. Politici Economice Comparate
CAPITOLUL 1
PROBLEMELE ECONOMIEI GLOBALE ȘI
POLITICA ECONOMICĂ
In ultimele decenii, economia mondială a suferit transformări radicale, jocul economic fiind bulversat. De îndată ce comunicațiile au devenit universale, informațiile instantanee, transporturile supersonice, s-au redus simțitor barierele geografice și diferențele culturale, s-au adâncit în mod considerabil interdependențele economice. Lumea noastră s-a schimbat și tinde să devină tot mai mult un univers al interdependențelor. Atât binefacerile cât și pericolele viitorului au un singur lucru comun: ele nu respectă frontierele naționale. Cu seducțiile și sfidările ei, globalizarea a devenit problema cea mai arzătoare a epocii noastre.
1.1. GLOBALIZAREA – FENOMEN CONTRADICTORIU
1.1.1. Logica globalizării
Internaționalizarea, globalizarea si multinaționalele sunt omniprezente în viața noastră cotidiană. Multe activități industriale se desfășoară astăzi la scară globală, iar cele mai multe firme angrenate în astfel de activități realizează costuri mai reduse și pot promova mai bine marca de fabrică. Multe produse sunt plimbate prin toata lumea, sunt cumpărate și revândute de mai multe ori înainte de a fi consumate. Se estimează că cel puțin o treime din comerțul mondial este un comerț inter-firme. Alteori, unitățile de fabricație sunt implantate lângă piață. Să nu mai vorbim de faptul că multe produse și servicii sunt un fel de hibrizi : materia primă, proiectarea, fabricația și asamblarea lor se realizează în țări diferite.
Totodată, s-a dezvoltat foarte mult comerțul internațional. Dezvoltarea schimburilor și a investițiilor internaționale, prin bulversările pe care le-au introdus, a impus o redefinire a politicilor industriale și comerciale a statelor și cu deosebire o revizuire a strategiilor întreprinderilor. Internaționalizarea este în fapt, în numeroase sectoare de activitate, marea miză a ultimilor ani, întreprinderile europene fiind de o talie în general inferioară în raport cu cele ale concurentelor americane și japoneze. Industria planetară se supune astăzi unei logici duble. Logica națională este o atitudine, o stare comportamentală, care consideră că piața națională este piața principală sau exclusivă. Din contră, logica mondială consideră lumea în ansamblul ei ca piață căreia se adresează țara de origine a firmei, neconținând decât un element al acestui ansamblu.
Până în anii ’60 pentru cea mai mare parte a firmelor logica națională a fost dominantă. S-a produs apoi, odată cu dezvoltarea firmelor multinaționale, o deplasare urgentă spre logica mondială. In ultimele două decenii, logica mondială devine cea mai puternică: este logica întreprinderilor care nu mai au frontiere, considerându-le pe celelalte întreprinderi ca pe niște concurenți sau parteneri indiferent de naționalitatea lor.
Producția tinde a se implanta acolo, unde costurile sunt mai reduse, fără a se preocupa de impactul global asupra cererii naționale. Logica națională, cea a statelor, complementară și uneori antagonistă este orientată spre interesul general și spre obiectivele macroeconomice. Între respectul strategiei firmelor și protecția intereselor naționale, statele trebuie să găsească un echilibru just, ceea ce nu este ușor de realizat. Integrarea crescândă în economia mondială amplifică constrângerea competitivității.
Firmele și țările sunt constrânse să producă cu costuri competitive, aliniate la nivelul celor de pe plan mondial, iar statele nu pot împiedica această logică de delocalizare pentru a nu asista la invadarea pieței naționale cu produse fabricate altundeva mai bine, la protecția ineficienței firmelor proprii sau la dezvoltarea unui șomaj masiv.
Companiile autohtone, nu numai că nu-și mai pot permite să ignore existența concurenților străini, a piețelor externe sau a surselor externe de aprovizionare, dar trebuie să ia în considerare apariția unor noi tehnologii, echipamente și materiale, a unor noi tehnici de organizare și comercializare. Sunt nevoite să recunoască că este greu de realizat de unul singur toate acestea, ele sunt constrânse să formeze alianțe strategice cu firme străine, care le pot fi furnizori, distribuitori, parteneri în domeniul tehnologiei, parteneri în cadrul unor societăți mixte sau chiar concurente. Chiar și cele mai mari companii creează rețele globale în loc să concureze prin forțe proprii pe piața mondială. Firmele de succes din zilele noastre sunt cele care izbutesc să pună la punct cele mai eficiente rețele globale.
În noile condiții, firmele trebuie să facă față noilor provocări generate de șocurile tehnologice, economice, financiare, energetice sau ecologice, care induc modificări structurale de mediu economic, concurențial sau socio-cultural. Piețele sunt aproape toate saturate iar concurența capătă un caracter planetar. Lumea se transformă treptat într-o entitate cu trăsături globale, tinzând spre o piață globală și un sistem social global.
Mai mult, realitatea lumii de astăzi se structurează în alt mod: regiuni întregi, delimitate sau nu de continente se coagulează după principii care lasă tot mai mult spațiu de manevră deciziilor adoptate după o logică supranațională și suprastatală. Lumea globală este o lume care, ca întreg, înseamnă mai mult decât suma părților, în timp ce părțile au tendința de a imita întregul.
1.1.2. Definirea globalizării
Termenul de globalizare a intrat în circuitul teoretic în special în sensul de abordare globalistă în domeniul economico-social, inițiată de Clubul de la Roma, fondat în 1968, pentru care problematica mondială a devenit o preocupare de referință. De aceea, în sensul larg al noțiunii, globalizarea exprimă o modalitate sau un sistem de abordare și receptare pe termen larg a marilor probleme contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese și fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc. și preconizarea soluționării lor printr-o acțiune concertată a comunității internaționale.
Noile provocări, cum sunt: creșterea economică, explozia demografică, subdezvoltarea, alimentația, poluarea, echilibrul ecologic, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul internațional, etc. nu mai pot fi rezolvate prin acțiuni naționale sau chiar internaționale.
Poate cea mai cuprinzătoare definiție a procesului globalizării este cea indusă de cunoscuta sintagmă a „satului planetar” („global village”), prin care Marshall McLuhan surprindea acum câteva decenii esența fenomenului din zilele noastre:
tehnologii ale informației care ne pun mai rapid și mai des în legătură unii cu alții,
comprimarea distanței prin noi tehnologii,
interconectarea și creșterea dependențelor reciproce,
integrarea piețelor financiare și de capital,
internaționalizarea (globalizarea) crescândă a producției prin intermediul firmelor transnaționale,
apariția unor fenomene planetare care necesită abordări globale (protecția mediului înconjurător, protejarea surselor de apă potabilă, migrarea masivă ilegală cauzată de sărăcie și de conflicte interetnice și militare, internaționalizarea crimei organizate și a terorismului internațional),
Este vorba deci de răspândirea de comportamente ce exprimă raționalitatea unui homo oeconomicus ce nu cunoaște frontiere și sentimente locale, făcându-și apariția homo globalus.
Extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a două procese ale deceniilor trecute: a) căderea sistemului comunist și extinderea geografică a sistemelor bazate pe economia de piață; b) reformele de natură neoliberală care au avut loc în țările Europei Occidentale, îndeosebi în Marea Britanie, în America Latină și în Asia Sud-Estică.
Cauzele principale ale globalizării sunt de natură:
tehnologică;
politică;
economică.
Acestea au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care le numim globalizare.
Vectorii globalizării sunt:
inovația tehnologică, mai ales tehnologia de informare și comunicare care are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât „ revoluția tehnologică” implică și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) postindustrială a relațiilor economice;
hegemonia ideologiei neoliberale, legată de triumful ideologiei economiei de piață, a societății de consum, curent global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, împreună formând o echipă câștigătoare.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind:
internaționalizarea producției;
noua diviziune internațională a muncii;
noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord;
noul mediu competitiv care generează aceste procese;
internaționalizarea statului, făcând din state agenții unei lumi globalizate.
Mondializarea este procesul care relevă că activitățile realizate de anumite firme devin expresia unor operații economice, care se desfășoară la scară planetară, atât în ceea ce privește producția, cât și comercializarea. Din punct de vedere economic termenii de globalizare și mondializare desemnează același proces. Trebuie specificat că în documentele și studiile ONU și FMI în limba engleză, se folosește expresia lingvistica globalizare (globalization în SUA, globalisation în Marea Britanie), pe când cele în franceză, ca și publicațiile din această limbă, folosesc sintagma mondializare (mondialisation). Din această perspectivă, între cele două concepte nu pot exista decât deosebiri de formă, latinescul globus având accesași semnificație ca și termenul francez monde. În literatura de specialitate, în limba română se utilizează mai frecvent expresia globalizare.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.
1.1.3. Avantaje și critici
Trebuie să menționăm că în legătura cu fenomenul de globalizare s-au structurat două opinii opuse: una care susține acest proces, iar alta care se opune, ambele fiind sprijinite de acțiuni concrete pe plan economic, diplomatic si politic, cu rezonante, implicit pe plan social.
Analiștii economici apreciază că economiile mai deschise obțin rezultate mai bune de pe urma resurselor interne, sunt mai inovatoare și mai dinamice și au mai multe opțiuni în privința aplicării politicilor de investiții și creștere economică. Dar în comerț și în politicile economice, liberalizarea se împletește cu protecționismul. Accelerarea proceselor de globalizare la începutul anilor 1990 a fost asociată cu o mare șansă în dezvoltare, și pentru țările în curs de dezvoltare.
Oponenții globalizării invocă și absolutizează uneori consecințele negative: reducerea locurilor de munca în tarile aflate în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii; desființarea națiunii și statului național; adâncirea decalajelor economice.
Se pare însă că aceste procese au surprins, în mare măsură, nepregătite țările “lumii a treia”. Majoritatea acestor țări se simt tot mai marginalizate, nereușind să țină pasul cu evoluțiile pe plan mondial. Deși recunosc că globalizarea este un proces ireversibil, o forță puternică și dinamică a creșterii economice și a dezvoltării, țările în curs de dezvoltare vorbesc despre necesitatea unei noi ordini umane globale, lansând ideea unui nou parteneriat pentru dezvoltare. Se apreciază că numai dacă va fi bine gestionată, globalizarea va permite să se pună bazele unei noi creșteri durabile și echitabile, pe scară internațională.
1.2. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ
Sensul noțiunii de globalizare economică este dimai bune de pe urma resurselor interne, sunt mai inovatoare și mai dinamice și au mai multe opțiuni în privința aplicării politicilor de investiții și creștere economică. Dar în comerț și în politicile economice, liberalizarea se împletește cu protecționismul. Accelerarea proceselor de globalizare la începutul anilor 1990 a fost asociată cu o mare șansă în dezvoltare, și pentru țările în curs de dezvoltare.
Oponenții globalizării invocă și absolutizează uneori consecințele negative: reducerea locurilor de munca în tarile aflate în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivității muncii; desființarea națiunii și statului național; adâncirea decalajelor economice.
Se pare însă că aceste procese au surprins, în mare măsură, nepregătite țările “lumii a treia”. Majoritatea acestor țări se simt tot mai marginalizate, nereușind să țină pasul cu evoluțiile pe plan mondial. Deși recunosc că globalizarea este un proces ireversibil, o forță puternică și dinamică a creșterii economice și a dezvoltării, țările în curs de dezvoltare vorbesc despre necesitatea unei noi ordini umane globale, lansând ideea unui nou parteneriat pentru dezvoltare. Se apreciază că numai dacă va fi bine gestionată, globalizarea va permite să se pună bazele unei noi creșteri durabile și echitabile, pe scară internațională.
1.2. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ
Sensul noțiunii de globalizare economică este diferit în diverse surse. Uneori, globalizarea este înțeleasă și redusă la integrarea internațională tot mai accentuată a piețelor, fiind prezentată ca un fenomen ciclic. De cele mai multe ori însă, globalizarea este concepută ca o etapă nouă (distinctă de cele care au precedat-o) a internaționalizării economice, etapă legată de noua revoluție tehnologică, dezvoltarea economiei mondiale transfrontaliere, expansiunea corporațiilor transnaționale, creșterea considerabilă a investițiilor directe în străinătate etc. Revoluția în informații, comunicații și comerțul electronic au accelerat, cu siguranță tendințele de globalizare a economiei mondiale.
De-a lungul timpului, conducerile firmelor au acordat cea mai mare atenție gestionarii banilor, materialelor, utilajelor si oamenilor. Astăzi, ele au ajuns sa recunoască importanta capitala a unei a cincia resurse: informația. Nevoia de informare a firmelor intr-o societate din ce in ce mai concurențială face ca, în prezent, analiza pieței și a dorințelor consumatorului să devina primordială. Accesul liber la Internet, telefonia mobilă cu acces la rețea, noile tehnologii de transmitere rapidă a datelor (broadband), rețelele locale familiale, acordurile de cooperare intre marile companii industriale pentru platforme de comerț electronic comune, sunt tot atâtea provocări ale noii economii.
Globalizarea economică este caracteristica esențială a anilor 1990. Folosit într-un sens mai limitat (în special în diferite rapoarte ale organismelor ONU si FMI), fenomenul globalizării economice desemnează integrarea internațională aflată în creștere, atât a piețelor de bunuri și servicii, cât și a celor de capital, sub impactul valului mondial de liberalizare a schimburilor, investițiilor și fluxurilor de capital și de accentuare a concurenței internaționale pe aceste piețe. Este de remarcat că în documentele care emană de la instituția ONU ce se ocupă de problemele muncii (Biroul Internațional al Muncii), nu se consideră că piețele muncii intră la ora actuală în procesul globalizării. In alte studii se consideră că globalizarea economică reflectă extinderea pieței bunurilor și serviciilor, a pieței monetar-financiare și a muncii dincolo de granițele țării.
Se conturează o largă convergență de opinii în rândul specialiștilor atunci când se clarifică schimbările intervenite în structura comerțului internațional drept consecințe ale adâncirii procesului globalizării economice contemporane. Piețele financiare sunt deja aproape în întregime interconectate la scară globală; marea piață financiară fără frontiere prinde contur.
Globalizarea economică nu se limitează însă la mecanismele pieței mondiale, ci vizează și producția. Numeroase activități industriale se desfășoară la scară globală, iar cele mai mari firme angrenate în astfel de activități operează cu costuri mai scăzute, cu competitivitate mai mare și cu o mai bună promovare a mărcii de fabrică. În consecință, globalizarea permite evitarea unor cheltuieli, realizarea de economii de scară, diminuarea unor costuri, exploatarea imperfecțiunii diferitelor piețe și caracterului asimetric al informației.
După renumitul economist Philip Kotler:
industria globală reprezintă o industrie în care pozițiile strategice ale concurenței pe marile arii geografice sau piețe naționale sunt influențate de pozițiile lor de ansamblu la nivel global;
firmă globală este o firma care, operând cel puțin în două țări, obține o serie de avantaje legate de activitatea de cercetare-dezvoltare, producție, distribuție, comercializare și financiară, care-i influențează pozitiv costurile și prestigiul și care nu sunt la îndemâna concurenților autohtoni.
Iată de pildă, camionul purtând marca Ford are cabina fabricată în Europa, sașiul în America de Nord, este asamblat în Brazilia și importat spre a fi vândut în S.U.A. Firmele globale își programează și coordonează activitățile proprii la scară mondială.
Potrivit Glosarului UE, fenomenul globalizării economice a fost considerat de Consiliul European de la Torino ca fiind una dintre provocările majore cu care se confrunta Uniunea Europeană la sfârșitul secolului XX. Termenul se referă la un proces de integrare economică tot mai accentuată la nivel mondial, principalele resorturi care îl determină fiind:
liberalizarea comerțului internațional și a circulației capitalului;
progresul tehnologic accelerat și dezvoltarea societății informaționale
liberalizare și privatizare.
Acești trei factori se accentuează reciproc: progresul tehnologic stimulează comerțul internațional, iar sistemele comerciale internaționale permit o mai bună diseminare a progresului tehnologic. În același timp, intervenția redusă a guvernelor stimulează dezvoltarea de noi forme de tehnologie și contribuie la înlăturarea barierelor comerciale. Cu toate acestea, unii observatori consideră că progresul tehnologic le permite companiilor și persoanelor fizice să evite cu mai multă ușurință respectarea reglementarilor la nivel național. Globalizarea aduce o serie de avantaje, atât marilor corporații cat si consumatorilor finali:
Principalul avantaj al globalizării – unirea marilor firme in corporații multinaționale – are ca rezultat producerea economiilor de scara, adică reducerea semnificativa a costurilor datorită creșterii producției peste anumite nivele, considerate a fi trepte de eficiență.
Al doilea mare avantaj este flexibilitatea de a produce, de a concepe, de a inova în țări diferite, utilizând astfel la maxim forța de munca disponibilă precum și resursele existente.
Pentru marile corporații, globalizarea înseamnă oportunitatea de a investi și de a muta chiar diferitele activități din cadrul consorțiilor, astfel încât produsul final să fie mai bun, mai competitiv din punct de vedere calitativ sau al prețului.
Mai mult, globalizarea înseamnă mobilitatea forței de muncă, ceea ce înseamnă că oamenii cu pregătire superioara vor putea munci acolo unde este nevoie de ei, nemaifiind constrânși din punct de vedere geografic.
1.3. CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE
1.3.1. Natura corporației multinaționale
Privită prin prisma structurii sale, economia mondială în curs de globalizare reunește două mari concepte ce se intersectează: economia mondială cu frontiere și economia transfrontalieră sau transnațională.
Economia frontalieră este formată din economiile naționale ca entități de bază ale economiei mondiale, interconectate prin relații comerciale și financiare, investiții, cooperare tehnico-științifică, convenite prin diverse acorduri, și din uniunile economice regionale de diferite tipuri, care nu manifestă, cel puțin deocamdată o atracție spre o grupare planetară.
Economia tranfrontalieră (transnațională) este componenta corporațiilor transnaționale și a băncilor internaționale (dintre care unele sunt și ele transnaționale) care formează o rețea vastă și mobilă, ce nu ține cont de granițele naționale, îmbrăcând numeroase forme de specializări în continuă evoluție, în funcție de o serie de împrejurări.
Multe corporații multinaționale (CMN) sunt niște instituții extrem de puternice și posedă resurse care le depășesc cu mult pe cele ale majorității țărilor lumii. Anvergura operațiunilor și întinderea teritorială, pe care se desfășoară unele dintre ele sunt mai cuprinzătoare geografic decât orice imperiu care a existat vreodată. Ele au integrat economia în trecut și au transferat interdependența economică globală din domeniul comerțului și cel monetar în sfera producției industriale. Dar, aceste “conglomerate cu hărți proprii”, ce navighează pe vectorul internaționalizării producției și serviciilor intră într-un conflict semnificativ cu economiile naționale. În consecință, opiniile diferă în mare măsură asupra importanței acestei evoluții. Cert este că acest proces nu poate fi suprimat. Este nevoie însă de reglementări internaționale care să guverneze relația dintre CMN și guvernele naționale, în așa fel încât și unele și altele să se comporte de o manieră benefică pentru economia globală .
Firmele, societățile, corporațiile multinaționale (transnaționale) constituie o realitate frapantă a peisajului economic contemporan; ele sunt principalii subiecți ai procesului de globalizare economică, în special a relațiilor comerciale și financiar-monetare. Se pot identifica două mari curente în definirea firmei multinaționale.
Primul curent pune accentul pe caracterul internațional al firmei, considerată ca autonomă față de țara de origine și față de țara de implantare, dar care se află în anumite privințe pe deasupra granițelor naționale. Caracterul internațional îi este atribuit în funcție de anumite criterii: acționarii sunt dispersați în mai multe țări; conducătorii firmei sunt de diferite naționalități; strategiile de gestiune se elaborează la scară mondială.
Celălalt curent se raportează la baza națională a firmei, care implantează mai multe filiale în diverse țări, potrivit unei strategii și organizări concepute la scară mondială. Cel mai des folosite sunt denumirile de societate sau corporație multinațională (transnațională), întrucât reliefează cel mai direct una din caracteristicile esențiale, și anume faptul că își desfășoară activitatea în cel puțin două țări.
Multinaționalizarea firmelor este un proces caracteristic perioadei postbelice, și în special ultimelor decenii.
O definiție de lucru simplă a corporației multinaționale ne spune că aceasta este o firmă care deține și conduce unități economice în două sau mai multe țări. Cel mai adesea ea presupune investiția directă din partea unei corporații și posesiunea de unități economice în diverse țări.
1.3.2. Trăsăturile distinctive ale firmelor transnaționale
Factorul principal în explicarea corporației multinaționale constă în importanța crescândă a competiției oligopoliste, ca una din trăsăturile proeminente ale economiei mondiale contemporane. O astfel de corporație tinde să fie o corporație oligopol, ale cărei active, activități de management, producție și desfacere transced jurisidicția mai multor națiuni. Ea se compune dintr-o centrală, avându-și sediul într-o țară, și dintr-un fascicul de filiale în alte țări.
Societățile multinaționale se disting în ansamblul lor prin următoarele caracteristici:
existența mai multor filiale (unități de producție, comercializare…) în țări diferite;
legături strânse între filiale pe linia fluxului tehnologic, operațiunilor financiare, de aprovizionare-desfacere, de cercetare-implementare etc;
extinderea cu repeziciune a comerțului intra-firmă;
criteriile de eficiență la nivelul întregului au prioritate în raport ce cele la nivelul filialelor;
capacitatea unei filiale de a exercita o influență puternică asupra altora printr-o strategie gândită și promovată la nivel global.
1.3.3. Rațiuni și strategii ale multinaționalizării
Dezvoltarea multinaționalizării firmelor are la bază, în esență, trei motivații:
penetrarea piețelor externe, prin exportul direct (departamente sau direcții proprii de export), licențiere (încheierea unui contract de licență), societățile mixte (asociere cu investitori locali, împărțind între ei dreptul de proprietate și controlul asupra acesteia) și investiția directă (proprietate directă, prin cumpărarea tuturor drepturilor asupra unei firme locale sau prin construirea de capacități proprii “pe loc gol”).
reducerea și distribuirea riscurilor financiare (prin delocalizarea parțială a unor producții naționale spre țările furnizoare de materii prime și resurse energetice, vânzarea în aceste țări de produse de înaltă tehnologie…) și politice (prin forme mai suple ale multinaționalizării – alianțe, zone libere, paradisuri fiscale…).
reducerea costurilor, prin realizarea celor mai eficiente amplasamente din punctul de vedere al facilităților de producție, apropierea de piețe, apropierea de zonele cu muncă ieftină dar calificată, obținerea unor concesii fiscale din partea guvernelor-gazdă
Strategiile corporațiilor multinaționale au trebuit sa se adapteze odată cu evoluția fenomenului de delocalizare a producției. Prima schimbare semnificativă s-a produs la începutul anilor ‘70, când dominația corporațiilor multinaționale în economia mondială părea asigurată. Primul șoc petrolier din 1973 a însemnat o sfidare și o alterare profundă a poziției lor aparent invincibile. Embargoul OPEC și creșterea masivă a prețului țițeiului, naționalizarea multora dintre filialele companiilor petroliere –mai înainte chintesențe de corporații internaționale – au demonstrat că statele-națiuni nu și-au pierdut capacitatea contraofensivă.
A doua schimbare semnificativă s-a produs la jumătatea anilor ‘70 când întâietatea corporațiilor multinaționale americane, care au dominat scena de-a lungul anilor ‘60 și în deceniul următor, a fost contestată și, în câteva cazuri, ele au fost întrecute nu doar de corporații europene și japoneze, ci și de unele aparținând noilor țări industrializate ca Brazilia, India și Coreea de Sud.
Trecerea de la filialele externe, aflate în posesiune integrală, la întreprinderi mixte, la alianțe inter-firme și alte forme de aranjamente, accelerată de o serie de factori politici, economici și tehnologici, constituie un alt element al “noului multinaționalism”. General Motors întreține zeci de alianțe cu alte corporații. Dar, noua United Motor Manufacturing Company, întemeiată în 1983 de două firme rivale, General Motors și Toyota, pentru producerea de mașini prin subcontractare în Statele Unite, constituie exemplul cel mai șocant, care avea să prevestească ceea ce a urmat în viitor. Raționalizarea globală a producției internaționale a acordat tot mai multă importanță alianțelor dintre firmele multinaționale și furnizorii din lumea întreagă de produse și componente. În centrul multora dintre aceste aranjamente se află producătorii japonezi de automobile, produse electronice și tehnologii avansate. Japonia acoperă cam 40% din părțile componente în sectoarele electronicii, automobilelor și altele. Totodată, se extinde cu rapiditate rolul noilor țări industrializate în această activitate.
În ceea ce privește strategiile de marketing, corporațiile multinaționale se află în prezent în fața unei mari dileme: adoptarea fie a unei strategii de standardizare, fie a uneia de descentralizare a operațiunilor lor globale. Este evident că rezolvarea acestei probleme diferă de la caz la caz. Se schimbă și modelul managerial. Societățile transnaționale acordă o atenție specială pregătirii managerilor din întreprinderile și filiale, instruirii lor cu noutăți, cu orientările strategice ale companiei.
1.4. SISTEME ȘI POLITICI ECONOMICE
COMPARATE
1.4.1. Sisteme economice comparate
Trăsăturile generale ale economiei de piață se manifestă în condiții specifice de timp și de loc, care își pun amprenta asupra formelor de manifestare a acestor caracteristici în diferite țări sau grupuri de țări. Putem spune deci că sistemul real al economiei de piață se prezintă printr-o mare diversitate de situații, de experiențe și de practici naționale. Studiile și analizele comparative au dus la formularea unor modele de economie de piață reală, cum sunt: modelul anglo-saxon; economia socială de piață; modelul nordic (suedez), economia paternalistă (modelul japonez).
Potrivit altor analize pertinente, sistemul capitalist se diferențiază în două modele sau tipuri – modelul neoamerican, care este specific pentru SUA, Regatul Unit, Australia …, și modelul renan, care își are nucleul dur în sistemul economiei sociale de piață din Germania, dar care se regăsește în linii generale și în țările nordice, în Elveția, Austria, Olanda sau Japonia. Fiind o emanație a sistemului capitalist, cele două modele caracterizează economiile țărilor dezvoltate.
În ultima vreme, modelele de economie sunt esențializate în mod predilect prin prisma paradigmei globalizării. În procesul complex al dezvoltării Uniunii Europene, modelul de economie europeană este abordat în mod distinct, ca formulă de aproximare a globalizării complexe. Modelele de economie s-au conturat într-un anumit fel în stadiul preglobal, unde analiza uzează de particula inter, și în alt mod în stadiul global al economiei, unde particula suport este supra. În această viziune, tipologia modelelor regionale de economie care se confruntă astăzi în lume sunt: modelul american, modelul european și modelul asiatic.
Criteriile de delimitare a acestor trei modele sunt multiple. Privindu-le în același timp ca modele de dezvoltare economică și socială, se poate aprecia că două dintre ele sunt caracterizate prin excluziune (cel american și cel asiatic), iar unul este de natură incluzivă (modelul european), așa cum rezultă și din schema prezentată în fig.3.1.
Modelele excluzive au o mai mare dinamică a rezultatelor, dar sunt antagonice:
modelul american este exclusiv randamental, care exclude coeziunea socială, dar este un model neoliberal ce pune accent pe virtuțile pieței și pe libertatea politică;
modelul asiatic, care propulsează China în poziția de pivot al economiei regionale asiatice, este un model socialist, punând accent pe controlul deciziei, resurselor și libertăților politice; chiar și în variantele specifice ale Japoniei și ale tigrilor asiatici întâlnim caracteristici ale modelului chinezesc (dirijismul, intervenționismul, autoritarismul sau chiar monopartidismul).
Modelul european este redistributiv, având finalitate socială ca și cel asiatic. Dar spre deosebire de acesta este un model incluziv, integrând și libertatea politică ca și modelul american.
Caracterizarea acestor modele din perspectiva sistemului economiei de piață reliefează faptul că modelele american și european se bazează pe mecanismele de piață concurențială în alocarea resurselor și coordonarea agenților economici, chiar dacă ele sunt nuanțate sub aspectul coeziunii sociale: economie de piață de tip „laissez-faire”, în primul caz, și economie socială de piață concurențială, în cel de-al doilea. În schimb, modelul asiatic este cel al unei economii socialiste de piață (în cazul Chinei), care se bazează pe implicarea progresivă a pieței în certificarea alocării controlate a resurselor; Japonia și ceilalți tigrișori asiatici se detașează prin caracterul proprietății, adică prin predominanța proprietății private.
1.4.2. Fundamentele politicii economice
Politica economică se concretizează în ansamblul măsurilor adoptate de autoritățile publice în vederea orientării economiei într-un sens considerat rezonabil, prin folosirea unor tehnici și instrumente adecvate. Ea se disociază în componente distincte, diferențiate în funcție de natura obiectivelor vizate și a instrumentelor preconizate, putând fi delimitate în acest fel politici monetare, politici bugetare, politici de prețuri, politici comerciale, politici de protecție a concurenței etc.
Politica economică se bazează întotdeauna pe o anumită viziune (orientare) pe termen mai lung asupra funcționării economiei, pe anumite strategii macroeconomice. Opțiunile strategice de natură macroeconomică sunt orientările fundamentale care angajează profund viitorul unei țări; ele sunt pariuri asupra viitorului, pariuri a căror incertitudine se caută a se limita.
Multă vreme s-a crezut că politica economică este o simplă aplicare a economiei politice, a teoriei economice generale. Politica economică primește o semnificație reală numai în raport cu analiza macroeconomică, dar ea depășește frontierele specifice ale ariei economiei, cuprinzând și sfera politică. Succesul politicii economice este realizat când sunt combinate elementele economice cu cele politice în activitatea practică. Dacă, pe de o parte, teoria economică fundamentează și luminează politica economică, pe de altă parte, odată cu introducerea aspectelor politice în studiile economice, teoria economică se apropie mai mult de realitate.
