioade în care toate prețurile au aceeasi tendinta, cea de creștere. În acest moment avem de a face cu inflație, ca forma de manifestare a unei stari patologice în economie, ca semn al unui dezechilibru mai adanc – poate, structural – intre cererea și oferta agregate.

Si în epoca premoderna au existat episoade inflaționiste, mai lungi sau mai scurte. Europa secolului al XVI-lea, de exemplu, a inregistrat o tendinta de creștere a prețurilor nominale evaluata, a posteriori, la circa 600% de-a lungul intregului secol. Printre cauze sunt citate creșterea vitezei de circulatie a banilor, monetizarea argintului și creșterea puternica a producției de argint.

Inflația a devenit insa un fenomen de durata dupa ce s-au raspandit banii de hartie si, mai cu seama, dupa ce legatura dintre stocul de metal pretios și cel de bani a disparut. De la Revoluția franceza incoace, aproape de fiecare data când guvernele au avut de finantat cheltuieli exceptionale (de exemplu, pentru un razboi), tiparnita de bani a fost pornita si, o data cu ea, inflația – fenomen care a devenit unul dintre cele mai studiate pe taramul stiintei economice.

Intr-o economie aflata în stare de echilibru, cu o creștere apropiața de potentialul normal și o rata a șomajului aflata spre nivelul natural al acesteia, și în sfarsit, cu un buget al statului echilibrat, rata inflației ar trebui sa fie foarte redusa, de cateva procente anual. De ce se mentine inflația chiar în condițiile unei economii “ideale”? Mai multe cauze concura la aceasta.

Cea mai importanta pare a fi rigiditatea în jos a salariilor: ca urmare a presiunilor sindicale, salariile nu pot să scadă nici atunci cand, într-o anumita industrie, oferta de forta de munca excede cererea; în consecinta echilibrul se restabileste doar prin modificarea salariilor relative, adica prin creșterea mai rapida a acestora în industriile în care cererea de forta de munca excede oferta.

O alta cauza o reprezinta creșterea calitatii și diversitatii produselor. Astazi un frigider sau un televizor are performante net mai bune decat în urma cu un deceniu, sa spunem – la un preț care este insa ceva mai ridicat. Statisticile nu reusesc sa surprinda și ameliorarea performantelor, inregistrand doar pretul mai ridicat.

De asemenea, progresele tehnice, tehnologice și manageriale – mult mai rapide în ultima jumatate de secol decat oricând în istorie – fac ca prețurile relative ale produselor sa se modifice frecvent, ceea ce conduce la nevoia reasezarii nivelului lor nominal.

Mai mult ca sigur, și evoluția școlilor de gândire economică joaca un rol în formarea unei atitudini în față inflației. Marea criza economică de la sfarsitul deceniului al III-lea a fost accentuata de eroarea grava de politica economică a autoritatilor (in special cele americane), care au incercat sa iasa din criza prin reducerea cererii agregate și prin deflatie. Rezultatul a fost, dupa cum se stie, devastator. În aceste condiții, lordul Keynes si-a formulat celebra teorie bazata pe stimularea cererii agregate, inclusiv printr-o “usoara” inflație. De la Keynes incoace, nici o criza economică nu a mai fost depasita prin deflatie.

În sfarsit, în ultimele trei decenii s-au consolidat anumite anticipatii inflaționiste, chiar în tarile care inregistreaza performantele cele mai bune în domeniul stabilitatii prețurilor. Ele insele genereaza o anumita inflație, care a primit numele de inflație structurala.

Pentru toate aceste motive, în economia contemporana stabilitatea prețurilor nu este privita ca rigiditate a acestora, ci ca dezideratul unei creșteri moderate și predictibile. Notiunea este destul de vaga si, de altfel, condițiile (istorice) diferite de la o țara la alta și de la o perioada la alta fac ca nivelul “acceptabil” al inflației sa se modifice.

O ilustrare interesanta a evoluției conceptiei teoretice despre inflație o regasim în editiile succesive ale cunoscutului tratat de economie elementara al profesorului american Paul A. Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru economie. În editia a doua a “Economics”-ului, aparuta în 1951, el indica o rata anuala a inflației de 5% drept un obiectiv acceptabil. Patru ani mai tarziu, în editia a treia, el noteaza: “Daca majorarile de prețuri ar putea fi mentinute la un nivel mediu de, spre exemplu, 3% pe an, o astfel de inflație moderata și constanta n-ar trebui sa constituie un motiv de ingrijorare”. În cea de-a patra editie, din 1958, nivelul de referinta este coborat la 2%, iar în a cincea editie, din 1961, sub 2%. În editiile ulterioare (cea mai recenta, a 16-a, datand din 1998) profesorul american nu mai evalueaza inflația ”acceptabila”.

În ultimele doua-trei decenii, școala de gândire monetarista a reusit sa impuna aprecierea ca o rata mai scazuta a inflației este intotdeauna preferabila uneia mai ridicat. Acest punct de vedere este bazat pe aprecierea ca, pe termen lung, creșterea economică nu este influentata de inflație (decat, cel mult, în sensul scăderii ei!), deci inflația nu aduce nimic bun.

1.2.2 Inflația, ca semnal al dezechilibrelor din economie

Inflația – ca și reversul ei, deflatia – apare atunci când cererea agregata nu se suprapune “perfect” ofertei. Prin aceasta prisma, se poate afirma, ca oriunde și oricand, inflația este semnul unui dezechilibru economic. Chiar și atunci când se cifreaza la niveluri benigne, este semnul unor tensiuni. când acestea sunt doar “contradictia care genereaza progresul” nu este nimic alarmant, si, de altfel, așa se explica acceptarea unei inflații moderate și predictibile.

Din acelasi motiv, de altfel, rigiditatea prețurilor – așa cum se practica în economiile planificat centralizate – sau inghetarea lor – ca solutie propusa uneori pentru atenuarea șocurilor tranzitiei – sunt deopotriva inacceptabile, intrucat trateaza simptomul dezechilibrelor și nu cauza lor.

Cu cat dezechilibrele din economie sunt mai mari, cu atat este de anticipat ca rata inflației va fi mai ridicata. De cele mai multe ori, “detonatorul” procesului inflaționist este deficitul public acoperit prin emisiune monetară. când creșterea prețurilor se cifreaza în palierul de “doua cifre” sau “trei cifre” anual se poate vorbi despre inflație galopanta. În partea inferioara a acestui spectru destul de larg regasim Italia anilor ’70, în partea superioara – numeroase tari ale Americii Latine, în anii ’70 și ’80, dar și Israelul, la inceputul anilor ’80. În zona inflației galopante s-au situat majoritatea tarilor în tranzitie la inceputul anilor ’90.

Tarile care se confrunta cu inflație galopanta au de la bun inceput dezechilibre în economie și continua sa acumuleze distorsiuni, ca urmare a semnalelor false transmise prin prețurile devenite prea fluide. Totusi economiile în cauza continua sa functioneze și sunt citate alte cazuri (precum Brazilia anilor ’80 sau Turcia anilor ’90) în care performanta economiilor respective a fost peste asteptari, în condiitiile date.

Când insa creșterea prețurilor depaseste zona a trei cifre anual, se ajunge la ceea ce se numeste hiperinflatie. În mod conventional, se apreciaza ca bariera este trecuta când creșterea lunara a prețurilor depaseste 50% (ceea ce inseamna o rata anualizata de 13000%). Efectele hiperinflatiei sunt cu adevarat devastatoare: prețurile își pierd complet efectul de semnalizare, productia este dezorganizata, populația își pierde increderea în moneda, se revine la forme primitive de schimb în natura.

În istorie sunt cunoscute putine cazuri de hiperinflatie, dar toate au avut efecte traumatizante. Cel mai des citat este cel al Germaniei în timpul Republicii de la Weimar. În perioada ianuarie 1922 – noiembrie 1923, prețurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub presiunea fugii de bani a populației, masa monetară în termeni reali a scazut de 30 de ori; salariile reale au inregistrat fluctuatii enorme – în medie de circa 33% , în plus sau în minus, de la o luna la alta.

Hiperinflatia a lasat urme de nesters în istoria ulterioara a Germaniei. Mai intai, a netezit calea accesului – democratic – la putere al nazistilor. Apoi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a existat un suport public permanent și necondiționat pentru politica antiinflaționista promovata de Bundesbank.

Ungaria este singura țara care a cunoscut doua episoade ale hiperinflatiei la numai doua decenii distanta. Primul a durat 12 luni (În perioada martie 1923 – februarie 1924), interval în care prețurile au crescut de 44 ori, rata maxima lunara a inflației ajungand la 98%. Cel de-al doilea reprezinta un “record” absolut în perioada august 1945 – iulie 1946, prețurile au crescut de 3,81 x 1027 ori, cu o rata medie lu de referinta este coborat la 2%, iar în a cincea editie, din 1961, sub 2%. În editiile ulterioare (cea mai recenta, a 16-a, datand din 1998) profesorul american nu mai evalueaza inflația ”acceptabila”.

În ultimele doua-trei decenii, școala de gândire monetarista a reusit sa impuna aprecierea ca o rata mai scazuta a inflației este intotdeauna preferabila uneia mai ridicat. Acest punct de vedere este bazat pe aprecierea ca, pe termen lung, creșterea economică nu este influentata de inflație (decat, cel mult, în sensul scăderii ei!), deci inflația nu aduce nimic bun.

1.2.2 Inflația, ca semnal al dezechilibrelor din economie

Inflația – ca și reversul ei, deflatia – apare atunci când cererea agregata nu se suprapune “perfect” ofertei. Prin aceasta prisma, se poate afirma, ca oriunde și oricand, inflația este semnul unui dezechilibru economic. Chiar și atunci când se cifreaza la niveluri benigne, este semnul unor tensiuni. când acestea sunt doar “contradictia care genereaza progresul” nu este nimic alarmant, si, de altfel, așa se explica acceptarea unei inflații moderate și predictibile.

Din acelasi motiv, de altfel, rigiditatea prețurilor – așa cum se practica în economiile planificat centralizate – sau inghetarea lor – ca solutie propusa uneori pentru atenuarea șocurilor tranzitiei – sunt deopotriva inacceptabile, intrucat trateaza simptomul dezechilibrelor și nu cauza lor.

Cu cat dezechilibrele din economie sunt mai mari, cu atat este de anticipat ca rata inflației va fi mai ridicata. De cele mai multe ori, “detonatorul” procesului inflaționist este deficitul public acoperit prin emisiune monetară. când creșterea prețurilor se cifreaza în palierul de “doua cifre” sau “trei cifre” anual se poate vorbi despre inflație galopanta. În partea inferioara a acestui spectru destul de larg regasim Italia anilor ’70, în partea superioara – numeroase tari ale Americii Latine, în anii ’70 și ’80, dar și Israelul, la inceputul anilor ’80. În zona inflației galopante s-au situat majoritatea tarilor în tranzitie la inceputul anilor ’90.

Tarile care se confrunta cu inflație galopanta au de la bun inceput dezechilibre în economie și continua sa acumuleze distorsiuni, ca urmare a semnalelor false transmise prin prețurile devenite prea fluide. Totusi economiile în cauza continua sa functioneze și sunt citate alte cazuri (precum Brazilia anilor ’80 sau Turcia anilor ’90) în care performanta economiilor respective a fost peste asteptari, în condiitiile date.

Când insa creșterea prețurilor depaseste zona a trei cifre anual, se ajunge la ceea ce se numeste hiperinflatie. În mod conventional, se apreciaza ca bariera este trecuta când creșterea lunara a prețurilor depaseste 50% (ceea ce inseamna o rata anualizata de 13000%). Efectele hiperinflatiei sunt cu adevarat devastatoare: prețurile își pierd complet efectul de semnalizare, productia este dezorganizata, populația își pierde increderea în moneda, se revine la forme primitive de schimb în natura.

În istorie sunt cunoscute putine cazuri de hiperinflatie, dar toate au avut efecte traumatizante. Cel mai des citat este cel al Germaniei în timpul Republicii de la Weimar. În perioada ianuarie 1922 – noiembrie 1923, prețurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub presiunea fugii de bani a populației, masa monetară în termeni reali a scazut de 30 de ori; salariile reale au inregistrat fluctuatii enorme – în medie de circa 33% , în plus sau în minus, de la o luna la alta.

Hiperinflatia a lasat urme de nesters în istoria ulterioara a Germaniei. Mai intai, a netezit calea accesului – democratic – la putere al nazistilor. Apoi, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a existat un suport public permanent și necondiționat pentru politica antiinflaționista promovata de Bundesbank.

Ungaria este singura țara care a cunoscut doua episoade ale hiperinflatiei la numai doua decenii distanta. Primul a durat 12 luni (În perioada martie 1923 – februarie 1924), interval în care prețurile au crescut de 44 ori, rata maxima lunara a inflației ajungand la 98%. Cel de-al doilea reprezinta un “record” absolut în perioada august 1945 – iulie 1946, prețurile au crescut de 3,81 x 1027 ori, cu o rata medie lunara de 19800%!

Episoade mai puțin virulente de hiperinflatie au fost inregistrate în Iugoslavia și Polonia, în 1989, precum și în tari desprinse din fosta Uniune Sovietica, în anii ’90. Cel mai recent caz este cel al Bulgariei, la inceputul anului 1997.

1.3 Forme de manifestare a inflației

1.3.1 Inflația prin cerere

Inflația prin cerere își are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piața bunurilor și serviciilor. Creșterea prețurilor se datoreaza creșterii cererii globale de bunuri și servicii, în raport de o oferta globala lipsita de elasticitate.

În acest cadru creșterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investitii sau pentru export) poate avea urmari diferite;

Daca oferta este perfect elastica, adica daca oferta poate fi majorata în prețuri constante, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercuteaza integral asupra volumului cantitatilor schimbate.

Daca oferta este perfect rigida, adica daca nu pot fi majorate cantitatile susceptibile de a fi puse pe piața, excesul de cerere se repercuteaza integral asupra prețurilor.

Creșterea cererii are de regula la baza o majorare a ofertei de moneda sau a creatiei de moneda datorata comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Cauze pot fi de asemeni: un excedent al balantei de plati sau efect al unei măsuri de politica bugetara, o creștere a alocatiilor într-un domeniu dat sau poate preveni dintr-un deficit conjunctural.

De asemeni modificarile utilizarii venitului național sau ale orientarilor patrimoniale ale populației pot duce la modificari în raportul intre economie și consum. Creșterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achizitia unor bunuri de folosinta indelungata, de exemplu, pot majora cererea de consum.

La rândul sau inelasticitatea ofertei poate fi accidentala, pe termen scurt sau mai indelungat.

Absenta sau insuficienta stocurilor poate crea o lipsa trecatoare pentru unele produse. Discrepanta apare atunci când reinnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, fie din lipsa de capacitate sau resurse în producție interna și mai ales prin insuficienta mijloacelor de plata externe.

De regula inflația prin cerere, inainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial avand, apoi, mecanisme de extindere specifice.

Cadrul de interventie a ofertei inelastice poate fi accidental, ca efect al unei productii agricole insuficiente din cauza condițiilor atmosferice.

Alteori tensiunile inflaționiste sunt determinate și de modificari sau reorientari ale structurii cererii.

De pilda orientarea cererii catre produse electronice moderne nu gaseste acoperire prin oferta limitata, fie de posibilitatea interna de producție, fie din insuficienta importului.

Dezechilibrele aparute în unele ramuri și sectoare se transmit prin canalele de transmisie specifice.

Relatiile interindustriale sunt o cale fireasca de transmitere a majorarilor de prețuri. Livrarile unor firme reprezentand aprovizionarea altora creeaza astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante și a conduce astfel la proprii creșteri de pret. Majorarea prețurilor la energie electrica va influenta diferit pretul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultura sau constructii – montaj.

2) Un alt mecanism de transmitere reprezinta creșterea cheltuielilor populației rezultata din creșterea veniturilor. Astfel sporește cererea și față de productia unor ramuri anterior echilibrate.

3) În sfarsit, efectul de contagiune privind creșterea veniturilor actioneaza deosebit de eficient. Solicitarile agentilor și titularilor de venit privind creșterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în sensul alinierii la creșterile de venit din alte ramuri, iar pe de alta parte, prin scăderile puterii lor de cumparare resimtita prin creșterile de prețuri deja intervenite.

Mecanismul generalizarii creșterilor de preț se manifesta prin insusi comportamentul agentilor și familiilor. Extinderea și cumularea acestor modalitati de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflaționist.

Fenomenele comportamentale speculative se desfasoara în legatura cu:

stocarile de marfuri în reteaua de desfacere în scopul de a profita de creșterile succesive de prețuri;

constituirea de depozite de catre cumparatori, urmarindu-se astfel prevenirea unor creșteri de prețuri dezavantajoase;

accelerarea vitezei de circulatie a banilor ca urmare a deprecierii lor.

Experienta istorica arata ca în evoluția procesului inflaționist actioneaza, pe termen lung factorii ce pot incetini creșterea prețurilor cum ar fi:

transferul de cerere și oferta în alte domenii sau alte ramuri;

majorari de producție rezultate din investitiile în capacitati noi infaptuite avantajos în perioada inflației;

afirmarea unor rigiditati structurale sau institutionale care sa limiteze tensiunile inflaționiste în unele compartimente.

Adesea asemenea factori sunt declansati de măsurile de prevenire sau de combatere a inflației care se iau în economia naționala.

Caracteristicile inflației prin cerere exprima astfel specificul experientelor ultimelor decenii în tarile dezvoltate.

Alte realitati istorice, europene, mai vechi și mai noi din tarile subdezvoltate din Africa sau America de Sud, confirma existenta unor forme mai severe ale inflației prin cerere, caracterizate în principal prin insuficiente mari ale ofertei de marfuri.

Desfasurate în vremuri de razboi, de secete majore și alte situatii catastrofale economice și sociale, aceste procese inflaționiste s-au derulat în condiții în care potentialul economiei pentru asigurarea consumului populației indeosebi, era grav afectat.

1.3.2 Inflația prin costuri

Inflația prin costuri este un fenomen social – economic relevat și analizat de teoreticieni în ultima jumatate de secol și este legata de capacitatea de presiune a unor grupuri sociale. Ea are la origine vointa unui grup social de a modifica profitul sau repartitia venitului național.

Inflația prin costuri este cauza unor evidente procese inflaționiste, iar creșterile costului vietii provoaca la rândul lor noi revendicari privind creșterile de salarii.

Inflația prin costuri este specifica tarilor aflate în creștere economică. Ea este cauza specifica inflației.

Premizele mecanismului inflației prin costuri:

Creșterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii, deoarece are ca efect creșteri importante de productivitate în unele sectoare și ramuri (pana la 10-15%) în timp ce în sectoarele tertiare se apropie de zero.

Transferul în cadrul fiecarei societati al avantajelor progresului se poate face prin doua modalitati:

prin scăderea prețurilor, salariile ramanand constante. În acest caz scăderea prețurilor poate avea un efect deprimant, caci ea nu poate stimula productia și poate provoca șomaj;

prin creșterea veniturilor și salariilor în functie de creșterile de productivitate, prețurile ramanand pe cat posibil, stabile.

De fapt societatea prefera primordial solutia creșterii salariale și aici apar unele distorsiuni.

În realitate pretind majorari și cei care nu obțin creșteri de productivitate în activitatea lor.

În consecinta, în multe sectoare creșterile remunerarii vor avea ca efect creșterea costurilor bunurilor și serviciilor pe care le produc.

Revendicarile justificate ale salariatilor din sectoare cu o puternica creștere a productivitatii muncii sunt imbratisate și de cei care nu realizeaza asemenea modificari calitative, și astfel creșterea aliniata a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depasi de fapt creșterea agregata a productivitatii muncii. Astfel se explica în general inflația prin costuri.

Mecanismul inflației prin costuri

Inflația prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piața factorilor de producție.

Salariul, ca principal factor al pretului de cost, creeaza, prin creșterea sa, premiza declansarii creșterii prețurilor.

În esenta se apreciaza ca mecanismul este impulsionat de pozitia sindicatelor care sprijina pe salariati în revendicarile lor și se ajunge astfel la o creștere a costurilor unitare transferate de firme asupra prețurilor lor.

Mecanismul efectiv de considerare a aportului în munca și a remunerarii salariatilor se repercuteaza defectuos asupra dinamicii prețurilor.

Posibilitatile normale de creștere a salariilor sunt axate pe creșterea productivitatii muncii. Câstigul obținut din creșterea productivitatii muncii este justificat sa fie distribuit factorilor de producție salariati și patroni.

Dar în timp ce creșterile reale de productivitate sunt diferite și variate în întreprinderi și ramuri, cererile de majorare a salariilor tind spre o “aliniere”. Astfel majorarile prin aliniere duc, în final, la o realitate negativa prin efectul sau; creșterea de ansamblu a salariilor depaseste creșterea medie a productivitatii.

La rândul sau creșterea de prețuri va fi proportionala cu diferenta intre procesul de creștere a productivitatii și procentul de creștere a salariilor. De exemplu, daca productivitatea crește cu 3% și salariile cu 8%, atunci creșterea de prețuri va fi de 5%.

Inflația prin venituri este determinata nu numai de salarii, dar și de profit.

În desfasurarea ciclului inflaționist trebuie sa se tina seama de faptul ca, în timp ce prețurile tuturor marfurilor cresc în mod liber, salariile se modifica numai dupa ce factorii interesati (patroni sau guvernul) considera ca sunt motivatii bine justificate, iar noile niveluri de salarii sunt negociabile. Atata timp cat în cursul inflației declansate salariul rămâne în urma celorlalte marfuri, patronul rămâne cu un câstig suplimentar decurgand din aceasta situatie.

Tinand seama ca profitul ca și salariile sunt componente ale structurii de pret, participarea în preț devine într-o ipostaza demonstrativa 10% salarii și 10% profit, față de 12% și 8%, anterior.

Comparatie intre inflația prin cerere și cea prin costuri

Cele doua tipuri de inflație au în desfasurarea lor deosebiri.

Astfel, în timp ce inflația prin cerere vine din afara (out put) datorita unui aflux monetar, inflația prin costuri apare pe piața factorilor de producție insisi și influenteaza creșterea masei monetare prin efectul sau.

Diferite ca origini, cele doua tipuri de inflație sunt de fapt independente și se sprijina în evoluție insotindu-se una pe alta și deci actionand impreuna.

Astfel o inflație prin costuri poate antrena o inflație prin cerere, deoarece implica cu necesitate o creștere a prețurilor și în cosecinta angreneaza revendicari sociale pentru majorarea veniturilor nominale și implicit duce la accelerarea și generalizarea inflației.

1.3.3 Inflația importată

În epoca contemporana relatiile intre tari sunt ample și multilaterale, astfel ca fiecare economie este influentata mai mult sau mai puțin de fluxurile internaționale de valori și de toate caracteristicile pe care acestea le au și le aduc pe piețele naționale.

Astfel o prima cale de patrundere a influentelor externe sunt importurile de produse, în general, și de materii prime, în special.

Fiecare țara poate primi stimulii inflaționisti din exterior în functie de măsura în care economia lor se bazeaza pe importul de materii prime și produse de completare din exterior.

Sub presiunea prețurilor de import, costurile de producție cresc exercitand asupra economiei naționale influente negative diferentiat, în functie de utilizare.

Este cunoscut ca produsele petroliere au avut un impact deosebit în economia tarilor dezvoltate reactionand și intensificând procese inflaționiste majore.

Este de subliniat ca ultimele doua decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în incercarea lor de a asigura o evoluție pozitiva, în favoarea prețurilor materiilor prime și de a obține astfel o parte tot mai ridicata, pe aceasta cale, din rezultatele creșterii economice mondiale.

Variatia cursurilor de schimb si, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o alta cale de influentare a procesului inflaționist.

Ultimele decenii se caracterizeaza prin continua depreciere monetară în ritmuri mai inalte a marii majoritati a valutelor. Deprecierea monetară reflectata în termenii cursului valutar inseamna continua “scumpire” a importurilor și “ieftinirea” pentru straini a marfurilor naționale exportate.

Valoarea relativa a diferitelor valute și mai ales evoluția neconcordanta cu celelalte a constituit una din din caile de transfer a creșterilor de productivitate pe plan internațional.

Astfel inflația prin import a devenit un mecanism prin care se desfasoara în cadrul internațional lupta pentru impartirea rezultatelor creșterii economice diferentiate și deci inegale de la o țara la alta.

Fluxurile de capital cu propriile lor determinante, care vin adesea în neconcordanta cu factorii functie de care decurge circulatia monetară. Aparute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelereaza deprecierea, se cumuleaza și intensifica astfel procesul inflaționist.

