. Protectia Mediului In Contextul Dezvoltarii Economice Durabile
INTRODUCERE:
Un concept cu arie largă de cuprindere în prezent este acela de dezvoltare. El desemneaza o modalitate a mișcării care se realizează ca schimbare orientată: trecerea de la vechi la nou, de la inferior la superior în dinamica sistemelor. Această interpretare este caracterizată de două trăsături definilorii: pe de o parte, dezvotarea este privită ca mișcare, ca expresie a unei acțiuni, ceea ce implică factorul timp, iar pe de altă parte dezvoltarea implică însușirea, respectiv calitatea mișcării care depășește simpla creștere a dimensiunilor cantitative ale unui obiect sau fenomen – ea presupune o schimbare, o trecere de la inferior la superior în dinamica sistemelor. Diversitatea naturii sistemelor reale si complexitatea structurii acestora determină o multitudine de forme ale dezvoltării. Dintre toate acestea, o pondere tot mai mare în viața societății contemporane o are dezvoltarea economică.
Dezvoltarea economică este definită, de regulă, ca o formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care presupune, pe lângă creșterea economică a țărilor, un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație, în mecanismele și structurile organizaționale de funcționare a economiei, în modul de gândire și comportamentul oamenilor. Lăsând la o parte excederea domeniului economic prin considerarea și a unor domenii distincte, precum cercetarea șttiințifică, tehnologia, comportamenlui oamenilor, trebuie remarcată includerea în definiția menționată anterior a celor două trăsături: mișcarea, respectiv acțiunea, și calitatea, ceea ce o face satisfăcătoare din multe puncte de vedere.
Dezvoltarea economică durabilă (DED) reprezintă un tip sau formă de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerințelor prezente de consum fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generațiilor viitoare. Într-o modalitate mai apropiată de așa-numita economie de piață, se poate defini ca o armonizare trainică a intereselor generațiilor prezente cu interesele generațiilor viitoare. Concept prin excelență dinamic, DED presupune o nouă atitudine față de mediul ambiant, în care preceptul ,,omul cuceritor al naturii" să fie inlocuit cu preceptul ,,omul, parte a naturii și protector al ei".
CAPITOLUL 1: PROTECȚIA MEDIULUI CA FACTOR DE DEPĂȘIRE A CRIZEI ECONOMICE CONTEMPORANE
1.1. Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane
Analiza cauzelor crizei social-umane a dezvoltării ajută să se ințeleaga că un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieței concurențiale. Eficiența pieței concurențiale și legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic și social-uman numai atunci când: concurența locală are la bază reguli adoptate democratic, fără influența puterii financiare; există o moralitate a pieței; o serie de bunuri, cum sunt investițiile pentru cercetare științifică fundamentală, siguranța publică și justiția, învățământul public și apărarea națională, nu sunt furnizate de piață; cel ce fabrică, comercializează și consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate posibilitățile de externalizare a costurilor sociale și ecologice; guvernele au forța și mecanismele de a restabili în orice moment justiția socială pe care forțele pieței o erodează mereu, de a stabili nevoile de viață normală, pentru asigurarea justiției sociale; se asigură comptlibilitatea mediului creat de om cu exigențele mediului natural, pentru păstrarea vie a egalității șanselor generațiilor care coexistă și se succed.
Pentru ca acțiunea oamenilor la scară globală să poată realiza noua alternativă a dezvoltării economice, trebuie respectate principiile care constituie pilonii înaintării într-un viitor comun, în care omul și nevoiile sale de viață normală să fie singurul judecător, astfel: a) principiul asigurării egalității șanselor generațiilor viitoare, expresie a dreptului de proprietate și a dreptului acestora asupra bunurilor exsistente (în viziunea mediului natural de reproducere, respectarea acestui principiu înseamnă că resursele epuizabile folosite să nu depășească capacitatea omului de a le înlocui, intrările poluante în mediul ambiant să nu depășească puterea acestuia de asimilare și neutralizare); b) principiul politicii inegalității economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura generațiilor prezente și viitoare cele necesare unei vieți sănătoase, sigure, împlinite și productive (corespunzător acestui principiu, este firesc ca la contribuții mai importante la dezvoltarea economico-socială să se primească mai mult, dar în limitele exigențelor pe care le presupun trăirea unei vieți normale, altfel există pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăiruia, sa fie defavorizate șansele generațiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice să destabilizeze echilibrul înaintării; c) principiul diversității vieții biologice și spiritual-culturale – expresie a respectării și întreținerii potențialului de dezvoltare, a participării la procesul evoluției, corespunzător exigențelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp în urmă de J. Schumpeter; d) principiul suveranității populației expresie a dreptului oamenilor de a decide în legatură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspirațiilor de a trăi o viată normală, astfel incât consecințele deciziilor să fie suportate de cei care le-au luat, și e) principiul responsabilității reciproce a celor care dețin resursele ecologice de a le administra în interesul generațiilor viitoare, iar a celor ce posedă cunoștințele speciale de a le impărtăși celor care ar putea să beneficieze de ele.
Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziție spre o nouă societate, al cărei succes se află în speranța comună a oamenilor de a trăi mai bine în pace și prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieții și naturii, în egalitatea șanselor care trebuie asigurate pentru toate generațiile.Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce și de a consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut și o serie de erori umane ce au însoțit cunoașterea, ca și aplicarea rezultatelor și în viața economică, socială și politică a colectivităților umane. În ansamblul lor, erorile acțiunilor umane se află la baza diminuării treptate a perspectivei alocării și utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale echilibrului economic și creând premise certe pentru dezechilibrarea balanței progresului, în dauna exigențelor social-umane și ecologice inpuse de egalitatea șanselor generațiilor. O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivitațile umane, fiind asaltată permanent de efectete conjugate ale limitelor progresului.
1.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare
1.2.1. Demersul teoretic spre o nouă concepție asupra evoluției
economico-sociale a omenirii
Teoria economică asupra creșterii și dezvoltării s-a îmbogațit cu o nouă abordare conceptuală, anume dezvoltarea durabilă, și, în ultimă instanță, dezvoltarea umană durabilă. Modelarea economico-matematică a procesului creșterii nu poate face abstracție de acest fapt. Primele abordări teoretico-practice ale dezvoltării durabile au aparut la scară mondială, planetară. globală, pentru că la acest nivel au fost mai vizibile efectele negative conjugate ale concepției despre dezvoltarea omenirii de până acum; nu înseamnă însă că la nivel național nu s-au făcut eforturi în acest sens; diferite țări ale lumii au creat structuri juridice, economico-financiare si educaționale care să prefigureze și să susțină viitorul dezvoltării durabile. Începând cu anul 1972 când a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockolm, și până în prezent au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependențelor dintre problemele mediului îconjurator, bunăstării sociale și procesul creșterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport către Clubul de la Roma, unde se propunea stoparea creșterii economice, și cea a ecologiștilor (verzilor), care absolutizează rolul factorului natural. În raportul Bruntland (Viilorul nostru comun), prezentat la Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută ca o conciliere dintre economic și mediul înconjurător pe o nouă cale de cooperare (dezvoltare) care să susținaă progresul uman nu numai în câteva locuri și pe o perioadă limitată de timp, ci pentru întreaga planetă și pe o perioadă îndelungata. Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea compatibilă a celor patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului fară a compromite însă posibilitatea și capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Pentru realizarea convenției de compatibilitate a celor patru sisteme care interacționează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esențial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de laînțelegerea faptului că economia unei țari înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia. În aceasta viziune, factorii care se interinfluențează în procesul dezvoltării sunt: populația, resursele naturale, mediul natural, producția agricolă, producția industrială, poluarea. Strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului dintre nevoi și resurse, dintre obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității lor reciproce în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să fie într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed la dezvoltare.
1.2.2. Definirea dezvoltării umane durabile
Rezultă, din cele de mai sus, că dezvoltarea durabilă este definită prin trei dimensiuni: a) o dimensiune naturală – în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural; b) o dimensiune social-umană – în sensul că toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să raspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale diferitelor generații, și c) o dimensiune național-statală, regională și mondială, în sensul compatibilității criteriilor de optimizare atât pe plan național, cât și la nivel regional sau mondial. Așadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca și strategia sa de realizare pun problema omului și, în general, a colectivității umane din perspectiva timpului și spațiului; de aceea, se consideră că este mai potrivt să se vorbească despre dezvoltarea umană durabilă. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană durabilă, depind de: cultura omului, experiența sa tecută, actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor știintei și tehnicii, srategiile naționale și intenaționale de dezvoltare.Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi,dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoirii de până acum; nu înseamnă însă că la nivel național nu s-au făcut eforturi în acest sens; diferite țări ale lumii au creat structuri juridice, economico-financiare si educaționale care să prefigureze și să susțină viitorul dezvoltării durabile. Începând cu anul 1972 când a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockolm, și până în prezent au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependențelor dintre problemele mediului îconjurator, bunăstării sociale și procesul creșterii economice. Aria acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport către Clubul de la Roma, unde se propunea stoparea creșterii economice, și cea a ecologiștilor (verzilor), care absolutizează rolul factorului natural. În raportul Bruntland (Viilorul nostru comun), prezentat la Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută ca o conciliere dintre economic și mediul înconjurător pe o nouă cale de cooperare (dezvoltare) care să susținaă progresul uman nu numai în câteva locuri și pe o perioadă limitată de timp, ci pentru întreaga planetă și pe o perioadă îndelungata. Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea compatibilă a celor patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului fară a compromite însă posibilitatea și capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Pentru realizarea convenției de compatibilitate a celor patru sisteme care interacționează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esențial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de laînțelegerea faptului că economia unei țari înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde în virtutea interdependențelor dinamice existente între componentele acesteia. În aceasta viziune, factorii care se interinfluențează în procesul dezvoltării sunt: populația, resursele naturale, mediul natural, producția agricolă, producția industrială, poluarea. Strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului dintre nevoi și resurse, dintre obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității lor reciproce în timp și spațiu. Este vorba de a concepe și realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să fie într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele prezente și viitoare ale generațiilor care coexistă și se succed la dezvoltare.
1.2.2. Definirea dezvoltării umane durabile
Rezultă, din cele de mai sus, că dezvoltarea durabilă este definită prin trei dimensiuni: a) o dimensiune naturală – în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural; b) o dimensiune social-umană – în sensul că toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să raspundă direct nevoilor și intereselor prezente și viitoare ale diferitelor generații, și c) o dimensiune național-statală, regională și mondială, în sensul compatibilității criteriilor de optimizare atât pe plan național, cât și la nivel regional sau mondial. Așadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca și strategia sa de realizare pun problema omului și, în general, a colectivității umane din perspectiva timpului și spațiului; de aceea, se consideră că este mai potrivt să se vorbească despre dezvoltarea umană durabilă. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană durabilă, depind de: cultura omului, experiența sa tecută, actualitatea și dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, gradul de dezvoltare și încorporare a cuceririlor știintei și tehnicii, srategiile naționale și intenaționale de dezvoltare.Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieții de zi cu zi,dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de viitor, în cadrul cărora prezentul să-și găsească un loc tot mai bun și mai sigur.
Comparativ cu concepția de până acum, viziunea dezvoltării umane durabile integrează următoarele exigențe majore, la nivelul tuturor economiilor naționale și al sistemului global al economiei mondiale a) un comportament fundamental, revizuit esențial, ca modalitate directă de luptă cu restricțiile obiective și subiective ale dezvoltării și de colaborare cu mediul natural; b) îmbunătățirea substanțială, în termeni absoluți și relativi, a dezvoltării din statele slab dezvoltate, în raport cu statele avansate economic; c) o planificare strategică, cu elemente specifice și comune, aflate în compatibilitate directă, atât pe plan național, cât și pe plan internațional; d) atingerea unei stări raționale și durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor și obiectivelor la nivel individual, național și mondial; e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condițiile tradițiilor, educației și activităților curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranziția) disputată și lentă, succesul find asigurat de înțelegerea reala a condiției umane în acest context de schimbări radicale – prin trecerea la dezvoltarea umană durabilă se urmărește crearea unui prezent pentru un viitor tot mai sigur; f) în acest proces fundamental este esențial ca știința să-l ajute pe om să se recerceteze pe sine, sub aspectul obiectivelor și valorilor sale, tot la fel pe cat dorește să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe, și g) în acest proces complex de mare întindere, cheia problemei dezvoltării umane durabile nu este numai pentru a supraviețui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supraviețui fără a cădea într-o stare de exigență lipsită de valoare. Rezultă, că dezvoltarea umană durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitățile de satisfacere a trebuințelor generațiilor viitoare.
În esență, dezvoltarea umană durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: a) compatibilitatea permanentă și sigură a mediului creat de om cu mediul natural; b) egalitatea șanselor generațiilor care există și se succed în timp și spațiu; c) interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile a securității ecologice în locul maximizării profitului; d) mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării sociale, ca urmare a interdependenței tot mai puternice în plan geoeconomic și ecologic, și e) capitalul ecologic (natural) se află în interdependență si se integrează organic în capitalul uman (cultural) în cadrul unei strategii globale care își redefinește obiectivele economice și sociale și își extinde orizontul de cuprindere în timp și spațiu. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente strategia dezvoltării umane durabile își propune să cuprindă: a) schimbarea tipului de creștere economică; b) controlul poluării; c) crearea unui cadru instituțional și legislativ adecvat și eficace; d) sistemul educațional în măsură să aprofundeze și să anticipeze cunoașterea instumentelor economice ca să prevină, să protejeze și să asigure resursele rare, și e) sistemul de indicatori specifici după care se apreciază calitatea dezvoltării și vieții oamenilor.
1.2.3. Politici de dezvoltare umană durabilă
Dezvoltarea umană durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte și medii, glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, internațional și planetar, la nivel de stat și la nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp și spațiu, pe baza unor criterii ce decurg din îmbunătățirea condițiilor de viață normală a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esențial ca la fiecare nivel să funcționeze o serie de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic și informațional, care sa asigure înfăptuirea obiectivelor propuse. Pentru evaluarea mijloacelor de acțiune sunt necesare criterii de eficiență economică și socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate și compatibilitate instituțională. Problema strategiei dezvoltării umane durabile se pune la orice nivel al societății, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere și indicatori de măsură, cu mecanisme de susținere juridice, economice și spiritual-culturale, cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viață, ca și cu auditul ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte. Teoria și practica dezvoltării umane durabile trebuie să se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calității activității umane cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în desfășurarea activităților umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această viziune. Carta afacerilor în viziunea dezvoltării durabile trebuie să conțină principii de urmat, de la costurile producției până la veniturile obținute împreună cu managementul educațional necesar, atât pentru cei ce produc, cât și pentu cei ce distribuie și utilizează produsele și serviciile necesare vieții.
Trecerea la dezvoltarea umană durabilă marchează intrarea omenirii în era mediuiui înconjurator, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate cât mai mult sau chiar înlăturate. Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane durabile își propune, mai întâi, sa modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieții pe care o trăiesc. Prin educație, cultură oamenii pot depași un prag perceptual care îi determină să observe, să judece și să acționeze pe termen lung. În felul acesta, omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că problema dezvoltării trebuie privită în interdependență în timp și spațiu. Depașirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea, astfel încât comunitățile umane să-și dea seama de amenințările care planează asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă. Dezvoltarea umană durabilă implică organic ameliorarea mediului înconjurător. Dezvoltarea umană durabilă trebuie sa stea la baza construirii unei societați viabile, care să-și satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generațiilor viitoare. Dezvoltarea umană durabilă presupune un nou cod de valori, care să se realizeze în cadrul unui proces general de tranziție către o societate viabilă, în care oamenii pot fi atrași de noi moduri de a-și orândui viața și, în aceeași măsură, ghidați de recunoașterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-și schimbă modul de viață .
1.3 Implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile
1.3.1. Mediul natural și mediul înconjurător
În literatura de specialitate noțiunile de mediu natural și mediu înconjurător, fără o delimitare precisă, apar ca forme sinonime de exprimare a unui domeniu în care oamenii trăiesc, îsi desfășoară activitatea și se realizează ca ființe sociale. Pornind de la faptul că unele activități umane generează anumite dereglări în natură, este necesar să se delimiteze noțiunile pentru că acțiunile de prevenire a degradării naturii și de reparare a ei să aibă destinații precise și de mare eficiență. Totuși, se înclină spre o abordare sistemică, orice unilateralizare a conceptelor riscând ingustime științifică sau eșec practic. Astfel, mediul natural este alcătuit dintr-o multitudine de elemente ce pot fi descrise,măsurate și studiate cu ajutorul științelor fizice, chimice și biologice. Ele se manifestă divers, sub forma de plante, animale, sol, subsol, climă etc, formând un sistem complex în cadrul căruia se desfășoară viața oamenilor sub toate aspectele ei. Mediul înconjurător are o sferă mai largă, cuprinzând și mediul transformat de om. Mediului natural i se adaugă, astfel, mediul artificial. Mediul creat de om cuprinde: fondul de locuințe, căile de comunicație, instalațiile industriale și agricole, mijloacele de transport, imbrăcămintea, hrana etc., precum și deșeurile și reziduurile rezultate din producție și consum. Mediul înconjurător nu reprezintă o simplă înșiruire de elemente naturale și antropice așezate întâmplător, ci o îmbinare strâns corelată prin legături de interdependență între componente ca într-un organism. Se poate constata că mediul înconjurător este o rezultantă a combinării unor întrepătrunderi între relații complexe, si anume relațiile între elemenentele abiotice, relațiile de natură abiotică și relațiile om-natură. Pe aceeași poziție se situează și alți cercetători care arată că mediului înconjutător i se dă un înțeles larg, incluzănd deci în această categorie atât mediul natural cât și cel artificial(economic, social, cultural și estetic) în care omul își desfășoară întreaga sa activitate, tot mai bogată și mai complexă.
Considerăm necesar să aratăm că, în condițiile dezvoltării economice, mediul natural devine mediu amenajat prin activitățile economice de protecție și dezvoltare, și efect materializat al eforturilor materiale de atragere și transformare a sa într-un mediu antropic. Din acest punct de vedere, considerăm completă și plină de conținut definiția dată mediului de academicianul N. N. Constantinescu, potrivit căruia mediul însuși este definit prin prisma înțelegerii sale ca parte integrantă a naturii și sens al dezvoltării generale, el reprezintă totlalitatea factorilor naturali și a celor creați la un anumit moment dat și într-un anumit loc prin care, prin strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață și de muncă pentu om și perspectivele de dezvoltare ale societății. Rezultă o nouă concepție privind poziția omului față de natură, față de bogațiile ei. Este exclusă poziția demiurgică , triumfătoare în lupta cu forțele naturii.Mediul este un factor economic de cea mai mare importanță. Este interesantă și definiția mediului înconjurător, care apreciază că: prin mediu înconjurător sau resursă a mediului înconjurător se înțelege orice funcție atribuită sau obținută într-un ecosistem sau produsă de el . Remarcăm în special punctul de vedere prin care mediul înconjurător devine resursă economică a ecosistemului, pe măura realizării unor funcții benefice omului. Însă, mediul nu poate fi limitat la funcția de furnizor de resurse și servicii recreative; el asigură, în primul rând, cel mai mare serviciu pentru umanitate: menținerea vieții pe pământ, bază a întregii vieți și activități economice.
Definirea mediului din punct de vedere economic pornește de la faptul că aici se afiă izvorul resurselor naturale, al cresterii economice, aI dezvoltării echilibrate. Este necesară, în acest sens,extinderea acțiunilor de protecție și conservare a mediului înconjurător, de folosire cât mai rațională a sa.