Considerăm deci politica economică nu ca o simplă “reflexie” a unor acțiuni determinate de o teorie economică, ci ca un sistem care dispune de propria sa teorie. Într-o accepțiune generală, politica economică rezidă în reunirea unui anumit număr de instrumente pentru a atinge anumite obiective dezirabile. Politica economică poate fi definită ca o aplicație a teoriei generale a alegerilor economice, dar de data aceasta este vorba de alegeri ale autorității publice.
Alegerea publică și celelalte categorii de alegeri economice (alegerea consumatorului, producătorului, investitorului etc.) conțin unele elemente comune, cum ar fi arbitrajul între obiective și resurse, principiul optimizării ș.a. Dar mecanismul decizional din sectorul public are și caracteristici specifice legate de definirea obiectivelor, de motivații (nu numai economice, ci și politice, electorale), ca și regulile utilizate, mai puțin familiare economistului (vot, alegeri, majoritate, reguli constituționale…). Extinderea studiului mecanismelor decizionale și în cadrul sectorului public (politic și administrativ de stat) din ultimele decenii ale secolului al 20-lea are la bază câteva argumente temeinice:
statul a devenit principalul agent economic prin faptul că mai mult de ½ din produsul intern brut (PIB) al țărilor dezvoltate este vehiculat în sectorul public;
elementele sectorului public au devenit atât de răspândite în economiile moderne, încât studiul opțiunilor economice guvernamentale trebuie să ocupe locul cuvenit în cadrul teoriei politicii economice, alături de studiul celorlalte alegeri economice;
în viața reală, acțiunile și mecanismele decizionale bazate pe alegeri publice nu sunt izolate de comportamentul decidenților individuali (interese și preferințe, raționalitatea acțiunilor, cererea și oferta de bunuri publice etc.)
Într-un înțeles mai restrâns, teoria alegerii publice este definită ca o teorie care explică mecanismul decizional din afara piețelor (deciziile politice) iar, într-un sens mai larg, ca o teorie care explică interacțiunile dintre comportamentele economice și comportamentele politice.
Teoria alegerii publice nu respinge intervenția statului în economie, dar nici nu idealizează criteriile de eficiență a alocării resurselor prin mecanismele politice. Ea nu trebuie să ignore nici compararea instituțională ale pieței și ale sectorului public. Problema crucială care se pune în fața noii teorii este aceea a analizei relațiilor dintre preferințele individuale și opțiunile publice. Dacă în cazul alocării private, individul este acela care pune în aplicare preferințele proprii, în cazul alocării publice care stabilește și încearcă să îndeplinească preferințele acelora în numele cărora ia decizii este reprezentantul ales într-un sistem democratic.
Dar, mecanismele politice sunt extrem de complicate, nereușind decât parțial să armonizeze preferințele indivizilor pentru o opțiune sau alta. Experiența demonstrează că statul nu este un mecanism mai puțin imperfect pentru alocarea resurselor decât piața. Arbitrajul dintre cele două tipuri de mecanisme – de piață și politic – este greu de realizat în practică, iar teoria alegerii publice se află în curs de formare și dezvoltare.
Orice politică economică are trei componente principale, respectiv:
finalitățile de natură politică și socială (solidaritatea națională, justiția socială, ameliorarea nivelului de trai…);
obiectivele macroeconomice care vizează transpunerea acestor finalități în indicatori cuantificabili;
instrumentele de politică economică care sunt adecvate obiectivelor propuse.
Obiectivele politicii economice nu sunt numai economice, putând structurate astfel:
obiective pur economice care afectează natura și nivelul echilibrului economic: creșterea economică, ocuparea deplină, stabilitatea prețurilor, distribuția echitabilă a veniturilor…
obiective sociale care afectează bunăstarea individuală și colectivă și care, datorită caracterului lor general, trebuie să fie realizate de stat: un înalt nivel de educație, o bună sănătate a populație, o autentică justiție socială…
cvaziobiective care nu afectează în mod fundamental și nemijlocit agenții economici individuali: echilibrul balanței de plăți externe, inserția economiei în comerțul mondial.
De aceea, lista economistului cu obiectivele de politică economică va diferi de lista politicianului. “Careul magic” al obiectivelor macroeconomice evidențiază următoarele obiective generale:
producția și creșterea economică,
utilizarea deplină a forței de muncă și combaterea șomajului,
asigurarea stabilității prețurilor și combaterea inflației,
asigurarea echilibrului economic extern.
Există desigur numeroase alte obiective directe sau intermediare.
Politica economică este integrată în programele de guvernare, care pun în aplicare doctrinele partidelor care ajung la putere. De aceea, fixarea și ierarhizarea obiectivelor economice depind de familia ideologică (doctrinară) de politici economice căreia aceste obiective le sunt atașate: social-democratice, dirijiste, neoliberale. Prin obiectivele fixate trebuie să se țină seama de necesitatea atingerii scopurilor politice fundamentale, iar ierarhizarea lor să reflecte ierarhizarea scopurilor. De aceea, obiectivele urmărite sunt numite și variabile țintă.
În vederea atingerii obiectivelor stabilite, statul – reprezentat de instanțele politice (Parlament și Guvern) și de Administrație – operează cu un sistem de instrumente. Există o multitudine de instrumente de politică economică, care pot fi clasificate după diferite criterii.
După felul motivației agenților economici, deosebim:
instrumente economice (stimulative);
instrumente administrative (de comandă);
instrumente moral-educative.
După caracteristica lor și a domeniilor de aplicare, există:
instrumente monetare și de credit;
instrumente fiscal-bugetare;
rata de schimb;
instrumente de control direct pe piețele bunurilor, muncii și de capital (controlul prețurilor, salariilor, chiriilor etc.);
instrumente instituționale.
În funcție de natura instrumentelor deosebim, pe de o parte politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (politici fiscale, alocative, monetare) și, pe de altă parte, politici care apelează la mijloace și acțiuni directe de influențare a vieții economice (politici de ocupare, de control al prețurilor, de control al veniturilor…).
Dincolo de diferite criterii de clasificare la care s-ar putea apela, este important de a distinge două tipuri de instrumente:
instrumente de cunoaștere a realităților economico – sociale care permit pregătirea deciziilor și asigurarea succesului lor și este vorba în special de contabilitatea națională și de aparatul statistic;
instrumente de intervenție, de natură globală sau sectorială, permanente sau punctuale, care vizează să favorizeze o expansiune continuă, echilibrată și armonioasă: instrumente bugetare și fiscale, monetare, de distribuție a veniturilor, rata de schimb…
Stabilirea relației de eficiență dintre obiective și instrumente constituie o problemă crucială pentru succesul unei politici economice, dar și deosebit de dificilă:
În primul rând, unele instrumente (cele monetare, fiscale și instituționale) au tendința de a avea efecte globale, pe când altele produc efecte specifice, cu impact asupra unui singur obiectiv. Numărul instrumentelor devine un argument esențial în aprecierea coerenței politicii economice cu obiective fixe.
În al doilea rând, există deosebiri de opinii și de soluții în teoria politicii economice, care pot fi grupate pe cele patru mari școli de gândire economică din zilele noastre (noua macroeconomie clasică, monetarismul gradualist, keynesismul eclectic, keynesismul extrem).
În al treilea rând, în procesul trecerii de la teorie la acțiune, corespunzător finalităților și programelor adoptate de decidentul public, politicile economice se disociază prioritar pe familii de politici economice. În acest sens este evidentă predilecția politicilor economice de natură social-democrată pentru instrumentele fiscal-bugetare și pentru reformele instituționale și înclinația politicilor de orientare neoliberale pentru instrumentele monetare.
Marea diversitate de situații, de interes, de experiențe și de practici naționale au dus nu numai la existența unor modele de economie de piață reală, ci și la formularea unor politici economice corespondente, impunând analiza lor comparativă. Politicile economice naționale trebuie însă să se adapteze unei economii globale aflate într-un proces de schimbare rapidă, caracterizată printr-o competiție tot mai acerbă, prin aranjamente regionale exclusiviste și printr-un sistem financiar internațional instabil.
CAPITOLUL 2
COORDONAREA ȘI INTEGRAREA POLITICILOR
ECONOMICE
In ciuda unor importante reforme care s-au produs în sistemul economic internațional, cum ar fi de pildă crearea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) în 1995, regulile care ghidau comerțul între țări, schimburile valutare, fluxurile de capital etc. s-au erodat vizibil în perioada care a urmat după sfârșitul războiului rece. Preocuparea din ce în ce mai mare față de globalizarea economică și accentuarea competiției internaționale au intensificat mișcarea spre regionalism economic și atracția protecționismului.
2.1. COORDONAREA INTERNAȚIONALĂ A
POLITICILOR ECONOMICE
2.1.1. Delimitări conceptuale
În sens strict al teoriei jocurilor, coordonarea politicilor economice se referă la deciziile care vizează obținerea de profituri comune optime din interdependența țărilor. Coordonarea politicilor economice este profitabilă dacă permite obținerea de rezultate superioare celor obținute din aplicarea unor politici naționale independente și, totodată, convenabilă dacă sporurile de bunăstare sunt echitabil distribuite între toate țările partenere.
În sens larg, expresia coordonarea politicilor economice se folosește pentru acorduri între țări în vederea aplicării de politici comune sau pentru a ajusta politicile naționale la obiectivele acceptate. În acest sens, coordonarea poate fi:
ad-hoc sau sporadică, respectiv caracterizată prin discuții între partenerii interesați, discuții încheiate cu un acord asupra acțiunii de desfășurat;
instituționalizată, când deciziile sunt luate fie printr-o instituție care acționează în numele membrilor săi, fie în mod colectiv în cadrul unui sistem de decizii centralizat (de exemplu Sistemul Monetar European).
Multitudinea diferențiată a fenomenelor, structurilor și intereselor economice naționale, diversitatea reglementărilor de la o țară la alta au condus la
necesitatea unei armonizări a politicilor economice naționale, dar și la apariția unor multiple dificultăți în realizarea acestui deziderat. În practică există o imensă incertitudine asupra comportamentelor agenților economici și a interacțiunii lor, și o mare dificultate de a pune de acord reguli de politică economică într-un mediu instabil, pentru a realiza o armonizare internațională de calitate și de durată. Există și o mare dificultate în armonizarea obiectivelor și gestionarea instrumentelor adecvate.
Eforturile de armonizare a modelelor naționale de politici economice constituie un prim demers care presupune doar coordonarea acestor modele în sensul reducerii incompatibilităților existente. Să nu uităm integrarea economică presupune eliminarea frontierelor economice dintre două sau mai multe economii și se referă atât la integrarea pieței, cât și la integrarea politicii economice. Mai mult, uniunea economică reprezintă formă avansată a integrării economice care prevede în plus față de piața comună și armonizarea sau chiar unificarea politicilor economice ale statelor membre.
De aceea, condițiile coordonării eficiente și durabile fiind extrem de restrictive, integrarea apare ca o perspectivă radicală, care elimină orice diferență între perceperea obiectivelor sau folosirea instrumentelor asigurând soluționarea problemelor de sincronizare. Perspectiva creării unui spațiu economic și financiar integrat duce la depășirea cadrului coordonării politicilor economice și la trecerea la stadiul de convergență prin definirea unor politici comune.
2.1.2. Modelul explicativ al globalizării și răspunsurile la noile provocări
Economia globală rămâne în esență o economie de piață, dar constituie un nou stadiu al acesteia, dobândind unele caracteristici specifice. Dacă ne referim mai întâi la viziunile teoretice, se poate reține într-o formulare succintă că, în timp ce economia preglobală este creată de piață, economia de tip global creează piața:
economia preglobală este rezultanta potențialului spontan al pieței, în timp ce economia globală presupune o armonizare normată a libertăților de mișcare, nu numai la nivel macro, ci și la nivel mondoeconomic – regional sau internațional -, în scopul întăririi performanțelor randamentale, a coeziunii interne și finalității sociale ;
economia preglobală tinde spre manifestarea liberă a modelul concurenței pure și perfecte, în timp ce economia de tip global tinde spre reguli instituționale pentru a evita/corecta distorsiunile jocului concurențial; deci prima este spontană, de tip laisse-faire, cea de a doua este reglementată, constituită pe relația partenerială public-privat;
în economia preglobală, piața este instanța care certifică alocarea eficientă a resurselor rare; în economia globală, mai ales în cea prefigurată de modelul european, politicile comune garantează performanța, competitivitatea;
Explicarea și înțelegerea proceselor transformatoare din economie în funcție de dimensiunea național – internațional, ne permite să înțelegem și tranziția de la un model național de economie, ordonat după principiul adversității/ hegemoniei, spre un model al unei lumi postnaționale, ordonat după principiul competiției și coeziunii interne.
O astfel de analiză din perspectivă metodologică, reliefează faptul că sistemelor și politicilor economice structurate în stadiul preglobal le este caracteristică regula „caeteris paribus” (dacă celelalte lucruri rămân neschimbate), confundându-se uneori (chir substituindu-se) perspectiva socială cu cea economică, în timp ce în cele ale globalizării, societatea configurează standardele de funcționare și impune parametri randamentali pentru economie, și nu invers.
Globalizarea și integrarea piețelor nu era posibilă fără o armonizare sau integrare a politicilor economice. Forțele globalizării economice – comerțul, fluxurile financiare, activitățile corporațiilor multinaționale – au făcut ca economia mondială să devină mult mai interdependentă. Problemele integrării economice tot mai accentuate a economiilor naționale necesită o îmbunătățire a guvernării și managementului. Continuitatea unei economii globale deschise, stabile și performante nu este posibilă fără o adaptare a regulilor care ghidează comerțul, fluxurile financiare, schimburile valutare sau alte aspecte economice internaționale. O economie, internă sau internațională, stabilă și prosperă are deci nevoie de baze politice stabile și solide, care să susțină instituțiile și reglementările sistemului.
Cu toate acestea, de la sfârșitul războiului rece, politicile economice și politicile externe ale statelor lumii au căpătat mai degrabă un caracter egocentric și de convertire la regionalism. Noul regionalism din anii 90, caracterizat nu numai prin liberalizarea comerțului, uniuni vamale și zone de liber schimb, ci și forme financiare, de producție și alte forme de integrare, a început în 1986 cu Actul Unic European, care a stimulat alte eforturi regionale de pe glob. Astfel, toate țările importante din punct de vedere economic, cu câteva excepții, cum ar fi China, Japonia și Rusia, sunt membre ale unui bloc economic.
Statele Unite și-au schimbat oarecum orientarea anterioară către cooperarea internațională cu aliații săi din timpul războiului rece, abandonând multilateralismul în favoarea unei politici comerciale multivalente, care includea „comerțul dirijat, orientat spre rezultate” față Japonia și NAFTA (Acordul Nord-American de Liber-Schimb);
Energiile țărilor occidentale s-au concentrat mai mult pe intensificarea eforturilor de a crea o economie și o entitate politică europene, pentru întărirea poziției comunitare, în special față de SUA, dar și față de Japonia; o piață unică presupune și politici comune;
Japonezii și-au redescoperit „rădăcinile asiatice” și au început să acorde mai multă atenție zonei Asia-Pacific, pentru a crea, sub conducerea lor, o economie regională integrată, în scopul de a consolida competitivitatea țării lor în cadrul economiei globale.
Și multe țări în curs de dezvoltare care și-au liberalizat economia au început să înțeleagă avantajele acordurilor regionale (economii de scară, întărirea poziției competitive în contextul regionalizării din Europa și din America de Nord); în America Latină, Argentina și Brazilia au înființat în 1991 un bloc regional sud-american (Mercosur).
Coordonarea la scară internațională a politicilor economice naționale este un deziderat care s-a conturat de mai multă vreme, dar a căpătat mai multă consistență în Uniunea Europeană, dar și aici acest proces a avansat abia în cursul anilor ‘90. Până în prezent, eforturile făcute în acest scop nu s-au concretizat decât în unele acorduri bilaterale sau multilaterale, edictate sub egida GATT/OMC sau a OCDE.
Necesitatea unor numitori comuni ai politicilor economice este învederată de mai mulți factori:
Existența unor reguli diferite în substanța lor conduce la creșterea “costurilor de tranzacționare” ale participanților la fluxurile economice și financiare internaționale, în special a celor legate de incertitudinea cu privire la regimul legal aplicabil;
Aplicarea cu grade diferite de exigență a unor reglementări și regimuri naționale sau regionale poate duce la fricțiuni în relațiile comerciale internaționale. Un exemplu devenit clasic pentru diferendele comerciale alimentate pe această filieră este cel dintre S.U.A. și Japonia, sau chiar marile puteri sau zone economice ale lumii
2.1.3. Coordonarea politicilor economice
Deși problemele globalizării economice converg spre o lume a economiilor deschise și prospere și a cooperării internaționale, la răscrucea dintre milenii, a apărut o puternică reacție negativă la globalizare, atât în țările dezvoltate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, unele justificate, altele nu.
Declinul conducerii americane, problemele apărute în cooperarea economică dintre Statele Unite și aliații lor din timpul războiului tece, dezamăgirea tot mai mare față de globalizare, instabilitatea financiară și recrudescența protecționismului comercial sunt amenințări serioase pentru stabilitatea și integrarea economiei globale, al cărei viitor depinde de politica externă, de politica economică internă și de relațiile politice dintre principalele puteri
Multitudinea și caracterul contradictoriu al obiectivelor pun adesea în discuție coerența politicii economice. Trei rațiuni principale pot explica dificultățile care apar în fața realizării unui asemenea deziderat:
necesitatea de a concilia mai bine interesele divergente ale grupurilor economice și sociale;
limitarea autonomiei puterilor publice în utilizarea instrumentelor de politică economică (bunăoară, rata dobânzii, instrument determinant al politicii economice interne, este puternic determinat de mediul internațional);
riscul de incompatibilitate a obiectivelor între ele (experiența arată că lupta contra inflației generează adesea creșterea șomajului);
apariția altor constrângeri: externe (mari deficite externe), financiare, de protecție socială, internaționale (respectarea acordurilor cu UE, FMI…).
Această succintă analiză a politicilor economice va fi dezvoltată în capitolele următoare, în cadrul cărora anumite forme specifice vor beneficia de o tratare specială în strânsă legătură cu problematica particulară abordată.
2.2. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ARMONIZAREA
POLITICILOR ECONOMICE
Realizarea obiectivelor Comunității Economice Europene și apoi a Pieței Interne Unice au făcut ca alături de piața comună să apară și necesitatea unor politici comune. Crearea unei uniuni economice complete constituie un element cheie al adâncirii integrării europene și este rodul asamblării mai multor componente: realizarea pieței unice europene, asigurarea convergenței politicilor economice la nivel comunitar, crearea unei uniuni monetare.
2.2.1. Procesul de construcție a unor politici economice comunitare
În procesul evolutiv al integrării economice europene, etapa de armonizare a politicilor economice corespunde anilor 1957-1985 și s-a bazat pe o procedură decizională inter-guvernamentală, menită să îngusteze diferențierile legislative naționale. Armonizarea legislativă nu presupunea existența unei politici comune supranaționale. S-a trecut însă treptat de la procedura predominant inter-guvernamentală la o procedură decizională predominant supranațională, comunitară. Tocmai transferul de putere spre Bruxelles a făcut posibilă intrarea în etapa de convergență a politicilor economice spre un model comun, etapă care fusese anticipată de specialiști încă din anii '60.
Este de remarcat faptul că teoria convergenței pornise încă din acești ani, cu un imens avantaj: dezvoltarea economică a întregii Europe de Vest făcea ca țările occidentale să se apropie tot mai mult în privința programelor și a deciziilor adoptate, a standardelor create în diverse domenii, deși, precum am mai spus, la nivelul politicii generale încă nu se ajunsese la ideea convergenței explicite. Era un proces spontan. Economiile și societățile occidentale răspundeau aproape identic la stimulii externi și la cerințele interne. Tocmai acest comportament asemănător (neprogramat) al societăților vest-europene confirma și încuraja în același timp aplicarea teoriei convergenței în domeniul politic.
Această trecere de la armonizare la convergență a progresat, dar nu în mod lin, fără dificultăți. Fără să constituie o caracteristică a dezbaterilor din zona politicilor economice și sociale, tensiunea dintre inter-guvernamentalism și supranațional, între curentul apărător al suveranității și specificului național și cel europenist unificator (sau cel puțin federalist) a marcat întreaga istorie a procesului european, în toate capitolele sale.
S-a impus, în primul rând, ca la nivelul conștiinței politice și al opiniei publice, țările membre să înțeleagă că, păstrându-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din suveranitatea națională, nu se putea merge mai departe dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda interguvernamentală. Pentru a se evita un blocaj al unificării era nevoie să se renunțe treptat la o parte din criteriile și competențele naționale tradiționale, în favoarea unor structuri supranaționale care să promoveze criterii și politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene.
În ciuda diferendelor apărute, la baza întregii construcției europene a stat voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus până la urmă la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.
De multe ori, astfel de politici comunitare răspund și unui principiu fundamental al construcției europene, acela al solidarității și coeziunii. Existența politicilor comune conferă unicitate UE, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre către instituțiile europene.
2.2.2. De la Piața comună la Piața unică europeană
Tratatul de la Roma din 1957 prevedea realizarea unei armonizări a legislației statelor membre privind:
eliminarea tuturor taxelor vamale și a restricțiilor cantitative din calea comerțului între statele membre;
instituirea tarifului vamal comun și a unei politici comerciale comune în relațiile cu terțe țări (numite extracomunitare);
abolirea obstacolelor din calea liberei circulați a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului între statele membre;
crearea politicilor comune pentru agricultură și pentru transport;
protecția liberei concurențe în cadrul Pieței Comune;
proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre și să asigure securitatea împotriva dezechilibrului balanței de plăți;
crearea unor instituții corespunzătoare cum ar fi Fondului Social European și Banca Europeană de Investiții.
Tratatul Comunității Economice Europene, intrat în vigoare în 1958, consacră conceptul pieței comune definit pe baza celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor; libera circulație a serviciilor; libera circulație a capitalurilor; libertatea de mișcare a persoanelor. Acest tratat este inițiatorul primelor patru politici comunitare, ca suport pentru cele patru libertăți fundamentale, și anume:
politica agricolă comună,
politica comercială comună,
politica de protecție a concurenței,
politica transportului.
Piața comună era al treilea stadiu al integrării economice, bazat pe uniunea vamală completă (fundamentată pe cele 4 libertăți fundamentale), care presupunea totuși și o politică comercială comună. Dar, ea nu constituia decât temelia indispensabilă pentru progresul integrării către stadiile sale superioare. Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare în favoarea Comunității. Ca atare, au fost definite obiectivele și principiile care urmau să fie atinse prin politicile naționale, dar, în fapt, elaborarea și implementarea lor a rămas în exclusivitate în sarcina și sub jurisdicția statelor membre.
Politica comercială comună a înregistrat un succes prin realizarea uniunii vamale la 1 iulie 1968, dar n-a însemnat efectiv crearea unei piețe comune pentru mărfuri, din moment ce în anii 70 au proliferat o serie de obstacole netarifare sau a continuat să prevaleze alte obstacole legate de diverse tradiții și obiceiuri de consum, interese divergente ele producătorilor și consumatorilor, regimuri speciale ale unor sectoare considerate strategice.
Printre primele politici adoptate la nivel comunitar se situează și politica agricolă comună (PAC), ale cărei obiective erau prevăzute chiar în Tratatul de la Roma. În 1958 au fost precizate și principiile PAC, dar perioada de realizare a acestei politicii corespunde anilor 1962-1968. Este de remarcat că și în acest domeniu s-a manifestat de la început un puternic caracter protecționist, care a stârnit unele confruntări în cadrul GATT între SUA și Comunitatea Europeană.
Se poate aprecia că și evoluția politicii europene în domeniul concurenței (PDC) este strâns legată de accentuarea procesului integraționist european, fiind marcată de o juxtapunere a unor perioade de mai mare intensitate sau de expansiune cu perioade pasive sau chiar de declin. Anii 60 și 70 au fost dominați de intervențiile în domeniul practicilor restrictive (cartelurile), și împotriva abuzului de poziție dominantă, ajutoarele de stat și monopolurile fiind practic neglijate. Cu toate acestea, prin instituirea principiului nedistorsionării concurenței la nivelul Pieței Comune ( în Tratatul de la Roma din 1957, ce se regăsește și în Tratatului UE) și a componentelor PDC, specifice momentului de început, continuă în linii mari să fie și astăzi pilonii centrali ai acestei politici.
Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică și monetară, moment care a început încă din anul 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre.
Trecerea de la uniunea vamală la piața unică europeană s-a realizat după adoptarea Actului Unic European (AUE) din 1986 (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieței Unice (caseta 2.1). Piața internă/unică și politicile comunitare, la care se adaugă moneda unică constituie de fapt nucleul dur al UE.
Piața internă a UE înseamnă un spațiu economic comunitar, dinamic, bazat pe:
dispariția piedicilor din calea schimburilor de mărfuri (taxe vamale, limite cantitative și administrative) dintre țările membre;
reguli comune și condiții egale de concurență;
libertatea întreprinzătorilor de a se stabili în orice țară comunitară, ca urmare a armonizării reglementărilor juridice privitoare la libertatea de mișcare a capitalurilor, coordonarea transporturilor, a normelor de calitate și securitate etc;
armonizarea modalităților de impozitare;
reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare;
recunoașterea reciprocă a diplomelor și libertatea de acces la toate profesiunile în țările respective;
Avansarea procesului integraționist a impus introducerea unor noi politici comune, cu caracter orizontal, cum sunt:
politica de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică;
politica de dezvoltare regională
politica de protecție a mediului și a sănătății;
politica de protecție a consumatorilor
Totodată, politica de concurență a intrat într-un nou stadiu de aprofundare, căpătând o importanță deosebită, ca principal instrument de protecție a pieței comunitare, în timp ce politica comercială și-a atenuat caracterul protecționist. Pentru îmbunătățirea funcționării pieței unice, în noiembrie 1996 Comisia Europeană a prezentat prioritățile ce se impuneau, ceea ce a implicat ca, pe lângă noile politici lansate o dată cu tratatul de la Maastricht (politica monetară, politica de coeziune, politica pescuitului) să fie reformate alte politici (PAC, politica structurală) și să fie avute în vedere politici comune în alte sectoare economice importante, cum sunt cel industrial, cel bancar, energetic,farmaceutic, asigurări.
Despre nevoia unei politici industriale s-a discutat încă la finele anilor 60, pe fondul îngrijorărilor provocate de investițiile directe americane în Europa și numărul în creștere de preluări de către firmele americane a companiilor europene. Cu toate acestea, la acel moment nu se înregistra un consens privind necesitatea unei strategii industriale europene. În ciuda acestor opinii, o serie de memorandumuri, mai întâi asupra concentrărilor industriale (1965), apoi asupra unei politici industriale (1970) și a unei politici în domeniul științei și tehnologiei (1970) au sugerat faptul că problema intervenționismului supranațional era încă mult prea puțin discutată.
Efectele favorabile macroeconomice ale instituirii „celor patru libertăți” sunt evidențiate prin realizarea unor importante economii de scară (de dimensiune), prin ritmuri mai ridicate de creștere economică și apropierea nivelurilor de dezvoltare economică, prin creșterea nivelului ocupării forței de muncă. De aceea, Uniunea Europeană a exercitat asupra țărilor candidate atracția unui pol de prosperitate. Cu toate acestea, între țările membre există importante disparități privind suprafața, populația, potențialul economic, PIB-ul pe locuitor. Diferențe există și în ceea ce privește educația, formarea, infrastructurile, cercetarea și tehnologia. Aceste deosebiri nu puteau să nu genereze anumite probleme specifice în mecanismul cooperării intracomunitare. Chiar alegerea numelui de „Comunitate” de către fondatorii Comunității Europene, în 1957, pornea de la voința promovării unei prosperități echilibrate în toate țările membre, ca și de la sentimentul de solidaritate necesitat de îndeplinirea acestui deziderat.
De aceea, în contextul politicii de coeziune, s-a stabilit în Uniune un principiu de bază, potrivit căruia țările mai bogate (net contribuitori la bugetul UE) trebuie să le sprijine pe cele al căror PIB pe locuitor este mai mic de 75% din media pe întreaga uniune (net beneficiari la bugetul UE). A fost mai întâi cazul unor țări ca Portugalia, Spania, Grecia și Irlanda. De exemplu, Grecia și Portugalia se afla în momentul aderării la mai puțin de jumătatea mediei PIB-ului comunitar, iar cele zece țări ale Europei centrale și orientale care au aderat în 2004 sunt de departe cele mai defavorizate ale Europei celor 25, cu doar circa 30% din această medie.
2.2.2. Componentele Uniunii economice și monetare
In prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii economice și monetare, care se formează, pornind de la piața internă unică, în cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice și a unor instituții comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar. Integrarea economică completă (sau totală) este ultimul stadiu al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni (monetar, fiscal și structural) și are patru componente fundamentale: politica monetară, politica economică, solidaritatea financiară și structura instituțională. Astfel, privită ca etapă superioară a integrării multinaționale, UEM este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării și presupune:
o politică monetară comună, o monedă unică și un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară;
liberalizarea fluxurilor de capital;
o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre.
Politica monetară comună acoperă primul pilon al UEM, cel monetar, în timp ce politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei. Dar, dacă în cazul pilonului monetar se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o înlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de al doilea pilon, cel fiscal, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură.
De altfel, în cadrul Uniunii economice și monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcție de modul și puterea de intervenție:
Primul model, bazat pe reguli obligatorii (prevăzute în tratatele Uniunii) pentru a impune o disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate și Creștere; regulile sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale obligatorii, atrăgând aplicarea de penalități în caz de nerespectare (sancțiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro).
