. Plata Mijloc de Stingere a Obligatiilor
UNIVERSITATEA DE VEST TIMIșOARA
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE licenȚă
cOORDONATOR:
ABSOLVENT:
Iulie, 2006
plata – mijloc de stingere a obligațiilor
Abrevieri
A.F. = Administrația Financiară
A.G.A. = Adunarea Generală a Acționarilor
Alin. = Alineatul
Art. = Articolul
A.V.A.B. = Agenția de Valorificare a Activelor Bancare
B.C.R. = Banca Comercială Română
B.R.D. = Banca Română de Dezvoltare
C.C.I.A. = Camera de Comerț și Industrie Alimentară
C.civ. = Cod civil
C.com. = Cod comercial
C. mun. = Codul muncii
C.pr.civ. = Codul de procedură civilă
C.vam. = Cod vamal
C.F. = Carte funciară
C.J.A.S. = Casa Județeană de Asigurări de Sănătate
H.G. = Hotărârea Guvernului
O.G. = Ordonanța Guvernului
L. = Legea
Lit. = Litera
O.U.G. = Ordonanța de Urgență a Guvernului
Pct. = Punctul
Rap. = Raportat
R.R.D. = Revista Română de Drept
T.V.A. = Taxa pe valoarea adăugată
D.G.F.P. = Direcția Generală a Finanțelor Publice
Capitolul i
Considerații generale privind stingerea obligațiilor
1. Preliminarii
Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află drepturile reale, care au caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc și se desfășoară în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Aceasta este explicația faptului că ele se nasc, de cele mai multe ori, pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp. Atingerea scopurilor urmărite de părțile raporturilor obligaționale, mai ales ale creditorului, poate avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative care intră în conținutul juridic al acestor raporturi juridice.
În acest sens efectul principal al obligației civile apare ca fiind „dreptul ce obligația însăși îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține îndeplinirea întocmai a prestației la care s-a obligat debitorul”. Acest lucru îl stipulează și art. 1073 Codul civil „Creditorul are dreptul de a (îndeplini) dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare”.
Acest articol exprimă ideea că raportul juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, debitorul fiind ținut în acest fel la executarea unei prestații pozitive sau negative, după caz. Executarea acestei prestații datorate de debitor conduce la liberarea lui de datorie și la realizarea în fapt, a dreptului de creanță al creditorului, stingându-se, prin aceasta, raportul juridic obligațional.
2. Importanța studierii teoriei generale a obligațiilor
Importanța studiului Teoriei generale a obligațiilor este unanim recunoscută în literatura de specialitate, atât din punct de vedere practic cât și teoretic, concepția dominantă fiind aceea că obligațiile constituie baza întregii construcții a științei dreptului, alcătuind temeiul vieții juridice. Datorită faptului că materia obligațiilor este partea din dreptul civil în care rațiunea abstractă și considerațiile teoretice joacă cel mai mare rol, conținutul Teoriei generale a obligațiilor are un caracter de permanență pe care nu-l posedă celelalte discipline juridice, al căror conținut s-a dovedit mai receptiv la vicisitudinile istorice.
Multe din instituțiile dreptului roman șlefuite până aproape de perfecțiune au transgresat societatea civilă care le-a dat naștere și ne servesc în continuare drept mijloace eficiente de reglementare a raporturilor noastre juridice. În această ordine de idei, instituției obligației îi revine un rol privilegiat deoarece romanii au reușit să structureze o reglementare clasică pentru obligațiile izvorâte din producția de mărfuri.
Astfel, Gaius clasifică printre res incorporales, după moștenire și servitute, obligația – jus obligationis, pe care noi o numim „drept personal”, în opoziție cu dreptul real sau cu cel de creanță. Instituțiile lui Iustinian conțineau o definiție a obligației care a rămas clasică, perfect valabilă și în zilele noastre: „Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvandae rei, secundum nostrae civitatis iura” – adică obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre.
O altă celebră definiție este întâlnită într-un text de Paul, în Digeste, unde obligația este opusă drepturilor reale precizându-i-se obiectele: „Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringitat ad dandum aliquid vel faciendum vel prestandum” – adică esența obligației nu constă în dobândirea pentru noi a unui lucru sau a unei servituți, ci în a-l constrânge pe altul față de noi la a transfera (a da) ceva sau la a îndeplini o prestație.
Așa după cum am arătat deja, actorii raportului obligațional sunt creditorul și debitorul. Acești termeni nu au fost cunoscuți încă de la origine, multă vreme atât creditorul cât și debitorul fiind desemnați prin termenul de reus (parte în proces). Noțiunea de creditor provine de la credo, care înseamnă a da bani cu împrumut, însă cu timpul a fost folosit pentru a desemna situația tuturor persoanelor cărora li se datora ceva. Un element esențial al obligației este constrângerea, adică putința recunoscută creditorului de a-l sili pe debitor să execute obligația asumată. La început constrângerea s-a aplicat în primul rând persoanei debitorului, mergând până la posibilitatea vinderii lui ca sclav, pentru ca mai târziu executarea silită să se întindă îndeosebi asupra bunurilor debitorului. Prestațiunea debitorului poate consta dintr-un act pozitiv sau dintr-o abstentațiune, așa după cum arată Paul, spunând că obligația constă în dare, facere, praestare. Dare înseamnă strămutarea unei proprietăți sau constituirea unei servituți civile. Facere înseamnă orice altă prestație fie cu caracter pozitiv, cum ar fi un serviciu, fie cu caracter negativ, cum ar fi obligația de a mă abține de la o tulburare, încheiată prin cautio de non amplius turbando. Noțiunea de praestera desemnează răspunderea pentru unele modificări ivite în timpul acțiunii obligației, ca în cazul răspunderii pentru dol, culpă, daune-interese.
Rezumând, elementele noțiunii clasice de obligație sunt:
subiectele: cel activ sau creditor sau reus credendi și cel pasiv, debitor sau reus debend.
un obiect, debitum, ceea ce este datorat, datoria; obiectul obligației presupune anumite condiții, și anume: să fie licit, să fie posibil, să fie determinat, să constea într-o prestație pe care debitorul o face pentru creditor.
o sancțiune judiciară, sancțiune care lovește pe debitor în cazul neexecutării.
Astfel, obligația este definită ca fiind raportul juridic civil în care o parte – creditorul – are facultatea de a solicita celeilalte părți – debitorului – să execute una sau mai multe prestații – ce pot consta în a da, a face sau a nu face ceva – pe care acesta este ținut a le îndeplini, de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat.
3. Mijloacele juridice de stingere a obligațiilor.
Reglementare. enumerare
Articolul 1091 C.civ. reglementează mijloacele juridice de stingere a obligațiilor. Potrivit acestui text de lege, obligațiile se pot stinge prin: plată, novație, remitere voluntară, compensație, confuziune, pieirea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării condiției rezolutorii și prin prescripție.
O serie de observații se impun a fi făcute în legătură cu această enumerare. Astfel, în ceea ce privește novația, care în realitate este un mod de transformare a raporturilor obligațiilor, aceasta este definită ca fiind o operație juridică prin care părțile sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă. În acest sens stingerea obligației vechi și nașterea concomitentă a unei obligații noi nu pune capăt legăturii juridice, ci doar o transformă. La fel, nulitatea și rezoluțiunea nu pot fi considerate mijloace de stingere a obligațiilor deoarece ele au ca efect desființarea retroactivă a raportului juridic obligațional, ca și cum nu ar fi existat niciodată; deci, nulitatea și rezoluțiunea nu pot stinge un raport care nu există. De asemenea, prescripția extinctivă are ca efect stingerea doar a dreptului la acțiune în sens material, dreptul de creanță continuând să existe. Prescripția extinctivă ar putea fi, mai degrabă, inclusă în categoria mijloacelor de transformare a obligațiilor civile.
Dintre toate aceste mijloace juridice de stingere a obligațiilor enumerate de art. 1091 C.civ., cel mai important este plata. Prin plată se înțelege, în literatura de specialitate, executarea voluntară și în natură a obligației de către debitor. Având în vedere cele arătate mai sus, rezultă că mijloacele de stingere a obligațiilor sunt următoarele: executarea obligațiilor, compensația, confuziunea, darea în plată, remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
4. Clasificarea mijloacelor de stingere
a obligațiilor
O primă clasificare care se impune a fi făcută este aceea după cum stingerea obligației s-a produs prin sau fără voința părților; în acest sens distingem:
mijloacele voluntare de stingere a obligațiilor, cum sunt: remiterea de datorie, executarea voluntară a obligației, compensația convențională;
mijloace care sting obligația fără voința părților, cum sunt: imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea.
O altă clasificare a mijloacelor juridice a obligațiilor se referă la faptul, după cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realității creditorului; aceste mijloace juridice se împart în:
mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt executarea obligației, compensația și darea în plată;
mijloace de stingere a obligației prin care nu se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt: remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
Capitolul II.
Stingerea obligațiilor prin executare
Secțiunea I
Considerații introductive
1. Preliminarii.
Raportul juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute sub sancțiunea constrângerii de stat. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație pozitivă sau negativă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor care are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și implicit stingerea raportului juridic de obligațiile.
2. Modurile de executare a obligațiilor
Executarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea directă sau în natură și executarea indirectă sau prin echivalent.
Executarea directă sau în natură a obligațiilor are loc, de cele mai multe ori, de bună voie, adică prin plată. Totuși, în cazul în care debitorul refuză executarea de bună voie, creditorul poate să ceară și să obțină executarea în natură prin intermediul forței de constrângere a statului.
Executarea indirectă a obligațiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă. În acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare e neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligației.
3. Principiul executării în natură a
obligațiilor
Acest principiu guvernează întreaga materie a executării directe a obligațiilor și constă în aceea că debitorul este ținut a executa însăși prestația la care s-a obligat, așa cum a fost ea precizată în raportul juridic de obligație.
Prin realizarea drepturilor de creanță, precum și a celorlalte drepturi subiective, persoanele fizice și persoanele juridice urmăresc satisfacerea unor interese. Atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută fi, mai degrabă, inclusă în categoria mijloacelor de transformare a obligațiilor civile.
Dintre toate aceste mijloace juridice de stingere a obligațiilor enumerate de art. 1091 C.civ., cel mai important este plata. Prin plată se înțelege, în literatura de specialitate, executarea voluntară și în natură a obligației de către debitor. Având în vedere cele arătate mai sus, rezultă că mijloacele de stingere a obligațiilor sunt următoarele: executarea obligațiilor, compensația, confuziunea, darea în plată, remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
4. Clasificarea mijloacelor de stingere
a obligațiilor
O primă clasificare care se impune a fi făcută este aceea după cum stingerea obligației s-a produs prin sau fără voința părților; în acest sens distingem:
mijloacele voluntare de stingere a obligațiilor, cum sunt: remiterea de datorie, executarea voluntară a obligației, compensația convențională;
mijloace care sting obligația fără voința părților, cum sunt: imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea.
O altă clasificare a mijloacelor juridice a obligațiilor se referă la faptul, după cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realității creditorului; aceste mijloace juridice se împart în:
mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt executarea obligației, compensația și darea în plată;
mijloace de stingere a obligației prin care nu se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt: remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
Capitolul II.
Stingerea obligațiilor prin executare
Secțiunea I
Considerații introductive
1. Preliminarii.
Raportul juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute sub sancțiunea constrângerii de stat. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație pozitivă sau negativă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor care are ca efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și implicit stingerea raportului juridic de obligațiile.
2. Modurile de executare a obligațiilor
Executarea obligațiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea directă sau în natură și executarea indirectă sau prin echivalent.
Executarea directă sau în natură a obligațiilor are loc, de cele mai multe ori, de bună voie, adică prin plată. Totuși, în cazul în care debitorul refuză executarea de bună voie, creditorul poate să ceară și să obțină executarea în natură prin intermediul forței de constrângere a statului.
Executarea indirectă a obligațiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă. În acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare e neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligației.
3. Principiul executării în natură a
obligațiilor
Acest principiu guvernează întreaga materie a executării directe a obligațiilor și constă în aceea că debitorul este ținut a executa însăși prestația la care s-a obligat, așa cum a fost ea precizată în raportul juridic de obligație.
Prin realizarea drepturilor de creanță, precum și a celorlalte drepturi subiective, persoanele fizice și persoanele juridice urmăresc satisfacerea unor interese. Atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută prestația pe care o datorează în natura ei specifică. În acest sens, sunt cazuri în care executarea unei alte prestații de către debitor, prin înlocuirea celei inițiale, nu prezintă interes pentru creditor. De asemenea, chiar și o despăgubire bănească, acordată pentru a înlocui executarea în natură a unei obligații, prin ea însăși, nu poate asigura în mod direct și nemijlocit satisfacerea diverselor interese materiale și spirituale ale participanților în circuitul civil. O astfel de finalitate poate fi obținută, de regulă, numai prin dobândirea de bunuri și prin prestări de servicii.
Toate aceste motive, precum și altele au făcut ca executarea în natură a obligațiilor să constituie un principiu fundamental al dreptului civil.
Secțiunea a II-a
Executarea voluntară în natură a obligațiilor. Plata
1. Noțiunea de plată. reglementare
Termenul de „plată” are două accepțiuni: mijloc de executare voluntară a unei obligații și act juridic.
Ca mijloc de executare voluntară, noțiunea de „plată” incumbă, de asemenea, două sensuri, putând fi definită în sens restrâns sau în sens larg.
Astfel, în sens restrâns și în vorbirea curentă, cuvântul „plată” desemnează numai executarea unei obligații de a da o sumă de bani.
Lato sensu, în terminologia juridică, prin plată se înțelege executarea voluntară a oricărei obligații pozitive, de a da sau de a face, indiferent de obiectul ei (transmiterea sau constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparații, încheierea unui contract).
De asemenea, plata este considerată în concepția redactorilor Codului civil, ca fiind și un act juridic, adică o convenție între cel care face plata și cel care o primește. Acest act juridic – negotio juris – are drept cauză imediata intenție de a stinge o obligație (animo solvendi), prin executarea prestației datorată de debitor creditorului. Această ultimă accepțiune a „plății” este aplicabilă numai plății voluntare, în cazul executării silite, exprimarea voinței nemaipunându-se în aceeași termeni, adică nu mai poate fi vorba despre un acord de voință.
Dreptul francez definește termenul de plată, în două sensuri: tehnic și ordinar.
Astfel, în sens tehnic, termenul de „plată” este sinonim cu executarea și se aplică la toate prestațiile (serviciile), indiferent de obiect. În acest sens poate fi vorba de livrare de mărfuri, de realizarea unui portret, de restituirea unui lucru împrumutat.
În sens ordinar, plata ne arată că singura prestație pecuniară, ca și multe alte obligații au ca obiect o sumă de bani, înțelegându-se în acest sens, că în limbajul curent, semnificația de plată este limitată de reglementări monetare. Poate fi vorba de vărsămintele de monede, remiterea de cecuri, viramentul dintr-un cont în altul, utilizarea de carduri bancare.
Instituția plății este reglementată în Codul civil, în Cartea a III-a, Titlul III, Capitolul VIII – „Despre stingerea obligațiilor”, în Secțiunea I intitulată „Despre plată” – art. 1092-1121.
Art. 1092 din Codul civil statuează faptul că orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. Tot acest articol adaugă că repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.
2. Condițiile plății
2.1. Cine poate face plata
Potrivit prevederilor art. 1093 alin.1 Cod civil: „Obligația poate fi achitată de orice persoană interesată, precum de un coobligat sau de un fidejusor”. Alin.2 al aceleiași norme juridice dispune „Obligația poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată; această persoană trebuie însă să lucreze în numele și pentru achitarea debitorului, sau de lucrează în numele ei propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului”.
Din analiza acestui text rezultă faptul că plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană – interesată sau nu –. Totuși, analiza acestui text legal, comportă și o anumită ordine în care poate fi făcută plata.
Astfel, primul obligat să facă plata este debitorul, care poate plăti în mod valabil, personal sau prin reprezentant.
Plata poate fi făcută și de o persoană ținută împreună cu debitorul – codebitorul solidar sau indivizibil – sau pentru debitor – fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinții pentru copiii lor minori.
În al treilea rând, plata este posibil să fie făcută și de un terț interesat să stingă obligația, spre exemplu: dobânditorul unui imobil ipotecat care plătește datoria debitorului pentru a-și salva bunul de la urmărire.
În ultimul rând, calitatea de plătitor o poate avea și o persoană neinteresată, potrivit art. 1093, alin. 1 Cod civil. Terțul care face plata poate să acționeze în numele debitorului – în temeiul unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, când se va subroga în drepturile creditorului plătit, sau poate face plata în nume propriu, făcând o liberalitate debitorului, ipoteză în care el nu se subrogă de drept în drepturile creditorului, decât numai cu consimțământul acestuia.
Totuși, de la regula că „plata poate fi făcută de orice persoană – interesată sau nu –”, există următoarele excepții:
în cazul obligațiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își dă acordul. În acest sens se pronunță și art. 1094 Cod civil, care dispune: „Obligația de a face nu se poate achita de o altă persoană în contra voinței creditorului, când acesta are interes ca debitorul s-o împlinească”.
in ipoteza în care părțile, au stabilit expres prin acordul lor de voință ca plata să nu poată fi făcută numai de către debitor, nu și de o altă persoană. În acest caz, deși nu au caracter intuitu personae, obligațiile în speță sunt guvernate de același regim, prin voința părților.
2.2. Condiții speciale cu privire la cine poate
face plata în cazul obligațiilor de a da
Referitor la obligațiile de a da, art. 1095 alin. 1 Cod civil stipulează: „Plata, ca să fie valabilă, trebuie să fie făcută de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Deci, sunt necesare a fi îndeplinite două condiții speciale în persoana celui care plătește, pentru a face o plată valabilă:
1. plata trebuie să fie făcută de proprietarul lucrului dat în plată. Această condiție este de la sine înțeleasă, deoarece, în obligațiile de a da, plata trebuie să strămute în persoana creditorului, proprietatea lucrului dat în plată. Dacă debitorul ar da lucrul altuia, plata nu ar fi eliberatorie și adevăratul proprietar ar fi în drept să-și revendice lucrul, cu excepția cazului când este vorba de un lucru mobil. Nulitatea unei asemenea plăți se poate invoca atât de creditor, cât și de debitor; dat fiind însă nulitatea plății, creanța va continua să existe, debitorul va fi obligat a face o nouă plată, de această dată valabilă.
2. cel care efectuează plata trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice translative de proprietate, deci trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu deplină. În caz de nerespectare a acestei condiții, plata va fi lovită de nulitate relativă, ce va putea fi invocată de însuși debitorul. În ambele situații, creditorul va fi ținut la a restitui lucrul primit.
Art. 1095 alin. 2 Cod civil prevede: „Cu toate acestea, plata unei sume de bani sau a altor lucruri ce se consumă prin întrebuințare, nu poate fi repetită contra creditorului care le-a consumat de bună-credință, deși plata s-a făcut de o persoană ce nu era proprietar sau care nu era capabilă de a înstrăina”. Interpretând per a contrario acest text de lege, în ipoteza în care creditorul este de rea-credință, cunoscând aceste lucruri, va fi obligat la restituire, chiar daca le-a consumat.
2.3. Persoana care poate primi plata
În privința validității plății, din punct de vedere al persoanei care o primește, dispozițiile art. 1096 alin. 1 Cod civil stipulează că: „Plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiție sau de lege a primi pentru dânsul”. Din prevederile acestui text de lege, rezultă faptul că persoana în drept să primească plata nu este totdeauna creditorul primitiv, ci moștenitorul său, ori un legatar, cesionarul creanței, reprezentantul legal sau convențional al creditorului (tutorele, mandatarul), terțul desemnat de justiție a primi plata (spre exemplu, creditorul popritor).
Sunt, însă, situații de excepție când plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altor persoane decât cele arătate mai sus. Astfel, art. 1096 alin. 2 Cod civil, instituie două situații de excepție, în care plata, deși nu este făcută creditorului sau împuternicitului său, este totuși valabilă:
1. când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului; este cazul plății făcută unui creditor al creditorului, fără ca aceasta să fi recurs la poprire;
2. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi; prin ratificarea plății de către creditor, terțul care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului.
O altă situație de excepție o instituie art. 1097 Cod civil, care dispune că: „Plata făcută cu bună-credință acelui ce are creanța în posesiunea sa, este valabilă chiar dacă în urmă posesorul ar fi evins”. Este vorba despre cazul în care plata a fost făcută unui moștenitor aparent, situație în care adevăratul creditor se va putea întoarce împotriva celui căruia i s-a făcut plata fără a avea calitatea de a o primi, printr-o acțiune întemeiată pe plata nedatorată.
Pe lângă condiția calității de a putea primi plata, pe care trebuie să o aibă cel ce este plătit, pentru ca plata să fie liberatorie, trebuie ca cel ce primește plata să aibă capacitate deplină de exercițiu. Plata făcută unui incapabil este lovită de nulitate relativă, astfel încât debitorul va trebui să plătească din nou celui împuternicit să primească plata pentru incapabil. Totuși, art. 1098 Cod civil prevede ca debitorul nu va fi obligat să plătească a doua oară, în măsura în care va dovedi că prima plată a profitat creditorului incapabil.
2.4. Părțile plății în dreptul francez
Referitor la acest aspect, Codul civil francez prevede faptul că plata intervine între două persoane: cel care îndeplinește obligația de plată este denumit solvens sau plătitor, iar cel care primește plata se numește accipines sau acceptant.
Câteva cuvinte referitoare la partea care îndeplinește obligația de plată, în speță solvens sau plătitor. Dreptul francez statuează faptul că persoana care plătește nu este neapărat partea care se obligă în calitate de debitor; desigur, debitor este cel care însuși are calitatea de solvens. Mandatarul este asimilat lui. De exemplu, în caz de plată prin cec, creditorul primește direct fondurile de la banca plătitorului. Legiuitorul merge chiar mai departe și admite că un terț oarecare poate efectua plata la locul obligației, chiar neavând nici un interes la extinderea obligației, terțul având însă puterea de a acționa în locul și în numele debitorului.
Având în vedere condițiile cerute în persoana solvens-ului, art. 1238C.civ. francez, enumeră două condiții pentru ca plata să fie valabilă:
el trebuie să fie proprietarul lucrului dat în plată;
să fie capabil de a înstrăina.