1.3.2. Conceptul de protecție al mediului natural
Preocuparea pentru protecția mediului natural a apărut în deceniul al V-lea al secolului trecut în tările industrializate, ca urmare a creșterii impactului negativ al producției și consumului asupra factorilor de mediu. Apariția uinor dezastre ecologice în Anglia, SUA, Belgia, Franța etc., a dus la afirmarea concepției privind protecția mediului natural.O seamă de oameni de știință au sesizat implicațiile atitudinii iresponsabile a omului față de natură. Din perspectiva timpului, se poate spune că un rol important în dezvăluirea impactului dezvoltării economice asupra mediului natural l-a avut Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm în iunie1972, care a creat un organism menit sa coreleze eforturile în acest domeniu al activității umane, numit Programul Națiunilor Unitie pentru Mediul Inconjurător. Principalele probleme abordate la Conferința de la Stockholm au fost gestionarea resurselor naturale ale mediului, determniarea poluanților de importanță internațională, aspectele educative, sociale și culturale ale mediului înconjurător.
În ultimii ani, tema mediului înconjurător face obiectul unor ample manifestări științifice internaționale consacrate redresării economice și ecologice. Astfel, începând cu anul 1989 s-au organizat o serie de colocvii internaționale consacrate mediului și protecției lui, cum ar fi: Colocviul organizat de Laurent Fabius în Franța la 1 martie 1989 și Colocviul organizat de Margaret Thatcher la 5-6 martie in Marea Britanie despre atmosferă și climat (problematica stratului de ozon și efectul de seră), Conferința de la Haye din 11 martie 1989, după care 24 de state au propus crearea unei autorități mondiale a mediului înconjurător, Colocviul international "Planeta Terra" organizat la 12-13 iunie 1989 la Paris. Aceste manifestări au culminat cu întâlnirea la nivel înalt a celor 7 din iunie 1989, intâlnire care a stabilit o serie de măsuri pentru protecția mediului natural.
Conștiința faptului că intensitatea activității umane sporește presiunea asupra mediului fie prin consumul necontrolat de resuese și spațiu, fie prin producerea unor deșeuri pe cale naturală nu le mai poate absorbi fără suferințe a determinat comunitatea internațională să treacă la inițierea și susținerea unor acțiuni concrete pentru preîntâmpinarea, contracararea și diminuarea repercusiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic.
Astfel, întâlnirea la vârf de la Rio de Janeiro din anul 1992 a declanșat procesul de negociere planetară, pe bază de rațiuni stiințifice, în priviința oricarui model de dezvoltare sau creștere, care nu mai poate fi conceput în afara opțiunilor politice bazate pe starea economico-ecologică a omenirii.Consecințele economice,sociale și politice ale dezechilibrelor eclogice au generat un sistem de acțiuni de prevenire și înlăturare a pagubelor aduse mediului natural, conservarea stiințifică a acestuia. S-a cristalizat, astlel, obiectul unei discipline tehnico-economice a protecției mediului natural.
Protecția mediului natural cuprinde totalitatea acțiunilor întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic dinamic, menținerea și ameliorarea calității factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale și spirituale, asigurarea condițiilor de viață și de muncă tot mai bune generațiilor actuale și viitoare.
În ultimii ani, în țara noastră au apărut o serie de lucrări valoroase cu rol sensibilizator în domeniul protecției, apărării, conservării și ameliorării mediului. În aceste lucrări, autori de diferite profesii propun o serie de direcții și măsuri de proetcție a mediului natural.De asemenea, s-au făcut pași importanți în direcția cadrului juridic corespunzător promovării politicii economico-ecologice eficiente atât în plan intern, cât și extern.
În actualele condiții, ale trecerii la economia liberalizată, concurențială sunt necesare noi acțiuni de așezare a protecției factorilor naturali pe o bază juridică nouă, care să asigure protecția agenților economici ce acționează în acest domeniu de activitate.
Importantele implicații asupra vieții ecunomice au dus la apariția, în cadrul științelor economice, a unor secțiuni noi, ca: "Economia prorecției mediului natural" și "Bazele economiei mediului", ce fundamentează, din punct de vedere teoretic și practic, activitatea economică de protecție a mediului natural, de stiudiere a mediului natural ca bun public, bazat pe autoreproducție.
În esență, scopul principal al acestor științe este gestionarea naturii, în condițiile maximizării eficienței efortului făcut în operația de gestionare a mediului. Problematica protecției mediului, în condițiile creșterii economice moderne, este complexă și dinamică, cuprinzând un ansamblu de acțiuni privind: cunoașterea temeinică a interdependențelor dintre sistemele social-economice și sistemele naturale: utilizarea rațională și cu economicitate maximă a resurselor naturale în ansamblul lor; stimularea cercetării științifice antipoluante și nonpoluante; prevenirea și combaterea severă a dezechilibrelor provocate de om și de factorii naturali; dezvoltarea unei stiințe a mediului natural, prin armonizarea sistemului intereselor imediate, de lungă durată și permanente ale societății umane în utilizarea factorilor naturali; elaborarea tehnicilor de evaluare în termeni monetari a fenomenelor legate de evoluția mediului și utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional: conceperea și aplicarea instrumentelor politicii de mediu; fundamentarea trecerii de la modelul staționar de dezvoltare, propus de Consiliul de la Roma, la modelul dezvoltării durabile.
1.3.3. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă
Neglijarea costului degradării și al pagubelor aduse mediului și sănătății umane au generat consceințe care au trebuit și trebuie suportate de intreaga societate. Observăm că se impune regândirea organizării și a modalităților de desfășurare a activităților economice și realizarea tranziției spre un comportament și mod de viață controlat și acceptat din punct de vedeee ecologic și uman. A trebuit să treacă mai mult de 30 de ani (Conferința asupra mediului din anul 1972) ca omenirea să recunoască faptul că problemele mediului înconjurator sunt inseparabile de cele ale bunăstării și ale dezvoltării și creșterii economice, în general. Se pune întrebarea: Ce feI de calitate imprimăm creșterii economice ca de aceasta să beneficieze și generațiile viitoare? Rezolvarea a fost gasită tot de pe pozițiile economice, și anume dezvoltarea durabilă. Conceptul se referă la acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capactatea generațiior viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Acest concept a fost acceptat și sprijinit pe plan mondial, fiind preluat de Conferința de la Rio din anul 1992. Obiectivul general al dezvotării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic, într-un proces dinamic și flexibil de funcționare. Cerințele minime pentu realizarea dezvoltării durabile includ următoarele: redimensionarea creșterii economice, având în vedere o distribuție mai echitabilă a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției; eliminarea săraciei, în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru loc de muncă, hrană, energie, apă, locuință și sănătate; asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil pentru reducerea creșterii demografice necontrolate: conservarea și sporirea resurselor naturale; întreținerea diversității ecosistemelor; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului; reorientarea technologiei și punerea sub control a riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia.
Totuși, în acceptarea conceptului de dezvoltare durabiă s-au manifestat păreri pro sau contra. Astfe, din partea țărilor slab dezvoltate, incapabile să-și administreze resursele naturale și mediul natural pe termen lung, sunt temeri că, prin aceasta, se va întrona un nou totalitarism sub forma ,,dictaturii verzi" sau a barierei ecologice", acestea neavând resursele financiare și materiale de realizare a unei dezvoltări durabile cu luarea în considerare a protecției resurselor și mediului natural. Sunt contestate cele 22 de recomandări ale Raportului Brundtland care au stat la baza documentelor programate la Conferința de la Rio și care ar împiedica aplicarea unor strategii prioritare de dezvotare.
Pentru țările dezvoltate, aplicarea principiilor dezvoltării durabile ar însemna limitarea accesului larg la resursele naturale ale căror prețuri se situează în sfera unor consumuri încă ridicate, cheltuielile de conservare și protecție a mediului natural fiind transferate sistemstic spre țările sărace, dar exportatoare de asemenea resurse. De altlel, tendința de transferare a industriilor poluante și energofage dinspre țările dezvoltate nu mai surprinde pe nimeni astăzi, țările primitoare, sub impulsul efectului economic imediat, ignorând efectul negativ asupra mediuilui natural pe termen lung.
Trecând peste toate acestea, faptele obligă la regândirea politicilor de dezvoltare într-o perspectivă de reconciliere cu mediul înconjurător. Mesajul dezvoltării durabile se înscrie, în fond, în logica reconcilierii de perspectivă a economiei cu natura.Acestea sunt și concluziile specialiștilor români în fundamentarea Strategiei protecției mediului in România, elaborată de Banca Mondială. Realitatea economică și socială obligă deci la o noua conduită față de resursele naturale și mediul înconjurător în realizarea une dezvoltări durabile în noile condiții ale tranziției la economia moderna cu piață concurențială. Realizarea și funcționarea pe noi principii a pietei factorilor de mediu trebuie să conducă la căi și pârghii care să stimuleze atragerea, valorificarea superioară și, în același timp, conservarea resurselor naturale ale mediului înconjurător.
1.3.4. Protecția mediului înconjurător în economia concurențială
Realizarea creșterii economice este condiționată, așa cum am văzut, de factorii de mediu. În ultimul timp, aceștia au suferit unele degradări, necesitând protecția, apărarea, conservarea și ameliorarea lor. Din ansamblul activităților economice supuse mecanismelor de piață se disting unele activități specifice de protecție și ameliorare a mediului natural. Aceste activități urmăresc, pe de o parte, protejarea resurselor naturale împotriva exploatării neraționale, iar pe de altă parte, evitarea poluării mediului natural cu sbstanțe nocive care deteriorează calitatea acestuia. Sunt cunoscute, în acest sens, activitățile de protecție a apei folosite în industrie, agricultură și consumul casnic, de purificare a aerului, de protecție și ameliorare a solului și fondului forestier. Se disting,de asemenea, activitățile de colectare a deșeurilor și reziduurilor industriale, precum și activitățile de protecție a florei și faunei, și de conservare a peisajului. Se pune problema dacă aceste activitați pot aduce profit și dacă pot contribui la realizarea creșterii economice și menținerea unui mediu natural sănătos. În condițiile agravării crizei mediului natural, teoria economică încearcă să adapteze la sistemul concurențial al economiei de piață aceste activități profitabile și, totodată, indispensabile în asigurarea unui mediu natural capabil să susțină o dezvoltare economică durabilă. Câteva criterii de ordin teoretic și practic fac să se aprecieze că aceste activități sunt utile și că ele răspund acestui inperativ major al economiei prin următoarele cerințe: necesitatea acestora de a crea utilități și trebuințe în sens individual și social, capacitatea acestora de a crea sau adăuga valoare nouă; calitalea acestor activități de a fi rentabile, adică de a aduce profit și, deci, de a asigura premisele unei dezvoltări economice durabile.
În privința primei cerințe, activtiatea de protejare a mediului constă în acțiunea de prevenire a deteriorării factorilor naturali, de conservare și de reparare a daunelor provocate acestora. În literatura economică, aprecierea acestei actvități "producătoare" de utilități a dat naștere la o serie de opinii. Astfel, în unele lucrări se arată că munca de protejare a resurselor naturale și a mediului înconjurător, deși cuprinde muncă vie și muncă materializată, nu influențează asupra utilității sau valorii de întrebuințare a mărfii, a cărei producție a generat problema degradării mediuiui ambiant. Cu alte cuvinte, munca de protecție a mediuiui, pe lângă faptul că îl menține nealterat, îi dă și noi posibilități de progres și, prin urmare, nu numai că îi menține utilitatea dar și contribuie la sporirea calității lui.Deci, menționând caracteristicile inițiale ale factorilor de mediu și ale resurselor naturale, activitatea de protecție, apărare, conservare și ameliorare a mediuiui natural contribuie indirect la crearea mărfurilor ca utilități.
În alte lucrări, făcându-se referire la serviciile care conservă mediul natural, se arată că produc un bun efectiv utilizat în consumația productivă sau neproductivă. Apa, aerul, solul, subsolul, ca mijloace de consum și de producție, sunt tot mai mult bunuri economice produse prin activitatea umană. Totuși nu putem fi de acord cu afirmația că utilitățile oferite altădată gratuit de natură sunt acum progresiv create de activitatea umană. Nu se poate identifica procesul de producere a bunurilor materiale cu procesele naturale supuse legilor obiective ale naturii.
Ca procese de muncă, activitățile de protecție a factorilor de mediu se desfășoară în condiții specifice de înzestrare și calificare a forței de muncă.
Din acest punct de vedere, remarcăm aportul industriei, agriculturii, construcțiilor și transportului, silviculturii, a cercetării științifice etc., la crearea de bunuri instrumentale corespunzătoare acțiunilor de prevenire și reparare a daunelor provocate mediului natural. Cu ajutorul acestora se realizează nu numai activitatea de ameliorare a mediului, ci și recuperarea, refolosirea materiei și energiei care, prin prepararea (pe cale fizică sau chimică) și încorporarea lor în procesul productiv, se poate recupera o parte din cheltuielile pentru măsurile antipoluante. După unele aprecieri, cel puțin 40-50% din cantitatea de căldură conținută de gazele evacuate, care provoacă poluarea puternică a aerului, ar putea fi recuperată și refolosită in scopuri termoenergetice. Putem conchide că, în economia liberalizată, activitățile de protecție a mediului conservă utilități, iar prin serviciile de reparare și ameliorare se reface calitatea factorilor de mediu, conform cerințelor circuitului natural.
În aprecierea efortului depus pentru realizarea unui produs final este ncesar să se țină seama nu numai de cheltuielile directe și indirecte, dar și de cheltuielile exterioare numite externalități și care reprezintă un consum de muncă socială antrenat de primele categorii de cheltuieli. Deci, întregul cosum de muncă, inclusiv munca de protecție a mediului natural, contribuie la crearea sau adăugarea de valoare nouă și la aprecierea eficienței economice. Aceasta reflectă efortul real pe care agentul economic și, în general, societatea îl depune pentru dezvoltarea economico-socială. În condițiile actuale, asistăm la autonomizarea și, în același timp, la integrarea în sistemul economic cu piață concurențială a activităților de protecție a mediului natural, în scopul contracarării efectelor negative ale industrializării, urbanizării și chimizării exagerate a agriculturii. Având ca obiect protejarea resurselor de mediu deosebit de importante pentru existența umană: sol, subsol, apă, aer, peisaj, resurse de energie, floră, activitatea pentru protejarea mediului natural se inplică direct în procesul complex al dezvoltării economice actuale, dar și în asigurarea resurselor ncesare generațiilor viitoare. Astfel, dacă avem în vedere că activitatea de protecție a mediului natural este menită să menină la un nivel corespunzător caliatea factorilor productivi și, prin aceasta, să asigure funcționalitatea fluxurilor economice, satisfacerea unui volum mai mare de trebuințe cu aceeași cantitate de utilități, avem și dimensiunea implicării sale în complexul economiei naționale. Însuși faplul că activitatea de protecție a mediului asigură menținerea calității factorilor productivi și, prin aceasta, creșterea utilității lor în actul de folosire, că produsul de bună calitate îngăduie societății să satisfacă aceleași nevoi cu un consum mai mic de timp sau de resurse, conduce la aprecierea că această activitate influențează mărimea rezultatului final al producției și, în același timp, al consumului. Autonomizată într-o anumită măsură, activitatea de protecție este, în același timp, angrenată în procesul producției sociale, făcând parte din ansamblul de factori care determină valoarea economică și, deci, prețul bunurilor și serviciilor. Această activitate contribuie, astfel, la obținerea produsului național, de unde și scoaterea sa din sfera muncilor considerate ca ineficiente.
În privința celei de-a treia cerințe, fie că se desfășoara distinct în untățile specializate, fie că este o conponentă auxiliară dintr-o îtreprindere, această activitate trebuie sa fie rentabilă, să aducă profit celui care o efectuează. Pornind de la îmbinarea intereselor particulare cu cele generale ale societății, această activitate presupune crearea produsului net. Pornind de la faptul că protecția mediului natural se impune ca urmare a impactului dezvoltării neraționale asupra factorilor naturali, obținerea profitului pentru orice agent economic care acționează în acest domeniu este o motivație cerută de însuși sistemul concurențial al economiei liberalizate. De aceea, motivarea profitului este generată nu numai de necesitatea formării resurselor necesare satisfacerii nevoilor creșterii economice și a celorlalte nevoi generale, ci și de acțiunea legii valorii și de folosirea categoriilor legate de ea, în activitatea de protecție a mediuiui.În condițiile accentuării contradicției dintre mediul natural și creșterea economică sub aspectul nocivității acesteia din urmă, profitul devine una din pârghiile valorice principale și sursa din care se pot constitui și veniturile bugetului activității de protecție a mediuiui. Prin pârghia profitului trebuie să se considere că protecția mediuiui este nu numai o activitate de păstrare a calității mediuiui și de protecție a resurselor sale, ci și o sursă a dezvoltării. Activitatea de protecție se constituie dintr-un ansamblu de lucrări ce impun folosirea adecvată a resurselor materiale, financiare și umane, precum și a unor tehnologii specifice necesare acțiunii de regenerare a factorilor naturali, corectarea acestora și reglarea pe baze științifice a schimbului de materie și energie dintre om și natură.
CAPITOLUL 2:EXPERIENȚA ȚĂRILOR DEZVOLTATE ÎN DOMENIUL POLITICII DE MEDIU
2.1. Cadrul politicii de mediu
Pe parcursul ultimelor decade interesul crescut pentru calitatea mediului i-a făcut pe factorii de decizie din țările dezvoltate să caute instrumente care pot garanta atingerea scopurilor privind mediul. Inițial, au fost prferate reglementările (C&C). Acestea s-au dovedit potrivite pentru obiectivele selectate din motive politice, administrative și practice, iar aplicarea lor a fost inițial respinsă.
Recent, autoritățile au devenit conștiente, din ce în ce mai mult, de creșterea costurilor cu protecția mediului și de eficiența alocării resurselor și au început să recunoască beneficiile protecției mediului introducând măsuri pentru integrarea considerațiilor de mediu în politica fiscală. Ca rezultat, reglementările directe sunt completate gradat de U.E. iar taxele sunt folosite din ce în ce mai mult cu dublul scop de generare de venit și de furnizare de stimulente pentru îmbunătățirea mediului. Deși există exemple pentru taxele directe pe poluare (taxele de emisii), introducerea sau mărirea taxelor indirecte pentru energie, combustibili și produse poluante (de exemplu, îngrășăminte și pesticide) în scopul protecției mediului sunt instrumentele cele mai aplicate.
Diferențierea taxelor a fost aplicată conform cu caracteristicile poluării aerului (Olanda, Germania), mărimea mașinilor, greutate sau vechime (Suedia, Germania). În Japonia se aplică rate de taxare diferite a petrolului neprelucrat importat conform cu conținutul de sulf. Diferențierea taxelor pe vânzări s-a dovedit a fi de succes. Diferențierea taxelor pe combustibili în funcție de conținutul de sulf a avut un succes similar în Suedia, unde combustibilii diesel au fost împărțiți în trei clase de calitate în anul 1991, iar diversele clase de combustibili au fost taxate diferit. Ca rezultat, companiile petroliere și-au schimbat producția către combustibili ecologici, și o creștere substanțială a apărut în clasele de combustibili ecologici. Sistemul de taxe existent a fost frecvent ajustat pentru a putea cuprinde modificarea poluării într-un mod neutru privind venitul. În Austria, de exemplu, în 1992 a fost introdusă o taxă pe înregistrarea autovehiculelor, bazată pe prețul de vânzare și pe consumul mediu de combustibil. Simultan, ratele taxelor pe valoare adăugată pentru noile vehicule au fost reduse.