1.3.4 Inflația structurală

Inflația structurala este determinata primordial de disparitia mecanismelor obiective și exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul-aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sanctiuni cu efecte negative nu mai actioneaza.

Subiectivismul în politica economică actioneaza pe deplin. Si astfel inflația structurala are drept resorturi principale o vointa sociala, materializata printr-o anumita politica economică sau sociala.

Evident aceste politici au drept scop imbunatatiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri mostenite.

Inflația structurala este considerata ca prezenta în numeroase tari ca expresie a faptului ca acestea au ales calea unei dezvoltari accelerate, a unei creșteri economice rapide implicând o mobilizare intensiva a factorilor de producție.

Creșterea creeaza prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacitati de producție cu noi tehnologii, aparitia unor ramuri cu rol conducator în economie și declinul unor sectoare și ramuri depasite.

În majoritatea lor, aceste creșteri impuse nu au pregatiri necesare, nu au fost realizate economii prealabile și deci nu exista fonduri de finantare. Recurgerea la credit intern sau, mai grav, la finantarea bugetara implica distribuirea de venituri fără contrapartida imediata și duce la multiplicarea cererii. Deci inflația este implicita. Creșterea prețurilor și uneori economiile fortate sunt singurele modalitati de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.

Primordial promovarea creșterii economice prin aceste metode de finantare conduce la un aflux monetar în economie și creeaza premizele unui proces inflaționist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.

Pe de alta parte, creșterea este, totodata, o sursa de riscuri crescande și de mutatii accelerate care sunt impuse societatii.

Sarcinile fiscale și sociale, fie ca se reflecta direct în costuri, fie ca suscita noi revendicari de la categoriile supuse presiunilor inflaționiste, carora le afecteaza veniturile, duce la accentuarea procesului inflaționist prin procese de tipul inflației prin venituri.

Sub un alt aspect, inflația structurala este expresie a faptului ca în epoca actuala toate corelatiile, inclusiv ajustarile necesare în plan macroeconomic se realizeaza la nivelul lor superior.

Într-o economie liberă, jocul relativ al prețurilor ar trebui sa permita transmiterea informatiilor cu privire la cerere și sa orienteze pe producatori în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scădere a prețurilor, într-o economie cu producție agricolă, indeosebi, conduce la o puternica rezistență a celor afectati, în cazul acesta o masă importanta. De aici politica de sustinere a prețurilor pentru produsele excedentare (și, implicit, creșterea mult mai accentuata a prețurilor bunurilor mai deficitare).

Se considera ca acest fapt se produce într-o economie în care piața ar cere reducerea prețurilor produselor agricole cu 5% și creșterea prețurilor la produsele industriale cu 5%. Daca se adopta o politica de sustinere, evoluția prețurilor pe cele doua categorii în loc sa se compenseze, respectiv sa se anuleze (-5%, +5%), asigurand astfel mentinerea nivelului general al prețurilor, va conduce la o creștere medie a prețurilor de 5% (În cadrul aceleiasi diferente de 10% intre categorii în cadrul careia insa, prima categorie se pastreaza cu un preț neschimbat, deci cu creștere 0%, iar cea de-a doua rămâne la distanta necesara de 10%).

Astfel politica de sustinere a unor sectoare este în fapt generatoarea unei inflații continue.

Ajustarea la nivel major este tipica și la transferurile specifice ale creșterilor de productivitate a muncii.

O alta cauza a inflației structurale rezida din rigiditatea economiei care apare în momentele de creștere economică atunci când se tinde spre o deplina utilizare a fortei de munca. Situatiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenta consta în faptul ca în condițiile perioadei în care se tinde spre angajarea totala a fortelor de producție, a fortei de munca primordial, apare o zona de costuri crescande – efect al unor astfel de rigiditati.

Pentru a lamuri concret intelesul actiunii acestui factor trebuie sa precizam ca se considera rigiditate tot ceea ce se opune adaptabilitatii aparatului productiv la modificarile cererii.

Asemenea rigiditati se pot ivi în legatura cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacitati sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigiditati provin din inadaptabilitatea fortei de munca din asemenea motive cum sunt:

atasamentul sentimental la o profesie, localitate, zona;

insuficienta institutiilor de formare și reciclare;

absenta unor rezerve de locuinte libere care limiteaza migratia fortei de munca;

o excesiva specializare a fortei de munca;

obstacolele existente în formarea și autoprotectia unor profesionisti care determina un efectiv numerus clausus.

Depasirea acestor rigiditati cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.

Astfel actiunile indreptate spre evitarea și limitarea șomajului impinge economia spre tensiuni inflaționiste.

1.3.5 Inflația prin monedă

Prima incercare de conceptualizare a procesului de miscare a prețurilor în condițiile economiei de piață o reprezinta teoria cantitativa a banilor. Marele monetarist Irving Fisher, unul dintre fondatorii teoriei cantitative a banilor nu s-a rezumat doar la sinteza parerilor anterioare ci s-a remarcat și prin luarea în considerare a vitezei de circulatie a monedei și prin incrcarile de cuantificare a unor factori monetari pe care ii concepe în mod evoluțiv.

Fisher porneste de la existenta unui raport pozitiv direct proportional intre cantitatea de moneda existenta în circulatie și nivelul prețurilor. Aceste relatii poarta denumirea de ecuatii ale schimbului și sunt de genul:

M x V = P x T

unde:

M – masa monetară în circulatie;

V – viteza de circulatie a banilor;

P – nivelul general al prețurilor;

T – volumul tranzactiilor ce urmeaza a fi asigurate.

Volumul global al tranzactiilor T este fixat de sectorul real, V este un parametru care depinde de obiceiurile de plata ale colectivitatii luate în considerare și care poate fi considerat fix la un moment dat. Astfel, orice modificare în cantitatea de moneda influenteaza direct asupra nivelului general al prețurilor. Deci cantitatea de moneda din circulatie se poate afla prin raportarea volumului bunurilor cumparate potentate cu nivelul prețurilor la viteza de circulatie a monedei:

M = (P x T) / V

Suntem confruntati cu analiza dihotomica: prețurile relative sunt determinate de sectorul monetar. Ecuatia lui Fisher a devenit expresia teoriei cantitative a banilor atunci când elementele ei monetare M și V au devenit privilegiile în relatiile de schimb. În aceste condiții, variatia prețurilor este pusa pe seama dinamicii cantitatii de moneda existenta în circulatie. Teoria cantitativa a bunurilor prin abordarea lui Van Wieser – factorul predominant nu mai este masa monetară totala, ci acele sume banesti care sunt considerate de catre detinatorii lor ca venituri ce pot deveni cheltuieli în perioada data, ecuatia luand forma:

R = P x Q

unde: R – venitul total în bani;

Q – cantitatea de produse;

P – preț mediu.

Prin inlocuirea lui M cu R, ecuatia schimburilor cuprinde un element uman, un “comportament”.

Keynes are o ecuatie proprie, numita și ecuatia de la Cambridge:

n = y(k + k’r)

unde:

n – volumul insumat al monedelor în numerar și al celei scripturale;

y – nivelul prețurilor, respectiv indicele costului vietii;

k – cererea publica de incasari în moneda lichida;

k’ – moneda scripturala în unitatea de consum;

r – rata rezervei monetare.

Odata ce folosirea mainii de lucru a ajuns sa fie deplina, orice incercare a mari în continuare investitiile va declansa o adevarata tentativa de creștere autentica a prețurilor curente, adica ne vom afla într-o situatie de inflație autentica.

Un alt model al economiei schimbului mai sintetic, dar care reprezinta o forma evoluata a acestuia, a fost redus de prof. Kiritescu la relatiile:

m x v + m’ x v’ = p x t ,

unde se face distinctia intre banii aflati în circulatie (m) și depunerile (m’), fiecare componenta a masei monetare globale avand o viteza de circulatie proprie (v respectiv v’).

Semnificatia cea mai simpla consta în afirmatia ca orice creștere a cantitatii de bani superioara producției superioare se va traduce (pentru o viteza de circulatie a banilor constanta), printr-o ajustare în sensul majorarii ansamblului prețurilor, astfel incat valoarea globala a schimburilor sa fie egala cu cea a noii cantitati aflate în circulatie. Pe termen scurt sau în cazul unui aparat de producție care nu poate sa raspunda la amplificarea cererii, variatia prețurilor va fi proportionala cu fluctuatia masei monetare. Aceasta conceptie se bazeaza pe doua postulate strans legate intre ele:

Primul postulat consta în aceea ca, ipotetic ecuatia poate fi descompusa în doua universuri distincte: universul economiei reale relative a marfurilor și veniturilor diferitelor categorii de agenti, și universul fenomenelor monetare. Potrivit acestei analize “dihotomice”, banii nu sunt decat un “val” ce acopera universul economiei reale care functioneaza ca și când banii nu ar exista: este ideea neutralitatii banilor.

Al doilea postulat consta în aceea ca oferta și cererea de bani depind de factori distincti, ba chiar nu exista o veritabila cerere de bani ca atare, acestia nefiind solicitati decat pentru a fi imediat transformati în cerere de bani sau servicii “reale”. Pentru a atribui banilor rolul lor propriu și determinant în formarea prețurilor, nominale, suntem constransi sa consideram ca exista o oferta de bani care este functie fie de unele evenimente aleatoare, fie de politica urmată de autoritatile monetare. Analiza strict “dihotomica” a fost repusa în discutie prin recunoasterea ca banii pot face obiectul unei cereri specifice.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial abordarea monetară va cunoaste o noua dezvoltare, în special prin lucrarile lui Don Patinkin și mai ales ale lui Milton Friedman. Acesta din urma a determinat cererea de bani cu ajutorul functiei:

Md/P = f(Y, W, RM, RB, RE, Gp, u)

unde:

Md – cererea de moneda;

P – nivelul general al prețurilor;

Y – “venitul permanent”, adica venitul anticipat, calculat ca o medie ponderata a veniturilor reale actuale și trecute;

W – raportul dintre venitul capitalului nonuman și venitul capitalului uman;

RM, RB, RE – ratele de rândamente nominale anticipate ale actiunilor;

Gp – rata de inflație anticipata;

u – o variabila reprezentand toti ceilalti factori care ar putea reflecta cererile indivuale de bani.

Deși Milton Friedman scoate în prim plan elementele determinate ale cererii de bani, ceea ce echivaleaza cu o abandonare a analizei “dihotomice” strict simplista, el afirma totusi ca “inflatia este intotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar” de care se face raspunzator politica statului. Pentru Friedman, într-adevar emisiunea monetară pune în evidenta anumite decizii sau un control al guvernelor. Supus permanent presiunilor diferitilor agenti economici sau ale sistemului bancar, statul trebuie sa cheltuiasca mai mult fără sa mareasca obligatiile fiscale sau sa valideze creantele private spre a sustine activitatea economică sau a ajuta anumite categorii sociale. Friedman sustine ca miscarea prețurilor și evoluția venitului banesc nominal sunt provocate prin variatiile ofertei de moneda. El a introdus notiunea de “putere de cumparare” a monedei, care provine, nu intotdeauna din compararea intre marimile disponibile curente și cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro – banesti.

Dupa Friedman controlul masei monetare realizeaza reglarea fenomenelor economice ce decurg din activitati economice. Emisiunea monetară permite sa se creeze un “impozit de inflație”, incasarile statului crescând în măsura în care transele de impozit pe venit nu se ajusteaza în mod mecanic la inflație, iar bilanturile întreprinderilor nu sunt reevaluate.

Dupa opinia lui Milton Friedman, pe termen scurt emisiunea monetară excesiva duce la un surplus de cerere, care va atrage dupa sine o creștere a producției ce poate antrena o relansare a activitatii economice, dar inflația va duce destul de repede la scăderea puterii de cumparare a veniturilor și a banilor, ceea ce va descuraja orice noua dezvoltare a activitatii economice. Asadar, pe termen lung masa monetară are un efect asupra prețurilor și nu și asupra produsului real.

Pentru unii monetaristi se poate tinde catre o “rata de echilibru” a inflației, care este atinsa atunci când rata efectiva a inflației este egala cu rata de creștere a masei monetare.

1.4 Reflectarea modurilor de manifestare a inflației prin indicatori statistici

Principalele moduri de manifestare a proceselor inflaționiste sunt reflectate în indicatori statistici specifici, avandu-se în vedere urmatoarele aspecte:

În perioada de inflație, moneda naționala își pierde treptat valoarea în comparatie cu monedele altor tari. Urmarirea sistematica a cursurilor reale de schimb, care se formeaza dupa criterii ce decurg din jocul liber al cererii și ofertei pe piețele monetare externe, devine o modalitate esentiala de studiere și cuantificare a influentelor.

Simptome semnificative în aparitia și intensificarea inflației în economia de piață sunt considerate cronicizarea și creșterea alarmanta a deficitului bugetar. Situatia se datoreaza reducerii ponderii impozitelor și taxelor în veniturile bugetare, acoperirea cheltuielilor bugetare realizandu-se în proportii tot mai mari pe seama cantitatii suplimentare de moneda.

Devansarea creșterii economice, reflectata de indicele agregatelor macroeconomice, ce se situeaza sub indicele masei monetare aflate în circulatie. În tarile cu economie de piață dezvoltata se calculeaza coeficientul de devansare a creșterii economiei reale de catre cea a masei monetare, rezultatele fiind date publicitatii.

Scăderea veniturilor reale (a puterii de cumparare) ale populației este un simptom elocvent al influentei nocive. În planul urmaririi statistice a influentei nocive, simptomul mentionat poate fi evidentiat prin intermediul indicelui veniturilor reale, cat și indirect, prin studiul evoluției structurii cheltuielilor de consum ale populației.

Accelerarea vitezei de circulatie a banilor este considerata de asemenea, simptom al aparitiei și intensificarii inflației. Agentii economici și chiar populația cauta sa scape de valorile lichide, pentru a nu fi supuse consecinteloe negative ale devalorizarii.

Viteza de circulatie a banilor se determina cu relația:

VB = I/S

În care:

VB – viteza de circulatie a banilor;

I – suma totala incasata într-un interval de timp dat;

S – soldul mediu de numerar aflat în circulatie, în intervalul respectiv de timp;

Deoarece, una din cauzele accelerarii vitezei de circulatie a banilor o constituie reducerea puterii de cumparare a acestora, în sistemul indicatorilor statistici de urmarire și cuantificare a inflației, este firesc sa fie inclus și indicele puterii de cumparare a monedei naționale și care reprezinta inversul indicelui de prețuri:

IM = 1/Ip

Rezulta ca prin creșterea indicelui prețurilor și tarifelor scade puterea de cumparare a monedei.

O alta metoda de calcul a vitezei banilor este cu expresia:

VB = PNN/M

În care:

PNN – produs național net nominal;

M – masa monetară.

Prin aceasta expresie, se tinde spre calculul vitezei de rotatie a ansamblului mijloacelor de plata.

Sentimentul de nesiguranta și de accentuare a riscului investitorului, generalizat în opinia publica constituie un semn al neincrederii în moneda naționala și simptom de natura psiho-sociala a aparitiei inflației. când asemenea efect capata caracter de masa, inflația devine galopanta, fapt pentru care sunt necesare noi cercetari statistice pe plan social privind modul de percepere a inflației. Se porneste de la ideea ca, atitudinea oamenilor este influentata de credibilitatea lor față de politica economică la nivel guvernamental, deci aspecte psiho – sociale ce influenteaza comportamentul agentilor economici.

Creșterea generalizata a prețurilor și tarifelor reprezinta principalul mod de manifestare a inflației. Prin intermediul indicelui de preț este greu de stabilit în prezent, daca nu chiar imposibil, cat din aceasta inflație este necesara pentru a avea loc o creștere economică și cat este de nociva. Ca atare s-a impus determinarea indicelui prețurilor de consum ca modalitate principala de urmarire statistica a intensitatii inflației, în paralel cu alti indicatori de genul celor mentionati mai sus.

În prezent se manifesta tendinta de omogenizare a metodologiilor naționale, de cuantificare a intensitatii inflației, de urmarire a evoluției prețurilor și tarifelor, ceea ce conduce la comparabilitatea indicilor de pret. În acelasi timp se pot caracteriza mai corect efectele schimburilor economice internaționale asupra functionarii sistemelor monetare naționale.

Capitolul 2: Consecinte economice și sociale ale inflației

2.1 Efectele inflației

2.1.1 Inflație anticipată, inflație neanticipată

Intensitatea cu care se produc efectele maligne ale inflației este diferita de la o țara la alta, în functie de gradul de dezvoltare, de maturitatea piețelor și chiar de experienta publicului în a se proteja. Este insa cert ca, pe măsura creșterii ratei inflației, în zona galopanta sau urcând catre hiperinflatie, efectele sunt mai dramatice.

Inflația neanticipata are efecte mai eratice și mai arbitrare decat cea dintai, avantajand de regula pe debitori în dauna creditorilor. În cele mai multe cazuri insa anticipatiile inflaționiste tind sa erodeze, prin ele insele, stabilitatea viitoare a prețurilor. Astfel, sunt create mecanisme de indexare a prețurilor și a salariilor – care alimenteaza automat inflația. În plus, se nasc incertitudini privind inflația viitoare, care inhiba atat inclinatia spre economisire, cat și investitiile și tind sa conduca la rate ale dobânzilor mai ridicate.

2.1.2 Efecte asupra populației

Inflația produce o redistribuire arbitrara a veniturilor și bogatiei. Categoriile sociale cele mai dezavantajate sunt, în general, cele ce inregistreaza venituri fixe (bursierii, pensionarii, functionarii publici). Intrucatva, salariatii sunt mai bine protejati, prin mecanismul indexarilor și datorita presiunilor exercitate de sindicate. Cei mai avantajati sunt cei bogati, care de regula, câstiga mai mult într-un mediu inflaționist și își pot proteja mai bine acumularile prin plasamente profitabile. De aceea, se poate spune ca inflația conduce la o polarizare a societatii, generatoare de tensiuni sociale. Ca urmare, cea mai eficace protecție sociala este asigurata – oricat ar parea de ciudat – de politicile antiinflaționiste – atat de puțin agreate de guverne, în special cele declarate de stanga.

Pierderea valorii de cumparare a banilor se transforma într-o “taxa asupra detinerii de bani” incasata de guvern, via autoritatea monetară, taxa care este cu atat mai ridicata cu cat inflația este mai inalta. Evident, populația adopta măsuri de autoaparare, prin modificari comportamentale semnificative: scade interesul pentru economisire, o data cu increderea în moneda. Cetatenii cumpara marfuri de care nu au nevoie – ceea ce amplifica dezechilibrul intre cerere și oferta – și au tendinta de a pastra cat mai puțin banii, ceea ce marește viteza de circultaie a acestora. Ambele fenomene au un puternic efect inflaționist, care se suprapune condițiilor initiale care au declansat inflația. Prin acest mecanism, inflația se autoalimenteaza.

Acelasi efect il produce și orice mecanism de indexare a veniturilor în evoluția prețurilor. Aceste mecanisme au aparut sub presiunea sindicatelor, pentru a proteja salariatii impotriva efectelor nefaste ale inflației. În realitate, indexarea veniturilor nu permite restabilirea echilibrului intre cerere și oferta și alimenteaza anticipatiile inflaționiste. Cu cat indexarea este mai prompta în timp și mai acoperitoare, cu atat intarzie mai mult dezinflatia și se prelungeste suferinta. De asemenea, indexarea în functie de inflația trecuta este mult mai pernicioasa decat aceea în functie de inflația anticipata, intrucat cea dintai incorporeaza mecanismul de perpetuare indefinita a creșterii prețurilor. Singura solutie acceptabila economic – chiar daca mai puțin agreabila “electoral” – este ca protectia sociala sa fie precis direcționata, spre cele mai defavorizate categorii sociale, fără indexari automate a veniturilor.

2.1.3 Efecte asupra întreprinderilor

Inflația distorsioneaza cel mai important mecansim de semnalizare din economia de piață: prețurile. Deciziile investitionale sunt astfel inhibate, ceea ce antreneaza scăderea producției si, în final, poate induce o recesiune de proportii.

Mai mult decat atat. Întreprinderile inceteaza a mai fi preocupate de eficienta utilizarii resurselor, managerii dedicandu-si timpul, într-o mult mai mare măsura, protecției valorii reale a activelor impotriva eroziunii inflaționiste. Daca se intampla cumva ca ratele dobânzilor sa nu tina pasul cu creșterea prețurilor, cele mai mari profituri sunt obținute de intreprinzatorii care cumpara cantitati foarte mari de marfuri, pe care le prelucreaza mai tarziu sau doar le vand ca atare dupa cateva luni. Asadar, un comportament antieconomic este incurajat de mecanismul viciat al prețurilor.

Efectul asupra situatiei întreprinderilor este mai sever daca inflația nu a fost anticipata și daca ea este asimetrica (atunci când unele prețuri cresc mai mult decat altele). Daca insa este anticipata și este și relativ simetrica, efectul ei de eroziune a activelor și a veniturilor se diminueaza sensibil.

2.1.4 Efecte asupra economiei în ansamblu

Când inflația crește, sa spunem, de la 3 la 5% anual, impactul imediat pare excelent: productia este stimulata de creșterea cererii și nu mai tine seama de faptul ca unele produse devin necompetitive pe piața externa, ca unele industrii sunt – fundamental, poate – ineficiente; rata șomajului scade, iar veniturile statului cresc mai repede decat cheltuielile, reducând deficitul public fără efort. Iar pentru asta nu a fost nevoie “decat” de o creștere a ratei inflației, de la 3 la 5% anual. Nimic ingrijorator până aici.

Pentru mentinerea aceluiasi efect în anul urmator, inflația trebuie sa creasca insa la 8%. Mai multe produse devin necompetitive, mai multe industrii – ineficiente. De aici incolo, degringolada se accelereaza , 8% anual este drogul suficient pentru numai 9 luni, dupa care este nevoie de 14%, care nu mai ajunge decat pentru 6 luni…

Si trebuie sa inceapa cura de dezintoxicare a intregului sistem. Aceasta implica restructurarea industriilor ineficiente, dar și a cheltuielilor bugetare. Costul este creșterea ratei șomajului și scăderea producției. Veniturile guvernamentale scad, deci deficitul crește, fiind necesara o ajustare suplimentara a consumului, deci o noua contractie a cererii agregate.

Este posibil ca autoritatile sa adopte unele măsuri pentru limitarea procesului inflaționist inainte ca aceasta sa ajunga în palierul de “trei cifre” anual. Este insa de subliniat ca, în cazul în care fenomenul inflaționist este de durata, populația și agentii economici incep sa invete a se proteja impotriva modificarii prețurilor. Ratele dobânzilor cresc, anticipatiile cu privire la inflația viitoare sunt negociate atat în nivelul salariilor, cat și al prețurilor produselor lansate în fabricatie, astfel incat inflația tinde sa devina simetrica. Evident, redistribuirea arbitrara a bogatiei și a veniturilor se atenueaza, dar în acest caz inflația nu mai are practic nici un efect asupra echilibrelor din economie: rămâne doar o servitute în plus, o povara mai degraba sacaitoare decat primejdioasa. În asemenea situatii, costul dezinflatiei este ridicat, intrucat demontarea anticipatiilor inflaționiste se realizeaza mai greu și cu un cost social important.

Deci, altfel spus, inflația nu are nici un efect favorabil de durata nici la nivelul economiei. Ea antreneaza dezeconomisirea, demonetizarea și în final, recesiunea economică de durata.

2.2 Inflația și șomajul

2.2.1 Șomajul – definiție, trăsături

Două din cele mai importante probleme ale oricarei națiuni – inflația și șomajul – necesita o atentie deosebita. Cu atat mai mult cu cat, la nivelul deciziei trebuie sa se opteze, în situatii de criza sau recesiune, intre șomaj sau inflație.

Cu alte cuvinte, nu se poate, în nici un caz, sa se actioneze prin politica de macrostabilizare asupra ambelor, cei care decid în politica trebuind sa cantareasca, de exemplu, cat mai exact posibil, costurile unui șomaj ridicat – evident temporar – contra unei reduceri a ratei inflației (si invers).

În definirea corecta a unei persoane aflata în situatia de șomaj intervin trei elemente, esentiale, lipsa lor sau a unora din ele scotand persoana respectiva din categoria propriu-zisa de somer:

a) a cautat activ (si sistematic) de lucru în ultimele 4 saptamani, dupa trimiterea în șomaj;

b) asteapta sa fie rechemat la slujba de unde a fost disponibilizat;

c) asteapta sa gaseasca o noua slujba în urmatoarele patru saptamani.

Condiția prima, de altfel cea mai importanta, urmarește sa asigure clarificarea faptului ca persoana este în mod activ interesata în a-si cauta și gasi o slujba și nu doar sa-si exprime un anumit interes (sau numai sa se planga ca nu gaseste o slujba).