Referitor la prima condiție, atunci când debitorul a dat în plată un lucru fără ca el să fie proprietarul acelui lucru, plata este nulă. Pentru cea dea doua condiție, dacă regula capacității nu este respectată, plata este anulabilă. Aceste condiții sunt sortite eșecului atunci când plata are ca obiect o sumă de bani sau un bun pe care creditorul l-a consumat de bună voie ori care a fost consumat prin întrebuințare (de exemplu a consumat marfa; a cheltuit suma de bani). În ciuda acestor inconveniente privitoare la calitatea de proprietar sau la incapacitate, dreptul de repetiție este refuzat și plata nu este anulabilă (art. 1238 alin. 2 C.civ. francez).
Pe de altă parte, dacă plata se efectuează prin intermediul unui reprezentant, este necesar ca cel care are puterea de a efectua această plată să respecte limitele mandatului său.
În cele ce urmează, vom face referire la cealaltă parte a obligației de plată, în speță accipiens sau acceptantul. Dreptul francez dispune că personalitatea acceptantului are mai multă importanță decât cea a plătitorului, în sensul că plata nu se consideră liberată decât atunci când este efectuată în mâinile creditorului.
Privitor la persoana acceptantului, se disting în ordine descrescătoare trei situații:
în mod normal, rolul acceptantului este similar cu cel al creditorului. Art. 1241 C.civ.fr. prevede că plata trebuie făcută în mâinile unui creditor capabil de a primi.
o situație mai rar întâlnită este aceea când plata este făcută reprezentantului creditorului. Art. 1239 alin. 1 C.civ.fr. statuează că pentru a fi valabilă, plata trebuie primită de cel care are această putere (spre exemplu administratorul legal al bunurilor copiilor).
uneori, plata este făcută unui terț care nu are calitatea de a primi; în acest caz plata este nulă și debitorul este ținut să plătească din nou: „Cine face o plată rea, plătește de două ori”. Dar această regulă comportă trei excepții: în primul rând ratificarea făcută de creditor dă retroactiv putere terților și validează plata. În al doilea rând, profitul obținut de creditor eliberează plata, în cazul în care de exemplu, debitorul a vărsat suma în mâinile creditorului său și acesta din urmă avea interes să achite datoria. În al treilea rând, este admis faptul că plata efectuată de bună voie unui terț posesor de creanță este valabilă deși posesorul a fost evins (art. 1240 C.civ.fr.). Posesorul este cel care este creditorul aparent și putativ, așa cum moștenitorul aparent purcede la moștenirea unei creanțe chiar dacă un testament încă necunoscut l-ar exhereda.
2.5. Obiectul plății
Potrivit art. 1100 din Cod civil: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”. Deci, plata trebuie să constea în executarea exactă a obligației asumate; debitorul este ținut a plăti exact cât datorează; creditorul nu poate fi silit a primi un alt lucru, chiar dacă valoarea acestuia este egală sau chiar depășește valoarea celui ce constituie obiectul obligației. Rezultă că eliberarea debitorului nu se poate efectua decât prin prestația promisă, care formează obiectul obligației. Deci în ceea ce privește obligațiile de a face sau de a nu face, debitorul este ținut să execute faptul la care s-a obligat sau să se abțină de la acțiunea respectivă.
Dacă obiectul obligației este prestația de a da un bun cert, art. 1102 teza I Cod civil se pronunță în acest sens: „Debitorul unui corp cert și determinat este liberat prin predarea lucrului în starea în care se găsea la predare…”. El nu este ținut să răspundă de pieirea bunului sau de stricăciunile suferite de acesta dacă ele nu se datorează faptei sale ori a persoanelor pentru care este ținut să răspundă, fiind incident principiul „res perit domino”. Așadar, el nu va răspunde de pieirea totală sau parțială a bunului datorată cazului fortuit și forței majore. Totuși, debitorul va răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului, dacă acesta a intervenit după punerea sa în întârziere. Debitorul se va putea exonera de răspundere dacă face dovada că bunul ar fi pierit și la creditor, dacă i-ar fi fost predat (art. 1156 alin. 2 C.civ.).
Atunci când obiectul obligației este prestația de a da bunuri de gen, debitorul este dator a da creditorului bunuri de aceeași calitate și în aceeași cantitate ca și cele care au pierit. Dacă, prin convenție, nu a fost stabilită calitatea lucrului respectiv, conform prevederilor art. 1103 Cod civil, debitorul este dator a da creditorului bunuri „nu de cea mai bună specie, nici însă de cea mai rea” – adică debitorul trebuie să remită creditorului bunuri de o calitate medie. De asemenea, pieirea bunurilor de acest fel nu are ca efect stingerea datoriei, „genera non pereunt”.
În situația în care obligația are ca obiect o sumă de bani, este aplicabil principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din Codul civil: „Obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.
Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății”.
2.6. Principiul indivizibilității plății
Acest principiu este prevăzut expres de art. 1101 alin. 1 C.civ., care dispune: „Debitorul nu poate sili pe creditor a primi o parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar”. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să plătească tot ce datorează; el nu poate obliga pe creditor să primească plăți fracționate, plata fiind indivizibilă. Chiar dacă obiectul plății este divizibil prin natura lui, debitorul se poate libera numai dacă achită toată datoria deodată.
Principiul indivizibilității plății cunoaște și unele excepții când ea poate fi fracționată. Aceste excepții sunt:
părțile, prin convenția lor, pot stabili ca plata să fie divizibilă, regula prevăzută la art. 1101 C.civ. fiind supletivă, iar nu imperativă;
când debitorul încetează din viață și datoria se divide între doi sau mai mulți moștenitori cu vocație universală, în afară de cazul când obligația este indivizibilă (art. 1057 și 1058 Cod civil);
când o parte din datoria debitorului se stinge prin compensație;
beneficiul de diviziune, pe care îl pot invoca fidejusorii aceleiași datorii, face ca datoria neachitată de către debitor să se împartă între fidejusori, care nu pot fi constrânși să plătească decât pro parte (art. 1674 C.civ.);
imputația plății duce la plăți parțiale;
când instanța de judecată acordă debitorului mici termene de grație pentru a putea face plata;
posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plată parțială; în această situație întreaga creanță rămânând neplătită, eventuala insolvabilitate a debitorului este suportată de semnatarii titlului împotriva cărora posesorul titlului va avea recurs pentru întreaga sumă, inclusiv cea pe care ar fi putut să o primească.
2.7. Data plății
Cu privire la momentul în care trebuie efectuată plata, este aplicabilă regula conform căreia plata trebuie să se facă atunci când creanța creditorului a devenit exigibilă, iar datoria debitorului a ajuns la scadență.
Trebuie făcută distincția, după cum este vorba despre obligații pure și simple, neafectate de termen sau de obligații cu termen.
În cazul obligațiilor pure și simple, neafectate de termen, plata trebuie efectuată la momentul nașterii raportului juridic obligațional, căci în acel moment obligația devine exigibilă.
Dacă obligația este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen.
Termenul poate fi stipulat în favoarea debitorului, în favoarea creditorului sau a ambilor.
Dacă termenul a fost stipulat în favoarea debitorului, acesta poate face plata anticipat, însă creditorul nu poate pretinde plata înainte de împlinirea de împlinirea acestui termen. Dacă, potrivit art. 1024 C.civ., părțile nu s-a înțeles altfel, termenul se prezumă, întotdeauna, că s-a stipulat în beneficiul debitorului.
Dimpotrivă, atunci când termenul a fost stabilit prin acordul de voință al părților, în beneficiul exclusiv al creditorului, debitorul poate face plata datoriei cu anticipație numai cu consimțământul acestuia.
În cazul în care termenul a fost prevăzut în favoarea ambelor părți, plata trebuie făcută la acel termen. Părțile, nu pot fi împiedicate ca prin acordul lor de voință, să stabilească un alt termen pentru plată, anticipat celui inițial.
De asemenea, data plății, indiferent de înțelegerea părților, poate fi modificată de instanța de judecată atunci când acordă debitorului un termen de grație pentru executare. În cazul executării cu întârziere a obligației, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. În materie contractuală, acordarea de daune-interese moratorii este, de regulă, condiționată de prealabila punere în întârziere a debitorului.
2.8. Locul plății
Art. 1104 alin. 1 Cod civil, dispune că plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voință al părților. În cazul în care părțile nu au stabilit prin acordul lor de voință, un loc unde să se facă plata, art. 1104 alin. 3 prevede că aceasta se va face la domiciliul debitorului; în această situație, se spune că plata este cherabilă.
Părțile pot însă stabili prin convenție ca plata să se facă la domiciliul creditorului, caz în care plata este portabilă.
Când obiectul plății este un bun individual determinat și părțile nu au determinat prin convenție locul plății, plata se va face la locul în care se afla bunul la data contractării (art. 1104 alin.2 C.civ.).
Determinarea locului plății prezintă importanță din cel puțin două puncte de vedere:
cheltuielile ocazionate de transportarea obiectului plății la acel loc se determină în funcție de locul în care sa va face plata;
raporturile juridice privind executarea obligației cu element de extraneitate sunt cârmuite de legea țării locului unde urmează a se face plata (lex loci solutionis); părțile pot desemna această lege cu titlul de lex causae, adică de lege care să cârmuiască raportul juridic obligațional în întregul său.
2.9. Cheltuielile pentru efectuarea plății
Potrivit art. 1105 C.civ. „cheltuielile pentru efectuarea plății sunt în sarcina debitorului”. Prevederea aceasta are caracter supletiv; prin urmare, părțile pot cădea de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor și debitor în părți egale ori în alte cote.
Prevederea art. 1105 C.civ. trebuie completată și cu alte texte ale Codul civil care reglementează anumite materii, astfel:
art. 1117 C.civ., în materia ofertei reale de plată, prevede că toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată și ale consemnațiunii făcute valabil sunt în sarcina creditorului;
în materia contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1305 C.civ., spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulație contrară. În ceea ce privește cheltuielile ce se fac cu predarea și ridicarea lucrurilor mobile vândute, art. 1317 C.civ. dispune că spezele predării sunt în sarcina vânzătorului și ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulație contrară;
în materia contractului de depozit, potrivit art. 1614 C.civ., dacă s-a stipulat locul unde trebuie restituit bunul depozitat, depozitarul este obligat să-l transporte în acel loc; cheltuielile făcute în acest scop sunt în sarcina deponentului.
2.10. Proba plății
Fiind un mijloc de executare a obligațiilor, plata este, în același timp, și un act juridic. De aceea, dovada plății se va putea face după regulile dreptului comun referitoare la proba actelor juridice. În principiu, dovada plății se face de către debitor, deoarece el afirmă că a efectuat-o.
Privitor la această situație trebuie discutate două aspecte: cine are sarcina probei plății și cu ce mijloace se poate proba efectuarea ei?
În legătură cu primul aspect, se va aplica principiul reglementat de art. 1169 C.civ., conform căruia: „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”. Deci, sarcina probei revine celui ce introduce o acțiune în justiție – reclamantului – iar, în cursul desfășurării procesului, celui ce face diferite afirmații.
Pentru a ușura sarcina probei plății, Codul civil a instituit câteva prezumții de plată:
art. 1138 alin. 1 C.civ. prevede că atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanței sale care este un înscris sub semnătură privată se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie. Prezumția este absolută;
art. 1138 alin. 2 C.civ. prevede că atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creanței, înscris autentic sau hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată remitere la datorie. De această dată, suntem în prezența unei prezumții relative de plată.
Referitor la cel de-al doilea aspect, acela al mijloacelor prin care se poate dovedi faptul plății, trebuie plecat de la realitatea că plata este un act juridic civil – nepotium juris – când ea este voluntară. Astfel, când obiectul plății are o valoare mai mare de 250 lei, dovada plății se va putea face numai prin înscris – potrivit art. 1191 Cod civil – înscris concretizat într-o chitanță sub semnătură privată, eliberată de creditor, prin care el atestă plata. În acest caz proba cu martori nu este admisă. Atunci când debitorul a fost în imposibilitate morală sau materială de a obține o chitanță de plată de la creditor, dovada plății se poate face și cu martori, chiar dacă valoarea ei depășește 250 lei.
3. Imputarea plății
3.1. Punerea problemei
Există situații când un debitor are mai multe datorii, având ca obiect prestații de aceeași natură față de unul și același debitor, și face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin executare voluntară. Într-un asemenea caz, se pune problema de a ști care dintre aceste datorii se consideră plătite; cu alte cuvinte, asupra căror datorii se impută plata. Aceasta este situația imputației plății. Soluționarea ei prezintă interes practic în ceea ce privește dobânzile și garanțiile care însoțesc creanțele respective. Debitorul are interes să stingă datoriile care produc dobândă și, uneori, pe acelea care sunt însoțite de garanții reale constituite asupra bunurilor sale. Dimpotrivă, creditorul are interesul opus de a considera stinse, prin plata făcută, pe acele creanțe care încă nu produc dobânzi, precum și creanțele neînsoțite de garanții.
Imputația plății este de două feluri: convențională și legală.
3.2. Imputația convențională
În principiu, imputația plății se realizează prin acordul părților sau prin voința uneia din ele. De regulă, ea se face prin acordul părților, iar în lipsa acordului de voință, imputația poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voința sa unilaterală. Potrivit art. 1110 C.civ., primul chemat să stabilească ordinea stingerii obligațiilor este debitorul. Debitorul poate face imputația plății ținând seama de următoarele limite:
să nu impute creditorului o plată fracționată, înfrângând principiul indivizibilității plății, consacrat de art. 1101 Cod civil;
dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadență (exigibile – neexigibile), iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face plata numai asupra datoriilor scadente;
potrivit art. 1111 Cod civil, în situația în care creanța este producătoare de dobânzi, debitorul datorând atât suma împrumutată cât și dobânzile, plata se va imputa mai întâi asupra dobânzilor, cu excepția cazului în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.
În al doilea rând, daca debitorul nu-și manifestă voința cu privire la ordinea stingerii obligațiilor sale prin plata făcută, creditorul este cel chemat să stabilească o asemenea ordine. Debitorul este ținut să respecte imputația făcută de creditor, neputând-o contesta, cu excepția cazurilor în care creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele sale (art. 1112 Cod civil).
3.3. Imputația legală
Imputația se face de drept, în temeiul dispozițiilor legale ale art. 1113 din Codul civil, în cazul în care părțile nu au convenit sau nu și-au exprimat unilateral voința cu privire la modul de imputare a plății. Astfel, sunt aplicabile următoarele reguli:
datoria scadentă se stinge înaintea datoriei nescadente;
daca toate datoriile sunt scadente, imputația se face asupra acelei datorii care este mai oneroasă pentru debitor;
dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase, se va considera plătită datoria cea mai veche;
în ipoteza în care toate datoriile sunt scadente deopotrivă de oneroase și au aceeași vechime, plata se va imputa proporțional asupra fiecăreia dintre ele, înfrângându-se principiul indivizibilității plății, consacrat de art. 1101 Cod civil. Astfel, creditorul va primi o plată parțială pentru fiecare din creanțele sale.
4. Oferta reală de plată urmată de consemnațiune
Această instituție juridică este reglementată de art. 1114-1121 C.civ. și art. 586-590 Cod de procedura civilă.
Oferta reală de plată urmată de consemnațiune a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „o procedură destinată a permite debitorului ca, în cazul în care creditorul refuza sa primeasca plata,sa-si poata exercita dreptul subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată, și să-și execute obligația cu privire la care poartă plata, obligație născută din raportul juridic primar”, pentru a evita în acest fel consecințele neexecutării unei obligații pe care el dorește să o execute.
Prima fază a acestei proceduri o constituie oferta reală de plată făcută de debitor creditorului prin intermediul executorului judecătoresc somându-l să se prezinte într-un anumit loc și la o anumită dată pentru a primi plata. În acest sens, art. 1115 C.civ. prevede o serie de condiții ce trebuiesc îndeplinite:
plata să fie făcută creditorului capabil de a primi sau aceluia ce are dreptul de a primi pentru el;
plata trebuie să acopere întreaga sumă exigibilă;
eventualul termen stipulat în favoarea creditorului să se fi împlinit;
condiția care afectează obligația să se fi îndeplinit;
plata să fie făcută la locul convenit pentru plată, iar în lipsa unei asemenea convenții, creditorului în persoană, fie la domiciliul său, fie la domiciliul ales pentru executarea convenției;
să fie făcută prin intermediul unui executor judecătoresc.
Cea dea doua fază a acestei proceduri constă în consemnarea sumei de bani sau a lucrului la dispoziția creditorului atunci când nu se prezintă la somație sau se prezintă, dar refuză a primi plata.
A consemna suma la dispoziția creditorului se traduce prin depunerea acesteia sau a lucrului ce constituie obiectul plății la bancă, pe numele creditorului, sub luare de dovadă. În situația în care creanța are ca obiect un bun cert, ce urmează a fi predat în locul în care se găsește, debitorul este obligat a soma pe creditor să-l ridice, iar, dacă acesta nu se conformează și debitorul are nevoie de spațiul unde este depus lucrul respectiv, el poate solicita autorizarea justiției pentru a-l depune în altă parte, conform prevederilor art. 1121 Cod civil.
În situația în care creditorul refuză în continuare primirea plății, urmează a treia fază a acestei proceduri: procedura judiciară a validării sau invalidării consemnării prin hotărâre rămasă definitivă.
Debitorul este liberat de datorie din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a validat consemnarea.
5. Opoziții la plată
Opoziția la plată este intervenția pe care o face o persoană îndreptățită de lege la un anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plata, fără prezența sa ori fără consimțământul său. Efectul constă în aceea că debitorul respectiv este obligat să se obțină de a face plata; în caz contrar, el poate fi obligat să facă din nou plata.
Pot face opoziții la plată: un alt creditor al aceluiași debitor; creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanței sale și află că debitorul este gata să facă plata celui care prezintă titlul; creditorul creditorului prin poprire.
Poprirea este cea mai importantă opoziție la plată. Ea este reglementată în art. 452-562 C.pr.civ. Astfel, atunci când debitorul este, la rândul lui, creditorul unui terț, creditorul debitorului poate cere instanței de judecată ca plata pe care terțul trebuie s-o facă creditorului său să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Deci, în cadrul popririi suntem în prezența a trei persoane: creditorul popritor, adică persoana care face cererea de poprire; debitorul poprit; debitorul debitorului poprit, care se numește terț poprit.
În urma admiterii cererii de înființare a popririi, instanța de judecată, la cerere, va proceda la înființarea popririi. Din momentul în care a primit notificarea de poprire și până la validarea popririi, terțul poprit este obligat să nu facă plata creditorului său; plata este lovită de indisponibilitate. După validarea popririi, terțul poprit este obligat să facă plata direct creditorului popritor. Prin această plată, se sting concomitent două obligații: obligația terțului poprit față de debitorul poprit și obligația debitorului poprit față de creditorul popritor.
Secțiunea a III-a
Executarea silită în natură a obligațiilor
1. Noțiune. Distincții.
De regulă, debitorul își îndeplinește de bunăvoie obligația prin efectuarea plății. Totuși, dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligația, deci nu efectuează plata, creditorul, pentru valorificarea dreptului său subiectiv patrimonial pe care îl are împotriva debitorului, poate recurge la mijloace pe care legea i le pune la dispoziție pentru a-l sili la executare; în acest caz creditorul va cere executarea silită.
În principiu, am putea spune că și atunci când se cere executarea silită în natură a obligației se face tot o plată – creditorul obține exact obiectul obligației –, dar această plată nu se execută de bunăvoie. Este o plată silită.
Numai în situația în care executarea în natură nu mai este posibilă, se va trece la executarea prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea, lato sensu, a obligației în natură.
Executarea silită în natură a obligațiilor prezintă aspecte diferite în funcție de obiectul lor. Se impune astfel o distincție între obligațiile intuitu personae și celelalte obligații civile. De la bun început trebuie subliniat faptul că o asemenea executare silită nu poate fi cerută în cazul obligațiilor care presupun, în mod necesar, o participare strict personală din partea debitorului. Este, în general, cazul obligațiilor intuitu personae la care se aplică principiul „nemo potest cogi ad factum” – nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal –, deoarece aceasta ar constitui o restrângere a libertății sale personale.
Cât privește celelalte obligații, după obiect ele pot să constea în a da, a face sau a nu face.
2. Executarea silită în natură a obligațiilor
care au ca obiect „prestația de a da”
Pentru a analiza acest mijloc juridic este necesar să deosebim după cum obligațiile au ca obiect prestația de a da sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri generice pe care debitorul le are dar refuză individualizarea și predarea lor.
1) Dacă obligația de a da are drept obiect o sumă de bani, executarea ei în natură este întotdeauna posibilă. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea trece la executarea silită prin vânzarea unor bunuri ale debitorului, iar din prețul obținut își va satisface creanța sa.
2) În ipoteza unei obligații de a da care are ca obiect un bun individual determinat, debitorul este ținut, de facto, de două obligații principale: a) obligația de a transfera sau constitui dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului respectiv; b) obligația de predare a lucrului.
Cât privește această primă obligație a debitorului, ea este guvernată de principiul înscris în art. 971 C.civ., potrivit căruia, transferul dreptului de proprietate sau al oricărui drept real asupra unui bun individual determinat se face în temeiul acordului de voință al părților, la data realizării acestui acord, dacă printr-o dispoziție specială a legii sau prin acordul părților nu se prevede altfel. Aceasta înseamnă că, în principiu, obligația de a transfera dreptul de proprietate sau oricare alt drept real se poate executa în natură, chiar în temeiul legii.
Referitor la cea de-a doua obligație – aceea de predare a bunului –, art. 572-580 C.pr.civ., reglementează executarea silită în natură a obligațiilor de acest fel sub forma predării silite a bunurilor imobile și a bunurilor mobile de la debitor la creditor. Aceste proceduri sunt posibile numai dacă bunul sau bunurile individual determinate se află la debitor. Dacă însă debitorul nesocotește obligația de conservare și păstrare a bunului până în momentul predării, distrugând sau ascunzând bunul, executarea în natură chiar pe cale silită a obligației devine imposibilă, urmând a se trece la executarea prin echivalent.
În situația în care debitorul a înstrăinat bunul între timp la un terț și a predat posesia lui, creditorul are posibilitatea de a introduce o acțiune în revendicare împotriva terțului. Terțul se poate apăra invocând posesia de bună-credință (art. 1909 C.civ.) în cazul bunurilor mobile, sau uzucapiunea, în cazul bunurilor imobile. Dacă acțiunea în revendicare este respinsă, creditorul va putea obține executarea obligațiilor de la debitor numai prin echivalent bănesc.