2.2. Finanțarea publică a reducerii poluării
În țările OECD majoritatea cheltuielilor publice de reducere și control al poluării (inclusiv investiții publice directe, costuri de operare și de întreținere ale serviciilorde mediu și subvenții furnizorilor de servicii publice de mediu) au fost utilizate pentru reducerea poluării cu ape uzate (peste 70 % în SUA și Finlanda și în jur de 60 % într-o altă serie de țări OECD la mijlocul anilor 1980) și pentru dezvoltarea programelor de management al deșeurilor (în jur de 2% în SUA, și chiar mai mult în alte țări, ajungând la 40 % în Norvegia și Suedia la jumătatea deceniului nouă al secolului trecut).
Rolul sectorului public de a subvenționa furnizarea apei potabile și tratarea deșeurilor a fost justificat de către natura de bun public a acestor servicii. Abordarea publică, totuși, a fost deseori mai puțin eficientă economic decât măsurile private pentru prevenirea și controlul poluării. De asemenea, subvenționarea tratării deșeurilor publice a avut drept rezultat, în multe cazuri, eliminarea măsurilor preventive eficiente, cum ar fi practicile bune de gospodărire sau aplicarea de tehnologii de producție mai curate. În Marea Britanie, de exemplu, în jur de 60% din costul canalizării și al tratării canalelor a fost finanțat prin subvenții până în anul 1974. Din anul 1974, a avut loc o mișcare gradată către un mai mare grad de finanțare proprie și acum împrumutul bancar este des folosit pentru a finanța costurile de investiții ale facilităților de tratare a deșeurilor.
Servicii publice ce includ reducerea poluării cu deșeuri municipale sunt furnizate în mod tipic de către autoritățile locale în majoritatea țărilor OECD.Autoritățile locale au fost responsabile de aproximativ 90 % din totalul cheltuielilor publice CRP la mijlocul anilor 1980, de exemplu în Danemarca, Suedia și Finlanda. Plățile utilizatorului și taxele locale au constituit sursele principale de acoperire a cheltuielilor publice locale pentru mediu. Totuși, cheltuielile locale au fost subvenționate deseori prin transferuri de la nivele mai mari ale administrației publice, sub formă tipică de granturi. Din punct devedere istoric, sectorul privat a jucat un rol important în dezvoltarea serviciilor de mediu în majoritatea țărilor OECD. Totodată, atât sectorul public cât și cel privat furnizează aceste servicii, de exemplu, în Franța, Regatul Unit și SUA.
2.3. Modalități de finanțare privată a reducerii poluării
Ca rezultat al unor reglementări stricte de mediu, cheltuielile private privind CRP au manifestat o creștere constantă în câteva țări OECD în perioada ultimelor decade, atât în termeni absoluți cât și ca procent din PIB. De exemplu, cheltuielile private pentru CRP au crescut cu 86 % în termeni reali între anul 1972 și anul 1986 în SUA (de la 0,67 % din GDP la 0.86 %), și cu 67 % între anul 1975 și anul 1985 în Germania (de la 0,57 % din GDP la 0.74 %). Controlul poluării aerului, care a fost aproape exclusiv finanțat prin surse private, a reprezentat cea mai mare cotă de cheltuieli ale sectorului privat (în jur de 60 % din cheltuielile private de reducere a poluării pe parcursul anilor 1980 în SUA și 40 % în Olanda, Germania și Austria). Cota cheltuielilor pentru reducerea poluării apei și pentru programele de management al deșeurilor a variat între țări. Depinzând de structura sectorială a industriei, un număr redus de ramuri industriale (de obicei produsele chimice, metalurgice, mașini și utilaje, industriile de hârtie și de celuloză) a canalizat majoritatea cheltuielilor private de control al poluării.
Reglementările directe sunt aplicate în general printr-un aparat axat într-o măsură mai mare sau mai mică de negocieri administrative între reglementator și sectorul reglementat. Negocierea poate schimba semnificativ costul reducerii poluării pentru poluatori influențând stringența reglementarilor și eficacitatea aplicării. Rolul jucat de negociere nu depinde întotdeauna de stilul sistemului administrativ ori de rolul tradițional al legii. În Germania, de exemplu, agențiile de reglementare aplică extensiv negocierea în controlul poluării aerului și apei în ciuda tradiției de control al autorităților. Diverse programe de subvenționare au sprijinit investițiile private de reducere a poluării în majoritatea țărilor OECD.
În decursul timpului s-au folosit mai multe scheme de finanțare cum ar fi: subvenții directe, împrumuturi subvenționate, fonduri speciale etc.
Subvenții directe. Pe perioada anilor '70 ai secolului trecut, majoritatea asistenței pentru industrii a fost direcționată către investițiile de reducere a poluării apei, în vreme ce în anii '80 ai secolului trecut, diverse scheme erau orientate către poluatorii individuali specifici, iar asistența furnizată pentru cercetare și dezvoltare de noi tehnologii a fost de asemenea sporită. În Regatul Unit, de exemplu, guvernul a furnizat până la 50% din costul proiectelor de cercetare industrială orientate către îmbunătățirea standardelor de mediu. Subvențiile au fost de asemenea folosite pentru a rezolva problemele din zonele sau domeniile unde efectele poluării pe termen lung au creat probleme politice. În Danemarca, un asemenea domeniu a fost, de exemplu, protecția resurselor de ape freatice de la daune ireversibile (și reducerea pericolelor privind sănătatea umană) datorate activităților în agricultură. Actul de Sprijinire a Investițiilor în Agricultură din anul 1987 a introdus subvenții fermierilor care erau obligați să întreprindă investiții pentru a reduce nitrații, fosforul și contaminarea cu materie organică a apelor de suprafață și a pânzelor freatice pentru a fi conforme cu cerințe de mediu mult mai stringente.
Granturi directe au fost utilizate tipic pentru instalarea unor tehnologii ecologice de producție. Un asemenea program a fost introdus, de exemplu, în Olanda în cadrul Actului de Prevenire a Poluării a Aerului din 1970. Cercetările au scos la iveală că, într-adevăr, programul de compensație a determinat ca firmele să investească mult mai mult în măsurile de mediu decât a făcut în alte condiții (Bressers și Schuddeboom, 1993). Multe din acește programe au fost retrase treptat sau eliminate.
Subvenționarea dobânzii și garanții guvernamentale.Împrumuturile cu dobândă mică s-au extins la industriile din diverse țări. Asemenea împrumuturi erau de obicei canalizate prin bănci de stat la rate ale dobânzii urcând de la zero la valori sub ratele dobânzii comerciale. În Japonia, de exemplu împrumuturi fără dobândă de până 50% din cheltuielile de capital, au sprijinit înnoirile de tehnologie în perioada anilor 1973-1975 iar împrumuturile cu rate ale dobânzii mai mici decât cele de piață au fost furnizate pentru alte investiții de reducere a poluării. În Finlanda, între anii 1974-1976 împrumuturile subvenționate pentru proiectele de reducere a poluării apei erau acordate cu 3,25 % sub ratele de piață. Subvenția ratei dobânzii a fost redusă ulterior, iar scopul proiectelor eligibile de mediu a fost extins la controlul poluării aerului și la reciclarea deșeurilor înanul 1979 și respectiv anul 1983. În SUA, Administrația Firmelor Mici a furnizat programe de împrumuturi pe termen lung cu dobândă scăzută pentru finanțarea facilităților de control al poluării pentru firme viabile (totuși, firmele profitabile care erau în măsură să obțină finanțare din surse comerciale erau excluse).
În Finlanda, au fost disponibile garanții guvernamentale privind împrumuturile pentru investițiile în mediu, de exemplu, în cadrul Garanțiilor Statului privind Actul de Control al Poluării Industriale din anul 1973 (revizuit în anul 1984) atât pentru împrumuturi comerciale normale cât și pentru împrumuturi pentru mediu deja subvenționate. În cele din urmă, linii de credit direcționale spre investițiile de protecția mediului au fost de asemenea stabilite pe o bază ciclică. Programul de Recuperare Europeană (ERP) din Germania, de exemplu, a fost capitalizat de la Planul Marshal pentru a furniza împrumuturi pentru întreprinderi mici și medii pentru a accelera dezvoltarea economică, ca și pentru a sprijini zonele cu o prioritate specială. În anul 1993, 14 % din împrumuturile ERP eranu direcționate către investiții în protecția mediului. Capitalul original a rămas intact, în vreme ce veniturile din profit și sumele împrumuturilor replătite sunt folosite penlru credite subvenționate.
Stimulente temporare pentru investiții au reprezentat instrumentul fiscal preferat pentru controlul poluării în multe din țările OECD. Unii autori au menționat că stimulentele temporare pot avea efecte mai mari asupra investițiilor decât cele permanente prin schimbarea sincronizării și nivelului investițiilor. Alături de considerațiile privind mediul, stimularea prin impozitare corespunde deseori preocupărilor privind competitivitatea industrială și reducerea șomajului, îmbunătățirii productivității și progresului tehnologic. Reducerea taxelor la investiții (asigură reducerea totală a taxelor prin subvenționarea prețului de cumpărare al unui activ) au fost foarte folosite, de exemplu, în Canada, Olanda, și Norvegia.
Deprecierea accelerată. Alte stimulente de taxare-impozitare au permis deprecierea anumitor active la rate mai mari decât normal sau pe perioade mai mici, amânând obligațiile fiscale în anii de început ai existenței activului și reducând valoarea prezentă a obligațiilor viitoare. Germania, de exemplu, a permis deprecierea accelerată a tehnologiei reducerii poluării apei, aerului și solului și echipamentul de control al zgomotului între anii 1975 și 1980 (rata de depreciere permisă în primul an a fost de 60 % și 10 % pe an în următorii 4 ani comparativ cu cei 6,67 % ai ratei constante de depreciere standard existente pentru 15 ani). Investițiile în echipamente și capital fix s-au calificat pentru deprecierea accelerată până în anul 1991, dacă ponderea componentei de reducere a poluării, din total investiție, era de cel puțin 70 %. În SUA, Actul de Reformare a Taxelor din anul 1969 a permis o amortizare rapidă a facilităților de control a poluării eligibile pe o perioadă de cinci ani din primii 15 ani de existență depreciabilă a echipamentului de control al poluării. În Luxembourg, activele dobândite între anii 1984 și 1992 și care au contribuit la economisirea energiei se puteau califica la deprecieri accelerate.In Canada, investițiile de control al poluării apei și aerului în locurile unde a început operațiunea înainte de anul 1974, și echipamentele de economisire a energiei pot fi calificate ca deprecieri accelerate sau „sume fixe de cost capital).
Fonduri speciale.Fondurile de dezvoltare (folosite, de exemplu, în Japonia) au avut efecte similare celor ale deprecierii accelerate: atunci când venitul companiei este pus deoparte pentru investiția în tehnologii CRP, asemenea fonduri devin scutite de taxe. Odată ce fondurile sunt retrase penlru investiții de mediu, ele sunt subiecte ale impozitării. Principalul avantaj al sistemului derivă din amânarea taxelor. În alte cazuri (de exemplu în SUA), marile corporații industriale ar putea deseori economisi 1,5 – 2,0 % din totalul îprumutului pentru a acoperi investițiile de reducere a poluării prin emiterea de obligațiuni pentru dezvoltarea industrială la care taxele sunt nule.
Alte metode.În cele mai multe țări, schemele de stimulare prin impozitare au fost disponibile îndeosebi pentru achizițiile de echipament, ceea ce poate a condus la o înclinație către adoptarea unor procese de producție mai puțin sau chiar ne-ecologice. În plus, unele analize (Jenkins și Lamech, 1992) au subliniat că stimulentele prin impozitare au denaturat indicatorii de preț relativ și, în unele cazuri, înlăturarea subvențiilor ar fi putut reduce nivelele de poluare, permițând o folosire mai eficientă a instrumentelor economice. Diferențierea în eligibilitatea firmelor poluante a fost utilizată pentru a ajuta la îmbunătățirea stimulentelor de protecție a mediului. Asemenea diferențiere a fost introdusă, de exemplu, în Canada, unde stimulente de recuperare accelerată a costului de capital sunt disponibile numai uzinelor mai vechi, care sunt adecvate pentru a atinge o eficiență mai mare în reducerea poluării marginale decât cele noi.
2.4 Mecanisme de alocare pentru finanțarea acțiunilor de protecție a mediului
În unele țări sunt folosite mecanisme speciale desemnate pentru a asigura un flux constant de venituri pentru anumite obiective de protecție a mediului și pentru activitățile curente, în general. De obicei, acestea au fost folosite pentru a finanța investițiile în serviciile publice de mediu pentru a se conforma reglementărilor de protecție a mediului. Cu cât este mai directă legătura dintre sursa de venit și folosirea ei, cu atât devine mai acceptabil politic sistemul de desemnare. Mecanisme speciale de alocare care folosesc venituri din taxe care nu sunt legate de mediu nu au nici legătura directă nici efectul de stimulare pe care le pot avea plățile pentru poluare. Singurul obiectiv al obținerii de venituri care nu sunt legate de mediu este furnizarea de resurse financiare care nu ar fi disponibile pe parcursul procesului normal de colectare.
Fondurile speciale de mediu capitalizate de la bugetul de stat au fost stabilite pe o bază tranzitorie în Suedia la începutul anilor 1970, de exemplu unde au furnizat granturi industriilor, municipalităților și companiilor de apă acoperind până la 75 % din costurile de investiții. Pe lângă accelerarea îmbunătățirilor de mediu prin furnizarea sprijinului public prin intermedul fondurilor, s-a intenționat, de asemenea, crearea unui efect stimulator și asupra procesului de creare de noi locuri de muncă. Deși aceste fonduri speciale au fost anulate după câțiva ani de operare, finanțarea prin granturi din bugetul general pentru investițiile de control al poluării a fost înlocuită prin alocări bugetare anuale.
Fondurile de mediu (FM) au fost create în unele țări prin cumularea taxelor speciale de mediu la nivel național, pentru a asigura finanțarea pentru programele publice prioritare. Principalul criteriu în stabilirea acestor fonduri nu a fost eficiența economică, ci prioritatea politică a unor anumite probleme legate de mediu. Foarte frecvent, aceste programe prioritare erau legate de aspectele obligatorii privind mediul. De vreme ce obligațiile privind poluarea sunt deseori greu sau imposibil de determinat atunci când poluarea a apărut cu mult în trecut sau relația cauzală între poluare și poluator nu poate fi dovedită cu certitudine intervenția guvernului este necesară pentru a furniza compensație victimelor, și/sau finanțare pentru eliminarea poluării.
Datorită rolului marginal al acestor fonduri în sistemul de management al mediului, fondurile au avut rareori un impact semnificativ asupra eficienței sistemului național de finanțare a mediului. În multe cazuri, programele prioritare sunt de natură temporară. În SUA, de exemplu, Superfondul și Fondurile Rezervoarelor de înmagazinare Subterane au fost create pentru a limita contaminarea din cauza diferitelor depozite de deșeuri. După ecologizarea celor mai periculoase situri pentru sănătate, s-a prevăzut că rolul fondurilor se va diminua.
Nivelul plăților reflectă un compromis între principalii responsabili ai industriei, municipalităților, agriculturii și agențiile locale de protecție a mediului. Odată cu creșterea acceptării fondurilor a avut loc o creștere treptată în nivelele de plată. De vreme ce legătura dintre cheltuială și venit este una foarte strânsă, pericolul unei nepotriviri între totalul veniturilor și nevoia financiară sporită (un dezavantaj serios în procesul de alocare) este foarte mult redus. Alocarea la nivel local se face cel mai probabil pentru a câștiga sprijin politic și conformare la legislație (beneficiarii sunt mai ușor de identificat). Natura locală și transparența acestor modele contribuie îndeosebi la acceptabilitatea lor. Cele mai bune sisteme știute sunt Agențiile de Management al Bazinelor (Franța) care folosesc plățile pentru deversarea apelor uzate pentru a acoperi costurile furnizării de apă și pentru managementul calității apei pe întreg cuprinsul unui bazin hidrografic.
În cele mai multe cazuri, taxele de mediu (plățile) sunt percepute numai în scopuri de sporire a veniturilor. Mecanisme speciale stabilite din plățile de mediu pentru controlul calității aerului există, de exemplu, în Canada, Portugalia, Franța și SUA. În SUA, statele percep plăți pe emisiile în aer pentru a sprijini programele de calitate a aerului. Plățile pe emisiile în aer au fost, de obicei, percepute pentru anumite tipuri de poluatori sau pentru un număr limitat de poluanți. În Franța, de exemplu, numai întreprinderile industriale care generează putere peste o anumită capacitate, sau emit oxid de sulf sau oxid de azot peste un anumit volum sunt taxate. Plățile pe zgomotul aeroporturilor sunt de asemenea desemnate pentru a acoperi costurile de reducere a zgomotului(Belgia, Franța, Germania, Elveția), iar taxele pentru eliminarea deșeurilor sunt direcționale, într-o serie de țări, către cheltuielile cu tratarea și reciclarea acestora. Deseori, legătura dintre sursă și alocarea veniturilor din taxe este mare, iar efectele directe ale stimulentelor sunt observabile. În general, cu cât este mai slabă legătura dintre taxare și obiectivul fondului, cu atât devine mai puțin clar avantajul alocării directe. Plățile pe produs, de exemplu, sunt mai puțin legate direct de sursele de poluare decât plățile pe emisii. În plus, proliferarea alocării directe a veniturilor reduce eficiența sistemului de finanțare a protecției mediului.
2.5.Politica de coeziune și caracterul orizontal al măsurilor de
protecție a mediului ambiant
În majoritatea țărilor din UE, investițiile de protecția mediului sun integrate în procesul de elaborare și planificare a proiectelor de dezvoltare. Directiva privind Evaluarea impactului asupra mediului asigură internalizarea costurilor externe încă din fazele incipiente ale unui proiect. Pe de altă parte, deoarece țările membre au nivele diferite de dezvoltare al infrastructurii de protecție a mediului, s-au creat instrumente specifice care să conducă la echilibrarea infrastructurii pe întreg teritoriul UE.
Tratatul Uniunii Europene prevede că, atât mediul ambiant, cât și dimensiunea coeziunii economice și sociale trebuie luate în considerare la formularea și implementarea tuturor politicilor și, mai mult, că politica de mediu trebuie să ia în considerare diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Comunității.
Programul Comunitar de Mediu-„Spre Durabilitate"(1992) specifica o strategie pentru atingerea durabilității și identifica integrarea – atât în termeni economici cât și fizici – ca punct-cheie în atingerea acestui scop.Cu toate acestea obiectivele acestui program comunitar au trebuit să includă sensuri operaționale și relaționale corespunzător cu procesele diverse ale formulării și implementării politicii. Aceasta este valabil, în special, pentru Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune care reprezintă principalele instrumente ale politicii de coeziune economică și socială a Comunității.
Regulamentele revizuite ale Fondurilor Structurale introduse în anul 1999 au asigurat o bază pentru integrarea dimensiunii de mediu în procesul de programare a Fondurilor și au dus la obținerea unor programe mai bine structurate cu obiective de mediu și măsuri de siguranță.
Constituirea Fondului de Coeziune, în anul 1993, a adăugat și mai multă importanță dimensiunii mediului ambiant. Acest fond, constituie pentru Statele Membre implicate(Spania, Grecia, Portugalia și Irlanda), cel mai important instrument pentru rezolvarea necesităților lor, mai ales în domeniul protecției si managementului resurselor de apă, dar și în ceea ce privește colectarea, tratarea și reciclarea deșeurilor.
Cu toate că responsabilitatea primară pentru implementarea politicilor de mediu și de coeziune revine Statelor Membre, Comisia a primit de-a lungul ultimilor ani plângeri referitoare la încălcarea legislației de mediu în implementarea proiectelor asistate de fonduri comunitare. Comisia UE a considerat această situație ca fiind foarte serioasă prin prisma daunelor aduse percepției activităților Comunității de către public.