Cel de-al doilea, bazat pe reguli orientative, stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică și presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.
Cel de-al treilea, mai permisiv, merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale în acest sens.
Condiția realizării etapelor cerute de către Uniunea economică și monetară a constat în convergența economiilor statelor membre, sarcină dificilă datorită disparităților majore dintre economiile țărilor participante.
2.2.3. Convergența politicilor economice la nivel comunitar
În ceea ce privește asigurarea convergenței politicilor economice la nivel comunitar, țările care doreau să facă parte din Uniunea Monetară trebuiau să îndeplinească obligatoriu și cumulativ criteriile de convergență nominală (un fel de ținte cantitative de referință, cunoscute și sub numele de Criteriile de la Maastricht), care se refereau la patru domenii: stabilitatea prețurilor, finanțele publice, stabilitatea cursurilor de schimb, rata dobânzii, astfel:
în ce privește stabilitatea prețurilor, rata inflației lor nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 % media celor trei state ale Uniunii Europene care au cea mai scăzută rată a inflației;
în domeniul finanțelor publice, deficitul lor bugetar nu trebuie să depășească 3% din PIB, iar datoria publică cumulată nu poate depăși 60% din PIB;
în ce privește ratele de schimb, statele membre trebuie să respecte marjele normale de fluctuație prevăzute prin mecanismele de schimb ale SME pe o perioadă de cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro;
în fine, rata dobânzii nominale medii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzilor.
Alături de criteriile de convergență nominală au apărut, la inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene, o serie de criterii de convergență reală care privesc:
gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB,
ponderea comerțului bilateral că țările membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior,
structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii),
PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de cumpărare;
Convergența economică în Uniunea Europeană se află deocamdată într-un stadiu incipient. Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, acestea își mențin responsabilitatea asupra politicii economice, în condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise în cadrul unui mediu concurențial corect.
Totuși, începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. La întâlnirile Consiliului European au loc discuții lărgite cu privire la situația economică și socială din lume și din UE. Schimburile de opinii mai detaliate între miniștri din domeniile economiei și finanțelor, care se întâlnesc aproximativ la două luni în cadrul Consiliului Ecofin sau în cadrul comisiilor de Politică Monetară și Economică. Acționând pe baza majorității calificate, la recomandarea Comisiei, Consiliul Ecofin formulează în fiecare an un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre și pentru Uniune în ansamblul ei și raportează rezultatele Consiliului European. Pe această bază, la recomandarea Comisiei Europene, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflație, finanțe publice, stabilitatea cursului de schimb și ocuparea forței de muncă. Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene.
2.2.4. Interacțiuni dintre politicile economice
Realizarea obiectivelor Comunității Economice Europene și apoi a Pieței Interne Unice au făcut ca alături de piața comună să apară și necesitatea unor politici comune. Rolul pregnant al politicii de concurență în domeniul economic este demonstrat de contribuția sa esențială la conturarea altor politici cu vocație comunitară, cum ar fi politica comercială și politica industrială.
Politica de concurență este un element fundamental al integrării economice europene, care s-a manifestat ca atare încă din primele stadii ale acestui proces. Promovarea sa timpurie a avut un rol esențial pentru sprijinirea demersurilor de liberalizare a schimburilor comerciale dintre țările membre ale Comunității. Ea a permis corectarea la sursă a barierelor în calea accesului pe piață, asigurând astfel renunțarea apriori la măsuri de apărare comercială (antidumping și măsuri compensatorii) în comerțul intracomunitar, fiind privită ca un mijloc important pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale constituirii și consolidării piețe comune, ale apropierii politicilor economice ale țărilor membre, ale dezvoltării armonioase a activităților economice și ale ridicării accelerate a standardului de viată al cetățenilor.
Extrapolând aceste implicații la scară internațională, rezidă că principalul avantaj al substituirii instrumentelor de politică comercială prin măsuri de politică a concurenței, rezultă din modul în care se corectează distorsiunile direct la sursa care le generează, fără a necesita demersul dubios al introducerii de noi distorsiuni destinate corectării celor inițiale.
Politica europeană de protecție a concurenței a contribuit decisiv și la modificarea radicală a paradigmei politicii industriale a Uniunii Europene. Pentru o îndelungată perioadă de timp (aproximativ până către mijlocul anilor ‘80), într-o serie de sectoare economice (energie, poștă, telecomunicații ș.a.) considerate sectoare de interes strategic, instrumentele predilecte de politică economică au fost asistența guvernamentală și proprietatea publică, menite să substituie mai degrabă mecanismele de piață decât să le facă să funcționeze cât mai corect.
Semnificația politicii de concurență pentru procesul integraționist european transcende însă sfera economicului. Politica de protecție a concurenței a penetrat și politica de dezvoltare regională. Nu este o simplă coincidență faptul că tot în acest cadru funcționează și cele mai elaborate mecanisme de redistribuire a bunăstării la scară internațională cunoscute până în prezent.
CAPITOLUL 3
STRATEGIA MENȚINERII STABILITĂȚII
MONETAR – FINANCIARE
Sistemul monetar internațional se află în strânsă legătură cu sistemul financiar internațional. Fluxurile internaționale de capital și investițiile externe se realizează în bani, așa încât fluctuațiile cursurilor de schimb sau ale valorii monedelor naționale modifică în mod inevitabil valoarea unei investiții străine sau al unui depozit în valută. Este, de asemenea posibil ca schimbările intervenite în fluxurile internaționale de capital să modifice prețul unor valute, să determine aprecierea/deprecierea monedei naționale. Ambele sisteme sunt foarte vulnerabile și pot provoca tulburări la nivelul economiei internaționale, cum s-a întâmplat la sfârșitul anilor 90. De altfel, distincția dintre bani și finanțe poate fi derutantă, astfel încât renunțarea la controlul unuia poate avea un impact tot mai mare asupra celuilalt.
3.1. INSTABILITATEA SISTEMULUI MONETAR
3.1.1. Limitele și declinul Sistemului Bretton Woods
După cel de-al doilea război mondial politicienii și economiștii au fost preocupați de crearea unei noi ordini la nivel internațional, bazată pe economii deschise și stabile. Potrivit acestui sistem, monedele naționale ale țărilor semnatare (toate puterile occidentale) au fost definite în raport cu dolarul, care la rândul său a fost definit în raport cu aurul. Ca urmare, prin acordurile încheiate în urma conferinței monetare și financiare de la Bretton Woods din iulie 1944 s-a instituit pentru prima dată pe bază convențională, un sistem monetar internațional, ca expresie a sistemului de gândire american și britanic. Vocea cea mai puternică în cadrul Convenției a fost cea a lui John Maynard Keynes – șeful delegației Marii Britanii.
Cu acel prilej s-a stabilit o strategie de liberalizare a comerțului dar cu păstrarea unor cursuri de schimb fixe. In concepția lui Keynes controlul fluxurilor de capital, respectiv a contului de capital, urma să servească două scopuri fundamentale și anume: reducerea volatilității economice și crearea condițiilor ca statele să poată avea o politică macroeconomică independentă.
Poate tocmai datorită numărului mic al celor implicați în formularea acestui acord s-a reușit găsirea unor principii unificatoare care să stea la baza instituțiilor componente ale Sistemului Bretton Woods (SBW). Se știe că, pentru promovarea cooperării internaționale în domeniul monetar și financiar, au fost înființate două instituții internaționale, cu statut de organisme specializate ale ONU: Fondul Monetar Internațional (FMI), care activează în domeniul valutar și al echilibrului balanțelor de plăți și Banca Mondială (BIRD), care se ocupă de dezvoltarea economică prin investiții.
SBW a suferit însă de la început de unele imperfecțiuni; probleme importante (agricultura, serviciile, investițiile externe directe și drepturile de proprietate intelectuală) au fost tratate în mod vag sau n-au fost deloc acoperite de regulile sistemului. Este vorba în principal de:
problemele ajustării dezechilibrelor balanțelor de plăți și ale precizării responsabilităților țărilor cu deficit și/sau excedent pentru a corecta aceste dezechilibre nu au fost niciodată rezolvate în mod eficient;
n-a fost anticipat rolul fluxurilor financiare internaționale, care au schimbat configurația economiei mondiale în anii 70, și n-au fost stabilite nici un fel de reglementări în domeniul financiar;
nu s-a anticipat importanța crescândă a corporațiilor multinaționale și a investițiilor externe directe (IED), astfel încât multe din transformările profunde ale economiei globale din anii 80 și 90 au rămas neacoperite de sistemul inițial de reglementări.
La aceste limitări inevitabile s-au adăugat o serie de evenimente care au erodat treptat sistemul monetar internațional, cum ar fi: folosirea de către Statele Unite a unor măsuri protecționiste, declinul economic relativ al SUA și scăderea disponibilității acestora de a susține sistemul, creșterea numărului, a puterii și a eterogenității participanților la instituțiile acestui sistem.
Cu toate limitele sale, sistemul a funcționat bine în primele decenii postbelice pentru că a reușit, cel puțin temporar, să coaguleze cel puțin interesele marile puteri economice și să rezolve problemele fundamentale ale economiei mondiale.
Între timp raporturile de forțe s-au schimbat. iar condițiile de bază ale etalonului aur-dolari, au fost, rând pe rând, abandonate. În perioada de hegemonie indiscutabilă a dolarului, după război, Statele Unite ajunsese să dețină peste 2/3 din rezervele monetare în aur ale lumii și 50% din produsul intern brut mondial. Declinul relativ al economiei americane și fluctuațiile dolarului au slăbit preeminența economică și au pus sub semnul întrebării preeminența monetară absolută a SUA. Până în anii 70, rezervele monetare ale Băncii Federale s-au redus considerabil (în 1971 a fost suspendată convertibilitatea externă a dolarului în aur), iar în anii 90, procentul deținut în PIB-ul mondial s-a redus până la 25%, în timp ce datoria externă netă americană a depășit 1.000 de miliarde de dolari.
Condițiile de bază ale etalonului aur-dolari au fost, rând pe rând, abandonate: s-a renunțat la cursul fix și la convertibilitatea în aur a dolarului, paritățile monetare fixate în funcție de dolar au fost lăsate să floteze în mod liber, rupându-se echilibrul între cantitatea de dolari în circulație pe piața mondială și fluxurile de bunuri și servicii.
Revoluția financiară, prin trecerea din anii 70 de la sistemul cursurilor fixe de schimb la sistemul celor flexibile o dată cu tăierea legăturii dintre aur și dolar, criza petrolului din 1973 și, în primul rând, diminuarea creșterii productivității Statelor Unite au provocat Marea Stagflație (1973-1979), care, la rândul ei, a influențat în mod decisiv sănătatea și funcționarea economiei mondiale.
Odaă cu renunțarea, la începutul anilor 70 la principalele prevederi ale Convenției de la Bretton Woods spațiul economiei mondiale și în special sistemul monetar internațional a intrat în derivă, fiind confruntat cu numeroase distorsiuni și perturbații, criza acestuia neputând să fie soluționată nici astăzi. Încercările ulterioare de reformare și de stabilizare a problemelor monetare internaționale, inclusiv la nivel de coordonare politică neoficială, au avut doar efecte temporare și neconcludente. Chiar dacă și astăzi o mare parte a tranzacțiilor dintre țări se efectuează în dolari, ele se realizează într-o măsură din ce în ce mai mare și în alte devize forte (în special, în euro și în yenul japonez).
Țările cu valută convertibilă și cursuri de schimb ce se formează pe piețele valutare pot face cu ușurință comparații internaționale pentru determinarea eficienței comerțului lor exterior. Cu cât raportul dintre prețurile interne și cele externe este mai avantajos, respectiv, subunitar la export și supraunitar la import, cu atât operațiunile comerciale realizate sunt mai eficiente. Țările cu valută neconvertibilă apelează la indicatori adecvați pentru stabilirea eficienței comerțului exterior: cursul de revenire (la import și export), aportul valutar etc. În condiții de neconvertibilitate, calculele de eficiență sunt deformate.
3.1.2. Mutații în strategiile economice și în ideologia politică
La sfârșitul anilor 70 au avut loc schimbări importante în teoria economică și în viziunile factorilor de decizie, monetarismul devenind principala teorie macroeconomică ce explica performanța economică. Monetarismul a subminat concepția anterioară, potrivit căreia cererea globală poate fi controlată prin politici guvernamentale pentru a asigura ocuparea deplină a forței de muncă.
Politicile anticiclice de inspirație keynesiană, care promovează acțiunea asupra cereri agregate, au dominat până la sfârșitul anilor 60. Politicile tradiționale de stabilizare a conjuncturii cuprind un ansamblu de măsuri și instrumente utilizate de către autoritatea publică în vederea evitării accidentelor conjuncturale în evoluția economiei (a recesiunii și inflației în special) sau de atenuare a șocurilor. Într-o perioadă de creștere economică, politica conjuncturală poate fi definită prin ansamblul măsurilor destinate aplatizării fluctuațiilor PIB în jurul unei tendințe de creștere. Instrumentele tradiționale utilizate în cadrul acestei politici, considerate anticiclice, sunt agregatele bugetare, masa monetară, cursurile de schimb sau normele de prețuri și salarii.
Eficacitatea acestor strategii în anumite condiții economice s-a epuizat odată cu consolidarea economiilor, a mecanismelor de autoreglare, a reacțiilor agenților economici. În aceste condiții se impunea întreprinderea unor acțiuni mai subtile în termenii incitațiilor și structurilor, pe baza unui instrumentar mai extins, care să depășească instrumentele tradiționale circumscrise tripticului: buget – monedă – controlul prețurilor. Decidenții publici și-au reconsiderat instrumentarul, luând în considerare comportamentele agenților economici, anticipațiile raționale ale acestora.
Instrumentele doctrinei ajustării structurale, de stimulare a ofertei, se deplasează spre microeconomie, pentru influențarea structurilor economice și sociale, a ajustării piețelor în fața schimbării, urmărind asigurarea unor creșteri stabile pe termen mediu și lung. Începând cu anii ’80, autoritățile publice au pus din ce în ce mai mult accentul pe performanțele economice pe calea reformelor structurale. Instrumentele cursului de schimb și ale ratei dobânzii sunt primordiale, utilizarea eficientă a acestora impunând ajustări instituționale ale sistemelor financiare și bancare.
Într-o țară în care se manifestă însemnate dezechilibre macroeconomice, prima și cea mai importantă sarcină este cea privind stabilizarea, definită ca proces de restabilire a echilibrelor. Ea trebuie urmată însă de politicile de ajustări pozitive (restructurare economică) și de creștere a ofertei.
Contrarevoluția monetaristă a avut un puternic impact politic și economic, pentru că ea oferea argumente solide care să justifice dorința guvernatorilor băncilor centrale din țările dezvoltate (și nu numai) de a scoate economia de sub controlul politicienilor „iresponsabili” și de a-l prelua ei înșiși, în vederea controlului inflației și al menținerii stabilității prețurilor. Repulsia față de inflație a fost deosebit de puternică în Germania Federală și în Statele Unite, lucru care a și făcut posibilă o anumită cooperare a partenerilor economici din cele două țări pentru a scoate economiile lor din starea de stagflație, cooperare care n-a ținut însă decât până la sfârșitul anilor 70 când vest-germanii s-au plâns că SUA exportă inflație.
Pe măsură ce problemele economiei mondiale din ce în ce mai integrată se agravau, ideea unei cooperări sau coordonări politice internaționale a devenit tot mai tentantă pentru mulți economiști, oameni de știință din alte domenii sau oficialități publice.
3.2. REFORMA REGIMULUI MONETAR
INTERNAȚIONAL
Sistemul monetar afectează viața cotidiană a oamenilor, bunăstarea lor economică și influențează, direct sau indirect, orice aspect al economiei globale. Chiar dacă oamenii nu sunt conștienți de acest lucru și percep că monedele diferitelor țări și modificarea cursurilor de schimb le afectează existența doar atunci când călătoresc în străinătate, este în interesul tuturor să existe un sistem monetar stabil și funcțional; prăbușirea lui înseamnă o adevărată catastrofă.
3.2.1. Problemele tehnice și politice legate de sistemul
monetar internațional
De la prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe, nu a mai existat un sistem monetar internațional stabil și satisfăcător. Strategiile de îmbunătățire a acestui sistem comportă o serie de probleme tehnice și politice, dintre care două sunt determinante:
alegerea între un sistem al cursurilor de schimb fixe și unul al cursurilor flexibile;
soluționarea problemelor complexe ale guvernării sistemului monetar internațional.
Aceste mecanisme, oricât ar fi de profesioniste și de sofisticate, de regulă nu pot fi neutre din punct de vedere politic, pentru că au un efect diferit asupra intereselor naționale (atât ale capitalului, cât și ale forței de muncă). De aceea, se admite că un sistem funcțional reclamă existența unui lider: o structură instituțională internațională, sau dacă nu, un stat sau un grup de state care au interesul să mențină sistemul și care pot sau sunt dispuse să-și asume un asemenea rol.
Funcționarea eficientă a sistemului monetar internațional presupune câteva condiții esențiale și anume: problema ajustării, crearea de lichidități și măsuri de consolidare a încrederii.
A. Problema ajustării este în fond o strategie de refacere a echilibrului balanței de plăți externe. Esența acestei probleme se reduce la faptul că orice politică de ajustare implică anumite costuri economice. Un sistem monetar stabil trebuie să se bazeze pe un mecanism eficace prin care economiile naționale să-și poată reface echilibrul extern (al balanțelor de plăți) cu costuri minime.
Ajustarea dezechilibrelor care apar în plățile externe se poate realiza, pe termen scurt, prin apelarea la rezervele valutare naționale (în caz de deficit) sau prin alimentarea acestora (în caz de excedent). Totuși, țările cu deficit nu pot apela la nesfârșit la rezervelor lor valutare, oricât de mari ar fi acestea la un moment dat; până la urmă ele trebuie să recurgă la măsuri care să elimine cauzele dezechilibrului. În schimb, Politica excedentelor poate fi extinsă o perioadă îndelungată – cum a fost cazul Statelor Unite într-o bună parte a secolului XX, sau al Japoniei la sfârșitul aceluiași secol – dar, o astfel de politică îi afectează pe partenerii comerciali, care vor reacționa într-un fel sau altul.
Atât țările cu excedent, cât și cele cu deficit folosesc metode adiționale de prevenire a unor dezechilibre externe semnificative, cum ar fi:
modificarea cursului valutar prin deprecierea monedei naționale pentru stimularea exporturilor (în caz de deficit) sau prin aprecierea ei (în caz de excedent);
efectuarea unei schimbări în politica macroeconomică, fie prin trecerea la politici monetare deflaționiste, în cazul unei țări ce deficit, fie prin opțiunea pentru o politică expansionistă, pentru o țară cu excedent.
Dar, starea de echilibru relativ a monedelor naționale este temporară, iar ajustările presupun costuri. Pentru țara cu deficit, adaptarea înseamnă implicit asumarea reducerii nivelului de trai, respectiv reducerea pe termen lung a venitului național și/sau a nivelului ocupării forței de muncă. În plus, metoda particulară de adaptare determină anumite costuri și pentru alte țări. Fiecare țară ar vrea să transfere pe cât posibil spre celelalte țări costurile ajustării. De aceea, cheia problemei ajustării constă în distribuirea cât mai corectă a acestor costuri între țările cu deficit și cele cu excedent.
B. Problema lichidităților presupune existența unor rezerve financiare pentru a echilibra deficitele de plăți apărute în urma șocurilor și a unui „creditor de ultimă instanță”, care să ofere rapid o asistență substanțială țărilor aflate în situații financiare dificile. Existența unei cantități optime de lichidități internaționale nu admite nici subprovizia care duce la recesiune, nici supraprovizia care alimentează inflația. Întrucât nu poate emite bani, pentru a îndeplini rolul de adevărat creditor de ultimă instanță ar trebui să fie înzestrat cu atribuții supranaționale semnificative, lucru față de care statele sunt, cel puțin deocamdată, reticiente.
C. Problema credibilității presupune soluționarea problemei încrederii de care are nevoie țara sau grupul de țări care emite moneda de bază că celelalte țări nu vor urma politici inflaționiste care să ducă la devalorizarea propriilor lor rezerve și că nu-și vor modifica ratele dobânzilor pentru activele denominate într-o anume monedă.
3.2.3. Dificultăți în crearea unui sistem monetar eficient
Un sistem monetar internațional eficient ar aduce beneficii tuturor țărilor. Există însă serioase dificultăți în calea instituirii unui asemenea sistem, dificultăți pe care le-am putea grupa în aceleași două categorii: de ordin tehnic și de natură politică.
1. Dificultățile de ordin tehnic sunt legate în special de:
opiniile diferite ale oficialităților și dezacordul dintre economiști cu privire la modelul sau teoria economică optimă;
existența unor rate diferite de mișcare a prețurilor sau de inflație la nivelul fiecărei economii naționale;
„trilema” sau „triunghiul incompatibilităților”, care reflectă triada relațională fundamentală a coordonării politicilor economice.
Evoluția și modificarea unui sistem monetar într-un sens general dezirabil este complicată într-un fel și dezacordul dintre teoreticieni sau dintre oficialități. Există o dispută de opinii și au fost elaborate modele matematice extrem de sofisticate în acest domeniu. Dar, trebuie să precizăm că mecanismele tehnice nu sunt și nu pot fi perfecte. Toate modelele econometrice sunt influențate de erori de estimare, iar parametrii modelelor se schimbă odată cu schimbarea politicilor. În plus, nu putem vorbi de același lucru când se estimează un model pentru o economie relativ stabilă (Marea Britanie, Suedia…) și o economie a cărei structură și politici se schimbă permanent. Modelarea econometrică devine aproape imposibilă când structura economiei se schimbă, ceea ce se întâmplă în mod evident în cazul țărilor în tranziție. Bunăoară, această dificultate i-a determinat pe oficialii Băncii Centrale Europene să nu ia în considerare la modul serios posibilitatea creării unui model macroeconometric cu privire la liberalizarea în anumite limite pentru zona Euro.
Existența unor rate diferite de instabilitate a prețurilor sau de inflație la nivelul fiecărei economii naționale constituie esența găsirii unor soluții convenabile la problema instabilității cursurilor valutare. Unele țări pun un mare accent pe politicile conjuncturale de combatere a inflației, altele pe politicile de combatere a șomajului, admițând mai multă inflație
În fine, o altă mare dificultate majoră se referă la ceea ce specialiștii numesc „trilemă” sau „triunghiul ireconciliabilelor” dintre cele trei obiective dezirabile ale instituirii unui sistem monetar/financiar stabil și acceptabil din punct de vedere politic: cursuri de schimb stabile, independența statelor în privința politicii macroeconomice și mobilitatea capitalului (fig.3.1).
Di nefericire, un sistem monetar poate încorpora doar două din cele trei obiective dorite, dar ireconciliabile. De exemplu, un sistem al cursurilor valutare fixe (ca în Sistemul de la Bretton Woods) este incompatibil cu liberalizarea fluxurilor de capital, deși lasă oarecare libertate politicilor macroeconomice independente. Libertatea fluxurilor de capital poate submina atât cursurile fixe, cât și politicile macroeconomice. Un astfel de sistem asigură stabilitatea economică și diminuarea șomajului, dar sacrifică libertatea de mișcare a capitalului.
2. Dificultăți de natură politică sunt generate de tensiunea dintre stabilitatea monetară și autonomia economică națională. Preferințele pentru un sistem monetar sau altul diferă de la țară la țară. Bunăoară, Statele Unite promovează o politică o politică monetară independentă și libera circulație a capitalurilor, în timp ce țările membre ale Uniunii Europene preferă cursuri de schimb relativ fixe. De asemenea, în ultima vreme, Malaiezia și China au pus și ele mare preț pe independența macroeconomică, instituind restricții asupra mișcărilor de capital. Dacă ne referim la grupurile de interese, exportatorii sunt interesați de cursurile valutare, investitorii preferă liberalizarea conturilor de capital, iar cei cu afaceri pe plan intern pun accentul pe autonomia politicii naționale. Deci, nu există o soluție unică a trilemei, care să răspundă tuturor intereselor.
După abandonarea oficială, la mijlocul anilor 70, a sistemului bazat pe cursuri de schimb fixe și supervizat de FMI, a urmat un „nonsistem” al cursurilor instabile și imprevizibile, lucru care a determinat apariția unor propuneri de reformare a regimului monetar internațional. Dar, dificultățile realizării unui sistem monetar eficient la scară internațională au amplificat orientarea spre regionalism. Încercarea de a stabiliza problemele monetare europene, pe fondul frustrării față de orientarea politicilor macroeconomice americane spre noul protecționism, a determinat Consiliul European să accepte în 1978 propunerea franco-germană de creare a Sistemului Monetar European (SME) și a Mecanismului Cursurilor de Schimb (MCS) pentru crearea unui sistem de cursuri valutare relativ fixe ale monedelor europene.
3.2.3. Strategii de reformă a sistemului monetar
În lipsa altor reguli sau înțelegeri privitoare la o serie de elemente precum ajustarea cursurilor de schimb sau crearea de lichidități, stabilitatea sistemului monetar internațional a fost asigurată în principal de sistemul „marjei de referință”, rezultat din cooperarea neoficială și sporadică dintre băncile centrele ale Statelor Unite, Germaniei (după 1 ianuarie 1999 rolul Bundesbank a fost preluat de Banca Centrală Europeană) și Japoniei, care intervin pe piețele valutare pentru a proteja integritatea sistemului, a preveni instabilitatea financiară și a stabiliza cursurile de schimb.
Oficialitățile, conducătorii băncilor centrale și economiștii caută în continuare un compromis, dar mai stabil, mai flexibil și mai viabil decât cel al marjei de referință, cu o bază politică solidă. Instituirea unui sistem monetar internațional bazat pe reguli ferme și pe o coordonare politică instituționalizată, asigurată de o mare putere (cum a fost cazul Angliei la sfârșitul secolului XIX și al Statelor Unite în primele decenii postbelice) și pe o coordonare politică instituționalizată este puțin probabilă.
Dintre multele soluții propuse de economiști sau aplicate de oficialități, strategia cea mai plauzibilă pentru proiectarea unei noi arhitecturi a sistemului monetar internațional pare a fi găsirea unui echilibru între cele trei monede principale – dolar, euro, yen –, strategie întărită printrun mecanism de management al crizelor. Această soluție este confirmată într-un fel și de dezvoltările mai recente din zona financiară internațională.
O astfel de strategie sau altele, chiar dacă din punct de vedere tehnic sunt foarte dificile, problemele politice, ridicate de instituirea unei autorități monetare internaționale sau de o coordonare politică internațională a marilor puteri economice, le depășec. Reformarea sistemului monetar internațional în contextul globalizării ar presupune ca:
guvernele naționale și băncile centrele să fie mai puțin reticiente când este vorba să renunțe la unele prerogative ale autonomiei lor politice;
guvernele să prezinte credibilitatea certă că își vor respecta angajamentele ce decurg din acordurile și reglementările internaționale,
fiecare națiune să-și modifice optica asupra acordurilor politice și instituționale interne, ca și asupra politicilor economice.
3.3. REGLEMENTAREA MIȘCĂRILOR
INTERNAȚIONALE DE CAPITAL
3.3.1 Vulnerabilitatea financiară internațională
Înțelegând avantajul liberalizării contului de capital, o seri de țări, în special țări dezvoltate din punct de vedere economic au trecut la liberalizarea contului de capital începând cu a doua jumătate a anilor `70. Intr-un studiu elaborat în anul 2000 de către cercetători de la departamentele de științe politice de la Universitatea Yale și de la Universitatea UCLA, se analizează factorii care determină diverse țări să ia decizia de liberaliare a contului de capital.
țările care practică un curs de schimb fix sunt puțin tentate să-și liberalizeze contul de capital, în timp ce țările cu un venit pe locuitor ridicat sau care sunt puternic conectate la economia mondială au înclinația de a-și liberaliza rapid contul de capital.
înclinația spre liberalizarea contului de capital este determinată și de nivelul structurilor democratice ale țării, de ponderea pe care o deține sectorul public în economie ș.a; bunăoară țările în care ponderea sectorului public este ridicată au, în general, o înclinație redusă pentru liberalizarea contului de capital.
Procesul de liberalizare a conturilor de capital s-a amplificat mult începând cu primii ani ai deceniului nouă. Organismele financiare internaționale precum și Uniunea Europeană au încurajat deciziile pe care le-au luat diverse țări privind liberalizarea fluxurilor financiare.
Fig. 3.2. Fluxurile de capital privat către țările în curs de dezvoltare
(mld. USD)
Începând cu deceniul nouă al secolului trecut spațiul economiei mondiale a fost caracterizat prin intensificarea puternică a fluxurilor de capital dintre diverse țări. De exemplu, fluxul de capital privat către țările în curs de dezvoltare a crescut de la cca. 100 de miliarde USD în 1990 la peste 200 de miliarde USD în anul 1995. Deci în cinci ani volumul fluxurilor de capital privat către țările în curs de dezvoltare s-a dublat. Începând cu anul 1998, din păcate direcția fluxurilor de capital privat și-a inversat sensul, multe dintre capitalurile investite în țările în curs de dezvoltare fiind retrase. Această schimbare a sensului fluxurilor de capital a condus la puternice crize ale contului de capital pe numeroase piețe emergente.