3) În sfârșit, atunci când obiectul obligației de a da îl constituie un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite numai la momentul individualizării bunului care, de regulă, are loc cu prilejul predării. În acest caz, creditorul poate alege între mai multe posibilități:
să ceară executarea silită în natură atunci când acest lucru este cu putință;
să achiziționeze cantitatea de bunuri ce formează obiectul obligației din altă parte, pe contul debitorului, urmând a recupera prețul prin executarea silită asupra bunurilor debitorilor;
să accepte executarea prin echivalent, adică plata de despăgubiri.
3. Executarea silită în natură a obligațiilor
„de a face și de a nu face”
Referitor la această operațiune juridică, art. 1075 Cod civil, prevede: „Orice obligație de a face și de a nu face se preschimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului”. Din această prevedere legală, ar putea rezulta faptul că obligațiile de a face și cele de a nu face nu sunt susceptibile de a fi executate silit în natură. „O asemenea concluzie ar fi greșită cel puțin din două puncte de vedere. Mai întâi, este de observat că ea ar permite debitorului ca, prin simpla sa manifestare unilaterală de voință, să schimbe obiectul obligației din ceea ce datora efectiv, într-o sumă de bani. În al doilea rând, chiar Codul civil conține prevederi care pornesc de la premisa că și obligațiile de a face și de a nu face pot fi executate silit în natură”.
În ceea ce privește obligațiile care au ca obiect prestația de a face, art. 1077 C.civ. prevede că „nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate fi autorizat a o aduce la îndeplinire cu cheltuiala debitorului”.
Referitor la obligațiile care au ca obiect prestația de a nu face, art. 1076 C.civ. dispune: „creditorul poate cere a se distruge ceea ce s-a făcut călcându-se obligația de a nu face și poate fi autorizat de a distruge el însuși, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări”. Acțiunea creditorului este posibilă numai în cazul în care este autorizat în acest sens de instanța de judecată. Regula nu se aplică obligațiilor intuitu personae.
4. Daunele cominatorii
Daunele cominatorii reprezintă un mijloc juridic de constrângere utilizat de instanța de judecată față de debitorul care refuză să execute o obligație de a face ce implică faptul său personal ori care nu distruge ceea ce a făcut, în cazul unei obligații de a nu face. Acest mijloc juridic „constă în condamnarea debitorului la plata unei anumite sume de bani pentru fiecare zi (săptămână sau lună), de întârziere, până la executarea obligației în natura ei specifică”.
Condamnarea la plata daunelor cominatorii are rostul de a înfrânge rezistența și acerbia debitorului, care refuză executarea unei obligații de a face în natură sau care refuză să înlăture ceea ce a făcut, încălcându-și obligația de a nu face.
De asemenea, în doctrină s-a arătat că „Daunele cominatorii reprezintă un procedeu de constrângere indirectă, prin intermediul patrimoniului, deci nu o cale de executare sau o plată a debitorului, procedeu menit să-i învingă rezistența și să-l determine la executarea în natură a obligației de a face.
Instituția daunelor cominatorii este creația jurisprudenței, care, apoi a fost fundamentată teoretic de doctrină. Toți autorii români moderni sunt de acord cu practica daunelor cominatorii, ca mijloc juridic de constrângere a debitorului de a-și executa în natură obligația de a face sau de a nu face.
În literatura juridică, au fost evidențiate principalele caractere juridice ale daunelor cominatorii:
daunele cominatorii sunt un mijloc de constrângere, a cărui finalitate constă în a determina pe debitor să-și execute obligația;
daunele cominatorii apar astfel ca o sancțiune civilă;
daunele cominatorii nu au caracter reparator, neconstituindu-se într-un mijloc de despăgubire a creditorului;
daunele cominatorii se aplică chiar în lipsa unui prejudiciu din partea creditorului;
daunele cominatorii constau într-o sumă de bani stabilită de instanță pe fiecare unitate de timp (instanța de judecată poate mări cuantumul lor, până se va înfrânge rezistența debitorului).
Referitor la natura juridică a daunelor cominatorii și la utilitatea lor, în literatura juridică au existat discuții controversate. În opinia majoritară, ele apar ca fiind o măsură de constrângere economică a debitorului, adică o cale indirectă de determinare a lui de a-și executa obligațiile în natură. Așadar, daunele cominatorii nu sunt un procedeu de executare silită în natură a obligațiilor. Ele se circumscriu sferei obligațiilor de a face și de a nu face care implică faptul personal al debitorului, însă cu unele limitări. Astfel, daunele cominatorii nu pot fi acordate, chiar în cazul obligațiilor de a face și de a nu face, în următoarele ipoteze:
când debitorul a fost obligat anticipat prin hotărâre judecătorească să repare prejudiciul pe care l-a suferit creditorul prin executarea cu întârziere a prestației;
când executarea silită în natură a obligației nu mai este posibilă;
când refuzul debitorului de a executa obligația este clar și definitiv exprimat, astfel că se va angaja răspunderea sa civilă pentru neexecutare.
Daunele cominatorii nu se aplică obligațiilor având drept obiect sume de bani, deoarece acestea produc dobânzi în caz de întârziere la executare. De asemenea, ele nu pot fi acordate nici pentru obligațiile de a da, care, în principiu, pot fi executate în natură.
Art. 175 C.pr.civ., reglementează expres un caz de aplicare a sistemului daunelor cominatorii în cazul în care cei care dețin înscrisuri necesare ca mijloc de probă refuză de a-și îndeplini obligația de a le înfățișa la instanța de judecată. Daunele cominatorii se datorează de cel obligat din ziua stabilită de instanța de judecată, zi care se plasează în timp după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate. Sunt însă frecvente situațiile în care, în funcție de anumite împrejurări, daunele cominatorii curg de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
Cu acest prilej, vom trece în revistă câteva aspecte generale referitoare la instituția „amenzii cominatorii”.
Prin amenda cominatorie se înțelege sancțiunea aplicată de instanța de judecată sau alt organ cu atribuții administrativ-jurisdicționale, persoanei care nu îndeplinește un act sau nu dă curs unei dispoziții emise de organul judiciar în termenul fixat.
Pentru a decela cu ușurință caracterele juridice ale amenzii cominatorii, vom face, în cele ce urmează, un examen comparativ cu instituții juridice apropriate ca natură juridică sau domeniu de aplicare.
Astfel, fată de daunele cominatorii, amenda cominatorie prezintă asemănări prin aceea că ambele sunt sancțiuni procedurale pecuniare aplicate de organul judiciar în cadrul unui proces, într-un cuantum fixat pentru fiecare zi de întârziere; ambele au caracter provizoriu, deoarece nu se cunoaște întinderea concretă decât atunci când sancțiunea va fi executată; ambele au efect cominatoriu, evidențiat prin amenințarea cu plată unei sume care crește progresiv dacă nu se va executa obligația impusă.
Aceste instituții prezintă și importante deosebiri dacă amenda cominatorie se face venit la bugetul de stat, daunele cominatorii se datorează creditorului unei obligații de a face sau a nu face intuitu personae; amenda cominatorie se aplică de instanța de judecată, pe când daunele cominatorii se aplică de instanță la cererea celui interesat ca mijloc de constrângere a debitorului să-și execute obligația de a face sau de a nu face asumată.
Amenda cominatorie prezintă asemănări și cu amenda judiciară. Astfel, ambele sunt sancțiuni procedurale pecuniare dispuse de organul judiciar, ambele se fac venit la bugetul de stat, ambele au caracter judiciar. Există și unele deosebiri între amenda cominatorie și amenda judiciară. Astfel, dacă amenda cominatorie se dispune pentru neexecutarea unei anumite obligații impuse de organul judiciar prin plata unei sume fixe pentru fiecare zi de întârziere având scopul de a determina persoana în cauză să îndeplinească obligația amenințată fiind cu plata unei sume tot mai mari, amenda judiciară este fixată de organul judiciar și este aplicată ca urmare a săvârșirii de către persoanele chemate să coopereze la desfășurarea activității judiciare a unor abateri judiciare prevăzute expres în Codul de procedură penală sau Codul de procedură civilă (art. 1081 – 1085) ce formează capitolul IV intitulat „Amenzi judiciare și despăgubiri”.
Între trăsăturile amenzii judiciare, literatura de specialitate le-a reținut pe cele de mai jos:
amenda judiciară este sancțiunea care se aplică cumulativ sau separat în cazul săvârșirii unei abateri în cursul procesului civil, de către părți sau de către alți participanți la activitatea judiciară;
sancțiunea amenzii judiciare se poate aplica numai în cazurile și în limitele prevăzute de legea procedurală;
scutirea de amendă sau reducerea amenzii poate fi dispusă la cererea celui amendat, de instanța care a dispus sancțiunea;
împotriva încheierii de amendare partea interesată poate face apel sau recurs, dar numai odată cu fondul;
încheierea de amendare a părții nu este executorie decât după ce hotărârea prin care s-a soluționat fondul devine irevocabilă; sunt însă executorii încheierile de amendare a altor participanți la procesul civil.
Dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit dispozițiilor art. 1081 – C.proc.civ., va putea sancționa cu amendă următoarele fapte săvârșite de una dintre părți care au legătură cu procesul:
1. Cu amendă judiciară de la 500.000 lei la 7.000.000 lei:
introducerea, cu rea-credință, a unei cereri vădit netemeinice;
formularea, cu rea-credință, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
obținerea, cu rea-credință, a citării prin publicitate a oricărei părți;
obținerea, cu rea-credință, de reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;
contestarea, cu rea-credință, a scrierii sau semnăturii unui înscris.
Aceste dispoziții sunt menite să stopeze într-o anumită măsură cererile netemeinice și introduse cu rea-credință ale unora dintre părți, care fie urmăresc tergiversarea litigiului pentru a nu executa prestația la care s-au obligat prin convenții sau la care au fost obligați prin hotărâre judecătoreasă, fie urmăresc desființarea unor acte juridice sau diverse alte cereri care încarcă inutil rolul instanțelor de judecată.
Ceea ce trebuie menționat, este că și în situația în care cererea este vădit neîntemeiată încă de la data introducerii ei, de exemplu, este prescrisă, este inadmisibilă fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, trebuie soluționată, iar netemeinicia ei trebuie să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Partea care a introdus în scop de a șicana o asemenea acțiune, va exercita căile de atac, a apelului și căile extraordinare de atac pentru a prelungi procesul.
2. Cu amendă judiciară de la 300.000 lei la 5.000.000 lei sunt sancționate:
neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor;
neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;
refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;
neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest scop de instanță;
refuzul sau omisiunea unei autorități ori a alte persoane de a comunica, la cererea instanței, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele ei.
nerespectarea de către executorul judecătoresc a obligației de a depune la dosarul instanței actele de executare, potrivit dispozițiilor art. 373 alin. 3 C.proc.civ.
În aceste cazuri, sunt sancționați avocatul, expertul, reprezentantul, executorul judecătoresc, persoanele care sunt profesioniști și se prezumă că își cunosc atribuțiile și obligațiile față de instanța de judecată. Amenda nu se va aplica acestor persoane dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligațiile ce le revin. Temeinicia acestor motive va fi determinată de instanța de judecată, avându-se în vedere motive care într-adevăr au determinat împiedicarea îndeplinirii celor dispuse de instanța de judecată.
PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. Contract de vânzare-cumpărare. Obligația de rezultat.
Garantarea obligației de a da.
Condiții necesare pentru acordarea daunelor cominatorii
Reclamanta A.P.A.P.S. „a chemat în judecată pe pârâta ASOCIAȚIA „PAPEP” pentru a fi obligată, în baza clauzei 8.7 litera c din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 741 din 27.10.1998, să asigure plata datoriilor S.C. „E” S.A. în sumă de 70.000.000 lei cu titlu de daune interese moratorii, calculate pentru decontarea cu întârziere a dividendelor aferente anilor 1996 și 1997.
De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata de daune interese cominatorii în cuantum de 1.000.000 lei pe zi de întârziere, în caz de refuz a executării, în caz de refuz a executării obligației asumate prin clauza 8.7 lit. c din contractul respectiv.
În subsidiar, reclamanta a chemat în judecată pe S.C. „E” S.A. pentru ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să-i fie opozabilă.
Ulterior, reclamanta a precizat că din suma de 40.000.000 lei, reprezentând daune interese aferente exercițiului financiar al anului 1996 a rămas neachitată diferența de 2.000.000 lei și a solicitat obligarea ASOCIAȚIEI „PAPEP” să asigure plata datoriilor S.C. „E” S.A. în sumă de 65.000.000 lei cu titlu de daune interese – calculate pentru plata cu întârziere a dividendelor aferente anilor 1996 și 1997.
Tribunalul Brașov a respins acțiunea reclamantei, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a solicitat, în baza art. 296 C.proc.civ., schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Modalitatea concretă în care cumpărătorul putea determina societatea privatizată să plătească apelantei datoriile era aceea de a convoca adunarea generală a acționarilor, în calitate de acționar majoritar, având pe ordine de zi aprobarea plății datoriilor, precum și de a vota favorabil.
Intimata ASOCIAȚIA „PAPEP” s-a angajat să obțină un rezultat determinat, respectiv plata de către societatea privatizată a datoriilor pe care le avea la momentul încheierii contractului cu apelanta. Această obligație de a face depinde de exteriorizarea voinței debitorului, iar singurul mijloc de constrângere pentru executarea obligației îl reprezintă obligarea acestei intimate la plata daunelor cominatorii prin acțiunea introductivă.
În speță, clauza cuprinsă în CAP. 8 „OBLIGAȚIILE ȘI GARANȚIILE CUMPĂRĂTORULUI” – pct. 8.7 lit. c din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, potrivit căreia cumpărătorul în calitate de acționar al societății se obligă să asigure „plata datoriilor societății către F.P.S. până la 31 decembrie 1998” nu reprezintă o obligație de a face, ci reprezintă garantarea unei obligații de a da.
Nefiind în prezența unei obligații de a face nu se aplică daune cominatorii. Scopul urmărit de apelantă fiind obținerea unei sume de bani, clauza prevăzută reprezintă o obligație de a da și nu o obligație de a face. Or, daunele cominatorii nu pot fi acordate decât în situația în care obligația nu este susceptibilă de executare.
Pentru diferența neachitată în sumă de 65.000.000 lei, apelanta avea posibilitatea să facă o acțiune patrimonială împotriva intimatelor pârâte.
2. Obligație de a face. Constructor de bună-credință.
Interpretare în situația în care s-a cumpărat și partea ce se cere a se desființa
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la demolarea unei scări amplasate pe terenul proprietatea sa, în caz contrar să fie autorizat să efectueze această operațiune pe cheltuiala pârâtului. În motivarea acțiunii, se arată că pârâtul a edificat o scară exterioară pentru accesul la etajul imobilului învecinat cu proprietatea sa, deși are acces la locuință prin curtea clădirii respective.
Judecătoria a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să desființeze scara sau, în caz de refuz, l-a autorizat pe reclamant să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâtului, evaluată la 2.815.000 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut din probele administrate că scara în litigiu este situată pe proprietatea exclusivă a reclamantului și este o construcție ce prezintă pericol de prăbușire.
Pârâtul a formulat în apel critici de nelegalitate și netemeinicie, iar Tribunalul a respins calea de atac ca nefondată, însușindu-și considerentele reținute de prima instanță.
Pârâtul a declarat recurs, încadrat în drept în prevederile art.304 pct. 9 și 10 C.proc.civ.
Recursul a fost admis de curte, decizia a fost modificată în sensul admiterii apelului și, pe fond, a respingerii acțiunii ca nefondată, cu obligația reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În considerentele deciziei, s-a reținut cu referire la prevederile art. 494 C.civ., că pârâtul nu are calitatea de constructor, întrucât a cumpărat imobilul cu act de vânzare-cumpărare, inclusiv scara în litigiu, anterior reclamantului, că a dobândit imobilul său de la același vânzător, mult mai târziu. Așa fiind, pârâtul nu este constructor de rea-credință, scara în litigiu exista la data cumpărării imobilului, situație față de care pârâtul nu poate fi obligat să o demoleze în raport de prevederile art. 494 alin. 3 C.civ.
Așa fiind, urmează a se reține că în mod nelegal s-a procedat la demolarea scării aflate pe terenul reclamantului și ca atare, în temeiul art. 312 C.proc.civ., a fost admis recursul în modalitatea deja prezentă.
(Curtea de Apel Pitești, decizia civilă nr. 835/R din 8 mai 2003)
PRACTICĂ JURIDICĂ
1. Daune cominatorii. Condiții de acordare
Prin sentința civilă nr. 687/17.03.1993 pronunțată de Judecătoria S.A.I. a fost respinsă în parte cererea reclamantei C.G. împotriva pârâtului C.I., acesta fiind obligat la plata unor daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii.
S-a reținut că prin sentințele civile nr. 982/1990 (ordonanță președințială) și nr. 1245/1991 (divorț), ambele pronunțate de Judecătoria S.A.I., minorul I., născut la data de 11.07.1986, din căsătoria părinților (părților), a fost încredințat spre creștere și educare mamei reclamante.
Întrucât executarea hotărârilor nu a fost posibilă, datorită atitudinii pârâtului, așa cum rezultă din procesul verbal al executorilor judecătorești din 11.06.1992, s-a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 1075 și urm. Cod civil și că se impune constrângerea sa pentru îndeplinirea obligației, prin plata unor daune cominatorii pe zi de întârziere.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, arătând că nu se opune la executare, dar copilul a fost crescut de la naștere de părinții săi și nu dorește să fie luat de mama lui.
Apelul a fost admis.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul reține că daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului, ori de câte ori acesta nu-și îndeplinește o obligație personală de a face sau a nu face.
În speță nu sunt întrunite condițiile concrete avute în vedere prin art. 1076 Cod civil, astfel că sentința este greșită.
Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a celui care, cu rea-credință, refuză să-și îndeplinească obligațiile, sub forma unui refuz sistematic și dolosiv (esențial într-o astfel de situație).
În speță, reclamanta-intimată a făcut o singură încercare de executare a hotărârii, la data de 11.06.1992, când, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc, pârâtul-apelant nu s-a opus la executare. Abia în momentul în care copilul a început să plângă nedorind să fie luat de reclamanta-apelantă, pârâtul-apelant a declarat că va da copilul când acesta va dori să se ducă la mamă.
Această unică împrejurare, neconcordantă cu alte situații din care să se poată trage concluzia unui refuz de executare din partea pârâtului-apelant, nu justifică aplicarea unei măsuri de constrângere sub forma daunelor cominatorii.
În temeiul art. 296 C.proc.civ., urmare admiterii apelului, va fi schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii.
(Secția a III-a civilă, decizia nr. 387/9.11.1993)
2. Daune cominatorii. Inadmisibilitatea acordării în cazul în care este posibilă executarea prin intermediul executorului judecătoresc.
Judecătoria sect. 1 București, prin sentința civilă nr. 660/24.03.1992, a dispus înapoierea copilului reținut pe nedrept și l-a obligat totodată pe pârât la plata daunelor cominatorii, în sumă de 1000 lei pentru fiecare zi de întârziere în executare, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la predarea efectivă a minorului.
Tribunalul va admite recursul pârâtului și va modifica sentința în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea acestei obligații.
Obligarea la plata daunelor cominatorii reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul îl constrânge pe debitor să-și execute în natură obligațiile „de a face” sau „de a nu face”; dar, și în cazul acestor obligații, daunele cominatorii nu se pot acorda atunci când este posibilă executarea pe cale silită, prin intermediul executorului judecătoresc, cum este și în situația de față.
(Secția a IV-a civilă, decizia nr. 660/24.03.1993)
PRACTICA JUDICIARĂ
1. Prin sentința civilă nr. 1903 din 22 octombrie 2003, Judecătoria Năsăud a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea reclamantei CI. și a obligat pe pârâta SC C.N. SA Cluj să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul ap. nr. 32, situat în orașul Năsăud, în condițiile Legii nr. 85/1992, republicată, să plătească reclamantei câte 300.000 lei daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, precum și cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta este titulara contractului de închiriere nr. 371/2002, cu o durată determinată de 1 an, dar pentru care a operat tacita relocațiune, conform art. 1437 și art. 1452 C. civ.
Prin urmare, având calitate de chiriaș, reclamanta are calitate procesuală activă. Pârâta refuză să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 1 din Legea nr. 85/1992, pentru apartamentul închiriat, deși nu sunt operante dispozițiile Legii nr. 114/1996.
Deși pârâta a invocat clauza din contractul de închiriere, potrivit căreia tacita relocațiune nu operează, prevederea reflectă un pact comisoriu de gradul IV, neconcordant cu dispozițiile art. 1437 C.civ.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis în parte de Curtea de Apel Cluj care, prin decizia civilă nr. 276/A din 6 februarie 2004, a înlăturat obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.
Instanța de apel a reținut că reclamanta, a cărui contract de închiriere expira la 1 mai 2003, a notificat pârâta la 10 mai 2003 să-i vândă locuința. La rândul său, pârâta a oferit reclamantei spre vânzare apartamentul la prețul de 100.000.000 lei.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondul de stat, până la data intrării în vigoare a legii, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990.
Pârâta este debitoarea obligației de a face și dacă, la data rămânerii definitive a hotărârii, va refuza executarea obligației stabilite în sarcina sa, devin incidente dispozițiile art. 5803 C.proc.civ. potrivit cărora, poate fi constrânsă prin aplicarea unei amenzi civile. Sentința dată în cauză a încălcat, așadar, textul de lege invocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta SC C.N. SA Cluj.
Recursul declarat de reclamanta este nul.
Potrivit dispozițiilor art. 302 alin. (1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor.
Conform art. 306 alin. (3) din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea într-unui din motivele prevăzute de art. 304.
În recursul declarat, pârâta menționează că instanțele au reținut că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de 15 zile acordat de societate pentru exprimarea dreptului de preemțiune, deși în notificare era precizat termenul și locul unde se va trimite răspunsul.
Se mai arată că referitor la calitatea procesuală activă, instanța a reținut că notificarea pârâtei ar echivala cu o recunoaștere a calității de chiriaș, deși pârâta a arătat că a fost emisă somația de evacuare.