Parlamentul European a exprimat, în rezoluția sa nr. A4-0064/95 din 5 aprilie 1995 și în cursul pregătirilor bugetului pentru anul 1996, preocuparea pentru realizarea unui buget mult mai sensibil la problemele de mediu. Comisia a luat această preocupare în serios și a răspuns prin Politica de Coeziune. Această provocare continuă are rolul de a asigura faptul că implementarea programelor de dezvoltare regională se face ținându-se seama de dezvoltarea durabilă și de regulile de protecție a mediului ale Comunității.
2.5.1. Dezvoltarea regională și mediul ambiant
În trecut, protecția mediului și dezvoltarea economică erau adesea percepute ca obiective conflictuale. Totuși, în prezent se înregistrează o conștientizare crescândă a faptului că mediul și dezvoltarea regională au caracter complementar.
Un exemplu bun în acest context este importanța Fondului de Coeziune și a Fondurilor Structurale pentru finanțarea infrastructurii de transport ca parte a Rețelei Transeuropene (TEN). Pe de o parte, investițiile în transport sunt un factor determinant al activității economice în cadrul unei regiuni sau în cooperarea între regiuni. Pe de altă parte, transporturile pot afecta performanțele în domeniul mediului într-o regiune, precum și durabilitatea dezvoltării acesteia. Pentru minimizarea pagubelor de mediu, cum ar fi poluarea aerului și impactul negativ asupra zonelor protejate datorat creșterii traficului rutier(transport de marfă și de persoane), există necesitatea de a rezolva problema echilibrului între diferite tipuri de transport. Investițiile în infrastructura feroviară și transportul în comun reprezintă un subiect-cheie al acestei probleme. În plus, examinarea corespunzătoare a alternativelor ar trebui să fie inclusă în evaluarea coridoarelor de transport și în schemele individuale.
Faptul că mediul ambiant este un factor major pentru dezvoltarea regională a fost adesea subestimat, în contextul în care situația regiunilor variază considerabil, aplicarea inițiativelor de dezvoltare locală și de creare a locurilor de muncă câștigă tot mai multă importanță.
Resursele naturale (apa, aerul, solul etc.) sunt de o importanță crescută din punct de vedere socio-economic și de mediu având în vedere că reprezintă elementele de bază atât pentru om cât și pentru ecosisteme. Calitatea mediului determină polaritatea regională, fiind astfel un factor teritorial pentru investiții supra-exploatarea precum și degradarea bazei de resurse naturale pot avea consecințe grave nu doar pentru mediu, dar și pentru activitatea economică. De exemplu, managementul resurselor de apă reprezintă acum una dintre preocupările majore ale Comunității. Indiferent dacă este vorba despre inundații, poluare sau supra-exploatarea resurselor de apă, este evident că sunt necesare eforturi sporite pentru îmbunătățirea managementului resurselor de apă potabilă, care continuă să reprezinte baza activității economice.
Mediul este o sursă nouă pentru crearea de locuri de muncă. Pe lângă locurile de muncă create prin construirea și administrarea infrastructurilor „curate", tot mai multă atenție se acordă potențialului așa-numitelor afaceri ecologice de plasare a forței de muncă, unde întreprinderile mici și mijlocii prezintă o importanță deosebită. Afacerile ecologice produc bunuri și servicii pentru măsurarea, prevenirea, limitarea sau corectarea poluării apei, aerului și solului și includ activități legate de reducerea și tratarea deșeurilor și a zgomotului. Astfel de servicii includ eco-audit și consiliere pentru industrie Dezvoltarea acestui tip de industrie pentru protecția mediului, orientată mai mult spre inovație și aplicații tehnologice (producția de bunuri legate de controlul poluării, aplicații pentru abordări integrate mai performante ale managementului local și regional de mediu, pentru prevenirea riscurilor naturale și antropice și pentru managementul resurselor naturale, tehnologii de economisire a energiei sau energie regenerabilă), oferă un potențial promițător pentru plasarea forței de muncă pe termen lung.
Tot mai multe servicii de mediu, incluzând aici dezvoltarea și întreținerea infrastructurii necesare (managementul deșeurilor, controlul poluării, managementul apei, întreținerea arealelor protejate, ce contribuie substanțial la creșterea calității vieții pentru cetățeni cum ar fi conservarea moștenirii naționale, reînnoirea urbană) sunt foarte solicitante din punct de vedere al forței de muncă și de aceea contribuie semnificativ la plasarea forței de muncă. Comunicatul Comisiei asupra „Strategiei Europene de încurajare a Dezvoltării Locale și a Inițiativelor de angajare" din anul 1995 oferă multe exemple de posibilități de creare a unor locuri de muncă în domeniul mediului.
Comunicatul Comisiei asupra viitorului vieții rurale evidenția încă din anul 1988 importanța dezvoltării protecției mediului. Cererea crescută de produse agricole „naturale" sau de turism „verde" deschide noi perspective pentru zonele rurale. Și alte activități economice ce se bazează pe un mediu „curat" (cercetare tehnologică) pot contribui considerabil la diversificarea veniturilor și deci la întreținerea populației rurale.
Educația de mediu și o politică adecvată de gestionare a resurselor umane, îndeaproape legate de efectul mediului asupra forței de muncă, sunt de o importanță dublă pentru dezvoltarea durabila regională.
Pe de o parte acestea pot ajuta forța de muncă să se adapteze la cererile de schimbare a aptitudinilor și în același timp asistă conversia regiunilor spre o idustrie mai durabilă din punctul de vedere al protecției mediului. Pe de altă parte acestea măresc conștientizarea publică asupra problemelor de prolecție a mediului și cresc suportul public pentru dezvoltare durabilă. Platforme inovatoare telematice bazate pe informații avansate și tehnologii de telecomunicații oferă publicului accesul la informații despre serviciile de mediu și contribuie de asemenea la conștientizarea publică asupra problemelor de protecția mediului.
Se estimează că 80% din personalul angajat în prezent în afaceri ecologice sunt relativ slab instruiți. Totuși 20% din forța de muncă implicată în management și activități tehnice este bine pregătită. Având în vedere avansul tehnologic și evoluția controlului poluării și a eficientizării utilizării energiei ca parte integrantă a procesului de producție, va exista o nevoie de specialiști tehnici, manageri, ingineri precum și personal implicat în urbanism, peisagistică, managementul rezervelor naturale, a pădurilor etc.
2.5.2. Efectul pozitiv al Politicii de Coeziune asupra mediului ambiant; îmbunătățirea mediului prin investiții directe
Efectul politicii de coeziune economică și socială poate fi apreciat din două puncte de vedere:
pe de o parte efectul rezultat din transferul financiar al politicii de coeziune pune administrația și întreprinderile din regiunile mai puțin favorizate într-o situație mai bună pentru a face față problemelor de mediu (prin consolidarea capacității lor de a investi), dând astfel oportunitatea îmbunătățirii standardelor de mediu și calitate;
pe de altă parte, asistența financiară directă pentru proiectele de mediu, ca și efectele indirecte pozitive de mediu ale investițiilor productive, ajută la îmbunătățirea calității mediului.
Deoarece Politica de Coeziune reprezintă o intersectare de politici diferite într-o dimensiune spațială, poate fi folosită ca instrument pentru realizarea altor politici comunitare, mult mai sensibile la problemele de mediu. Fondurile Structurale contribuie semnificativ la sprijinirea investițiilor de mediu, atât în mod direct cât și indirect.
În decursul primei sesiuni de programe pentru Fondurile Structurale (1989-1993), Parlamentul European, Curtea Auditorilor și ONG-urile de mediu și-au exprimat nemulțumirea referitor la lipsa de proceduri de evaluare sistematică a mediului în cadrul programelor dar și referitor la cofinanțările-proiectelor ce aduc pagube mediului. Ca urmare, Comisia a revizuit Regulamentul Fondurilor Structurale ținând seama de problema dezvoltării durabile și de necesitatea integrării dimensiunii de mediu în toate stadiile pregătirii și implementării programului.
De asemenea, tot pentru Obiectivul 5a, s-a putut participa cu investiții materiale în acvacultură, protecția și dezvoltarea resurselor de pește în regiunile costiere maritime, utilități în porturile piscicole, procesarea și comercializarea produselor piscicole și de acvacultură. Aceste investiții suni menite să reducă pagubele aduse mediului.
Există patru aspecte ale integrării problemelor de mediu în politica de coeziune ce ilustrează variantele practice de promovare și suport a dezvoltării durabile.
Fondul de Coeziune și Fondurile Structurale suportă direct dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de mediu în cadrul Statelor Membre eligibile sau al regiunilor. Măsurile includ protecția și managementul resurselor de apă, colectarea, tratarea și reciclarea deșeurilor precum și acțiuni de colonizare a regiunilor costiere și a bazinelor hidrografice. Aceste activități mai cuprind tratarea și reabilitarea zonelor industriale precum și refacerea zonelor urbane defavorizate. Mai mult, diverse măsuri contribuie la reducerea efectelor negative ale sectoarelor de pescuit asupra mediului în general și asupra resurselor de pește în particular. Toate aceste investiții sunt orientate mai ales către acțiuni de remediere.
Fondul de Coeziune a alocat circa 16 miliarde ECU între anii 1993 și 1999. În decursul primilor doi ani de funcționare (1993 și 1994) raportul între proiectele de mediu și cele pentru transporturi a fost de 45/55%. Comisia coideră că procentul proiectelor de mediu ar trebui îmbunătățit și că scopul urmărit ar trebui să fie acela de a se ajunge la un raport 50/50%.
Pe lângă ajutorul financiar direct adresat protecției mediului, suportul investițiilor productive poate avea efecte pozitive indirecte asupra mediului. Aceste măsuri, prin natura lor distinct preventivă, sunt valoroase în mod deosebit din punct de vedere al durabilității.
Stimulentele Fondurilor Structurale pentru promovarea produselor și tehnologiilor curate, mai ales pentru întreprinderi mici și mijlocii, ilustrează o abordare „durabilă" a dezvoltării economice. Același lucru este valabil și pentru promovarea energiilor regenerabile și pentru utilizarea tehnologiilor de economisire a apei și energiei. De asemenea, ajutorul pentru rețele de infrastructură informațională performante poate susține fnanciar actvităț specifice pentru îmbunătățirea managementului de mediu al întreprinderilor mici și mijlocii.
Ajutorul pentru investiții în transportul în comun, prin intermediul Fondului de Coeziune și al Fondurilor Structurale, întărește bazele pentru dezvoltare regională autohtonă și în același timp îmbunătățește situația competitivității transportului în comun față de alte sisteme de transport mai poluante.
Promovarea activităților productive bazate direct pe o calitate superioară a mediului(de exemplu servicii legate de C&D, sănătate, ecoturism, agricultură ecologică și conservarea naturii) prin intermediul Fondurilor Structurale, dau mai ales zonelor rurale oportunitatea de a-și valorifica bunurile naturale, protejându-le în același timp.
Funcția unei politici de resurse umane orientată spre mediu, susținută prin Fonduri Structurale (de exemplu cursuri de pregătire de mediu) este de a crește conștientizarea publicului și a oamenilor de afaceri referitor la problemele de mediu îmbunătățind în același timp calificarea lucrătorilor și crescând capacitatea acestora de a se adapta la schimbările cererii de forță de muncă.
În cele din urmă, toate regulile tehnice de protecție a resurselor de pește și a ecosistemelor marine în general, cuprinse în Politica Comună a Pescuitului, precum și măsurile pentru adaptarea structurilor agricole corespunzătoare Obiectivului 5a și măsurile complementare pentru Politica agrară comună (măsuri eco-agrare) pot contribui efectiv la protecția mediului.
2.5.3. Monitorizarea și evaluarea impactului asupra mediului
Un impact major al regulamentelor revizuite ale Fondurilor Structurale îl reprezintă considerația mărită acordată problemelor de mediu la toate nivelurile programării și implementării politicii de Coeziune. Intensificarea evaluării ex-ante și ex-post, în special cu privire la impactul asupra mediului, are un rol central în această nouă abordare. Luarea în considerație a obiectivelor de mediu în documentele de programare (documentele cadru de suport ale Comunității și documentele pentru Programe Unice) este acum obligatorie. Definirea anumitor indicatori de impact de mediu a fost îmbunătățită. Autoritățile de mediu trebuie să fie implicate în dezvoltarea și monitorizarea programelor, după cum se precizează în reglementările revizuite.
Îmbunătățirile proiectelor, în termeni de calitate a mediului vor contribui în mod deosebit la durabilitate și coeziune. Directiva Consiliului 85/337/EEC privind Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIA),precum și Directivele referitoare la „habitat" și „pasări" sunt cel mai adesea subiect al procesului de conformare. Cu privire la proiectele deja desfășurate, experiența a demonstrat adesea o calitate inferioară a evaluărilor de mediu și o lipsă de transparență. Este nevoie de a analiza eligibilitatea proiectelor și a propune criterii de selecție care să treacă dincolo de dimensiunea fundamentală de conformare și să reflecte atât durabilitatea economică cât și de mediu.
În acord cu principiul subsidiarității, atât monitorizarea cât și evaluarea precum și selecția și implementarea proiectelor sunt atributul comitetelor de monitorizare. Comitetele de monitorizare au un rol central de forum pentru dezvoltarea și îmbunătățirea evaluărilor de impact asupra mediului și criteriilor de selecție care să promoveze dezvoltarea durabilă. Aceste comitete nu au întotdeauna mijloacele și capacitatea necesară să influențeze autoritățile responsabile de implementare (națională și regională) în scopul creșterii considerației referitor la problemele de mediu în cadrul selecției proiectelor.
2.5.4. Opțiuni pentru viitor
Păstrând principiul subsidiarității (atât în politica de coeziune cât și în cea de mediu), succesul unei viitoare integrări a politicilor de coeziune și de mediu va depinde în mare măsură de cooperarea între Statele Membre și, acolo unde este cazul, între regiunile interesate.
În cadrul legal existent al Fondurilor Structurale și al Fondului de Coeziune. Comisia are de jucat un rol important în încurajarea, protejarea, coordonarea acțiunilor naționale ce se vor desfășura într-un climat de parteneriat.
1. Fondul de Coeziune ilustrează legătura strânsă între Politica de mediu, Rețeaua Transeuropeană și Politica deCoeziune. Regulamentul Fondului de Coeziune prevede că se va realiza un echilibru între proiectele pentru mediu și cele pentru infrastructura de transport. Cât privește implementarea acestui obiectiv, Comisia, în colaborare cu Statele Membre interesate, a propus o abordare flexibilă, mai ales în ceea ce privește sincronizarea, caracteristicile proiectelor individuale și necesitățile de dezvoltare. Corespunzător necesităților țărilor implicate, în mod deosebit referilor la managementul apei, tratarea apelor uzate și eliminarea deșeurilor, se are în vedere o calitate maximă în cadrul proiectelor finanțate de Fondul de Coeziune. Trebuie luat în considerare faptul că multe proiecte pentru transporturi, de exemplu investiția în transportul în comun, pot fi răspunsul la problemele de mediu caracteristice. Este important ca proiectele inițiate de Fondul de Coeziune să se conformeze legislației de mediu și standardelor în vigoare.
2. La nivelul programării, programele deja aprobate sau cele ce urmează a fi cât de curând aprobate, conțin un număr substanțial de măsuri ce contribuie direct sau indirect la protecția și îmbunătățirea mediului. Totuși, se vor intensifica eforturile în vederea înțelegerii mai bune a naturii și impactului acelor măsuri care au sau ar putea avea efecte indirecte asupra mediului, la fel cu cele descrise mai sus. Datorită caracterului lor preventiv aceste acțiuni sunt foarte importante în atingerea unei dezvoltări durabile. Abordarea preventivă include, de asemenea, o politică de resurse umane cu rol de susținere care să răspundă cererilor în schimbare ale pieței forței de muncă și cerințelor de mediu tot mai numeroase. Se va iniția o revizuire critică a tuturor documentelor de programare, cu scopul de a identifica acele tipuri de proiecte cu caracter preventiv care vor trebui accentuate pe viitor.Este important de arătat că s-au luat în considerare și alte opțiuni pentru proiectele-pilot de mediu disponibile conform Art. 10 din regulamentul FEDR, Art. 6 din regulamentul FSE, Art. 8 din regulamentul EAGGF și Art. 4 din regulamentul FIFG, pentru a impulsiona dezvoltarea durabilă. Între acestea s-ar putea include de exemplu proiecte de asistență pentru schimburi de practică în domeniul dezvoltării durabile dar și proiecte de dezvoltare regională sau locală care creează locuri de muncă „durabile" din punct de vedere al mediului. Din această perspectivă, Observatorul European pentru Dezvoltare și Inițiativă Rurală înființat în cadrul Inițiativei LEADER II va contribui la identificarea și transferul inițiativelor de succes. Pentru a încuraja investițiile durabile de mediu Comisia intenționează să dea mai multă importanță oportunităților pentru diferențieri preferențiale de mediu ale ratei asistenței Comunității în contextul Fondurilor Structurale (Art. 13 din Regulamentul Cadru).
3. Comisia subliniază importanța includerii sistematice a dimensiunii de mediu în evaluarea (ex-ante și ex-post) și monitorizarea programelor. Deoarece implementarea programelor este de competența Statelor Membre, este important de știut că îmbunătățirile necesare evaluării și monitorizării impactului de mediu se pot obține doar printr-o cooperare strânsă între acestea și regiuni, acolo unde este cazul. În acest context, Comisia va intensifica discuțiile cu Statele Membre și, acolo unde este cazul, cu regiunile implicate, referitor la viitoare îmbunătățiri ale directivelor de mediu și indicatorilor de impact. O analiză critică a naturii și calității obiectivelor de mediu și ale indicatorilor de impact inclusă în documentele de programe existente ar putea reprezenta un punct de plecare pentru discuții și cercetări viitoare asupra indicatorilor durabili cuantificabili pentru îmbunălățirea evaluării. De asemenea Comisia UE își va intensifica eforturile în privința cadrului „Asistenței Tehnice" referitor la viitoare dezvoltări și îmbunătățiri ale metodelor de evaluare a mediului și indicatorilor de evaluare. Rolul atribuit autorităților de mediu desemnate, după cum este prevăzut în noul document de programare, este o problemă importantă în acest context; Regulamentele prevăd ca autoritățile de mediu competente desemnate să se implice în definirea și implementarea documentelor de programe.
4. În timp ce se pun bazele proiectelor pentru operațiunile Fondului de Coeziune și Comisia se implică în mod direct în procesul de luare a deciziilor, abordarea novatoare a Fondurilor Structurale diminuează considerabil împlicarea Comisiei în selecția proiectelor. În general, Comisia insistă asupra evaluării calitative a consecințelor de mediu ale acțiunilor propuse și, din această perspectivă, insistă asupra aplicării adecvate a Directivei 85/337/EEC referitoare la Evaluarea Impactului de Mdeiu și a altor regulamente de mediu cum sunt directivele referitoare la păsări șl la habitat. Comitetele de monitorizare trebuie să aibă grijă ca procedurile pentru selectarea proiectelor să aibă mai mult efect asupra prevederilor existente, prevenind astfel participarea Comunității la cofinanțarea unor proiecte ce aduc pagube mediului. Este foarte importantă necesitatea perfecționării viitoare a eligibilității proiectelor și a criteriilor de selecție care reflectă nevoia de conformare la regulile de mediu dar și durabilitatea economică, socială și de mediu (în domeniul minimizării deșeurilor și a economisirii energiei). Ar putea fi utilă asistența tehnică pentru promovarea schimburilor de experiență și pentru dezvoltarea unor modele de practică în acest domeniu. Pe viitor, Comisia va juca un rol mai activ în prevenirea încălcărilor regulilor de protecție a mediului în operațiunile din cadrul Fondurilor Structurale și de Coeziune. În acest context, de o deosebită importanță va fi analiza promptă și critică a semnalelor și avertismentelor exprimate prin rapoartele de actualizare referitore la starea mediului în regiunile implicate precum și evaluări realizate de autoritățile si organizațiile de mediu. Dacă totuși va aparea o neregulă, Comisia va face uz de sancțiuni stricte, inclusiv retragerea fondurilor Comunitare.