Experiența unor țări în curs de dezvoltare a pus în evidență faptul că liberalizarea contului de capital amplifică volatilitatea fenomenelor macroeconomice, aceasta putând genera crize valutare sau bancare. Criza financiară din Asia de Sud-Est de la sfârșitul anilor 90 și tulburările globale pe care le-a provocat așază finanțele internaționale pe primul loc între problemele cu care se confruntă economia globală. Declanșarea marii crize în anul 1997 a provocat o mare îngrijorare în întreaga lume, dar nu s-a ajuns încă la un acord, nici în rândul comunității economiștilor de profesie și nici în cel al guvernanților, cu privire la finanțele internaționale și la reglementarea circulației internaționale a capitalului și a investițiilor. În ciuda experienței acestei crize și a ardumentelor unor specialiști, care au atenționat că vor mai avea loc și alte crize, cel puțin și dacă nu se vor reglementa mișcările internaționale de capital, guvernele au ignorat aceste pericole. Această atitudine s-a schimbat brusc în vara anului 1998, când devalorizarea rublei și alte probleme grave ale Rusiei au provocat o cădere gravă a burselor de valori din multe țări. Fuga capitalului și amenințarea cu prăbușirea monedei naționale au afectat grav Turcia (2000), Brazilia și Argentina (2001) și alte țări.
3.3.2. Strategii de asigurare a stabilității financiare
Trebuie menționat faptul că liberalizarea financiară este un proces dinamic complex care implică o etapizare atentă a fazelor precum și adoptarea unor măsuri de precauție care să reducă probabilitatea apariției unor crize valutare ulterioare. Începând cu anul 1995 preocupările pentru studiul fenomenelor legate de echilibrul balanței de plăți și în special al contului de capital s-au intensificat foarte mult atât în mediul academic cât și în cadrul unor organisme internaționale cum ar fi Fondul Monetar Internațional, OECD, Comisia Europeană ș.a.
In numeroase studii elaborate se analizează atât avantajele cât și dezavantajele liberalizării contului de capital, condițiile premergătoare care trebuie îndeplinite precum și modul optim de etapizare a acestei importante operațiuni. Activitatea de liberalizare a contului de capital, activitate desfășurată în numerose țări în ultimele două decenii se încadrează într-o preocupare mai largă de mențonere a stabilității financiare internaționale. Trebuie remarcat însă că, deși au fost elaborate numeroase studii în ceea ce privește liberalizarea contului de capital, și în prezent continuă să existe controverse privind avantajele acesteia cât și în ceea ce privește modul de etapizare a acestei operațiuni.
Din punct de vedere al teoriei economice necesitatea liberalizării contului de capital se bazează pe faptul că libera circulație a capitalului promovează o alocare eficientă a economiilor la nivel global precum și o mai bună diversificare a riscurilor financiare. Prin aceasta, liberalizarea contului de capital poate să-și aducă o contribuție majoră la procesul creșterii economice și al bunăstării sociale. In literatura de specialitate au fost publicate numeroase modele care pornind de la paradigma competitivității și eficienței pieței financiare au pus în evidență faptul că deschiderea conturilor de capital poate face procesul de creștere economică mai alert în special printr-o mai bună alocare a capitalurilor. In același timp, în literatura de specialitate au apărut și puncte de vedere opuse în ceea ce privește rolul liberalizării contului de capital asupra procesului de creștere economică reliefând unele riscuri ale unui cont de capital deschis. Astfel, Laureatul Premiului Nobel Joseph Stiglitz evidențiind faptul că pe piața de capital internațională există asimetrie informațională susține că liberalizarea contului de capital nu conduce cu necesitate la o mai bună alocare a resurselor, în special în situațiile în care piețele respective se caracterizează prin puternice distorsiuni.
Analiza literaturii de specialitate cu privire la problematica contului de capital reliefează următoarele avantaje ale liberalizării financiare:
alocarea mai eficientă a resurselor – fluxurile internaționale de capital se vor orienta spre piețele țărilor în curs de dezvoltare unde rentabilitățile sunt în general mai ridicate, ducând astfel la o accelerare a creșterii economice în aceste țări. Mai mult, necesitatea creării unui mediu propice investitorilor străini va duce la creșterea disciplinei de piață și va induce o îmbunătățire a comportamentului agenților economici interni, o disciplinare a forței de muncă și a oficialilor guvernamentali;
o creștere a flexibilității gospodăriilor și a companiilor în acomodarea șocurilor ce pot apare asupra veniturilor și a rezultatelor producției. Creșterea acomodării la șocuri este rezultatul lărgirii accesului la piețele de credit și capital;
posibilitatea diversificării riscurilor pe plan internațional;
o dezvoltare mai accelerată a sistemului financiar național datorită amplificării competiției din sectorul bancar.
Experiența mondială pune în evidență că existența unui anumit control asupra mobilității capitalurilor implică un cost mai mare al capitalului împrumutat de firme de pe piața internă. Această creștere a costului creditului se datorează faptului că restricțiile impuse asupra contului de capital nu permit egalizarea rentabilității de pe piața internă cu cea de pe piața internațională. In același timp, existența unor restricții asupra ieșirilor de capital poate împiedica repatrierea profitului sau a dividendelor în cazul companiilor multinaționale, ceea ce descurajează investitorii.
In ceea ce privește liberalizarea contului de capital, o serie de autori precum și unele instituții internaționale insistă asupra unui proces gradual de liberalizare financiară. In fundamentarea acestei teze se pornește de la unele dereglări ale spațiului economico-financiar pe care le poate provoca fluxurile de capital în cazul în care se renunță brusc la mecanismele de frânare.
Crizele apărute ca urmare a liberalizării contului de capital au avut în fapt și alte cauze legate de anumite imperfecțiuni ale piețelor de capital interne și internaționale. La generarea crizelor menționate a contribuit și comportamentul investitorilor care nu este întotdeauna rațional și previzibil, el generând uneori fenomene de propagare și contagiune pe piața internațională de capital. In multe situații liberalizarea contului de capital în țările în curs de dezvoltare riscă să ducă la situații de criză în special datorită existenței unor sisteme financiare fragile și insuficient reglementate. Elementele prezentate au condus pe specialiști la concluzia necesității elaborării unor algoritmi de etapizare a procesului de liberalizare a contului de capital astfel încât riscurile generate să fie cât mai mici.
Analiza economică pune în evidență aspectul multidimensional al volatilității fenomenelor macroeconomice, respectiv volatilitatea cursului de schimb, volatilitatea cheltuielilor destinate consumului, volatilitatea cursurilor bursiere, volatilitatea ratei dobânzii, volatilitatea PIB-ului. Analizele efectuate de Levchenko (2005) au pus în evidență faptul că în multe țări în curs de dezvoltare raportul dintre volatilitatea consumului și volatilitatea PIB-ului a crescut simțitor în ultima perioadă. Acest fapt este explicat pe baza particularităților existente în țările în curs de dezvoltare unde datorită dezvoltării insuficiente a piețelor de capital categorii importante de agenți economici nu au acces la piețele internaționale. Gradul relativ redus de dezvoltare a sistemului financiar național conduce la situații în care dispersia efectelor asupra agenților economici a liberalizării contului de capital să fie relativ ridicată. In același timp autorul arată că indicatorul obținut prin raportarea volatilității consumului la volatilitatea PIB începe să scadă dacă se atinge un anumit nivel critic al deschiderii financiare („gradul de deschidere eficiență”).
Un aspect deosebit de actual în literatura de specialitate se referă la corelația dintre procesul liberalizării contului de capital și cel al creșterii economice. Trebuie menționat faptul că pentru ca liberalizarea contului de capital să inducă o accelerare a creșterii economice este necesar îndeplinirea unor condiții minimale și anume:
liberalizarea contului de capital trebuie să conducă la intrarea unui volum suficient de fluxuri de capitaluri private;
aceste fluxuri trebuie să fie în majoritate reprezentate de capitaluri pe termen lung și, astfel, să nu fie ușor reversibile pentru a evita apariția situațiilor de criză;
să existe suficiente mecanisme internaționale pregătite atât pentru a preveni apariția unor crize valutare, cât și pentru a sprijinii țările în curs de dezvoltare în cazul apariției lor.
Majoritatea analiștilor economici sunt de acord că în ultimele decenii a avut loc o intensificare fără precedent a mobilității capitalului pe piața internațională. Cu toate acestea, nu există încă un consens cu privire la natura și intensitatea acestui fenomen. Această lipsă de consens rezidă din faptul că, în general, este greu de cuantificat nivelul de mobilitate a capitalului specific fiecărei țări. Cu excepția cazurilor limită în care contul de capital este complet închis, respectiv complet deschis este dificil de definit indicatori care să cuantifice gradul în care piața de capital a unei țări se integrează în piața internațională de capital. Întrucât cazurile limită mai sus menționate reprezintă situații teoretice o problemă esențială pentru teoria și practica economică se referă la definirea unor indicatori care să permită cuantificarea cât mai exactă a gradului de deschidere a contului de capital și aceeași problemă se ridică și în legătură cu caracterizarea gradului de deschidere a pieței de capital. Acești indici trebuie astfel construiți încât să permită, pe de o parte realizarea de comparații între țări, iar pe de altă parte să furnizeze un tablou cât mai complet cu privire la evoluția gradului de deschidere a contului de capital pentru fiecare țară.
Numeroase lucrări apărute în literatura de specialitate precum și studii elaborate de organisme internaționale și-au propus, utilizând tehnici econometrice, analiza influenței liberalizării contului de capital asupra procesului creșterii economice. De la început trebuie menționat că studiile și analizele elaborate până în prezent au condus la concluzii contradictorii. In timp ce unele studii econometrice au pus în evidență faptul că liberalizarea contului de capital are ca efect o amplificare a procesului creșterii economice, alte studii au ajuns la concluzia că liberalizarea financiară nu ar avea efect asupra creșterii economice. Evident că obținerea de concluzii divergente se datorează în primul rând ipotezelor diferite de la care au pornit diversele studii.
Probabil că problema fundamentală a reformei financiare financiare internaționale o reprezintă o reprezintă compromisul între întoarcerea la un sistem al cursurilor de schimb mai mult sau mai puțin stabile (dar nu fixe) și încercarea de a face cursurile flexibile și schimbătoare mai viabile. Acest compromis presupune nu numai alegerea sistemelor de indicatori care să permită o caracterizare cât mai bună a nivelului de deschidere a contului de capital, ci și o voință politică de cooperare în acest scop. Lecțiile crizei financiare au convins oricum și Administrația americană să creeze o „nouă arhitectură financiară internațională”.
CAPITOLUL 4
POLITICI MONETARE ȘI DE SCHIMB
Politicile economice se disociază în componente distincte, diferențiate în funcție de natura obiectivelor vizate și a instrumentelor preconizate, putând fi delimitate în acest fel politici monetare, politici bugetare, politici de prețuri, politici comerciale, etc.
4.1. OBIECTIVELE ȘI INSTRUMENTELE
POLITICII MONETARE
4.1. 1. Conținutul politicii monetare
Constituind o formă clasică a politicii conjuncturale, politica monetară, poate fi definită ca ansamblu de intervenții ale autorităților monetare (Banca Națională și Trezorerie) asupra masei monetare, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor și instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Politica monetară semnifică posibilitatea de a influența nivelul de activitate economică și prețurile prin intermediul volumului și costului monedei.
Pe plan intern, prin reglarea cantității de monedă, se urmărește stabilitatea prețurilor, deplina ocupare a resurselor de muncă, expansiunea economică etc. Pe plan extern, politica monetară urmărește echilibrarea balanței de plăți și stabilizarea cursului valutar.
Dacă politica monetară vizează, ca orice politică economică, realizarea unor obiective generale (creștere economică, ocupare deplină, stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței de plăți), ea are însă și obiective proprii:
realizarea unui nivel optim al creșterii monetare (a cantității de monedă);
menținerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii;
apropierea unui nivel adecvat al cursului de schimb (cursului valutar).
Pentru realizarea acestor obiective, Banca Centrală apelează la un ansamblu instrumente de intervenție (vezi caseta 4.1), care pot fi sintetizate astfel:
intervenții în domeniul lichidității bancare, prin utilizarea unor tehnici specifice: scontul și resecontul, intervenția pe piața deschisă (open market), rata rezervelor obligatorii;
utilizarea procedurilor administrative pentru a limita dezvoltarea activității băncilor, fie prin controlul direct al creditelor distribuite de bănci (plafonarea creditelor), fie prin acțiuni asupra cursului de schimb (manipularea ratelor dobânzii, utilizarea rezervelor valutare).
Rescontarea efectelor de comerț constituie de multă vreme instrumentul privilegiat de intervenție a băncilor centrale asupra lichidității bancare. Scontarea este operațiunea prin care o bancă achiziționează, la vedere și înainte de termen, de la clienții săi, creanțe pe termen scurt (trate, bilete de ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziționării creanței și scadența ei (scont). Rata scontului este influențată în primul rând de raportul dintre cererea și oferta de scontare și taxa rescontului.
Rescontarea este operațiunea de achiziționare, la vedere și înainte de scadență, de către banca de emisiune a efectelor de comerț de la băncile comerciale deja scontate de acestea. Rata rescontului este o rată a dobânzii pe care o fixează Banca Națională în momentul rescontării cambiilor de către băncile comerciale, în funcție de interesul pe care îl are statul de a lărgi sau restrânge volumul creditului. În momentul în care rata rescontului scade are loc o ieftinire a creditului, fiind încurajate creditele și investițiile, iar dacă rata rescontului crește, creditele se scumpesc și sunt descurajate investițiile. Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează, în general, dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă că politica băncii centrale influențează costul creditului în ansamblul său.
Vânzarea – cumpărarea de titluri financiare pe open – market reprezintă o altă formă de intervenție pe piața monetară (utilizată mai ales în SUA). Când banca de emisiune achiziționează pe piață o parte a efectelor publice (creanțe asupra Trezoreriei) sau private (creanțe asupra economiei) înseamnă că ea pune în circulație cantități suplimentare de monedă. În cazul vânzării de astfel de creanțe are loc un fenomen de diminuare a masei monetare.
Reglarea lichidității monetare în funcție de nevoile economiei poartă denumirea de politica open – market, întrucât instituția de emisiune deschide piața ce funcționa inițial doar pe baza tranzacțiilor între băncile comerciale.
Practica rezervelor obligatorii s-a generalizat în aproape toate țările dezvoltate. În Franța, acest mecanism al rezervelor obligatorii a fost instaurat în anul 1967. Modificarea cotelor rezervelor obligatorii își manifestă eficacitatea prin faptul că ele afectează imediat multiplicatorul monetar. Băncile comerciale sunt obligate să dețină într-un cont neremunerat la banca de emisiune un anumit volum de monedă centrală proporțional sumei depozitelor sau creditelor acceptate de bancă.
Creșterea ratei rezervelor obligatorii permite băncilor să împrumute mai multă lichiditate de la banca de emisiune, pentru a o re depune însă fără nici o remunerare la această bancă, lucru care scumpește refinanțarea băncilor. Pe de altă parte, se reduce multiplicatorul creditelor și implicit, masa monetară scripturală. Din contră, diminuarea ratei rezervelor obligatorii relaxează costul refinanțărilor bancare și sporesc masa monetară. Experiența a evidențiat că aceste intervenții asupra lichidității bancare nu au decât o influență limitată asupra cererii de credite și, deci, asupra creației monetare. Operațiunea în sine dă rezultate numai dacă este adoptată și promovată prin surprindere.
Plafonarea creditelor este o formă de intervenție mai directă asupra distribuirii creditelor de către bănci, pentru a stăpâni creșterea diferitelor agregate monetare. Dar, o astfel de măsură de natură administrativă devine prea rigidă, discreționară, care limitează jocul liber al ratei dobânzii în echilibrul economic.
Reglarea pieței valutare este indispensabilă pentru apărarea unei anumite parități a monedei naționale pe piețele valutare sau pentru asigurarea echilibrului tendențial al plăților externe ale țării. Intervenția autorității publice asupra cursului valutar se realizează fie urmând jocul pieței, fie reglementând anumite operațiuni de schimb.
Modularea ratei dobânzii pe piața monetară are un rol determinant în perioadele normale asupra fluxurilor de capitaluri. Creșterea ratei dobânzii încurajează deținerea de monedă națională și intrările de capitaluri; reducerea ratei dobânzii descurajează plasamentele în monedă națională.
Rezervele valutare, care reprezintă trezoreria publică în devize a unor țări, pot fi utilizate în anumite limite pentru a evita devalorizarea sau revalorizarea monedei naționale în raport cu alte valute. Dacă moneda tinde să se deprecieze, banca de emisiune poate să-și diminueze rezervele valutare, vânzând devize pe piață în schimbul propriei monede. Invers, dacă moneda sa tinde să se aprecieze, ea poate să vândă propria monedă și să cumpere devize.
În cazul unui dezechilibru monetar fundamental cu străinătatea autoritatea monetară este tentată să recurgă la controlul efectiv al operațiunilor de schimb valutar sau la modificarea cursului de schimb al monedei naționale. Controlul valutar constă, în principiu, în a supune autorizării orice cumpărare sau vânzare de devize străine, în special pentru diminuarea ieșirilor de capitaluri speculative. Modificarea parității presupune devalorizarea sau revalorizarea monedei naționale pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe.
4.1.2. Necesitatea și eficacitatea politicii monetare
Înscriindu-se în cadrul politicii economice generale, politica monetară are ca obiect de a asigura cantitatea de monedă necesară pentru realizarea creșterii economice și a ocupării depline prezervând stabilitatea valorii monedei pe plan intern (preț) cât pe plan extern (curs de schimb). Adaptând astfel volumul mijloacelor de plată la nevoile economiei, politica monetară trebuie să evite un exces de ofertă (creare) de monedă generatoare de creșteri de prețuri și de dezechilibre ale balanței de plăți externe. Dar, urmărind acest obiectiv esențial, politica monetară nu trebuie să conducă la o insuficiență de lichidități susceptibilă de a frâna activitatea economică și de a provoca o creștere a ratei dobânzii care să prejudicieze investițiile și ocuparea.
Experiența actuală pe plan mondial evidențiază eficacitatea și necesitatea politicii monetare în procesele de macrostabilizare. Toate politicile de asanare economică au utilizat instrumentele monetare, cu mai mult succes în ceea ce privește combaterea inflației, dar cu efecte mai puțin favorabile asupra economiei reale. Această eficacitate este relevată, în primul rând, de faptul că politica monetară – restrictivă sau expansionistă – acționează asupra producției și ocupării înainte de a influența prețurile. Se spune că o creștere a masei monetare își exercită efectele pe o perioadă de 8-12 trimestre, acționând în prima parte a perioadei cu prioritate asupra volumului de activitate (efectul-volum), ca apoi să predomine efectul-preț.
În al doilea rând, spre deosebire de celelalte instrumente (bugetare, fiscale, venituri etc.), măsurile monetare sunt mai discrete și nu necesită, de regulă, confruntarea cu Parlamentul sau cu sindicatele. De aceea între momentul adoptării deciziei și cel al măsurilor operaționale de implementare a acesteia există un ecart mult mai redus. În plus, intervenția monetară voalează relația directă între cauze și efecte, neafectând în mod evident și imediat diferite interese politice sau sociale; nu același lucru se poate spune despre acțiunea asupra prețurilor și impozitelor, care afectează direct interesele individuale.
Atunci când venitul de echilibru se realizează la un anumit nivel care este însoțit de un șomaj considerabil și de irosiri de capacități de producție se poate recurge la o politică de expansiune monetară. Principalele acțiuni pentru sporirea ofertei de monedă sunt: cumpărarea de titluri publice pe piața deschisă; diminuarea cotei rezervelor obligatorii; reducerea ratei scontului. Creșterea ofertei de monedă va conduce la reducerea ratei dobânzii și, implicit, la creșterea investițiilor și a nivelului de echilibru al venitului (produsului) național. Dar, o majorare prea rapidă a masei monetare poate antrena dezechilibre în lanț.
Politica monetară restrictivă urmărește să tempereze optimismul exagerat al investitorilor în perioadele de supraîncălzire economică și constă în acel set de măsuri de creștere a costurilor creditului și de reducere a posibilităților de obținere a acestuia, prin vânzarea de titluri pe open-market, creșterea ratei dobânzii și sporirea ratei legale de rezervă. Aceste măsuri sunt adoptate în special pentru limitarea inflației prin cerere.
4.2. POLITICA MONETARĂ COMUNĂ
Reamintim că în terminologia Uniunii Economice și Monetare, politica monetară comună acoperă primul pilon (cel monetar) pe care se sprijină această construcție, în timp ce politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi (cel fiscal) și trei (cel structural). Politica structurală vizează obținerea unor efecte pe termen mediu și lung (peste doi ani), urmărind ameliorarea structurilor și fundamentelor economice (politica industrială, agrară, energetică, a transporturilor, de dezvoltare regională).
4.2.1. Etapele construcției unei uniuni economice și monetare
Dacă Tratatul de la Roma cerea statelor membre să-și elaboreze politicile economice, consultându-se reciproc, faptul că în anii 70 și 80 majoritatea guvernelor au adoptat politicii monetare s-a datorat mai cu seamă reacției acestora la presiunile economice globale și mai puțin conceperii în comun a strategiilor lor de ansamblu.
Fondatorii Comunității Europene au fost pe deplin conștienți de relația de intercondiționare dintre realizarea pieței comune și existența unei politici economice și monetare comune, ca și dintre măsurile adoptate în aceste domenii de țările componente ale sistemului. Cu toate acestea, statele membre nu au fost dispuse la început să renunțe la prerogativele lor suverane în folosul Comunității, adică al realizării unei politici monetare și fiscale, precum și a unei politici economice comune.
Efortul pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a fost esențial pentru procesul de unificare europeană. Ca proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, a presupus parcurgerea mai multor etape (caseta 4.4).
După Tratatul de la Maastricht, instituirea monedei unice (euro) și crearea Băncii Centrale Europene (BCE) au dominat problematica politicii europene și a politicilor interne ale statelor membre. Pentru că UEM presupune: o politică monetară comună, o monedă unică și un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară; liberalizarea fluxurilor de capital; o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre.
Inaugurarea oficială a actualei etape a UE a avut loc în iunie 1989, la Summitul (Consiliul European) de la Madrid, când a fost adoptat Raportul asupra UEM, iar transformarea efectivă a Comunității Europene în Uniune Economică și Monetară a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht (1992), fiind extins și scopul acestui proces, de la realizarea pieței unice la promovarea unificării politice și economice a Europei Occidentale. Acest proces a fost conceput să se deruleze în trei etape.
Prima etapă (1990-1994, pentru statele membre ale UE din acea perioadă) a avut ca obiectiv central coordonarea și liberalizarea deplină a tranzacțiilor legate de capitalul financiar (Art. 56 din Tratatul CE), prin: eliminarea restricțiilor asupra circulației capitalurilor în cadrul Uniunii; creșterea resurselor destinate corectării dezechilibrelor dintre regiunile europene (fondurile structurale); introducerea cadrului general al convergenței economice în ce privește supravegherea multilaterală a politicilor economice ale statelor (fondurile de convergență);
A doua etapa (1994-1999) a inclus introducerea limitelor stricte asupra deficitelor bugetelor naționale de asemenea manieră încât să nu fie afectate interesele instituțiilor europene, ale altor guverne din statele membre (cu prioritate, a fost interzisă acordarea de împrumuturi companiilor aflate parțial sau total în proprietatea statului). Pentru conducerea SME au fost create noi structuri. Institutului Monetar European (1994-1998) avea menirea de a coordona politicile monetare ale statelor membre și de a pregăti drumul spre moneda unică, în cadrul celei de a treia etape. Spre sfârșitul acestei etape au fost înființate Banca Centrală Europeană (BCE) și Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
Etapa a treia a început la 1 ianuarie 1999 și este caracterizată prin transferul responsabilităților: instituirea monedei unice, fixarea (blocarea) irevocabilă a cursurilor de schimb din statele zonei Euro, coordonarea politicii monetare în Comunitate de către Banca Centrală Europeană.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor. Un astfel de stadiu avansat urmărește diminuarea unor costuri și riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni în funcționarea pieței agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună în domeniu. Dar, cu toate eforturile făcute până acum, Uniunea Economică și Monetară se află într-o fază incipientă, fiind mai degrabă asociată cu piața internă unică.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara Eurozonei în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării în zona Euro. Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării. In ciuda statutului de zonă monetară sub-optimă, există însă o serie de argumente pro (și desigur și contra) constituirii unei Uniuni economice și monetare în spațiul european.
Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
completarea pieței unice, creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;
reducerea riscurilor prin eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb și transparența prețurilor;
întărirea disciplinei monetare și financiare, prin eliminarea cursurilor de schimb și prin fuziunea piețelor financiare;
scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro;
creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
întărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional și facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice;
Contraargumentele formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări;
diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele membre;
pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare;
costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers.
2.2.2. Politica monetară a Băncii Centrale Europene
Obiectivul principal al BCE este menținerea stabilității prețurilor, lucru pentru care ea trebuie să susțină politicile economice generale ale Uniunii Europene. Consiliul guvernatorilor a luat în considerare, pentru realizarea acestui obiectiv, o creștere a indicelui prețurilor de consum (a rate inflației) în jur de 2% pe termen mediu
Obiectivul intermediar este supravegherea creșterii masei monetare, în acest scop urmărindu-se evoluția agregatului M3 (care integrează activele monetare, activele semi-monetare, depozitele în devize…).
Se poate aprecia că BCE se distanțează oarecum de teoria monetaristă și devine mai sensibilă la evoluția macroeconomică generală, în special a procesului de creștere economică.
Cele 25 de state membre ale Uniunii Economice și Monetare, aflată în prezent într-o fază de construcție, au o situație diferită:
12 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, și Spania) au adoptat moneda Euro;
2 state (Marea Britanie și Danemarca) beneficiază de clauza opt-out (vezi caseta 4.9), care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro;
celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro”, vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată.
Adoptarea efectivă a euro de către un stat membru cu derogare sau un alt stat membru UE care nu este încă membru al zonei monetare este o decizie luata la nivel de Consiliu, pe baza rapoartelor de convergență. In perioada de doi ani anterioară adoptării efective, moneda euro va fi utilizată obligatoriu în toate tranzacțiile interbancare.
Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb (MRS), introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referință extraeuropeană și, în plus, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral (vezi caseta 4.11). Cu timpul, s-a constatat însă că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru întărire disciplinei monetar financiare o reprezintă moneda unică.
Din acest motiv, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2 (RMS2), în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Deci, noul mecanism al cursului de schimb și-a început existența în 1999, odată cu lansarea celei de-a treia faze a integrării monetare și cu încheierea vechiului mecanism.
Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci când cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central. Din MRS2 fac parte statele membre din zona euro și Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuație de +/- 2,25%.) precum și un număr de șase state membre nou intrate în spațiul comunitar în 2004.
Principala diferență dintre vechiul mecanism și MRS2 este una de simetrie în cadrul sistemului. În cazul primului nici una dintre monede nu avea în mod oficial o poziție specială, cu toate că sistemul funcționa de facto ca o zonă a mărcii germane. Spre deosebire de acesta, MRS2 este de jure o zonă euro, în care monezile membrilor au un curs fluctuant față de euro în jurul unei parități centrale fixe, iar cursurile de schimb bilaterale sunt flexibile. Membrii MRS2 nu stabilesc în mod independent paritatea centrală față de euro. Paritățile centrale sunt stabilite de comun acord de către miniștrii de finanțe din UE, de către BCE și guvernatorii băncilor centrale ale membrilor MRS2, luând în considerare propunerile Comisiei Europene, potrivit marjei de fluctuație, care este aceeași cu cea aplicată în vechiul mecanism.
4.3. POLITICILE MONETARE ALE NOILOR
STATE MEMBRE
4.3.1. Integrarea celor 10 noi state membre în Eurosistem
Conform Tratatului Uniunii Europene, noile state membre au obligația de a participa la Uniunea Monetară. Această obligație implică anumite cerințe, cele mai importante fiind considerarea politicilor economice naționale ca o problemă de interes comun și respectarea criteriilor de convergență de la Maastricht
Cu toate că Mecanismul Cursului de Schimb (MRS2) nu este menționat ca o etapă obligatorie în vederea adoptării monedei euro, Articolul 121 din Tratatul Uniunii Europene definește îndeplinirea criteriului cursului de schimb astfel: “respectarea marjelor de fluctuație normale prevăzute de mecanismul cursului de schimb (…) pentru cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei”. Ca urmare, conform documentelor oficiale, statutul de membru al MRS2 este voluntar, dar în același timp este o precondiție necesară a adoptării monedei euro.
Rolul mecanismului de rată de schimb (MRS2) în procesul de aderare la zona euro este considerat a fi crucial, participarea unui stat membru la acest mecanism fiind percepută ca anticamera integrării în zonă. Credibilitatea politică a statului membru UE sau candidat care intră în MRS2 este potențată de aceasta participare. Mecanismul este suficient de flexibil pentru a permite ajustările necesare și intervențiile de realiniere a cursului de schimb destinate stabilizării șocurilor generate de efectul Balassa-Samuelson în perioada de convergență (caseta 4.13)
Cele zece noi state membre au intrat direct în cea de a treia fază a UEM, odată cu momentul integrării lor în UE la 1 mai 2004. Și ele au statutul de „membru cu derogare”, care le oferă dreptul la anumite excepții (de pildă, există încă anumite măsuri de politică monetară care pot fi aplicate în afara cadrului UEM clar definit și condiționat).
Pentru a putea adopta euro ca monedă națională, statele noi membre vor trebui să fie monitorizate pe perioada de minim doi ani în ceea ce privește marjele de fluctuație a cursului în raport cu euro după începerea participării oficiale la MRS2. Toate noile state membre UE si-au exprimat dorința expresă de a intra în mecanismul european de curs de schimb MRS2 cu scopul final de a se integra cât mai rapid cu putință în zona euro. Șase dintre cele zece state deja s-au aliniat acestui mecanism. Trei dintre noile state membre (Slovenia, Lituania și Estonia) au intrat în MRS2 la 28 iunie 2004, iar alte trei state (Letonia, Cipru și Malta), la 2 mai 2005. Aceste date semnifică faptul că primele trei nu vor putea adopta efectiv euro înainte de 2007, iar celelalte trei în 2008.