În definirea moderna, șomajul apare a fi de 3 categorii:

un șomaj frictional, reprezentand șomajul celor aflati intre doua slujbe (aspectele b și c din definirea șomajului);

șomaj structural care este șomajul dintr-o economie aflata la nivelul de ocupare deplina a fortei de munca (full-employment) și corespunde de fapt ratei naturale a șomajului;

somajul ciclic care se constituie din șomajul suplimentar, suprapus celui structural și care apare când nivelul producției se afla sub cel de full-employment.

Structura șomajului are de obicei doua componente majore:

cei care intra și ies în si, respectiv, din șomaj aproape lunar, multi dintre ei fiind în situatia de șomaj o perioada scurta de timp;

cei care se afla în șomaj de o perioada (mai) lunga de timp.

Motivele sau cauzele intrarii în șomaj sunt grupate în patru categorii tip:

noii veniti pe piața muncii, deci cei ce cauta de lucru pentru prima oara;

plecarea dintr-o slujba pentru a obține o alta, timp în care individul în cauza este inregistrat în statistici ca somer;

inchiderea temporara a unor locuri de munca, persoanele respective putand reveni acolo, dupa ce firma respectiva se reface; în cele mai multe astfel de cazuri angajatul poate fi rechemat, chiar daca firma în cauza inca n-a revenit la o activitate în parametrii normali; practica din mai multe tari occidentale arata ca 75% din angajatii concediati temporar din motive de reducere a activitatii revin la slujbele lor initiale;

pierderea completa a slujbei prin concediere sau inchiderea definitiva a firmei (somajul nevoluntar).

Cercetarile occidentale asupra șomajului s-au concentrat în special asupra fluxului de intrari – iesiri din șomaj.

Unul din rezultatele interesante ale acestor cercetari este ca firmele continua sa angajeze (reangajeze) chiar când exista o rata (naționala) inalta a șomajului, oamenii putand gasi și într-o asemenea situatie slujbe sau dorind (somaj voluntar) sa paraseasca slujba veche pentru a cauta și a gasi o alta noua. De aceea s-a dovedit a fi foarte importanta durata șomajului, adica acea perioada în care persoana în cauza rămâne în mod constant în șomaj.

Importanta analizei duratei șomajului este determinata de faptul ca ea indica tocmai dimensiunea fluxului de intrari/iesiri în șomaj, flux care poate fi diferit ca marime, la aceeasi rata generala a șomajului.

Un rezultat-surpriza am putea spune, al acestor cercetari este – ca în aproape jumatate din cazurile de iesiri din șomaj avem de-a face cu iesirea completa din forta de munca și nu cu o eventuala angajare într-o noua slujba.

Trebuie sa subliniem insa unfapt care poate crea confuzii, deoarece chiar expresia “iesirea din șomaj” sau “iesirea din forta de munca” este oarecum ambigua. Inregistrata ca somer în acceptiunea definiției occidentale, mai ales americane este deci persoana ce a cautat activ de lucru patru saptamani. A fi în “afara fortei de munca” inseamna a renunta sa mai cauti activ de lucru o perioada mai lunga de timp. În realitate, oamenii “se misca” ușor dintr-o situatie în alta.

2.2.2 Rata naturală a șomajului

Rata naturală a șomajului reprezinta, așa cum am aratat deja, șomajul într-o economie aflata la nivelul de ocupare deplina (full-employment) sau altfel spus rata șomajului structural.

Fiind o rata de echilibru, reiese ca fluxurile amintite de intrari/iesiri în și din șomaj, se echilibreaza reciproc, iar, în plus, asteptarile firmelor și angajatilor asupra comportamentului salariilor și prețurilor sunt corecte.

Determinarea ei are doua componente majore: durata și frecventa (somajului).

În ceea ce priveste durata, ea depinde de mai multi factori:

a) organizarea pieței muncii, care presupune printre altele, existenta unei retele de agentii de plasare a fortei de munca, agentii și servicii speciale destinate tinerilor;

b) structura demografica a fortei de munca;

c) abilitatea și dorinta unui somer de a cauta și gasi o slujba mai buna;

d) tipurile de slujbe disponibile.

Frecventa șomajului reprezinta numarul de perioade de șomaj în care se afla o persoana, fiind determinata și ea de doua cauze principale:

a) variabilitatea cererii de munca intre diferite firme în economie; cu cat este mai mare aceasta variabilitate a cererii de munca, cu atat mai mare este rata șomajului;

b) rata intrarii de noi veniti pe piața muncii; cu cat aceste intrari sunt mai rapide și mai ample, deci cu cat este mai rapida rata de creștere a fortei de munca, cu atat este mai mare rata naturală a șomajului.

2.2.2.1 Estimarea ratei naturale a șomajului

Se poate considera ca rata naturală a șomajului este media ponderata a ratelor naturale ale șomajului, ale diferitelor subgrupe ale fortei de munca. Estimarea concreta a ei a suferit insa modificari în timp: în anii ’60 a fost considerata a fi 4%, pentru ca ulterior sa fie acceptata o rata de 5-6%, iar dupa anii ’80 chiar 7%. Este clar ca s-a produs o creștere a nivelului ratei naturale a șomajului. Evident, se pune intrebarea, de ce? Analizele facute au demonstrat ca a pune o astfel de creștere pe seama modificarilor demografice ale fortei de munca, nu este corect, caci aceste modificari ar fi putut determina doar o creștere de 1% în rata șomajului intre 1970-1990, și totusi rata naturală a șomajului a crescut cu 2-3%. O explicatie data de James Tobin a fost ca în perioadele mai lungi de timp cu un nivel ridicat al soamjului, rata naturală crește și ea, devenind astfel practic imposibil ca ea sa revina, dupa “disparitia” perioadei de recesiune, la nivelul initial. Pe la mijlocul anilor ’80, teoria eficientei salariului (efficiency wage theory) care are ca argument principal faptul ca multe firme platesc peste salariul de “echilibru” de pe piața, pentru a obține loialitatea sau/si stimularea muncii angajatilor, determina, datorita unui salariu real mare, ca tendintele de aparitie a șomajului sa se intareasca.

2.2.3 Costul șomajului și “Legea lui Okun”

Costul șomajului este evident: printr-un șomaj ridicat intreaga societate pierde!

Mai mult decat atat, nu este vorba doar numai de o pierdere materiala (venit), dar se dezvolta și un sentiment de frustrare și marginalizare cu consecinte sociale și politice greu de prevazut.

Conform “Legii lui Okun” o reducere cu 1% a ratei șomajului determina o creștere economică a PIB (PNB) real de aproximativ 2,2% (si invers).

Pe aceasta baza se poate calcula relația intre pierderile de producție datorate excesului de șomaj sau câstigului de producție prin scăderea șomajului. Datele concrete au confirmat până acum justetea acestei relatii. “Legea lui Okun” tine seama deci atat de pierderile de venit suferite de someri, cat și de pierderea de venit a statului (venit din impozitarile platite de fostii angajati, deveniti someri).

Un adevarat “extracost” al șomajului: prin modul cum este “distribuit” în societate, el tinde sa se concentreze tot asupra celor saraci. De aic gravele consecinte morale, psihologice și sociale și asupra acestui aspect uneori neglijat, trebuie sa se indrepte atentia “facatorilor de politica”.

Din aceasta analiza reiese ca reducerea șomajului ciclic aduce clar beneficii importante pentru economie și societate.

În cazul șomajului natural “Legea lui Okun” nu opereaza, fiind vorba în acest caz de termene lungi.

Studii aprofundate (R. J. Gordon) au dovedit ca reducerea cu 1% a ratei naturale a șomajului ar determina o creștere a PIB (PNB) real doar cu 0,76% firește tot pe termen lung.

De aceea este extrem de dificil, chiar imposibil sa se stabileasca o rata optima a șomajului pe termen lung.

Ca urmare, într-o economie de piață, unde cererea și compozitia ei se modifica permanent, existenta unui minim de șomaj este un fapt economic pozitiv

2.2.4 Relatia inflație – șomaj pe cazul SUA

De pe la sfarsitul deceniului al saselea și până catre finalul anilor ’70, rata inflației în SUA a crescut în fiecare ciclu succesiv al activitatii economice. Pe timp de recesiune, inflația scadea sub nivelul anterior, dar creștea din nou în timpul expansiunii care urma, ajungand ca nu peste mult timp, sa depaseasca nivelele precedente. Figura 2.1 ilustreaza evoluția mereu crescatoare a ratelor inflației de la aproximativ 2% la inceputul anilor ’50 la aproximativ 10% în 1979 – 1980. La sfarsitul lui 1979 Federal Reserves Bank a luat o decizie dramatica: politica monetară urma sa fie modificata radical pentru a stopa creșterea inflației și pentru readucerea ei la nivelul anilor ’50.

Decizia era dramatica, în sensul ca exista un acord aproape unanim intre economistii de cele mai variate orientari, cum ca orientarea spre o politica monetară stricta avea sa aduca, nu doar o reducere a inflației ci și o recesiune economică. De aceea, afirmatia din Raportul Economic al Presedintelui pe anul 1985 privitoare la recesiune – “o parte neprevazuta a procesului de reducere a inflației” – este inexacta; și se pare ca Raportul din 1989 nici nu mai este de acord cu ea.

Dupa cum se vede din figura 2.2, inflația a scazut într-adevar foarte mult în timpul anului 1982. A inceput concomitent o perioada de puternica recesiune, șomajul atingand la sfarsitul aceluiasi an nivelul de 10,3% – cel mai inalt de dupa marea depresiune economică. Figura 2.2 ilustreaza și rapida imbunatatire a situatiei economice, imbunatatire ce a urmat recesiunii atunci când șomajul s-a redus fără ca inflația sa creasca. Pana în 1989 economia americana a reusit sa mentina o rata medie redusa a inflației – nu chiar ca atat de joasa ca cea din anii ’90, dar mult sub nivelul anilor ’70 – continuandu-si în acelasi timp expansiunea. Dar în 1989 inflația a crescut iar catre 5% și FED-ul a fost pus inca o data în situatia de a decide cat de mult sa inainteze în lupta contra inflației, stiut fiind ca, cu cat politica monetară de control a acesteia e mai stricta, cu atat e mai mare riscul unei recesiuni.

Figura 2.1 Evoluția inflației în SUA

Sursa: www.harvard.edu

2.2.5 Inflație, previziuni, prognoze

Curba ofertei globale arata care este pretul la care firmele sunt dispuse sa produca și sa vanda diferite nivele ale producției. Curba ofertei globale este:

P = P-1 [1 + λ (Y –Y’)] (1)

unde P este nivelul pretului, Y – nivelul producției și Y’ – nivelul producției în condițiile ocuparii totale. Aceasta curba este bazata pe trei idei fundamentale:

a) curba Philips care arata ca salariile cresc cu atat mai rapid cu cat e mai mic nivelul șomajului;

b) relația dintre rata șomajului și nivelul producției, productia fiind mai mare atunci când șomajul e mai redus.

c) presupunerea ca firmele își stabilesc prețurile tinand cont de costurile cu munca, ele fiind cu atat mai mari cu cat sunt mai mari salariile.

Curba Philips la rândul ei este rezultatul presiunilor exercitate de piață asupra salariilor. când rata șomajului este scazuta, firmele descopera ca e mai greu sa gaseasca forta de munca de care au nevoie si, ca urmare, ofera salarii mai mari pentru a atrage muncitorii. Asadar salariile cresc mai rapid atunci când șomajul este redus. Dimpotriva, atunci când rata șomajului are valori mari, locurile de munca sunt mai greu de gasit, iar firmele pot sa-si completeze oricând posibilele lipsuri fără sa ridice salariile. Intr-adevar, în condițiile în care muncitorii intra în competitie pentru un numar limitat de locuri de munca, salariile pot chiar scadea.

Putem astfel utiliza curba ofertei globale pentru a ilustra inflația curenta, adica modificarile continue ale nivelului prețurilor.

2.2.6 Stabilirea salariilor și inflația previzionată

Prin stabilirea salariilor firmele și muncitorii reactioneaza la condițiile existente pe piața muncii. Astfel, atunci când productia și rata de ocupare a fortei de munca sunt mari, salariile tind sa creasca repede. când sunt joase, salariile se maresc greu și pot chiar sa scada. Curba Philips a salariilor sumarizeaza legatura dintre inflația salariilor și rezerva de producție. Notand gw = (W – W-1) / W-1 rata inflației salariilor, curba Philips este:

gw = λ (Y –Y’) (2)

ceea ce inseamna ca rata de sporire a salariilor e cu atat mai mare cu cat nivelul producției e mai ridicat.

Friedman și Phelps au evidentiat o deficienta majora a curbei Philips în forma descrisa de ecuatia (2): se ignora efectele inflației previzionate asupra stabilirii salariilor.

Muncitorii sunt interesati de salariile reale (cantitatea de bunuri pe care o pot cumpara cu remuneratiile lor) și nu de cele nominale (valoarea în dolari a salariilor).

Este clar ca muncitorii vor dori ca salariile nominale sa reflecte pe deplin tendintele previzionate ale inflației pentru perioada de timp dintre momentul fixarii salariului și momentul platii efective. Cu alte cuvinte, independent de efectele posibile ale șomajului asupra condițiilor de negociere a salariilor, muncitorii vor dori o compensatie pentru inflația previzionata.

Când inflația previzionata este luata în calcul curba Philips devine:

gw = πe + λ (Y –Y’) (3)

unde πe reprezinta rata previzionata a inflației.

Ecuatia (3) poarta denumirea de curba Philips a salariilor amplificata pentru previziuni, adica este curba originala amplificata sau ajustata pentru a evidentia inflația previzionata. La orice nivel al producției, salariile cresc cu atat mai mult cu cat rata previzionata a inflației este mai mare; într-adevar, ideea este ca salariile cresc cu 1% mai rapid pentru fiecare procent adaugat inflației previzionate.

2.2.6.1 Curba ofertei globale

Urmatorul pas il reprezinta amplificarea curbei Philips într-o relatieintre rata inflației și nivelul producției, relatie care sa tina seama de rata previzionata a inflației. Presupunem ca firmele își mentin o modalitate constanta de determinare a prețurilor în functie de salarii.

Dar aceasta inseamna ca rata de creștere a prețurilor va fi egala cu rata de creștere a salariilor. Notam rata de creștere a prețurilor (rata inflației) cu π = (P – P-1) / P-1. Cu aceasta notatie, afirmatia ca inflația este egala cu rata de creștere a salariilor devine:

π = gw (4)

Inlocuind rata creșterii salariilor (ecuatia (3)) în (4) obținem curba dinamica a ofertei globale:

π = πe + λ (Y –Y’) (5)

Ecuatia (5) este una din cele doua pietre de temelie ale modelului procesului inflației. Ea reprezinta curba ofertei globale amplificata pentru previziuni. În plus, ecuatia (5) are de-a face cu rata inflației și nu cu nivelul prețurilor, ea reprezentand o forma comoda pentru studierea inflației actuale.

Capitolul III: Politicile antiinflaționiste

3.1 Obiectivele politicilor antiinflaționiste

Actiunile antiinflatoniste se desfasoara în scopul atenuarii sau incercarilor de lichidare a inflației și se orienteaza în functie de cauzele considerate ale procesului inflaționist.

În condițiile în care se apreciaza ca inflația este un rezultat al majorarii cererii globale, măsurile vor fi indreptate catre reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin politici financiare.

În situatia în care se considera ca inflația este primordial o inflație prin venituri, trebuie sa se actioneze printr-o politica de reglementare a veniturilor, actiune care are mai multe sanse de a izbandi pentru ca aceasta necesita, mai ales în condițiile unei economii libere, consimtamantul sincer al tuturor partilor afectate, în fapt divizate prin interesele diferite (În lupta pentru impartirea rezultatelor dezvoltarii economice).

3.2 Obiectivele generale ale politicii economice

Politica economică reprezinta ansamblul instrumentelor și măsurilor adoptate de autoritatile unei tari pentru a influenta, în direcția dorita de acestea, economia tarii în cauza. Obiectivul declarat al politicii economice este, practic, acelasi în toate tarile lumii: asigurarea unei creșteri durabile a producției naționale, pentru satisfacerea nevoilor de consum și pentru ocuparea cat mai buna a fortei de munca.

Obiectivul este acelasi, mijloacele de a-l atinge – nu. Economia este un mecanism atat de complex, incat conducerea ei este asemanata mai degraba cu o arta decat cu o stiinta exacta. Solutiile oferite pentru o problema sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii. Economistii sunt, în general, recunoscuti pentru dificultatea de a adopta o decizie prin consens. Se spune ca, pe la jumatatea secolului nostru, în Marea Britanie se formau comisii regale ale economistilor, pentru a raspunde unei anumite probleme. Daca în comisie erau 5 economisti, erau oferite… sase solutii diferite, din care doua apartineau celebrului John Maynard Keynes.

Creșterea economică durabila a fost permanent considerata unul din obiectivele fundamentale ale politicii economice. Evident, creșterea economică nu este privita ca un obiectiv în sine, ci ca mijlocul de a realiza satisfacerea cat mai buna a nevoilor oamenilor. Or, acestea din urma au evoluat spectaculos, mai cu seama în ultima jumatate de secol, o data cu performantele economice. Creșterea economică, în sine, este tot mai contestata ca obiectiv central al politicii economice. Accentul pare sa se deplaseze spre calitatea vietii, pentru măsurarea careia a fost pus la punct un set sofisticat de indicatori.

Ocuparea fortei de munca este un alt obiectiv principal al politicilor economice, aflat, de altminteri, în stransa legatura cu calitatea vietii. Ocuparea deplina a fortei de munca nu inseamna insa eliminarea șomajului, ci situarea sa la un nivel cat mai apropiat de șomajul frictional. Obiectivul de referinta este ca, pe piața fortei de munca, numarul de locuri de munca vacante disponibile sa fie aproximativ egal cu cel al somerilor. Acest obiectiv a fost formulat de economistul britanic William Henry Beveridge și este cunoscut sub numele de criteriul lui Beveridge al ocuparii depline a fortei de munca.

Stabilitatea prețurilor a devenit relativ recent – în perspectiva istorica – un obiectiv central al politicii economice. De altfel, miscarile abrupte ale prețurilor – atat sub forma deflatiei, cat și a inflației – au aparut, ca fenomene persistente, uneori traumatizante, indeosebi în cursul acestui secol. În ultimele decenii, atat literatura de specialitate, cat și evoluțiile institutionale și functionale par sa acorde o mai mare importanta urmaririi stabilitatii prețurilor ca obiectiv al politicii economice, în general, și al politicii monetare în special.

Sustenabilitatea balantei de plati externe s-a transformat într-un obiectiv important al politicii economice abia dupa al doilea razboi mondial, cand, de altfel, s-a produs “internaționalizarea” economiilor naționale, pe o scara impresionanta.

Pe langa aceste obiective de prim rang, politica economică urmarește – uneori, indirect – și alte scopuri, cum ar fi: realizarea unei repartitii cat mai echitabile a veniturilor în societate, protejarea mediului inconjurator și a resurselor naturale, dezvoltarea teritoriala echilibrata, etc.

3.3 Instrumentele politicii economice

În față unei asemenea multitudini de obiective, autoritatile publice ale fiecarei tari incearca identificarea acelor instrumente care sa permita “optimizarea” rezultatelor, pornind bineinteles de la principiile generale care guverneaza organizarea sociala, politica și economică a tarii.

Simpla trecere în revista a obiectivelor generale ale politicii economice arata ca și în societatile de tip totalitar – fie comunist, fie fascist – telurile finale par asemanatoare. Bunaoara, toate tarile fostului bloc sovietic “raportau” rate de creștere a economiei impresionante, eradicau inflația și faceau sa dispara șomajul. În unele cazuri – cum a fost cel românesc al deceniului al IX-lea – se obțineau și excedente de amploare ale balantei de plati…

S-a vazut insa ca succesele societatilor de tip totalitar sunt vremelnice si, într-o măsura deloc neglijabila, doar mimate; ca, mai devreme sau mai tarziu, ele se prabusesc sub povara incapacitatii lor funciare de a croi o economie capabila de progres pe termen lung.

Societatile bazate pe mecanismele economiei de piață sunt, intrucatva, mai puțin ambitioase: ele nu urmaresc “perfectiunea” și nici nu pretind vreodata a o fi atins. În acelasi timp, s-ar putea spune, ele sunt mai vulnerabile, intrucat actioneaza în economie prin parghii indirecte, al caror efect nu este imediat și nu este exclus ca el sa fie indepartat de cel anticipat.

Cu toate acestea, societatile bazate pe mecanismele economiei de piață au fost singurele care s-au putut adapta evoluției istorice și au putut asigura populației un standard ridicat de viata. “Mana invizibila” a lui Adam Smith s-a transformat în timp, astazi piețele nu mai seamana aproape deloc cu cele descrise cu mai bine de doua secole în urma de autorul “Avutiei națiunilor”. Si totusi, economiile de piață functioneaza și progreseaza, fiind singurele care, până în prezent, au supravietuit și s-au autoperfectionat.

Instrumentele aflate la indemana autoritatilor publice sunt relativ puțin numeroase. Cel mai insemnat pare a fi politica fiscala. Prin parghia impozitelor și a altor venituri ale statului se stimuleaza sau se inhiba dezvoltarea unui domeniu sau altul și se atenueaza inechitatile sociale. Prin cheltuieli se creeaza o componenta deloc neglijabila a cererii agregate.

Politica veniturilor este un alt instrument de reglare a cererii din economie. De regula, în economiile de piață mature, principala parghie de influenta este tot aceea a fiscalitatii (directe și indirecte). Totusi, în imprejurari exceptionale, autoritatile publice intervin direct în politica veniturilor, de exemplu, prin reglarea salariilor.

Politica monetară actioneaza, prin parghii specifice, asupra cererii agregate din economie. Din ce în ce mai mult se admite pe plan internațional ca obiectivul esential al politicii monetare ar trebui sa fie stabilitatea prețurilor, celelalte obiective fiind în sarcina altor politici macroeconomice.

Componenta valutara a politicii monetare vizeaza, în principiu, drept obiectiv principal, sustenabilitatea balantei de plati externe. Intr-o anumita măsura, politica valutara afecteaza oferta agregata din economie.

Tot la interfata dintre economia naționala și restul lumii se afla politica comerciala. Aceasta poate fi subsumata atat politicii fiscale, cat și celei sectoriale (industriale) ale autoritatilor pubice.

Schematic corelatiile dintre obiectivele și instrumentele politicii economice sunt prezentate în figura 3.1

Obiective ale politicii economice și instrumentele sale

Figura 3.1: Obiectivele și instrumentele politicii economice

3.4 Teoria și politica economică în perspectiva ciclurilor istorice lungi

3.4.1 Teoria clasică și liberalismul

Teoria economică nu s-a nascut pe un teren virgin. Ea s-a impletit cu evoluția istorica, intr0un proces tulburator, în care condițiile concrete au influentat gândirea, dar și aceasta si-a pus amprenta asupra evoluțiilor ulterioare. O analiza sumara, poate intrucatva schematica, arata ca în ultimele doua secole s-au petrecut doua inflexiuni majore ale teoriei și practicii economice.

Secolul al XIX-lea debuteaza cu afirmarea viguroasa, pe intregul continent european a liberalismului economic. Performantele economiei britanice sunt sustinute de prima revoluție industriala, dar și de abundenta resurselor ieftine obținute de metropola pe seama imperiului. Ele sunt de departe mai bune decat cele ale tarilor de pe continent, iar filozofia “laissez faire” devine dominanta. O adopta mai intai Franta npoleoniana, care o impune tarilor cucerite și le “contamineaza” și pe celelalte. Imperiul lui Napoleon dispare în 1815; codul lui comercial a rezistat. Filozofia pieței libere, cu o interventie lmitata a statului, este adoptata în intreaga lume și rămâne dominanta timp de un secol.

Teoria economică dominanta este cea clasica, al carei parinte este Adam Smith. În fond, principiile acesteia fundamenteaza teoretic interventionismul statal, intrucat, într-o lume “perfecta”, în care echilibrul este perpetuu, la nivelul deplinei ocupari a fortei de munca și în care piețele au capacitatea de a se autoregla, pur și simplu nu este nevoie de interventia statului.

În aceasta lunga perioada, politica monetară este, practic, inexistenta. Existenta etalonului-aur este, în ultima analiza, un fel de currency board avant la lettre: cantitatea de moneda depinde de stocul de aur, iar prețurile sunt relativ stabile pentru ca economia mondiala crește, în general, mai rapid decat productia de metal pretios. Dezechilibrele balantei de plati, daca apar, sunt rezolvate prin fluctuatii ale stocului de aur și nu prin modificariale cursului valutar (ce pare sa confirme valabilitatea echilibrului clasic).