5. După cum s-a anticipat în regulamentul revizuit al Fondurilor Structurale, rolul autorităților competente a crescut considerabil din anul 1999. Pentru a crește transparența, Comisia sprijină necesitatea dialogului, în conformitate cu prevederile Art. 4.1. din Regulamentul Cadru, între diferitele părți preocupate de un proiect, inclusiv reprezentanți ai organizatiilor neguvernamentale de mediu în parteneriat cu Statele Membre. Adițional, autoritățile responsabile din Statele Membre vor fi încurajate să îmbunatățească publicitatea documentelor programelor și implementarea acestora.
Reforma Politicii de Coeziune cuprinde o serie de măsuri cum ar fi:
■ introducerea evaluării impactului asupra mediului a tuturor proiectelor cu o valoare mai mare de 50 milioane Euro;
■ mediul degradat va constitui un criteriu de definire a ariilor urbane, eligibile pentru finanțarea în cadrul Obiectivului 2;
■ Fondurile Structurale vor acorda asistență pentru proiecte de protecție a mediului;
■ Evaluarea planurilor de dezvoltare prin prisma protecției mediului.
Pentru perioada 2000-2006, bugetul anual al Fondului de Coeziune se va ridica la 2,5 miliarde €, respectiv 18 miliarde € pe o perioadă de șapte ani. Respectând raportul 50% infrastructură de transport, 50% infrastructură de protecție a mediului, rezultă că vor fi alocate nouă miliarde de euro celor patru țări eligibile: Spania (62%), Grecia (17%), Irlanda (4%) și Portugalia (17%).
2.6.Concluzii privind finanțarea reducerii și controlului poluării in țările dezvoltate
Din cele arătate în acest capitol se pot trage o serie de concluzii importante:
■ În țările dezvoltate din punct de vedere economic, mecanismele de, finanțare a investițiilor de protecție a mediului au fost influențate serios de dominanța instrumentelor de comandă și control care nu au condus la soluții eficiente economic de rezolvare a problemelor mediului; în multe cazuri sistemele de finanțare a mediului au accentuat ineficiențele ploticii de protecție a mediului. Mai recent, totuși, considerațiile de mediu au influențat ascendent sistemul de taxare-impozitare, iar instrumentele bazate pe mecanismul de piață au devenit mult mai pe larg aplicate pentru a sprijini alte instrumente politice de inplementare. Deși scopul principal al instrumentelor bazate pe economia de piață au fost sporirea veniturilor, efectele lor în influențarea comportamentului poluatorului a sporit eficiența măsurilor de protecție a mediului.
■ Datorită îmbunătățirii managementului de mediu, cota sectorului privat în totalul cheltuielilor de reducere și control al poluării a sporit. În prezent, reducerea poluării industriale este de obicei finanțată din surse private. Poluarea aerului a reprezentat cea mai mare cotă a cheltuielilor de reducere și control al poluării efectuate de sectorul privat.
■ În etapele timpurii, în majoritatea țărilor OECD s-au folosit diverse forme și scheme de subvenționare pentru a grăbi procesul si pentru reduce povara financiară impusă de noile reglementări si stanadarde mediu. Reducerile de taxe la investiții au fost tipul favorit de subvenții fiscale. Folosirea anumitor stimulente a creat o înclinație spre investițiile de control la sfârșitul procesului de producție, contrar introducerii tehnologiilor și proceselor ecologice și a proceselor integrate. De obicei, aceste scheme au operat pe baze temporare care au schimbat dinamica investițiilor și au accelerat răspunsul poluatorilor.
■ Principala contribuție a sectorului public la acoperirea chcltuielilor pentru reducerea și controlul poluării a fost direcționată în întreprinderile publice, ale caror venituri sunt finanțate din plățole utilizatorilor, ocazional suplimentate de subvenții ale autorităților centrale și, în alte cazuri, direcționate către municipalități. A aparut tendința către o mai mare recuperare a costurilor de protecție a mediului. Aceasta a sporit eficiența serviciilor colective de tratare și a condus la folosirea mecanismelor de finanțare bazate pe mecanismul de piață.
■ Schemele de finanțare prin taxe speciale pe poluare au fost create cu scopul abordării problemelor de mediu specifice sau regional/locale.Aceste mecanisme speciale nu au jucat un rol major în sistemele de finanțare a mediului din țările OECD. În unele cazuri, când taxele de mediu directe au fost desemnate unui scop precis, se pare că efectele stimulatoare au sprijinit de asemenea funcțiile principale de sporire a veniturilor. Avantajele desemnării veniturilor colectate unui scop precis au fost mari în schemele de finanțare regional/locale, în vreme ce a existat o legătură strânsă între sursa de venituri și cheltuielile făcute.
■ În UE mediul ambiant a căpătat o dimensiune trans-sectorială (orizontală) din punct de vedere al dezvoltării economice; practic orice proiect de investiții trebuie să încorporeze, încă din faza de proiectare, criteriile de protecție a mediului. Prin politica de coeziune economică și socială, UE a alocat surse substanțiale pentru refacerea infrastructurii de transport și de protecție a mediului.
CAPITOLUL 3: PROTECȚIA MEDIULUI ÎN ROMÂNIA
3.1. Starea mediului în România
3.1.1. Caracteristici ale perioadei 1990-2003
În perioada de după anul 1990, în România activitatea de protecție a mediului a înregistrat evoluții sinuoase datorită complexității problemelor de mediu, lipsei resurselor materiale și umane, structurilor industriale moștenite, lipsei capacității instituționale, lipsei de experiență etc.Este important de menționat că, în urma începerii procesului de aderare la UE și a negocierii, sunt vizibile semne de schimbare în privința atitudinii și a modului de abordare a problemelor de protecție a mediului .
Ca și în cazul multor altor țări din Europa de Est, în România s-a acordat o atenție limitată problemelor de protecția mediului și nu au fost luate decât măsuri sporadice de control pentru reducerea efectelor poluării produse de industria chimică, metalurgie, energetică, activități extractive, industria cimentului etc. Apele uzate deversate de industrie și municipalități conțin niveluri ridicate de metale grele, alți poluanți toxici și substanțe consumatoare de oxigen. Aerul din orașe este poluat de particule solide, monoxid de carbon, dioxid de sulf și alți poluanți dăunători sănătății.
O dată cu trecerea la principiile pieței libere a serviciilor municipale (căldură, apă, canal și colectarea deșeurilor), administrația locală a moștenit o mulțime de proiecte neterminate, infrastructură în diferite stadii de degradare și o reducere a finanțării de la bugetul de stat pentru investiții noi și de înlocuire. Deși unele dintre localități au sisteme de canalizare, cel puțin 40% dintre orașele din România nu au nici un fel de sistem de epurare a apelor menajere, altele neputând probabil funcționa în regim normal. Depozitele de deșeuri nu au sisteme de control pentru materialele periculoase ce se pot depozita la un loc cu deșeurile menajere și prea puține dispun de sisteme de protecție a apei subterane sau de suprafață iar nici una nu are sistem de extragere a biogazului
Multe dintre practicile agricole din trecut se bazau din plin pe folosirea substanțelor chimice (îngrășăminte și agenți de protecție a culturilor) pentru mărirea producției. Dar practicile de aplicare a substanțelor chimice au condus la apariția unor efecte semnificative asupra mediului ce au afectat aprovizionarea cu apă, siguranța alimentară etc. Îngrășămintele cu azot aplicațe pe câmp, fără adoptarea precauțiilor necesare, au dus la poluarea solului și a apelor de suprafață. Deversările de la combinatele de creștere a animalelor au contribuit considerabil la supraîncărcarea cu substanțe organice a fluxurilor de apă, determinând înflorirea algelor și eutrofizarea. În plus, deșeurile animale concentrate determină scăderea cantității de oxigen din apă și uneori distrug biosistemele ce pot susține viața. Trebuie menționat că, după anul 1990, în agricultură a scăzut drastic cantitatea de îngrășăminte chimice și amendamente aplicate ceea ce a condus la scăderea poluării cu nitrați. O problemă importantă ce trebuie soluționată este cea a cantităților mari de pesticide expirate, rămase în custodia autorităților locale și care trebuie eliminate rapid, în condiții siguranță.
Infrastructura de mediu din România, deși a fost considerată mult mai bună decât cea din fosta Uniune Sovietică, se află mult în urma celei existente în occident. Înainte de colapsul economic, numai 60 – 65% dintre investițiile planificate pentru stații de epurare și controlul emisiilor atmosferice au fost terminate. Când s-au introdus restricții de utilizare a energiei, stațiile de epurare au fost printre primii consumatori debranșați.
Reducerea semnificativă a emisiilor poluante a fost unul dintre efectele secundare pozitive ale economiei în declin. Dar acest declin a însemnat că și alte investiții semnificative necesare pentru controlul poluării au trebuit să fie sistate. Deși în perioada 1992-2001 s-a înregistrat o creștere constantă a cheltuielilor pentru protecția mediului (calculate în Euro), nivelul lor a rămas la valori foarte mici față de nevoile curente. Astfel, în anul 1998 cheltuielile de protecție a mediului au înregistrat o valoare maximă, reprezentând 1,6% din PIB (571 milioane Euro) față de 1% în anul 1992 (1< milioane Euro). Din totalul cheltuielilor de protecție a mediului, investițiile au reprezentat mai puțin de 1/3, fiind cu totul insuficiente față de necesități (50-milioane Euro în 1992 și 238 milioane Euro în anul 1999). După cum se va arăta în continuare, aceste sume sunt total insuficiente pentru modernizarea infrastructurii de protecție a mediului.
Cheltuielile pentru protecția mediului au crescut în România în ultimii ani. Oricum, aceste cheltuieli reprezintă doar o parte din investițiile necesare pentru conformarea la legislația europeană. Serviciile Comisiei Europene au estimat că fostele țări candidate au trebuit să aloce pentru protecția mediului o cota între 2% și 3% din PIB, pentru implementarea completă a legislației de mediu a UE. Pentru mai multe țări, aceasta nu reprezintă o problemă majoră îneosebi datorită nivelului PIB. Dar nevoile de investiții diferă considerabil între țări: un studiu recent estimează că proporția din PIB necesară pentru investiții este de 2% pentru Republica Cehă și de 11 % pentru Bulgaria.
Pe măsură ce economia se redresează și industriile potențial poluatoare și-au reînceput activitatea și s-au dezvoltat industrii noi, este esențial ca actorul industrial să preia obligațiile ce îi revin privind managementul mediului, pentru a nu se confrunta în viitor cu probleme de poluare și mai complexe.
După Conferința Interministerială „Un Mediu pentru Europa" de la Lucerna, din aprilie 1993, România și alte țări din Europa Centrală și Estică au întocmit Planuri Naționale de Acțiune pentru Protecția Mediului (PNAPM) pentru a-și prioritiza problemele din domeniul mediului. Accentul principal al primului PNAPM și al planurilor ulterioare s-a pus pe „punctele fierbinți"Între „punctele fierbinți identificate inițial se regăsesc: Copșa Mică, Baia Mare, Zlatna, Ploiești,Borzești, Bacău, Suceava, Pitești, Tg.Mureș, Tulcea, Ișalnița, Rovinari, Brașov și Govora. Au fost de asemenea identificate nivelur foarte mari de poluare a aerului în Municipiul Bucuresti. Situația punctelor fierbinți a rămas neschimbată și în anul 2003.
Ultima revizuire a PNAPM, din anul 2003, enumera 160 de propuneri de proiecte ce se doreau a fi abordate în următorii ani în domeniul dezvoltării instituționale și legislației orizontale (7 proiecte), conservarea biodiversității protecția naturii (30 proiecte), calității apelor (28 proiecte), gestiunii deșeurilor 40 proiecte) și calității aerului, schimbărilor climatice și IPPC (50 de proiecte).
3.1.2. Cadrul instituțional
Cadrul instituțional creat după 1990 a evoluat sinuos, fiind vorba de mai multe încercări de întărire a capacității administrative. Dacă în anul 1990 se crea primul Minister al Mediului din România, în anul 1992 acesta devine Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului (MAPPM). MAPPM funcționează vreme de opt ani, până în anul 2000. După doi ani, în anul 2002, Ministerul Apelor și Protecției Mediului este desființat complet. în schimb s-au creat două Departamente – Departamentul Apelor și Departamentul de Protecție a Mediulului, conduse de câte un secretar de stat – în cadrul unui uriaș Minister al Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului (MAPAM). În martie 2004 se reface Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor prin desprinderea de MAPAM a celor două departamente responsabile cu apele și mediul. La nivel teritorial, anul 1990 (luna mai) a însemnat crearea, în premieră a Inspectoratelor de Supraveghere și Protecție a Mediului care au fost transformate în Agenții în același an (august). Agențiile au funcționat și s-au consolidat vreme de 10 ani, până în anul 2000, când au fost transformate în inspectorate. În anul 2003, potrivit noii versiuni a Legii Mediului, s-a trecut din nou la organizarea teritorială a Agențiilor de protecție a mediului. În anul 2004 a fost creată Agenția Națională de Protecție a Mediului și Agențiile județene au devenit Agenții Regionale de protecție a mediului.
Se poate constata că, în România, cadrul instituțional al protecției mediului este deconcentrat sub formă piramidală, cu Ministerul Mediului și Protecției Apelor la vârf. În același timp implicarea autorităților locale este minimă
3.1.3. Calitatea mediului
3.1.3.1. Calitatea aerului
În general, calitatea aerului din România s-a îmbunătățit, dar s-au înregistrat și deteriorări în ultimii 14 ani. Din păcate, date certe pentru verificarea acestei tendințe nu pot fi obținute ușor. Aceasta, în parte, datorită capacității scăzute de colectare a datelor și de generare a informațiilor(insuficientă monitorizare și grad mai redus de încredere a datelor culese),lipsei tehnicilor de modelare și interpretare a datelor și ezitării de a comunica și asigura accesul liber la aceste date. Este cunoscut însă că emisiile din surse staționare (în special din industrie și agricultură) s-au diminuat prin reducerea sau sistarea producției. Pe de altă parte, emisiile din surse mobile devin o preocupare tot mai importantă pe măsură ce crește parcul auto (în ultimii 10 ani parcul de autovehicule a crescut de peste 2,5 ori).
Sursele staționare.După anul 1990, emisiile principalilor poluanți ai aerului (SOx, NOx, NH.i, PM, COV) din surse fixe s-au redus semnificativ: emisiile de SO2 s-au redus cu 32%, cele de NOx cu 51% iar cele de CO cu 23%.În prezent, aproape 80% din totalul emisiilor din surse staționare provin din arderea combustibililor fosili pentru generarea energiei. Pe măsură ce economia se revitalizează, este posibil ca și emisiile din alte surse să crească. Nivelurile estimate pentru emisiile de gaze cu efect de seră arată că România se așteaptă ca emisiile din sectorul industrial să se dubleze în următorii 15 ani, chiar dacă se au în vedere măsurile de control al poluării. Datele cumulative ce pot demonstra schimbarea altor parametri de calitate ai aerului, ca de exemplu monoxidul de carbon, oxizii de azot și particulele materiale fine, sunt dificil de estimat.
Sursele Mobile.Dominate de un parc de autovehicule cu o vechime mai mare de 12 ani, șoselele României devin tot mai sufocate de trafic. Efecte locale ale surselor mobile asupra calității aerului vor trebui să fie mai atent analizate.
Deși în România s-a demarat activitatea de încurajare a folosirii carburanților fără plumb, stimulentele economice care să ajute consumatorii să adopte acest tip de combustibil nu au fost încă puse în aplicare. De reținut că prețul carburanților fără plumb este cu 10% mai mic decât al celor cu plumb iar automobiliștii încep să consume carburanți fără plumb și, pentru că structura parcului auto se modifică prin creșterea ponderii automobilelor nepoluante.
Poluarea aerului cu oxizi de sulf (SOX) este importantă fiind 1 milion tone anual și se datorează în special utilizării de combustibili cu conținut ridicat de sulf (cărbune, petrol, păcură, motorină etc.).Prin transpunerea directivelor UE de limitare a conținutului de sulf în motorină și a conținutului de plumb în benzină, în România se va reduce poluarea provenită din surse mobile (prin hotărâre de guvern, conținutul de sulf din motorină la 0,1% iar din anul 2005 limita va fi așa cum specifică legislația UE în acest domeniu).
3.1.3.2. Calitatea apei
Calitatea apei este în directă legătură cu modul în care sunt utilizate resursele de apă în agricultură, industrie și municipalități și cu poluarea altor factori de mediu (aer, sol). Înainte de anul 1989, cererea pentru noi resurse de apă, pentru a face față nevoilor din sectoarele agricol și industrial, era mereu în creștere, însă, după anul 1989, cererea de apă a scăzut, reflectând situația economică și distrugerea sistemelor de irigații. În general, calitatea apelor de suprafață s-a îmbunătățit puțin datorită, pe de o parte, unei poluări mai mici a mediului prin deversări de poluanți industriali și agricoli și, pe de altă parte, atenției sporite acordate de Inspectoratele de Protecția Mediului respectării obligațiilor de mediu în unitățile industriale. Și în aceste condiții numărul sectoarelor de râu încă semnificativ degradate rămâne ridicat.
Există o serie de probleme importante de mediu pentru apele de suprafața din România, printre care cele mai importante sunt: a) încărcarea cu nutrienți organici (azot și fosfor), b) modificări de debit și regim de transport al sedimentelor; c) contaminare cu substanțe periculoase și consumatoare de oxigen, și d) competiție pentru apa disponibilă. În situația în care majoritatea localităților din România nu dispun de mijloace adecvate de epurare și se raportează că 42% din localități nu au nici un fel de sistem de epurare, apa menajeră deversată reprezintă o problemă uriașă. Activitățile industriale și miniere din România poluează semnificativ apele. Se utilizează încă tehnologii clasice, parțial învechite, management necorespunzător al resurselor, sisteme sau măsuri de reducere a poluării puțin sau în nici un fel și opțiuni necorespunzătoare de eliminare și tratare reziduurilor.
Impactul asupra calității apei, a ecosistemelor asociate sau dependente de apele de suprafață și a economiilor riverane poate fi substanțial. Printre efectele posibile se numără: a) eutrofizarea lacurilor naturale și artificiale; b) scăderea reproductivității piscicole și biodiversității ca urmare a diminuării cantități de oxigen dizolvat și creșterii toxicității (amoniac, metale grele, temperaturi etc); c) scăderea calității apei(în multe cazuri, degradare ireversibilă) și cantității de apă de calitate pentru rețelele de alimentare cu apă potabilă agrement; d) scăderea debitelor necesare susținerii ecosistemelor și a biodiversității.
Deși capacitatea de diluție și autopurificare a apelor de suprafață poate fi semnificativă, multe cursuri de suprafață nu pot face față deversărilor poluante din surse municipale, industriale și agricole. Din păcate, chiar și cursul principal al Dunării, cu o mare capacitate de diluție și atenuare, suferă încă de pe urma poluării excesive.