Celelalte patru state, nu întâmplător și cele mai mari dintre cele zece noi state membre, întâmpina anumite dificultăți în îndeplinirea condițiilor cerute de participarea la MRS2 și, drept urmare, au previzionat momente puțin întârziate față de celelalte țări pentru alinierea la standardele cerute. In cazul Ungariei si Republicii Cehe, au fost deja anunțate întârzieri suplimentare generate de deraierile apărute în politicile bugetare, fiscale și în managementul inflației.
In Comunicarea făcută referitor la acest proces, Comisia Europeană observa că primul val de adoptare euro a reprezentat un succes, deși întregul mecanism poate fi îmbunătățit. Aceste țări au terminat anul 2004 și au început 2005 cu performanțe macroeconomice mult mai bune decât așteptările anterioare ale majorității analiștilor și decidenților politici. Lărgirea UE cu un număr de zece noi state membre nu a produs nici-o perturbație majoră în funcționarea economiei Uniunii Europene în structura ei anterioară și nici la nivelul fiecărei economii considerată separat.
Un element esențial este asigurarea din timp a percepției favorabile a publicului și întregii societăți referitor la euro, astfel încât eventualele complicații datorate circulației în paralel să fie cât mai reduse ca dimensiune și perioada de dublă circulație cât mai scurtă. Comisia atrage atenția, de asemenea, asupra necesitații ca autoritățile naționale să impună măsurile de evitare a efectului inflaționist potențial, care s-a manifestat în unele cazuri din trecut, la nivelul comercianților. Astfel de măsuri pot include: sprijinul oferit și impulsionarea activității asociației consumatorilor, obligativitatea menționării în clar și în mod public a efectuării corecte a conversiei la prețul mărfii vândute de către comercianți, etc.
Un alt aspect important este acela că – exceptând cele mai mici două țări, Cipru si Malta – creșterea economică a fost echilibrată și repartizată la nivelul tuturor segmentelor cererii agregate. Astfel, s-au combinat efectele benefice ale unei cereri crescute din partea piețelor tradiționale de export din UE15 cu cele generate de creșterea consumului privat și de revigorarea formarii brute de capital fix pe plan intern. Pe cale de consecință, rezultatele macroeconomice au ajutat în diminuarea diferenței de produs intern brut pe locuitor existent intre economiile UE15 și cele ale noilor 10 state membre, facilitând procesul de convergență nominală și reală.
O altă concluzie importantă este că participarea iminentă si – in unele cazuri – de facto a celor zece state membre la MRS2 a reprezentat factorul cel mai important in macrostabilizarea acestor economii, în întărirea disciplinei fiscale și în aducerea inflației sub control.
In pofida unor nerealizări manifestate în cazul unora dintre statele membre, cum ar fi supraîncălzirea macro-economică care a indus scurte pusee inflaționiste și a rezultat într-o inflație medie a zonei mai mare în 2004 decât în 2003, sau menținerea unor deficite bugetare relativ mari în raport cu produsul intern brut, comparația între performantele efectiv obținute si prognozele anterioare demonstrează cifre ale inflației mai mici decât așteptările anterioare în cazul tuturor noilor state membre (cu excepția Letoniei și Poloniei) și ponderi ale deficitului bugetului consolidat în PIB mai mici decât cele așteptate (ce excepția Ungariei și Sloveniei). Cumulate cu rezultatele spectaculoase în sfera creșterii economice, aceste performante au dus la scăderea globală a datoriei publice în noile state membre, ceea ce oferă speranțe într-o tranziție fără probleme către zona Euro. Concluzia este că, indiferent de momentul exact la care aceste state vor intra în zona euro și independent de reglementările care vor guverna funcționarea acestei zone monetare în acel moment, noile state membre resimt deja și vor resimți în continuare beneficiile transparenței crescute la nivelul bugetelor lor publice, ale procesului de țintire a inflației sau de fixare a cursului de schimb față de moneda europeană.
Gradul de convergență a prețurilor în statele membre ale Uniunii Europene este considerat un indicator al modului în care funcționează Piața Internă a UE. Accelerarea activității economice în noile state membre, în anticiparea momentului de accedere la UE, a fost însoțită de creșterea nivelului general al prețurilor. Ca urmare, prețurile din noile state membre au devenit mai apropiate de media UE, contribuind la convergența generală a prețurilor.
Se poate aprecia însă că cele zece state au intrat în UE intr-un moment de maxim al dinamicii de creștere în cadrul ciclului economic. După o perioada de decelerare economică în anii 2001-2002, datorată atât unui mediu internațional nefavorabil, cât și unor erori în alegerea setului de politici economico-sociale interne, a urmat redresarea, mai modestă în 2003 și foarte clar conturata în 2004. Oricum, viitoarele momente de intrare în zona euro nu sunt prevăzute a avea același impact pe care l-a avut apariția zonei euro la începutul acestui deceniu. Astfel încât, unele noi state membre vor fi chiar martore ale unui proces simultan de “șoc”, în sensul în care momentul intrării în zona euro va coincide cu momentul apariției efective pe piețele naționale ale monedei euro.
4.3.2. România și zona Euro
Studii recente (Grauwe 2004) asupra celor 27 de state care ar putea face parte într-un viitor previzibil din zona euro, arată că pe de o parte în țări membre precum Franța, Germania sau Italia există o bună corelare a șocurilor cu cele din zona euro dar pe de altă parte corelarea șocurilor între țările Europei Centrale (cu excepția Ungariei și a Estoniei) cu cele din zona euro este redusă. Pentru multe dintre acestea, cum ar fi Lituania, Letonia, Cehia, Slovenia și Slovacia, corelația este negativă, ceea ce înseamnă că este foarte posibil ca odată intrate în zona euro aceste state să se găsească în faze diferite ale ciclului economic în comparație cu ceilalți membri. Pentru România, corelația este foarte apropiată de zero. Aceste studii arată deci că, cel puțin teoretic, adoptarea monedei euro de către noi state nu va duce nici pe departe la o zonă monetară optimă.
Un alt criteriu care este luat în considerare la definirea zonei monetare optime și ca urmare la evaluarea fezabilității unui Eurosistem care să cuprindă treptat noile state membre, este gradul de deschidere comercială. Acesta este calculat pe baza ponderii comerțului cu UE în balanța comercială și pe baza procentului pe care exporturile către EU îl reprezintă în PIB. De exemplu, pentru țări precum Belgia, Slovacia, Estonia și Cehia, acest procent este de peste 50% ceea ce arată o importantă deschidere către EU. Pentru România procentul este de 27%, iar ponderea UE în comerțul exterior este de 60%. Pentru majoritatea țărilor central-europene, deschiderea comercială este suficient de mare ca să le califice pentru statutul de membru al zonei monetare optime, fapt ce este folosit de către acestea ca un argument pentru grăbirea adoptării monedei euro. În plus, chiar dacă la capitolul șocurilor situația actuală nu justifică intrarea în eurosistem, statele candidate invocă faptul că adoptarea euro va crea efecte de stabilizare și ajustare care la rândul lor vor spori gradul de convergență și de corelare a șocurilor.
Efectele pozitive ale adoptării monedei unice asupra economiilor unor state precum Polonia sau Cehia au fost evaluate ca fiind nete și incontestabile, fapt ce justifică eforturile intense depuse de către acestea pentru a convinge membrii zonei euro de capacitatea lor de a adopta moneda unică. Polonia chiar a amenințat că va adopta în mod unilateral euro în cazul în care i se vor pune prea multe piedici sau procesul va fi de prea lungă durată. Însă dacă efectele pozitive pentru noile state sunt evidente, pentru actualii membri ai zonei euro lărgirea sistemului nu pare să aducă aceleași avantaje. Într-o zonă monetară cu 27 de membri va fi mult mai puțin probabil că deciziile de politică monetară vor fi adaptate condițiilor economice din actualele state. În momentul când aceste decizii se vor baza pe indicatori economici medii ai viitoarei zone euro și în plus numărul de membri cu drept de vot în consiliul director al BCE va crește, va fi mult mai dificil ca ratele dobânzii stabilite de BCE să fie adecvate condițiilor economice din fiecare țară. Acest fapt explică rezistența și prudența actualilor membri ai zonei euro vis-à-vis de adoptarea monedei unice de către noi state.
Efectele pozitive ale adoptării monedei unice asupra economiilor unor state precum Polonia sau Cehia au fost evaluate ca fiind nete și incontestabile, fapt ce justifică eforturile intense depuse de către acestea pentru a convinge membrii zonei euro de capacitatea lor de a adopta moneda unică. Polonia chiar a amenințat că va adopta în mod unilateral euro în cazul în care i se vor pune prea multe piedici sau procesul va fi de prea lungă durată. Însă dacă efectele pozitive pentru noile state sunt evidente, pentru actualii membri ai zonei euro lărgirea sistemului nu pare să aducă aceleași avantaje. Într-o zonă monetară cu 27 de membri va fi mult mai puțin probabil că deciziile de politică monetară vor fi adaptate condițiilor economice din actualele state. În momentul când aceste decizii se vor baza pe indicatori economici medii ai viitoarei zone euro și în plus numărul de membri cu drept de vot în consiliul director al BCE va crește, va fi mult mai dificil ca ratele dobânzii stabilite de BCE să fie adecvate condițiilor economice din fiecare țară. Acest fapt explică rezistența și prudența actualilor membri ai zonei euro vis-à-vis de adoptarea monedei unice de către noi state.
Consecințele acestei atitudini sunt pe de o parte aplicarea strictă a criteriilor de convergență și pe de alta parte concentrarea asupra adoptării unui nou sistem de vot în cadrul BCE. Pentru România avantajele adoptării monedei euro sunt evidente din punct de vedere al gradului de deschidere comercială față de UE. În ceea ce privește corelarea șocurilor, chiar dacă în prezent aceasta este aproape nulă, este foarte probabil ca în următorii ani situația să evolueze, mai ales ca urmare a aderării noilor state și ulterior ca urmare a adoptării de către acestea a monedei euro. Pe de alta parte, politica BNR de reducere a dezechilibrelor structurale din economie este de natură a crea condițiile pentru creșterea capacității de adoptare a monedei euro de către România. Dezavantajele, ca și pentru celelalte state, vor fi legate de pierderea autonomiei în stabilirea și implementarea politicii monetare și a cursului de schimb. În ceea ce privește politica monetară și mai precis cea de rată a dobânzii, dificultățile vor fi cele mai însemnate, dată fiind slaba corelare cu ciclurile economice din UE. Legat de cursul de schimb, introducerea leului greu este de așteptat să aducă pe termen lung o stabilizare a raportului leu/euro, ceea ce va permite pe de o parte încadrarea la acest capitol în criteriile de convergență și pe de alta parte capacitatea de intrare a României în mecanismul cursului de schimb.
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, impune luarea în considerare a unui scenariu de adoptare a monedei euro într-un interval rezonabil după momentul aderării. Conform previziunilor BNR, România va putea adopta moneda euro undeva în cursul intervalului 2012-2014 (Isărescu 2005), perioada 2010-2012 urmând a fi dedicată participării la mecanismul cursului de schimb.
CAPITOLUL 5
POLITICI FISCAL – BUGETARE
În acest capitol convenim să considerăm ansamblul de instrumente de intervenție a autorităților, generate de procesele de formare, prin fiscalitate, a veniturilor bugetare, de alocare a cheltuielilor bugetare, precum și de asigurare a echilibrelor bugetare.
5.1. CONȚINUTUL ȘI ROLUL POLITICII BUGETARE
5.1.1. Conținutul politicii bugetare în sens larg
Bugetul este o previziune detaliată a veniturilor și cheltuielilor unui agent economic pe o anumită perioadă. Termenul de buget se referă, în general, la bugetul de stat, adică la ansamblul veniturilor (resurselor) și cheltuielilor statului. Acest buget privește statul în sens strict, adică administrațiile centrale (guvernul). În sens larg, bugetul statului integrează și resursele și cheltuielile locale (bugetele locale), ca și pe cele ale organismelor securității sociale (bugetul asigurărilor sociale).
Bugetul public îndeplinește trei funcții importante:
de stabilizare conjuncturală,
de alocare a resurselor,
de repartiție a veniturilor.
În sensul larg al noțiunii, politica bugetară constă în ansamblul de instrumente de intervenție a statului, generate de procesele de formare (prin impozite și taxe) a veniturilor bugetare, de alocare a cheltuielilor bugetare, precum și de asigurare a echilibrelor bugetare. În acest sens ea poate fi disociată în două componente:
politica alocativă (politica bugetară în sens restrâns) generată de instrumentarea cheltuielilor bugetare și a soldului bugetar;
politica fiscală, generată de instrumentarea elementelor de venituri bugetare.
Integrând bugetul în circuitul macroeconomic, cheltuielile publice sunt considerate injectări în sistemul economic, iar impozitele și taxele sunt scurgeri din sistem. În această abordare keynesiană, echilibrul macroeconomic se bazează pe o ecuație fundamentală (așa cum am văzut), și anume:
I+G+E = S+T+H
Datorită efectului de multiplicare, o creștere a cheltuielilor publice (G) antrenează o creștere mai importantă a PIB (în condițiile în care impozitele nu cresc). Cheltuielile publice exercită un efect de multiplicare maximal atunci când sunt finanțate prin deficit bugetar. În felul acesta bugetul este considerat un mijloc esențial de acțiune pentru stabilizarea conjuncturală.
Prin partea de cheltuieli, bugetul are o influență directă asupra investițiilor publice și, indirect, și asupra celor private. Prin partea de venituri, bugetul influențează economia (economisirea) și circulația monetară. Prin politica bugetară, statul poate influența obiective economice pe termen scurt cum ar fi evitarea unei recesiuni sau creșteri inflaționiste sau obiective structurale pe termen lung.
Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creștere și stabilizare alături de progresele permanente înregistrate de reformele economice permit răspunsuri flexibile la schimbarea condițiilor economice pe termen scurt și întăresc siguranța și stabilitatea capacităților productive ale economiilor pe termen mediu .
5.1.2. Politica alocativă
Politica bugetară în sens restrâns reprezintă expresia opțiunilor bugetare realizate de puterea publică (centrală și locală), având finalități exclusiv economice și sociale și implicând utilizarea cheltuielilor publice și a soldului bugetar.
Cheltuielile publice pot fi grupate și ele în două categorii: consumul guvernamental și transferurile.
Consumul public (guvernamental) cuprinde cumpărările de bunuri și servicii de către administrații, cheltuielile pentru plata salariilor funcționarilor, civili și militari, ca și cheltuielile pentru programele de investiții (construcții, echipamente, infrastructuri).
Transferurile de venituri iau forma veniturilor încasate de manaje de la bugetul de stat (burse, alocații pentru copii…) sau de la bugetul asigurărilor sociale (pensii, indemnizații, ajutoare…), precum și a subvențiilor încasate de firme.
Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale, care reprezintă sumele aprobate prin proiecția bugetară. Intervalul de timp necesar încasării veniturilor și realizării obiectivelor reprezintă exercițiul bugetar, care poate să coincidă cu anul calendaristic (majoritatea țărilor, inclusiv al României) sau nu (cazurile Turciei, Canadei, Angliei, Indiei, Japoniei, Australiei, Italiei, Suediei, Statelor Unite).
Egalitatea veniturilor și cheltuielilor corespunde unui echilibru bugetar. Diferența între veniturile totale și cheltuielile totale ale bugetului de stat se numește sold bugetar. Dacă soldul este pozitiv, respectiv dacă veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, bugetul este excedentar. În schimb, atunci când veniturile nu acoperă toate cheltuielile, soldul este negativ și bugetul deficitar.
Funcția de alocare a resurselor se realizează prin producția bunurilor publice (indivizibile), definind afectarea resurselor între sectorul public și cel privat, și prin reglementarea problemei externalităților (poluare, zgomot etc.).
Prelevările fiscale și transferurile bugetare asigură funcția de repartiție a bugetului pentru realizarea unei echități sociale, sub cele două abordări: echitate orizontală (tratarea similară a indivizilor cu bunăstare identică) și echitate verticală (tratament bugetar și fiscal diferențiat în funcție de bunăstarea diferită a indivizilor).
Politica bugetară este specifică îndeosebi prin instrumentele pe care le utilizează: achiziții guvernamentale de bunuri și servicii, prestații sociale, subvenții, modalități de acoperire a deficitului bugetar.
Înainte de 1980 guvernele, inspirându-se din politica keynesiană, au considerat acțiunile bugetare ca un instrument de intervenție conjuncturală, modelarea cheltuielilor publice vizând stabilizarea conjuncturii. Perioada 1945-1975, perioadă de creștere exponențială și relativ regulată pentru țările occidentale, a constituit o adaptare a politicii bugetare la noile condiții postbelice, care reclamau simultan evitarea încetinirii creșterii, generatoare de șomaj și evitarea “încălzirii” conjuncturale, generatoare de inflație. După 1980, politica bugetară s-a înscris în cadrul unei politici globale de luptă contra inflației, fiind inspirată mai puțin din nevoia reglării cererii pe termen scurt, cât din intenția de a stimula oferta globală pe termen lung și tinzând să devină o componentă a politicii ofertei.
În teoria keynesiană, politica bugetară este un important instrument de luptă împotriva depresiunii și inflației. Această teorie afirmă că în perioada de recesiune în loc să se reducă cheltuielile publice, guvernele trebuie să le majoreze, astfel încât stimularea cererii agregate, prin jocul multiplicatorului, asigură relansarea economică și resorbirea șomajului.
Teoria ofertei (neoliberală) afirmă că nu cererea este motorul economiei, ci oferta (potrivit legii debușeelor lui Say, oferta creează propria cerere). Sporirea cheltuielilor publice pervertește mecanismele pieței, distorsionează prețurile relative, descurajează în ultimă instanță investițiile productive datorită creșterii prețurilor generată de excesul de cerere globală.
5.1.3. Politica fiscală
Veniturile (resursele) bugetare sunt în primul rând rezultatul fiscalității, adică al impozitelor plătite de contribuabili. Prin fiscalitate se înțelege sistemul de stabilire și de percepere a impozitelor și taxelor. Sistemul fiscal determină sumele prelevate, sursele și modalitățile de prelevare, ca și afectarea acestor resurse.
Impozitul este o prelevare obligatorie și fără contrapartidă directă efectuată de administrațiile publice în vederea susținerii cheltuielilor publice și a regularizării activității economice.
Impozitele îndeplinesc trei importante funcții: fiscală, socială , reglatoare.
funcția fiscală se referă la rolul primordial al impozitului ca sursă principală, în orice țară, de finanțare a cheltuielilor publice;
funcția socială a impozitului vizează rolul acestuia de instrument de redistribuire a veniturilor și de afirmare a principiului de justiție socială, prin sistemul impunerii progresive și prin acordarea de avantaje și înlesniri fiscale;
funcția de reglare statală a activității economice se realizează prin obiectivele politicii fiscale urmărite, care se referă la : evoluția ciclică a economiei, structura sectorială, de ramură și regională a economiei, investițiile, prețurile, cercetarea științifică, comerțul exterior, protecția mediului etc.
Există mai multe principii de politică fiscală, cele mai semnificative fiind: principiul capacității de piață, principiul avantajelor, caracterul obligatoriu, simplitatea și mobilitatea. Aceste principii urmăresc o mai echitabilă taxare a veniturilor.
Potrivit principiului capacității de plată, statul prelevă sub formă de impozite proporțional mai mult de la bogați decât de la săraci. Două rațiuni stau la baza acestui principiu. Este vorba în primul rând de afirmarea funcției sociale a fiscalității. În al doilea rând pentru obținerea veniturilor necesare acoperirii costurilor bunurilor publice, societatea dorește să evite impozitarea indivizilor ale căror venituri sunt deja reduse.
Principiul avantajelor pornește de la faptul că oamenii trebuie să contribuie la încasările fiscale pe măsura avantajelor de care beneficiază sub forma cheltuielilor publice. De pildă, automobiliștii trebuie să contribuie mai mult la cheltuielile publice rutiere decât cei ce nu dispun de autoturisme. Și, într-o anumită măsură, ei o și fac prin anumite taxe asupra benzinei, drumurilor etc. Dar acest principiu intră adesea în contradicție cu cel al capacității de plată.
În majoritatea țărilor există o structură fiscală progresivă, caracterizată prin faptul că rata medie de impozitare crește odată cu creșterea venitului. Statul preia proporțional mai mult de la bogați decât de la săraci. Asta înseamnă că rata marginală de impozitare este crescătoare . Impozitul pe profitul corporațiilor și pe veniturile personale se stabilesc, în general, în mod progresiv. Dar în practică se întâlnesc și alte tipuri de impunere fiscală: proporțională sau regresivă. Sistemul impunerii proporționale presupune o cotă (rată) marginală de impozitare egală, indiferent de mărimea veniturilor. Structura fiscală regresivă presupune o diminuare a ratei de impozitare pe măsura creșterii venitului.
Astăzi, în țările dezvoltate, cam o zi dintr-o săptămână de muncă se lucrează pentru plata impozitelor.
impozitele directe sunt prelevate din venituri (salarii, rente, dobânzi și profituri),
impozitele indirecte sunt suportate de consumatori, fiind denumite impozite asupra bunurilor și serviciilor (taxa pe valoarea adăugată, taxe vamale, taxe de consumație).
A doua mare categorie a veniturilor bugetului de stat (în sens larg) o constituie cotizațiile sociale, pentru plata cărora este necesară o a doua zi de muncă. Prelevările obligatorii cuprind deci impozitele și cotizațiile sociale.
Politica fiscală reprezintă ansamblul măsurilor și acțiunilor puterii publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. Intervenționismul fiscal vizează obiective diferite de natură economică (stimularea investițiilor, creșterea competitivității produselor, încurajarea exporturilor, a întreprinderilor mici și mijlocii, stimularea agriculturii etc.), de natură socială (exonerări și reduceri de impozite, protecția socială…) sau altă natură (culturală, militară etc.).
Politica fiscală ca parte integrantă a politicii bugetare (financiare), nu poate fi abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă, ele fiind elaborate concomitent.
Coordonatele funcționale ale politicii fiscale sunt:
Volumul resurselor financiare ale statului, susceptibil de a fi mobilizat corespunzător cuantumului cheltuielilor publice, este strâns legat de nivelul de dezvoltare a economiei naționale, de nivelul eficienței acesteia, de politicile sociale etc.
Proveniența resurselor financiare (interne și externe) se referă în esență la principala componentă a acestor resurse (cele interne), la structura lor, corespunzător structurii de proprietate (sector public, sector privat). Referitor la impozitarea veniturilor persoanelor fizice, politica fiscală poate opta pentru asigurarea echității orizontale (la venituri egale se percep impozite egale) sau a echității verticale (progresivitatea impunerii în funcție de mărirea veniturilor).
Numărul și modalitățile de prelevare a contribuției la fondurile publice se referă la varietatea de impozite și canalele de prelevare, astfel încât așezarea impozitelor și taxelor să nu ducă la distorsiuni în plan social.
Rata fiscalității (raportul dintre totalul impozitelor și cotizațiilor sociale și produsul intern brut) constituie o coordonată majoră a politicii fiscale. În țările dezvoltate, după primul război mondial această rată era de circa 25%, pentru ca în anii 1980 nivelul său să atingă 35-40%. Orice accentuare a presiunii fiscale provoacă însă o reducere a prelevărilor obligatorii percepută de autoritățile publice. Depășirea pragului “admisibil” al presiunii fiscale provoacă fenomene de rezistență (fraudă și evaziune fiscală, evaziune internațională prin delocalizări de producție și venituri și orientarea lor spre “paradisuri” fiscale), descurajarea muncii și efortului productiv, creșterea riscului de inflație prin fiscalitate, deteriorarea competitivității internaționale.
Instrumentele politicii fiscale sunt variabilele fiscale asupra cărora acționează și are control direct puterea publică. Aceste instrumente sunt: numărul și varietatea impozitelor; felul impunerii; diversitatea scutirilor, reducerilor, deducerile etc; modul de așezare și calcul al impozitului.
În practica fiscală se întâlnește o mare varietate de impozite ca formă și conținut. După forma de percepere deosebim impozite în natură și în bani. Locul administrării impozitelor este dat de nivelul local, central sau federal. După trăsăturile de fond și formă impozitele se clasifică în directe și indirecte.
Felul impunerii reprezintă o variabilă fiscală prin care se urmărește respectarea echității fiscale. În practică se cunosc două modalități de impunere, și anume:
impunerea în sume fixe (capitație, folosită în trecut);
impunere în cote procentuale (cote proporționale, cote progresive, cote regresive).
Modul de așezare (asietă) a impozitului cuprinde totalitatea măsurilor adoptate de organele fiscale având ca scop stabilirea subiectului plătitor (persoane fizice sau juridice), identificarea obiectului impozabil (evaluarea materiei impozabile), ca și stabilirea mărimii materiei impozabile.
Numărul și diversitatea scutirilor, reducerilor deducerilor, cum ar fi: facilități fiscale pentru export sau taxe descurajante pentru import, “creditele fiscale” (amânarea plății impozitului, scutirea unei părți din impozit); bonificații fiscale pentru stimularea directă a investițiilor (în procente din valoarea investiției), reducerea progresivității impunerii etc.
În încheiere, se impun cel puțin două concluzii:
Politica fiscal-bugetară trebuie corelată cu politica monetară și cu celelalte componente ale politicii economice. De altfel, în ultima vreme, devine evidentă tendința de unificare a abordărilor teoretice ale politicilor economice, iar combinatorica monetar-bugetară constituie esența politicilor de stabilizare economică.
Intensificarea relațiilor economice dintre țările lumii, realizarea pieței unice în cadrul Uniunii Europene, impune o armonizare a politicii fiscale în plan internațional, ca și a altor aspecte de politică economică.
5.2. COORDONAREA POLITICILOR
FISCAL-BUGETARE
Politica bugetară reprezintă, probabil, cea care înregistrează cele mai mari diferențieri între state, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic. El este în egală măsură cel mai important instrument de orientare a economiei în general și a diferitelor politici guvernamentale, cum ar fi cea industrială, de dezvoltare regională sau socială. De aceea, armonizarea internațională a politicii fiscale în context internațional este un demers extrem de dificil, dar este totodată un demers important legat de creșterea convergenței economice a statelor membre ale Uniunii Europene.
1. Dispoziții generale financiar-bugetare
Așa cum mai arătam, în privința celui de-al doilea pilon al Uniunii economice și Monetare, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură. Deocamdată nu se poate vorbi în acest domeniu de o înlocuire a politicilor naționale cu politici comunitare.
În ceea ce privește disciplina bugetară, conform Pactului de Creștere și Stabilitate, statele membre rămân în continuare responsabile pentru politicile lor bugetare naționale, dar, prin prevederile lui, Pactul obligă la întărirea monitorizării și a respectării disciplinei bugetare, prin intermediul a două regulamente.
Regulamentul cu privire la întărirea monitorizării pozițiilor bugetare, care le cerea statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, în cazul statelor care nu participă în cadrul zonei euro, programe de convergență) prin care poziția bugetară a statului respectiv să fi e una apropiată de echilibru sau să înregistreze surplus;
celălalt regulament are drept scop creșterea vitezei de implementare a rezolvării problemelor legate de deficitele bugetare excesive, inclusiv prin administrarea de sancțiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare corectării deficitelor excesive și stabilește termenele de aplicare a acestora.
Începând cu cea de a treia etapă a UEM, care a început la 1 ianuarie 1999, politicile bugetare ale statelor membre întâmpină un nou tip de constrângeri legate de:
accesul la orice tip de facilități de creditare ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ale statelor membre îndreptate spre autoritățile publice.
interzicerea oricărui acces al autorităților publice la instituțiile financiare; Comisia va monitoriza situația deficitului bugetului de stat și a datoriei publice din statele membre, în speță va examina concordanța disciplinei bugetare sub două aspecte:
cel al respectării ponderii deficitului bugetar actual sau planificat astfel încât să nu depășească valoarea de referință (3% din PIB), cu excepția situațiilor în care se înregistrează o scădere permanentă a excesului de deficit, care coboară aproape de valoarea stabilită, sau atunci când creșterea deficitului este temporară și excepțională și rămâne apropiata de valoarea de referință.
dacă ponderea datoriei publice depășește valoarea de referința (60% din PIB), cu excepția situației în care se observa o scădere a diferenței față de valoarea de referință într-un ritm suficient de rapid încât să se ajungă în apropierea valorii de referință.
Dacă un stat membru nu îndeplinește unul sau ambele criterii menționate anterior, Comisia pregătește un raport în care sunt prezentate toate aspectele relevante, în special cele legate de poziția economică și bugetară pe termen mediu a statului membru respectiv.
Pe baza majorității calificate, Consiliul, la recomandarea Comisiei, și pe baza observațiilor făcute de către statul membru în cauză, va decide dacă există un deficit excesiv. Daca se stabilește existența acestuia, Consiliul va face recomandări statului membru cu privire la perioada în care acesta trebuie remediat. Dacă pe parcursul acestei perioade statul membru nu ia măsurile necesare, Consiliul va face mai întâi, în mod public, aceleași recomandări, după care va decide, cu majoritate califi cată, asupra măsurilor care urmează a fi luate.
Instrumentul comunitar prioritar pentru solidaritatea financiară este Banca Europeană de Investiții (BEI). În conformitate cu art. 267 din TEC obiectivul Băncii îl reprezintă contribuția la menținerea stabilității macroeconomice în spațiul comunitar. Datorită încrederii financiare de care se bucură, banca cumpără de pe piețele de capital credite la o rată scăzută a dobânzii, pe care le redistribuie apoi statelor membre pentru ca acestea, la rândul lor să le direcționeze spre dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.
Banca reprezintă o sursă majoră de finanțare a activităților industriale noi și a sectoarelor cu tehnologie avansată, contribuind, în egală măsură, la formarea rețelelor de transport și energie transeuropene, protejarea mediului înconjurător sau cooperarea cu statele din afara spațiului comunitar.