Se constată, prin urmare, că susținerile pârâtei nu permit încadrarea în nici unul din motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 C.proc.civ., așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 58/2003, aprobată prin Legea nr. 195/2004. Ele vizează elemente care țin de interpretarea probatoriului administrat în cauză și care, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C.proc.civ., nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte va constata nul recursul declarat. Constată nul recursul declarat de pârâta SC C.N. SA Cluj împotriva deciziei civile nr. 276/A din 6 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.
2. Prin sentința civilă nr. 2122 din 24 aprilie 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de T.E. prin care a solicitat obligarea pârâtei Federalcoop Vâlcea la plata unor daune cominatorii de 300.000 lei/zi de la pronunțarea hotărârii până la aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin sentința civilă nr. 3799 din 12 aprilie 1993 a
Judecătoriei Râmnicu Vâlcea prin care pârâta a fost obligată să încheie contract de închiriere cu reclamanta pentru spațiul de locuit situat în Râmnicu Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 5803 C.proc.civ., în situația în care obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi, ceea ce nu s-a solicitat. S-a avut în vedere și că executarea hotărârii în discuție s-a prescris, în raport cu prevederile art. 402 C.proc.civ.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.
S-a avut în vedere în esență că daunele cominatorii pot fi acordate numai în cazurile prevăzute de legi speciale și atâta vreme cât obligația de a face este prescrisă, în mod justificat s-a respins acțiunea pentru plata unor daune.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținând că instanțele au realizat o greșită interpretare a obiectului petiției și noțiunii de daune cominatorii, în situația în care nu a solicitat punerea în executare a hotărârii din 1993, ceea ce nu se putea aduce la îndeplinire prin forța coercitivă a statului, fiind în discuție o obligație strâns legată de persoana intimatei, ce putea fi adusă la îndeplinire numai de aceasta. Se susține și că acțiunea i-a fost respinsă, fără a fi pusă în discuția părților excepția de prescripție.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Natura juridică a daunelor cominatorii în dreptul civil a fost definită de jurisprudență ca fiind un mijloc de constrângere a debitorului să execute în natură obligația asumată sau stabilită în sarcina sa. Ele sunt, în primul rând, un mijloc de constrângere, dar și un mod indirect de asigurare a executării în natură și nu au nici o legătură cu prejudiciul produs datorită neexecutării obligației de către debitor.
Daunele cominatorii se aplică numai în cazul executării obligației de a face, cu excepția unor cazuri strict determinate, când executarea în natură nu mai este posibilă, când executarea obligațiilor pe cale silită este posibilă și când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat.
În speță daunele cominatorii au fost cerute prin acțiunea înregistrată inițial la data de 11 februarie 2003 la Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
S-a omis a se observa că la 2 mai 2001 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 138/2000 prin care a fost introdus în Codul de procedură civilă Secțiunea IV în capitolul VI din Cartea V, Executarea silită intitulată „Executare silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face”.
Astfel potrivit art. 5803 C.proc.civ. se instituie posibilitatea aplicării unei amenzi civile în cazul în care obligația de a face nu poate fi îndeplinită decât de debitor. Este fixat cuantumul acestei amenzi cuprins între 200.000 lei și 500.000 lei pe zi de întârziere.
Aceste dispoziții sunt norme de procedură de imediată aplicare și care constituie conform art. 721 C.proc.civ., dreptul comun în materia executării silite a obligației de a face.
În speță, reclamanta a solicitat stabilirea în sarcina pârâtei a unor daune cominatorii, după intrarea în vigoare a prevederilor legale redate, astfel că cererea astfel cum a fost formulată este lipsită de temei legal și aceasta pentru că instituția daunelor cominatorii nu mai operează în condițiile date și în raport de prevederile art. 5803 C.proc.civ.
Pe de altă parte, este de observat că în speță pârâta nu se opune la executare, reclamanta nu a solicitat astfel cum susține și prin acțiune executarea hotărârii prin executorul judecătoresc, astfel că și sub acest aspect cererea este lipsită de justificare.
Cât privește nepunerea în discuție a excepției de prescripție, se constată că susținerile din recurs nu sunt întemeiate, pentru că cererea a fost respinsă pe fond și nu pe excepție, numai în motivarea soluției adoptate făcându-se referire la prescrierea executării.
Așa fiind recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atac.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 21 A din 13 ianuarie 2004 a Curții de Apel Pitești.
3. Reclamanta SC A.A.V. SA (fostă SC C.U.A.V. SA) a chemat în judecată pe pârâtul C.B. pentru a fi obligat, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile de 500.000 lei pe zi de întârziere conform art. 5803 C.proc.civ., la îndeplinirea obligației asumate în baza cap. VIII alin. (1) din Addendumul la contractul individual de muncă nr. 6972 din 16 octombrie 2002; obligarea la restituirea sumei de 2652 dolari SUA reprezentând indemnizația achitată de reclamantă la încetarea contractului individual de muncă; obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.000 dolari SUA achitată de reclamantă pentru perfecționarea profesională a acestuia.
Pârâtul C.B. a depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și să se constate nulitatea absolută a clauzei de neconcurență inserată în capitolul VIII al Addendumului la contractul individual de muncă.
Tribunalul București, secția a VIII D a conflicte de muncă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 3139 din 5 septembrie 2003, așa cum a fost rectificată prin încheierea din 2 octombrie 2003, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul C.B.
Totodată a respins ca rămasă fără obiect cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației asumate prin capitolul VIII alin. (1) din Addendumul la contractul individual de muncă nr. 6972 din 16 octombrie 2000.
Au mai fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea indemnizației achitate de reclamantă la încetarea contractului individual de muncă și la plata sumei de 67.687.204 lei reprezentând cheltuieli pentru perfecționarea profesională a pârâtului.
Cererea pârâtului pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că pârâtul C.B. a fost angajatul reclamantei în baza contractului individual de muncă nr. 6972/2000, în perioada 16 octombrie 2000 □ 3 iunie 2002, când și-a înaintat demisia.
Odată cu încheierea contractului individual de muncă, pârâtul a semnat că va respecta și un Addendum în care era inserată o clauză de fidelitate constând în aceea că se obliga să nu presteze o activitate aducătoare de venit și să nu reprezinte nici o persoană fizică sau juridică în domeniul asigurărilor pe durata angajării și timp de 12 luni după încetarea contractului său de muncă. Pe parcursul derulării contractului de muncă, pârâtul a participat și la cursuri de pregătire profesională.
Pe baza acestei situații de fapt, tribunalul a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul C.B. cu motivarea că semnând contractul individual de muncă a fost în cunoștință că trebuie să respecte și Addendumul de care se făcea vorbire în contract. Că acest addendum este legal și de natură a proteja interesele angajatorului iar prin el nu se încalcă dreptul la muncă al angajatului. Ca urmare nefiind încălcată nici o normă legală acest addendum nu este nul absolut, cum susține pârâtul.
Cererea reclamantului de obligare a pârâtului, sub sancțiunea unei amenzi civile de 500.000 lei pe zi de întârziere a fost respinsă ca rămasă fără obiect deoarece s-au epuizat cele 12 luni prin care i se interzicea pârâtului angajarea la o firmă concurentă.
Din actele depuse la dosar rezultă că pârâtul Bogdan Crăciun a primit suma de 47.726.272 lei la încetarea contractului de muncă, reprezentând valoarea totală a drepturilor salariale, și compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat ce i se cuveneau, astfel că a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere prin care reclamanta solicitase obligarea pârâtului să-i restituie suma de 2.652 dolari SUA cu titlu de indemnizație achitată.
Cât privește al treilea capăt de cerere din acțiune, așa cum a fost modificat, prin care reclamanta pretindea obligarea pârâtului să-i restituie suma de 67.687.204 lei constând în cheltuieli efectuate cu pregătirea și perfecționarea profesională a acestuia, tribunalul l-a respins întrucât nu exista nici un act semnat de părți din care să rezulte obligația returnării sumelor de bani cheltuite de angajator cu pregătirea profesională a salariaților.
Mai mult, s-a reținut că pârâtul, anterior angajării la societatea reclamantă, obținuse o diplomă de absolvire a cursurilor DLIMRAD, așa încât a participat la aceste cursuri doar în calitate de supraveghetor, neprimind nici o diplomă în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A.A.V. SA, cerere ce a fost admisă în principiu conform art. 308 C.proc.civ. modificat prin O.U.G. nr. 58/2003.
Recurenta invocând art. 3041 C.proc.civ. susține în esență că sentința pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică deoarece:
– Instanța de fond trebuia să constate încălcarea obligației de neconcurență prevăzute în addendumul la contractul de muncă încheiat cu intimatul și apoi să rețină că acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
În acest fel, s-ar fi conservat dreptul recurentei de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de intimat.
– Soluționând greșit petitul principal al acțiunii, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală prin respingerea cpt. 2 și 3 din acțiune ce erau în strânsă legătură cu primul capăt de cerere.
Astfel, recurenta precizează că instanța era obligată de a stabili întinderea prejudiciului cauzat prin nerespectarea contractului de muncă de către intimat, în condițiile principiului disponibilității procesuale, la sumele menționate în cpt. 2 și 3 din cerere.
Recursul declarat este nefondat.
Potrivit art. 129 alin. (6) C.proc.civ. „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, ori, prin acțiune recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului, prin hotărâre judecătorească, să respecte clauza de neconcurență prevăzută în addendumul la contractul individual de muncă iar prin concluziile orale, consemnate în practica sentinței, a cerut respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect prin împlinirea intervalului de 12 luni la data de 3 iunie 2003.
Instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca rămas fără obiect prin aceea că cele 12 luni se epuizaseră, iar această situație este legală și în concordanță cu respectarea principiului disponibilității procesului civil coroborat cu concluziile orale puse de recurentă la dezbaterea în fond a cauzei. Drept urmare primul motiv de recurs este neîntemeiat.
Referitor la a doua critică adusă hotărârii pronunțate de instanța de fond, este de observat că prin analiza judicioasă a probelor, a contractului de muncă și a addendum-ului, tribunalul a respins ca neîntemeiate cpt. 2 și 3 din acțiune.
Rezultă clar din probe, că la încetarea raportului de muncă i s-au plătit intimatului drepturile salariale ce i se cuveneau, inclusiv compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, iar pentru contravaloarea cheltuielilor pretins efectuate de angajator cu pregătirea profesională a acestuia, nu există pentru restituire nici un temei contractual sau legal.
Așadar, față de cele ce preced și în baza art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
Văzând dispozițiile art. 274 C.proc.civ. va obliga recurenta să plătească intimatului suma de 4.000.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru faza recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.A.V. SA București împotriva sentinței nr. 3139 din 5 septembrie 2003 a Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte de muncă.
Obligă recurenta la cheltuieli de judecată de 4.000.000 lei către intimatul C.B.
4. Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2000 la Judecătoria Brașov, contestatoarea S.C. C S.A. a chemat în judecată pe intimatul H.G. solicitând stabilirea întinderii reale a prejudiciului creditorului H.G. pe perioada 22 iunie 1998 D 25 mai 1999, respectiv stabilirea cuantumului daunelor cominatorii dispuse prin sentința civilă nr. 13572/1997 a Judecătoriei Brașov rămasă definitivă prin Decizia nr. 1347 din 22 iunie 1998.
În motivarea a arătat că suma solicitată de intimat ca urmare a neexecutării obligației de către contestatoare este nelegală și netemeinică.
În drept s-a invocat art. 1, art. 109, art. 112, art. 175, art. 375, art. 400 C. proc. civ. și art. 999 și art. 1075 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 2579 din 28 februarie 2001 Judecătoria Brașov a anulat contestația ca insuficient timbrată.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că S.C. C. S.A. nu a completat taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentințe contestatoarea a formulat apel arătând că în mod greșit instanța de fond a anulat contestația ca insuficient timbrată și că instanța de fond era sesizată cu o contestație la executare prin care se solicita lămurirea întinderii dispozitivului sentinței care se execută.
Prin decizia nr. 1366/A din 2 iulie 2001 Tribunalul Brașov a admis apelul, a anulat sentința apelată și rejudecând în fond cauza a admis contestația la executare, a stabilit că în baza sentinței civile nr. 13572 din 17 noiembrie 1997 a Judecătoriei Brașov, definitivă, irevocabilă și investită cu formulă executorie, cuantumul daunelor cominatorii stabilite în sarcina debitoarei S.C. C. S.A. și în favoarea creditorului H.G. prin această sentință pusă în executare D prin cererea creditorului H.G. în dosarul execuțional nr. 553/1999 al Judecătoriei Brașov este de 33.000.00 lei iar perioada pentru care se percep daune cominatorii începe cu 22 iunie 1998 dată la care sentința civilă 13572/1997 a Judecătoriei Brașov a rămas definitivă și până la 28 mai 1999 data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între părți în total 330 zile (330 zile x 100.000 lei/zi daune cominatorii, respectiv 33.000.000 lei). A obligat intimatul să plătească apelantei suma de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată la fond și în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că raportat la debitul contestat contestația a fost legal timbrată la instanța de fond și inconsecvența cuantumului daunelor cominatorii cerute de creditorul H.G., justifică formularea contestației la executare pentru lămurirea întinderii și conținutului dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei hotărâri S.C. C. S.A. a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece nu cuprinde motivele de drept.
Mai este criticată decizia pentru că intimatul nu a dovedit existența vreunui prejudiciu suferit până la data de 12 martie 1999 nu s-au aplicat dispozițiile art. 1075, art. 1084 și art. 1169 C. civ., dispozitivul hotărârii puse în executare nu mai avea ca temei amenzi cominatorii începând cu data de 2 mai 2001.
Prin decizia nr. 1273/R din 24 septembrie 2001 recursul a fost respins.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că instanța de apel a examinat cererea așa cum a fost formulată reținând că prin contestația la executare s-a solicitat stabilirea întinderii reale a prejudiciului creditorului pe perioada 22 iunie 1998 D 28 mai 1999 și stabilirea obligației de plată.
Cuantumul sumei datorate putea fi stabilit numai pe calea contestației la executare conform art. 400 C.proc.civ.
Criticile referitoare la faptul că instanța nu a aplicat corect art. 1075, art. 1084 și art. 1169 C.civ. și critica referitoare la art. 5813 C.proc.civ. sunt nefondate în speță nefiind cazul aplicării unor amenzi civile în favoarea statului pentru a-l determina pe debitor să execute obligația.
Instanța a stabilit corect situația de fapt și a stabilit cuantumul sumei datorate.
Împotriva deciziei civile nr. 1273 R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, S.C. C. S.A. a formulat contestație în anulare respinsă prin decizia sa civilă nr. 572/R din 31 mai 2002 a Curții de Apel Brașov.
Împotriva sentinței civile nr. 2579 din 28 februarie 2002 a Judecătoriei Brașov, a deciziei civile nr. 1366 A din 2 iulie 2001 a Tribunalului Brașov și deciziei civile nr. 1273 R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat recurs în anulare susținând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, sunt vădit netemeinice și solicitând casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul în anulare este fondat și urmează să fie admis pentru considerentele ce vor urma.
Prin contestația la executare S.C. C. S.A. Brașov a cerut stabilirea înțelesului și întinderii dispozitivului sentinței civile nr. 2579 din 28 februarie 2001 a Judecătoriei Brașov în ceea ce privește daunele cominatorii fixate de către instanță în cuantum de 100.000 lei/zi întârziere începând de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea obligației.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că Judecătoria Brașov nu a intrat în cercetarea fondului, instanța de apel a admis apelul, a anulat hotărârea instanței de fond și a stabilit cuantumul daunelor cominatorii de la data la care sentința civilă nr. 13572/1997 a Judecătoriei Brașov a rămas definitivă și până la 28 mai 1999, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar instanța de recurs a confirmat soluția instanței de apel.
Instanțele nu au verificat existența și întinderea eventualului prejudiciu al creditorului prin neexecutarea obligației sau executarea cu întârziere.
Instanțele trebuiau să țină seama de existența eventualului prejudiciu și de momentul când debitorul și-a executat obligația în raport de momentul rămânerii irevocabile a hotărârii.
În concluzie, instanța de trimitere, eventual în baza unor probe noi, va stabili dacă există prejudiciu, dacă intimata debitoare datorează daune cominatorii și întinderea acestora, având în vedere și celelalte aspecte evidențiate în recursul în anulare și stabilind situația de fapt în raport de susținerea intimatei-debitoare că intimatul-creditor a locuit până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceeași cameră pe care a cumpărat-o, neachitând vreo chirie.
Pentru cele expuse, recursul în anulare urmează a fi admis, cu casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la Judecătoria Brașov pentru rejudecare.
Admite recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 1273/R din 24 septembrie 2001 a Curții de Apel Brașov, a deciziei civile nr. 1366/A din 2 iulie 2001 a Tribunalului Brașov și a sentinței civile nr. 2579 din 28 februarie 2002 a Judecătoriei Brașov pe care le casează.
Trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.
5. Prin acțiunea introdusă la 22 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta S.M. a chemat în judecată Prefectura județului Constanța, Primăria Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța pentru obligarea acestora să emită dispoziție sau decizie motivată referitoare la cererea de restituire formulată potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a arătat că în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă să fie obligați pârâții să-i facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, cu obligarea și la daune cominatorii de 500.000 lei pe zi de întârziere de la introducerea acțiunii și până la plată.
Reclamanta a solicitat ulterior introducerea în cauză în calitate de pârâți și a Primarului Municipiului Constanța și Municipiului Constanța.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a revendicat imobilele situate în Constanța, în str. I.V. și respectiv, în str. M.Ș. prin notificările 5187 și 5188 din 30 aprilie 2001 primite la Prefectura Municipiului Constanța la 16 mai 2001, sub numerele 65834 și 65835 înaintând notificări totodată și Primăriei Municipiului Constanța fără să primească până la momentul introducerii acțiunii nici un răspuns.
Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 124 din 29 ianuarie 2003 a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de Primăria Municipiului Constanța, a admis excepțiile lipsei capacității de folosință și lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și Prefectura Județului Constanța.
A fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul primarul Municipiului Constanța să emită dispoziție motivată sau să facă o ofertă de restituire în echivalent reclamantei ca urmare a cererii acesteia; au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea la daune cominatorii și cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că în materia Legii nr. 10/2001 legiuitorul a stabilit o competență specială în favoarea tribunalului iar când a intenționat să trimită la regulile dreptului comun, a făcut acest lucru în mod expres, în cazul art. 16 alin. (5) sau art. 46.
S-a reținut pentru admiterea celorlalte excepții că obligația de a emite dispoziție sau decizie motivată aparține primarului conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, ceilalți pârâți neavând a răspunde pentru această pretenție emisă de reclamantă, iar cât privește daunele cominatorii s-a constatat că „nu s-a înregistrat un refuz la executarea obligației iar conform art. 5803 se prevede aplicarea unor amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului”.
În sfârșit reclamanta nedovedind efectuarea de cheltuieli cu prezentul proces s-a respins și cererea de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 591/C din 27 mai 2003 a respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Primăria Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța, care au criticat soluția instanței de fond pentru încălcarea competenței materiale a tribunalului, în cauză competența aparținând judecătoriei.
S-a reținut în motivarea acestei soluții că Legea nr. 10/2001 a instituit o competență specială privind litigiile derivate din procedura necontencioasă și când nu s-a dorit acest lucru s-a menționat în mod expres, ca în cazul arătat, iar împrejurarea că nu s-a emis decizia nu schimbă regula instituită de lege cât privește competența specială.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar, Primăria Municipiului Constanța și primarul Municipiului Constanța, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3.
În motivarea recursului s-a arătat că obiectul acțiunii, în raport de temeiul de drept indicat, art. 23 și art. 24 din Legea 10/2001, îl reprezintă obligația de a face
Recurenții au arătat că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu a instituit o procedură specială pentru cazul prevăzut de art. 24, cum s-a întâmplat pentru situația prevăzută de art. 23, competența revine, potrivit normei generale (art. 1 C.proc.civ.) instanței de drept comun, adică judecătoria. S-a mai susținut că legea instituie competența specială numai pentru cazul emiterii deciziei iar în speță o asemenea decizie nu a fost emisă. în sfârșit s-a adus și un argument de tehnică legislativă referitor la plasarea acestei dispoziții de competență în alin. (8) la art. 24, care se referă la situația concretă reglementată de acest articol.
Recursul este nefondat și se va respinge pentru considerentele următoare:
Autoritatea, sesizată cu notificare, nerăspunzând la cererea de revendicare, mai mult de un an, în raport cu termenul instituit în mod expres de art. 23 din Legea nr. 10/2001, de 60 zile, se află evident în culpă față de reclamantă, în raport de dispoziția imperativă susmenționată „este obligată să se pronunțe prin decizia sau, după caz, prin dispoziție motivată”.
Este adevărat că îndeplinirea acestei obligații se realizează printr-o acțiune, dar îndeplinirea acestei obligații nu se circumscrie obligației de a face din dreptul comun.
De altfel nici în dreptul comun obligația de a face nu este de sine stătătoare ci se sprijină întotdeauna pe un anume text de lege încălcat care impune așadar o anumită atitudine a persoanei în cauză.
În speță obligația de a emite decizia sau dispoziția motivată își are sorgintea în acțiunea de revendicare a proprietății reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că această lege nu reglementează calea de urmat în cazul lipsei răspunsului persoanei juridice notificate, în termenul de 60 de zile și nici ulterior. Conduita imputabilă a persoanei notificate care din neglijență sau rea-voință refuză să răspundă notificării nu poate afecta interesele părții și nici să o lipsească pe aceasta de posibilitatea de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege. Ca urmare, acest refuz de răspuns, fiind un fapt ilicit cauzator de prejudicii care își are sorgintea în dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, va fi atacat potrivit dreptului comun adică civil și nu administrativ, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare potrivit art. 24 alin. (8) aplicabil prin asemănare.
Dispozițiile legii trebuie interpretate unitar, nefiind în scopul legiuitorului să instituie o procedură judiciară, cât privește competența materială, după cum s-a emis sau nu decizie.
De altfel Legii nr. 10/2001 dispune în mai multe prevederi că litigiile născute în legătură cu aplicarea ei sunt de competența instanțelor, civile iar nu de contencios administrativ [spre exemplu art. 16 alin. (5), art. 24 alin'. (8), art. 25 alin. (6), art. 31 alin. (2)].
Pentru considerentele arătate recursul se va respinge ca nefondat.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar, Primăria Municipiului Constanța și primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 591/C din 27 mai 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.
Capitolul III.