Calitatea apelor de suprafață nu este suficient de bine descrisă și nici ușor accesibilă în literatura de specialitate din România, având în vedere capacitatea limitată de analiză a probelor hidrogeologice. Din păcate, contaminarea subterană, mai ales a straturilor acvifere, a fost identificată ca una dintre cele mai dificile probleme ce trebuie rezolvate în domeniul mediului. Substanțele chimice folosite în agricultură sunt adeseori foarte miscibile (se dizolvă complet în apă), toxice și mobile și se știe că au contaminat deja o mare parte din sistemele de alimentare cu apă potabilă din zonele rurale. Măsurile desiguranță neadecvate pentru depozitarea și eliminarea deșeurilor solide și periculoase și managementul apelor uzate industriale au contribuit probabil la degradarea considerabilă a unor sisteme de ape subterane. Din nefericire, apa subterană nu are capacitatea de atenuare a poluanților similară cu a apelor de suprafață și contaminarea ei poate fi foarte persistentă.
3.2. Finanțarea investițiilor pentru mediu în România
În perioada de după anul 1990, fie că este vorba de construcția infrastructurii de mediu (stații de tratare a apei potabile, stații de epurare, instalații de eliminare a deșeurilor etc), de instalarea unor sisteme eficiente energetico-materiale pentru evitarea risipei de căldură sau materii prime, de retehnologizarea industriei pentru stoparea producției de deșeuri, sau chiar de îmbunătățirea monitorizării și managementului pentru îmbunătățirea calității mediului, motivul cel mai frecvent invocat pentru lipsa de progres este insuficiența banilor .
În România nu a existat o tradiție reală de conformare la cerințele de mediu și nici surse semnificative de stimulare care să oblige întreprinderile de stat sau particulare să respecte standardele de mediu.
Pe de altă parte, sunt foarte îndreptățite justificările legate de lipsa fondurilor necesare pentru aceste investiții. Necesitatea acestor investiții de protecție a mediului este indiscutabilă, dar pe piață nu există nici cerere și nici ofertă de fonduri pentru susținerea lor. Lipsa stimulentelor pentru investiții în protecția mediului a devenit de neacceptat cu atât mai mult cu cât accesul la credite pentru astfel de investiții este prohibitiv în România. Spre exemplu, pentru o investiție de reducere a poluării un industriaș român trebuie să plătească băncilor aceeași dobândă cu care se acordă creditele comerciale, chiar dacă respectiva investiție nu aduce un plus în fluxul de numerar, ci doar reduce poluarea.
În continuare vom analiza unele mecanisme de finanțare a investițiilor de protecție a mediului în România, pentru a da o imagine a problematicii din acest domeniu.
3.2.1. Fondul pentru Mediu
3.2.1.1. Problematica generală a Fondului pentru Mediu din România (Legea nr. 73/2000™)
În general, faptul că baza legală a Fondului pentru Mediu din România a fost stabilită printr-o lege, reprezintă o realizare importantă, ținând seama de faptul că în România instrumentele economice sunt o noutate.
Ca majoritatea celorlalte fonduri de mediu, cel propus pentru România este o structură cu două părți: o unitate de management și un for de decizie. Legea prevede un organ de conducere cu largă reprezentare guvernamentală și participarea ONG-urilor, dar nu a soluționat o serie de incertitudini în ceea ce privește celelalte elemente administrative ale fondului de mediu. Între altele, acestea privesc modul în care fondul se va achita de o serie de sarcini, cum ar fi: a) colectarea veniturilor; b) managementul financiar; c) programul anual și elaborarea bugetului operațional; d) stabilirea criteriilor de eligibilitate pentru diferite tipuri de proiecte; e) identificarea proiectelor potențiale și solicitarea de oferte; f) aprecierea proiectelor; evaluarea finală și alocarea fondurilor; g) monitorizarea și evaluarea proiectelor și programelor. Toate aceste lipsuri au făcut ca legea să nu poată fi aplicată la un an de la promulgare.
Legea a fost redactată în mod „rapid și fără atenție la detalii" lucru care, ulterior, a făcut-o inaplicabilă în practică. A fost foarte rău că s-a întâmplat așa, având în vedere faptul că în România discuțiile despre crearea unui fond de mediu se purtau deja de peste 10 ani (din anul 1992) și că în regiune exista deja suficientă experiență privind atât avantajele cât și neajunsurile unor astfel de fonduri. Din perspectiva experienței internaționale, câteva dintre problemele fundamentale nerezolvate sunt: veniturile neclare, mecanismul defectuos de funcționare a fondului, mecanismul dificil de efectuare a plăților.
Cele mai importante neajunsuri ale legii au fost următoarele:
lipsa unui mandat clar și specific și a obiectivelor Fondului și lipsa clauzei de închidere;
lipsa unui statut juridic clar;
definirea neclară a responsabilităților diferitelor organisme din cadrul Fondului;
prevederi neclare în privința responsabilizării și transparenței;
lipsa prevederilor de eficiență economică;
surse de venit imprevizibile, distorsionate și cu bază legală slabă;
instrumente de plăți riscante și risc fiscal mare datorită răspunderilor neprevăzute în cazul garantării împrumuturilor.
De exemplu, în ceea ce privește claritatea prevederilor privind răspunderea și transparența legea nu prevede auditări externe efectuate de contabili autorizați independenți sau de autoritățile financiare (fiscale). Nu existau nici prevederi referitoare la auditările juridice (verificarea respectării legii) ce ar trebui făcute de autoritățile competente și nici la auditările de performanță (evaluarea față de obiectivele declarate și standardele de performanță) efectuate de autoritatea de resort. În lipsa unor astfel de prevederi, instituțiile publice de auditare nu ar putea să verifice fondul de mediu în mod curent pentru a-i confirma legalitatea operațiunilor.
De asemenea, legea nu include criteriile de performanță față de care pot fi evaluate activitățile Comitetului de avizare și ale Consiliului director. Această problemă putea fi corectată prin regulamentul de organizare și funcționare ce urma a fi elaborat.
Legea nu definea clar cărei autorități îi este subordonat Fondul și cine trebuie să elaboreze și să aprobe standardele de raportare. Există doar o formulare ambiguă în Art. 6(e) care spune că raportul privind destinația și utilizarea fondurilor trebuie făcut public. Nici faptul că structura ierarhică inferioară (Secretariatul executiv) trebuie să răspundă de raportare nu este conform cu standardele practicii internaționale.
În ceea ce privește sursele de venit au existat câteva probleme serioase.
Pentru a-și realiza obiectivele, a-și respecta angajamentele și a întocmi programe și bugete realiste, Fondul are nevoie de un flux de venituri previzibil și stabil. De aceea, structura veniturilor prezintă o importanță deosebită. Din păcate, sursele de venituri enumerate în Art. 9 sunt foarte discutabile, fiind identificate mai multe dificultăți legate de baza de venituri a Fondului.
a) Instituția care răspunde de încasarea veniturilor.Legea nu identifica instituțiile responsabile cu încasarea veniturilor și cotele care vor reveni Fondului. Art. 9(2) spune că aceste aspecte vor fi stabilite prin hotărâre de guvern. În mod normal, nici o agenție guvernamentală nu ar fi interesată să încaseze aceste venituri, pe care apoi să le transfere unei alte instituții (în acest caz, Fondului pentru mediu), decât dacă ar avea obligația legală să o facă. Va fi greu ca agențiile guvernamentale să accepte să-și asume această nouă sarcină și cu atât mai greu ca ulterior să fie urmărite încasările, în general, aranjamentele de împărțire a veniturilor constituie de obicei stimulente pentru o colectare efectivă a sumelor. Legea nu menționa sancțiuni pentru întârzieri de plăți, în afara prevederii destul de vagi din Art. 12(2).
b)Veniturile existente în Legea 73 din mai 2000.Sursele de venituri erau un amestec ciudat de taxe administrative (Art. 9 l)(a)), drepturi de autor (Art. 9(1 )(b)), accize (Art. 9(1 )(c – primul alineat)), taxe pe vânzări (alineatele doi și șase), taxe pe poluare și altele. În majoritatea cazurilor sursele de venit pentru Fond implică o concurență între taxe și numai în Art. 9(1 )(b) se prevede o renunțare. La fel, Art. 9(l)(a) implică o concurență cu venitul pentru agențiile de protecția mediului (APM) și putea determina fie rezistențe față de încasarea acestor taxe din partea autorităților de protecție a mediului, fie pretenții la sumele din fond (substituirea finanțării administrației de la bugetul de stat) (sursele de venit din Legea 73/2000 sunt expuse în Anexa 21).
Lipsa definițiilor și formulări imprecise de genul: taxe pentru utilizarea unor combustibili cu conținut ridicat de elemente nocive; taxe pentru comercializarea pe piața internă a substanțelor și preparatelor periculoase și ale produselor cu potențial toxicologic ridicat asupra sănătății populației și mediului, indiferent de proveniența acestora; taxe pentru nerecuperarea de către comercianții de produse a ambalajelor recuperabile; taxe pentru ocuparea cu deșeuri a terenurilor; taxe pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate; taxe pentru comercializarea produselor finite cu ciclu scurt de viață; taxe pentru neasigurarea de către furnizor a pieselor de schimb pentru funcționarea unor produse în conformitate cu durata normată de funcționare; taxe pentru activități generatoare de poluare sonoră au făcut practic imposibilă colectarea taxelor prevăzute prin lege.
c)Acordarea împrumuturilor.Dacă Fondul va putea acorda împrumuturi, așa cum face aluzie Art. 10(2)(c), și garanții pentru credite, legea ar trebui să specifice în mod explicit că rambursarea capitalului și dobânzii ca și plata taxelor pentru garantarea creditelor se pot constitui în venituri la Fond. Altfel, acestea ar fi surse ilegale. Din același motiv, dobânda la depozitele bancare ar fi trebuit specificată și ea ca sursă de venit dacă s-ar fi dorit ca Art. 8 să aibă eficacitate.
d)Impozitul pe venit și TVA.Legea nu scutea Fondul de impozitarea veniturilor (TVA și impozit pe venit) și nu face referire la amendamentele necesare la legea fiscală, nici nu deleagă Ministerul de Finanțe să aplice scutiri de taxe.
e) Distorsiuni și voluntarisme .Cele mai multe instrumente fiscale (sau cvasifiscale) de obținere de venituri pentru Fond par foarte distorsionante și lasă prea multă putere autorităților însărcinate cu încasarea lor. De exemplu nu se știe ce definiție juridică se folosește pentru a stabili produsele cu ciclu scurt de existență? Nu se cunoaște dacă toate aceste instrumente sunt deja folosite și dacă există deja definițiile, ratele, sistemele de facturare și încasare. Dacă nu, după cum lasă să se înțeleagă Art. 9(2), atunci pare foarte ambițioasă prevederea privind crearea acestor sisteme în trei luni ( Anexa 3 a legii)
O altă serie de probleme rezidă în instrumentele riscante de efectuare a plăților și riscul fiscal mare datorat răspunderilor neprevăzute.
Articolul 10(1) prevede o listă de proiecte eligibile, atotcuprinzătoare care va ajuta prea puțin Fondul cu privire la prioritățile cărora trebuie să răspundă și în ce fel.
Articolul 10(2) al legii prevede următoarele mecanisme de efectuare a plăților:
subvenții la dobândă pentru credite obținute din bănci;
garanții la împrumuturile guvernamentale pentru proiecte publice (de infrastructură);
■ garanții la credite bancare acordate firmelor și împrumuturi directe întreprinderilor pentru introducerea de tehnologii curate;
■ premii pentru realizări speciale ale întreprinderilor organizațiilor.
Dintre aceste instrumente, numai subvenționarea dobânzilor și premiile/premierile nu pot fi controversate. Subvențiile la dobândă sunt relativ ușor de gestionat, au efect important de atragere a altor fonduri și pentru a ajuta Fondul să dobândească experiență de gestiune financiară, contractare, apreciere a proiectelor etc.
Toate celelalte produse financiare enumerate în Art. 10 necesită cunoștințe avansate și sofisticate de management al riscurilor. Este esențial ca instrumentele de plăți să fie adaptate capacității instituționale și manageriale a administrației Fondului. Alte Fonduri din ECE și din fostele republici ale URSS au constatat că de obicei este mai bine să se permită fondului să folosească mai întâi instrumente mai simple, ca de exemplu împrumuturi directe nerambursabile și subvenții la dobândă pentru a căpăta experiență de management financiar, contractare, apreciere a proiectelor și monitorizare a implementării. Aceste instrumente de plată a subvențiilor sunt și mai transparente. Ori de câte ori fondurile nou-create și cu personal insuficient au eliberat produse financiare cu consum intensiv de resurse, ca de exemplu împrumuturi directe, participare la capital sau garanții la credite, au avut loc mari eșecuri financiare. Dacă nu se creează un departament special pentru împrumuturi (cu cel puțin 2-3 analiști de credit experimentați) care să analizeze bonitatea și garanțiile debitorilor, sau dacă această sarcină nu este delegată prin contract băncilor comerciale (contra cost), portofoliul de credite va deveni curând un inventar de active inutile.
Poate fi foarte periculos să se permită Fondului să acopere răspunderea neprevăzută, ca de exemplu garanții la credite. Majoritatea Fondurilor de mediu din ECE nu au voie să facă așa ceva. Experiența limitată în domeniul garanțiilor la credite a fost până acum nefericită. De exemplu, supra-angajarea garanțiilor la credite și angajarea anticipată a granturilor (în locul venitului așteptat) a creat riscuri serioase pentru lichiditățile Fondului de mediu din Cehia și a determinat înlocuirea conducerii, după care Fondul s-a prăbușit.
O altă prevedere, care a făcut ca toate sursele să devină greu de stabilit, este formularea „valorile și procedurile de încasare a veniturilor vor fi stabilite ulterior prin Hotărâre a Guvernului". Această prevedere este incorectă deoarece, în România, toate taxele și impozitele se stabilesc prin lege (parla-rentară) sau ordonanță de urgență (emisă de guvern cu putere de lege însă care trebuie apoi aprobată de parlament).
Ca urmare a celor de mai sus, legea nu a putut fi aplicată după promulgare. Între timp, datorită presiunilor interne, a instituțiilor străine donatoare, rapoartelor UE etc, guvernul a emis o Ordonanță de Urgență pentru rezolvarea unora din lipsurile constatate.
3.2.1.2 Evoluția Fondului pentru Mediu
A. Veniturile din Ordonanța de Urgență 93/Iunie 2000.Ordonanța de Urgență Nr. 93/21.06.2001 trebuia să corecteze câteva erori și să opereze unele modificări în Lege, dar ea nu a rezolvat decât unele probleme din textul inițial și a introdus probleme cu totul noi.Prevederile referitoare la claritatea responsabilizării și transparență nu au fost incluse în ordonanță. Nu a fost clarificat nici mecanismul decizional în cadrul Fondului.
O mare și spectaculoasă schimbare, nemaiîntâlnită în alte țări ale ECE,este cea privitoare la venituri.Acum, cea mai mare contribuție la Fond consta în cota de 20% din exporturile de fier vechi și 30% cherestea (și bușteni) și deșeuri neferoase.Este important de observat că primele trei surse reprezintă cea mai mare contribuție. Pe lângă acestea mai există câteva surse nesigure cum ar fi donațiile, cadourile și alte contribuții.
Potrivit datelor din 2000 s-a estimat că în 2001 se pot încasa 93 milioane USD(6 luni) și peste 187 milioane USD în 2002 dacă volumul de exporturi, rămâne constant. Această ipoteză este foarte puțin probabilă, având în vedere elasticitatea acestor produse la suprataxe.
Datorită faptului că prevederile acestei Ordonanțe nu au fost discutate de reprezentanții sectorului de afaceri, a apărut imediat un masiv protest în presă din partea exportatorilor.
Încasarea veniturilor ar fi devenit o sarcină foarte dificilă dacă ținem seama că nici o țară din Europa nu a prevăzut așa ceva pentru un Fond de mediu. De asemenea, nu era stabilit nici mecanismul de încasare astfel că, în ciuda faptului că pe hârtie potențialul acestor venituri este substanțial obținerea efectivă a banilor devenea dificilă. O altă problemă ținea de faptul că produsele preconizate a fi taxate sunt foarte elastice și deci aplicarea acestei taxe va reduce exporturile și deci și veniturile. Extrem de delicată era și problema îngustimii și instabilității bazei de impozitare. Pare că, alegând aceste venituri, intenția ar fi fost de a reduce exporturile materiilor prime respective și nu aceea de a obține venituri pentru Fond.
Noua reglementare nu a rezolvat problema scutirilor de TVA sau a impozitului pe venit pentru activitățile Fondului. Îmbunătățirea se regăsește în mecanismul de efectuare a plăților; au fost adăugate mai multe opțiuni ca: împrumuturi nerambursabile, cofinanțare a proiectelor finanțate din surse străine, subvenții la dobândă, transferuri din anii anteriori. Din nefericire, prevederea referitoare la garanții oferite de fond nu a fost modificată decât prin limitarea garanției la 60% din valoarea împrumutului.
Sistemul de venituri stabilit prin Ordonanța de Urgență 93/2001 prezintă o serie de avantaje și dezavantaje.
Printre avantaje se pot enumera
■ Sursele potențiale sunt suficient de mari și pot permite funcționarea fondului;
■ Monitorizarea exportatorilor și importatorilor poate fi realizată ușor;
■ Pot fi ușor și rapid introduse alocații de la bugetul de stat la orice rectificare a bugetului (2-3 ori pe an).
Dezavantajele sunt extrem de numeroase, putându-se menționa:
■ Taxarea se aplică unor categorii restrânse de contribuabili;
■ Sunt necesare Norme de aplicare clare (ex.listă de substanțe periculoase) pentru a elimina posibilitatea schimbării codului vamal cu altul neinclus în Ordonanță;
■ Apare riscul de reducere a veniturilor datorită sensibilității exporturilor menționate față de suprataxe;
■ Acest sistem de venituri va crea probleme dacă România își propune conversia datoriei externe în schimbul unor investiții de mediu.
În perioada scurtă de existență a ordonanței, Ministerul de Finanțe nu a produs normele de aplicare ceea ce nu a permis încasarea taxei decât de la un număr infim de exportatori care au virat sumele cuvenite iar apoi au cerut returnarea sumelor plătite.
B. Modificări aduse Fondului pentru Mediu de Legea nr. 293/2002.În septembrie 2001, Ordonanța de Urgență 93/2000 a fost prezentată pentru ratificare în parlament. După observațiile primite de la Comisia Uniunii Europene privind unele incompatibilități cu prevederile Acordului European și de la Organizația Mondială pentru Comerț referitoare la sursele de finanțare ale Fondului pentru mediu, s-a considerat necesară revizuirea Capitolului III -Venituri la Fondul de mediu. Acesta, împreună cu structura Comitetului de Avizare, au fost schimbate în ciuda faptului că mai erau și alte aspecte, deja menționate, care ridică probleme delicate.
Această nouă versiune a legii a fost un pas înainte în comparație cu soluțiile anterioare, dar multe probleme nu au fost soluționate.
La finele anului 2002, s-au consolidat toate textele de lege privind Fondul pentru Mediu și s-a republicat Legea 73/2000. Această nouă versiune includea toate modificările anterioare și elimina unele erori de text.
Sursele de venituri pentru Fond, așa cum sunt precizate în Art. 8 al Legii nr. 73/2000 republicată sunt următoarele:
o cotă de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase;
sumele încasate pentru emisiile de poluanți în atmosferă ce afectează factorii de mediu, prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 73/2000 republicată;
veniturile încasate din utilizarea de noi terenuri pentru depozitare a deșeurilor reciclabile, prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr. 73/2000 republicată;
o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente;
o cotă de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, prevăzute în anexa nr. 3 la Legea nr. 73/2000 republicată, mai puțin cele utilizate la producerea medicamentelor;
o cotă de 0,5% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, utilizate în agricultură, prevăzute în anexa nr. 4 la Legea nr. 73/2000 republicată;
o cotă de 3% din prețul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia Națională a Pădurilor și de la alți proprietari de păduri, persoane juridice sau persoane fizice;
o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun;
alocații de la bugetul de stat, vărsăminte, donații, sponsorizări și asistență financiară din partea persoanelor juridice sau fizice, române sau străine;
sume încasate din rambursarea creditelor acordate, dobânzi, alte operațiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru Mediu;
asistență financiară din partea unor organisme internaționale;
sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului
pentru Mediu.