Fondul European de Investiții, înființat în 1994, are o structură a acționariatului formată din Banca Europeană de Investiții (60%), Comisia Europeană (30%) și membrii din sectorul bancar comunitar. Scopul acestuia îl reprezintă dezvoltarea legăturilor dintre organismele comunitare și mediul financiar, în dorința de a contribui, alături de BEI, la crearea de locuri de muncă în spațiul comunitar și în țările aflate în curs de aderare.
5.2.3. Armonizarea politicii fiscale
Politica impozitării a fost considerată încă de la început un subiect rezervat statelor membre, cu excepția cazurilor în care incidența sa poate afecta alte sectoare comunitare. Domeniul impozitării prezintă particularitatea că este extrem de strâns legat de condițiile de concurență în interiorul pieței interne unice, putând să influențeze decisiv rezultatul confruntării pe piață între agenții economici. Dar, reglementarea acestui domeniu la scară comunitară prezintă câteva carențe esențiale:
Există unele reguli tipice doar pentru domenii cu pronunțate trăsături sociale (învățământul, sănătatea, cultura), care sunt aproape nerelevante pentru buna funcționare a pieței interne unice; de aceea, libertatea de manevră a statelor membre UE pe această piață este mult mai puțin îngrădită;
reglementarea în domeniul impozitelor indirecte este mult mai dezvoltată decât cea din domeniul impozitelor directe; ori impactul impozitelor indirecte se răsfrânge automat și integral asupra prețului produsului vizat, în vreme ce efectele impozitelor directe sunt absorbite integral de producător, fără a le repercuta asupra prețurilor produselor;
în mod implicit, legislațiea primară este lacunară și dezechilibrată: reguli precise nu există decât cu privire la impozitele indirecte, în timp ce impozitele directe nu sunt menționate explicit nicăieri în textul Tratatului CE;
adoptarea de reguli la nivel comunitar în materia impozitării, deci armonizarea legislațiilor fiscale naționale, nu se poate face decât cu respectarea cerinței unanimității în Consiliu.
Principala modificare de ordin fiscal a reprezentat-o aplicarea generală a taxei pe valoarea adăugată (TVA), care a înlocuit o serie de impozite indirecte percepute în statele membre. Spania a aplicat TVA începând de la aderarea sa în 1986, Grecia a aplicat-o în 1987, Portugalia s-a aliniat la acest sistem până în 1989, în timp ce Austria, Finlanda și Suedia l-au introdus înaintea aderării la UE în 1995. În vederea evitării dublei impozitări, aplicarea taxei se realizează după următorul sistem: în fiecare stadiu al producerii sau comercializării unui produs, taxa plătită în stadiul precedent se scade din cea plătită de vânzător. Dacă propunerile de apropiere a TVA au fost amendate, cele care vizau accizele au fost practic amendate.
Apariția unor dezacorduri tot mai evidente, exprimate public, precum și creșterea accentuată a numărului disputelor pe teme de impozitare care ajung să fie adjudecate în fața Curții Europene de Justiție amplifică nevoia unor „răspunsuri comunitare” la diferite probleme care țin de domeniul impozitării. De altfel, la nivelul UE au început să se contureze tot mai pregnant o serie de modalități neconvenționale de a reglementa diverse aspecte ale problematicii fiscale:
recurgerea la măsuri neobligatorii și neformalizate potrivit Tratatului, precum „codurile de conduită” convenite între statele membre pe palierul interguvernamental al Uniunii (nu pe cel comunitar);
jurisprudența Curții Europene de Justiție, care este tot mai mult o sursă de reguli noi în domeniul impozitării, și ca urmare al unui „activism” tot mai pronunțat al Curții.
Dar, nici una din aceste soluții alternative nu este preferabilă soluției clasice, a adoptării de legislație secundară tradițională, reglementarea care este însă foarte anevoioasă, în primul rând datorită condiției adesea exorbitante a unanimității. Toate acestea sunt de natură să pună serios sub semnul întrebării raționalitatea menținerii regulii absolute a unanimității în domeniul impozitării. Introducerea votului cu majoritate calificată este o opțiune care poate avea mai puține inconveniente decât statu quo-ul și, de aceea, trebuie luat tot mai serios în considerare. Se apreciază că România nu are de ce să fie foarte reticentă față de înlocuirea regulii.
Explorarea concretă a principalelor inițiative „aflate pe masă” în domeniul impozitării se referă la:
armonizarea ratelor de impunere asupra venitului corporațiilor
armonizarea bazelor de impunere în cazul impozitului pe venitul corporațiilor;
aplicarea „principiului originii” pentru colectarea TVA.
5.2.4. Aquis-ul comunitar în domeniul financiar-bugetar
Aquis-ul cuprinde totalitatea regulilor care privesc organizarea, stabilirea și execuția bugetară a Uniunii Europene. Regulamentele și deciziile din acest domeniu sunt direct aplicabile de țările candidate din momentul aderării, astfel încât nu este necesară adoptarea de legislație internă specială în perioada de pre-aderare. Cu toate acestea, este importantă pregătirea aplicării eficiente a acestor reglementări încă înainte ca ele să intre în vigoare. Acest lucru depinde în mod substanțial de măsurile ce trebuie luate în legătură cu alte capitole ale aquis-ului, cum ar fi cel corespunzător capitolelor Uniunea Vamală, Agricultură, Statistică, Impozitare sau Control financiar. În egală măsură trebuie asigurată și capacitatea administrativă de coordonare, calculare, colectare, plată și control a resurselor bugetare comunitare. Chiar dacă aquis-ul nu impune un model de organizare și funcționare a finanțelor publice a statelor membre sau candidate, trebuie luate toate măsurile considerate necesare pentru a garanta managementul lor financiar corespunzător.
Deficitele fiscale par să fie problema macroeconomică principală pe care cele 10 noi state membre o afișează după momentul integrării (poate cu excepția Estoniei, care a avut un surplus al bugetului consolidat in 2004). Multe dintre ele – cu precădere statele cu economii mari – au adoptat programe speciale de consolidare și stabilizare fiscală începând cu 2004, anul integrării.
Se așteaptă o revizuire a țintelor de deficit bugetar în următorii doi ani, în sensul diminuării lor cu 0.5-1.5% din PIB pentru a putea face față acestor tendințe și a se menține în limitele cerute de programele de convergență către zona EURO. Cu toate acestea, probabil deficitele bugetare anuale vor fi mai mari decât cele anunțate, ceea ce va provoca în multe cazuri (cum deja a fost anunțat pentru Republica Ceha) amânarea momentului preconizat de adoptare a monedei europene pentru perioada următoare anului 2010.
O concluzie importantă este că, urmare a stopării dezechilibrelor bugetare accentuate înregistrate la începutul mileniului în aceste țări, prin întărirea disciplinei financiare impuse în cadrul procesului de convergență la zona EURO, condiția de menținere a datoriei publice sub pragul de 60% pare a fi accesibilă tuturor celor 10 state.
5.4. BUGETUL UNIUNII EUROPENE
5.4.1. Bugetul european și prioritățile Uniunii
Pentru a susține implementarea politicilor europene este nevoie de resurse financiare proprii ale Uniunii Europene, reflectate într-un buget european. La ora actuală resursele proprii ale bugetului UE sunt:
taxele vamale, care provin din aplicarea tarifului vamal comun la valoarea mărfurilor importate din țările terțe (comerțul între țările UE fiind scutit de taxe vamale);
taxele agricole, adică taxe asupra importurilor de produse, introduse ca urmare a politicii agricole comune în 1962 și cele asupra zahărului și izoglucozei, prevăzute de organizarea comună a pieței zahărului;
resursele proprii din TVA (intrată în vigoare în 1980), rezultă din cota unică de 1% TVA pe bunuri și servicii prelevată asupra încasărilor din TVA făcute de fiecare stat membru;
resurse bazate pe PNB (taxă instituită în 1988), respectiv un procent din PIB, calculat prin aplicarea unui procent fixat în fiecare an în cadrul procedurii bugetare asupra unei baze de calcul reprezentând partea din PNB-ul statului membru în PNB-ul Uniunii Europene.
Primele două tipuri de resurse, cele tradiționale, se află în scădere datorită liberalizării comerțului internațional. Resursele bazate pe PNB finanțează în prezent cam 50% din buget, fiind urmate de resursele provenite din TVA, în tip ce resursele provenite din taxele agricole mai reprezintă doar 2%.
În actuala structură de cheltuieli (vezi tabelul 5.1), peste 40% din fonduri sunt alocate agriculturii, un sector aflat în declin continuu. Soldul bugetar al statelor membre în bugetul Uniunii Europene relevă o situație diferită, în raport de importanța relativă a sectorului agricol, de nivelul său de dezvoltare economică raportat la media UE sau de situarea lor geografică. Unele țări sunt contribuabile nete, contribuind cu sume mai mari decât cele primite în cadrul diverselor politici comunitare. În schimb, alte state sunt beneficiare nete, primind mai mult decât contribuția proprie la bugetul comunitar. Aceste transferuri bugetare sunt expresia solidarității comunitare.
Tabelul 5.1. Bugetul Uniunii Europene în anii 2002 și 2004
(înainte și după aderarea noilor membri)
Odată cu lansarea programului pieței interne și conturarea planurilor pentru crearea Uniunii Monetare, s-a acreditat ideea că prin bugetul UE trebuiau compensate statele mai sărace ca urmare a asumării de către acestea a riscului de expunere la concurența în plan european. De asemenea, aplicarea regulilor de disciplină bugetară de către acestea, necesită anumite compensări. Ca urmare s-a găsit soluția fondurilor structurale, care au reprezentat expresia concretă a solidarității financiare între statele membre.
Politica de coeziune finanțează prin instrumentele structurale programe de dezvoltare regională multilaterale, elaborate împreună de regiuni, state membre și Comisie pentru întreaga Uniune. În consecință finanțarea la acest nivel va fi menținută, dar trebuie acceptat că această susținere financiară nu poate continua la nesfârșit și trebuie diminuată pe măsură ce standardul de viață în noile state membre crește ca urmare a integrării. În acest sens, criteriile de eligibilitate trebuie să fie obiective și transparente și să includă modalități de motivare pentru cei care obțin performanțe superioare.
5.4.2. Necesitatea unei reforme bugetare radicale
Inadecvarea tot mai accentuată a bugetului european la condițiile economice și necesitățile Uniunii, a condus la concluzia că este mai mult decât necesară o reformă radicală și în acest domeniu. În prezent bugetul Uniunii este dominat de subvențiile agricole și fondurile structurale, în timp ce cheltuielile pentru cercetare, principalul factor de creștere a productivității, sunt mult prea reduse, ca și cheltuielile pentru asigurarea securității interne și externe cerute de opinia publică. Peste 90% din fondurile alocate cercetării provin din surse naționale. Actuala structură bugetară are la origine, pe de o parte, percepția că Europa trebuie să-și asigure necesarul de hrană din resurse proprii și, pe de altă parte, necesitatea ca statelor mai sărace să li se ofere o motivație financiară pentru a adera la UE.
În ultimii ani și cu precădere în urma votului negativ la cele două referendumuri (din Franța și Olanda) asupra Constituției Europene, s-a ajuns la concluzia că bugetul UE nu mai reflectă realitățile actuale și nici obiectivele strategice ale Uniunii; în prezent nici una dintre cele două considerații nu mai este valabilă și ca urmare se impune o reformă radicală a bugetului Uniunii. Reducerea cheltuielilor cu subvențiile agricole și creșterea celor cu cercetarea și dezvoltarea, par a fi pe termen lung în interesul tuturor statelor membre, dar până acum nu s-a ajuns la nici un acord politic în acest sens, dat fiind că subvențiile agricole reprezintă surse financiare importante pentru anumite țări cum ar fi Franța. În general, reprezentanții statelor membre sunt preocupați mai ales de interesul național și implicit de soldul net al contribuțiilor lor la bugetul european. Și, atâta vreme cât decizia în acest sens este luată în urma negocierilor interguvernamentale din cadrul Consiliului European, o reformă bugetară este aproape imposibilă.
Ca urmare necesitatea reformei nu privește doar bugetul în sine – cu structura sa de venituri și cheltuieli – ci și mecanismul de luare a deciziei la acest nivel. O soluție în acest sens ar fi aceea de a se acorda Parlamentului European, instituția de reprezentare directă a cetățenilor europeni, principalul rol în luarea deciziei asupra structurii bugetului, în timp ce Consiliului European ar trebui să-i revină rolul de control al cheltuielilor excesive. Este interesant de observat că o evoluție în această direcție este teoretic posibilă chiar în actualul cadru legal, dacă Parlamentul ar uza de dreptul său de veto pentru a asigura o mai bună alocare a fondurilor.
În concluzie, reforma în domeniul bugetar va trebui să urmărească un obiectiv major: cheltuielile de la bugetul UE sunt justificate doar în măsura în care servesc unui bun public european. Ca urmare nu va mai exista nici o justificare pentru subvenționarea cu o parte semnificativă din bugetul comunitar a unui sector aflat în declin cum este agricultura. Considerentele tratate anterior conduc la concluzia că nu este necesară o creștere majoră a resurselor financiare europene. Un procent din PIB este suficient pentru a permite constituirea unui buget eficient.
5.4.2. România și fondurile europene
În ceea ce privește România, este puțin probabil ca preconizata reformă a bugetului european să aibă un impact asupra capitolelor asistenței financiare acordată din fondurile europene. Mai degrabă este de urmărit modul în care noile state membre se vor poziționa în cadrul discuțiilor asupra Perspectivelor Financiare 2007-2012, dat fiind că aderarea României și Bulgariei va presupune o anumită redirecționare a ajutorului financiar, ceea ce se va repercuta negativ asupra statelor care beneficiază masiv la ora actuală de acest ajutor. Să nu uităm că populația (agricolă a) României împreună cu cea a Bulgariei reprezintă aproximativ echivalentul celei a Poloniei sau jumătate din sporul de populație aferent extinderii cu cele 10 state.
Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din octombrie 2005, menționează utilizarea fondurilor structurale în lista domeniilor de interes deosebit: “este în interesul tuturor cetățenilor României să beneficieze de fondurile structurale, mai ales pentru marile proiecte de infrastructură, în așa fel încât să se creeze condițiile ca România să se integreze deplin în UE.” De asemenea, utilizarea fondurilor este menționată și în lista domeniilor care necesită eforturi sporite, sub aspectul controlului financiar al modalităților de cheltuire a acestor fonduri.
Principala prioritate pentru România este însă creșterea capacității administrative pentru gestionarea fondurilor europene în așa fel încât să crească gradul de utilizare a resurselor financiare disponibile în prezent. Fondurile din programele de preaderare – PHARE, ISPA și SAPARD – au fost folosite deja în bună măsură pentru îmbunătățiri semnificative ale infrastructurii în domeniul rural, dar se constată încă o slaba capacitate de absorbție a acestora.
De asemenea, este prioritar să se pună la punct structurile administrative necesare pentru gestionarea subvențiilor agricole și a fondurilor structurale după momentul aderări. Întârzierile și disfuncționalitățile în crearea capacității administrative la acest nivel vor putea afecta negativ nu numai efectuarea plăților, dar și mecanismele comerciale la export și import, obținerea licențelor etc.
Actualele sisteme de management financiar al fondurilor nerambursabile pe care România le primește de la Comunitatea europeană reprezintă baza pentru viitoarele mecanisme de gestionare a fondurilor comunitare, după aderarea la Uniunea Europeană.
CAPITOLUL 6
POLITICI COMERCIALE
Conceptul de politică comercială trebuie integrat în problematica complexă a comerțului mondial, care, în contextul globalizării economice, are ca obiect bunurile, serviciile, proprietatea intelectuală și investițiile externe directe.
6.1. GLOBALIZAREA ȘI POLITICILE COMERCIALE
6.1.1. Comerțul mondial și globalizarea
În prezent, creșterea comerțului internațional, a fluxurilor financiare internaționale, precum și activitățile corporațiilor multinaționale fac din globalizarea economică o trăsătură tot mai prezentă și mai controversată a economiei mondiale. Din ce în ce mai multe țări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică, într-un fel sau altul, în relații economice mondiale, modificând trăsăturile comerțului mondial. Globalizarea determină creșterea nivelului și dinamicii fluxurilor comerciale, de capital, informaționale, a mobilității persoanelor și conduce la o reducere semnificativă a costurilor, la eliminarea masivă a obstacolelor din calea comerțului internațional în deceniile postbelice.
Caracterul atotcuprinzător al comerțului internațional este relevat de cele patru categorii de elemente care sunt comercializate pe plan internațional sau care tranzitează granițele în scopul comercializării. Aceste categorii sunt:
mărfurile, care include toate tipurile de bunuri materiale (tangibile): alimente, îmbrăcăminte și încălțăminte, materii prime, combustibili, autovehicule, echipamente etc;
serviciile, care includ bunurile intangibile, respectiv activități precum turismul, operațiunile bancare, prelucrarea datelor la distanță sau telecomunicațiile;
proprietatea intelectuală, adică comerțul cu licențe și investițiile în domeniile ideilor și creativității, folosind noțiuni precum drepturile de autor (copyright), desene industriale, drepturi ale artiștilor, etc.
investițiile externe directe (IED), respectiv investiții ce se realizează atunci când o firmă dintr-o țară înființează sau cumpără o firmă dintr-o altă țară.
Regulile comerciale și competitivitatea țărilor antrenate diferă de la o categorie la alta. Tocmai aceste diferențe face necesară elaborarea de politici comerciale, precum și desfășurarea de negocieri bi/multilaterale pentru identificarea acelor formule rezonabile și reciproc avantajoase pentru toate părțile implicate.
Participarea la comerțul mondial poate genera o acumulare de avuție pentru creșterea calități vieții cetățenilor diferitelor țări, cât și oportunități de dezvoltare țărilor în dezvoltare. Globalizarea poate crea numeroase oportunități pentru comerț și dezvoltare, dar poate genera și efecte negative.
Investițiile externe directe (ISD) reprezintă o alternativă tot mai importantă la comerțul internațional clasic bazat pe export și import. Companiile multinaționale constituie o prezență masivă în economia globală, sporind exporturile, locurile de muncă și salariile. Chiar dacă părerile specialiștilor, autorităților sau ale cetățenilor obișnuiți pot fi diferite sau ambigue cu privire la rolul acestor corporații, nimeni nu contestă că investițiile externe directe (IED) au devenit o cea mai concretă formă de manifestare a economiei globale, fiind în prezent recunoscute drept unul din principalii factori care conduc la creștere economică și care creează bunăstare. IED sunt cu atât mai importante pentru țările în dezvoltare cu cât ele nu determină creșterea datoriei publice și implică investitorii străini în realizarea unor angajamente economice pe termen lung în țările respective. În prezent vânzările în străinătate ale filialelor societăților transnaționale (care constituie investiții străine directe) reprezintă mai mult decât dublul exporturilor mondiale. Este de reținut însă că această categorie de investiții nu include și investițiile externe de portofoliu (în valori mobiliare).
Stabilirea unui set de reguli cu caracter multilateral pentru acest tip de investiții va oferi un climat de afaceri stabil, transparent, predictibil și nediscriminatoriu, climat pe care investitorii internaționali și-l doresc atunci când adoptă o decizie cu privire la localizarea proiectului de investiție.
6.1.2. Obiectivele și instrumentele politicii comerciale
Politica comercială, privită ca o componentă a politicii economice a unui stat, cuprinde ansamblul măsurilor și reglementărilor de natură juridică, fiscală, valutară, financiar-bugetară și de altă natură, pe care le adoptă guvernul în scopul orientării și integrării relațiilor comerciale cu exteriorul într-un sens dezirabil. În acest sens, principalul actor de politică comercială națională este statul (ca subiect primar), care prin măsuri concrete de intervenție în sensul promovării, poate contribui la ameliorarea eficienței comerțului exterior, în sensul promovării (uneori restricționării) acestuia.
Dar, dacă în trecut țările puteau într-o anumită măsură să realizeze o dezvoltare economică apelând la adoptarea unor politici intervenționiste și cu un grad ridicat de protecționism, aceste abordări au devenit oarecum depășite în contextul liberalizării comerțului, a globalizării afacerilor, a creșterii importanței investițiilor străine directe, ca motor fundamental al dezvoltării continue a mediului economic. În condițiile instituționalizării unor acorduri internaționale sau a integrării regionale, intervin și alți actori în deciziile de politică comercială, respectiv grupările cu caracter global sau integraționist.
Politica comercială națională îndeplinește două funcții/obiective principale:
promovarea relațiilor economice externe și
protejarea economiei naționale de concurența străină.
Obiectivul general pe termen lung al politicii comerciale constă în stimularea dezvoltării economiei naționale. Obiectivele pe termen scurt intermediare sunt: îmbunătățirea structurii comerțului exterior, orientarea geografică a schimburilor, stimularea sau restrângerea exporturilor sau importurilor, ameliorarea cursului de schimb, asigurarea echilibrului balanței comerciale și de plăți etc.
În ciuda câștigurilor evidente oferite de comerțul internațional, națiunile adoptă frecvent restricții în ceea ce privește dimensiunea schimbului pentru a-și proteja economiile de efectul competiției cu străinătatea. O astfel de atitudine este numită protecționism, iar restricțiile asupra comerțului pot cunoaște diverse forme:
tarife = taxe asupra importurilor;
cote = limitarea fizică a cantității dintr-un bun importat;
subvenții = plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de a reduce prețurile lor sub cele ale concurenței externe;
reglementarea (controlul) cursului de schimb = limitarea sumelor în monedă străină disponibile pentru plata importurilor;
controlul fizic = limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul țării.
Instrumentele politicii comerciale sunt grupate în două mari categorii: tarifare și netarifare.
a) Forma cea mai frecventă de restricție comercială o constituie instrumentul specific denumit taxe vamale, sau tariful vamal, care este o taxă percepută pentru bunurile importate, lovind importurile. Importatorul unui bun supus unei taxe vamale trebuie să plătească statului o parte specifică din prețul mondial. Sporind prețul importurilor, un tarif vamal protejează producătorii naționali, dar îi dezavantajează pe consumatorii naționali, care trebuie să plătească un preț mai mare. Producția națională poate să crească, dar consumul intern se diminuează.
Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse taxelor vamale și nivelul taxelor percepute pentru fiecare produs sau grupă de produse se numește tarif vamal (casetele 6.1 și 6.2). Sunt situații când un stat aplică produselor provenite dintr-un alt stat un regim comercial preferențial, taxele vamale preferențiale putând fi unilaterale sau reciproce (bilaterale sau multilaterale).
Instrumentele utilizabile pentru protecția împotriva concurenței neloiale sunt taxele compensatorii și taxele anti-dumping. Taxele compensatorii pot fi folosite în cazul importului unor produse subvenționate la producție sau la export, direct sau indirect, în țara de origine sau țara exportatoare. Legislația internațională anti-dumping prevede că importul unor bunuri la preț inferior valorii normale poate fi supus taxelor anti-dumping decât dacă se demonstrează că respectivele importuri cauzează un prejudiciu sau amenință cu cauzarea unui prejudiciu.
b) Principalele instrumente netarifare se referă la reglementările cantitative, care includ: contingentarea importurilor, licențele de import și export, restricțiile valutare, Contingentarea constă în limitarea cantitativă directă a importurilor (precizată în unități fizice). O cotă înseamnă limita fizică a cantității de bunuri care poate fi importată pe parcursul unei perioade și care este stabilită de stat; cota poate fi stabilită în unități fizice, valorice sau procentuale
În afara acestor reglementări, pot fi utilizate și alte instrumente netarifare: fixarea unor norme și standarde tehnice, de poluare, fitosanitare, de securitate, de ambalare; respectarea unor clauze sociale; măsuri promoționale și de stimulare a exporturilor (măsuri promoționale, subvenții directe și indirecte de export, primele de export, facilități fiscale, credite la export, prime valutare etc).
Printre măsurile protecționiste ridicate în fața comerțului liber se înscrie și sistemul de control valutar, ce cuprinde un set de reglementări care restricționează accesul rezidenților dintr-o țară la rezervele de valută.
6.1.3. Comerțul mondial și dezvoltarea durabilă
În ultima vreme s-au intensificat preocupările specialiștilor pentru introducerea dimensiunii ecologice în conceptul de creștere economică. Astăzi nu se mai poate face abstracție de raportul bilateral dintre activitatea economică și mediul natural. Dezvoltarea economică este dependentă de calitatea mediului, dar orice activitate economică provoacă dereglări între om și mediu.
Amploarea crizei ecologice se materializează într-o serie de efecte externe ale creșterii economice: consumul necontrolat de resurse și spații; deșertificarea unor ample suprafețe ale globului; dispariția unor specii de plante și animale; poluarea atmosferei, a apelor și a solului.
Toate acestea au determinat comunitatea internațională să treacă la inițierea unor acțiuni concrete privind preîntâmpinarea, contracararea sau anihilarea dezechilibrelor ecologice. Dezvoltarea durabilă este concepută în primul rând ca o reconciliere dintre economie și mediul înconjurător, ca o cale nouă de creștere care să susțină progresul uman la scară planetară și pentru un viitor îndelungat. În această viziune s-a trecut deja la măsurarea avuției națiunilor cu ajutorul unui indicator agregat denumit indicele dezvoltării umane (IDU), în structura căruia intră, pe lângă expresia cantitativă a dezvoltării, și valoarea capitalului natural, uman și social. Acest indice pentru țară poate lua valori între 0,20 și 1,00. Rapoartele mondiale de dezvoltare umană, publicate în ultimii ani, clasifică țările analizate după criteriile abordate.
Realitatea economică și socială obligă deci la o nouă conduită față de mediul ambiental. Obiectivul general al creșterii durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ecologic și tehnologic. O politică comercială care sprijină dezvoltarea durabilă este cea care promovează interesul comun de dezvoltare durabilă prin acorduri comerciale și măsuri asociate cum ar fi acordurile multilaterale asupra mediului înconjurător, dezvoltarea colaborării și construirea capacității instituționale.
Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992 a adoptat mai multe documente (Agenda pentru secolul 21, Declarația de la Rio, Convenția asupra schimbărilor climatice, Convenția asupra biodiversității, Principiile forestiere) care prefigurează o serie de strategii pe termen mediu sau lung, unele dintre aceste documente fiind semnate pe loc de cele mai multe țări participante, inclusiv de țara noastră. Ca răspuns direct și concret la recomandările UNCED și ale Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă, s-a constituit Consiliul Național pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă.
În acest context, Uniunea Europeană consideră că poate sprijini dezvoltarea durabilă prin intermediul reglementărilor din domeniul comerțului dacă aceste reglementări includ și problematica mediului, a aspectelor sociale și pe cea a comerțului echitabil. Ea urmărește promovarea drepturilor sociale în context comercial într-un mod autonom, susținând posibilitatea de a continua să acorde preferințe comerciale în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe țări în dezvoltare care asigură respectarea principiilor fundamentale ale muncii, așa cum sunt definite de către Organizația Mondială a Muncii. Comerțul echitabil ajută la micșorarea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare și facilitează mai eficientă integrare a acestora din urmă în economia mondială.
6.2. GUVERNANȚA GLOBALĂ A COMERȚULUI
Pentru fenomene economice globale este nevoie de soluții globale reprezentate de guvernanța globală prin intermediul regulilor și instituțiilor multilaterale. Acestea au în vedere asigurarea unui tratament egal tuturor participanților la comerțul internațional, precum și o mai bună și echitabilă distribuție a beneficiilor rezultate.
6.2.1. Necesitatea liberalizării schimburilor internaționale
Lumea a cunoscut doar două perioade mai îndelungate de comerț liberalizat și prosperitate crescândă, ambele având fundamente politice puternice. Este vorba de:
sistemul comercial liberal dinaintea primului război mondial (Pax Britanica) susținut de Marea Britanie, sistem care s-a prăbușit în 1914, la izbucnirea războiului;
sistemul comercial liberal de după cel de-al doilea război mondial susținut și coordonat de Statele Unite (Pax Americana).
Deceniile de dinainte de 1914, caracterizate prin etalonul-aur și prin influența doctrinară laissez-faire, au marcat o eră a supremație a piețelor și a unui intervenționism guvernamental redus în economie. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite și-au asumat un acord clar asupra unui sistem comercial nediscriminatoriu, susținând cauza unei economii internaționale integrate și deschise. Dar, deocamdată, impactul economic al globalizării se limitează la așa-zisa Triadă (Statele Unite, Europa Occidentală și Japonia) și la piețele emergente din Asia de Est.
La sfârșitul secolului XX și începutul acestui mileniu, declinul conducerii americane, problemele apărute în cooperarea economică dintre SUA și aliații lor din timpul Războiului rece, unele dezamăgiri față de globalizarea economică au slăbit sprijinul politic aflat la baza economiei globale deschise. Regionalismul economic, instabilitatea financiară și o anumită recrudescență a protecționismului comercial pot deveni serioase amenințări pentru stabilitatea și integrarea economiei globale.
În domeniul comerțului internațional se impune asigurarea unui comerț liber și echitabil, respectiv a unui sistem comercial în cadrul căruia toate țările să poată face comerț pe baze egale și în absența barierelor protecționiste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a șanselor, cât și o mare transparență.
Chiar dacă părea puțin probabil ca o Europă care-și consacră energiile unificării politice și economice să-și asume conducerea în promovarea inițiativelor comerciale multilaterale, realitățile mai recente par să infirme o asemenea presupunere. De pildă, pentru a atinge obiectivul liberalizării comerțului internațional, Uniunea Europeană propune și susține un set de 4 măsuri:
toți partenerii să își deschidă piețele în mod corespunzător;
obstacolele din calea comerțului să fie eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părțile implicate;
rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;
stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toți participanții.