„Plata” – ca mijloc de stingere a obligațiilor în materia contractelor civile
Contractul de vânzare-cumpărare
1.1. Noțiune. Caractere juridice.
Deși nu este cel mai vechi contract, vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) este fără îndoială cel mai răspândit astăzi, permițând desfășurarea vieții cotidiene a fiecărei persoane. S-a remarcat chiar o „expansiune a vânzărilor”, o dată cu creșterea nivelului de trai, a mobilității persoanelor, a reculului autarhiei țărănești, a lipsei de spațiu.
Cu aceste precizări, reținem că vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care una dintre părți – vânzătorul – transmite celeilalte părți – cumpărătorul – un drept în schimbul unei sume de bani, numită preț.
Contractul de vânzare-cumpărare se caracterizează prin următoarele trăsături: este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ, în principiu consensual, translativ de proprietate. De precizat că acest contract nu se încheie, în general, intuitu personae.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, instituția „plății” este incidentă în ceea ce privește obiectul contractului. Potrivit art. 962 C.civ. „obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una dintre părți se obligă”.
Concretizând, la contractul de vânzare-cumpărare, convenție sinalagmatică, obiectul este dublu pe de o parte prestația vânzătorului în
privința lucrului, iar pe de altă parte prestația cumpărătorului în ceea ce privește prețul.
1.2. Lucrul vândut
Condiție de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, lucrul vândut trebuie să îndeplinească mai multe cerințe:
o primă cerință este aceea ca lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. Potrivit art. 1311 C.civ.: „dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă”. Dacă însă în momentul vânzării lucrul exista, dar era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a cere rezoluțiunea contractului sau executarea asupra părții rămase din lucru, cu reducerea corespunzătoare a prețului.
Cu titlu general, art. 965 alin. 1 C.civ. prevede că lucrurile viitoare pot forma obiect al obligației. Textul este aplicabil și în materie de vânzare-cumpărare, practica judiciară și doctrina admițând vânzarea bunurilor viitoare (de pildă, fructele unei livezi; recolta viitoare de grâu; o bijuterie ce se va confecționa). Dintre lucrurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unui act juridic (art. 702, art. 965 alin. 2 C.civ.). Nerealizarea lucrului viitor nu conduce la nevalabilitatea contractului, ci poate atrage doar obligarea vânzătorului la daune-interese, pe lângă pierderea prețului, pe care o va suporta ca debitor al obligației imposibil de executat.
În al doilea rând, lucrul trebuie să fie în circuitul civil. Potrivit art. 963 C.civ. – aplicabil tuturor convențiilor – „numai lucrurile care sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”, iar potrivit art. 1310 C.civ. – aplicabil doar în materia de vânzare – „toate lucrurile care sunt în comerț pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”. În sensul propriu-zis al termenului, sunt scoase din comerț numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate și al actelor juridice (res communis), ca aerul, razele soarelui, apa mării sau a râului care „nu aparțin nimănui și al căror uz e comun tuturor”, după expresia art. 647 C.civ.
O altă condiție de validitate este aceea ca lucrul vândut să fie determinat sau determinabil, posibil (căci ad imposibilum nulla est obligatio) și licit, ca în orice act juridic (art. 948, 964 C.civ.). sancțiunea încălcării acestei cerințe este nulitatea absolută a contractului. Această determinare poate fi făcută cu referire la elemente precise la data încheierii convenției (de exemplu, se specifică faptul că se vând 10 kg mere sau imobilul cutare) sau pot fi date doar unele elemente prin care obiectul vândut să poată fi determinat în viitor (de exemplu, se vinde recolta de pe terenul cutare sau se vinde tot peștele care va fi prins dintr-un iaz); în această din urmă situație însă, elementele de determinare trebuie să fie suficiente pentru a se putea individualiza, fie și în viitor, bunul vândut.
În fine, se consideră că pentru validitatea vânzării, bunul individual determinat, obiect al acesteia, trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Datorită caracterului translativ de proprietate al vânzării-cumpărării, potrivit unui principiu consacrat, vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului ce se înstrăinează – nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet sau nemo dat quo non habet.
1.3. Plata prețului
Prețul reprezintă principalul obiect al contraprestației cumpărătorului. Pentru validitatea unui contract de vânzare-cumpărare se cere ca prețul să îndeplinească următoarele condiții:
să fie stabilit în bani. Dacă prețul nu este stabilit în bani, contractul își schimbă natura: poate fi de schimb (dacă în schimbul lucrului transmis în proprietate se primește un alt lucru); dare în plată, întreținere (dacă drept contraprestație pentru un lucru primit, dobânditorul se obligă la a face, a-i acorda întreținere înstrăinătorului); rentă viageră sau orice alt contract nenumit.
Să fie determinat sau determinabil. Această cerință este prevăzută în art. 1303 C.civ. și ea presupune ca la data încheierii contractului părțile să fi convenit asupra cuantumului exact al prețului. De regulă, prețul este fixat într-o anumită câtime (sumă de bani determinată) și nu importă dacă va fi achitat printr-o singură prestație sau prin prestații succesive (rate). Trebuie evitată confuzia între vânzarea cu plata prețului și transferul proprietății unui bun în schimbul unei rente viagere (sumă de bani plătită periodic pe tot timpul vieții creditorului), căci, într-adevăr, în primul caz prețul este determinat de la bun început, știindu-se care este cuantumul său total rezultat din însumarea ratelor, în timp ce în al doilea caz nu există un preț determinant, neștiindu-se la data încheierii contractului cât va trăi creditorul, și deci suma de bani ce va reveni acestuia, motiv pentru care renta viageră intră în categoria contractelor aleatorii, iar nu a celor comutative cum este cazul vânzării. În cazul în care prețul nu este determinat sau determinabil prin raportarea la asemenea elemente ferme, vânzarea-cumpărarea este nulă absolut. În nici un caz instanța nu este competentă să determine prețul (cu excepția cazului în care ar exista prețuri fixe, legale) sau să desemneze un expert pentru stabilirea prețului.
Prețul să fie sincer și serios. Prin preț sincer înțelegem acea caracteristică a prețului, în virtutea căreia cuantumul menționat în contract trebuie să corespundă realității, să fi stabilit cu intenția reală de a fi cerut și plătit, iar nu doar fictiv. Prețul este fictiv atunci când părțile nu intenționează să-l ceară, respectiv să-l plătească; când din actul secret rezultă că el nu este datorat.
Legea cere, în art. 1303 C.civ., ca prețul să fie serios. Aceasta înseamnă că el nu trebuie să fie derizoriu, adică atât de mic raportat la valoarea bunului, încât să nu poată constitui o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite proprietatea asupra bunului (de exemplu, prețul pentru un autoturism ar fi de zece mii lei).
Referitor la plata prețului, aceasta este considerată cea mai importantă obligație a cumpărătorului. Art. 1361 C.civ. statuează că „principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul în ziua și la locul determinat prin contract”. Dacă în contract nu s-a stipulat nimic în legătură cu data și locul plății, potrivit art. 1362 C.civ., aceasta se va face la locul și la momentul predării lucrului vândut.
Rezultă că în materie de vânzare, ca o derogare de la dreptul comun al plății – unde plata este cherabilă, conform art. 1104 C.civ. –, plata este portabilă: se face la domiciliul creditorului (vânzătorului). În caz de refuz al vânzătorului de a primi prețul, cumpărătorul se va putea libera prin oferta reală, urmată de consemnațiune, în condițiile prevăzute de art. 1114 C.civ.
O altă derogare privește momentul plății: în dreptul comun, în lipsă de termen, plata se poate cere imediat. La vânzare, însă, numai din momentul predării lucrului vândut, astfel încât, în lipsă de stipulatie contrară în contract, termenul prevăzut pentru predarea lucrului profită și cumpărătorului. Obligația de plată a prețului incumbă cumpărătorului. În condițiile (art. 1093 C.civ, este posibilă și achitarea prețului de către un terț.
Nimic nu împiedică părțile să stabilească plata prețului printr-o prestație unică sau prin prestații succesive (rate). Dacă prețul a fost stabilit la plată printr-o prestație unică, el trebuie achitat astfel de capacitate, acesta neputând sili pe vânzător să primească o plată parțială (art. 1101 C.civ.). Astfel, de pildă, în cazul în care după încheierea contractului, cumpărătorul a decedat, moștenitorii săi trebuie să plătească în întregime prețul, neputând fi obligat vânzătorul să accepte doar plata parțială. Dacă însă s-a stabilit plata în rate, termenul de prescripție pentru plata prețului începe să curgă eșalonat pentru fiecare rată scadentă (art. 7 alin. 3 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958).
Potrivit art. 1363 C.civ., cumpărătorul datorează dobânda legală până la plata integrală a prețului vânzării în următoarele situații:
când acest lucru s-a stipulat în mod expres în contractul de vânzare-cumpărare. Părțile pot conveni asupra cuantumului dobânzii și a momentului de când curge. Dacă părțile au prevăzut că se datorează dobânzi, fără să fie precizat cuantumul lor, debitorul datorează dobânda legală, care se va calcula de la data vânzării, prezumându-se, însă, că, dacă predarea bunului a fost amânată, nici dobânda nu poate începe a curge mai înainte.
in cazul în care lucrul vândut și predat cumpărătorului face parte din categoria celor care produc fructe (civile sau materiale)ori alte venituri. În acest caz, se consideră că echitatea impune ca vânzătorul să se bucure și de dobânda sumei datorate de cumpărător, așa cum acesta se poate la rândul lui bucura de fructele și veniturile lucrului cumpărat. Legea nu cere ca fructele ori veniturile să fi fost efectiv percepute, fiind suficient doar ca lucrul vândut să fie efectiv predat cumpărătorului, moment în care dobânda începe să curgă, indiferent de la data la care prețul este scadent.
dacă printr-o somație (notificare) cumpărătorul a fost pus în întârziere, din momentul punerii în întârziere. În acest caz dobânda curge de la data somației. Întrucât textul vorbește de somare de plată (interpelare), rezultă că plata prețului trebuie să fie scadentă, căci numai într-un asemenea caz somațiile își au justificarea, iar nu și atunci când obligația nu este scadentă (ajunsă la termen).
Potrivit art. 1364 C.civ., „dacă cumpărătorul este tulburat sau are motive de a se teme de vreo evicțiune, constând într-o acțiune sau ipotecă sau de revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea”.
După cum rezultă din textul art. 1364 C.civ., suspendarea plății prețului poate interveni atât atunci când tulburarea este efectivă, cât și atunci când există doar o temere în acest sens, temerea trebuind să fie însă serioasă.
În practica judiciară și în doctrină se consideră că suspendarea poate privi numai plata prețului în sine, nu însă și dobânzile datorate, opinie care nu este împărtășită de majoritatea autorilor, deoarece distincția dintre capital (prețul propriu-zis) și dobânda datorată la acesta nu se justifică, în realitate ambele alcătuind împreună un tot; dacă evicțiunea se produce, cumpărătorul pierde atât fructele al căror contraechivalent îl reprezintă dobânda, cât și dobânda pe care, prin ipoteză, ar fi ținut să o plătească.
Suspendarea plății prețului poate dura în timp până la momentul în care vânzătorul face să înceteze tulburarea sau până la momentul în care prezintă o cauțiune cumpărătorului. Aceste dispoziții sunt aplicabile numai în cazul în care părțile nu au stabilit ca plata să se facă în pofida tulburii.
2. Contractul de locațiune
Cunoscut încă din dreptul roman ca unul dintre contractele consensuale, contractul de locațiune astfel cum a fost reglementat în Codul civil îmbrăca trei forme: locatio rerum (punerea la dispoziție a unui bun), locatio operarum (prestarea de servicii), locatio operis faciendi (realizarea unei lucrări).
Prin locațiune înțelegem acel contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numită locatar, folosința temporară, totală sau parțială, a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul unei sume de bani sau al altei prestații, numită chirie. Contractul îndeplinește o funcție utilă atât pentru proprietar, cât și pentru neproprietar: îi acordă neproprietarului dreptul de a se folosi de bunul altuia și îi permite proprietarului să obțină un folos material de pe urma propriilor bunuri, prin perceperea chiriei.
Ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare locațiunea are un obiect dublu: pe de o parte lucrul închiriat, iar pe de altă parte prețul, numit chirie. Chiria, ca preț pe care locatarul îl datorează în schimbul folosinței bunului, se fixează de obicei în bani, dar este admisibilă și stipularea unei alte prestații licite drept preț.
Chiria trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului, dar poate fi determinabilă, prin aprecierea unui terț desemnat de părți sau prin stabilirea unui procent din beneficiul realizat de locatar (sau din salariul acestuia). Cu o altă condiție de validitate a prețului în contractul de locațiune, asemănător vânzării, reținem sinceritatea și seriozitatea.
Dacă chiria a fost prevăzută doar fictiv sau bunul a fost dat spre folosință prin fixarea unei chirii derizorii, contractul este nul ca locațiune, putând fi valabil ca și comodat, dacă bunul s-a predat.
Legislația în materie de taxe de timbru pentru activitatea notarială (Legea nr. 122/1998 pentru aprobarea și modificarea O.G. nr. 12/1998) prevede că este nul contractul de închiriere ce are ca obiect un imobil, dacă părțile au convenit prin act secret să se plătească o chirie mai mare decât cea declarată în actul autentic și înregistrată la organul fiscal. Mai mult chiar, locatarul poate fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală dacă nu declară venitul real încasat din chirie.
Referitor la obligațiile locatarului, legea prevede în sarcina acestuia cinci obligații. Una dintre cele mai importante obligații ale locatarului este aceea de plată a chiriei. În acest sens, art. 1429 C.civ., statuează că locatarul trebuie să plătească prețul locațiunii la termenele stipulate. Dacă părțile nu au stabilit în contract scadența obligației de plată a chiriei, plata se va face la termenele determinate după natura bunului sau obiceiul locului (de exemplu, în ziua Sf. Dumitru).
În lipsă de stipulație contrară, plata se face – conform regulilor generale – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă); în caz de pluralitate de locatari, obligația este conjunctă (divizibilă).
În caz de neexecutare a acestei obligații, locatorul poate cere executarea silită sau rezilierea judiciară a contractului. Părțile pot stipula în contract un pact comisoriu expres, în baza căruia, în caz de neplată a chiriei la termen, contractul să fie considerat reziliat de drept, fără notificare și fără acțiune în justiție.
Dacă între părți nu a existat un contract de locațiune, proprietarul imobilul ocupat de o altă persoană nu poate să pretindă o sumă de bani drept chirie, fiind însă îndreptățit să solicite echivalentul lipsei de folosință, în baza principiului îmbogățirii fără just temei.
În practica judiciară de după 1989 s-a pus problema posibilității modificării chiriei pe parcursul executării contractului, fără să existe clauză contractuală în acest sens. Soluția a fost afirmativă arătându-se că, în raport cu liberalizarea prețurilor și a creșterii ratei inflației, locatorul este îndreptățit să pretindă o chirie mai mare având în vedere dispozițiile art. 970 C.civ., potrivit cărora „convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”.
Tot în practica judiciară se admite, că asemănător cumpărătorului, și locatarul amenințat cu evicțiunea are dreptul de a suspenda plata prețului (chirie). Tot astfel, dacă chiria urma să fie plătită cu anticipație și lucrul nu s-a predat, locatorul poate invoca excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus). Dacă locatorul a decedat, moștenitorii săi sunt îndreptățiți să ceară plata chiriei, în caz de refuz fiind admisibilă acțiunea lor împotriva chiriașului, pentru rezilierea contractului.
3. Contractul de antrepriză
Prin antrepriză se înțelege acel contract prin care o persoană, numită antreprenor, se obligă față de o altă persoană, numită client, să execute, pe riscul său, o lucrare determinată, în schimbul unui preț. Este așadar un contract care prin excelență este expresia unei obligații de a face.
Expresia „contract de antrepriză”, frecvent folosită astăzi, nu figurează în Codul civil, decât în art. 1413 alin. ultim și în art. 1470 și urm., sub capitolul „Despre locațiunea lucrărilor”. Antrepriza este, însă, altceva decât contractul de locațiune.
Noțiunea de lucrare, folosită în definiție, o include pe aceea de serviciu și poate fi întâlnită în diferite domenii, cum ar fi: construirea și repararea de clădiri, prestarea de servicii medicale, meditații, consultații profesionale etc.
Esența contractului de antrepriză, indiferent de lucrările realizate prin intermediul său, constă în faptul că antreprenorul se obligă față de client să execute o anumită lucrare și sa-i predea rezultatul acesteia, efectuând lucrarea pe riscul său.
Referitor la prețul pe care trebuie să-l plătească clientul, în contractul de antrepriză – contract cu titlu oneros – se arată că cea mai importantă obligație ce-i incumbă clientului este obligația de plată a prețului. Din punctul de vedere al determinării sale, în contractul de antrepriză prețul poate fi forfetar sau de deviz.
Prețul forfetar este acela fixat prin convenția dintre părți drept echivalent al lucrărilor ce urmează a fi executate. Suma astfel determinată de părți nu poate fi ulterior modificată unilateral pe motivul scumpirii materialelor sau al muncii. Nici adăugirile sau modificările la planul inițial nu pot constitui motiv de majorare a prețului, cu excepția acordului scris al clientului în sensul majorării (art. 1484 C.civ.). dacă părțile au fixat un astfel de preț, nici măcar instanța nu poate acorda un preț mai mare, chiar dacă prin expertiză s-ar dovedi că valoarea mărfii ar fi mai mare decât cea fixată drept preț.
Dacă prețul nu a fost determinat, ci este determinabil, se spune că părțile au fixat un preț de deviz. În această ipoteză, la încheierea contractului prețul este fixat în mod provizoriu, pe articole, urmând ca abia în final, după prezentarea tuturor cheltuielilor efective, să rezulte prețul datorat.
Plata prețului trebuie efectuată la termenele convenite. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea clientului, potrivit dreptului comun.
În principiu, plata prețului poate fi cerută numai de către antreprenor, în măsura în care el și-a îndeplinit propriile obligații. Prin excepție de la acest principiu al relativității efectelor contractului, art. 1488 C.civ. consacră o acțiune directă a lucrătorilor pentru sumele ce li se cuvin ca plată a lucrărilor executate de ei, în măsura în care clientul este dator antreprenorului în momentul intentării acțiunii.
Prin noțiunea de „lucrător” întrebuințată de art. 1488 C.civ., legiuitorul i-a avut în vedere numai pe cei care au prestat propriu-zis munca, fie ca exclusiv fizică sau și intelectuală, iar nu eventualii furnizori de materiale ș.a.
Ca o garanție a plății prețului, art. 1737 pct. 4 și art. 1742 C.civ. instituie un privilegiu imobiliar al antreprenorulu, lucrătorului și arhitectului. În același sens este și Proiectul noului Cod civil, care în art. 1757 prevede că beneficiază de un drept legal de ipotecă: arhitecții, antreprenorii și lucrătorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat.
4. Contractul de rentă viageră
Contractul de rentă viageră este reglementat de dispozițiile art. 1639-1651 C.civ., articole care sunt structurate în două secțiuni: „Despre natura contractului de rendită pe viață” (Secțiunea I) și „Despre efectele contractului de rendită pe viață între părțile contractante” (Secțiunea a
II-a).
Renta viageră este un contract numit și în alte legislații. În Codul civil german este reglementat în art. 759-761; în Codul civil italian în art. 1872-1881; în Codul civil francez în art. 1968-1983; în Codul obligațiilor elvețian în art. 511 și urm.; în Codul civil austriac în art. 1284-1286.
Contractul de rentă viageră este contractul prin care o persoană (credirentier) înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani unei alte persoane (debirentier) în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a se plăti până la decesul său.
Renta viageră este, în principiu, un contract cu titlu oneros aleatoriu: există șanse de câștig/pierdere pentru ambele părți, șanse care depind de un eveniment viitor sau incert, anume durata vieții credirentierului. Dacă părțile au derogat de la regula instituită în Codul civil, fixând o durată determinată a plății ratelor de rentă, contractul nu mai are, evident, caracter aleatoriu putând fi calificat, mai degrabă, ca un contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate.
Ceea ce caracterizează instituția „plății” în cazul acestui contract este acea sumă de bani, numită rentă.
Cuantumul ratei de rentă se stabilește în mod liber, prin convenția părților și se va plăti în funcție de stipulația din contract. În dreptul nostru nu se practică revizuirea (indexarea) legală a ratelor de rentă, astfel încât riscul deprecierii valorii monedei naționale se suportă de credirentier. Totuși, având în vedere caracterul alimentar al ratelor de rentă, este posibilă revizuirea lor pe cale judecătorească, în baza principiului echității, sau indexarea lor prin convenția părților. Nu este exclusă nici stabilirea ratelor de rentă prin raportarea la o monedă străină stabilă (de exemplu, valoarea în lei la data plății a sumei de 100 euro).
S-a observat în literatura juridică că nu întotdeauna constituirea rentei se face prin contract (act juridic inter vivos), ci și prin testament (de exemplu, testatorul lasă legat unei persoane un bun, o parte din moștenire sau întreaga moștenire, dar îl obligă totodată să plătească unei alte persoane, până la sfârșitul vieții acesteia, o sumă de bani). În acest caz, plata rentei constituie o sarcină pentru legatar.
Potrivit art. 1639 C.civ., renta poate fi constituită cu titlu oneros. În acest caz, în schimbul transmiterii de către credirentier a unei sume de bani (capital) sau a unui bun, debirentierul se obligă la plata periodică către transmițător, până la încetarea acestuia din viață, a unei sume de bani, numită rentă.
Art. 1640 alin. 1 C.civ. permite însă și constituirea rentei cu titlu gratuit, în înțelesul de liberalitate (donație) prin care, fără a primi nimic în schimb, o persoană (debirentierul) se obligă să-i verse periodic (de regulă, lunar) credirentierului o sumă de bani, până la decesul acestuia din urmă.
În principal, obligația debirentierului, în considerarea căreia credirentierul i-a transmis proprietatea (sau alt drept) este aceea de a plăti renta. Ea se datorează, potrivit concepției Codului civil (art. 1649 alin.1), „în proporția zilelor ce a trăit”, credirentierul sau beneficiarul rentei, adică până la decesul acestuia. Părțile pot însă conveni și un alt moment, cum ar fi încetarea din viață a unei alte persoane sau chiar a debirentierului.