C. Probleme ridicate de noile surse de venituri . Noile surse de venituri ridică o serie de probleme de eficiență și echitate care vor fi analizate mai jos. Analiza surselor de venit s-a bazat pe criterii larg acceptate pentru evaluarea surselor de venit pentru fonduri de mediu (de exemplu, Fonduri de mediu în perioada de tranziție, „Ghidul de la St. Petersburg pentru Fonduri de mediu în tranziția economică.
Există și alte criterii aplicabile instrumentelor economice spre deosebire de cele financiare, între care efectele asupra mediului, eficiența economică și promovarea de stimulente pentru un comportament favorabil mediului.Deoarece motivul inițial pentru alegerea instrumentelor de obținere a veniturilor de către Fondul pentru Mediu este acela de a genera venituri, nu se acordă multă atenție acestui aspect, decât pentru a recunoaște posibilitatea acestor efecte.
În plus, deși nu este strict un criteriu de evaluare a instrumentelor financiare, s-a acordat puțină atenție și experienței considerabile de utilizare a instrumentelor economice și financiare pentru generarea veniturilor pentru fondurile de mediu în alte țări ale ECE și comparației dintre instrumentele propuse pentru România și cele utilizate în alte țări din regiune.
a) Taxele și impozitele pe produse/deșeuri.Taxele și impozitele pe produse și deșeuri sunt adesea folosite pentru a genera venituri și a influența comportamentul firmelor și gospodăriilor cu privire la utilizarea produselor producătoare de poluare sau care creează dificultăți de eliminare definitivă după epuizarea existenței utile a produsului (ex.: baterii, anvelope, uleiuri uzate). În general, sistemele de impozitare a produselor implică încasarea unei taxe pe unitate de produs (de exemplu pe litru de carburant, baterie sau anvelopă etc.) și care sunt de obicei simplu de administrat o dată stabilită rata impunerii. Impozitele se percep adesea ca procent din valoarea produsului, necesitând mai multe informații pentru administrarea și evitarea declarării false a valorii (dacă plătitorul trebuie să raporteze valoarea tranzacțiilor).
Legea prevedea ca venituri pentru Fond următoarele taxe pe produse/deșeuri: impozit de 3% pe valoarea de vânzare a deșeurilor feroase și neferoase; taxă de 3% pe valoarea ambalajelor de plastic; impozit de 2% pe valoarea substanțelor chimice periculoase vândute de producători sau importatori; impozit de 3% din valoarea produselor din tutun; impozit de 1% din prețul de licitare al cherestelei achiziționate în România; impozit de 1% din vânzarea de faună și floră de origine terestră și acvatică.
Numai două dintre aceste impozite și taxe mai sunt folosite și în alte țări din ECE în scopul generării de venituri pentru fondurile de mediu. Acestea sunt taxa pe ambalajele de plastic și impozitul pe cherestea, sau, mai general, comercializarea lemnului. Chiar în cazul acestora, există diferențe importante între modul de impunere propus pentru România și cel existent în alte țări. Taxele pe produs pentru ambalaje sunt destul de frecvente în țările ECE, dar taxa este de obicei calculată în raport cu masa, volumul (sticlelor de băuturi), sau numărul de unități de ambalaje și nu pe valoare. Avantajul major al folosirii valorii ca bază pentru venituri este că se pot folosi o singură rată sau un număr mic de rate de impozitare pentru o gamă largă de produse. În cazul de față, valoarea materialului din ambalaje poate avea prea puțină legătură cu prejudiciile potențiale aduse mediului, ceea ce explică în parte abordarea alternativă a impunerii taxei în legătură cu numărul de unități. Impozitul pe valorificarea masei lemnoase implică atât o bază de valoare, cât și una de unități fizice. Un posibil dezavantaj al impozitului propus în România ține de tranzacțiile cu cherestea între particulari, unde pot apărea stimulente de declarare falsă a valorii vânzării pentru a evita plata impozitului (dar și mai probabil de către proprietar, pentru a evita un impozit mai mare pe venit).
Deși nu există o experiență comparabilă în țările ECE cu privire la impozitul propus pe substanțe chimice periculoase, impozitele pe substanțe chimice alimentare se folosesc frecvent în țările OECD și reprezintă o sursă majoră de venituri pentru acțiunile de depoluare de deșeuri periculoase în SUA. Una dintre problemele majore ale introducerii acestui impozit este cea a instalațiilor integrate pe verticală care produc substanțe chimice alimentare și apoi le utilizează intern în alte procese de producție. Totuși, gestionarea taxării a 150 substanțe chimice considerate periculoase este extrem de dificilă, mai ales că nu există o evidență statistică a deținătorilor și utilizatorilor acestor substanțe.
Celelalte trei impozite și taxe conțin dezavantaje serioase. Impozitul pe veniturile obținute din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase servește ca element de descurajare a creării unor piețe de reciclare. Este de asemenea un impozit implicit asupra exporturilor, deoarece aceste materiale sunt expediate în afara României. Impozitele pe produse din tutun (și băuturi alcoolice) sunt folosite pretutindeni, dar de obicei veniturile sunt destinate acoperirii unor cheltuieli precise în domeniul sanitar sau merg la bugetul general și nu servesc unor obiective de protecție a mediului. Se poate argumenta deci că acest instrument este prea slab legat de principiul „poluatorul plătește" în raport cu taxele pe produs (la motorină și benzină).
Taxele și impozitele pe produse sunt printre cele mai ușor de administrat instrumente și au în plus avantajul că pot fi rapid concepute și introduse. In încheierea aprecierilor privitoare la aceste taxe trebuie avute în vedere următoarele:
■ Autoritatea centrală de protecția mediului și Parlamentul ar trebui să analizeze atent eliminarea impozitului propus pe deșeuri feroase și neferoase și produse din tutun de pe lista de surse de venituri. Posibila pierdere de venituri din aceste impozitări poate fi recuperată prin utilizarea unor taxe pe produse pentru care există legături clare între produs și prejudiciul adus mediului.
■ De asemenea, ar trebui avută în vedere o mai intensă utilizare a taxelor pe produse precum combustibilii, alte ambalaje în afară de cele din plastic și taxe (sau sisteme de depozit-garanție) pentru deșeuri obișnuite ca de exemplu baterii portabile sau anvelope. Taxele pe carburanți sunt de departe cele mai utilizate taxe pe produse. Motorina este o sursă majoră de particule fine, iar arderea benzinei determină o serie de probleme de poluare atmosferică. Dată fiind utilizarea frecventă a acestor taxe în alte țări ale ECE, nu ar fi greu să se determine ratele de impunere adecvate și să se preia din experiența acestor țări modul de concepere și introducere a sistemelor de impunere.
b) Taxe pe emisiile atmosferice.Taxele pe emisii sunt cele mai uzuale surse de venituri pentru fondurile de mediu din ECE. Pentru fondurile mai mari din regiune (Fondurile naționale din Polonia și Cehia), veniturile din taxe pe poluare reprezintă peste 50%.
Taxele propuse ca surse pentru Fondul pentru Mediu sunt impuse pentru emisii atmosferice de gaze cu efect de seră, particule, oxizi de azot și sulf poluanți organici și anumite metale grele. Introducerea taxelor pe emisii (taxe Pigouviene) ca sursă potențială de venit este extrem de benefică. Trebuie însă să analizeze, eventual să rezolve și în orice caz să cunoască următoarele aspecte:
■ Accentul cade exclusiv asupra emisiilor atmosferice. Majoritatea, țărilor utilizează taxe de mediu pentru evacuarea de poluanți în apă nu numai în aer, fiecare grup de surse generând niveluri de venit similare. Având în vedere că investițiile din sectorul apelor vor reprezenta probabil o prioritate majoră pentru Fond, având în vedere costurile estimate pentru aderarea la UE în domeniul directivelor privind apele și apele uzate din România, ar fi mai echitabil să se taxeze și poluarea apei.
■ Alegerea poluanților atmosferici este discutabilă – România ar fi singura țară care ar impune o taxă pe gazele cu efect de seră (deși în Polonia a existat cu ani în urmă o astfel de taxă). Având în vedere rata scăzută, problemele de estimare a nivelului de emisie pentru atât de multe surse și de încasare a taxei, pare mai înțelept să se aleagă poluanții atmosferici majori de la sursele de ardere, plus particulele, substanțele organice și metalele grele.
■ Ratele de impunere propuse sunt destul de scăzute comparativ cu alte țări din ECE care obțin venituri substanțiale din aceste surse. Cu rate atât de mici, eficiența administrativă este compromisă și nu mai există stimulenți de reducere a emisiilor. Autoritățile ar trebui să analizeze rate de impunere mai ridicate, ca să genereze nivelul de venit necesar Fondului pentru a juca un rol semnificativ în cofmanțarea conformării la prevederile UE. Dacă există temeri în legătură cu introducerea unor rate mari de impunere în prezent, România poate urma exemplul altor două țări din ECE – Lituania și Slovacia, care au introdus taxele pe o bază crescătoare, rata reală a impunerii crescând treptat de la un an la altul până la obținerea ratei dorite (mai ridicate).
■ Încasarea taxelor de la unități va pune mari probleme deoarece taxele depind de nivelul emisiilor, care nu sunt monitorizate continuu și în unele cazuri ar trebui calculate pe baza unor coeficienți tehnici pentru procesele de producție și de ardere ca și a informațiilor despre combustibil și alte rate de utilizare a intrărilor. Monitorizarea și încasarea acestor taxe poate fi mai costisitoare decât sumele încasate, dacă rata de impunere nu este foarte mare. Procesul de stabilire a sistemului de încasări va costa timp și bani.
c) Taxele pe utilizarea terenurilor. Taxa pentru utilizarea terenurilor pentru depozitarea anumitor deșeuri este cea mai problematică dintre sursele de venit propuse. În afară de descurajarea utilizării unor instalații noi (care să răspundă unor cerințe de amplasare mai stricte) în favoarea unor amplasamente existente și mai puțin protejate, există și alte aspecte. În primul rând, este într-adevăr nevoie de aceste noi depozite și dacă da, ar fi aceasta o sursă semnificativă pentru Fond? Exploatarea petrolului a scăzut în România și nu se vor mai construi alte bataluri, iar problema celor vechi nu va fi rezolvată prin impunerea acestei taxe. În ceea ce privește deșeurile din exploatarea lemnului, există tehnologii demonstrate pentru reciclarea și utilizarea acestora pentru energie în procese cum ar fi uscarea lemnului și a placajului. Depozitarea necontrolată a rumegușului ar trebui amendată deoarece este ilegală și nu ar trebui impozitată Necesarul de depozite pentru deșeuri din producția de alcool (probabil în întreprinderi mici sau producători particulari – legea nu precizează dimensiunea firmei) este probabil foarte mare și va genera venituri nesemnificative. Spre exemplu un teren pentru depozitarea rumegușului de 1000 m va genera un profit de 1 milion lei/an sau aproximativ 25 €/an. Cum aceste depozite sunt situate în păduri sau zone muntoase, identificarea lor va deveni o problemă. În cazul deșeurilor de la prelucrarea alcoolului situația este și mai extravagantă.Dacă un producător individual din mediul rural folosește o suprafață de depozitare a deșeurilor din alcool de 100 m2 atunci el va avea de plătit 50 000 lei/an (echivalentul a 1,1 €/an). Cum în România există mii de mici producători de alcool, costul colectării acestei taxe devine o mare problemă.
Prin menținerea acestor taxe derizorii se va crea o discrepanță mare între cei care plătesc și cei care sunt în imposibilitate de a plăti.
D. Restructurarea Fondului pentru Mediu potrivit Ordonanței de Urgență nr. 1132/25.09.2003; activități recente. Construcția legislativă a Fondului pentru Mediu a continuat și în anul 2003, la 10 luni de la ultima modificare legislativă. De această dată problema a apărut după restructurarea guvernului de la jumătatea anului 2003. Atunci au dispărut ministere cum ar fi Ministerul Apelor și Protecției Mediului, Ministerul Industriilor și Resurselor, Ministerul Administrației Publice, Ministerul Dezvoltării și Prognozei etc. Reprezentanții acestor ministere erau titulari în Comitetul de Avizare care asigura conducerea strategică a Fondului pentru Mediu și aproba activitatea conducerii operative (Comitetul director și Directorul general) etc. Practic Fondul a fost decapitat, fiind pus în situația de a nu mai putea funcționa.
Pentru restabilirea structurii de conducere a Fondului pentru Mediu, la finele lunii septembrie 2003, a fost emisă Ordonanța de Urgență nr. 1132 care corectează din nou Legea nr. 73/2000 republicată.
Ca o primă măsură, prin noua ordonanță de urgență se reface componența Comitetului de Avizare astfel: președinte este reprezentantul MAPAM, vicepreședinți sunt reprezentanții Ministerul Economiei și Comerțului și Ministerul Sănătății. Sunt desemnați drept membri reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice, Ministerului Transporturilor și Ministerului Administrației și Internelor. La aceștia se adaugă un reprezentant al patronatului din domeniul proiectului supus avizării și un reprezentant al ONG-urilor din domeniul protecției mediului. Din Comitetul de Avizare au fost excluși cei opt reprezentanți ai Consiliilor de Dezvoltare Regională.
Privitor la venituri, s-a menținut structura anterioară a taxelor (taxele pe emisii atmosferice au rămas neschimbate), cu unele modificări la taxele privind ocuparea terenurilor. Astfel s-a introdus o taxă unică de 10000 lei/mp/an pe terenurile ocupate cu:șlamuri carbonifere, zgura de furnal, cenușa de termocentrală, cenușa de pirită, fosfogips, zguri provenite din metalurgie.
Taxa pe ambalaje s-a modificat în sensul aplicării unei cote unice de 10000 lei/kg de ambalaje introduse pe piață, cu excepția celor utilizate pentru medicamente.
De asemenea s-a renunțat la taxa pe tutun deși unii producători interni și importatorii au plătit această taxă pe perioada scursă între cele doul modificări ale legii.
Potrivit prevederilor Ordonanței de Urgență nr. 1132/2003, după aprobarea în parlament a ordonanței, Legea 73/2000 se va republica, cu toate modificările acceptate de parlament.
În luna martie 2004 a avut loc din nou restructurarea guvernului prin crearea noului Minister al Mediului și Gospodăririi Apelor. Acest simplu fapt va bloca din nou funcționarea Fondului pentru Mediu deoarece trebuie emisă o nouă ordonanță de urgență pentru modificarea Comitetului de Avizare.
În anul 2003, activitatea Fondului a continuat. Potrivit Raportului, Guvernul României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 – iunie 2OO3, publicat în luna iunie 2003, Administrația Fondului de Mediu dispune în prezent de un imobil propriu, repartizat prin adoptarea HG nr. 117/30.01.2003 (MO nr. 113/24.02.2003). De asemenea, bugetul de venituri si cheltuieli ale Fondului pentru Mediu pe anul 2003 a fost aprobat prin HG nr. 317/20.03.2003 (MO nr. 208/31.03.2003). De asemenea, în Raport se menționează că, pentru familizarea Manualului de Operare a Fondului de Mediu, exista o propunere de colaborare din partea International Financial Corporation – Banca Mondială.
Suma încasată până în luna februarie 2004 a depășit valoarea de 774 miliarde de lei (peste 35 milioane € la cursul de 40000 lei/€).
Este extrem de interesant de menționat că, la începutul anului 2003 Fondul pentru Mediu a lansat o campanie de presă și pe internet pentru finanțarea de proiecte în domeniul gestiunii deșeurilor. S-au lansat două scheme: o schemă de împrumuturi cu dobândă subvenționată și o schemă de granturi. În cele trei luni care au urmat au fost înregistrate 236 cereri de finanțare din partea unor firme private, din care 82 de cereri de finanțare rambursabilă, pentru investiții în domeniul gestionării, reciclării și eliminării deșeurilor (ambalaje, mase plastice, anvelope uzate, acumulatori auto, uleiuri uzate) și 154 de cereri de finanțare nerambursabilă, pentru acțiuni educative în domeniul gestiunii, reciclării și eliminării deșeurilor, cu o valoare de 1,1 miliarde de lei. Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană menționa că prima faza de evaluare și selecție a proiectelor s-a desfășurat în perioada 9-20 iunie 2003, sub coordonarea Comitetului de Avizare. Ca urmare a evenimentelor menționate mai sus această evaluare probabil nu a mai avut loc. După părerea multor specialiști, lansarea unei scheme de împrumuturi în domeniul protecției mediului, în ciuda întregii experiențe internaționale și a lipsei de resurse și de experiență (la data lansării schemei de împrumuturi Fondul avea doar patru angajați), a fost o greșeală care a întârziat și lansarea schemei de granturi. Practic Fondul colectează bani dar nu poate să finanțeze proiecte. Excesul de lichiditate are la bază și lipsa unei strategii de finanțare a proiectelor.
3.3. Recomandări și concluzii privind Fondul pentru Mediu din România
3.3.1.Recomandari
Pentru a consolida baza de venituri a Fondului pentru Mediu din România trebuie, în primul rând, să se țină seamă de principalele instrumente folosite de către Fondurile de mediu din ECE și de specificul lor:
■ Taxele de utilizare încasate în mod specific pentru obținerea de venit pentru un serviciu public, ca de exemplu epurarea apelor uzate. Ca și taxele pe emisii, acestea pot fi calculate pe volumul de poluanți deversat.Taxele de utilizare au însă drept scop să acopere costurile unui serviciu public și ca atare nu sunt indicate ca surse de venit pentru un fond general, deși pot oferi o bază de venit pentru un fond special din care să se finanțeze serviciul respectiv.
■ Taxele pe materii prime se încasează pe produse sau materiale utilizate ca materii prime în procese generatoare de poluare. Taxele pe intrări la produs sunt deseori aplicate atunci când este dificil de identificat sursele specifice de poluare (de exemplu, surse non-punctuale cum ar fi substanțele chimice în agricultură) sau când este dificil de măsurat nivelul specific de poluare, așa cum este cazul surselor de poluare mici și difuze, ca de exemplu autovehiculele.
■ Taxele pe emisii poluante se încasează pentru poluanții emiși în aer apă sau pe sol. Acestea reprezintă la ora actuală venituri importante ale Fondurilor de mediu din țările Europei Centrale și de Est.
■ Taxele de consum asupra produselor se aplică pe produse finite ce produc prejudicii mediului în momentul când sunt consumate sau eliminate după consum. Spre deosebire de taxele pe materii prime, ele servesc ca mod indirect de impozitare a emisiilor generate în faza de producție.
■ Penalitățile și amenzile pot fi și ele folosite pentru a da o bază de surse de venit pentru Fondurile de mediu. Acestea nu pot asigura însă o bază stabilă de venituri și nu trebuie folosite ca sursă principală de venituri pentru Fond.
În al doilea rând trebuie redusă frecvența de modificare a veniturilor și. în general, a structurii fondului. Din anul 2000, când a fost promulgată legea Fondului pentru Mediu, și până la finele anului 2003 s-au emis patru acte normative care au modificat structura fondului și au introdus sau retras diverse venituri. Instabilitatea instituțională, menționată și de UE în rapoartele de țari nu permit funcționarea acestei instituții financiare.