3.4.2 Teoria keynesiană și intervenționismul

Prima conflagratie mondiala este momentul de debut al primei mari inflexiuni în filozofia economică si, de altfel, al uneia dintre cele mai framantate perioade din istoria economică a lumii. Aceasta a fost marcata de marea depresiune din anii 1929 – 1933, de episoade ale hiperinflatiei exceptional de virulente (Germania anilor 1922 – 1923, Ungaria 1945 – 1946), de aparitia și disparitia sistemului monetar de la Bretton Woods si, nu în ultimul rând, de nasterea și prabusirea oranduirii bazate pe planificarea centralizata a economiei.

Gandirea economică este dominata, timp de mai bine de o jumatate de secol, de o filozofie a statului interventionist, care își asuma un rol mai mare în reglarea economiilor. Consumul guvernamental crește, atat pentru finantarea cheltuielilor militare, cat și pentru stimularea cererii, în perioade de recesiune. Experienta traumatizanta a marii crize din anii 1929 – 1933 își pune viguros amprenta asupra gândirii economice, dar și asupra politicilor urmate de autoritatile publice. Keynes este regele neincoronat al economistilor, iar stimularea cererii agregate devine aproape o religie în politica economică.

Politica monetară este dominata, în aceasta perioada, de doua mari caracteristici: pe de o parte, controlul direct al expansiunii, prin plafoane de credit, credite direcționate, plafonarea dobânzilor; pe de alta parte, ocuparea fortei de munca devine un obiectiv explicit și pentru autoritatea monetară.

Analizand marea depresiune interbelica, Milton Friedman concluziona ca ea s-a datorat nu incapacitatii teoriei monetare de a explica realitatile, ci neputintei autoritatilor monetare de a diagnostica în mod corect maladia și de a administra tratamentul corect. Astfel, în loc sa aplice o politica expansionista, de natura a satisface cererea sporita de bani, Sistemul Rezervelor Federale (FED) a dus o politica restrictiva, de limitare a masei monetare. Aceasta a avut un efect deflationist, agravand depresiunea economică și intarziind iesirea din criza.

3.4.3 Teoria monetaristă și neoliberalismul

A doua mare cotitura în teoria și practica economică se produce la inceputul anilor ’70, piatra de hotar fiind asezata, în mod conventional, în momentul disparitiei de facto a sistemului monetar de la Bretton Woods, bazat pe convertibilitatea în aur a dolarului american. Acest sistem a functionat cat timp politica autoritatilor americane a fost expansionista în limite rezonabile – adica atat timp cat oferta de dolari pe piața financiara internaționala nu a depasit (semnificativ) cererea de lichiditate. Deficitul în creștere al balantei de plati americane s-a suprapus sofisticarii mecanismelor monetare, astfel ca oferta de dolari a devenit excesiva și nu a mai putut fi absorbita pe piața internaționala.

Teoria economică pune în lumina limitele modelului bazat pe stimularea cererii și pe interventia statului. Primul soc petrolier agraveaza criza și apare un nou concept – stagflatia. “Tratamentul” aplicat cu succes de Ronald Reagan în Statele Unite și de Margaret Thatcher în Marea Britanie consacra noua orientare fundamentala a gândirii economice – spre stimularea ofertei (“supply side economics”). Dereglementarea piețelor și dezangajarea statului din economie devin trăsăturile fundamentale ale unui nou liberalism. În ipoteza absentei unor crize de proportii este de anticipat ca aceasta va rămâne pozitia dominanta în stiintele economice pentru inca o generatie.

În acest cadru, politicii monetare ii revine o singura functie importanta: aceea de a asigura stabilitatea prețurilor. În acest fel politica monetară contribuie pe termen lung, la creșterea economică și la ocuparea fortei de munca. Pentru aceste din urma obiective ale politicii economice trebuie utilizate, pe termen scurt, politici fiscale și alte instrumente, dinspre partea ofertei (politici la nivel microeconomic). Noul liberalism economic se traduce, în cazul politicii monetare, prin abandonarea controlului direct al creditului, dobânzilor și orientarea inspre mecanisme indirecte, cu obiectivul declarat al stabilitatii monetare. Deschiderea economiilor naționale și mondializarea fluxurilor economice maresc importanta componentei valutare a politicii monetare, care tinde sa capete locul central.

3.5 Politicile de reglementare a cererii globale

În cazurile, în care se apreciaza ca principala cauza a inflației a fost expansiunea cererii globale, se urmarește, prin măsurile pe care statul le are la indemana, sa se actioneze în sensul diminuarii cererii globale.

Intrucat inflația se considera ca se datorește în principal afluxurilor monetare în economie urmeaza sa se actioneze asupra diminuarii acesteia, în principal, prin reducerea dimensiunilor creditului în economie. Se poate utiliza în acest sens parghia dobânda ca și politicile monetare și de credit.

În condițiile în care statul a fost mai angajat în declansarea procesului inflaționist măsurile în domeniul financiar sunt preponderente.

Angajarea statala în intensificarea inflației decurge fie prin amplitudinea cheltuielilor militare, fie prin modificari structurale în economie, rezultate din dezvoltarea accelerata a unor ramuri, de regula, proprietate de stat.

În aceasta situatie bugetul s-a aflat în tensiune economică, cu deficite bugetare majore, și în creștere, cu sporirea datoriei publice, si, în general, a creditelor acordate statului.

În asemenea imprejurari pentru atenuarea și reducerea procesului inflaționist sunt necesare o serie de măsuri financiare strans legate intre ele cum ar fi:

diminuarea sau lichidarea deficitului bugetar si, eventual, obținerea unor excedente;

reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni în economie și în general un regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;

creșterea veniturilor bugetare și realizarea chiar a unor venituri exceptionale prin majorarea impozitelor;

angajarea unor imprumuturi publice în vederea diminuarii masei monetare în circulatie;

angajarea unor credite externe pentru a actiona în sensul diminuarii cererii globale.

Aceste posibilitati nu pot fi aplicate, toate, deodata, ci numai unele și cu o gradare și complementare, care asigura de fapt eficienta măsurilor preconizate.

Experienta arata ca aplicarea acestor măsuri de reglementare a cererii globale poate inregistra temporizari și poate conduce la accentuarea unor dezechilibre și chiar efecte contrare.

În primul rând, orice măsura ae ritmul ei de aplicare și de efect, solicitand o anumita durata de maturizare. Sunt multiple exemplele posibile. Astfel măsurile bugetare se perfecteaza cu greu în condițiile normelor procesului bugetar și își arata efectele de regula în urmatorul exercitiu bugetar. Măsurile de reducere a veniturilor populației prin creșterea impozitelor își exercita efectul mai tarziu, intrucat familiile pastreaza ritmul anterior, prin economii sau credite. Diminuarea creditelor nu actioneaza chiar imediat, dimensiunile producției, comertului, în general ale activitatii economice, fiind asigurate de relatii financiare anterioare sau traditionale și mentinute astfel prin inertie. În aceste condiții de dezamorsare a cererii globale nu actioneaza, de fapt, și deci nu exista motivatii de reducere a prețurilor.

Statul ca organ de interventie nu este sigur pe un anumit nivel optim al cererii globale și în acest sens trebuie sa fie prudent, sa nu exagereze în diminuarea cererii globale, sa nu impinga economia spre recesiune.

Astfel ca, așa cum experienta arata, statul aplica adesea politici de “stop and go”, adica o succesiune de actiuni restrictive și de relansare, care determina franari și demarari bruste, cu evoluții imprevizibile.

Actiunile de influentare ale statului orientate spre descurajarea cererii au efect diminuat, în condițiile în care toti factorii principali sunt interesati sa se mentina situatia anterioara: patronii pentru nivelul producției și prețuri mari, salariatii pentru salarii ridicate, etc. Toti factorii acestia considera ca măsurile preconizate de stat sunt trecatoare, ca obiectivele propuse nu se vor realiza și prefera sa mentina situatia de fapt.

Asemenea atitudini se leaga și de efectele contradictorii ale măsurilor de diminuare a cererii globale.

Scăderea cererii globale angajeaza reducerea producției în unele zone, dar eliberarea fortei de munca nu se face proportional (functie de legislatia muncii și măsurile de protecție, lupta sindicatelor) astfel ca are loc o creștere a costurilor unitare – care evident tinde sa fie transferate în prețuri.

Astfel deopotriva interesati, în mentinerea unor salarii ridicate, salariatii, ca și patronii, doritori sa-si mentina profiturile ridicate, vor actionacu inversunare pentru a se mentine un regim al prețurilor ridicate. Astfel scăderea cererii corelata cu fenomene de recesiune și șomaj se confrunta cu tendintele de permanentizare a unor prețuri ridicate, contrare obiectivelor propuse.

3.6 Politica monetară

3.6.1 Mecanismul de transmisie a politicii monetare în economiile de piață mature

Piețele au inceput sa functioneze cu mult inaintea politicilor financiare. Acestea din urma s-au putut dezvolta astfel pe o temelie institutionala și functionala mai mult decat solida. Intr-un mediu economic sofisticat, mecanismul de transmisie a politicilor financiare s-a grefat pe structuri bine definite, capabile sa raspunda prompt semnalelor transmise prin politica fiscala sau cea monetară.

Nu intotdeauna, în istorie, aceasta caracteristica a avut urmari benefice. Piețele tensionate, carora li s-au suprapus politici financiare nefericite, au condus la cea mai dramatica criza din istorie – cea de la sfarsitul deceniului al III-lea.

De atunci incoace, studiul functionarii piețelor a capatat un rafinament extraordinar. Teoriile economice, analizele empirice, econometria si-au dat mana pentru a incerca sa identifice caile de a semnaliza din timp disfunctiile, cu scopul de a asigura mentinerea pe timp nedefinit, a echilibrelor în economie. În prezent, decidentul politic dispune de un arsenal intreg de instrumente și informatii, intre care modele econometrice de mare complexitate, capabile sa simuleze impactul unei anumite decizii. Pe termen foarte scurt – de la o zi la o luna – efectul unei interventii a băncii centrale pe piața monetară, asupra dobânzilor de pe aceasta piața, poate fi prevazut cu o precizie de cateva puncte de baza. Pentru un orizont de timp mai lung – un trimestru, un an – lucrurile se complica mult, calitatea anticipatiilor depinzand de numerosi factori.

Acele instrumente s-au nascut pornind, printre altele, de la observatii privind functionarea piețelor și a economiei în ansamblu, ce se intind pe zeci și sute de ani. Sa a fost posibil, de exemplu, ca în Statele Unite sa fie definita rata naturală a șomajului (rata la care presiunile ascendente și descendente asupra salariilor și prețurilor sunt în achilibru, deci inflația rămâne stabila; este rata la care profilul curbei lui Philips pe termen lung este vertical) și sa fie evaluata la 6% din forta de munca. În aceeasi tara, economistul Arthur Okun a măsurat relația dintre producție și șomaj, concluzionand ca unui declin al PNB cifrat la 2% ii corespunde o creștere a șomajului cu un punct procentual (afirmatie cunoscuta sub numele de legea lui Okun). Intr-un alt plan, cel strict monetar, studii laborioase ale Bancii Angliei arata ca sporul masei monetare – dincolo de nivelulcreșterii reale a PNB – se regaseste în creșterea prețurilordupa un interval (lag) de doi ani.

Măsurile adoptate de Bancile Centrale antreneaza imediat reactii ale pieței. Astfel, când Banca Frantei a redus rata rezervelor obligatorii, în 1992, în aceeasi zi principalele bănci au anuntat scăderea la”prime rate” (rata dobânzii la creditele acordate clientilor cu bonitate maxima).

În al doilea rând, ca urmare a sensibilitatii exceptionale a piețelor, interventiile autoritatii monetare sunt, cantitativ, foarte limitate. Interventiile Fed pe piața monetară sunt de ordinul catorva miliarde de dolari într-o zi (un miliard de dolari reprezinta 0,015% din PNB al SUA), dar impactul lor se simte imediat, prin modificarea lichiditatii.

În al treilea rând, piețele sunt în grad inalt integrate. Un plus de lichiditate antreneaza imediat o scădere a ratelor dobânzii, o creștere a pretului titlurilor de stat pe piața secundara (intrucat aduc un venit fix), precum și o depreciere a monedei tarii în cauza. În măsura în care piața de capital considera ca operațiunea nu va fi sterilizata în ziua urmatoare, este de asteptat sa creasca și indicele bursier (care nu este controlat de autoritatea monetară). În plan practic, aceasta trăsătura lmiteaza actiunile autoritatii monetare la un singur instrument: fie rata dobânzii, fie nivelul lichiditatii, fie cursul de schimb.

În sfarsit, piața este un judecator sever al autoritatilor; fiecare pas este evaluat și analizat, formulandu-se anticipatii privind impactul măsurilor adoptate. Apare astfel, un feed-back de natura sa dirijeze interventiile urmatoare ale autoritatilor. Daca acestea indraznesc cumva sa gnore avertismentele pieței, rezultatul poate fi de-a dreptul dramatic. Cel mai recent exemplu în materie il reprezinta atacul speculativ al multimiliardarului american George Soros impotriva lirei sterline, în septembrie 1992, în preziua iesirii acesteia din Sistemul Monetar European. Banca Angliei a pierdut atuncidoua miliarde de dolari – din diferente de curs valutar – în favoarea omului de afaceri american.

Asadar, în economiile de piață mature, mecanismul de transmisiea politicilor monetare este foarte eficient. Aceasta sprijina autoritatile în orientarea măsurilor, în functe de condițiile efective ale pieței. De cele mai multe ori, feed-back-ul este fructificat adecvat, uneori insa decizia politica ignora semnalele pieței, ceea ce poate deveni extrem de costisitor.

3.6.2 Obiectivul fundamental al politicii monetare – stabilitatea prețurilor

Nu există politică economică etern viabilă. Condițiile istorice își pun amprenta inconfundabila, modeland și remodeland instrumentele utilizate, în fiecare perioada, în condițiile date.

Teoria lui Keynes a aparut la momentul potrivit, iar aplicarea în practica politicii economice a tarilor dezvoltate a fost un succes incontestabil, timp de mai multe decenii, până la inceputul anilor ’70. De ce nu a mai fost ea eficace ulterior? Cauzele sunt multiple, iar ele au fost analizate pe larg de criticii lui Keynes.

În primul rând, economia mondiala este tot mai integratasi interdependenta. Tratamentul valabil penru o economie inchisa sau semiinchisa poate fi de-a deptul contraindicat într-o economie deschisa, unde stimularea cererii nu mai atrage dupa sine creșterea economică, ci doar deficitul balantei de plati. Este ceea ce s-a intamplat de exemplu, în Franta, la mijlocul deceniului al VIII-lea. În intentia de a stopa recesiunea, guvernul francez a decis ca, incepand din iunie 1975, sa reduca impozitul pe profit cu o suma reprezentand 10% din valoarea bunurilor de echipament achizitionate. Asadar, utilizand retetarul keynesist, s-a urmarit stimularea investitiilor, care au ca efect multiplicator asupra cererii din economie si, totodata, au fost reduse veniturile guvernamentale, majorandu-se și pe aceasta cale, resursele pentru creșterea cererii. Rezultatul a fost dezamagitor: numai în sectorul public s-a constatat o inviorare a investitiilor, dar și aceasta departe de ceea ce se anticipase în materie de efect multiplicator. Mai rau decat atat, cea mai mare parte a comenzilor de bunuri de echipament a fost lansata în Germania sau în alte tari. Ca urmare, nu numai ca nu s-a relansat productia naționala franceza, dar s-a și creat și un redutabil deficit al balantei de plati, ceea ce a determinat guvernul sa renunte la aceasta politica, numai dupa 7 luni de aplicare.

În al doilea rând, mecanismele pieței sunt tot mai sofisticate, iar publicul mai bine informat. Operatorii își formeaza azi anticipatiile pe cu totul alte baze decat cele enuntate de Keynes când descria mecanismul preferintei pentru lichiditate (lichidity preference). Modul actual de formare a anticipatiilor și implicatiile asupra comportamentului operatorilor pe piața sunt obiectul unei noi teorii, numită teoria anticipațiilor raționale (care poate fi considerata a reprezenta una din trăsăturile distinctive ale noilor economisti clasici, grupare care a dezvoltat monetarismul școlii de la Chicago). Aceasta teorie a fost considerata de Academia de la Stockholm suficient de solida pentru a acorda unuia din principalii contribuitori, economistul american Robert Lucas, premiul Nobel pentru economie în 1995.

Schimbarea condițiilor istorice a dus la declinul școlii de gândire keynesiene, în favoarea celei de sorginte monetarista, bazata, în esenta, pe accentul pus pe stimularea ofertei și pe dezangajarea statului din economie. Succesul acestei orientari este ilustrat, printre altele, de evoluția viguroasa a economiei americane în ultimii 15 ani, care a antrenat o noua orientare a politicii economice în Europa și de altfel, în intreaga lume. Astfel, tarile care au inregistrat succese economice în America Latina (Chile este cel mai bun exemplu în materie) au urmat, de asemenea, prescriptiile noilor economisti clasici, care formeaza cel ami viguros curent de gândire actual.

Acesta este contextul în care politica monetară a fost centrata asupra singurului obiectiv natural al acesteia: asigurarea stabilitatii prețurilor. Intr-o abordare mult mai pragmatica, adeptii noii orientari au concluzionat ca unui singur instrument nu-i poate corespunde – în mod eficace – decat un singur obiectiv. Intentia de a folosi acelasi instrument pentru atingerea concomitenta a altor obiective conduce la incompatibilitati și pierderea credibilitatii – ceea ce ar determina compromiterea obiectivelor urmarite.

Rolul politicii monetare în dezvoltarea economiei naționale este analizat în perspectiva orientarii care prevaleaza în gândirea și politica actuala.

Desigur, modul concret în care politica monetară opereaza pentru realizarea functiei – obiectiv poate sa difere de la o țara la alta, de la o perioada la alta. Traiectoria logica este insa limpede: de la obiectivulfundamental, la obiectivele intermediare și la instrumentele operaționale. Aceasta este și traiectoria prezentarii care urmeaza, cu precizarea ca, în practica, traiectoria este inversa: se porneste de la instrumentele operaționale, urmarindu-se atingerea obiectivului fundamental.

3.6.3 Obiectivele intermediare

3.6.3.1 Agregatele monetare

Utilizarea agregatelor monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare pare, la prima vedere, un demers rațional. Este unanim acceptat faptul ca o oferta monetară în exces față de cerere are un impact inflaționist inevitabil. În acest sens, Gottfried Haberler scria, inca în anii ’50: “Niciodata și nicaieri, în istoria intregii lumi, nu s-a inregistrat vreun caz în care o inflație serioasa și prelungita sa nu fie insotita și facuta posibila – daca nu chiar cauzata – de o creștere insemnata a cantitatii de bani”.

Din acest punct insa apar dilemele. Pe de o parte, cele legate de oferta de bani. În primul rând, care este agregatul monetar cel mai potrivit pentru a reprezenta tinta? Argumente au fost oferite pro și contra tuturor agregatelor monetare, incepand cu baza monetară (M0), continuand cu banii tranzactionali (M1) și așa mai departe, până la agregatele cele mai largi (utilizate mai mult de teoreticieni decat de publicul larg și notate cu simbolul L). evident, obiectivul urmarit a fost de a se determina – în special pe baze empirice – care din aceste agregate influenteaza și prevestesc mai exact evoluția viitoare a prețurilor.

În al doilea rând, s-a ridicat problema capacitatii autoritatilor de a controla evoluția agregatelor monetare. Daca pentru M0 lucrurile sunt clare, incepand cu M1 relația este mai puțin certa, iar capacitatea de influenta scade pe măsura largirii sferei de definiție a agregatului monetar. În economiile de piață mature, cu piețe financiare dezvoltate și unde relatiile dintre baza monetară și alte agregate monetare au fost urmarite vreme indelungata, este relativ ușor sa fie prevazuta evoluția, pe termen scurt, a fiecarui agregat, în functie de baza monetară, care se afla sub controlul autoritatilor. În tarile în care mecanismele financiare abia se constituie – cum este cazul tarilor în tranzitie la economia de piață – predictibilitatea este mai scazuta.

În al treilea rând, a fost identificata dificultatea urmaririi exacte a agregatelor monetare. Inovatiile pieței financiaresi mondializarea acesteia au aratat, o data în plus, ca teoria economică nu reuseste sa tina pasul cu ritmul de dezvoltare al functionarii piețelor.

Pe de alta parte, problemele legate de măsurarea cererii de bani s-au dovedit chiar mai complicate. Punctul de pornire il poate reprezenta celebra ecuatie a schimbului formulata de economistul american Irving Fisher:

Ms * V = P * T

unde Ms reprezinta oferta nominala de bani, V – viteza de circulatie a banilor în cadrul tranzactiilor efectuate cu ajutorul acestora, P – nivelul general al prețurilor, iar T – volumul total al tranzactiilor. Din aceasta ecuatie, se poate aprecia ca nivelul cererii de bani (MD) ar fi dat de formula:

MD = (P * T) / V

Intuitiv, relația apare corecta, intrucat cererea de bani este direct proportionala cu volumul nominal al tranzactiilor (dat de produsul P*T) și invers proportionala cu viteza de circulatie a banilor. În realitate, aceasta este o exprimare tautologica, de natura sa conduca, de fapt, la concluzia echilibrului perpetuu – de esenta clasica – intre cererea și oferta de bani.

Rezultatele practice obținute de tarile care au incercat urmarirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, în general, neconcludente. Germania este singura țara industriala importanta care și în prezent da publicitatii nivelurile-tinta ale agregatelor monetare, dar trebuie spus ca abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de frecvente, fără ca acestea sa reflecte, de fiecare data, modificarea presiunilor inflaționiste.

3.6.3.2 Rata dobânzii

În măsura în care cererea agregata este afectata de ratele dobânzii, acestea ar putea servi drept obiectiv intermediar al politicii monetare. Ar fi insa necesar ca autoritatile sa poata identifica și cuantifica o relatie univoca intre dobânzi și cererea agregata. Or, în practica, acest demers s-a dovedit mai mult decat problematic. Cercetarile empirice din numeroase tari occidentale au aratat ca investitiile – componenta cererii agregate cea mai sensibila la evoluția dobânzilor, potrivit teoriei keynesiene – depind mai degraba de anticipatiile privind profitul și cererea, decat de costul real al creditului.

În plus, capacitatea autoritatilor de a influenta dobânzile este destul de limitata. Pe piața monetară, doar tranzactiile pe termen foarte scurt – de la o zi la o saptamana – și scurt – nu mai mult de 3 luni – sunt influentate în mod evident de interventia autoritatilor. Pentru termenemai lungi, pentru a nu mai vorbi de relatiile de credit din economie, aceste interventii nu au practic nici un rol. Ele ofera doar o imagine asupra credibilitatii politicii economice a autoritatilor unei tari.

În anii ’70, sub impulsul cercetarilor econometrice, mai multe tari occidentale au incercat sa utilizeze instrumentul dobânzilor pe termen scurt pentru a influenta agregate monetare cuprinzatoare (M2 sau M3). Prima care a procedat astfel a fost Germania, în 1974, urmată de SUA, Canada și Elvetia, în 1975 și de Marea Britanie, în 1976. Rezultatele au fost dezamagitoare, cel puțin în primii ani. Doua cauze principale au concurat la aceasta: pe de o parte, slaba apetenta a guvernelor (de stanga, în acea vreme) pentru politici monetariste; pe de alta parte, inovatiile piețelor financiare și internaționalizarea acestora, care goleau de continut agregatele monetare măsurate.

Si în prezent autoritatile unor tari folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lasand cantitatea de bani sa-si gaseasca punctul de echilibru – ceea ce este invers decat prescriau teoreticienii monetaristi, adica sa fie tinuta sub control baza monetară, iar piața sa-si gaseasca dobânda de echilibru. Explicatia principala a conduitei autoritatilor este aceea a importantei acordate, în prezent, stabilitatii cursului valutar, iar acesta este influentat direct de nivelul dobânzilor.

3.6.3.3 Cursul de schimb

Deschiderea tot mai pronuntata a piețelor și internaționalizarea acestora au adus tot mai mult cursul de schimb al monedei naționale în centrul atentiei autoritatilor fiecarei tari. Stabilitatea cursului valutar a devenit una dintre cele mai importante ancore antiinflaționiste si, în acelasi timp, un indicator al performantei economiei.

Un curs stabil “importa” condițiile din economiile partenere o data cu marfurile și serviciile furnizate de acestea. Or, în ultimele decenii și mai cu seama în anii ’90, politica antiinflaționista a fost considerata prioritara în toate tarile mari ale lumii, astfel incat s-a intrat într-o spirala dezinflaționista, favorizata de aceste politici concertate.