Legea permite de asemenea părților să convină plata anticipată a ratelor de rentă, caz în care dobândirea rentei are loc din ziua scadenței plății (art. 1649 alin. 2). Beneficiarul rentei trebuie însă, de fiecare dată când cere plata unei anuități (rată de rentă), să facă dovada existenței sale sau a persoanei în favoarea căreia s-a stipulat renta la data fiecărei scadențe (art. 1651 C.civ.).
Ca o consecință a caracterului aleatoriu al acestui contract, oricât de oneroasă ar fi devenit obligația pentru debirentier (datorită duratei lungi a vieții credirentierului), legea prevede că el nu se poate libera de plată, chiar dacă înapoiază lucrul primit și renunță la repetitiunea ratelor de rentă, deja plătite (art. 1648 C.civ.); nici dacă ar înstrăina bunul, iar dobânditorul și-ar asuma obligația de a plăti în continuare ratele de rentă, debirentierul nu poate fi exonerat de obligație, în lipsa acordului credirentierului (ceea ce ar da naștere unei delegații perfecte prin schimbare de debitor).
Această obligație, nefiind una strict personală, se transmite în caz de deces al debirentierului, către moștenitorii săi, care trebuie, în lipsa unei clauze contractuale contrare, să achite în continuare ratele de rentă până la decesul credirentierului. Neplata la termen a ratelor de rentă dă dreptul beneficiarului acesteia să ceară executarea silită asupra veniturilor sau bunurilor debirentierului (succesorilor săi în drepturi) – art. 1647 C.civ., teza a doua. Plata se poate cere în termenul general de prescripție de 3 ani, care se calculează separat de la scadența fiecărei rate, întrucât renta viageră este un contract cu executare succesivă. Dacă anterior decesului credirentierului unele rate nu fuseseră achitate, iar termenul de prescripție nu se împlinise, succesorii defunctului creditor pot solicita plățile restante.
În schimb, potrivit concepției codului, nu se poate cere rezoluțiunea pentru simpla neplată a ratelor de rentă. În acest sens, art. 1647 teza I C.civ. prevede că: „singura neplată a termenelor expirate ale renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este înființată să ceară întoarcerea capitalului sau reintrarea în posesia fondului înstrăinat”. Legea însăși (art. 1646 C.civ.) permite într-un singur caz „sfărâmarea contractului” (rezoluțiunea), anume dacă debirentierul nu a prezentat garanțiile stipulate în convenție; consecința rezoluțiunii, atunci când se admite, va fi cea comună în asemenea cazuri, respectiv restituirea bunului de către debirentierul culpabil. Caracterul aleatoriu al contractului, ca și culpa debirentierului au condus însă la concluzia că ratele de rentă deja plătite și încasate de către credirentier nu se restituie, considerându-se că ele reprezintă echivalentul folosinței bunurilor transmise sau a sumei de bani plătite de credirentier.
5. Contractul de asigurare
Sediul materiei în privința asigurărilor îl constituie Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. Această lege a fost modificată recent prin legea nr. 172/2004. Asigurările se clasifică după obiectul asigurării în: asigurări de bunuri, de răspundere civilă și de persoane.
În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl reprezintă anumite bunuri (autovehicule, bunuri ale gospodăriei casnice, animalele etc.) care sunt supuse riscurilor de distrugere totală sau parțială din cauze diverse (incendiu, cutremur, inundații, îngheț) sau furtului.
Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect tot o valoare patrimonială, constând în despăgubirea datorată de asigurat unui terț dacă i s-ar angaja răspunderea civilă delictuală (pentru fapta proprie, pentru fapta altuia sau pentru lucruri).
În schimb, în cazul asigurării de persoane, obiectul privește elemente nepatrimoniale, cum ar fi viața, sănătatea, integritatea fizică a asiguratului. Desigur că și în acest caz întâlnim elemente pecuniare (prima plătită de asigurat, indemnizația primită de acesta sau de persoanele desemnate).
Asigurările de bunuri și de răspundere civilă sunt asigurări de daune (contra pagubelor), având drept scop repararea prejudiciului cauzat asiguratului, spre deosebire de asigurările de persoane care nu au caracter de despăgubire.
Contractul de asigurare este acel contract prin care o parte, numită asigurat, se obligă să plătească periodic celeilalte părți, numită asigurător, o anumită sumă de bani, numită primă de asigurare, în schimbul obligației asigurătorului ca, în ipoteza survenirii cazului asigurat, să plătească o sumă de bani, numită indemnizație, în limitele și la termenele convenite (art. 9 din Legea nr. 136/1995). Este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial în schimbul prestației la care se obligă.
În cazul acestui contract, instituția „plății” este incidentă în ceea ce privește obligația de plată a primei de asigurare, considerată ca fiind cea mai importantă obligație ce revine asiguratului până la producerea cazului asigurat.
Un caracter esențial al obligației de plată a primei de asigurare reiese dintr-o definiție a primei de asigurare, potrivit căreia, prima este „suma de bani primită ca obligație a asiguratului care se plătește anticipat asigurătorului pentru ca acesta să-și asume acoperirea eventualelor pagube (daune)”.
În conformitate cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 136/1995, prima de asigurare se plătește integral sau în rate, la termenele scadente prevăzute în contract, conform negocierii părților. Cum regula este că „nu există risc fără plata anticipată a primei”, în practică primele se achită anticipat și integral pentru perioada de asigurare. De regulă, încheierea contractului de asigurare și emiterea poliței coincide cu plata primei sau a primei rate de primă, iar răspunderea asigurătorului începe la o dată ulterioară, precizată în contractul încheiat.
Prima de asigurare este calculată de asigurător respectând principiul proporționalității primei cu riscul. Pe parcursul derulării contractului poate avea loc o modificarea a valorii reale a bunului asigurat prin devalorizare monetară. Asigurătorul permite asiguratului să actualizeze suma asigurată cu rata inflației sau cu devalorizarea monedei naționale în raport cu o valută liber convertibilă, fapt ce atrage, subsecvent o actualizare a primelor de asigurare.
Plata primelor se poate face fie în numerar, fie prin emiterea unui ordin de plată. Când se folosește dispoziția de plată sau de încasare, plata se consideră efectuată numai în momentul când s-a operat de către bancă virarea primei de asigurare.
Plata trebuie făcută în momentul în care creanța devine exigibilă și, respectiv, datoria debitorului a ajuns la scadență. Părțile contractului de asigurare pot conveni asupra unei plăți integrale a primei de asigurare la începutul perioadei de asigurare, dar asigurătorul poate fi de acord ca plata primei să fie eșalonată în mai multe rate ce se vor plăti la termenele precizate în contract.
În privința locului plății, legea prevede în art. 15 din Legea nr. 136/1995 că plata primelor se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciților săi, în lipsa unei clauze diferite stabilite de către părți în contractul de asigurare.
Plata se va face valabil, creditorului sau împuternicitului său, deci societății de asigurare cu care s-a încheiat contractul sau agentului de asigurare, care a intermediat încheierea contractului în calitatea sa de mandatar al societății de asigurare.
Privitor la locul plății, s-a stabilit că în lipsa unei convenții a părților, plata se face la sediul asigurătorului, astfel că legiuitorul consacră regula portabilității plății; cum regula portabilității instituită în art. 15 din lege are caracter supletiv, părțile pot cădea de acord ca primele să fie colectate de agenții de asigurare la domiciliul asiguraților.
În conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 136/1995, „dovada plății primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind polița de asigurare, chitanța, dispoziția de plată sau alt document probator al plății”.
Proba plății revine deci debitorului, respectându-se principiul „ei incumbit probatio ejus qui dicit, non ejus qui negat”, consacrat prin art. 1169 C.civ., asiguratul fiind cel care afirmă că obligația s-a stins prin plată. Dovada plății se face prin intermediul oricărui înscris constatator al plății, dar nu prin orice mijloc de probă admis de C.civ. Proba cu martori sau prezumții nu este admisibilă.
Sancțiunea neplății la timp a primei de asigurare este rezilierea contractului, astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. 1 din Legea nr. 136/1995. Al doilea alineat al art. 17 prevede obligația asigurătorului de a notifica asiguratului despre obligația de plată a primei, cu 20 de zile înainte de împlinirea termenului de plată.
În situația în care asiguratul se află într-o imposibilitate temporară de plată și notifică asigurătorului acest lucru, acesta poate fi de acord să țină pe risc bunurile asiguratului, până la o dată la care asiguratul se obligă să plătească rata de primă cu care a întârziat.
Practica judiciară
Contractul de vânzare-cumpărare
1. Pieire totală sau parțială a lucrului. Consecințe
Potrivit art. 1310-1311 C.civ., dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă, iar dacă era pierit numai în parte cumpărătorul are alegerea între a cere rezoluțiunea contractului sau a pretinde reducerea prețului.
Prin urmare, în privința obiectului vânzării, legea stabilește regula ca lucrul vândut să existe în momentul vânzării, sub sancțiunea nulității actului.
Alegerea de a renunța la vânzare sau de a cere executarea ei asupra părții rămase din lucru, cu o reducere proporțională de preț, o are cumpărătorul numai în caz de pieire parțială a lucrului.
2. Preț inferior celui de circulație. Consecințe.
Potrivit art. 1303 C.civ., prețul vânzării trebuie să fie serios și determinabil.
Prin preț serios se înțelege o sumă de bani care să prezinte o apropiere sau egalitate cu valoarea de circulație a bunului.
În speță, prețul convenit este inferior cu 12.000 lei fată de valoarea de circulație stabilită în același an printr-o hotărâre judecătorească definitivă, dar diferența se explică prin gradul de rudenie existent între părți, prin menajul comun al părților contractante, ca și prin asigurarea (de către cumpărătoare și mama ei) a îngriji necesare vânzătoarei (persoană în vârstă).
Stabilirea unui preț inferior valorii de circulație (în speță, 40.000 lei, în loc de 52.000 lei) nu are drept consecință nulitatea actului încheiat, motivul invocat constituind viciul de consimțământ al leziunii aplicabil în dreptul român numai contractelor la care au participat minori.
(Tribunalul Constanța, Decizia nr. 195/1987, în Revista română de drept nr. 2 din 1988, p. 69)
3. Contract de vânzare-cumpărare. Preț achitat.
Diferența de preț solicitată ulterior.
Conform art. 1361 C.civ., principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și locul determinat prin contract.
În speță, reclamanta a organizat o licitație, pentru vânzarea unor utilaje, stabilind anumite prețuri. Pârâta și-a adjudecat în cadrul licitației trei utilaje pentru care a achitat contravaloarea acestora. Ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei diferențe de preț deoarece în urma unui control efectuat de Camera Județeană de conturi Neamț s-a considerat că bunurile au fost vândute la prețuri subevaluate. Deoarece prima instanță a respins ca nefondată acțiunea formulată, reclamanta a atacat cu apel soluția tribunalului.
Instanța de apel a respins ca nefondat apelul deoarece prețul a fost stabilit de către reclamantă, a fost serios și determinat, iar prin achitarea acestuia și ridicarea mărfii, obligațiile părților s-au stins.
(Curtea de Apel Bacău, Decizia nr. 334/1996, în Jurisprudența Curții de Apel Bacău pe anul 1996, p. 121)
4. Contract de vânzare-cumpărare.
Obligația cumpărătorului.
Primind marfa, beneficiarul datorează prețul acesteia către agentul exportator
(Secția comercială, decizia nr. 204/1995)
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, reclamanta Societatea Comercială „I” – S.A. Agnita a chemat în judecată pe pârâta Societatea Comercială „S.T.” – S.R.L., București, solicitând a se dispune obligarea pârâtei la : 132.988.050 lei, reprezentând contravaloarea mărfii livrate și neplătită; 17.554.449 lei, penalități de întârziere; cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 658 din 12.10.1994, Tribunalul București – secția comercială a admis acțiunea și a obligat pârâta la 142.875 USD, plătibili în lei, la cursul oficial stabilit la data executării sentinței, la 17.554.449 lei, penalități de întârziere, calculate potrivit Legii nr. 76/1992 și la 1.010.000 lei, cheltuieli de judecată, respingând excepția lipsei calității procesuale active ridicată de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.
Curtea de apel București – secția comercială a respins apelul, ca nefondat.
Potrivit contractului încheiat, pârâta are calitatea de agent exportator și mandatar, iar primirea mărfii de către beneficiar nu s-a contestat, acesta reținând-o, astfel că obligarea pârâtei la plata prețului mărfii, a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată este corectă.
S-a mai reținut că pârâta nu a solicitat introducerea în cauză a beneficiarei, iar problema calității mărfii poate fi soluționată pe calea unei alte acțiuni în instanță.
5. Obligația de plată a prețului. Natura juridică.
Daune cominatorii. Inadmisibilitate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția comercială, sub nr. 6538 din 11.07.2001, reclamanta S.C. „E” S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „I” S.R.L., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei să-și execute obligațiile de plată a prețului echipamentelor livrate și la plata de daune cominatorii în cuantum de 2.000.000 lei pe zi de întârziere.
Prin sentința civilă nr. 8172 din 25.10.2001, tribunalul a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să-și îndeplinească obligația contractuală de achitare a ratelor lunare, conform contractului de vânzare-cumpărare, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 2.000.000 lei pe zi de întârziere în executarea obligației de plată a prețului.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că pârâta utilizează echipamentele cumpărate, dar refuză să plătească ratele și a avut în vedere ca temei de drept dispozițiile art. 969, 970 și 1073 din Codul civil.
Împotriva acestei soluții, pârâta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ. Dezvoltând motivul de recurs, recurenta a arătat că obiectul său de activitate este furnizarea de servicii, iar susținerile intimatei că s-ar fi utilizat echipamentele trimise sunt neîntemeiate. Recurenta a mai susținut că, în speță, este vorba despre o obligație de a da și nu-i pot fi aplicabile prevederile referitoare la daunele cominatorii.
Curtea a admis recursul pentru următoarele considerente:
Daunele cominatorii sunt admisibile doar în cazul obligațiilor a căror executare silită în natură este imposibilă, așa cum sunt obligațiile de a face sau de a nu face. În speță este vorba despre o obligație de a da, de a plăti o sumă de bani, și care se poate executa silit.
Cât privește primul capăt al cererii de chemare în judecată, acesta este neîntemeiat, întrucât reclamanta are la dispoziție o acțiune în pretenții, și nu o acțiune întemeiată pe o obligație de a face.
Pentru cele susținute, sentința atacată a fost modificată în tot, iar acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
(Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,
Decizia 418/2002)
6. Contract de vânzare-cumpărare. Dobânda bancară. Clauza penală
Pretențiile privitoare la dobânzile bancare sunt neîntemeiate dacă în contractul dintre părți s-a prevăzut o clauză penală
(Secția comercială, decizia nr. 80/1994)
Prin acțiunea înregistrată inițial la Judecătoria sectorului 6 București și declinată, conform sentinței civile nr. 5731/1993, la Tribunalul București, reclamanta Societatea Comercială „S” – S.A. București a chemat în judecată pe pârâta S.C. „E” S.A. București, solicitând a se dispune obligarea pârâtei la 32.591.910 lei, contravaloarea unei cantități de marfă livrată; daune și cheltuieli de judecată.
Prin sentința din 27.04.1994, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei, reținând că aceasta a confirmat încasarea prețului, iar dobânzile bancare nu au fost dovedite.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, s-a pretins, pe lângă contravaloarea produselor, și dobânzi bancare, nerezultând o modificare a acțiunii, în sensul de a solicita penalități de întârziere, făcută cu respectarea prevederilor art. 132 C.proc.civ.
S-a mai reținut că reclamanta a comunicat în termen util temeiul legal de preț intimatei debitoare, sentința fiind considerată legală și în ce privește respingerea pretențiilor privitoare la dobânzi bancare, între părți existând un contract, în care s-a prevăzut clauza specială.
Contractul de locațiune
1. Contract de închiriere. Chirie restantă. Consecințe
Din raportul de expertiză rezultă că suma de 23.056.064 lei este chiria calculată pentru ipoteza în care s-ar lua în considerație chiria medie practicată în orașul Rm. Vâlcea în perioada de referință, iar nu chiria actualizată cum a reținut instanța de apel. Or, a admite un asemenea punct de vedere înseamnă a nesocoti voința părților, așa cum rezultă ea din clauzele contractuale.
În contractul de închiriere părțile au stabilit ca în cazul unei modificări importante a cursului leului să se procedeze la o modificare corespunzătoare a chiriei, dar o asemenea modificare nu a intervenit, așa că în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata chiriei așa cum a fost stabilită inițial de părți.
Datorită faptului că, în timp, cursul leului s-a depreciat, concluziile expertizei au stabilit că suma datorată reprezintă chirie și penalități, ceea ce înseamnă că s-a ținut seama de efectul inflației.
Soluția adoptată de instanța de apel nu a reflectat voința părților contractante și nici punctul de vedere al expertizei întrucât, deși s-a motivat acordarea sumei maxime prin efectele inflației, suma la care a fost obligată pârâta a reprezentat, de fapt, chiria medie practicată în oraș.
(CSJ, dec. Nr. 6557/2001, în „Dreptul” nr. 4/2003, p. 192)
2. Contract de locațiune încheiat cu o persoană fizică, asociată în participațiune cu o societate comercială.
Neplata chiriei. Natura juridică a litigiului.
Instanța competentă.
Între consiliul județean, în calitate de locator, și numitul C.N., în calitate de locatar, s-a perfectat un contract de închiriere a unei suprafețe de teren adjudecat de acesta la licitația publică. C.N. în calitate de locatar a încheiat cu o societate comercială contractul de asociere în participațiune pentru realizarea în comun a activităților necesare executării contractului de închiriere, fapt adus la cunoștința reclamantului.
Societatea comercială, constituită potrivit Legii nr. 31/1990, are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 din C.com. și, ca urmare este supusă legilor și jurisdicției comerciale pentru toate contestațiile ce se pot ridica din operațiunile desfășurate în această calitate (art. 9 C.com.).
Astfel fiind, competența de soluționare a litigiului dedus judecății, al cărui obiect are o valoare mai mare de zece milioane lei, revine, în primă instanță, tribunalului, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a C.proc.civ.), motiv pentru care recursul a fost admis, cu consecința trimiterii cauzei tribunalului, spre competenta soluționare.
(C.S.J., dec. Nr. 325/1997, în „Dreptul” nr. 1/1998, p. 120)
3. Chirie. Despăgubirea pentru lipsă de folosință.
Deosebiri.
În cazul în care între părți nu a existat un raport juridic dedus dintr-un contract de locațiune, proprietarul imobilului nu poate să pretindă o sumă de bani cu titlu de chirie.
El este însă îndreptățit să solicite echivalentul lipsei de folosință, iar temeiul cererii sale rezidă în principiul îmbogățirii fără just temei, deoarece pe de o parte cel care a utilizat un bun care nu-i aparține a realizat un folos material, iar, pe de altă parte, proprietarul care a fost lipsit de folosința bunului a suferit la rândul său un prejudiciu.
Contractul de antrepriză
1. Locațiunea lucrărilor.
Neîndeplinirea obligațiilor. Rezoluțiune.
În art. 1484 C.civ. se prevede că întreprinzătorul sau arhitectul care s-a însărcinat a da gata un edificiu, după un plan statornicit și dezbătut între el și client, nu poate cere o sporire de plată nici sub pretext de scumpire a muncii manuale sau a materialelor și nici sub pretextul că s-au făcut schimbări sau adăugiri la plan, dacă aceste schimbări sau adăugiri nu au fost aprobate și prețul lor defipt cu clientul.
În speță, prima instanță admițând acțiunea reclamanților împotriva întreprinderii de prestări de servicii, a dispus rezoluțiunea contractului de antrepriză prin care pârâta se obligase, pentru prețul care i s-a achitat, să execute unele lucrări funerare ce trebuiau să fie începute imediat și predate într-un anumit termen. S-a reținut în acest sens că pârâta nu și-a respectat obligațiile nici de începere și nici de predare a lucrării.
Recursul pârâtei a fost respins ca nefondat întrucât neînceperea lucrărilor contractate s-a datorat propriei sale culpe. Susținerea că ele nu au început din lipsa autorizației legale de construire, a fost înlăturată, deoarece obținerea ei era în sarcina pârâtei și nu a reclamanților, cărora nu le revenea această obligație, nici potrivit contractului și nici dispozițiilor din Regulamentul cimitirelor.
(Trib. Mun. București, secția a III-a, dec. Nr. 474/1992, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 137-138)
Contractul de asigurare
1. Contract de asigurare. Interpretare.
În speță s-a dovedit că, în schimbul plății unei rate de 298 dolari SUA, s-a încheiat un contract de asigurare, în temeiul căruia reclamantul a fost garantat pentru o serie de riscuri printre care și acela cu privire la furtul autoturismului.
Ca urmare, din moment ce unul dintre riscurile asigurate s-a produs (furtul autoturismului), în perioada în care convenția părților era în vigoare, iar organele de poliție nu au descoperit pe autorul furtului, în mod justificat instanțele au reținut că acțiunea este admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 969 C.civ., care consacră putere de lege convențiilor încheiate de părți, înlăturând susținerile recurentei, în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile Decretului nr. 471/1971, deși acestea nu au fost menționate în contract.
Faptul că reclamantul, la data producerii riscului asigurat (furtul), nu a parcat autoturismul în garaj, nu are nici o relevanță în soluționarea pricinii întrucât în convenția părților nu a fost prevăzută expres o asemenea clauză, iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit că, procedând în acest fel (adică parcând mijlocul de transport într-un alt loc decât în garaj), acesta ar fi contribuit, așa cum se susține, la mărirea riscului asigurat ca să justifice diminuarea sau absolvirea de răspundere a pârâtei în legătură cu sumele solicitate și acordate cu titlu de despăgubiri. Așa fiind, recursul declarat în cauză se respinge. (C.S.J., dec. Nr. 955/1996, în „Dreptul” nr. 7/1997, p. 95).
NOTĂ: Din examinarea reglementărilor cuprinse în Legea nr. 136/1995, rezultă că indemnizația de asigurare (despăgubire) este datorată de asigurător numai în situația producerii riscului asigurat.
Per a contrario, în absența producerii riscului asigurat, ori dacă acesta n-a depins de hazard sau paguba este consecința unor alte cauze, inclusiv a unor fapte săvârșite din culpă de către asigurat, indemnizația de asigurare nu este datorată.
2. Accident de circulație.
Culpa comună a conducătorului auto și a pietonului.
Elemente de fapt ce caracterizează culpa inegală a părților.