Deschiderea și liberalizarea piețelor este opțiunea opusă protecționismului care s-a manifestat în perioade istorice anterioare și s-a încheiat de fiecare dată cu pierderi pentru toate părțile implicate. Eșecul protecționismului ca politică comercială este ușor de înțeles dacă avem în vedere că orice limitare a importurilor de către o țară va avea ca efecte adoptarea de măsuri similare de către celelalte țări, care pot duce la apariția unor șocuri sau blocaje în sistemul comercial internațional.
Îndepărtarea barierelor comerciale dintre țări a fost și unul dintre scopurile principale ale Uniunii Europene de astăzi încă de la începuturile fenomenului de integrare economică interstatală din Europa Occidentală. În anii ’60 între țările participante la acea dată a fost creată o Uniune Vamală ceea ce însemna că mărfurile circulau liber (fără plata taxelor vamale) între țările membre iar tariful vamal aplicat de oricare dintre membrii la importurile din terțe țări era unic, stimulând comerțul atât între țările membre, cât și între acestea și restul lumii.
Dar, barierele netarifare reprezentate în principal de norme tehnice și administrative au continuat să existe. O dată cu lansarea conceptului de „Piață Unică”, în anul 1992, a eliminat și acest tip de bariere în comerțul cu mărfuri și deschis totodată comerțul cu servicii în interiorul Uniunii.
Liberalizarea comerțului internațional oferă în ultimă instanță tuturor țărilor posibilitatea de a produce și exporta acele bunuri și servicii pentru care dispun de mai multe avantaje competitive. Cu toate acestea, nu pot fi neglijate și unele dezavantaje ale liberalizării. Existența unor piețe tot mai mari și mai liberalizate înseamnă și o sporire a concurenței dintre firme și dintre țări. Includerea în acest proces concurențial a unor țări cu nivele de dezvoltare diferite poate conduce la adâncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare, sau chiar la adâncirea subdezvoltării.
6.2.2. Politica comercială și politica de concurență
Politica de concurență și cea comercială au o importanță covârșitoare în dezvoltarea globală și relațiile pe care această dinamică o presupune între state. Practicile anticoncurențiale s-au internaționalizat, iar o politică sănătoasă a concurenței asigură mediul necesar pentru un comerț liber și deschis
Politica comercială și cea a concurenței se presupun și, în anumite privințe, sunt substituibile. Ele contribuie deopotrivă la realizarea unor piețe interne mai competitive, conduc la o mai bună alocare a resurselor și, implicit, promovează eficiența și bunăstarea consumatorilor, chiar dacă în practică obiectivele comerțului internațional și cele ale concurenței pot apărea uneori ca fiind divergente.
În consecință, se impune interconexiunea acestor două politici care se pot consolida reciproc și, totodată, pot mări gradul de coerență a unor direcții macroeconomice. Totuși, zonele de operare ale acestor două politici sunt întrucâtva diferite, iar convergența obiectivelor celor două politici este greu de atins în practică.
În primul rând, politica comercială este axată în mod tradițional asupra măsurilor la granițe, deci în special pe urmărirea intereselor producătorilor, în timp ce politica concurenței reglementează comportamentul întreprinderilor în interiorul granițelor, fixându-și drept obiective principale eficiența și bunăstarea consumatorilor.
În al doilea rând, dacă existența unui mediu concurențial puternic în țara de origine contribuie în mod esențial la competitivitatea pe plan internațional a firmelor, liberalizarea comerțului, ca factor unic, nu e suficientă pentru a garanta existența unui mediu concurențial adecvat. Printre motive se număra:
În al treilea rând, dacă anumite instrumente ale politicii comerciale (măsurile compensatorii, precum practicile de dumping ori acordarea de subvenții) au rolul de a compensa anumite practici neloiale ale partenerilor de comerț, alte instrumente (tarife diverse, bariere netarifare, măsurile antidumping) pot restrânge concurența, deseori cu un cost substanțial în termeni de eficiență economică și bunăstare.
Cu toate acestea, liberalizarea comerțului și a politicilor de investiții, în coroborare cu politici concurențiale de sprijin reprezintă cheia pentru promovarea unei creșteri economice globale sănătoase, în special pentru țările în curs de dezvoltare. Până în anul 2000, 80 de membri OMC, printre care și 50 de state în curs de dezvoltare, au adoptat legi referitoare la concurență (cu prevederi referitoare la fixarea prețurilor, carteluri, abuz de poziție dominantă sau monopol, concentrări economice, restricționarea accesului pe piață etc.).
6.2.3. Acordurile și organizațiile internaționale
În condițiile globalizării economice, statele naționale nu pot adopta singure soluții eficiente. Afacerile capătă scară globală implică și o stabilire a regulilor jocului la un asemenea nivel. Acest lucru se poate realiza numai prin intermediul acordurilor internaționale și numai astfel este posibil ca globalizarea să determine beneficii pentru toți participanții, chiar dacă în proporții diferite.
Uniunea Europeană a sprijinit întotdeauna sistemele comerciale multilaterale, a jucat un rol major atât în înființarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), cât și în funcționarea ulterioară a acesteia. OMC a fost înființată în anul 1995, preluând rezultatele obținute de-a lungul mai multor decenii de Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), un tratat economic semnat în anul 1947 pentru a ajuta prevenirea noilor războaie tarifare și a asigura faptul că țările fac comerț conform unui set convenit de reguli. Principiile de bază ale OMC/GATT pe care toți membrii trebuie să le implementeze sunt:
nici o țară nu poate aplica restricții cantitative asupra comerțului ;
un avantaj acordat unei țări trebuie extins la toți membrii Organizației Mondiale a Comerțului (clauza națiunii celei mai favorizate) ;
nici o țară nu poate face discriminare între produsele proprii și cele importate ;
toate regulile și legile afectând comerțul trebuie să fi e publice;
regulile și angajamentele sunt obligatorii pentru țările membre iar eventualele dispute comerciale dintre membri trebuie soluționate prin intermediul sistemului de rezolvare a diferendelor.
În prezent OMC reprezintă elementul central al sistemului internațional bazat pe reguli care guvernează comerțul mondial, bucurându-se de o participare aproape universală dat fiind faptul că are în prezent 148 de state membre care acoperă 95 % din comerțul mondial. Această organizație, cu sediul la Geneva, reprezintă cadrul pentru negocierile multilaterale, pentru implementarea unor mecanisme și reglementări internaționale asupra comerțului, inclusiv o procedură de rezolvare a diferendelor dintre statele membre.
O dată cu adâncirea globalizării, OMC se afirmă drept cel mai legitim forum pentru înlăturarea obstacolelor din calea comerțului, pentru crearea și aplicarea de reguli globale compatibile cu regulile elaborate de alte organisme multilaterale. Principalele obiective ale activității Uniunii Europene în cadrul OMC sunt:
deschiderea piețelor pentru mărfuri, servicii și investiții în conformitate cu reguli clare și respectând un calendar care să permită tuturor țărilor implementarea lor;
transformarea Organizației Mondiale a Comerțului într-o entitate mai deschisă, mai responsabilă și mai eficientă prin angajarea în discuții cu alte grupuri și organizații ;
includerea deplină a țărilor în dezvoltare în procesul de luare a deciziilor din cadrul OMC, ajutându-le astfel să se integreze în economia mondială.
Activitatea OMC se desfășoară în principal sub forma rundelor de negocieri, în cadrul cărora țările membre negociază timp de mai mulți ani noi acorduri pentru un grup omogen de subiecte. Specificul rundei de negocieri, decisă la 14 noiembrie 2001, este reprezentat de obiectivul revizuirii regulilor de comerț în așa fel încât să conducă la întărirea capacității țărilor în dezvoltare de a beneficia pe deplin de rezultatele creșterii volumului comerțului mondial. Din acest motiv runda a căpătat denumirea de „Agenda de dezvoltare Doha”. Uniunea Europeană consideră că această rundă de negocieri trebuie să asigure dezvoltarea comerțului mondial în așa fel încât să se poată promova trăsăturile definitorii ale dezvoltării durabile. În numele Uniunii Europene. Comisia va continua să exercite conducerea și să joace un rol de lider în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului pentru a încheia cât mai curând posibil runda Doha.
6.3. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relațiilor Uniunii Europene cu restul lumii. Este politica comună prin excelență a UE, cea care a dat impulsul primar integrării economice europene, fiind de la bun început concepută ca o politică supranațională. Circa 20% din locurile de muncă existente în Uniunea Europeană se datorează activităților de export.
6.3.1. Dimensiunile politicii comerciale a UE
Uniunea Europeană este principalul actor mondial în domeniul comerțului deoarece reprezintă, ca entitate economică:
cel mai mare exportator mondial, cu o pondere de aproximativ 20 % în exporturile de mărfuri și de circa 25 % în exporturile mondiale de servicii;
cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiții străine directe și a doua destinație a acestora;
cea mai mare piață pentru exporturile provenind din circa 130 țări, fapt ce sprijină dezvoltarea acestora;
o economie relativ deschisă, cu o pondere de peste 25 % din PIB-ul mondial (pondere superioară celei a SUA și Japoniei).
Politica comercială comună, bazată pe reguli uniforme, le oferă posibilitatea celor 25 de state membre ale Uniunii Europene să aibă aceeași poziție pe plan internațional. De altfel, comerțul a reprezentat primul domeniu în care aceste țări au fost de acord să își delege o parte din suveranitate și să transfere Comisiei Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relațiilor comerciale, inclusiv în ceea ce privește negocierea acordurilor internaționale în domeniu.
Chiar dacă mai sunt câteva state europene care au ales să nu adere încă la Uniunea Europeană, ele sunt legate de Piața Unică prin acorduri comerciale de liber schimb; acestea sunt Norvegia, Islanda și Liechtenstein (ca parte a Spațiului Economic European) și Elveția (prin acorduri bilaterale). Astfel, Piața Unică Europeană este pe cale să cuprindă mai mult de 35 de țări participante, confirmând poziția de lider pe plan mondial în ceea ce privește dimensiunea și nivelul raporturilor comerciale.
Apoi, Uniunea Europeană joacă un rol activ în negocierile din cadrul OMC privind comerțul mondial, acționând în favoarea unui comerț echitabil și corect, precum și pentru valorificarea oportunităților determinate de globalizare.
Faptul că Uniunea Europeană acționează în domeniul relațiilor comerciale ca o singură entitate nu neglijează în nici un fel varietatea de interese ale membrilor săi. Conceperea politicii comerciale a Uniunii Europene se face prin consultare cu reprezentanții țărilor membre iar deciziile importante sunt luate chiar de miniștrii comerțului din aceste țări.
Cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene sunt: multilaterală, bilaterală/regională și unilaterală.
a) Dimensiunea multilaterală este realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și are drept scop promovarea regulilor privind accesul la piețe în contextul asigurării unei guvernanțe globale efective.
b) Dimensiunea bilaterală/regională, potrivit căreia Uniunea Europeană poate să încheie acorduri bilaterale și să adopte măsuri specifice cu țări terțe sau cu asociații regionale. În prezent 121 de țări sunt potențial legate de Uniunea Europeană prin intermediul unor acorduri comerciale regionale, majoritatea negociate în anii ’90, acorduri care completează participarea ei la OMC, dar care se bazează și pe sprijinirea unor concepte noi ale Uniunii Europene precum „politica de vecinătate” sau „Europa extinsă”, cum ar fi acordurile de Parteneriat Economic negociate cu țările ACP (Africa, Caraibe, Pacific – vezi caseta 6.4)
c) Dimensiunea unilaterală este concepută a se realiza în special sub forma concesiilor comerciale care sunt acordate de Uniunea European țărilor terțe, mai ale în cadrul Sistemul Generalizat de Preferințe
Inițiativa “Totul în afara armelor” reprezintă și ea o schemă de preferințe acordate țărilor cel mai puțin dezvoltate (49 de țări clasificate astfel de Organizația Națiunilor Unite), printr-un acces fără taxe vamale a importurilor tuturor produselor provenind din aceste țările, cu excepția armelor. Acordarea de preferințe asimetrice reprezintă un alt exemplu de facilități, de data asta pentru țările din Balcani sau Moldova, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea și prosperitatea economică în regiune conform conceptului “Europei extinse”. Începând cu anul 2000 cca 95% din importurile provenind țările din Vestul Balcanilor se fac fără taxe vamale.
6.3.2. Actorii și instrumentele politicii comerciale comune
Tratatul Uniunii Europene, printr-o serie de articole, stabilește:
obiectivele politicii comerciale comune, care sunt dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, eliminarea progresivă a restricțiilor din comerțul internațional și reducerea barierelor tarifare.
un concept uniform, acceptat de toți membrii în care procesul de luare a deciziilor, format dintr-o combinație de competențe exclusive și comune, cu referire la comerțul cu mărfuri, servicii, drepturile de proprietate intelectuală
prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educația, serviciile sociale și de sănătate.
procedurile inter-instituționale pentru încheierea acordurilor internaționale, în principal de către Consiliul Uniunii Europene.
Actorii politicii comerciale sunt instituțiile UE, cu atribuții speciale în acest domeniu:
Consiliul Uniunii Europene este factorul de decizie, care stabilește mandatul de negociere al Comisiei și aprobă (în general cu majoritate calificată) rezultatele negocierilor;
Comisia Europeană este negociatorul care reprezintă toate statele membre în procesul de negociere a aspectelor legate de politica comercială comună.
Parlamentul European este informat de Comisia Europeană asupra evoluțiilor înregistrate în domeniul politicii comerciale comune și își dă acordul asupra ratificării tratatelor internaționale majore care au o sferă de cuprindere mai largă decât cea comercială.
De la 1 ianuarie 1970 (după încheierea perioadei de tranziție prevăzută de Tratatul de la Roma), politica comerciala a devenit competența exclusivă a Comunității:
deciziile în acest domeniu nu se mai supun aprobării statelor membre individuale;
politica comercială comună se conduce după "principii uniforme", pe care trebuie să le aplice toate statele membre.
Dacă Comisia are competențe exclusive doar în domeniul politicii comerciale comune, toate celelalte aspecte privind comerțul sunt lăsate la latitudinea statelor membre: organizarea de târguri și expoziții; promovarea exporturilor naționale prin adoptarea unor măsuri de sprijinire a firmelor sau domeniilor de activitate cu potențial de export; atragerea de investiții străine ; acordarea de asistență de specialitate în domenii legate de importul sau exportul către/în țările respective.
Instrumente de politică comercială utilizate de UE sunt grupate în instrumente defensive și ofensive.
A) Instrumentele defensive sunt acele instrumente concepute în conformitate cu prevederile OMC care recunosc dreptul membrilor organizației de a se apăra față de practici comerciale neloiale, cum sunt măsurile anti-dumping, anti-subvenție și compensatorii, de salvgardare
măsurile anti-dumping sunt concepute pentru a contracara practicile de dumping, care sunt cele mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerțului;
măsurile anti-subvenție și compensatorii sunt concepute pentru a combate subvențiile ce sunt puse la dispoziția producătorilor de către autoritățile publice și care distorsionează comerțul atunci când ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producție sau a prețurilor de export către Uniunea Europeană.
măsurile de salvgardare se referă la restricționarea suplimentară temporară a importurilor unui produs dacă producția internă a acelui produs este afectată în mod serios sau amenințată de înregistrarea unor prejudicii datorită creșterii bruște a importurilor.
B) Instrumentele ofensive au drept scop deschiderea piețelor și eliminarea obstacolelor din calea comerțului prin acțiuni multilaterale, bilaterale și unilaterale. Este vorba de reglementările privind barierele în calea comerțului care permit firmelor din UE să depună o plângere la Comisie atunci când întâlnesc bariere comerciale care le restricționează accesul pe piața unor țări terțe.
6.3.3. Politica comercială a UE și procesul de extindere
Odată cu integrarea celor 10 noi state membre în 2004, Uniunea Europeană și-a sporit forța economică, dobândind o piață internă de dimensiuni apreciabile (cu mai mult de 450 milioane de consumatori și circa 20 de milioane de întreprinderi) și acoperind cca 18% din comerțul mondial. La data aderării peste 95 % din comerțul cu noile state membre era deja liberalizat. De asemenea, structura schimburilor comerciale cu terțe state era stabilizată, fapt ce evita orice modificări bruște la momentul aderării. În plus, toate tratatele internaționale, inclusiv cele din cadrul OMC, sunt negociate de Comisia Europeană în numele celor 25 de state.
Consecințele concrete în domeniul politicii comerciale pentru noile state membre ale Uniunii Europene se referă la:
reducerea substanțială de ansamblu a taxelor vamale, pe ansamblul celor 10 țări de la o medie de 9 % la 4 %;
adoptarea unor reglementări mai stricte, mai ales în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală, în domeniul achizițiilor publice și al concurenței va determina o creștere a încrederii investitorilor în mediul de afaceri din aceste țări;
renunțarea sau amendarea tratatelor comerciale sau de investiții bilaterale cu terțe țări care conțin prevederi diferite de cele ale Uniunii Europene.
oportunități rezultate din îmbunătățirea accesului pe piața țărilor terțe ca urmare a participării la acordurile preferențiale pe care Uniunea Europeană le avea cu aceste țări;
îmbunătățirea poziției în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului în noua calitate de membrii ai Uniunii Europene;
La rândul său, și Uniunea Europeană a trebuit să facă o serie de ajustări de detaliu în politica sa comercială ca urmare a extinderii pentru a include aspecte specifice aduse de noii membri.
Aderarea la UE a impulsionat comerțul exterior între zece state noi membre cu UE15. Dar, ca urmare a presiunilor concurențiale resimțite și a exploziei cererii interne în noile state membre, importurile lor au crescut în ritmuri superioare exporturilor în majoritatea cazurilor, deteriorând semnificativ deficitele comerciale și – cu precădere – pe cele de cont curent.
România a închis provizoriu Capitolul 1 privind libera circulație a mărfurilor în prima jumătate a anului 2000, iar pe cel referitor la uniunea vamală (deschis în prima jumătate a anului 2001) l-a închis în mod provizoriu în noiembrie 2002. Conform opiniei Comisiei Uniunii Europene nu sunt așteptate dificultăți deosebite în adoptarea legislației comunitare din domeniu sau în implementarea acesteia. Va trebui însă să-și alinieze obiectivele și pozițiile cu cele ale Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și să se asigure că tratatele sale comerciale bilaterale cu terțe țări nu au prevederi divergente față de cele ale Uniunii Europene. Totodată, după aderare România va trebui să fi e pregătită să participe la activitățile Uniunii Europene în domeniul politicii de dezvoltare și al acordării de asistență umanitară.
Administrația vamală din România va trebui să asigure din prima zi a aderării controlul frontierelor pe baza reglementărilor comunitare deoarece acele frontiere vor deveni frontierele Uniunii Europene și deci vor trebui să protejeze interesele companiilor și cetățenilor din Uniunea Europeană.
CAPITOLUL 7
POLITICA AGRICOLĂ
Politica agroalimentară și politica industrială constituie componentele fundamentale ale politicii sectoriale. Acest capitol abordează mai întâi aspectele generale ale politicilor agricole, dezvoltând apoi problematica politicii agricole comune a Uniunii Europene.
7.1. POLITICĂ AGRICOLĂ ÎN CONTEXT
INTERNAȚIONAL
7.1.1. Conținutul și importanța politicii agricole
Economia agroalimentară este puternic influențată de politicile macroeconomice și de procesul general al globalizării economice. În acest context, politicile agroalimentare sunt în esență intervenții specifice complementare sau compensatorii, vizând dezvoltarea cercetării, formarea și informarea în sectorul agroindustrial, reducerea costului social al alimentației, garantarea calității produselor și cuprinzând măsurile specifice diferitelor zone ale acestui sector.
Există două tipuri de integrare a politicilor agroalimentare: verticală și cooperatistă.
Integrarea verticală, totală sau parțială, realizată de un integrator situat, de regulă, în sfera comerțului, a industriilor prelucrătoare sau în alte sectoare în aval de producția agricolă (așa cum sunt marile companii transnaționale) și care este în măsură să ia decizii pe toate verigile lanțului de activitate integrată de care se ocupă (aprovizionare, producție, prelucrare, distribuție și vânzare cu amănuntul);
Integrarea cooperatistă, care se bazează pe asocierea, de regulă, a producătorilor agricoli pentru activități în aval și uneori în amonte, în scopul creșterii eficienței și a controlului mediului de afaceri.
Politicile agricole sunt integrate astfel în politicile macroeconomice prin intermediul principalelor elemente de interferență, cum sunt: cercetarea-dezvoltarea, utilizarea timpului de muncă și formarea personalului, evoluția veniturilor, acțiunea prețurilor, comerțul exterior…Totodată, procese de integrare agroalimentară se cristalizează intens la nivelul organizării microeconomice (ferme, asociații, filiale). Marile societăți multinaționale se dezvoltă de sus în jos și acaparează piețele, integrând producția agricolă și celelalte activități din amonte sau din aval. În paralel organizațiile de tip cooperatist, cu precădere din agricultură, se dezvoltă de jos în sus, manifestând și ele o tendință puternică de proliferare.
Politica agricolă reprezintă, deci, ansamblul măsurilor și intervențiilor autorităților (naționale sau supranaționale) în vederea influențării producției și comerțului cu produse agricole într-un sens dezirabil, prin folosirea unor instrumente și tehnici adecvate.
Importanța deosebită a politicii agricole decurge din gradul sporit de vulnerabilitate al producției agricole și al presiunilor de lobbying, astfel încât luarea deciziei de politică agricolă se bazează adesea pe prevalarea altor considerente decât cele economice. Rațiunile majore care justifică de ce factorii politici sunt foarte sensibili la lobby-ul exercitat de producătorii agricoli pot fi sintetizate astfel:
sectorul agricol este cel care furnizează una din resursele indispensabile existenței umane, și anume hrana;
consumul de produse agroalimentare atinge un anumit prag fiziologic dincolo de care consumul nu mai crește sensibil, cererea acestor bunuri fiind inelastică la preț;
producția (oferta) de produse agricole este influențată uneori în mod hotărâtor de factorii naturali (climă, temperatură, precipitații…);
agricultura este un sector tradițional, cu rădăcini adânci în istorie, și simbolistici – sub forma tradițiilor, cutumelor, legendelor – ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea identităților naționale.
în lupta lor de protejare a veniturilor, organizațiile producătorilor agricoli au căpătat o influență foarte puternică în societate.
7.1.2. Politici agricole comparate
Concurența și interferența celor două tipuri de integrare a politicilor diferite ale integratorilor se regăsesc și la nivel macro sau chiar mondoeconomic, având ca efect un adevărat conglomerat de politici agricole naționale, dar și o interferarea a acestora în plan internațional. Politicile internaționale devin astfel din ce în ce mai coerente și mai des convenite între state sau grupuri de state, în cadrul instituționalizat al negocierilor internaționale, contribuind direct la adaptarea și organizarea politicilor naționale.
Intervențiile publice sunt puternic polarizate în cei trei poli de putere economică – Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia, care pot fi considerați și ca eventuali poli definitorii ai tipurilor de politici naționale de integrare agroalimentară din țările dezvoltate.
Analizați prin prisma valorii celor doi indicatori „Echivalent subvenție la producător” (ESP) și „Echivalent subvenție la consumator” (ESC), acești poli se prezintă astfel:
În sistemul corporatist (comunitar), de tip european continental și japonez, care pune accent pe colectiv, adică pe comunitatea care contribuie la realizarea producției, se practică o politică agricolă mult mai intens susținută de economia națională decât în sistemul individualist de tip anglo-saxon, unde se pune accent pe valorile personale și pe rolul antreprenorului particular, pe stimularea și răspunderea individuală, ca și pe cea legată de dezvoltarea economică. Bunăoară, valorile ESP și ESC, pe locuitor, în SUA se situează doar la jumătatea celor din UE și Japonia.
Japonia și UE finanțează veniturile agricultorilor, iar SUA subvenționează prioritar avalul producției agricole și consumatorii.
În Japonia și UE, finanțarea politicii agricole este făcută în esență de către consumatori, în timp ce în Statele Unite este suportată de contribuabili.
În țările mai puțin dezvoltate posibilitățile de susținere agroalimentară sunt considerabil limitate în raport cu țările dezvoltate. Numai susținerea raportată la un locuitor în țările dezvoltate depășește PIB pe locuitor al țărilor celor mai sărace din lume.
7.1.2. Runda Uruguay și negocierile la OMC
Statele Unite au inițiat, la începutul anilor 80, negocierile Rundei Uruguay, urmărind liberalizarea comerțului. Agenda trebuia să se dovedească activă pentru cercurile de interese agricole, pentru sectorul în expansiune al serviciilor, pentru investițiile externe directe și pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală (domenii care în ansamblu nu fuseseră acoperite până atunci de GATT). În cei opt ani de negocieri dure și intense, Rundei Uruguay, a 8-a rundă GATT, a soluționat o serie de probleme comerciale și a creat Organizația Mondială a Comerțului în 1994. În pofida opoziției europene și a mai multor state mai puțin dezvoltate, până la urmă și unii și ceilalți, temându-se că SUA se vor întoarce la protecționism au hotărât să urmeze exemplul american.
Comerțul internațional cu produse agricole la începutul rundei avea câteva caracteristici:
Agricultura avea un tratament special în cadrul reglementărilor GATT, în sensul că erau permise în anumite condiții barierele netarifare (contingente, taxe variabile, restricții voluntare la export, prețuri minime la import) și că multe dinte taxele vamale (mai ales pentru pozițiile tarifare la importul țărilor în curs de dezvoltare)nu aveau o limită maximă fixă;
Agricultura se bucura și de un tratament special în ceea ce privește concurența la export, întrucât pentru produsele agricole subvențiile (interzise pentru produsele neagricole) erau permise atâta timp cât țara care le utiliza nu dobândea o pondere exagerată pe piața mondială (concept, în realitate, inaplicabil);
Măsurile de protecție la garanție au avut drept scop și sprijinirea prețurilor interne pentru produsele agricole, politici care în fapt au distorsionat comerțul internațional cu produse agricole.
În primii ani ai deceniului 90, Comitetul pentru Agricultură al OMC s-a întrunit în mai multe sesiuni, dezbaterile concentrându-și asupra câtorva subiecte, printre care administrarea cotelor tarifare, taxele vamale, subvențiile de export, creditele de export, companiile comerciale de stat, restricțiile la export, securitatea alimentară, siguranța produselor alimentare. În alte sesiuni au fost abordate și alte subiecte, și anume dezvoltarea rurală, mediul, denumirile de origine, ajutoarele alimentare, informarea consumatorului.
Cu toate că europenii și-au apărat politicile agricole în timpul negocierilor Rundei Uruguay, ulterior poziția UE s-a dovedit elastică și benefică pentru liberalizarea comerțului cu produse agricole. Uniunea Europeană a inițiat, în 1991, cea mai radicală reformă a politicii agricole comunitare, ceea ce a permis elaborarea unui proiect de acord pe problemele agriculturii în cadrul GATT, integrat în acordul de ansamblu al rundei.
Cel mai semnificativ aspect al acordului în domeniului agriculturii se referă la îmbunătățirea accesului pe piață în condiții de transparență mărită, astfel încât în domeniul comerțului internațional cu produse agricole aceasta înseamnă înlăturarea barierelor cantitative și a altor bariere netarifare și transformarea lor în taxe vamale. Țările în curs de dezvoltare cele mai sărace nu erau obligate să-și reducă taxele vamale. În acest fel s-a specificat pentru prima dată în istoria organismelor internaționale de comerț faptul că tratamentul special și diferențiat se aplică numai acestui grup de țări.
În cadrul rundei de negocieri comerciale multilaterale care a început în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului în anul 2000 poziția Uniunii de negociere cu privire la agricultură, notificată la OMC în decembrie 2000, s-a îndreptat spre:
echilibrarea balanței dintre latura comercială și cea necomercială a agriculturii, pentru afirmarea caracterului polivalent al acestei ramuri care produce atât bunuri cât și efecte pozitive de lungă durată (calitatea produselor alimentare, dezvoltare durabilă, protecția mediului si păstrarea peisajului rural, vitalitatea zonelor rurale și reducerea sărăciei);
acordarea unui tratament special și diferențiat pentru țările în curs de dezvoltare luând în considerare nevoile de hrană a acestor țări, în vederea asigurării securității alimentare și reducerii sărăciei;
îmbunătățirea accesului la piață prin îndepărtarea unor bariere vamale cu condiția menținerii anumitor instrumente legate de accesul pe piață (cote tarifare, clauza de salvgardare) și a asigurării condițiilor pentru o concurență loială, în principal în privința denumirilor de origine.
Declarația ministerială dată la conferința OMC de la Doha a constituit obiectul unui acord unanim a celor 142 de membri ai organizației în noiembrie 2001.
Acest program de lucru prezintă aspecte semnificativ mai avansate pentru agricultură decât cele precedente, mai ales prin faptul că problema specificității agricole (care permite acordarea unui tratament special agriculturii în comparație cu celelalte sectoare industriale) n-a mai fost inclusă pe lista obiectivelor reformei și pentru că s-a stabilit reducerea tuturor formelor de subvenții de export, în vederea eliminării lor graduale;
Negocierile pe baza celor trei piloni clasici ai Acordului pentru Agricultură – îmbunătățire semnificativă a accesului pe piață, reducere semnificativă a sprijinului intern ce are efecte distorsionante asupra comerțului, reducere a subvențiilor de export în vederea eliminării lor graduale – trebuie să aibă drept rezultat un echilibru global al angajamentelor și concesiilor țărilor membre OMC;
Tratamentul special este diferențiat în beneficiul țărilor în curs de dezvoltare, iar preocupările de natură necomercială ale membrilor ar trebui integrate în mod corespunzător în procesul de negociere.
Un alt punct foarte pozitive al acestei declarații îl reprezintă acordul la care s-a ajuns în privința înființării unui registru pentru consemnarea de notificări multilaterale pentru denumirile de origine ale vinurilor si băuturilor alcoolice. Acest acord este în conformitate cu mandatul agricol stabilit pentru negociatorul Comunitar. El permite Uniunii Europene să continue implementarea Agendei 2000 și să reflecteze la evoluțiile PAC.