Dar stabilitatea în termeni nominali ai cursului valutar presupune ca inflația, în țara de referinta, nu este mai mare decat în tarile partenere. În caz contrar, stabilitatea cursului atrage scăderea competitivitatii produselor din țara de referinta, care antreneaza deteriorarea contului curent al acesteia. Ca urmare, autoritatile trebuie fie sa accepte deprecierea monedei – cu efecte inflaționiste suplimentare -, fie sa adopte măsuri severe de limitare a inflației interne. Cum prima solutie ar reprezenta tocmai abdicarea de la principiul stabilitatii cursului valutar, autoritatile sunt indirect – dar extrem de eficient – fortate sa adopte și sa mentina pe termen lung politici antiinflaționiste. Cu alte cuvinte, angajamentul asumat de autoritatile unei tari pentru stabilitatea cursului valutar este unfel de “constrangere bugetara tare”, care alimenteaza credibilitatea politicii economice.

Desigur, cu cat economia este mai deschisa, cu atat se repercuteaza mai serios asupra pieței interne politica valutara a autoritatilor. Marja de manevra a acestora se ingusteaza, în sensul ca politicile pot fi tot mai puțin discretionare, iar regulile jocului trebuie respectatecu mai multa scrupulozitate. Practic piața valutara “disciplineaza” autoritatile tarii.

Un caz special de stabilitate a cursului a fost cel al tarilor Uniunii Europene, membre ale Sistemului Monetar European (SME). Decizia politica de aparare a paritatii a stabilizat mediul economic în tarile membre și a stimulat autoritatile din tarile respective sa alinieze celelalte politici la rigoarea celei valutare. Dar politica valutara nu a putut rezolva, singura, problemele economiilor mai fragile ale grupului. Italia – sub povara datoriei publice – și Marea Britanie – afectata inca de probleme structurale, dar și de o paritatea lirei sterline peste posibilitatile economiei britanice – nu au rezistat în SME. Ceea ce arata ca stabilitatea cursului este o condiție necesara pentru stabilitatea prețurilor, dar nu și suficienta.

Aparitia monedei unice europene, de la 1 ianuarie 1999, a reprezentat un eveniment major care a influentat și obiectivele intermediare ale politicii monetare în special în spatiul european. În prezent cele 11 tari care au renuntatla moneda naționala în favoarea euro au mai putine probleme de curs valutar, pentru ca, asemenea Statelor Unite și Japoniei, majoritatea tranzactiilor comerciale, ca și a celor de capital se deruleaza în interiorul zonei euro. Totusi Banca Central Europeana își construieste în continuare politica monetară, urmand a fi validata în practica în anii care urmeaza.

3.6.4 Instrumentele politicii monetare

3.6.4.1 Mecanismul scontării

Taxa scontului reprezinta dobânda uzuala pentru creditele acordate de catre banca de emisiune în cadrul operatiilor de rescontare.

Din perspectiva istorica, scontul a fost primul instrument utilizat în politica monetară. Dobanda pentru operațiunile de scont (mai exact pentru cele de rescont, cunoscuta sub denumirea de taxa oficială a scontului) era stabilita discretionar de autoritati, în timp ce volumul creditului (lichiditati) acordate prin acest mecanism era mai puțin administrat. În unele perioade, doar anumite efecte de comert erau acceptate pentru rescont, ceea ce transforma mecanismul într-o forma de alocare a resurselor din economie. Taxa oficiala a scontului reprezenta cea mai mica dobânda activa practicata pe piața creditului și dadea o indicatie cu privire la orientarea politicii monetare.

Mecanismul scontului a fost intens utilizat în lume în perioada dirijista, cand, de altfel, piețele financiare erau relativ puțin dezvoltate, iar volumul titlurilor de stat redus. Pe măsura creșterii adancimii piețelor financiare și reducerii importantei emisiunii monetare a băncilor centrale au fost puse tot mai mult în lumina limitele mecanismului scontului. În era electronicii și în condițiile creșterii pretului fortei de munca, scontul devenise costisitor și primitiv.

Dar, dincolo de acest inconvenient de natura tehnica, scontul raspundea tot mai greu exigentelor politicii monetare. În primul rând, era rigid. Taxa scontului nu se poate modifica prea frecvent, așa incat mecanismul risca sa genereze prea multa lichiditate, când taxa scontului este prea mica în raport cu dobânda pieței, și invers.

În al doilea rând, mecanismul scontului, prin insasi natura sa, induce un comportament prociclic, intrucat lichiditatea crește în perioadele de avant și scade în perioadele de recesiune. Explicatia acestei stari de fapt este legata tot de rigiditatea taxei scontului, mai exact de faptul ca cererea băncilor comerciale tinde sa fie tot mai mare în perioadele de avant, când pot obține o marja mai ridicata, chiar daca nivelul nominal al taxei scontului pare a indica o politica contraciclica a autoritatilor.

În al treilea rând, operațiunile de scont sunt “fereastra” prin care piața financiara neutralizeaza, în fapt, politica monetară, prin interventii de sens opus celor vizate de autoritati. Astfel, daca autoritatile intentioneaza sa inaspreasca condițiile pieței și micsoreaza lichiditatea (prin vanzari de titluri de stat, de exemplu), reactia naturală a pieței va fi de a apela în mai mare măsura la credit de scont, readucând lichiditatea la nivelul initial.

Pentru toate aceste motive, scontul si-a pierdut treptat din importanta, incepand cu anii ’70, ramanand în prezent un mecanism cu rol marginal, în marea majoritate a tarilor occidentale. Astfel, în Franta operațiunile de scont net reprezinta mai puțin de 0,4% din totalul creditului acordat de Banca Frantei institutiiilor de credit în anul 2001 și echivaleaza cu 0,006% din masa monetară în sens larg (M4). În Belgia mobilizarea efectelor de comert reprezinta 1,8% din totalul interventiei Bancii Nationale a Belgiei pe piața monetarăsi echivaleaza cu 0,04% din masa monetară în sens larg (M4).

3.6.4.2 Operațiunile pe piața monetară

Locul scontului ca principal instrument de politica monetară a fost luat, în ultimele decenii, de operațiunile de pe piața monetară (operațiuni de open market). Acestea au fost favorizate de creșterea rapida a datoriei publice în principalele tari industriale, titlurile de stat devenind un instrument cu lichiditate ridicata și cu risc minim. Intrucat titlurile de stat au forma dematerializata, costul tranzactiilor practic nu exista, iar transferul fondurilor se face instantaneu, prin mijloace electronice.

Caracteristica esentiala a operațiunilor de open market este ca ele se realizeaza la o rata a dobânzii stabilita de piață, unde banca centrala intervine cu ordinele sale ca orice alt operator. Efectele sunt insa, desigur, altele: când banca centrala cumpara titluri de stat, crește lichiditatea în sistem, ceea ce duce la diminuarea dobânzii pe piața și la creșterea rândamentului obligatiunilor (care au venit fix). De aceea, crește cererea pentru obligatiuni de stat, ceea ce duce la scăderea dobânzii și pe aceasta piața. Reducerea dobânzii și creșterea lichiditatii au drept efect tendinte de depreciere a monedei tarii în cauza si, probabil, de creștere a actiunilor la bursa. când banca centrala vinde titluri de stat, efectele sunt de sens invers.

Interventiile pe piața ale băncii centrale au rol defensiv atunci când urmaresc sterilizarea efectului altor factori care modifica lichiditatea, independent de obiectivele politicii monetare. De exemplu, în SUA interventiile pe piața valutara sunt dictate de Trezorerie (Ministerul Finantelor). când executa aceste operațiuni, FED efectueaza concomitent o operațiune de sens opus pe piața monetară, astfel incat sa nu se modifice lichiditatea din sistem. Interventiile sunt ofensive atunci când urmaresc efectiv modificarea condițiilor pieței, prin creșterea sau scăderea lichiditatii acesteia. Desigur, aceasta departajare este facuta mai degraba din motive didactice, pentru ca în practica pot fi urmarite simultan mai multe obiective.

În tarile cu piețe financiare evoluate, impactul interventiilor băncii centrale poate fi măsurat cu acuratete. Ecuatia de la care se porneste este:

Mi = M0 * mi

În care Mi este agregatul monetar urmarit (M1, M2 etc.), M0 este baza monetară, iar mi, multiplicatorul bazei monetare. Atunci când multiplicatorul bazei monetare este stabil, efectul interventiei băncii centrale pe piața monetară asupra agregatelor monetare – si, implicit, asupra dobânzii și cursului de schimb – poate fi evaluat imediat și cu precizie.

3.6.4.3 Rezervele obligatorii

Mecanismul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale la banca centrala are un dublu scop: prudential și monetar. Rolul prudential este acela de a asigura publicul ca băncile dispun de oricând de suficienta lichiditate pentru a face față ordinelor depunatorilor. Rezervele obligatorii sunt folosite, concomitent, ca sursa pentru decontari intre bănci, în măsura în care acestea se deruleaza prin intermediul băncii centrale.

Rolul monetar este de a limita capacitatea băncilor comerciale de a multiplica depozitele clientilor si, deci, de a “crea moneda” în afara băncii centrale. Este bine cunoscut faptul ca rata rezervelor obligatorii este invers proportionala cu multiplicatorul depozitelor.

Efectul asupra lichiditatii din sistem exercitat de modificarea rezervelor obligatorii este asemanator celui al operațiunilor de open market, dar intensitatea efectului este incompatibil mai ridicata. Astfel, creșterea ratei rezervelor obligatorii determina toate băncile comerciale sa pastreze o parte mai mare a portofoliului lor de active la banca centrala, limitand capacitatea de creditaresi, deci, de multiplicare a depozitelor. Semnalul transmis pieței prin modificarea rezervelor obligatorii este mult mai viguros și mai neechivoc decat orice alta interventie a autoritatii monetare, de aceea el poate atrage schimbari majore în comportamentul băncilor, ca și al celorlalti operatori. Este motivul pentru care acest instrument trebuie folosit cu mare prudenta.

De regula, rezervele obligatorii sunt stabilite procentual asupra resurselor atrase de băncile comerciale. Ratele sunt mai maripentru componentele mai lichiDeși mai reduse pentru cele mai puțin lichide. În multe tari numerarul aflat în casieriile băncilor este luat în calcul, într-o anumita măsura, pentru indeplinirea rezervelor obligatorii.

Rezervele obligatorii sunt fie nepurtatoare de dobânda, fie purtatoare ale unor rate semnificativ mai mici decat cele ale pieței, astfel incat ele reprezinta o forma indirecta de impozit. Plecând de la acest considerent, în unele tari ratele rezervelor obligatorii sunt stabilite prin lege – caz în care își pierd caracterul de instrument de politica monetară.

Oricum, în ultimii ani, rezervele obligatorii si-au pierdut treptat din importanta, atat pentru rolul lor prudential, cat și pentru cel monetar. Rolul prudential a fost luat de rata adecvarii capitalului și de evaluarea exigenta a activelor riscante. Recomandarile în materie sunt formulate de Comitetul supraveghetorilor de la Basel – influent organism neguvernamental. În plan monetar, operațiunile de open market par sa satisfaca mult mai eficient obiectivele atinse prin rezerve obligatorii. Ratele rezervelor obligatorii au scazut în cele mai multe tari, internaționalizarea pieței financiare conducand, printre altele, la inasprirea concurentei și la presiuni din partea băncilor din fiecare țara pentru alinierea condițiilor la cele mai favorabile din alte tari. Singura dintre tarile grupului G7 care pastreaza rate inalte ale rezervelor obligatorii este Italia – ce finanteaza astfel o parte a stocului urias al datoriei publice.

3.7 Politica veniturilor

Politica veniturilor este o alternativa adesea cu mai mukte posibilitati de actionare și cu o eficienta mai inalta în lupta impotriva inflației.

Politica veniturilor în condițiile luptei impotriva inflației trebuie sa urmareasca evoluția veniturilor în concordanta cu evoluția echilibrata, sau care sa tinda spre echilibru, a economiei și sa asigure o cat mai reala justete sociala. În acest spirit masa venitului trebuie sa creasca în raport de evoluția produsului real.

Indexarea este metoda ce se aplica în toate tarile pentru a asigura compensarea deplina, de fapt atenuarea pierderii puterii de cumparare a salariatilor, în condițiile inflației.

Indexarea ridica anumite incertitudini în ce priveste functionalitatile sale din punct de vedere tehnic.

Daca se exprima și se refera la salariul direct, aceasta exclude ansamblul sarcinilor sociale, celelalte suplimente de salariu, care, și ele, ar trebui actualizate valoric.

Pe de alta parte, aplicarea efectiva poate fi asigurata în sectorul public unde controlul guvernamental actioneaza eficient. În celelalte ramuri, în întreprinderi mici sau periferice, aplicarea indexarii este relativa. Eperienta unor tari ca Israel sau Brazilia, care au pus preț pe aceasta metoda în cadrul unor procese inflaționiste ample, a demonstrat ca indexarea ca sfera de aplicare va rămâne în general incompleta. Prin modul de aplicare aceasta este tardiva. Ea se aplica periodic (lunar, trimestrial sau semestrial), ceea ce produce asa-zisul efect “triunghic”, conducând la o degradare a puterii de cumparare a beneficiarilor.

Aprecierile privind indexarea concluzioneaza ca aceasta creeaza în economie anumite rigiditati, automatizeaza corelatiile intre prețuri și salarii și accentueaza tensiunile inflaționiste.

Se apreciaza ca existenta indexarii accentueaza negativ și relația dintre salariu și productivitatea muncii. Asa se face ca în Italia, în condițiile unui ritm mai lent al inflației, s-a renuntat la indexare din dorinta ambelor parti, patronat și sindicate; în scopul liberalizarii relatiilor salariale și asigurarii, pe aceasta cale, a stimularii creșterii productivitatii muncii prin salarii.

În ce privesc alte venituri, cum ar fi dobânzile și chiriile, ele sunt supuse în mod frecvent unei reglementari în marea majoritate a tarilor, și efectele depind de angajamentul guvernului în a le infaptui și de măsurile de control aplicate.

O problema deosebita ridica actiunea asupra dimensiunii profitului care se poate exercita de fapt prin controlul prețurilor.

Specific economiei de piață este dezvoltarea unei politici concurentiale care sa asigure competitiv un nivel moderat dimensiunii profitului.

În mod firesc insa în timpul inflației se afirma ramuri privilegiate, unde prețurile sunt dependente primordial de vanzatori și unde se incearca adesea implementarea de catre guvern și acceptarea de catre agentii economici a unor norme de evoluție a prețurilor, respectiv de determinare a profiturilor care sa poata fi cat de cat controlate.

Un control real al prețurilor de fapt nu se poate exercita intrucat aplicarea oricarei asemenea interventii ar solicita un aparat ferm și costisitor, pe care autoritatile nu il pot constitui la nivelul necesar, Deși adesea ii clameaza utilitatea. Astfel ca actionarea asupra veniturilor are în indexarea și controlul asupra salariilor singurul remediu efectiv de asigurare a moderarii veniturilor, intrucat este agreata de ambele parti asigurand regularitate (cat de cat a veniturilor pentru salariati) și reprezentand o modalitate comoda de franare a creșterilor de salarii pentru patron.

Se apreciaza în toate tarile dezvoltate ca pentru limitarea profiturilor s-ar putea actiona mai ușor prin intermediul impozitelor, al impozitului asupra averii, primordial. Experienta arata ca nu exista hotararea politica de a face acest pas și ca, deopotriva, în marea majoritate a tarilor inflația este perioada în care fraudele și evaziunile fiscale infloresc.

Capitolul 4: Inflația în România

4.1 Realități și perspective în evoluția fenomenului inflaționist contemporan

Analiza proceselor inflaționiste din zilele noastre, inclusiv din România poate fi abordata numai într-un context general, numai în interdependenta cu diferitele fenomene ce caracterizeaza evoluțiile concrete la diverse niveluri.

Este deja cunoscut faptul ca și inflația, în perioada anilor ’70, s-a manifestat ca un proces cu caracter global, implicatiile negative ale acesteia regasindu-se incepand cu nivelul economiilor naționale și terminand cu cel al economiei mondiale. Reducerea dimensiunii sale și anularea efectelor negative a implicat măsuri de ordin economic, financiar, monetar cu caracter global (prin cooperare), cat și național.

Inflația contemporană reprezintă “un dezechilibru structural monetaro – real, care exprima existenta în circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor…”.

Dupa anul 1975 procesul inflaționist incepe sa se deruleze pe termen mai lung, devenind fenomen de durata, dar și cu spatii largi de actiune, capatand la un moment dat caracter mondial global. Cu alte cuvinte, inflația incepe a avea caracter de permanenta, efectele ei necesitand luarea în consideratie și a influentei altor factori: criza economică, criza de materii prime și energie, șomaj ridicat etc.

Analiza își propune sa evidentieze evoluția fenomenului inflaționist pe diferite tari prin prisma interdependentei dintre inflație și alti indicatori economici. Analiza este orientata spre tarile din America de Nord și America Latina, Europa Centrala și de Est.

DÎn graficul de mai jos ce prezinta situatia inflației în Canada în anii ’90 se observa ca indicele implicit al prețurilor (deflatorul), dupa o evoluție descendenta de la 3% în 1991 la sub 1% în 1994, a cunoscut usoare creșteri atingand în 1996 nivelul de 1,2% și în 1997 2%. Aceasta este o inflație taratoare, manifestata pe fondul unui deficit al balantei de plati în continua scădere, exporturile depasind constant importurile.

Figura 1: Deflatorul PNB în Canada anilor ’91 – ‘97

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Aceeasi situatie se inregistreaza și în SUA unde inflația a scazut continuu din 1991 de la 4% la 2% în 1996 și respectiv 1,6% în 1997. În aeste tari inflația deregleaza puțin echilibrul monetar, insa aceasta dereglare este limitata si, oricum, favorabila creșterii economice.

Figura 2: Deflatorul PNB în SUA anilor ’91 – ‘97

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

În ceea ce priveste Mexicul inflația a cunoscut o scădere ajungand în anul 1994 sub 10%, inregistrand apoi o creștere brusca la peste 35% în 1995. Dupa acest an indicele prețurilor de consum a scazut în 1997 la 17,5% față de 34,4% în 1996, iar indicele deflator a atins nivelul de 19% în 1997 față de 29,6% în 1996.

Figura 3: Deflatorul PNB și IPC în Mexic în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Daca inflația lenta este mai puțin abordata în literatura economică, despre hiperinflatie s-a tot vorbit. Aceasta deoarece acest tip de inflație, care uneori se exprima prin trei-patru cifre a fost pusa în discutie de amplificarea fenomenului inflaționist în tarile Americii Latine, iar în ultimii ani și în fostele tari socialiste.

Conform definiției economistului R. Dornbusch: “Hiperinflatia incepe în luna în care creșterea prețurilor depaseste 50% și se termina în luna anterioara scăderii creșterii prețurilor sub aceasta limita, peste care nu se poate trece cel puțin un an”. Hiperinflatia trebuie pusa în relatie cu cel puțin doua marimi: ritmul creșterii producției naționale și ritmul sporirii prețurilor în anul sau anii anteriori. Pentru a se intelege mai bine acest fenomen am analizat evoluția inflației în cateva tari din America Latina.

Astfel, în Venezuela inflația a cunoscut o evoluție ascendenta până în anul 1996 când indicele prețurilor de consum a atins valoarea de 103,2% față de puțin peste 50% cat era în anii 1994 și 1995, iar indicele deflator a cunoscut o evoluție asemanatoare atingand în 1996 nivelul de 118,5%. Balanta de plati a fost în permanenta excedentara, inregistrand 8,6 mld. de dolari în anul 1996, iar în 1997: 5,4 mld. dolari. Pe fondul unei creșteri economice inregistrata în toate sectoarele în 1997 față de 1996, inflația a cunoscut o scădere semnificativa la sub 40%, indicele prețurilor de consum inregistrand în anul 1997 nivelul de 37,7%, iar deflatorul 38,6%. De remarcat faptul ca exporturile au depasit cu mult importurile, contribuind la redresarea economică.

Figura 3: Deflatorul PNB și IPC în Venezuela în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

În Brazilia situatia s-a inrautatit în intervalul 1991-1994, inflația fiind de aproximativ 500% în 1991; 1000% în 1992; 2000% în 1993. Produsul național brut a inregistrat o creștere continua din anul 1994 până în anul 1998, în situatia în care deficitul balantei de plati a ramas aproximativ constant, fiind în 1996 de 5,9 mld. dolari, iar în 1997 de 6,1 mld. dolari. Tot în aceasta perioada s-a inregistrat și o usoara creștere economică, ceea ce a dus la scăderea indicelui prețurilor de consum la 15,8% în 1996 și respectiv 6,9% în 1997, iar deflatorul a scazut la 17,2% în 1996 și 7,8% în 1997. Grafic evoluția Braziliei se prezinta în figura 4.

Si în Chile, Peru și Argentina inflația continua să scadă așa cum se observa din graficele 5, 6 și 7, indicele prețurilor de consum și deflatorul fiind:

Tabelul nr. 1: Deflatorul PNB și IPC în Chile, Peru, Argentina

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 4: Deflatorul PNB și IPC în Brazilia în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 5: Deflatorul PNB și IPC în Chile în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 6: Deflatorul PNB și IPC în Peru în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 7: Deflatorul PNB și IPC în Argentina în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

În Franta și Anglia nivelul inflației a cunoscut o evoluție descrescatoare, fapt pus în evidenta de scăderea indicelui deflator de la 1,3% în 1996 la 1,1% în 1997 și respectiv de la 3% la 2,3%. Inflația s-a mentinut sub nivelul de 3%, constituind un factor de armonizare și creștere economică. Acest tip de inflație poate fi interpretata ca o creștere a prețurilor autointretinuta, insa nu accelerata. Este vorba de o inflație relativa, diferita de inflația absoluta. Noul fenomen este o consecinta a structurii actuale a sistemului social economic al tarilor dezvoltate, fiind compatibil atat cu echilibrul monetar, cat și cu recesiunea economică.

Figura 8: Deflatorul PNB în Franta în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 9: Deflatorul PNB în Anglia în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Analiza fenomenului inflaționist pe diferite tari releva ca nivelurile inflației au oscilat de la o perioada la alta, sensurile oscilatiilor și dimensiunile lor fiind diferite de la o țara la alta. Se poate aprecia ca din 1983 putine au fost tarile industrializate în care inflația a cunoscut rate mai mari de 4% annual, creșterile economice ale acestor tari, în acelasi interval de timp, au inregistrat aproximativ aceleasi ritmuri. În schimb, în multe dintre tarile Americii Latine, Asiei, Africii și în tari din Europa de Est inflația a cunoscut niveluri foarte inalte. Procesul inflaționist a fost insotit de scăderi ale producției, de stagnari economice.

Tranzitia la economia de piață a tarilor din Europa de Est angajate pe calea reformelor este insotita de o criza cu caracter global, una din formele de manifestare cele mai puternice constituind-o inflația. Situatia pe plan inflaționist în ultimii ani inregistreaza aspecte diferite în aceste economii, dupa cum rezulta și din graficele urmatoare:

Figura 10: Deflatorul PNB și IPC în Bulgaria în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 11: Deflatorul PNB și IPC în Cehia în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 12: Deflatorul PNB și IPC în Ungaria în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 13: Deflatorul PNB în Polonia în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 14: Deflatorul PNB și IPC în Slovacia în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Figura 15: Deflatorul PNB și IPC în România în perioada ’91 – ’97;

Sursa: Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 9/1999.

Tabelul nr. 2 Indicatori economici ai unor tari cu economia în tranzitie 1996 – 2001

Sursa: www.bnro.ro.

4.2 O radiografie a procesului inflaționist în România în perioada 1990-2003

4.2.1 Evoluții cantitative

Dupa mai bine de 40 ani de economie centralizată, la 22 decembrie 1989 România intră într-o perioada de tranzitie economică ce are ca scop trecerea la economia de piață libera și integrarea europeana. Principalele caracteristici ale celor 10 ani de tranzitie sunt: revendicarile salariale, descentralizarea economiei naționale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptata a prețurilor din economie, cotarea libera a valutelor și nivelul redus al producției interne care au avut ca rezultat dezechilibre în ce priveste formarea prețurilor, ocuparea fortei de munca, balanta de plati și creșterea economică. Deci, nici o componenta a “careului magic” nu a fost atinsa, fără sa mai vorbim de protectia sociala, protejarea și imbunatatirea calitatii vietii, componente de maxima importanta ale politicii economice actuale. Toate acestea coroborate cu elemente ale conjuncturii politico-economice și militare au dus la urmatoarea “stare de fapt” a economiei societatii românesti post-decembriste prezentata în tabelul nr. 1.