Din probele dosarului rezultă că șoferul, sesizând traversarea șoselei de către copil, nu a redus viteza, nu a claxonat, nu a frânat mașina și nici n-a executat vreo altă manevră de natură să evite accidentul; după impactul cu victima (copil de 14 ani) în momentul când încerca să traverseze șoseaua în fugă – a dirijat autovehiculul în afara părții carosabile, manevră ce s-a dovedit a fi total necorespunzătoare, iar, drept urmare, autoturismul s-a lovit de un parapet de beton și un gard (suferind astfel avariile pentru care costul reparațiilor achitate de ADAS s-a ridicat la suma de 30.915 lei). Toate aceste elemente de fapt caracterizează culpa mai gravă a șoferului.
În fapt, ADAS, în baza art. 72 din Decretul nr. 471/1971 și a art. 1000 alin. (2) C.civ., a cerut prin acțiune obligarea părinților victimei la plata sumei de 30.915 lei, contravaloarea avariilor autoturismului provocate în condițiile arătate mai sus și achitate de ADAS asiguratului, proprietar al autovehiculului.
Judecătoria obligă părinții pârâți la plata a ½ din sumă, considerând că există o culpă comună și egală a șoferului asigurat și a victimei (copilul de 14 ani) și pentru care părinții răspund. Pentru motivele arătate, recursul pârâților se admite, modificându-se sentința judecătoriei, în sensul obligării părinților la plata a 1/5 din contravaloarea daunelor provocate autovehiculului respectiv.
(Trib. Suceava, dec. nr. 468/1982, în „Revista română de drept” nr. 2/1983, p. 61)
Capitolul IV.
Instituția plății în materia dreptului comercial
1. Corelația dintre dreptul civil și dreptul comercial
În cadrul dreptului privat, dreptul civil este cea mai reglementată sub-ramură. Atât dreptul civil, cât și cel comercial, reglementează raporturile juridice dintre persoane fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate juridică. Diferența este că dreptul comercial se aplică numai acelor operațiuni juridice care fie au obiect considerat de lege ca fiind comercial, fie acelor operațiuni la care participă comercianți. Așadar, rămâne ca normele dreptului civil să fie aplicabile acelor acte sau fapte juridice care fie nu au un obiect considerat de lege ca fiind comercial, fie nici una din părțile operațiunii nu este comerciant.
În ceea ce privește raportul drept comercial – drept civil, acesta este unul de subsidiaritate. Astfel, conform art. 1 C.com., în comerț se aplică legea de fată și unde ea nu dispune se aplică dreptul civil. Aceasta înseamnă că dreptul comercial reprezintă drept special față de dreptul civil, care rămâne dreptul general (dreptul comun). Adică atunci când nu avem o reglementare comercială a unei operațiuni, aceasta va fi guvernată de regulile dreptului civil. Invers, atunci când o operațiune este guvernată atât de reguli din dreptul civil, cât și de reguli din dreptul comercial, dacă operațiunea este calificată ca și comercială, se vor aplica regulile comerciale, cu excluderea celor civile similare. O situație intermediară este aceea când o operațiune este comercială, există reglementări comerciale care să-i fie aplicabile, însă acestea nu sunt exhaustive. În acest caz, reglementările comerciale se completează cu reglementările civile, sau, altfel spus, dreptul civil, în calitate de drept comun, „împrumută” norme ale sale către dreptul comercial atunci când acesta nu are norme proprii (deloc sau suficiente) pentru o anumită operațiune.
Dreptul comercial este acea ramură a sistemului de drept român, a cărui norme juridice aparțin dreptului privat și care se aplică faptelor de comerț și raporturilor juridice în care participă persoanele în calitate de comercianți.
2. Regulile privind executarea obligațiilor comerciale
2.1. Prețul în obligațiile comerciale
Prețul este un element esențial al contractelor bilaterale (sinalagmatice), inclusiv al contractelor comerciale. Prețul este definit ca fiind suma de bani pe care cumpărătorul dintr-un contract de vânzare-cumpărare se obligă să o plătească vânzătorului în schimbul bunului cumpărat.
Potrivit regulilor dreptului comun, prețul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie real. Ca element al contractului, prețul se stabilește de către părțile contractante sau de un terț (art. 1303 și 1304 C.civ.).
Exigențele activității comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privind prețul în obligațiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea prețului și moneda plății.
2.2. Adevăratul preț sau prețul curent
În anumite cazuri, datorită modificării prețului mărfurilor sau al urgenței executării obligațiilor, părțile nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele comerciale pe care le încheie. În asemenea cazuri se consideră că părțile contractante au avut în vedere adevăratul preț al mărfurilor sau prețul curent al acestora.
Cât privește determinarea adevăratului preț sau prețul curent, aceasta se face potrivit dispozițiilor art. 40 C.com.: „Când urmează a se hotărî adevăratul preț sau prețul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice, și al titlurilor industriale, el se ia după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă, după cele ale locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă”.
În cazul când, datorită unor împrejurări, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite părților să determine prețul prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C.com. În consecință, părțile pot uza, pentru determinarea prețului, fie de calea prevăzută de art. 40 C.com., fie de orice altă dovadă reglementată de art. 46 C.com., fără să fie nevoie să dovedească în prealabil inexistența listelor bursei sau mercurialelor.
2.3. Moneda de plată a prețului
Codul comercial cuprinde anumite dispoziții privind condițiile de plată a prețului într-o monedă străină.
Potrivit art. 41 C.com., dacă moneda prevăzută în contract nu are curs legal sau comercial în țară, iar cursul ei nu a fost determinat de părțile contractante, plata va fi făcută la cursul de schimb al pieței celei mai apropiate. Plata nu se va putea face decât în moneda străină dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face efectiv în moneda străină.
În privința condițiilor de plată a prețului, trebuie avute în vedere reglementările privind efectuarea operațiunilor valutare. Potrivit acestor reglementări, pe teritoriul României, plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți și nerezidenți se realizează în moneda națională (leu), cu excepțiile prevăzute de lege (art. 8 din Regulamentul nr. 1/2004) privind efectuarea operațiunilor valutare.
Nici o reglementare legală nu interzice, însă, stabilirea prețului în monedă străină. Pentru a evita consecințele negative ale eroziunii monedei naționale, datorită inflației, comercianții stabilesc prețul în monedă străină, cu plata în lei la cursul oficial al Băncii Naționale a României, din ziua plății.
2.4. Locul executării obligațiilor comerciale
Locul executării obligațiilor comerciale se determină potrivit dispozițiilor art. 59 C.com. Criteriile de determinare a locului executării obligațiilor contractuale sunt aceleași ca și cele prevăzute de art. 1104 C.civ. privind stabilirea locului plății; ele sunt dezvoltate și adecvate cerințelor activității comerciale.
Art. 59 C.com. prevede că orice obligație comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie să fie executată în locul arătat în contract. Determinarea locului executării obligațiilor comerciale poate fi nu numai expresă, ci și tacită; potrivit art. 59 C.com., locul executării obligațiilor comerciale poate rezulta și „din natura operațiunii ori din intenția părților contractante”.
Spre deosebire de art. 1104 C.civ., care stabilește locul plății la domiciliul debitorului, art. 59 alin. 2 C.com. prevede trei locuri diferite unde debitorul își poate executa obligațiile: sediul comercial, domiciliul și reședința debitorului.
Cu privire la obligațiile care au ca obiect plata unei sume de bani, principiul cherabilității consacrat de Codul comercial ar trebui înlocuit cu principiul portabilității plății, adică plata să se facă la domiciliul creditorului. Plata unei sume de bani putându-se face prin bancă ori prin poștă, debitorul nici nu ar trebui să se deplaseze la domiciliul creditorului, iar plata s-ar face operativ.
2.5. Regimul juridic al dobânzilor
În obligațiile comerciale, ca și în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei obligații bănești, debitorul datorează dobânzi. Aceste dobânzi sunt daune interese moratorii, care sunt menite să sancționeze pe debitor pentru încălcarea obligației și, totodată, să repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligației.
Potrivit art. 1088 C.civ., în obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.
Art. 43 C.com. stabilește regula potrivit căreia „Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”. Cum se poate observa, această regulă este diferită de cea consacrată de art. 1088 C.civ., care prevede că dobânzile sunt datorate din ziua cererii de chemare în judecată.
Deci, în privința obligațiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligația devine exigibilă (dies interpellat pro hominem).
Explicația regulii curgerii de drept a dobânzilor pentru datoriile comerciale ține de specificul activității comerciale (în materie comercială, banii sunt frugiferi). Dacă debitorul comercial nu plătește la scadență suma de bani datorată, înseamnă că folosește el această sumă îmbogățindu-se fără justă cauză. În plus, curgerea de drept a dobânzilor de la scadența obligației constrânge pe debitor să își execute la termen obligația și, totodată, asigură evitarea consecințelor negative în lanț pe care le poate avea neîncasarea la termen de către creditor a sumei de bani la care are dreptul. Potrivit legii, dobânzile curg de drept, dar ele trebuie cerute de creditor, neputând fi acordate din oficiu.
Din art. 43 C.com. rezultă și condițiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a dobânzilor:
obligația debitorului să constea în plata unei sume de bani. Numai dacă obligația are ca obiect plata unei sume de bani, debitorul datorează dobânzi pentru întârzierea în executarea obligației.
obligația să fie lichidă. Dobânzile curg de drept numai în cazul în care cuantumul sumei datorate este precis determinat (in illiquidis non fit mora).
obligația să fie exigibilă. Numai dacă datoria debitorului a ajuns la scadență și nu a fost executată, creditorul este îndreptățit la plata sumei de bani și a dobânzilor aferente.
3. Obligația de plată a prețului în
condițiile variațiilor de curs valutar
În activitatea curentă de comerț, mai ales în cadrul relațiilor comerciale internaționale, se poate ivi, și aceasta este destul de frecvent, o situație juridică generată de evoluțiile cursului valutar, ceea ce poate avea efecte negative asupra performanțelor economice ale firmelor. Într-adevăr, dacă între momentul încheierii contractului (de vânzare; prestări de servicii sau executare de lucrări), când s-a convenit un anumit preț sau tarif, și momentul în care trebuie să se facă plata prețului sau tarifului (pentru produsele livrate, serviciile prestate sau lucrările executate), cursul valutar variază, vânzătorul, prestatorul de servicii sau executantul lucrării poate fi păgubit pentru că el a fost nevoit sau va trebui să se aprovizioneze ori reaprovizioneze cu materii prime, materiale, energie la prețuri mai mari (corespunzătoare noului curs valutar) și, în general, el va face cheltuieli mai mari, așa încât marja sa beneficiară se poate reduce, poate dispare total sau se poate înregistra cu o pierdere netă.
În astfel de situații, societățile comerciale sau regiile autonome au uneori obiceiul să factureze marfa, serviciile sau lucrările la prețuri adaptate în raport cu noul curs valutar, și în caz de refuz, acționează pe partenerii lor contractuali în judecată, cerând obligarea lor la plata noilor prețuri și, bineînțeles, daune-interese prilejuite de întârzierea în plată. Invers, cumpărătorul ori beneficiarul de servicii sau lucrări, interesați să facă o plată care-i avantajează, caută să forțeze mână vânzătorilor, prestatorilor de servicii sau antreprenorilor de lucrări să primească prețul convenit inițial, iar, în caz de refuz, fie consemnează suma, fie se adresează instanței de judecată.
Potrivit prevederilor Codului civil, prețul pe care îl datorează cumpărătorul este cel hotărât de părți în momentul încheierii contractului. Determinarea prețului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părților sau să depindă de voința uneia dintre ele. Contractul nu poate fi considerat încheiat decât în momentul în care părțile s-au înțeles cu privire la preț, respectiv una dintre ele acceptă prețul cerut de cealaltă parte.
Deci, nu se poate conveni inițial un preț, iar ulterior să se factureze un alt preț (majorat prin raportare la noul curs valutar). Altfel, aceasta ar însemna ca vânzătorul (prestatorul, antreprenorul) poate propune sau chiar impune, unilateral, un alt preț care nu a fost acceptat de cumpărător (beneficiar). Cu alte cuvinte, nu este realizat acordul de voințe necesar atât pentru formarea contractului, cât și pentru modificarea lui. Or, numai convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante (art. 969 C.civ.).
Nefiind, așadar, admisibilă modificarea unilaterală a contractului (prin schimbarea prețului în raport cu variațiile cursului valutar), nu s-ar putea pretinde (de către vânzător, prestator de servicii sau antreprenor de lucrări) un alt preț sau tarif decât cel convenit de ambele părți (adică cel inițial).
Este desigur un risc (al vânzătorului, prestatorului de servicii ori antreprenorului de lucrări) care in activitatea comercială sub denumirea de „risc valutar”, dar împotriva căruia există mijloace juridice de protecție eficiente.
Pentru acoperirea (evitarea) unor astfel de riscuri se recurge la o clauză valutară care poate îmbrăca mai multe forme: clauza „coșului valutar”; clauza de alegere a monedei de plată; clauza de indexare pentru risc valutar. Astfel de clauze presupun, de regulă, legarea monedei în care trebuie făcută plata de un etalon monetar stabil.
Clauza „coșului valutar” se referă la legarea monedei contractului de un coș valută (nu de o singură valută etalon). Ea asigură un mai mare echilibru contractual, datorită gradului ridicat de stabilitate a acestui etalon (aceasta, întrucât variațiile cursurilor monedelor componente ale „coșului” se compensează).
Clauza de alegere a monedei de plată (sau clauza monedei multiple) prevede că exprimarea creanței se face în mai multe monede, pe baza cursului din momentul încheierii contractului, iar la scadență partenerul are dreptul să aleagă moneda de plată.
Clauza de indexare pentru risc valutar are în vedere includerea nemijlocită în prețul ofertei a ratei de depreciere, estimată să aibă loc până la data scadenței.
4. Răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale comerciale
Codul comercial nu cuprinde dispoziții privind răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din contractele comerciale. În temeiul art.1 C.com., vor fi aplicabile regulile dreptului comun, adică dispozițiile Codului civil.
Răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale constă în plata daunelor-interese (despăgubiri) pentru repararea prejudiciului (art. 1080-1086 C.civ.).
În scopul întăririi disciplinei contractuale, prin Legea nr. 469/2002 au fost adoptate anumite reguli speciale privind răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor din contractele comerciale. Aceste reguli sunt următoarele:
Art.3 alin. (1): „Părțile contractanle au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței, conform contractelor”.
Art.4 alin. (1): „În contractele încheiate părțile contractante vor prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la scadență a obligațiilor prevăzute la art. 3 alin. (1), debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere.
(2) În contractele comerciale dintre părțile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităților contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, se pot include și daune-interese pentru neexecutarea totală sau parțială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.
(3) Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul.”
Potrivit Legii nr. 469/2002, nerespectarea obligației privind efectuarea plăților la scadență, constituie contravenție și se sancționează în condițiile art. 10 din lege. Sancțiunea contravențională se aplică pentru nerespectarea unei obligații legale, iar nu contractuale.
Practică judiciară
1. Lipsa clauzei contractuale. Termen de plată.
Aplicarea legii civile.
În materie comercială, conform art. 1 C.com., în lipsa clauzei contractuale privind termenul de plată, sunt aplicabile dispozițiile art. 1362 C.civ., care statuează că în situația în care părțile nu au prevăzut un termen de plată, cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul în care se face predarea lucrului.
C.S.J., secția comercială, decizia nr. 1391 din 6 martie 2003
Tribunalul Bacău, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 975 din 25 oct. 2000, a admis acțiunea modificată a reclamantei S.C. „L.C.” S.R.L., prin care aceasta a renunțat la plata prețului și a majorat cuantumul dobânzilor, societatea pârâtă S.C. „D” S.R.L. fiind obligată la plata dobânzii comerciale.
Apelul declarat de pârâtă a fost admis de Curtea de Apel Bacău, care a schimbat în parte sentința, respingând ca nefondat capătul de cerere cu privire la dobândă..
Instanța de apel a considerat că prin comenzile urmate de executare, reclamanta a livrat pârâtei în perioada 30 oct. 1998 – 30 aprilie 1999, produse și componente electronice, iar prin factura din 30 aprilie 1999, i-a livrat alte produse și componente electronice. În urma unei compensări a datoriilor reciproce, efectuată la 20 iulie 1999, pârâtei i-a revenit obligația plății unei diferențe de preț.
Reclamanta însă nu a făcut dovada termenului scadent de plată, așa cum a fost pretins (7 zile de la primirea mărfii) pentru a pretinde dobânzile comerciale aferente perioadei 7 mai 1999 – 1 septembrie 1999, data plății facturii.
În lipsa termenului de plată, dobânzile sunt datorate numai de la data punerii în întârziere fie prin notificare, fie prin chemarea în judecată a datornicului.
În speță, pârâta nu datorează dobânzi nici de la data chemării în judecată deoarece prin faxul din 7 august 2000, emis de reclamantă, părțile au prefigurat o soluționare amiabilă a litigiului.
Invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., societatea reclamantă a declarat recurs, criticând soluția instanței de apel pentru ignorarea prevederilor art. 1 C.com. și art. 1362 C.civ., care statuează că în situația în care părțile nu au prevăzut un alt termen de plată, cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul în care se face predarea lucrului.
Prin urmare, în lipsa clauzei contractuale privind termenul de plată, primează dispoziția art. 1362 C.civ. astfel încât pârâta datorează dobânda prevăzută de art. 43 C.com. din ziua livrării.
Recursul este fondat.
În lipsa clauzei contractuale privind termenul de plată, în materie comercială sunt aplicabile prevederile art. 1362 C.civ., potrivit art. 1 C.com.
Ca atare, în mod corect a stabilit prima instanță că în speță devin aplicabile prevederile art. 43 C.com. în ceea ce privește termenul de plată, în lipsa convenției părților, acesta nu este la latitudinea debitorului, ci este cel prevăzut de art. 1362 C.civ.
În consecință, recursul declarat de reclamantă a fost admis și decizia Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a fost modificată în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței Tribunalului Bacău.
2. Daune interese. Actualizarea prețului convenit la data încheierii contractului, la momentul efectuării plății
Prin sentința civilă nr. 74 din 25 ian. 2001, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantei S.C. „M” S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. „T” S.R.L., pe care a obligat-o la plata contravalorii transporturilor efectuate în beneficiul acesteia și a respins capătul de cerere privind daunele reprezentând procentul de inflație.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la reactualizarea debitului, instanța a reținut că o asemenea clauză nu a fost inserată în contractul încheiat, iar în raporturile comerciale, datoriile lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile, dobândă care, în conformitate cu O.G. nr. 9/2000, este stabilită la nivelul taxei oficiale a scontului B.N.R., dar pe care reclamanta nu a solicitat-o.
Reclamanta a declarat apel, criticile vizând neacordarea daunelor reprezentând procentul de inflație. Curtea de Apel Alba Iulia, a respins apelul ca nefondat.
Reclamanta a declarat recurs, criticând decizia instanței de apel cu referire la aspectele de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., susținând că, potrivit art. 970 și art. 981 C.civ., clauzele obișnuite dintr-un contract se subînțeleg, iar convențiile obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa, în speță, neputându-se ignora producerea unei pagube reale prin neplata prețului, ca urmare a ratei inflației, situație în care nu era necesar să fie prevăzută în contract o clauză în acest sens.
Recursul este fondat.
În consecință, recursul a fost admis, decizia criticată a fost modificată, în sensul că s-a admis apelul reclamantei cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul obligării pârâtei la plata sumei privind daunele reprezentând procentul de inflație.
Prin faptul că beneficiara nu a efectuat plata la scadență, nu s-a mai păstrat echilibrul contractual, iar prestatoarea a fost prejudiciată prin devalorizarea leului, corespunzător indicelui inflației.
C.S.J., secția comercială, decizia nr. 712 din 7 februarie 2003
3. Obligații comerciale. Momentul de la care începe să curgă daunele-interese moratorii în raporturile comerciale. Plata dobânzilor pentru neexecutarea obligației de plată fixată în valută.
În Raporturile de drept comercial, debitorul unei sume de bani este de drept în întârziere de la data scadenței (art. 43 C.com.), chiar dacă prețul a fost stabilit în valută. Acordarea dobânzilor și la datoria plătibilă în valută nu reprezintă o dublă despăgubire.
Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 100.000 lei, cu titlu de preț și 50.000 lei reprezentând dobânzi.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinta 1033/C/2001, a admis în parte acțiunea obligând-o pe pârâtă numai la plata cheltuielilor de judecată, reținând că pe parcursul soluționării litigiului prețul a fost achitat, iar dobânzile nu se pot acorda întrucât părțile, stabilind valoarea mărfii livrate, în dolari, variațiile monedei naționale nu afectează valoarea reală a creanței.
Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr. 29/R-C/2002, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat în parte sentința, obligând-o pe pârâtă și la plata dobânzilor solicitate ca și a cheltuielilor de judecată.
S-a reținut că prețul convenit de părți pentru mărfurile livrate de reclamantă, a fost stabilit în dolari USD/tonă plătibil în lei la cursul de referință B.N.R. din ziua plății și nu se poate susține că s-ar acorda astfel o dublă despăgubire.
Curtea a conchis că dobânzile curg de drept de la data scadenței, conform art. 43 C.com., și aceasta nu este condiționată de stabilirea prețului în lei, fiind suficient ca obiectul obligației să fie o sumă de bani, indiferent în ce monedă este stabilită.
Curtea de apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 29/R-C/2002
Dobânda comercială
Potrivit dispozițiilor art. 43 C.com., dobânda comercială se acordă pentru simpla neîndeplinire a obligației de către debitor, din ziua când devine exigibilă, aceasta fiind reprezentată de dobânda pieței, respectiv echivalentul scontului B.N.R.
În speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prețului și a dobânzii comerciale, Judecătoria Iași, reținând ca fiind datorat prețul mărfii cumpărate și neachitate însă, în ce privește dobânda comercială, a considerat că nu pot fi aplicate dispozițiile art. 43 C.com., nefăcându-se dovada corelației între contractul de creditare și debitul datorat, precum și a unui calcul al dobânzilor, soluție menținută de Tribunalul Iași.
Reținând, potrivit textului menționat, că datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă din ziua când devin exigibile, fără a se face nici o altă dovadă. Curtea de Apel Iași a admis recursul, casând în parte sentința instanței de fond și decizia instanței de apel, în sensul admiterii capătului de cerere privind dobânda comercială.
(Decizia civilă nr. 1033 din 1 octombrie 1998)
Capitolul V.