De asemenea, ar fi bine dacă s-ar ține seama și de experiența altor țări în sensul reducerii numărului mare de taxe, foarte dificil și costisitor de administrat; avem în vedere taxele mici dar cu mulți plătitori. Există soluții, ca extinderea utilizării taxelor pe produse cum ar fi carburanți, materiale pentnu ambalaje și deșeuri omniprezente, ca de exemplu baterii și anvelope; acolo unde este posibil se va viza și urmărirea experienței ECE de înlocuire a taxelor pe valoare cu taxe pe cantități.
Pe lângă recomandările de mai sus referitoare la posibile amendament aduse articolului privind veniturile, dorim să mai adăugăm câteva recomandări generale.
Capitalul circulant necesar: Fondul va trebui să estimeze mai bine nivelul de capital de lucru necesar cofinanțării investițiilor de mediu din România.Această strategie ar trebui pusă în relație cu programul guvernamental de conformare la cerințele de mediu ale UE. Un astfel de document poate ajuta Fondul să-și completeze resursele și cu contribuția donatorilor străini, dacă va putea demonstra disponibilitatea de cofinanțare a întreprinderilor și instituțiilor din România.
Lista finală a surselor de venit: Fondul va trebui să pregătească un plan de introducere a listei finale de surse de venit. Unele dintre aceste surse vor necesita un timp mai îndelungat de concepere și dezvoltare a capacității de colectare, ceea ce sugerează un plan de implementare în etape, cu accent pe pe venituri din taxe pe produse și transferuri de la bugetul de stat, urmate de introducerea treptată a unui sistem de taxe de mediu. Va trebui să se acorde atenție specială costurilor și eficacității sistemelor de administrare a taxelor și mediu. Planul de implementare va trebui să descrie și să stabilească procesul de revizuire anuală a ratelor nominale de impunere pentru a putea ține cont de inflație.
Integrarea cu politica de protecția mediului: Fondul pentru Mediu nu trebuie văzut ca o instituție singulară; acțiunile Fondului trebuie corelate și integrate cu politica de protecție a mediului și cu strategia de finanțare a investițiilor pentru protecția mediului; strategia de finanțare a investițiilor trebuie să furnizeze fondului trei seturi de informații referitoare la:
■obiectivele generale și proiectele prioritare;
■criterii de evaluare a proiectelor;
■profilul și criteriile de eligibilitate ale solicitanților.
3.3.2. Concluzii privind Fondul pentru Mediu
Din cele arătate până acum se pot trage o serie de concluzii utile privind scurta existență a Fondului pentru Mediu din România. În primul rând, legea Fondului pentru Mediu a fost redactată extrem de deficitar, fără consultarea specialiștilor și fără a ține seama de bogata experiență internațională. Consecința acestui lucru este că, la patru ani de la promulgarea legii, fondul este încă nefuncțional. În al doilea rând, modificările succesive au fost făcute fără a avea o strategie sau logică de ansamblu în care Fondul pentru Mediu să joace un rol anume. Modificările au fost făcute la presiunea instituțiilor internaționale sau au avut rolul de a rezolva unele probleme punctuale și nu de a soluționa problema de ansamblu a Fondului pentru mediu.
Din motivele arătate este greu de crezut că Fondul pentru Mediu va reuși să rezolve problemele pe care le-a rezolvat în alte țări iar eficiența sa de ansamblu va fi extrem de redusă.
Această situație are mai multe cauze, dintre care amintim:
■ În România, înainte de anul 1990, nu a existat un Fond de Mediu și nici taxe sau impozite pe poluare așa cum a existat până și în fosta URSS. Din această cauză Fondul pentru Mediu a apărut ca o instituție cu totul nouă și nu a reușit să se încadreze în structura administrativă existentă.
■ Expertiza în domeniul economiei mediului sau a finanțării investițiilor de protecția mediului este extrem de redusă în România; deși există o școală de finanțe-bănci bine dezvoltată, problematica finanțării activităților de protecție a mediului este secundară iar lipsa de specialiști în acest domeniu este cronică; așa se explică și faptul că o lege ca cea a Fondului pentru Mediu, cu atât de multe greșeli și erori de fond, a trecut de Comisia de Finanțe a Parlamentului și a primit mereu aviz favorabil de la Ministerul de Finanțe.
CAPITOLUL 4: PREZENTAREA APLICAȚIEI INFORMATICE
Aplicația informatică constă într-un site intitulat Protejează mediul
Pentru realizarea proiectului s-au folosit următoarele tehnologii informatice:
PHP
HTML
APACHE
Hypertext Preprocessor (PHP).Numele de Hypertext Preprocessor sau PHP nu spune prea multe despre ce este. Este un limbaj asemănător cu C sau Perl, cu variabile, constante, șiruri, stringuri și alte tipuri de date, cu instrucțiuni de control și funcții, cu obiecte și alte lucruri necesare oricărui limbaj, care interpreteaza cod scris pe server și returnează cod HTML pentru pagini web.
Nu există compilare în PHP, codul ramânâd sub forma de sursă pe server fiind interpretat la fiecare cerere. Se instalează librăriile PHP-ului care știu să funcționeze cu serverul web oricare e acela, iar la cererea unui fișier cu extensia .php (de obicei, pentru că pot fi folosite și alte extensii) va fi chemat PHP-ul care interpretează codul specific, dintre tagurile PHP-ului, rezultând HTML. Iar în browserul clientului nu ajunge deloc cod PHP ci doar HTML. Așa că parolele sau codul dumneavoastră ramân de nemodificat sau nevăzut pe server.
Există trei domenii principale unde sunt folosite scripturile PHP.
1.Scripturi ce rulează pe server. Acesta este cel mai tradițional și cel mai important pentru PHP. Aveți nevoie de trei lucruri pentru a face sa meargă. Interpretorul PHP (CGI sau modul de server), un server de web și un navigator de web. E nevoie ca serverul de web să fie pornit, cu o conexiune PHP instalată. Se poate accesa rezultatul programelor PHP cu un navigator prin intermediul serverului de web.
2.Scripting la linia de comandă. Se poate face ca PHP să ruleze fără a fi nevoie de server și de browser, ci doar de interpretorul PHP.
3.Scrierea de aplicații ce rulează de partea clientului în mod grafic (GUI). Probabil că PHP nu este limbajul cel mai bun de a scrie aplicații cu ferestre pentru Windows sau alte sisteme de operare, dar dacă cunoști PHP foarte bine și vrei să folosești niște facilități avansate a PHP-ului în aplicațiile tale ce ruleaza de partea clientului poți totuși folosi PHP-GTK pentru a scrie astfel de programe.
PHP poate fi folosit pe aproape toate marile sisteme de operare, incluzând Linux, multe variante de Unix (incluzând HP-UX, Solaris și OpenBSD), Microsoft Windows, Mac OS X, RISC OS, probabil și altele. PHP are deasemenea suport pentru majoritatea serverelor de web din prezent. Acestea includ serverele Apache, Microsoft Internet Information Server, Personal Web Server, Netscape și iPlanet, serverul Oreillz Website Pro, Caudium, Xitami, OmniHTTPd, și multe atele. Pentru majoritatea serverelor PHP are un modul, iar pentru celelalte suportă standardul CGI, PHP putând să lucreze ca un procesor CGI. Deci, cu PHP, ai libertatea de a alege un sistem de operare și un server de web. Chiar mai mult, ai posibilitatea de a alege programarea procedurală sau programarea orientată obiect, sau chiar să le amesteci. Cu toate acestea, nu orice facilitate a standardului POO este prezentă în versiunea standard a PHP-ului, multe librării de cod și aplicații mari (incluzând și librăria PEAR) sunt scrise folosind doar cod POO. Cu PHP nu ești limitat să scoți rezultat HTML. Posibilitățile PHP-ului includ afișarea de imagine, fișiere PDF și chiar filmulețe Flash (folosind librăriile libswf și Ming) toate generate instant. Se poate deasemeanea ca rezultatul tău să fie orice fișier text, cum ar fi XHTML sau orice alte fișiere XML. PHP poate genera automat aceste fișiere și să le salveze în sistemul de fișiere în loc să le afișeze, formând un cache de partea serverului pentru conținutul dinamic. Una dintre cele mai puternice și importante facilități în PHP este suportul său pentru o gamă largă de baze de date. Scrierea unei pagini de web ce interacționează cu o bază de date este incredibil de simplă. Următoarele baze de date sunt suportate:
Deasemenea avem o extensie abstractă a bazei de date DBX ce îți permite într-un mod transparent folosirea oricărei bazei de date ce suportă această extensie. Mai mult, PHP suportă ODBC, standardul Open Database Connection, deci te poți conecta la orice altă bază de date ce suporta acest standard mondial.
Hyper Text Markup Language (HTML).HTML este un acronim pentru HyperText Mark Up Language și reprezintă un limbaj folosit pentru a eticheta diferite părți ale unui document Web. El va indica unui browser cum va trebui afișat un text, o legătură, un grafic sau o altă componentă media. Un document HTML este un fișier text și va avea extensia .html sau .htm .Un cod HTML se poate crea manual, folosind un editor HTML, folosind șabloane sau o combinație din aceste 3 metode. În HTML, un tag îi arată browser-ului ce operație trebuie să execute. Tagurile se folosesc din mai multe motive:
– Pentru a schimba modul de prezentare al unui text
– Pentru a arăta o imagine
– Pentru a insera un tabel
– Pentru a crea o legătură către o alta pagină, etc.
Marcajele care sunt scrise sunt văzute doar de browser, dar efectele lor sunt notabile. Ele încep cu simbolul “ < >” și se termina cu ” “ și apar sub formă de perechi, una pentru începutul acțiunii, una pentru sfîrșitul ei. De exemplu, prin folosirea marcajului un text devine italic oprește acțiunea marcajului precedent .
Apache. Este un server HTTP cu structura publica (open-source) utilizat pentru a administra site-ul dumneavoastra Web. Repartizarile Apache indica serverului modul de tratare a filelor Web ce necesita procesare din partea server-ului.Spre exemplu, Apache este configurat sa proceseze file cu extensia .pl, utilizand limbajul de programare Perl. În cazul in care doriti a procesa si filele cu extensia .script utilizand limbajul de programare Perl, va trebui sa atribuiti o repartizare Apache personalizata pentru site-ul dumneavoastra Web.
4.1 Descrierea aplicației
Pagina de început a proiectului se numește “Home” și poate fi accesată la adresa “http://www.protejeazamediul.as.ro/”. Această pagină cuprinde:
-Un meniu cu butoanele:home,magazin,poze,despre,contact
-Linkuri catre alte site-uri dedicate protecției mediului
-Un paragraf dedicat protecției mediului în tările dezvoltate
-Un paragraf dedicat protecției mediului în România
-Un paragraf dedicat Legilor din domeniul mediului existente în România
-Un paragraf dedicat unor catastrofe ecologice ce au avut loc de-a lungul secolului XX în lume.
Pagina de baza a site-ului este realizata de scriptul numit index.htm. Ieșirea acestui script este următoarea:
Meniul este situat în partea dreapta-sus a ecranului iar butoanele sale realizează următoarele acțiuni:
Efectuând un click pe butonul home utilizatorul este trimis pe pagina de start a programului(este util în cazul în care dorim o întoarcere rapidă pe pagina principală a site-ului).
Al doilea buton este butonul magazin.Acest buton face legatura cu un magazin virtual prin intermediul caruia se pot cumpăra diferite obiecte de pe site. Fiecare obiect are atașat câteva poze,o scurtă descriere,precum și prețul.
Dacă se dorește cumpărarea unui produs se va efectua click pe linkul comandă produs deschizându-se pagina aferentă formularului de cumpărare.Aici utilizatorul va completa un formular de comanda,alegând tipul produsului,cantitatea dorită precum și o serie de date personale.Odatpă stabilită comanda, se va efectua click pe butonul efectueayă comandă care va trimite un mail ce va conține comanda respectivă la o adresă stabilită de user(în cazul acestei aplicații la adresa [anonimizat]). Dacă unul din câmpuri nu a fost completat se va afișa un mesaj de eroare.
Al treilea buton din meniu este intitulat poze și este o legătură către secțiunea de fotografii a site-ului.Această secțiune conține fotografii reprezentând natura și diferite ipostaze ale ei:
Al patrulea buton va trimite utilizatorul către pagina de descriere a site-ului
Ultimul buton din cadrul menului este o legatură către pagina de contact unde se găsesc informații despre autor precum si o secțiune în care se pot rimite mail-uri cu sugestii,informații.Se vor completa casuțele cu nume și adresă de mail ale vizitatorului și mesajul care se va trimite la adresa [anonimizat].
Pe paginaprincipală a aplicației gasim deasemenea oserie de link-uri către alte site-uri din domeniul protecției mediului: www.greenpeace.com, www.icim.ro, www.anpm.ro,etc. Această secțiune se găsește în partea din stânga sus a ecranului.
Pagina conține o secțiune dedicată protecției mediului în tările dezvoltate,unde se găsesc informații legate de politica de mediu în țările dezvoltate:
De asemenea, pagina conține o secțiune dedicată protecției mediului România,unde se găsesc informații legate de politica de mediu în România:
Paragraful catastrofe ecologice este o legătură catre o pagină ce conține informații și imagini ale unor catastrofe de acest gen ce au avut loc secolul trecut:
Ultima secțiune a site-ului este dedicată legislației Române din domeniul protecției mediului,și conține legături către legi adoptate în România precum si către codul penal din acest domeniu:
Efectuând un click pe unul din cele trei link-uri, utilizatorul este trimis către secțiunea respectivă de legislație.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ayres.R.U. Și Keenze, A. Y. – Production, Consuption and Extenilities, l969.
2. Barre, R.- Economie politique, Paris, PUF 1963.
3. Bary.C. – Cercul care se închide, București, 1980.
4. Băcescu M., Băcescu A. – Dicționar de macroeconomic. București Editura All, 1993.
5. Bonnefous. E. – Omul sau natura? , București, 1976.
6. Carter P. Anne, Petri P – Viitorul economiei mondiale Studiu al ONU, București, E.S.E., 1977.
7. Cămășoiu C. ș.a. – Economia și sfidarea naturii, București. Editura Economică, 1994.
8. Cioplea, L. și Cioplea Al. – Poluarea mediului ambiant, București, Editura tehnică, 1978.
9. Ciurlău, C. ș.a. – Coordonate ale dezvoltării economice durabile, Analele Universității din Craiova, Seria Științe Economice, anul XXVII, nr. 27 ,1999, Editura Universitaria, Craiova.
10. Constantin D. L. – Introducere în teoria și practica dezvoltării regionale, București, Editura Economică, 2000.
11. Constantinescu N. N. – Economia protecției mediului natural , București 1976.
12. Constantinescu N.N. – Principiul ecologic și știința economică, în Reforma economică în folosul cui?, București, Editura Economică, 1993.
13. Desaques B. și Point P. – Les Methodes de determination d'indicaturs de
valeur ayant la dimension de prix pour les composants du patrimone naturel, în Revue econmique nr. 2, mars, 1990.
14. Dobrotă, N. (coord.) – Dicționar de economie, București, Editura Economică, 1999.
15. Dobrotă, N. – Economie politică, București, Editura Economică, 1997.
16. Frantic. I. ș.a. – Calul troian al civilizației, București, E.S.E., 1978.
17. Galbraith, J. K. – Știința economică și interesul public, Bucrurești, 1982.
18. Georgescu, G.(coord.) – Reforma economică și dezvoltarea durabilă, București, Editura Economică, 1995.
19. Giurgiu V. – Protejarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor României, București, E.d. Arta Grafică, 1995.
20. Grădinaru, Ilie – Protecția mediului, București. Editura Economică, 2000.
21. Howe, C. W. – Economic, legal and hydrologic dimensions of potential
interesate water markets, in American Journal of Agriculture Economics, 67, 1985.
22. Iancu, A. – Creșterea economică și mediul înconjurător. București, 1979,
pag. 48-49.
23. Ionescu Al. – Fenomenul de poluare și măsuri antipoluant în agricultură,
București, Ed. Ceres, 1982.
24. Jouvenel de B. – Progresul în om, București, 1983.
25. Keynes. J. M. – Teoria generală a folosirii mâini de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică, 1970.
26. Lipsey. R. ș.a. – Principiile economiei, București, Editura Economică, 2002.
27. Manea Gh. – Protecția mediului șansă de supraviețuire a întreprimdrilor industriale, București, 1996.
28.Manea Gh. – Industria și datoria de mediu în România, in Ecologie industrială,1998.
29. Mănescu, S. – Poluarea mediului și sănătatea, București, E.S.E. 1978,
30. Michalet Ch. A. – The Theorv of the International Firm, Collier McMillan, Toronto, 1972.
31. Murgescu C. – Japonia în economia mondială. București, E.S.E. 1982.
32. Negrei C.C. – Bazele economiei mediului, București, EDP, R.A ., 1997.
33. Negrițoiu, M. – Salt înainte. Dezvoltarea și investițiile străine directe, București, Editura PRO, Editura EXPERT, 1996.
34. Paul-Henry Chombart de Lauwe – Cultura și puterea, București, 1982.
35. Pillet, G. – Prix non payes en ecologie ti en economie de l’ enviroment,
Revue economique nr. 2, mars, 1990.
36. Porter, M. – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, A
Division McMillan Inc., New York, 1990.
37.Raymond. A. – Dixhuit lecons sur la societe industrielle, Paris, Galimard, 1962.
Rojanschi V. ș.a. – Protecția și ingineria mediului, București, Editura Economică, 2002.
Rojanski, V. – Politci și strategii de mediu, București, Editura Economică, 2002.
Sava. S. (coord.) – Dicționar MacMillan de economie modernă, București, Editura CODECS, 1999.
Soroceanu. V. – Creșterea economica și mediul natural, București, Eitura Economică, 2000.
Sârbu, C. – Munca productivă și neproductiva, București, 1976.
Tofler. A. – Al treilea val. București, 1980.
Trăistaru, I., Progresul economic, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975.
Tufescu V. și Tufescu M. – Ecologia și activitatea umană, București, Ed.
Albatros, 1981.
Vișan Sanda ș.a. – Mediul înconjurător. Poluarea și protecția, București, Editura Economică, 2000.
45.*** Academia Româna, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, București, Ed. Nova, 1999.
46.*** Dezvoltarea industrială durabilă a României în perspectiva integrării europene, 1998.
47.*** Dicționar de filozofie. București, 1978.
48.***Eco-managementul întreprinderilor industriale, Buletin economic legislativ, nr. I 1/1996.
49.*** Economie politică, București, Editura Economică, 1995.
50.*** Europa durabilă, orizont 2010 studiu de caz: România, în Suplimeni de economie teoretică și aplicată, nr. 37, 1996.
51.*** Legea nr. 69/1993 privind protecția Mediului, publicată în Monitorul Oficial al României nr.250/21 octombrie 1993.
52.*** Legea nr.137/1995 privind protecția Mediului, republicată în 2000 în Monitorul Oficial , modificată și aprobată prin Legea nr 294/14.07.2003 publicată in Monitorul Oficial la 13 octombrie 2003.
53.*** Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu,publicată în Monitorul Oficial la data de 21 octombrie 2004.
54.*** Legislația de mediu și activitatea agenților economici, Buletin
economic legislativ, nr. 7/1996.
55.*** Mic Dicționar Enciclopedic, București. L.S.H.. 1986.
56.*** Piață muncii în România – ocupare, flexibilitate, dezvoltare umană Centrul de informare și Documentare Economică, București, 1994.
57.*** Progress in Structural Reform, OCIW, Paris, 1092. p. 89.
58.*** Raportul național al dezvoltării umane. România, 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Protectia Mediului In Contextul Dezvoltarii Economice Durabile (ID: 132773)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.