Tabelul nr.1 Evoluția unor indicatori macroeconomici

Sursa: Buletin Statistic de Prețuri, Anul X, nr. 11. Revista Romana de Statistica nr. 1-2-3/1997; Anuarul Statistic al României 1999 și 2000; Raport anual BNR 2000.

Evoluția ratei inflației, incepand cu 1990, reflecta, pe de o parte, dezechilibrele structurale grave ale economiei românesti, iar pe de alta parte, fluxul și refluxul politicilor urmate de autoritati pentru redresarea situatiei.

În 1990, rata medie a inflației a fost modesta: indicele prețurilor la consumator a fost numai de 105,1%, deflatorul PIB cifrandu-se la 113,6%. Aceasta situatie a fost insa cu totul artificiala, fiind sustinuta, pe de o parte, de prețurile neliberalizate până în luna noiembrie si, pe de alta parte, de un deficit extern exceptional de ridicat: importul net s-a cifrat la 9,5% din PIB în timp ce deficitul contului curent a fost de 8,7% din PIB. Sau, altfel spus dezechilibrul intern a fost mascat printr-un deficit extern de proportii. Dimensiunea acestuia este pusa cel mai bine în lumina de gradul de acoperire a importurilor prin exporturi, care a ajuns în 1990, la numai 63,3% – nivel evident nesustenabil. Imediat ce a fost slabita stransoarea prețurilor administrate, iar epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeasi scara, a acumularii deficitelor, inflația a explodat: în lunile noiembrie și decembrie prețurile cu ridicata au crescut cu 129,2%, iar cele cu amanuntul cu 37,7%.

Începînd din 1991, timp de 3 ani inflația s-a aflat pe o panta ascendenta. Indicele mediu al prețurilor la consumator a fost de 270, 310 și respectiv 356%, în timp ce deflatorul PIB a fost de 295, 300 și respectiv 327%. Prețurile la producator au cunoscut variatii deosebit de ample de la o luna la alta, de-a lungul celor 3 ani, ca urmare a faptului ca acestea au fost administrate într-o mult mai mare măsura decat cele cu amanuntul. În plus, constrangerile bugetare slabe au permis ajustari abrupte la fiecare etapa de liberalizare ordonata de guvern până aproape de nivelul maxim admis de acesta. Ca urmare, ratele lunare ale creșterii prețurilor la producator s-au inscris pe o plaja foarte ampla: intre 0,2 și 43,7% în 1991 și intre 0,2 și 23,7% în 1992; intre 1,7 și 22,2% în 1993. Se remarca ingustarea sensibila a plajei de la un an la altul în timp ce indicele mediu s-a situat pe o panta descendenta: 320,1% în 1991, 284,8% în 1992 și 265% în 1993.

În cadrul acestui interval merita subliniat socul pe care l-a reprezentat renuntarea la cursul dual al monedei naționale, produsa în noiembrie 1991: ca urmare a deprecierii abrupte a leului, prețurile cu ridicata au crescut cu 43,7% într-o singura luna (decembrie 1991). Aceasta a fost cea de-a doua ca marime rata lunara dupa cea inregistrata în noiembrie 1990 (când creșterea a fost cu 126,4%, atenuandu-se astfel o parte din tensiunile acumulate, uneori timp de decenii). Trebuie spus insa ca aceasta miscare nu a facut decat sa corecteze – nici macar în intregime – una dintre cele mai grave distorsiuni ale sistemului de prețuri – cea indusa de supraevaluarea monedei naționale.

Impactul acestei corectii s-a vazut, printre altele, în evaluarea mult mai exacta a dezechilibrului extern, în 1992: balanta comerciala a inregistrat un deficit de 1420 milioane dolari SUA, adica numai 42,5% din nivelul celui din 1990, dar în termenii utilizarii PIB, decalajul a fost mult mai modest, de la –9,5% la –8,4%. Aceasta arata, de fapt, ca dezechilibrul extern a fost mult mai adanc în 1990, dar el a fost mascat prin supraevaluarea leului. Daca am incerca, în mod ipotetic o recalculare a acestuia, la cursul mediu din 1992, corectat doar cu evoluția PIB real, deficitul comercial în PIB 1990 a fost de nu mai puțin de 13,9%. Este și aceasta o dovada a distorsiunilor majore de evaluare induse de prețurile administrate.

Faptul ca faza cea mai acuta a crizei a fost depasita este reliefat, printre altele de scăderea apreciabila a ratei inflației în 1994 și în cea mai mare parte a anului 1995. Rata medie lunara coboara la 4,1% pentru prețuri de consum și 4,7% pentru prețuri cu ridicata în 1994 si, respectiv, la 2,1% și 2,4% în 1995. Discrepantele intre cei doi indicatori se atenueaza vizibil ca și amploarea variatiei de la o luna la alta.

Începînd din ultimul trimestru al anului 1995, scăderea ratei inflației s-a intrerupt, dupa ce a atins un nivel minim al creșterii prețurilor la consumator, față de aceeasi perioada a anului anterior, cifrat la 24,3% în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesara o restructurare semnificativa a sectorului real, pe care guvernul nu a indraznit sa o aplice. Dimpotriva chiar, politica economică s-a axat în 1996, pe creșterea producției și reducerea șomajului, iar efectele nu s-au lasat asteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflația s-a inscris din nou pe o panta ascendenta din nou mai amenintatoare: creșterea prețurilor de consum a fost de 4,9% în primul trimestru, 8,4% în al doilea, 14,3% în al treilea și 20,7% în ultimul trimestru (ceea ce inseamna deja o rata anualizata de 112%!). Pe ansamblul anului creșterea prețurilor la consumator a fost de 56,9%. Pentru țara noastră a revenit astfel în actualitate avertismentul lansat de Michael Bruno: “Inflația relativ scazuta, catre moderata (20-40%), poate sa nu conduca imediat la reducerea creșterii economice, dar e foarte probabil sa conduca la o inflație mult mai ridicata. Inflația cu adevarat primejdioasa apare la 40% și deasupra acestei rate”.

Procesul inflaționist reamorsat în 1996 a devenit mult mai virulent în prima jumatate a anului 1997, ca urmare a relaxarii politicilor financiare inaintea alegerilor din 1996, ca și pe seama impactului inevitabil al liberalizarii complete atat a pieței valutare în februarie 1997 cat și a covarsitoarei majoritati a celorlalte prețuri ce ramasesera sub controlul autoritatilor. Ca urmare, luna martie a anului 1997 a marcat cel mai inalt nivel al ratei lunare de creștere a prețurilor la consumator din intreaga perioada 1990-2001, respectiv 30,7%. Coerenta politicilor urmate de autoritati în aceasta perioada a fost rasplatita prin scăderea abrupta a ratei inflației în lunile ce au urmat varfului din martie până la 0,7% în iulie – ceea ce a reprezentat cea mai scazuta rata lunara de creștere a prețurilor la consumator inregistrata până atunci din 1990 incoace.

Trebuie spus totusi ca aceasta performanta a fost obținuta cu pretul unei noi scăderi a producției (În 8 luni din 1997 productia industriala se diminuase cu 1,8% față de perioada corespunzatoare din 1996) și al comprimarii brutale a salariilor reale (În aceeasi perioada veniturile salariale în economie scazusera cu 25%). Aproape imediat inflația s-a asezat pe un trend ascendent astfel ca în anul 1997 în ansamblu, a marcat o creștere a prețurilor la consumator cu 151%. Totusi, anomaliile din sistemul de prețuri s-au atenuat semnificativ, prețurile relative apropiindu-se mult de cele recunoscute pe plan internațional. De asemenea, tarifele pentru utilitati publice (precum energia și transporturile) au crescut semnificativ mai rapid decat media prețurilor o data cu abandonarea politicii de subventionare mascata a consumatorilor practicata de guvernele de stanga, până în 1996.

În 1998 nu au mai fost necesare ajustari abrupte ale unor prețuri, miscarea celor controlate de guvern, realizandu-se în mai multe rânduri, în functie de indicele general al prețurilor la consumator sau de indicele cursului de schimb al leului. De la aceasta regula s-au abatut doar tarifele la energia electrica (majorate cu 92% în mai) și cele la telefon pentru convorbiri interne (majorate cu 67% în ianuarie); în ambele cazuri salturile au urmarit apropierea de nivelurile internaționale ale tarifelor celor doua servicii.

Politicile fiscale și monetare au rămas restrictive, dar politica salariala a fost expansionista până în toamna anului 1998, pe fondul scăderii presiunii autoritatilor pentru restructurarea sectorului real al economiei. Deficitul extern a crescut dramatic în condițiile aprecierii reale a leului – trasa de intrari de capital și reducerii barierelor protectioniste în calea importurilor. Efectul combinat al factorilor de mai sus a fost de scădere a ratei inflației până la 40,6%.

Cifra de 32% prognozata în noiembrie – decembrie 1998 pentru inflația din 1999, tinea cont de o serie de corectii la prețurile utilitatilor publice care urmau sa fie facute atunci. Ele au fost amânate, pentru primul trimestru din 1999, ceea ce a avut ca efect o inflație sub cea prognozata și în acelasi timp o translatare a catorva procente de inflație pentru anul 1999.

Un prim factor care a influentat inflația din 1999 îl reprezinta "corectiile” fiscale – de exemplu majorarea accizelor – care s-au suprapus în primul trimestru cu presiunile de pe piața valutara și cu problemele din sistemul bancar – deci o atmosfera de neîncredere și atunci impactul lor indirect asupra altor prețuri a fost mai mare. Prin martie-aprilie, în "miercurea neagra" a leului, multi întreprinzatori îsi construiau prețurile la 20.000 lei/dolarul. Cu exceptia prețurilor administrate, nimeni nu mai controleaza maniera în care agentii economici îsi stabilesc prețurile. Acestea se stabilesc în functie de previziuni, predictii, de sentimentul lor și de capacitatea pieței de a absorbi un anumit nivel de pret. Un alt factor a fost ceea ce reprezentantii Bancii Nationale considera ca este un exces de zel în corectarea prețurilor la utilitatile publice.

Foarte importanta este și corectia cursului de schimb. Ajustarea cursului de schimb – deprecierea – a fost mai mare decât cea prognozata la începutul anului. Proiectia de curs se oprea, pentru sfârsitul anului, la aproximativ 17.000 lei/dolar. Deprecierea suplimentara a monedei naționale are categoric un impact asupra pretului.

Fără a arunca vina pe exterior, un factor pe care nu trebuie sa-l neglijam este dublarea pretului la titei. Cu atât mai mult trebuie avuta în vedere corectia de doua miliarde dolari din balanta conturilor curente și din balanta comerciala, când pretul la titei se dubleaza. Daca, în structura comertului exterior românesc și a producției românesti nu s-ar fi întâmplat ceva în ultimii doi ani, o asemenea dublare a prețului la țiței era imposibil sa nu se reflecte negativ asupra balanței comerciale și a balanței de plăți.

Figura 4.1.2: Evoluția ratei lunare a inflației în perioada ianuarie 1998-ianuarie 2003 (evoluție procentuală față de aceeași perioadă a anului anterior)

Sursa: www.bnro.ro

Figura nr. 4.1.2. prezintă evoluția inflației în ultima perioadă si dezinflația graduală de la 54,8% în 1999, la 17,8% în 2002 (IPC, dec./dec.), susținută de un mix coerent de politici macroeconomice. Rezultatele obținute până în prezent sunt compatibile cu atingerea unui nivel anual cu o singură cifră în 2004.

4.2.2 Cuantificarea principalilor indicatori de măsurare a inflației în 2001

Evoluția principalilor indicatori monetari și valutari

Evoluția principalilor indicatori monetari și valutari în primele 9 luni ale anului 2001, reflecta mentinerea caracterului prudent al politicii monetare.

4.2.2.1 Masa monetară

La sfarsitul lunii septembrie 2001 curent, masa monetară, în sens larg (M2), a totalizat 235145,1 mld.lei, ceea ce reprezinta o creștere de 4,8 % în termeni reali față de decembrie 2000 (+27,1% în termeni nominali). Principalul factor de alimentare al masei monetare pe primele 9 luni ale anului 2001 l-au constituit activele externe nete, care au sporit în acest interval cu 61,9% în termeni nominali (+33,6% în termeni reali), în timp ce creditul intern a crescut cu 14,6% în termeni nominali (-5,5% în termeni reali). În cadrul creditului intern, majorarea cu 37,6% în termeni nominali (+13,6% în termeni reali) a creditului neguvernamental a compensat partial scăderea creditului guvernamental net cu 43,1% în termeni reali.

Masa monetară, în sens restrans (M1), s-a majorat în termeni nominali față de decembrie 2000 cu 10,2% (ceea ce în termeni reali reprezinta o scădere cu 9%), în special pe seama creșterii numerarului în afara sistemului bancar care, în acest interval a crescut cu 26,8 % în termeni nominali (+4,6% în termeni reali) în timp ce disponibilitatile la vedere s-au redus, în aceeasi perioada, cu 10,5% în termeni nominali (-26,2% în termeni reali).

În structura masei monetare în sens restrans (M1) ponderea celor doua componente (numerar în afara sistemului bancar și disponibilitati la vedere), s-a mentinut practic la acelasi nivel ca în primele 9 luni ale anului 2000 (cca. 64% respectiv 36%).

Ca și în perioada corespunzatoare a anului 2000, în primele 9 luni ale anului 2001 cvasibanii au continuat sa detina ponderea principala în masa monetară M2, respectiv 78,3%, cu 0,2 puncte procentuale mai mult decat în 2000. Cvasbanii au avut pe primele 9 luni ale anului curent o evoluție mai rapida decat M2, majorandu-se cu 32,7% față de decembrie an anterior comparativ cu M2 a carei creștere în aceeasi perioada a fost de 27,1%.

Componenta în valuta a continuat sa inregistreze un ritm de creștere superior celui în lei.

În cadrul cvasibanilor, economiile populației, componenta importanta ca sursa de creditare, au avut o evoluție superioara celei din perioada similara a anului 2000. Daca la sfarsitul lunii septembrie 2000 economiile populației au inregistrat o creștere nominala cu 7,9% (-17% în termeni reali), pe primele 9 luni ale anului 2001, economiile populației au crescut cu 24,2% în termeni nominali (+2,5% în termeni reali).

Este de remarcat faptul ca, în ceea ce priveste preferinta populației asupra modului de economisire, titlurile de stat emise de Ministerul Finantelor Publice continua totusi sa ocupe o pozitie esentiala chiar în condițiile reducerii dobânzilor acordate. Acest fenomen poate fi explicat prin gradul scazut de risc.

4.2.2.2 Politica de dobânzi

Evoluția dobânzilor pe primele 8 luni ale anului 2001 a reflectat o tendinta de reducere. Astfel, rata medie activa a dobânzilor băncilor (clienti nebancari) s-a redus de la 49,2% în ianuarie 2001, la 44,1% în august anul curent, în timp ce rata medie pasiva s-a redus de la 29,1% în ianuarie 2001, la 25,4% în luna august anul curent.

În acelasi interval, ecartul intre rata medie a dobânzii active și rata medie a dobânzii pasive (clienti nebancari) s-a situat intre 18 – 21 puncte procentuale.

4.2.2.3 Evoluția creditelor bancare

Creditul neguvernamental a crescut, în primele 9 luni ale anului 2001, în termeni nominali, cu 37,6% și în termeni reali cu 13,6% (septembrie 2001/decembrie 2000). Creșterea creditului neguvernamental s-a realizat indeosebi pe seama sporirii creditelor bancare pe termen scurt în lei și valuta, credite utilizate în activitati economice de producție, import și servicii, ca urmare a lipsei lichiditatilor agentilor economici.

Concomitent cu creșterea ponderii creditelor pe termen scurt în lei și valuta în total credite neguvernamentale (de la 68% în primele 9 luni ale anului 2000 la 72,8 % în aceeasi perioada a anului 2001), s-a inregistrat o diminuare a ponderii creditelor pe termen mediu și lung în lei și valuta (de la 32% în ianuarie – septembrie 2000 la 27,2 % în aceeasi perioada a anului 2001).

Un fapt pozitiv față de perioada corespunzatoare a anului precedent, a fost reprezentat de tendinta de creștere mai rapida a creditelor destinate economiei reale (creditul neguvernamental) comparativ cu cele destinate statului (creditul guvernamental).

Pe beneficiari de credite (in lei) se remarca o creștere a ponderii creditelor acordate agentilor economici cu capital privat și o reducere a creditelor acordate agentilor economici cu capital de stat, acestia din urma preferand neonorarea datoriilor catre buget și furnizori în locul apelarii la creditele bancare.

4.2.2.4 Cursul de schimb

Pe primele 10 luni ale anului 2001, cursul de schimb al monedei naționale a continuat sa fie determinat de raportul cerere – oferta pe piața valutara.

Evoluția lunara a cursului de schimb, comparativ cu evoluția ratei inflației arata ca lunar, cu exceptia lunilor mai și iulie, cursul de schimb a fost ușor apreciat în termeni reali.

La sfarsitul lunii octombrie 2001, față de decembrie 2000, moneda naționala s-a apreciat cu 3,2%, în termeni reali, comparativ cu perioada similara a anului trecut când moneda naționala s-a depreciat cu 2,1%.

4.2.2.5 Analiza procesului inflaționist

Evoluția procesului inflaționist și incadrarea în tinta de inflație prognozata au facut obiectul unor analize în cadrul Guvernului, în urma carora a fost elaborat un program de actiune antiinflatie, care își propune accelerarea procesului de dezinflatie, astfel incat obiectivul evoluției descrescatoare și predictibile a inflației sa devina o certitudine.

În aceste condiții se estimeaza ca la sfarsitul anului, inflația va fi de circa 30%, nivel inferior celui realizat în anul 2000, de 40,7%.

În primele 10 luni ale anului 2001, prețurile de consum au inregistrat o creștere cu 24,2% față de sfarsitul anului 2000, în scădere față de perioada corespunzatoare a anului 2000, când se inregistrase un nivel de 33,5%. Rata medie lunara a inflației în primele 10 luni ale anului curent a fost și ea în scădere, atingand un nivel de 2,2% comparativ cu 2,9% cat s-a inregistrat în perioada corespunzatoare a anului trecut.

Nivelul inregistrat în primele 10 luni ale anului indica posibilitatea incadrarii la sfarsitul anului 2001 la un nivel de circa 30% decembrie/decembrie an anterior.

Tabelul nr. 2 Creșterea tarifelor la marfuri alimentare, nealimentare și servicii (oct 2001/dec 2000)

-%-

Sursa: www.piațafinanciara.ro

La evoluția procesului inflaționist din primele 10 luni ale anului 2001 au contribuit în principal:

influentele condițiilor climaterice nefavorabile ale anului 2000 în productia agricolă, influente care s-au regasit și în prima jumatate a anului 2001. Prețurile marfurilor alimentare s-au situat, în aceasta perioada, peste nivelul mediu al prețurilor de consum, fenomen care s-a atenuat insa în urmatoarele patru luni;

sistemul ineficient de reglementare aplicat până în luna martie a.c., data la care a intrat în vigoare Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.36/2001 privind regimul prețurilor și tarifelor reglementate;

persistența indisciplinei financiare și nivelul ridicat al arieratelor, efectele aplicarii Programului de actiune al Guvernului și al BNR pentru diminuarea blocajului financiar neputand sa apara în timpul scurt ce a trecut de la adoptarea sa. Acest program urmarește pe de o parte eliminarea din circuitul economic al întreprinderilor cu mari pierderi și consecvent insolvabile, intarirea disciplinei privind administrarea extraordinara a agentilor economici debitori aflati în stare de insolvabilitate, promovarea unei legi a contractelor comerciale care sa asigure intarirea disciplinei financiare în relatiile contractuale, precum și reglementarea și constituirea de tribunale comerciale și fiscale în vederea asigurarii solutionarii operative a litigilor comerciale și fiscale;

ajustarile prețurilor produselor și tarifelor serviciilor aflate sub supraveghere, care au avut loc în special în a doua jumatate a anului;

comportamente speculative.

În cadrul grupei marfurilor alimentare (prețuri libere) care au contribuit cu 9,8 procente la creșterea indicelui general al prețurilor de consum, creșteri semnificative au fost inregistrate la unele produse de baza, cu pondere ridicata în consumul populației:

carnea, preparate și conserve din carne, subgrupa care detine primul loc ca pondere în cadrul grupei marfurilor alimentare, a inregistrat la sfarsitul lunii octombrie a.c., o creștere a prețurilor de 42,6%. Printre cauzele principale care au condus la aceasta situatie se pot mentiona: oferta în scădere de produse autohtone datorata scăderii efectivelor de animale; creșterea în prima parte a anului a pretului la furaje, reflectata în costurile acestor produse;

peștele și conservele din pește, care au inregistrat o creștere a prețurilor de 32,1%, din care pestele proaspat 38,5%;

fructele și conservele din fructe, la care creșterea prețurilor a fost de 27,6%, evoluție în scădere față de prima jumatate a anului când s-a inregistrat o creștere de 30,7%.

La grupa produselor de morarit și panificatie, care detine a doua pozitie ca pondere în totalul marfurilor alimentare, prețurile inregistrate la nivelul primelor 10 luni s-au mentinut la acelasi nivel cu cel atins la sfarsitul semestrului I, și anume 16,6%, situandu-se sub nivelul mediu al prețurilor produselor alimentare.

Creșteri ale prețurilor de consum sub media prețurilor marfurilor alimentare s-au inregistrat pentru: lapte și produse lactate (19,4%), ulei, slanina, grasimi (20,9%) și zahar, produse zaharoase (21,6%).

De asemenea, este de remarcat evoluția prețurilor pentru grupa legume și conserve de legume, care la nivelul primelor 10 luni ale anului a inregistrat o scădere de 2,7%, dupa ce la nivel de semestru se inregistrase o creștere de 15,9%. Aceasta inversare de trend în evoluția prețurilor pentru aceasta grupa s-a datorat factorilor sezonieri care au actionat în aceste ultime patru luni, în care s-au inregistrat scăderi succesive de pret.

Mărfurile nealimentare au contribuit cu 9,5 procente la creșterea indicelui general al prețurilor de consum, ele inregistrand o creștere față de decembrie 2000 de 23,7%, nivel inferior inflației realizate în primele 10 luni ale anului 2001 (24,2%).

În cadrul acestei grupe, creșterea cea mai importanta s-a consemnat pentru energie electrica, gaze și incalzire centrala (33,5%), din care gazele au inregistrat o creștere cu 99,6%.

Majorari de prețuri peste media grupei marfurilor nealimentare se pot remarca și pentru: tutun, tigari (29,6%), articole de igiena, cosmetice și medicale (25,0%), din care medicamentele 25,4%.

La grupa servicii, creșterea prețurilor în primele 10 luni ale anului 2001 a fost de 30%, peste indicele general cu 5,8 puncte procentuale. Evoluția a fost determinata în principal de creșterea tarifelor la transportul urban (39,8%), apa, canal, salubritate (33,2%) și alte servicii (36,1%).

Creșterea prețurilor la grupa serviciilor a contribuit cu 4,8 procente în totalul indicelui general al prețurilor de consum.

Prețurile producției industriale pentru piața interna au inregistrat la sfarsitul lunii octombrie o creștere de 26,4% față de decembrie 2000, în scădere față de perioada similara a anului precedent (42,3%), dar la un nivel superior ratei inflației inregistrata în primele 10 luni ale anului 2001 (24,2%).

Aceasta evoluție s-a realizat în principal pe seama ritmurilor mari de creștere inregistrate în ramuri ca: extractia petrolului și gazelor naturale +55,7%; masini și aparate electrice +35,7%; pielarie și incaltaminte +39,5%; prelucrarea lemnului +35,3%; mijloace de transport rutier +36,4%; energie electrica, termica, gaze și apa +33,1%.

Pentru ultimile doua luni ale anului 2001 a fost preliminata o evoluție a prețurilor producției industriale într-un ritm inferior prețurilor de consum, astfel incat estimarile la sfarsitul anului 2001 arata o creștere de circa 32% față de sfarsitul anului 2000, cu circa 2 puncte procentuale peste nivelul estimat al inflației pentru aceeasi perioada (circa 30%).

4.2.3. Estimări pentru anul 2003

Pentru finele anului in curs, BNR și-a propus atingerea următoarelor obiective:

asigurarea premiselor care să permită o creștere economică de 5,2%;

continuarea procesului de dezinflație: obiectivul de inflație (exprimată prin IPC) pentru 2003, de 13-14% (față de decembrie 2001), sub nivelul inflației de 17,8% din 2002;

deficitul de cont curent: 4,3% din PIB, pe baza creșterii exporturilor si importurilor cu 9% și, respectiv, 12,5 și a unei finanțări autonome substanțiale;

politică fiscală prudentă;

menținerea datoriei publice și public garantate in limite controlabile (aproximativ 30% din PIB);

finalizarea negocierilor cu BERD în vederea privatizării a 25% din capitalul celei mai mari bănci a sistemului bancar românești – Banca Comercială Română;

continuarea consolidării accesului pe piețele internaționale de capital.