7.2. POLITICA AGRICOLĂ ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ
7.2.1. Rațiunile și rolul politicii agricole comune
Politica agricolă comună este alcătuită dintr-o serie de reguli și mecanisme ce reglementează producția, procesarea și comerțul cu produse agricole în Uniunea Europeana, accentul punându-se, din ce în ce mai mult, pe dezvoltarea rurală.
Între politicile Uniunii Europene, politica agricolă comună (PAC) se situează printre primele politici comune adoptate la nivel comunitar și este privită ca una din cele mai importante. Alături de uniunea vamală, PAC a constituit obiectivul cel mai clar precizat în tratatul de la Roma, constituind multă vreme, practic singura politică comună pe care Comunitatea Europeană a putut să o pună în practică. De aceea, se poate afirma că reprezintă unul din pilonii construcției europene de astăzi. Geneza ei este rezultatul conjuncturii economice și al voinței politice.
În primul rând, nașterea politicii agricole comune a fost o reacție la problemele alimentare. Amintirile dureroase ale războiului, manifestate și prin crize alimentare acute, ca și scăderea accentuată a producției agricole în Europa din primii ani postbelici, când producția agricolă a cunoscut o scădere accentuată în Europa, au făcut ca agricultura să devină un element cheie încă de la începutul Comunității Europene.
A doua rațiune esențială care a condus la dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, în domeniul agriculturii a fost protejarea veniturilor fermierilor, venituri care se situau sub nivelul celor din industrie cu toate situația agriculturii începuse să se amelioreze în anii 50. Continua să existe o anumită temere că forța de muncă eliberată din agricultură ca urmare a dezvoltării intensive a acestei ramuri n-ar fi fost absorbită în același ritm de alte sectoare economice, lucru care ar fi afectat veniturile agricole și decalajul lor față de cele din industrie.
Rolul deosebit al politicii agricole comune în cadrul construcției comunitare decurge în primul rând din cele câteva trăsături definitorii ale acesteia:
este o politică prin excelență integraționistă, întrucât pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparține statelor membre, ci Uniunii Europene (în comparație, de pildă, cu Piața Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporție de circa 10% pe cele naționale);
este o politică mare consumatoare de resurse financiare, consumând, prin sistemul complex de subvenții și alte stimulente financiare, circa 50% din bugetul total al Uniunii.
manifestă și ea un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying exercitate de producătorii agricoli.
Importanța politicii agricole comune derivă și din legăturile strânse cu piața unică și cu uniunea economică și monetară, două domenii cheie ale integrării europene.
Politica agricolă comună a constituit un deosebit succes din punctul de vedere al agriculturii UE, contribuind foarte mult la transformarea structurii acesteia. Sprijinul generos acordat agricultorilor europeni s-a îmbinat cu inovația tehnologică pentru a genera o creștere importantă a producției și productivității. UE își acoperă consumul din producție proprie, cu mici excepții (produse tropicale și unele amidonuri și unele substanțe proteice vegetale pentru hrana animalelor). Populația ocupată în agricultura țărilor comunitare, începând cu 1958, s-a redus cu două treimi, iar nivelul de trai al celor rămași a crescut simțitor.
Dar, prețurilor de sprijinire a agricultorilor europeni, aproape invariabil mai mari decât cele mondiale a afectat puterea de cumpărare a consumatorilor și, în plus, a creat comunității mari probleme. Pe de o parte, absorbind o parte atât de mare a bugetului comunitar, PAC a periclitat indirect procesul de elaborare și aplicare a altor politici. Pe de altă parte, subvenționarea exportului unui număr mare de produse agricole europene a distorsionat comerțul mondial, aducând Comunitatea Europeană în conflict cu SUA și cu alți exportatori tradiționali de astfel de produse, precum și cu țările în dezvoltare, care au simțit riscul subminării economiilor lor agricole.
7.2.2. Obiective, principii, instituții și mecanisme
Tratatul de la Roma a definit obiectivele generale ale politicii agricole comune, iar Conferința de la Stresa, din 1958, a stabilit principiile politicii agricole comune. Doi ani mai târziu, în 1960, cele șase state membre fondatoare au adoptat mecanismele PAC.
Temeiul juridic al politicii agricole este reprezentat de Titlul II al Părții a treia din Tratatul de instituire a Comunității Europene (articolele 32-38, după abrogările și completările operate prin Tratatul de la Amsterdam). Articolul 32 (fost 38 în Tratatul de la Roma) stabilește că: „piața comună se va extinde și asupra sectorului agricol și comerțului cu produse agricole” și că „operarea și dezvoltarea pieței comune pentru produsele agricole vor fi însoțite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului CE fixează obiectivele politicii agricole comune, astfel:
creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;
asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin creșterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;
stabilizarea piețelor;
asigurarea siguranței aprovizionărilor;
asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.
Cele trei principii menite să guverneze politica agricolă comună, fixate în 1958, sunt:
principiul pieței unice, în baza căruia produsele agricole circulă fără restricții în interiorul Uniunii Europene;
principiul preferinței comunitare, care favorizează consumul produselor originare din Uniunea Europeană netaxate, produsele extracomunitare fiind suprataxate;
principiul solidarității financiare, potrivit căruia măsurile comune sunt finanțate dintr-un buget comun (creat în 1962 – Fondul FEOGA).
Actorii instituționali implicați în elaborarea și gestionarea măsurilor de politică agricolă comună sunt:
Consiliul UE pentru Agricultură și Pescuit, căruia îi revine puterea legislativă, deciziile fiind adoptate cu majoritate calificată;
Parlamentul European, care are doar un rol consultativ, fiind asistat în exercitarea acestor prerogative de consultanță, de către Comitetul AGRI;
Comisia Europeană, care are două atribuții majore – cea a inițiativei legislative și cea a implementării PAC.
Comisia este asistată de Comitete, care sunt de trei tipuri: Comitete pentru managementul organizațiilor comune de piață (câte unul pentru fiecare organizație comună de piață), Comitete de reglementare (cu rol consultativ în elaborarea legislației orizontale) și Comitete consultative (formate din reprezentanți ai grupurilor de interes). Securitatea alimentară intră în atribuțiile Autorității Europene pentru Securitatea Alimentelor, organizație independentă creată în ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lângă Comisie.
Pentru implementarea politicii agricole comune s-au utilizat diverse instrumente privind piețele reglementate și politica structurală, care ar pute fi structurate mai detaliat în următoarele grupe:
organizații comune de piață, bazate în esență pe prețuri administrate și subvenții directe;
protecția pieței interne prin taxe vamale de import, taxe variabile de prelevare, prețuri minime de import, licențe;
subvenții la export care să stimuleze exporturile pe piața mondială;
perfecționarea structurilor de comercializare, politici de conservare, reglementări fitosanitare și de calitate…
Odată stabilite obiectivele, principiile și instrumentele de implementare Comisiei Europene i-a revenit responsabilitatea de a detalia măsurile de politică agricolă comună. Mecanismul consta, în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin intermediul prețurilor, și anume prin instituirea unui nivel ridicat al protecției vamale față de concurența străină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea prețurilor interne, respectiv, fixarea de prețuri comune însoțită de un mecanism de susținere a nivelurilor acestora. Întrucât prețurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenții. Măsurile comune aveau să fie finanțate dintr-un buget comun.
Pe baza prevederilor legislației primare (Tratatul CEE), Consiliul de Miniștri a adoptat regulamente și directive, ca și alte acte normative vizând diversele produse și piețe agricole și alimentare, regulile specifice de concurență și de finanțare a PAC.
Timp de trei decenii, principalul instrument al PAC a fost mecanismul de susținere a prețurilor agricole în organizațiile comune de piață. Extinderea treptată cu noi membri și adâncirea procesului integraționist, pe de o parte, și presiunea acordurilor internaționale, pe de altă parte, au impulsionat însă procesul de perfecționare treptată a acestor mecanisme.
La sfârșitul anilor 80, necesitatea unor reforme radicale ale PAC era din ce în ce mai evidentă, atât datorită constrângerilor de ordin intern (cheltuieli bugetare mari și supraproducție), cât și datorită constrângerilor externe (negocierile din cadrul Rundei Uruguay). Principalele momente ale acestei evoluții istorice sunt surprinse într-o formulă sintetică în caseta 7.1
7.3. SITUAȚIA ACTUALĂ A PAC
7.3.1. Reforma politicii agricole comune
Dezvoltarea cu „două viteze” a zonelor urbane și a celor rurale a impus tot mai mult o abordare mai complexă a rolului agriculturii, din perspectiva multifunctionalității acestei ramuri fundamentale a economiei, respectiv:
funcția economică, de producție de bunuri de primă urgență pornind necesare consumului uman;
funcția ecologică, de conservare a mediului natural și de păstrare nealterată a ecosistemelor, de protejare a speciilor de plante și animale;
funcția socială, de ofertă ocupațională și de dezvoltare rurală, cu impact asupra bunăstării.
Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC a fost anul 1992, când Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry. Elementul central al reformei la constituit reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, în special, cereale, carne de vită și unt. Aceste obiective s-au realizat printr-un pachet legislativ adecvat, prin care reducerea graduală a prețurilor (cu cel puțin 35%) se compensa cu plați decuplate, alocate pe hectar (pentru culturile din terenul arabil) și pe cap de animal (pentru carnea de vită și lapte), condiționate de respectarea legii și a protecției mediului înconjurător. Reforma a abordat și aspecte structurale: stimulente pentru utilizarea producției în scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipată a agricultorilor, stimulente pentru protecția mediului. Schimbarea majoră consta în tranziția de la un sistem bazat în esență pe susținerea prețului la un sistem care se bazează pe sprijinirea veniturilor fermierilor prin prețuri și plăți directe.
Efectele reformei din mai 1992 (noua Politica Agricolă Comună) au fost încurajatoare, încât o alta a urmat în 1999, pe baza propunerilor de reformă ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Acest document a reorganizat substanțial instrumentele politicilor de dezvoltare rurală în scopul întăririi sectorului agricol și silvic și îmbunătățirii competitivității în zonele rurale, a conservării mediului înconjurător și moștenirii rurale. Aspectele de noutate ale reformei din 1999 constau tocmai în acordarea unei importanțe mult sporite componentei structurale a politicii agricole și gruparea acestor măsuri sub o umbrelă comună, cea a politicii de dezvoltare rurală, politica de dezvoltare rurală care a devenit o parte esențială a modelului de dezvoltare european
Astfel, în forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul – și cel inițial este cel al organizațiilor comune de piață, iar al doilea, care a căpătat amploare în anii 90, este cel al dezvoltării rurale.
7.3.1. Pilonul 1: Organizațiile comune de piață
Pentru realizarea obiectivelor și principiilor PAC s-a construit un sistem complex de reguli și mecanisme care reglementează producția, comerțul și prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizații comune de piață. Treptat, aceste organizațiile le-au înlocuit pe cele naționale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidența PAC. Așa cum s-a mai precizat, în prezent, circa 90% din produsele agricole din UE fac parte dintr-o organizație comună de piață.
Instrumentele de implementare a măsurilor comune de reglementare a piețelor sunt: prețurile, intervenția pe piață, ajutoarele financiare, cotele de producție, protecția vamală comună.
A. Reglementarea prețurilor de comercializare a produselor formează mecanismul general de funcționare a acestor piețe în UE. Anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preț pentru: prețul indicativ, prețul de intervenție, și prețul limită (prag).
prețul indicativ, de orientare (target price) este prețul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole pe piața internă (prețuri în continuare, în medie, mai ridicate decât cele internaționale);
prețul de intervenție (intervention price) este prețul minim garantat care poate fi obținut pentru producția comercializată pe piața internă, asigurat prin intervenții ale Comunității pentru reglarea raportului dintre cerere și ofertă ( preț care a fost adus spre nivelul de pe piața mondială, concomitent cu acordarea fermieri, de ajutoare financiare fermieri prin plăți compensatorii).
prețul limită (prag) este prețul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în Uniunea Europeană, ce se obține prin aplicarea taxelor vamale la nivelul prețului mondial.
B. Intervenția pe piață (stocarea) se realizează atunci când prețurile de piață ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul prețurilor de intervenție, agenții autorizate (și producătorii privați) cumpărând și stocând aceste produse pentru a restabili nivelul prețului.
C. Ajutoarele financiare (subvenții) cuprind: plățile directe, alte ajutoare financiare și refinanțările la export.
plățile directe sunt formate din subvențiile pentru producție (acordate fie pe unitate de produs, fie la suprafață, sau pe cap de animal) și plățile compensatorii (pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor prețurilor de intervenție) condiționate de respectarea unor cerințe de mediu și ocupare;
alte ajutoare financiare pot fi acordate fie din bugetul comun, fie individual de către statele membre, cu respectarea condiții stabilite de Comunitate: Spre exemplu, ajutoare financiare suplimentare se acordă: calamități naturale înghețarea voluntară a terenurilor, comercializarea produselor lactate, creșterea calității produselor, sprijinirea fermelor mici;
restituțiile (refinanțările) la export încurajează exporturile de produse agricole către alte țări prin acordarea, către exportatori, a unor sume reprezentând diferența dintre prețul indicativ și prețul mai mic care se obține pe piața internațională.
D. Cotele de producție reprezintă cantitățile maxime admise pentru producția anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinația amidon, banane, furaje uscate, in și cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun).
E. Protecția vamală reprezintă un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spațiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăsește in tariful vamal comunitar. De asemenea, potrivit angajamentelor internaționale asumate de Uniunea Europeană, pentru o serie de produse agricole există contingente tarifare.
Instrumentele prezentate mai sus nu se aplică în mod unitar tuturor produselor agricole, ci în mod diferențiat în funcție de caracteristicile specifice ale ofertei și cererii pentru fiecare produs.
7.3.3. Pilonul 2: Dezvoltarea rurală
În condițiile globalizării activităților productive și a fluxurilor comerciale, ca și ale extinderii, viitorul sectorului agricol este strâns legat de dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale, motiv pentru care agricultura și politica rurală joacă un rol important în coeziunea politicilor teritoriale, economice și sociale europene. Astfel, componenta de dezvoltare rurală a PAC se sprijină pe două rațiuni majore: a) proporția foarte mare – 80% – pe care o dețin suprafețele agricole în suprafața Uniunii Europene; b) afirmarea obiectivului primordial de coeziune economică și socială.
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt: ameliorarea exploatațiilor agricole; garantarea siguranței și calității produselor agricole; asigurarea unor niveluri stabile și echitabile ale veniturilor fermierilor; protecția mediului; dezvoltarea de activități complementare și alternative generatoare de locuri de muncă; îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață în zonele rurale și promovarea șanselor egale.
Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în același regulament, sunt: principiul multifuncționalității agriculturii, principiul abordării multisectoriale și integrate a economiei rurale; principiul flexibilității financiare; principiul transparenței în elaborarea programelor de dezvoltare rurală.
Măsurile de politică de dezvoltare rurală sunt de două feluri:
1. Măsuri însoțitoare, cum sunt:
pensionarea anticipată. pentru fermierii și lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activitățile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare, sprijin condiționat de îndeplinirea anumitor cerințe de vechime în muncă și/sau participare la o schemă de asigurări sociale (un fermier poate primi până la 150 000 euro în tranșe anuale de cel mult 15 000 euro până la vârsta de 75 de ani, iar un lucrător agricol, până la 35 000 euro, în tranșe anuale a câte 3500 euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării);
sprijinul pentru agricultura ecologică, în sensul protejării mediului înconjurător și conservarea patrimoniului rural (se acordă fermierilor care timp de cel puțin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 euro/ha pentru recoltele anuale, 900 euro/ha pentru recolte perene, și 450 euro/ha pentru alte recolte);
sprijinul pentru exploatarea zonelor defavorizate (cum ar fi cele montane), cu probleme specifice de mediu, conservarea peisajului ambiant, și protejarea mediului (plățile variază între 25 și 200 euro/ha și se acordă numai în condițiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producție ecologice).
2. Măsuri de modernizare și diversificare a exploatațiilor agricole, cum sunt:
sprijinul financiar pentru investițiile în exploatațiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producției, diversificarea acesteia, îmbunătățirea calității produselor, inclusiv prin standarde de igienă și sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătățirea condițiilor de viață ale animalelor, condiționate de îndeplinirea unor standarde minime de mediu, igienă, și de bunăstare a animalelor (în limita a 40% din valoarea investiției, excepție făcând zonele defavorizate – 50% – și fermierii tineri – între 45-55%); sprijinul este condiționat de îndeplinirea unor standarde minime de mediu, igienă, și de bunăstare a animalelor.
sprijinul pentru instalarea fermierilor tineri, în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior (fie un sprijin de până la 25.000 euro, fie prin subvenționarea dobânzii unui împrumut bancar).
sprijinirea activităților de formare profesională, în special în domeniile calității produselor și protejării mediului
sprijinul pentru conservarea și protejarea pădurilor, acordat persoanelor fizice, asociațiilor sau autorităților locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier (activități de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea și comercializarea produselor forestiere…);
sprijinul pentru alte activități: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului și activităților meșteșugărești, ș.a.
7.3.4. Finanțarea măsurilor de politică agricolă comună
Politica agricola comuna este finanțată de Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii Europene (FEOGA). Fondul a fost constituit prin Regulamentul nr. 25/62 (modificat și completat ulterior de regulamentele nr. 728/1970, nr. 296/1996 și nr. 1258/1999). Constituirea FEOGA reprezintă concretizarea principiului solidarității financiare stabilit la Stresa, care presupune finanțarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta înseamnă că unele țări subvenționează în parte agricultura altor țări. În general, țările net contributoare sunt și cele care doresc reformarea sistemului actual al PAC, în scopul reducerii cheltuielilor agricole. În cadrul Fondului există două linii de finanțare distincte: secțiunea garantare și secțiunea orientare.
A. Secțiunea Garantare finanțează:
funcționarea organizațiilor comune de piață
măsurile de dezvoltare rurală din prima categorie, a măsurilor însoțitoare, precum și măsurile de dezvoltare rurală din doua categorie, a modernizării și diversificării exploatațiilor agricole, dar care nu intră sub incidența Obiectivului 1 al Politicii Regionale
măsuri veterinare (vizând sănătatea și condițiile de creștere ale animalelor) și fito-sanitare
măsuri generale de informare și evaluare.
B. Secțiunea Orientare finanțează măsuri de dezvoltare rurală în zonele care intră sub incidența Obiectivului 1 al Politicii Regionale, și anume:
investiții în exploatațiile agricole și în activități de prelucrare/comercializare a produselor agricole
întinerirea populației agricole
activități de formare profesională
stimularea dezvoltării activităților neagricole
Fondurile alocate FEOGA-orientare sunt consumate pe bază de programe de dezvoltare multianuală, prezentate de statele membre la începutul fiecărui exercițiu financiar. Selectarea proiectelor propuse de beneficiarii finali se realizează la nivel descentralizat, de către autoritățile naționale/regionale competente din fiecare stat membru. Un criteriu obligatoriu avut în vedere la selecția proiectelor este ca acestea să conțină măsuri de agricultură ecologică. Fondurile neconsumate la sfârșitul unui an financiar nu se reportează, iar în cazul în care capacitatea de absorbție a acestora este sub 75%, fondurile pentru anul următor sunt diminuate cu o treime din sumele neconsumate. Un aspect important de subliniat este, că spre deosebire de măsurile de piață, măsurile de dezvoltare rurală necesită cofinanțarea statelor membre.
FEOGA este administrat de un Comitet cu rol consultativ, format din reprezentanți ai statelor membre și ai Comisiei. La nivelul statelor membre, structurile operaționale care gestionează transferurile financiare agricole sunt Agențiile de Plată. Într-un Stat Membru pot exista mai multe Agenții, cu condiția ca una din ele să aibă rolul integrator și să se constituie în partenerul de dialog al Comisiei. Plățile către beneficiari se fac în baza unor proceduri complexe de verificare a eligibilității operațiunilor de finanțare.
7.3.5. Posibilități de implementare a PAC în România
Pentru a sprijini procesul de restructurare a agriculturii din țările candidate, Uniunea a introdus instrumentul de pre-aderare SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală). Obiectivele acestui program sunt:
sprijinirea agriculturii durabile și a dezvoltării rurale în țările candidate în timpul perioadei de pre-aderare;
rezolvarea problemelor ce afectează ajustările pe termen lung a sectorului agricol și a zonelor rurale;
sprijin pentru implementarea acquis-ului comunitar în problemele politicii agricole și a politicilor conexe.
Conform tratatelor de aderare, fermierii din noile state membre (NSM) au acces la sprijinul posibil de acordat piețelor reglementate prin Organizațiile comune de piață precum și la plățile directe. Modalitatea de implementare a PAC precum și valoarea sprijinului acordat în NSM sunt reglementate prin documentele de aderare semnate cu fiecare în parte. Astfel, valoarea sprijinului acordat NSM din bugetul comunitar este de 25 % din valoarea plăților directe alocate în UE în primul an după aderare, 30 % în anul al doilea, 35 % în anul al treilea, – 40% în anul al patrulea și apoi o creștere anuală de 10%, până la atingerea valorii de 100% din sprijinul UE-15.
În procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, subiectul agricol a fost întotdeauna considerat unul sensibil. Finalizarea destul de tardivă (2004) a negocierilor la capitolul nr. 7 „Agricultura” (unul din cele mai controversate și dificile capitole de negociere) se datorează mai multor motive:
problemele interne ale agriculturii românești, care au determinat o subutilizare a factorilor de producție existenți în acest sector;
dimensiunea – absolută și relativă – a sectorului agricol din România, precum și slaba complementaritate și, deci, potențiala concurență acerbă dintre agricultura românească și cea comunitară;
nu în ultimul rând, dinamica schimbării politicii agricole comune.
Polarizarea puternică a agriculturii din România își va pune amprenta asupra sprijinului direct după aderare în doua moduri și anume:
prin eliminarea gospodăriile de subzistență și semi-subzistență de la plata directă pe ha (circa 20% din total) și
prin concentrarea sprijinului direct posibil de acordat (prin plata unică pe suprafață și plățile complementare posibil de acordat) spre exploatațiile de mari dimensiuni (peste 100 ha) în proporție de peste 50% din suma posibil de acordat.
Măsurile cum ar fi schemele de pensionare anticipată însoțite de introducerea unor scheme care să vizeze sprijinirea tinerilor agricultori pentru dezvoltarea activităților agricole etc. ar fi de fapt cele care ar viza reorganizarea structurală a agriculturii, și în special a exploatațiilor agricole de subzistență și semi-subzistență.
În contextul dat pregătirea implementării măsurilor din cadrul pilonului II PAC este de importanță capitală și ar reprezenta principala opțiune de sprijin pentru exploatațiile neeligibile de la schemele de plăți directe dar și pentru cele care vor primi sume nesemnificative. Având în vedere stadiul actual al pregătirii instituționale, necesarul de personal precum și dinamica elaborării de proiecte în mediul rural și gradul de cunoaștere al acestei politici, exisă anumite rezerve în a pronostica o capacitate de absorbție de 100% a fondurilor de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2009.
Principalele provocări cărora trebuie să le facă față țara noastră sunt:
stabilirea sistemului de identificare a parcelelor agricole
pregătirea personalului care va deservi aceste instituții
resurselor materiale necesare bunei funcționări
campania de informare a exploataților eligibile
În plus, pentru gestionarea fondurilor comunitare pe care le va primi după aderare, România trebuie să înființeze mai multe instituții, care ar trebui să devină complet funcționale până la data aderării, cum ar fi Agenția de Plăți și Intervenție (API) și Sistemul Integrat de Administrare și Control (SIAC).
BIBLIOGRAFIE
*** Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială (Proiect PHARE), Studiul de impact nr. 4. Institutul European din România, București, 2002;
Altar M., Albu L., Dumitru I., Necula C., Impactul liberalizării contului de capital asupra cursului de schimb și a competitivității economiei românești. Institutul European din România – Studii de impact III, 2005;
Albert M., Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994;
Bardus Gh., Rădăceanu E., Globalitate și management, Editura ALL BECK, București, 1999;
Bari I., Problemele globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;
Biales M., Leurion R., Rivaud J-L., Economie générale, Les Editions Foucher, Paris, 1990;
Brémod J., Gélédan A, Dictionnaire économique et social , HATIER, Paris,1990;
Brune N., Garrett G., Guisinger A , Sorens J, The Political Economy of Capital Account Liberalization;
Băcescu M, Băcescu-Cărbunaru A., Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura ALL Educational, București, 1998;
Ciupagea C., Macroeconomic models for the Romanian economy. Editura IEM, Bucuresti, 2000;
Ciupagea et al., Impactul Uniunii Europene asupra României. Abordări teoretico metodologice privind costurile și beneficiile integrării României în Uniunea Europeană, studiu CERES, 2003.
Ciupagea et al. "Modelarea scenariilor de integrare", studiu CERES, 2003.
Ciupagea C. (coord.), Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE. Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II), București, 2004;
Ciupagea C., (coord.), Analiza și evaluarea evoluțiilor în plan economic, social, legislativ si instituțional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene. Institutul European din România Studii de impact III. București, 2005;
Ciurea I., Economie, Editura Universității din Pitești, 2005;
Crețoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., Economie, Editura ALL Beck, București, 2003;
Dăianu D. (coord.), Câștigători și perdanți în procesul de integrare europeană. O privire asupra României, Centrul Român de Politici Economice, București, 2001;
Dăianu D. (coord.), România și agenda Lisabona – aderarea la UE și competitivitatea economică. Raport – noiembrie 2004. Grupul de Economie Aplicata (GEA) și Centrul Român de Politici Economice (CEROPE);
Dick L., Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, 2001;
Dobresu Em. D., Integrarea Economică, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001;
Dobrescu Em. M., Ionescu C. I., Riscuri economico-sociale generate de întârzierea aplicării acquis-ului comunitar în unele domenii. Institutul de Prognoză Economică, București, 2003;
Dobrescu Em. M., Ionescu C. I., România în pragul integrării europene. Riscuri economico-sociale generate de întârzierea aplicării acquis-ului comunitar în unele domenii. Academia Română, București, 2004;
Dobrotă N., Economie politică, Editura Economică, București, 1997;
Dobrotă N. (Coordonator), Dicționar de economie, Editura Economică, 1999;
Drăgan G., Miron D., Marinaș L, Ilie Fl., Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2002;
Drăgan G., Atanasiu I., Romanian Special Development Zones and EU State Aid Policy, seria Pre-Accession Impact Studies, Institutul European din România, 2002;
Dudian Monica (coordonator), Economie, Editura All Beck, București, 2005;
Fudulu P., Comănescu A., Negrescu D., Prisecaru P., Direcții necesare de dezvoltare instituțională (adâncire) a UE în raport cu dezvoltarea sa pe orizontală (extindere). Institutul European din România – Studii de impact III, 2005;
Gilpin R., Economia politică a relațiilor internaționale, Editura DU Style, București, 1999;
Gilpin R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global. Editura Polirom, Iași, 2004;
Giurcă D., (coordonator), Sectorul agricol în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană: implicații asupra sistemului de plăți. Institutul European din România – Studii de impact III, București, 2005.
Iancu A., Economie și politică. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, București, 1992;
Iancu A., Bazele teoriei politicii economice, Editura All Back, București, 1998;
*** Impactul liberalizării contului de capital asupra cursului de schimb și a competitivității economiei românești. Institutul European din România – Studii de impact III, 2005;
Idu N. (coord.), Costuri si beneficii ale aderării la Uniunea Europeana pentru țările candidate din Europa Centrala și de Est , Institutul European din România București, decembrie 2001;
Kotler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, 1997;
Manea Ghe., Microeconomie, Universitatea Titu Maiorescu, București, 2004;
Leonte J., Giurca D., Câmpeanu V., Politica agricola comuna – consecințe asupra României. Studii de impact în perioada de preaderare. Proiect Phare, implementat de Institutul European din România European Consultant Organisation (ECO), Bruxelles, 2002;
Manolescu Gh. (coordonator), Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe. Editura Economică, București, 1997;
Marin D., Socol C., Marinaș M., Economia europeană. O prezentare sinoptică, Editura Economică, București, 2004;
*** Modificări structurale și performanța economică în România (vol. I, II), Centrul Român de Politici Economice, 2003;
Pascal I., Deaconu Șt., Vrabie C., Fabian N., Agricultura, Proiect finanțat de Phare. Centrul de resurse Juridice, București, 2002;
Pascal I., Vlad M., Deaconu Șt., Vrabie C.,Dispoziții financiare și bugetare. Proiect finanțat de Phare. Centrul de resurse Juridice, București, 2004;
*** Politica agricolă. Proiect finanțat de Phare. Seria Micromonografii – Politici Europene. Institutul European din România în colaborare cu human dynamics, 2003;
*** Politica privind comerțul și dezvoltarea. (Proiect Phare). Seria Micromonografii – Politici Europene. Institutul European din România în colaborare cu EUROMED din Belgia. 2005;
Prisecaru P., (coordonator), Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004;
Prahoveanu E., Economie. Fundamente teoretice (Essential economics), Editura Lex, București, 2002;
*** Strategii de politică monetară și curs de schimb în contextul aderării României la UE. Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II);
*** Studii de impact (2001 – 2002). Sinteze. Institutul European din România, București, 2003;
*** Studii de impact (PAIS II). Sinteze. Institutul European din România, București, 2005;
*** Uniunea Europeană: istoric, instituții, procese decizionale. Seria Micromonografii – Politici Europene, versiune actualizată. Institutul European din România în colaborare cu human dynamics, 2003;
*** Uniunea economică și monetară. Seria Micromonografii – Politici Europene. Institutul European din România în colaborare cu EUROMED din Belgia, 2005;
Administrație și Management Public, 2004;
Profil: Concurența, 2004, 2005. 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Politici Economice Comparate (ID: 132706)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.