Demne de menționat sunt cele mai importante două realizări: trecerea la EURO ca monedă de referință începând cu 3 martie, anul curent și îmbunătățirea rating-ului la BB- (februarie) din partea Standard and Poor’s.

Deasemenea, BNR intenționează aplicarea unei noi strategii de politică monetară pentru România, mai eficientă decât aceea a țintirii agregatelor monetare și a cursului de schimb: țintirea directă a inflației.

Această strategie s-a bazat pe rezultatele obținute în alte țări cu situație politico-economică asemănătoare României: Republica Cehă, Polonia, Ungaria. Avantajele țintirii directe sunt:

-dezinflație la costuri moderate;

-ancoră pentru așteptări inflaționiste mai scăzute

-toate instrumentele politicii monetare sunt folosite în scopul atingerii obiectivului fundamental al BNR, stabilitatea prețurilor;

-un regim nou, transparent, flexibil, operațional chiar în condițiile unei relații instabile între agregate și inflație.

Condițiile necesare adoptării acestui demers sunt:

-întărirea continuă a sistemului financiar;

-probabilitate mai redusă de producere a unor șocuri (prețuri administrate, balanță externă, producție);

-atragerea suportului public în vederea implementării noii strategii (campanie mediatică).

Unele dintre condițiile strict necesare acestei strategii au fost deja atinse:

-independența Băncii Centrale în folosirea instrumentelor de politică monetară (2004: îndeplinirea acquis-ului BCE privind mecanismul de transmitere);

-atenuarea dominației fiscale și o mai bună previziune a operațiunilor Trezoreriei;

-decizii de politică moneară transparente și o bună comunicare cu populația.

4.3 Cauzele inflației în România

4.3.1 Din partea cererii

4.3.1.1 Excesul de masa monetară

Intr-o economie în care mecanismele pieței functioneaza, puseul generat de oferta nu poate crea o spirala inflaționista. Este nevoie și de un raspuns al cererii agregate solvabile care sa acomodeze creșterea costurilor. Daca aceasta acomodare lipseste – ca urmare a unei politici financiare restrictive – efectul inflaționist exista, dar ele este limitat resimtindu-se mai acut comprimarea cererii. Combinatia dintre creșterea costurilor și reducerea cererii a generat fenomenul cunoscut sub numele de stagflatie.

În țara noastră acomodarea creșterii costurilor exista deja în economie – iar ea se manifesta inca la sfarsitul anului 1989, prin exces de masa monetară. În primii ani post-comunisti excesul a fost alimentat prin măsuri pur populiste: numai restituirea “partilor sociale”, în 1990 a echivalat cu o emisiune – complet fără acoperire – echivalenta cu peste 13% din economiile populației existente în sistemul bancar la sfarsitul anului 1989.

Mult mai semnificative au fost cele doua operațiuni de anulare a creditelor bancare neperformante ale întreprinderilor desfasurate în 1990 și 1991. Prima operațiune pentru o suma totala de 62 miliarde lei a echivalat cu 13% din masa monetară din acel moment și cu peste 8% din creditul neguvernamental. Cea de-a doua desfasurata din 1991 a totalizat 239 miliarde lei, adica 23% din masa monetară si, respectiv, 17% din creditul neguvernamental la sfarsitul anului. Trebuie totusi precizat ca emisiunea propriu-zisa de masa monetară a fost limitata în ambele cazuri. Operațiunile au modificat pozitii din activul bilanturilor băncilor unde s-au redus creditele neperformante si, în contrapartida, au fost efectuate operațiuni în conturi guvernamentale (de reducere a depozitelor sau de creștere a creditului). Impactul monetar a existat totusi, dar în mod indirect, în sensul ca întreprinderi fundamental neperformante s-au regasit brusc în situatii financiare ameliorate, care le deschideau larg portile pentru noi credite. De aceea efectul de selectie și de hazard moral a fost mai puternic în ambele cazuri decat impactul monetar imediat.

Nu acelasi lucru se poate spune despre “compensarea globala a arieratelor” decisa de Parlament, la sfarsitul anului 1991. Operațiunea a avut ca efect o emisiune neta de peste 200 miliarde lei, adica mai bine de 25% din masa monetară și peste 50% din baza monetară din luna anterioara operarii “compensarii globale”. Canalele circuitelor bancare au fost brusc inundate cu o lichiditate total fără acoperire echivalent cu circa 1,1 miliarde dolari SUA.chiar daca nu luam în considerare efectul multiplicator al emisiunii de “bani tari” ai băncii centrale.

Prin aceste operațiuni, procesul inflaționist impins de creșterea costurilor a fost alimentat cu lichiditate atat din stocul preexistent cat și din fluxul proaspat creat în 1990 și 1991.

Creșterea masei monetare a fost rapida și în urmatorii doi ani: cu 105,3% în 1992 și cu 122,7% în 1993 (valori medii anuale). Aceasta dinamica tot mai accelerata a alimentat din plin procesul inflaționist. De buna seama, creșterea masei monetare nu a mai tinut pasul cu rata inflației, pentru ca a scazut cererea de bani. Viteza de rotatie a banilor a crescut vertiginos: de la 1,79 rotatii în 1990 la 3,65 rotatii în 1991, 4,87 în 1992 și nu mai puțin de 7,26 rotatii (calculata pe baza valorilor medii anuale ale masei monetare).

Politica monetară a fost mult mai puțin acomodativa incepand cu 1994. Dobanzile inalte au atras o creștere a cererii de bani, reflectata printre altele în scăderea vitezei de rotatie a banilor și în creșterea multiplicatorului bazei monetare. Expansiunea monetară a ramas totusi foarte accentuata până la finele perioadei analizate. Masa monetară a crescut în medie anuala cu valori cuprinse intre 55,6% în 1998 și 140,5% în 1994, ceea ce a condus la alimentarea procesului inflaționist, imediat ce emisiunea monetară a depasit dorinta publicului de a pastra active banesti. De unde și concluzia elementara: inflația are nevoie, pentru a se manifesta, de emisiune monetară în exces.

De remarcat ca în 1996 Parlamentul a avut o initiativa legislativa în domeniul monetar: pornind de la situatia critica din agricultura a decis acordarea unor credite enorme acestei ramuri, în condiții concesionale, din emisiunea băncii centrale. Creditele acordate în baza acestei legi au totalizat 983,7 miliarde lei, ceea ce echivaleaza cu 20,7% din baza monetară existenta în momentul în care legea a devenit operaționala. Aceste credite au avut o contributie majora la agravarea procesului inflaționist, în ultima parte a anului 1996, ca și în agravarea dezechilibrelor macroeconomice. Este de remarcat, totodata ca Banca Agricola a ramas prizoniera creditelor acordate în baza acestei legi – devenite neperformante în cea mai mare parte. Ca urmare, în toamna anului 1997, credite în suma de 3374,5 miliarde lei (echivaland cu 6,5% din masa monetară din acel moment) au fost preluate de la Banca Agricola, în contul datoriei publice.

4.3.1.2 Deficitul fiscal și cvasifiscal

Literatura de specialitate aseaza deficitul fiscal printre primele cauze – daca nu cea mai importanta – ale inflației. În aparenta, fenomenul nu s-a verificat în cazul României. Deficitul bugetului de stat a oscilat intre 0,4 și 4,9% din PIB în perioada 1990-1998, cu o medie neponderata de -3,2% din PIB. Soldul bugetului consolidat al statului (dupa includerea conturilor extrabugetare) se prezinta inca și mai favorabil: soldul a fost intre +3,2 și -4,6%, cu o medie neponderata de -1,8% din PIB. Un asemenea deficit public nu ar putea, într-adevar sa alimenteze în mod semnificativ inflația, chiar daca ar fi integral monetizat.

Numai ca în țara noastră deficitul public provine mai ales din componenta cvasifiscala – iar dimensiunea acestuia este foarte insemnata. Un studiu al Bancii Mondiale, nepublicat, evalueaza deficitul fiscal și cvasifiscal al României, în 1992, la peste 20% din PIB. Un alt calcul este facut al deficitului fiscal este propus de Lucian Croitoru. El consolideaza operațiunile guvernului cu cele ale băncii centrale, fără a lua în calcul pierderile neacoperite ale întreprinderilor de stat. Dupa corectarea cifrelor pentru inflație, deficitul la care ajunge este apreciabil: 20% în 1992, în scădere treptata până la 5% în 1995.

Desigur, calculul deficitului cvasifiscal nu poate urmari o precizie “farmaceutica”, ramanand tributar atat metodologiei utilizate, cat și calitatii informatiilor disponibile. În aceasta lucrare am abordat deficitul cavsifiscal din doua unghiuri complet diferite. Unul porneste de la un calcul analitic, celalalt – de la agregarea sintetica a deficitului acumulat.

Calculul analitic vizeaza trei componente ale deficitului cvasifiscal: debitele statului acumulate an de an în bilantul Bancii Nationale (pana în 1995), datoria guvernamentala externa inregistrata la cursuri istorice și pierderile acumulate de întreprinderi publice și regii autonome, ce au fost sau urmeaza a fi acoperite de statul proprietar. Primele doua componente pot fi cuantificate ușor, cea de-a treia într-o mai mica măsura.

Debitele statului din bilantul Bancii Nationale au aparut, în special din operațiuni valutare (diferente de curs valutar și plati de dobânzi). Potrivit legii, guvernul ar trebui sa acopere, la sfarsitul fiecarui an, diferentele nefavorabile nete din reevaluarea activelor și pasivelor în valuta și aur. În realitate, aceste diferente – ca si, uneori, platile de dobânzi aferente datoriei externe – au ramas băncii centrale, ca debit neacoperit al statului. An de an, bilantul Bancii Nationale a acumulat sume ce reprezinta, în fond, o pierdere a contului consolidat al statului. Aceste pierderi s-au cifrat la valori ridicate în 1991 și 1992 (reprezentand 10,3 și respectiv, 5,7% din PIB), dupa care au inregistrat o tendinta de reducere. Din 1996, Banca Nationala a preluat pe costuri cea mai mare parte a acestor operațiuni, ceea ce a dus, practic, la o inregistrare nedistorsionata a fluxurilor reale.

Deficitul public din datoria externa apare ca urmare a faptului ca imprumuturile primite sunt utilizate pentru cheltuieli publice la cursul în vigoare la data tragerii fiecarei sume. Costul reprezentat de dobânzi și comisioane este cuprins în bugetul fiecarui an, dar nu sunt constituite provizioane pentru acoperirea diferentelor de curs valutar. Insa, deprecierea leului a fost exploziva: de la 21 lei/dolar la data primirii primelor credite, la aproape 11000 lei/dolar la sfarsitul anului 1998 și procesul a continuat.

Este dificil de calculat cu exactitate deficitul public din datoria externa. Pentru o aproximare a acestuia, se considera ca, pentru stocul datoriei la sfarsitul fiecarui an, trebuie constituite provizioane care sa acopere diferenta de curs valutar inregistrata față de momentul tragerii creditului. Imprumuturile luate în considerare sunt numai cele publice (mai puțin cele ale Bancii Nationale, care sunt provizioane implicit, prin inregistrarea reevaluata contabil în fiecare an). Provizioanele ar fi echivalat, în perioada 1991-1998, cu sume reprezentand intre 1,4 și 4,9% din PIB al fiecarui an. Povara faptului ca aceste provizioane nu au fost constituite va fi resimtita din plin în momentul în care platile în contul datoriei externe vor depasi tragerile din credite noi.

În sfarsit, deficitul din arierate și pierderi ale sectorului public este cel mai dificil de evaluat. Uneori, el poate fi resorbit în timp, fără a mai deveni cheltuiala bugetara propriu-zisa (cum a fost cazul cu o mare parte a pierderilor “Romcereal” de până în 1995). Conform metodei analitice calculul se realizeaza avand în vedere sumele preluate la datoria publica (nu și cele deja acoperite în surplusul anilor anteriori), la care se adauga soldul net estimat al arieratelor întreprinderilor din sectorul public. Nu se ia în calcul nivelul inregistrat contabil al pierderilor – neacoperite prin subventii – ale întreprinderilor de stat, intrucat il consider mai puțin reprezentativ: nu sunt cuprinse stocurile fără desfacere și alte componente neevidentiate datorita procedurilor contabile folosite. În schimb, nivelul net al arieratelor reflecta pierderile operaționale, adica necesarul suplimentar de fonduri pentru un flux financiar normal. Nu iau în calcul nici arieratele catre bugetele publice, intrucat acestea sunt surprinse direct de deficitul fiscal (prin diminuarea incasarilor).

Pornind de la aceste premise, cel mai ridicat nivel al acestui deficit se inregistreaza în 1992: 10,9% din PIB, în special pe seama stocului arieratelor nete (reconstituit aproape imediat dupa “compensarea globala”). Nivelul scade până la 0,8% din PIB în 1995, pentru a reveni apoi pe o panta crescatoare, o data cu relaxarea politicilor practicate de autoritati, în 1996, și pe seama recunoasterii explicite a pierderilor, prin preluarea la datoria publica, în 1997 și 1998.

Din insumarea celor trei componente deficitul cvasifiscal evolueaza astfel: ajunge la 19,5% din PIB în 1992, pentru a scadea treptat până la 4,2% în 1995; în 1996 și 1997 din nou se inregistreaza creșteri ale deficitului cvasifiscal, până la 6,3% si, respectiv, 9,5% din PIB – ca semn al ratarii restructurarii economiei.

Tabelul nr. 4.3: Calculul deficitului cvasifiscal, 1991-1998 (Metoda analitica)

* Preliminat

** Calculat ca 20% din valoarea arieratelor brute față de furnizori și 50% din valoarea arieratelor brute față de bănci și alti creditori (mai puțin bugetul statului).

Sursa: Raporturile anuale ale Ministerului Finantelor și Bancii Nationale a României.

Este de remarcat corelația aproape liniara dintre evoluția deficitului cvasifiscal și aceea a inflației, în intreaga perioada analizata.

A doua metoda propusa porneste de la premisa ca deficitele cvasifiscale, ajung, mai devreme sau mai tarziu sa se reflecte în stocul acumulat al datoriei publice interne și externe. Fluxul anual al acesteia este calculat ca diferenta de stocuri la sfarsitul fiecarui an. Se compara apoi deficitul contului consolidat al statului (deficitul fiscal) cu fluxul datoriei publice din anul respectiv. Diferenta se considera deficit cvasifiscal. Detaliile calculului sunt prezentate în tabelul 4.3.

Acest calcul surprinde atat efectul deprecierii monedei naționale cat și preluari la datoria publica efectuata ocazional, dar ignora alti factori care au fost luati în calcul în varianta analitica. Metoda sintetica este mai puțin relevanta pentru analiza evoluțiilor din fiecare an, dar devine utila când numarul de observatii anuale este suficient de mare, intrucat elimina posibila supraestimare a deficitului cvasifiscal (pe seama arieratelor din sectorul public) ce apare în metoda analitica. Seria de 8 ani se considera numai partial satisfacatoare, intrucat, mai mult decat probabil, privatizarea unor industrii inclusiv cea bancara va fi precedata de noi preluari la datoria publica a unor pierderi nerecunoscute inca. Metoda insa ar deveni utila analizei, peste cativa ani și pentru perioade mai lungi.

Desigur, toate aceste calcule au o valoare mai degraba orientativa. De altfel, într-un mediu puternic inflaționist, este imposibil de facut o evaluare riguros exacta.

Tabelul nr. 4.4 Calculul deficitului cvasifiscal, 1991-1998 (metoda sintetica)

* Nu este inclusa datoria din conturile Bancii Nationale care nu implica fluxuri bugetare până la rambursare

** Curs la sfarsitul anului

Sursa: Rapoartele anuale ale Ministerului Finantelor și ale Bancii Nationale a României.

4.3.1.3 Arieratele întreprinderilor

Arieratele reprezinta o forma de pseudolichiditate care permite întreprinderilor aflate în incapacitate de plata sa-si continuie activitatea intarziind restructurarea acestora. Desigur, arieratele nu ar putea ajunge la un nivel care sa reprezinte un pericol pentru echilibrele din economie daca nu ar exista un cadru care sa le favorizeze – iar acest cadru a existat în special în primii ani post-comunisti.

În anul 1991 a fost lansat primul program de stabilizare a economiei, bazat în exclusivitate pe parghii monetare. Recursul întreprinderilor la arierate a fost reflex mai cu seama în condițiile în care mecanismele economiei de piață erau într-un stadiu incipient, iar privatizarea practic nu fusese declansata. “Experienta” acumulata în ultimii ani de conducere planificata centralizat a permis functionarea întreprinderilor până în momentul în care arieratele au ajuns la un nivel impresionant: circa 85% din PIB în decembrie 1991. Fără indoiala ca o astfel de “performanta” nu ar fi fost posibila daca nu ar fi existat experienta compensarilor globale din anii anteriori și daca directorii întreprinderilor nu ar fi avut convingerea ca acestea se vor repeta.

Datorita nivelului fără precedent al arieratelor, operațiunea s-a prelungit până în februarie 1992, fiind insa inregistrata contabil în ziua de 31 decembrie 1991. Nivelul net al emisiunii monetare a fost de peste 200 miliarde lei, adica circa 10% din PIB 1991. Practic s-a realizat acomodarea monetară integrala a pierderilor și acumularilor de stocuri din economie.

Impactul acestei compensari globale a fost devastator. Primul, în ordine cronologica s-a manifestat efectului inflaționist: creșterea prețurilor la consumator din primul trimestru al anului 1992 a totalizat 48% (aproape de creșterea bazei monetare ca urmare a compensarii globale). Concomitent, a crescut puternic cererea de valuta pentru importuri și a scazut nivelul repatrierilor din exporturi – ceea ce a compromis iremediabil mecanismul valutar abia introdus în noiembrie 1991. Aceste efecte au fost contracarate în lunile urmatoare, prin instituirea mecanismului rezervelor obligatorii (introdus în martie 1992) si, respectiv, prin schimbarea mecanismului valutar în mai 1992.

În plan comportamental insa, efectele au ramas și s-au manifestat în continuare, ani de-a rândul. Compensarea globala a fost semnalul ca restructurarea nu este iminenta, ca autoritatile tolereaza indisciplina financiara și ca la nivel microeconomic constrangerile raman slabe. A devenit clar ca politica monetară, ramasa singura, patineaza la suprafata structurilor din economie, care o pot ocoliprin intermediul arieratelor.

Totusi, în anii urmatori arieratele n-au mai atins nivelul din 1991, dar au ramas la valori cuprinse intre 20-25% din PIB. La aceasta au contribuit mai multi factori: atenuarea treptata a dezechilbrelor din economie, politica monetară mai puțin “ambitioasa” decat în 1991 si, în final scăderea anticipatiilor privind o viitoare compensare globala. În intreaga perioada analizata, amenintarea creșterii arieratelor a moderat obiectivele politicii monetare și a reprezentat, în fapt, o forma de amanare a restructurarii la nivel microeconomic.

4.3.2 Din partea ofertei

4.3.2.1 Dezechilibrele structurale

Imediat dupa decembrie 1989 pe piața interna coexistau supraproductia – predilect pentru bunuri de investitii – cu penuria grava, în special pentru bunuri de consum. În momentul disparitiei constrangerilor reprezentate de planificarea centralizata, revenirea la echilibru presupunea inevitabil scăderea producției în industriile cu supraoferta și creșterea prețurilor în cazul produselor pentru care cererea era în exces. În industria româneasca, valoarea adaugata a scazut semnificativ inca din 1989 (cu 8,4% față de 1988). Scăderea a continuat inca 3 ani, într-un ritm anual cifrat intre 12,8 și 17,7%. În cei 4 ani, scăderea cumulata a valorii adaugate în industrie a fost de 43,3%, iar a producției – de numai puțin de 55% (scăderea mult mai lenta a valorii adaugate arata totusi o modificare a structurii producției în defavoarea ramurilor cu valoare adaugata mica).

La fel de inevitabil ca declinul producției a fost și procesul inflaționist. El a fost insa agravat și prelungit de orientarea politicii economice. Trebuie spus ca atat declinul producției cat și creșterea inflaționista a prețurilor s-au produs în toate tarile ex-comuniste, diferita fiind doar intensitatea cu care s-a manifestat. Aceasta a fost indusa pe de o parte, de gravitatea dezechilibrelor initiale, iar pe de alta parte de orientarea politicilor pentru resorbirea socului.

4.3.2.2 Șocurile externe

Un fenomen cu gravitate exceptionala l-a constituit colapsul comertului exterior al tarii și în special prabusirea exporturilor. Declinul a inceput inca din 1989, când exporturile s-au redus cu 8%. Caderea cea mai dramatica s-a inregistrat în 1990: -45% într-un singur an. Ea a continuat în 1991 (-26,9%), an în care exporturile au reprezentat 37,4% din nivelul inregistrat în 1988 (graficul nr. 3).

Cauzele sunt multiple, iar ele reliefeaza vulnerabilitatea structurii economice croite de vechiul regim: comertul exterior era dependent de importuri de materii prime și exporturi de produse puțin prelucrate, de calitate indoielnica. Exporturile de masini și echipamente erau orientate cu precădere catre tarile CAER, precum și catre tari slab dezvoltate. Trebuie precizat ca în “diviziunea internaționala a muncii” din CAER, România avea o pozitie avantajoasa intrucat importa în general, materii prime și exporta, în special bunuri prelucrate. Caracterul relativ al acestui avantaj s-a vazut clar în 1990: primele care s-au prabusit au fost exporturile de produse industriale intra-CAER.

Cat despre exporturile de bunuri de echipament catre tarile în curs de dezvoltare, s-au inregistrat frecvent cazuri de incapacitate de plata a importatorului. Tari precum Angola, Mozambic, Sudan, Libia figureaza și în 2001 intre debitori, cu putine sperante de a recupera debitele. În alte cazuri, cum ar fi cel al Egiptului s-au realizat aranjamente cu discont, recuperandu-se partial creanta. Sunt și situatii în care “loteria” continua și azi: România participa la construirea unor obiective-gigant în Ucraina (la Krivoi-Rog) și în Cuba (la Los Camariocas), care ar putea sa produca vreodata, iar creanta sa fie recuperata. Deocamdata, costurile lucrarilor sunt suportate de la buget. Nu poate fi omis cazul Irakului – țara care datoreaza României peste 1,7 miliarde dolari SUA din exporturi românesti de bunuri de echipament. Daca nu ar fi fost criza din Golf și embargo-ul impus acestei tari, exporturile ar fi continuat ca și importurile de titei în contrapartida.

Pentru a incheia lista șocurilor externe sa analizam cazul Iugoslaviei, țara cu care România avea intense legaturi comerciale. Dezmembrarea Iugoslaviei, razboiul civil și embargo-ul ulterior au condus, în final, la scăderea puternica a comertului în aceasta regiune. Daca, în acest caz din urma, se poate vorbi într-adevar de imprejurari potrivnice, în toate celelalte, cauza originara este structura vulnerabila a economiei croita de vechiul regim.

Oricare ar fi cauzele, fapt este ca în 1992, primul an de creștere modesta a exporturilor, acestea reprezentau numai 38,3% din nivelul inregistrat în 1988. Scăderea, de peste 7 miliarde de dolari SUA, echivala cu numai puțin de 36% din valoarea PIB din 1992, exprimata în dolari SUA. Chiar daca luam în considerare discrepantele de evaluare ordinul de marime nu se schimba, iar el arata socul dramatic produs asupra ofertei industriilor românesti de prabusire a exporturilor.

4.4 Impactul inflației asupra sistemului bancar românesc

Intr-o economie sanatoasa, băncile comerciale joaca un rol esential, în asigurarea, pe baza de creditare, a finantarii proiectelor economice.

Un astfel de program, riguros stabilit, poate primi, într-o piața adevarata, girul unei bănci comerciale care, pe stadii fizice de realizare a proiectului, ofera surse de finantare în limita necesarului.

În toate imprejurarile, o investitie semnificativa necesita o perioada de cheltuieli, de unu sau cativa ani, urmand ca numai dupa aceea sa se realizeze activitatea propusa, aducatoare de venituri și profit și care sa fie o incununare a eforturilor depuse în cadrul proiectului respectiv.

Asa stau lucrurile într-o societate echilibrata, în care piața este stabilizata, în care sistemul financiar-bancar își cunoaste cararile pe care merge , iar principalii indicatori macroeconomici sunt pozitivi si, în primul rând, inflația este tinuta, prin măsuri economice, la un nivel cat mai redus sau cel puțin controlabil în timp.

Nu așa stau insa lucrurile în România.

În țara noastră se poate vorbi, în primul rând, despre o criza acuta în care se afla sistemul bancar.

În mod indubitabil, în aceasta stare de criza s-a ajuns, în primul rând, din cauza greselilor sau, mai bine spus, lipsei de profesionalism, de care a dat dovada managementul majoritatii băncilor comerciale, indiferent de forma de capital.

Un al doilea aspect semnificativ ce a caracterizat activitatea băncilor comerciale rezida în “posibilitatea” ca, într-o economie bantuita de multe nereguli, în care nici o lege nu sta prea mult în picioare, iar flagelul inflației a actionat în mod mascat, băncile comerciale sa practice dobânzi real-negative!!!

Acest fenomen este ușor de explicat daca se are în vedere faptul ca, Deși publicatiile oficiale acrediteaza, anual, ideea unei inflații aparent tinuta sub control, aceasta a atins în realitate praguri uneori alarmante, astfel incat la final de exercitiu financiar, s-a impus “decretarea” adevaratului nivel inregistrat, mult superior dobânzilor practicate de băncile comerciale.

De exemplu, în lunile mai și iunie 1999 a existat o inflație de 5,3%, respectiv 5,1% față de luna precedenta ceea ce conduce la un nivel anual de peste 60%. În acelasi timp, băncile comerciale au practicat dobânzi cuprinse intre 50-60% la creditele acordate, în limite care abia se compara cu nivelul inflației “declarate”.

La fel a fost și în cursul anului 2000, când se vorbea de o inflație prognozata de 27%, pentru ca în final sa se situeze la 42,9%.

Este clar insa ca nivelul inflației din țara noastră este estompat de unele măsuri administrative care vizeaza, în primul rând, resurse cat mai mici de la populație (de exemplu, în luna iunie, rezervele populației de la bănci s-au redus cu 23%) si, pe aceasta cale, influentarea prețurilor de pe piața de a se mentine la niveluri reduse sau, în anumite imprejurari, chiar de a fi diminuate.

Lucrand în astfel de condiții, în lipsa unor resurse pentru acordarea de credite (uneori aberante), băncile comerciale ajung ca, pentru desfasurarea unor activitati proprii, sa se imprumute în sistemul interbancar, ce practica dobânzi de-a dreptul distrugatoare respectiv de 2-3 ori mai mari decat dobânzile pe care le percepe banca comerciala de la clientii sai.

Treptat, printr-o astfel de practica, banca comerciala ajunge sa-si diminueze, până la epuizare, lichiditatile, intrand practic în imposibilitate de plata.

Pe de alta parte, un alt aspect ce caracterizeaza criza bancara este cel reprezentat de politica dirijista a cursului leului față de celelalte valute liber convertibile, prin măsuri administrative.

O alta aberatie a sistemului bancar din țara noastră este reprezentata de nivelul salariilor practicate, care nu sunt în concordanta cu eficienta realizata de aceste institutii financiare.

Astfel se face ca, la cauzele mentionate anterior, se adauga și consumul a sute de miliarde de lei pentru plata unor manageri total ineficienti.

Dar cea mai importanta cauz aeste cea a acordarii creditelor bancare.

La acest capitol, cel puțin până în anul 2000 și aproape la toate băncile, fără discriminare, s-a dus o politica criminala, care în cele mai multe imprejurari, demonstrat sau inca demonstrabil, s-a desfasurat cu acordul, cel puțin tacit, al managerilor bancari, fiind lesne de observat ca nici garantiile constituite nu sunt acoperitoare pentru valoarea creditelor acordate, nici activitatile propuse a fi finantate nu sunt reale si, mai ales, bine studiate din punct de vedere al eficientei preconizate.

Asa se face ca, dupa o perioada infloritoare de cativa ani, băncile cu probleme (Dacia Felix, Credit Bank, Columna, Albina, Bankcoop, Bancorex, Banca Internaționala a Religiilor, Banca Turco-Romana) au ajuns în situatii critice, fără posibilitati reale de miscare și de redresare, tocmai din cauza unor credite neperformante, care depasesc de un numar de ori, în foarte multe situatii de ordinul zecilor de ori, capitalul propriu al respectivei bănci comerciale.

Iar când se pune problema executarii garantiilor, fie exista lacune juridice care fac dificil acest proces, fie se constata ca valorile reale ale garantiilor sunt simbolice față de nivelul creantei bancare, așa incat recuperarea unor astfel de credite nu se mai poate face.

4.5 Politica monetară în România

4.5.1 Instrumentele utilizate

Politica monetară a cunoscut o evoluție lenta, dinspre controlul direct al expansiunii monetare spre parghiile indirecte, dinspre obiective multiple și contradictorii spre ceea ce ar trebui sa fie unica preocupare a politicii monetare – stabilitatea prețurilor. Abia inspre finalul perioadei analizate a putut fi consemnata o tendinta mai clara în direcția corecta, dar rezultatele controlului inflației sunt prea puțin concludente.

Dupa căderea regimului comunist și declararea optiunii pentru mecanismele de piață, politica monetară a ramas, o buna perioada într-un con de umbra. Astfel, pentru intregul an 1990 nu se poate vorbi despre o politica în evoluțiile monetare. Au fost mentinute, inertial, plafoanele de credit, dar semnificatia lor reala a disparut, pentru ca prabusirea producției și anularea vechilor credite neperformante (fara reajustarea plafoanelor de credit) au anihilat rolul acestora. În luna decembrie a anului 1990, Banca Nationala si-a asumat de facto rolul de autoritate monetară, consfintit în primavara anului 1991 prin legile bancare.

În 1991 au fost stabilite obiective cantitative pentru evoluțiile monetare, indeplinirea lor urmand a fi realizata prin plafoane de credit. Esecul a fost total: obiectivele urmarite au fost prea ambitioase (o creștere a masei monetare de 22% în intregul an, corespunzand unei rate anuale a inflației ce nu ar fi trebuit sa depaseasca 100%), mai cu seama în condițiile în care modificarile din economie au fost practic inexistente. Inflația a fost dublul celei programate, fiind acoperita prin creșterea vitezei de roatatie a banilor și prin arierate. În septembrie au fost abolite plafoanele de credit (ceea ce a condus în final la monetizarea arieratelor), dar liberalizarea dobânzilor a trecut practic neobservata în contextul excesului de lichiditate din sistemul bancar.

Abia în 1992 s-a produs prima tentativa de inscriere a politicii monetare pe coordonate normale: mecanismul de refinantare a capatat structura ce prefigureaza rescontul, operațiunile de open-market și creditul lombard; au fost introduse rezervele obligatorii, ca instrument indirect de reglare a lichiditatii în sistemul bancar; a fost incercata aducerea dobânzilor la nivelul real-pozitive (pentru o rata a inflației proiectata la 60-70%). Rezultatele obținute au fost, în final, foarte modeste (inflatia a ramas la circa 200%) pentru ca intreaga constructie a fost anihilata de aparitia, în toamna anului 1992, a creditelor direcționate acordate de Banca Nationala în condiții preferentiale – care au devenit curand preponderente. De fapt, se poate spune absenta restructurarii sectorului real al economiei nu lasa alta alternativa de reechilibrare decat inflația.

Anul 1993 s-a scurs în cea mai mare parte fără evoluții notabile: politica monetară a ramas acomodativa (prin mecanismul creditelor direcționate), iar economia a inceput sa alunece spre hiperinflatie. Totusi dupa constituirea contului unic al trezoreriei statului la Banca Nationala, în luna iulie a incetat finantarea din emisiune a deficitului și a fost sterilizat un volum de lichiditate de circa 300 miliarde lei (echivalentul a mai bine de 20% din baza monetară din acel moment) ceea ce a permis construirea ulterioara a unei politici restrictive.

Spre sfarsitulanului 1993, Banca Nationala a lansat o politica antiinflaționista, bazata pe controlul sever al lichiditatii și escaladarea puternica a dobânzilor. Bancile au raspuns, dupa un interval de aproape 3 luni, prin majorarea dobânzilor la depozite – ca și la credite – până la nivelul de neimaginat până atunci: în ianuarie 1994, dobânzile lunare la depozitele populației erau de 10-11% (ceea ce echivaleaza cu un rândament anual de 250%!). Inflația a scazut chiar mai rapid decat se anticipase, astfel ca, ex post, toate dobânzile din economie au fost foarte inalte în termeni reali, de-a lungul intregului an.

Aceeasi politica a fost urmată și în 1995: ratele nominale ale dobânzilor au scazut lent, dar creșterea cererii de bani asociata cu remunerarea stimulativa a depozitelor a condus la o scădere mai rapida a inflației, astfel ca dobânzile reale au fost chiar mai inalte decat în 1994. În ultima parte a anului insa, expansiunea rapida a bazei monetare a prefigurat ceea ce avea sa se intample în 1996 – respectiv o reinflamare, pe fondul creșterii masei monetare și al scăderii, în termeni reali a dobânzilor (care au ramas totusi pozitive în cea mai mare parte a anului).

Instrumentele de politca monetară nu au suferit evoluții spectaculoase până la sfarsitul anului 1996. Banca Nationala a controlat baza monetară, dar fluctuatia cererii de bani (scădere până în primul trimestru al anului 1994, apoi creștere până spre sfarsitul anului 1996 dar cu tendinte de aplatizare spre sfarsitul perioadei) a limitat capacitatea de operare chiar și atunci când alte presiuni din sectorul economic dar și cel politic, rămâneau la niveluri care nu periclitau grav echilibrul monetar. Nu au mai fost introduse plafoane de credit sau de dobânzi, dar reglarea lichiditatii nu s-a putut face, în ultima instanta, decat prin nivelul creditului de licitatie: în absenta titlurilor de stat, nu a existat alt instrumenta care sa permita dezvoltarea unei piețe monetare autentice, deci nici a operațiunilor de open-market. Colateralizarea (garantarea) creditului de refinantare a ramas mai degraba la nivelul bunelor intentii. Abia la inceputul anului 1996 Banca Nationala a putut sa limiteze efectiv accesul băncilor comerciale la creditul lombard – care se tragea automat, în mecanismul de decontari interbancare – s-a mentinut insa accesul trezoreriei statului. Ca urmare controlul Bancii Centrale asupra expansiunii bazei monetare a ramas relativ limitat și a fost compromis de fiecare data când aparea “nevoia” de credite direcționate.

Din 1997 s-a produs o reorientare a politicii monetare inspre mecanisme de piață, orientare validata de legislatia bancara, revazuta în prima parte a anului 1998. Banca Nationala a renuntat complet la credite direcționate și a integrat instrumentele valutare în mecanismele de conducere operațional a politicii monetare. Intrarile masive de capital au antrenat majorarea rezervelor Bancii Nationale și reducerea până la disparitie a nevoii de credite de refinantare. Mai mult, incepand din vara lui 1997, Banca Centrala a inceput sa atraga depozite în lei de la băncile comerciale pentru a steriliza influxul valutar. Baza monetară a fost, într-adevar tinuta sub control, dar instrumentele primitive avute la dispozitie – în absenta unei piețe secundare a titlurilor de stat – au condus la o eficienta de ansamblu scazuta. Ca urmare, costurile legate de sterilizare au fost disproportionat de mari, iar piața monetară a ramas segmentata și netransparenta. În condițiile în care restructurarea în adancime a economiei s-a produs în continuare lent și oarecum haotic, iar ansamblul politicii economice a autoritatilor si-a pastrat caracterul stop-go, nu este de mirare ca rezultatele în stapanirea inflației au fost submediocre: creșterea prețurilor a revenit în palierul cu 3 cifre în 1997 și a scazut la 40% în 1998 – performante cu totul deconectate de cele ale celorlalte tari aflate în cursa pentru integrarea europeana.

4.5.2 Controlul lichidității

O analiza a lichiditatii din sistemul bancar porneste în mod obisnuit de la baza monetară și componentele acesteia, care pot fi controlate de Banca Centrala. Expansiunea rapida a bazei monetare arata, fără dubii, presiunile inflaționiste. În cazul României, în perioada data, analiza trebuie nuantata, tinand seama și de urmatorii factori: evoluția cererii de bani; impactul rezervelor obligatorii asupra rezervelor disponibile; si, până în 1997 influenta liniilor de credit neutilizate.

Fluctuatia cererii de bani – mai ales când amplitudinea este impredictibila – constituie principala constrangere pentru utilizarea lichiditatii ca obiectiv intermediar al politicii monetare. Totusi, într-o analiza post-factum, cererea debani se poate măsura cu ajutorul vitezei de rotatie a banilor, așa cum rezulta din “ecuatia lui Fisher”. Ca urmare, o creștere a bazei monetare în perioade de creștere a vitezei de rotatie a banilor semnalizeaza o politica monetară relaxata.

Constituirea rezervelor obligatorii diminueaza lichiditatea de care dispun băncile comerciale pentru expansiunea creditului. Rezervele obligatorii cresc automat, o data cu depozitele din sistemul bancar, dar sunt influentate – uneori, în mod decisiv și de modificarea ratei rezervelor, ca și a bazei de constituire, așa cum s-a intamplat și în România în perioada analizata. Astfel, rezervele obligatorii au crescut mult mai rapid decat baza monetară: de la 54 miliarde lei în trimestrul II 1992 (echivalent cu 12% din baza monetară), la 6755 miliarde lei în trimestrul IV 1998 (ceea ce reprezinta peste 35% din baza monetară). În aceste condiții, disponibilul net din contul curent al băncilor comerciale (calculat prin scăderea rezervelor obligatorii din disponibilul brut) furnizeaza cea mai exacta indicatie cu privire la caracterul politicii monetare în perioada respectiva.

Pana în 1997, analiza poate fi completata prin utilizarea informatiilor legate de liniile de credit, deschise și neutilizate. Acestea nu sunt incluse în baza monetară, dar se pot transforma în baza monetară de regula, la discretia băncilor comerciale. Uneori, insa, utilizarea propriu-zisa a liniilor de credit este condiționata, fapt care este mentionat distinct în evidentele statistice.

Evoluția bazei monetare și a lichiditatii nete din sistemul bancar în perioada 1992-1998 (Tabelul nr. 4.5) pune în evidenta fluctuatiile politicii monetare urmată de Banca Nationala. În primul trimestru al anului 1992, imediat dupa “compensarea globala” din decembrie 1991, disponibilul net din contul curent al băncilor comerciale a atins niveluri exceptional de ridicate, ce echivalau cu peste 1 miliard USD și reprezentau nu mai puțin de 54,3% din baza monetară a perioadei. Chiar daca ulterior disponibilul net al băncilor comerciale nu a atins niveluri atat de ridicate, Banca Nationala nu a reusit sa controleze lichiditatea din sistemul bancar până dincolo de jumatatea anului 1993. În combinatie cu scăderea pronuntata a increderii în moneda naționala, excesul de lichiditate a alimentat din plin derapajul inflaționist, până în pragul hiperinflatiei.

Tabelul nr 4.5 Evoluția bazei monetare și a lichiditatii nete din sistemul bancar, 1992-1998

* Calculat prin scăderea rezervelor obliagtorii din disponibilul brut.

** Calculele trimestriale s-au facut prin estimarea PIB, în functie de creșterea anuala reala, productia industriala și inflația (CPI) trimestriale.

Sursa: Rapoartele anuale ale Bancii Nationale a României

În unele momente, băncile comerciale au fost asaltate de bani ieftini într-o asemenea măsura, incat nici macar creditele preferentiale nu mai erau trase în totalitate. Aceasta situatie a avut multe implicatii. În primul rând, creatia monetară excesiva a intarziat procesul de atragere și de redistribuire a resurselor banesti în economie. Atat de pronuntat a fost dezinteresul băncilor pentru atragerea economiilor populației, incat nu s-a confirmat regula – intalnita pe scara larga în tari care inregistreaza represiune financiara – ca băncile sa prolifereze în teritoriu pentru a atrage banii ieftini de la populație. Astfel, la sfarsitul anului 1993, depunerile persoanelor fizice la bănci – altele decat CEC – insumau numai 28 miliarde lei, ceea ce insemna 4,4% din economiile populației și 2,7% din creditele (neguvernamentale în lei) acordate de bănci. În schimb, refinantarea de la Banca Nationala conta pentru 46,3% din creditele acordate de bănci. În al doilea rând, a fost intarziata formarea pieței interbancare, deoarece lichiditatea furnizata de Banca Nationala era supraabundenta, ieftina și sigura.

În toamna anului 1992 lucrarile agricole s-au executat practic în totalitate pe seama creditelor cu o dobânda anuala de 15% (când rata inflației la 10-12% lunar). Proprietarii de terenuri agricole au preferat sa-si pastreze recolta în asteptarea unui preț mai bun. Ca urmare, consumul intern a fost asigurat din import, ducând la agravarea situatiei balantei de plati.

Începînd din ultimul trimestru al anului 1993 până spre jumatatea anului 1996, politica monetară a BNR a fost mult mai restrictiva – fapt reliefat de valorile negative ale rezervelor disponibile ale băncilor comerciale. Ameliorarea (data de incetinirea) vitezei de rotatie a banilor arata impactul favorabil al politicilor restrictive urmată în aceasta perioada.

Derapajul politicii monetare în a doua jumatate a anului 1996 este pus în lumina de creșterea lichiditatii disponibile ca și a plafoanelor neutilizate ale liniilor de credit. Ar mai fi de adaugat ca, în intreaga perioada 1990-1996, au existat mai multe episoade în care lichiditatea din sistemul bancar a fost fortata de factori ce nu au tinut de politica monetară a BNR: creditele pentru agricultura, credite pentru importul de petrol, credite pentru finantarea băncilor aflate în crize de lichiditati și finantarea deficitului contului trezoreriei statului.

De la inceputul anului 1997, liniile de credit – deci și creditele direcționate acordate prin emisiune monetară si-au incetat functionalitatea mai intai de facto și apoi de jure.

Între timp insa, problema controlului lichiditatii s-a complicat substantial. Pe de o parte, ca urmare a unui influx de capital prea ridicat pentru o economie atat de slab monetizata ca România. În decurs de numai cateva luni, BNR a incetat sa mai refinanteze băncile comerciale și a trecut la atragerea de depozite, pentru a steriliza intrarile de valuta, cumparate pe piața pentru a evita supraaprecierea leului. Inexistenta unei piețe secundare a titlurilor de stat și reactia destul de lenta a BNR la situatia nou aparuta au condus la creșterea costului sterilizarii. Mai mult, pentru a contracara presiunile inflaționiste lichiditatea în lei a trebuit pastrata la niveluri scazute, ceea ce a impins în sus dobânzile de pe piața interbancara. Banca Centrala a fost prinsa astfel în capacana pentrica platile ei de dobânzi alimentau lichiditatea și mareau suplimentar costul operațiunii de sterilizare. Majorarea ratelor rezervelor obligatorii a atenuat intrucatva aceasta presiune, dar până la sfarsitul anului 1998 nu fusese identificata o solutie viabilă a problemei sterilizarii influxului de capital, care este de anticipat sa creasca.

Pe de alta parte, controlul lichiditatii este ingreunat de capacitatea limitata a Ministerului Finantelor de a refinanta datoria publica interna. Totalul acesteia a crescut exploziv în 1997 și 1998, inclusiv pe seama preluarii unor pierderi de la bănci de stat în suferinta. O mare parte a datoriei publice interne sta în continuare pe instrumente pe termen scurt (de regula 91 de zile), ceea ce în ultima instanta, limiteaza drastic capacitatea BNR de a restrange baza monetară pentru a controla inflația.

4.5.3 Controlul dobânzii

Încă din 1991, BNR a renuntat la controlul dobânzilor, dar până spre sfarsitul anului 1993 ele au ramas puternic negative în termeni reali (pentru depozitele populației, de exemplu, dobânda nu a depasit 50% anual, când rata inflației a oscilat intre 200 și 300%). Multiple cauze au condus la aceasta stare de lucru; cea mai importanta pare a fi excesul de lichiditate, dar în aceeasi direcție au actionat factori psihologici (iluzia monetară), presiunile industriilor nerestructurate ca și rigiditatea manifestata de CEC care detinea practic monopolul economiilor populației.

Spre sfarsitul anului 1993, BNR a pornit o actiune în forta spre a duce dobânzile din sistemul bancar la niveluri real-pozitive. Pretextul interventiei a fost oferit de anuntul oficial al incheierii “În linii mari” a liberalizarii prețurilor, momentul în care intreaga inflație ramasa capata caracter structural. Fapt este ca dupa escaladarea dramatica a ratelor dobânzii la BNR – cocomitent cu o severa limitare a lichiditatii – miscarea dobânzilor în sistemul bancar s-a autonomizat și a capatat, într-o mai mare măsura rolul de semnal al evoluțiilor din economie. A putut fi astfel serios atenuat sentimentul ca dobnazile sunt rodul bunului plac al Bancii Centrale.

Începînd din 1994, dobânzile din sistemul bancar (atat cele de pe piața interbancara, cat și cele dintre bănci și clienti) au revenit în palierul negativ în termeni reali, ceea ce a limitat considerabil distorsiunea indusa de unul din cele mai importante prețuri – cel al creditului. BNR a influentat tot mai puțin formarea dobânzilor, mai cu seama dupa ce în 1997 au disparut, practic, creditele de refinantare.

Cu toate acestea, până la sfarsitul perioadei analizate nu s-a produs decat partial maturizarea mecanismelor de piață care sa permita o structurare normala a ratelor dobânzii în interiorul sistemului bancar și în relatiile dintre acesta și public. Cele mai multe dobânzi nu sunt predeterminate la incheierea contractului ci sunt variabile (uneori, fără a se preciza algoritmul de calcul). Caracterul incipient și lipsa de adancime a pieței titlurilor de stat limiteaza capacitatea de semnalizare a evoluțiilor de pe aceasta piața. Mai mult decat atat, structura dobânzilor din interiorul pieței monetare este, de multe ori, departe de aceea care se regaseste în economiile de piață mature. În repetate rânduri, cele mai inalte dobânzi sunt cele pentru titluri de stat – Deși riscul acestora este evident mult mai mic decat ala altor palsamente; și BNR plateste uneori dobânzi nefiresc de ridicate pentru depozitele pe care le atrage – ceea ce arata segmentarea și lipsa de maturizare a pieței. Ca urmare, la 5 ani dupa ce BNR a renuntat sa controleze dobânzile din sistemul bancar, capacitatea acestora de a transmite semnale clare a ramas modesta.

Capitolul 5: Concluzii

Lucrarea de față și-a propus un survol asupra complexității fenomenului inflaționist, a cauzelor sale și metodelor de eliminare treptată a acestuia prin politici adecvate. Am analizat inflația în directă consonață cu marasmul politicii economice, cu dezechilibrele iminente ale economiei românești postdecembriste. Ritmul lent al reformei în România a marcat prelungirea sa în timp și menținerea dezechilibrelor inițiale.

Teoretic, atingerea obiectivului țintirii inflației pentru anul 2005 nu poate fi conceput fără câștigarea încrederii din partea populației în monedă și în politicile adoptate de Banca Națională a României. Desigur, aceasta este o condiție sine qua non pentru demersul mai sus menționa, însă, in ciuda rating-ului obținut de BNR în baza testului GMT de independență a băncii centrale (0,51, Elveția – 0,68, Germania – 0,66), metodele strict tehnocrate sunt departe de a fi suficiente pentru obținerea unei unei inflații acceptabile.

Practic, implicațiile unui asemenea demers nu țin numai de politica monetară, ci și de mentalitatea populației, de înțelegerea ei a mecanismului monetar și, nu în ultimul rând, de productivitatea muncii. Atât timp cât Banca Centrală este încă subordonată guvernului și măsurilor populiste ale acestuia (amânarea privatizării sau închiderii -acolo unde e cazul- mamuților industriali pentru evitarea pierderii electoratului), acest deziderat este o utopie.

Bibliografie:

Anghelache Constantin – România 2001 – după unsprezece ani de tranziție, București, Ed. Economică, 2001;

Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogica, București, 1999;

Dedu Vasile – Gestiune și audit bancar, Ed. Național, 2001;

Donath Liliana, Frisch Helmuth – Teorii ale inflației, Editura Economică, București, 1997;

Geala Ionela – Cursul de schimb al leului și inflația asupra echilibrului macroeconomic, Teză de doctorat 2001;

Hărău Carmen – Inflație și șomaj – Interdependențe, Vol. I + II, Teză de doctorat, ASE, 2000;

Isarescu Mugur – Economia românească în perspectiva anului 2000, Direcția Studii și Publicații BNR, 2000;

Țugui Alexandru – Inflația: concepte, teorii și politici economice, Editura Economică, București, 2000;