Incidența plății – ca mijloc de stingere a obligațiilor – în dreptul procesual civil
1. Executarea silită
Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge – cu concursul organelor competente – pe debitorul său, care nu-și execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit. Această procedură, ca drept comun, este reglementată în cartea a V-a din Codul de procedură civilă (art. 3711 – 5805).
În mod obișnuit, executarea unei hotărâri judecătorești sau a unui titlu executoriu se face voluntar și numai în caz contrar se recurge la executarea silită. În acest sens, art. 3711 prevede în alin. (1) că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în alin. (2) se precizează că în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare (alin. 3).
Pot fi executate silit obligațiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinței acestuia, desființarea unei construcții, plantații ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege.
Legislația execuțională reglementează două modalități diferite de executare: executarea silită directă și indirectă.
Executarea silită directă se realizează atunci când creditorul tinde să obțină realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului înscrisă în titlu executoriu, obligația de a face.
Executarea silită indirectă intervine în situația în care creditorul are de realizat o creanță bănească urmărește să își îndestuleze creanța din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care acesta le are de primit de la terțe persoane, ori în cazul persoanelor juridice titulare de conturi bancare prin virarea sumei din contul debitorului în contul creditorului.
Procedura de executare silită începe cu o cerere de executare, care se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel (art. 3731 alin. 1 C.proc.civ.). Potrivit art. 387 C.proc.civ., în afară de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somație. Legea prevede că executarea silită poate începe fără somație, de exemplu, potrivit art. 581 C.proc.civ., în cazul ordonanței președințiale, instanța poate hotărî ca executarea să se facă fără somație.
2. Procedura somației de plată
2.1. Considerații introductive
Prin Ordonanța nr. 5/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 295/2002, iar ulterior modificată prin Ordonanța de urgență nr. 142/2002, a fost reglementată „procedura somației de plată”. Această procedură reprezintă o noutate în dreptul procesual român, fiind introdusă în mod evident, în scopul de a acorda creditorilor posibilitatea unui acces rapid la executarea silită a debitorilor rău platnici.
2.2. Definiție
Art. 1 din O.G. nr. 5/2001, definește procedura somației de plată ca o procedură ce „se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor lucrări, servicii sau orice alte prestații”.
În privința hotărârii care se pronunță, art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001 dispune că, atunci când constată că „pretențiile creditorului sunt justificate, judecătorul va emite ordonanța care va conține somația de plată de către creditor, precum și termenul de plată”. Hotărârea de admitere a cererii de somație de plată poate fi pusă în executare după investirea cu formulă executorie, în condițiile legii, iar, în cazul în care instanța consemnează înțelegerea părților, hotărârea însăși constituie titlu executoriu.
Concluzia este aceea că somația de plată este o procedură specială, deci derogatorie de la dreptul comun, de soluționare a cererilor de pretenții, prin care se tinde la obligarea debitorului la plată. Ceea ce este caracteristic procedurii somației de plată nu este obiectul cererii sau cauza acesteia, deoarece se tinde, ca în orice acțiune în pretenții, la obligarea la plată a debitorului și la obținerea unui titlu executoriu, ci procedura specială în care se soluționează cererea.
2.3. Condiții (speciale) de admisibilitate
Pe lângă condițiile (generale) ale exercitării oricărui mijloc procedural (formularea unei pretenții, interesul, calitatea procesuală și capacitatea procesuală), trebuie îndeplinite și anumite condiții speciale de admisibilitate a cererii prin care se declanșează procedura somației de plată.
În primul rând, creditorul trebuie să aibă o creanță a cărei obligație corelativă constă în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani. Deși art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001 nu face vreo distincție în privința materiei cu privire la care s-a născut obligația ce are ca obiect plata unei sume de bani, totuși, din art. 2 alin. (1) rezultă că trebuie să fie vorba de o obligație patrimonială civilă sau comercială, ceea ce înseamnă că nu s-ar putea recurge la procedura somației de plată pentru creanțele și obligațiile ce ar intra în conținutul raporturilor juridice guvernate de alte materii (spre exemplu, pentru: pretențiile bănești ale salariatului fată de patron ce ar izvorî dintr-un contract individual de muncă; plata pensiilor sau altor drepturi prevăzute prin sistemele de asigurări sociale).
În principiu, nu prezintă relevanță izvorul obligației civile sau comerciale având ca obiect plata unei sume de bani, cu alte cuvinte, nu este necesar să fie vorba de o obligație contractuală. Astfel, din art. 1 alin. (1) rezultă că procedura somației de plată se aplică, fie atunci când obligația a fost asumată prin contract, fie atunci când obligația (de plată a unei sume de bani) se determină potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Așadar, se poate recurge la procedura somației de plată nu numai atunci când obligația de plată a unei sume de bani izvorăște dintr-un contract (de exemplu: obligația chiriașului de a plăti chiria scadentă; obligația împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutată etc.), ci și atunci când obligația de a plăti o sumă de bani are un alt izvor (spre exemplu, cazul obligațiilor patrimoniale ce intră în conținutul raporturilor juridice dintre asociațiile de proprietari sau locatari și membrii acestora și care își au termenul în regulamentul și statutul asociațiilor respective; cazul obligației de a plăti o anumită sumă de bani victimei, asumată prin manifestare unilaterală de voință a autorului faptei ilicite și consemnată într-un înscris semnat de acesta).
În al doilea rând, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Creanța este certă atunci când existența ei rezultă din chiar înscrisul constatator al creanței (art. 379 alin. 3 C.proc.civ.), deci când existența creantei este neîndoielnică. Creanța este lichidă atunci când cuantumul acesteia este determinat prin înscrisul ce o constată sau, cel puțin, este determinabil prin înscrisul respectiv ori prin alte înscrisuri ce emană, sunt recunoscute sau, după caz, sunt opozabile debitorului (art. 379 alin. 4 C.proc.civ.). Creanța este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condițiile legii (art. 263 și art. 382 C.proc.civ.), debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
A treia condiție de admisibilitate se referă la mijloc de probă prin care s-ar putea face dovada creanței pretinse de creditor, în sensul că pot fi folosite numai înscrisurile. Trebuie însă reținut că, în cazul în care, potrivit legii, înscrisul ce constată obligația de plată a unei sume de bani constituie titlu executoriu (de exemplu, actul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, din momentul în care aceasta devine exigibilă), cererea creditorului întemeiată pe prevederile Ordonanței nr. 5/2001 urmează a fi respinsă ca lipsită de interes.
2.4. Sfera de aplicare
Din însăși definiția procedurii somației de plată, cuprinsă în art. 1 din O.G. nr. 5/2001, rezultă că aceasta se aplică cererilor de realizare a creanțelor creditorului față de debitor care reprezintă obligații de plată a unor sume de bani. Prin urmare, sfera de aplicare a procedurii somației de plată se restrânge numai la acțiunile în pretenții.
Sub acest aspect, observăm faptul că, pe de o parte, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001 nu face nici o distincție, și, prin urmare, procedura ar părea posibilă pentru orice tip de acțiune în pretenții. Pe de altă parte însă, în art. 2 din O.G. nr. 5/2001, reglementându-se competența materială în soluționarea cererilor formulate pentru această cale, se precizează competența pentru cererile în materie civilă și pentru cele în materie comercială. În aceste condiții, procedura apare evident admisibilă în soluționarea cererilor în materia dreptului civil, cât și a cererilor în materie comercială.
Practică judiciară
1. Somația de plată.
Acțiunea în anulare în condițiile O.G. nr. 5/2001.
Somație de plată. Condiții de admisibilitate.
Contractul părților și actele de livrare a mărfii constituie dovezi ale caracterului cert, lichid și exigibil al creanței. Faptele ulterioare expedierii mărfii nu șterg aceste caractere și nu constituie motiv de admisibilitate a acțiunii în anulare.
Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 93/R-C/3 febr. 2003
La 19 mai 2002 S.C. „A” S.A. Pitești a cerut anularea somației de plată pronunțată împotriva sa la cererea creditoarei S.C. „D.J.” S.A. Zalău, pentru suma de 2000 lei RON și penalități de întârziere.
Tribunalul Argeș, prin sentința nr. 2569/C/8.11.2002, a respins acțiunea, motivând că dispozițiile art. 7201 C.proc.civ., nu sunt aplicabile situației de plată și că reclamanta are alte căi pentru a recupera prejudiciul cauzat prin pretinsa restituire a unor cantități de marfă.
Recursul reclamantei, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a fost considerat nefondat de către Curte.
Împrejurarea că reclamanta-recurentă ar fi returnat ulterior unele cantități de marfă creditoarei sale nu poate fi invocată în anularea somației de plată, pretențiile sale putând fi valorificate numai într-un litigiu de drept comun. Astfel, procedura somației de plată ar fi deturnată de la scopul său și transformată în proces obișnuit, contravenindu-se dispozițiilor de ordine publică ale O.G. nr. 5/2001.
2. Procedura somației de plată. Condiții.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, creditoarea Corpul Gardienilor Publici Prahova a chemat în judecată debitoarea S.C. „B” S.A. Bărcăcești, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună prin emiterea unei somații de plată, obligarea acesteia din urmă, să-i plătească suma de 37.000.000 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de pază, precum și a sumei de 27.000.000 lei penalități de întârziere.
Prin sentința nr. 608 din 5 martie 2002, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de creditoare și în temeiul art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001, a ordonat debitoarei să plătească creditoarei până la 2 aprilie 2002, suma de 37.000.000 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de pază prestate, 27.000.000 lei penalități de întârziere și 300.000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, debitoarea a formulat cerere în anulare susținând că nu datorează această sumă, deoarece contractul a fost încheiat între părți, când director general și administrator era numitul C.G. care a fost revocat din funcție.
Prin sentința nr. 2540 din 1.10.2002, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de debitoare, reținând că între părți s-a încheiat un contract valabil, semnat de reprezentantul societății la data încheierii acestuia și care obligă societatea în aceste condiții.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta debitoare, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea sentinței și, pe fond, admiterea cererii în anulare și respingerea cererii privind somația de plată.
Curtea, analizând sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, prin prisma criticilor formulate de recurentă, având în vedere actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale în materie, constată că recursul este întemeiat.
Ca atare, atâta timp cât creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, dovezile depuse nefăcând dovada obligațiilor comerciale, în sensul art. 46 C.com., cererea privind somația de plată nu poate fi admisă, motiv pentru care, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 3 C.proc.civ., recursul a fost admis, a fost modificată în tot sentința, pe fond fiind admisă cererea în anulare, anulată sentința nr. 608/2002 a Tribunalului Prahova și respinsă cererea privind somația de plată.
Curtea de Apel Pitești, decizia nr. 11 din 3 ian. 2003
3. Procedura somației de plată. Probe.
Prin sentința nr. 289/30.09.2002, Tribunalul Mureș a respins acțiunea în anulare formulată de debitoarea S.C. „N.P.C.” S.R.L. Târgu Mureș în contradictoriu cu creditoarea S.C. „G.I.C.” S.A. împotriva Ordonanței nr. 1873 din10.06.2002, apreciind că s-a dovedit creanța certă lichidă și exigibilă a creditoarei, așa cum prevede O.G. nr. 5/2001, valoarea lucrărilor înscrise în contract și procesul-verbal de recepție nefiind contestate.
În recursul formulat împotriva acestei sentințe, debitoarea invocă faptul că pretențiile sunt nefondate, deoarece nu a fost respectat contractul, constructorul a depășit termenul de execuție, fiind astfel susceptibil de a plăti penalități de întârziere din valoarea contractului, subliniind că nu există o creanță certă, pretențiile sunt reciproce, izvorâte din executarea necorespunzătoare, cu întârziere a clauzelor contractuale, împrejurare care necesită un vast probatoriu.
Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că s-a depășit limita prevăzută în O.G. nr. 5/2001 până unde putea să se extindă cercetarea judecătorească, iar procedura somației de plată, nu permite o analiză în fond a cauzei, ea are o finalitate mai rapidă de recuperare a datoriilor, în cazul în care există o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale nu este contestată în fondul ei de către părți.
Instanța de recurs, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea în anulare și a anulat ordonanța nr. 1873/10.06.2002.
(Curtea de Apel Târgu Mureș, decizia nr. 40/R din
23 ianuarie 2003)
Concluzii
Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil. Ba mai mult, se poate afirma că ea constituie baza întregii construcții a științei dreptului, mai ales a dreptului privat. Putem spune că teoria generală a obligațiilor a fost, atât înainte de Codul civil francez, cât și de atunci până astăzi, transformată, adaptată și dezvoltată, în pas cu viața, în raport cu mutațiile sociale și economice ale vremurilor. Așadar, a evoluat odată cu evoluția societății.
Viața în cadrul aceleiași societăți presupune o perpetuă raportare a individului fată de semenii săi într-un sistem de relații ce poate fi asemuit unei imense țesături în care se împletesc drepturi și obligații, noțiuni care stau la baza tuturor normelor de conviețuire socială, dintre care doar o parte reprezintă ceea ce numim dreptul pozitiv. Dacă putem afirma că un anumit subiect este titularul unui drept, este pentru că un alt subiect este obligat la o prestație care dă efectivitate acelui drept. Prin urmare, pentru a înțelege dreptul trebuie să trecem mai întâi prin obligații, așa explicându-se de ce raportul juridic civil este unul obligațional, făcând obiectul celei mai importante materii din drept, teoria generală a obligațiilor.
Prezenta lucrare și-a propus realizarea unui studiu care să identifice specificul momentului actual în evoluția instituției „plății”, evaluând eficacitatea sancțiunilor juridice în această materie.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole.
Primul capitol al prezentei lucrări face referire la anumite aspecte introductive privind stingerea obligațiilor, precum și la importanța studierii teoriei generale a obligațiilor.
Cel de-al doilea capitol al lucrării analizează plata, ca mijloc de stingere a obligațiilor privită din perspectiva celor două accepțiuni pe care limbajul juridic le atribuie acestei noțiuni: acela de mijloc de executare voluntară a unei obligații, dar și acela de act juridic, accepțiune aplicabilă numai plății voluntare, în cazul executării silite nemaiputând fi vorba despre un acord de voință.
Pentru o mai bună și completă înțelegere a instituției „plății”, am încercat o analiză a acesteia făcând referire la condițiile în care poate fi făcută plata, adică persoana care poate face plata, persoana care poate primi plata, obiectul plății, data plății, locul plății, proba plății, cheltuielile pentru efectuarea plății precum și la alte aspecte privitoare la acest mijloc de stingere a obligațiilor.
Am tratat în continuare secțiunea referitoare la executarea silită în natură a obligațiilor, deoarece am putea spune că și atunci când se cere executarea silită în natură a obligației se face tot o plată – creditorul obține exact obiectul obligației –, dar această plată nu se execută de bună voie, ci este o plată silită.
Am rezervat o secțiune în cadrul acestui capitol și „daunelor cominatorii”, al căror rol este acela de a înfrânge rezistența și acerbia debitorului, care refuză executarea unei obligații de a face în natură sau care refuză să înlăture ceea ce a făcut, încălcându-și obligația de a nu face. Am prezentat câteva asemănări și deosebiri între instituția „daunelor cominatorii” și instituția „amenzilor cominatorii” – ca sancțiuni procedurale pecuniare aplicate de organul judiciar în cadrul unui proces.
În cel de-al treilea capitol al lucrării am analizat „plata” – ca mijloc de stingere a obligațiilor în materia contractelor civile. Referitor la acest aspect am identificat incidența plătii în cazul fiecărui contract analizat. Mai precis instituția plății își găsește aplicabilitatea în ceea ce privește obiectul fiecărui contract precum și obligațiile părților contractante (vânzător – cumpărător; locator – locatar; antreprenor – client; credirentier –debirentier; asigurător – asigurat).
În capitolul al patrulea al prezentei lucrări, am făcut o mică referire la aspecte legate de „plată” în materia dreptului comercial, mai exact la regulile privind executarea obligațiilor comerciale. Particularitățile obligațiilor comerciale rezultă atât din examinarea normelor cu caracter de principiu consacrate în art. 35-59 C.com., dar și din felul în care sunt reglementate contractele comerciale de Codul comercial și de unele legi speciale. După cum am subliniat și în cuprinsul lucrării, aceste dispoziții derogă, întregesc și modifică dispozițiile generale ale acestui drept. Ele se constituie în veritabile reguli care guvernează formarea și executarea obligațiilor comerciale.
Ultimul capitol este rezervat aspectelor referitoare la „plată”, în materia dreptului procesual civil. În acest sens am analizat procedura somației de plată, care este definită ca fiind o procedură ce „se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executarea silită a creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor lucrări, servicii sau orice alte prestații.
După cum am mai spus, această procedură reprezintă o noutate în dreptul procesual român, fiind introdusă, în mod evident, în scopul de a acorda creditorilor posibilitatea unui acces rapid la executarea silită a debitorilor rău platnici, în situații în care obligațiile sunt dovedite prin înscrisuri însușite de părți. În aceste cazuri, o atare procedură specială a somației de plată, mult mai sumară decât procedura de drept comun, permite obținerea unui titlu executoriu în condiții derogatorii, de la Codul de procedură civilă.
Din definiția procedurii somației de plată, rezultă că aceasta se aplică cererilor de realizare a creanțelor creditorului fată de debitor care reprezintă obligații de plată a unor sume de bani. Deci, sfera de aplicare a procedurii somației de plată se restrânge numai la acțiunile în pretenții.
Concluzia este aceea că somația de plată este o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de soluționare a cererilor de pretenții, prin care se tinde la obligarea debitorului la plată.
Orice drept de creanță este prin esența sa menit de a se realiza, de a se îndestula, și în măsura îndestulării sale de a se stinge. Aceasta explică locul ce-l ocupă plata în Codul civil, printre mijloace de stingere a obligațiilor; fiindcă acest mijloc de stingere constă tocmai în producerea efectului specific al raportului dintre părți, mi s-a părut mai logic de a privi plata ca efect, adică ca realizare a prestației datorată de debitor, această realizare prin îndestularea integrală implicând neapărat stingerea raportului dintre părți.
Spre deosebire de dreptul de proprietate care e prin esența sa perpetuu, pentru că atributele care-l compun se reîntorc necontenit în persoana titularului sau a titularilor succesivi, dimpotrivă nu se poate concepe un drept de creanță menit de a nu sfârși, întrucât sfârșitul lui constă tocmai în îndestularea creditorului prin realizarea prestației în care constă interesul și obiectul unic al dreptului. Obligațiunea nu se naște decât pentru a se stinge, adică a se realiza.
Cuvântul „plată” nu are numai sensul restrâns, ce i se atribuie în limbajul uzual corespunzând cu o prestație de sumă de bani, ci sensul general corespunzând cu îndeplinirea oricărei prestații ce formează obiectul prestației fie că obiectul ei constă într-un „dare”, fie într-un „facere”.
După cum am mai spus-o, plata constituie un act convențional, căci ea presupune un acord de voință între solvens și accipiens în comuna intenție de a realiza și stinge raportul care-i lega.
Rezultă deci, că cel care a făcut o plată care a fost acceptată nu mai poate pretinde că datoria nu există, decât făcând el dovada neexistenței. Plata voluntară, adică făcută în deplină recunoaștere a caracterului civilmente imperfect al obligațiunii, implică din partea celui care o face o mărturisire a existenței datoriei, mai mult chiar implică prin executarea benevolă voința lui de a nova, adică de a transforma obligația naturală într-o obligație juridic obligatorie, iar această mărturisire implicând o novație și devenind convențională prin acceptarea plății din partea accipiensului, rămâne definitiv valabilă.
Cred că de câte ori plata s-a făcut în vederea unui prejudiciu cauzat altuia și care determină în conștiința autorului o îndatorire morală de a-l repara, de atâtea ori plata făcută și primită nu poate fi considerată ca o liberalitate, ci ca executarea unei datorii.
Îndeplinirea întocmai de către debitor a prestației contractual convenite constituie plata propriu-zisă sau plata pură și simplă; prin ea se realizează în mod obișnuit executarea în natura lor specifică a obligațiilor contractuale și, prin aceasta, stingerea lor.
Toate celelalte mijloace prevăzute de lege în această materie sunt fie substitutive de executare și stingere a obligațiilor (și anume plata prin compensație, prin subrogație, novație și delegație, precum și darea în plată) fie substitutive de stingere a obligațiilor care nu implică și executarea lor (confuziunea, remiterea de datorie, tranzacția, prescripția extinctivă).
Bibliografie selectivă
Cursuri, tratate, monografii, studii:
ALBU I., Drept civil, Contractul și răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
BĂLĂNESCU R., BĂICOIANU A., Drept civil. Studii de doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Socec, 1943;
BODU S., Drept comercial completat cu noțiunile fundamentale de drept civil, Ed. Rosetti, București, 2005;
CANTACUZINO M.B., Elementele dreptului civil, Ed. Educațional, Timișoara, 1998;
CAPITANT N., TERRE F., LEQUETT Y., Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Ed. Dalloz, Paris, 2000;
CARBONNIER Y., Flexible droit. Sociologie de la vente; Paris, 1992;
CĂRPENARU S.D., Drept comercial român, ediția 5, Ed. All Beck, București, 2004;
CHIRICĂ D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2003;
CIOBANU V.M., BOROI GH., Drept procesual civil, Ed. All Beck, București, 2003;
CRĂCIUNESCU A.D., Drept comercial și instituții de drept bancar român, Ed. Concordia, Arad, 2004;
DĂNILĂ L., ROȘU C., Drept procesual civil, Ed. All Beck, București, 2004;
DEAK F., Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Dogaru I., Drăghici P., Teoria generală a obligațiilor, Curs de bază, Editura Științifică, București, 1999;
Hamangiu C., Bălănescu-Rosetti I., Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,Ed. All Beck, București, 1998;
Motica R.I., Teoria generală a obligațiilor – curs universitar, Editura Universitas Timisiensis, Timișoara, 2002;
Motica R.I., Lupan Ernest, Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Motica R.I., Moțiu F., Contracte civile, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Motica R.I., Bercea L., Drept comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Pătulea V., Turianu C., Elemente de drept comercial, Editura Șansa, București, 1993;
Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Tratat, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Popa V., Sistemul juridic al cetății Roma, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001;
POPESCU T.R., PETRE A., Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 1999;
Sferdian I., Contractul de asigurare de bunuri, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 1993;
Turcu I., Dreptul afacerilor, Editura „Chemarea”, Iași, 1992;
Zilberstein S., Ciobanu V.M., Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Zilberstein S., Ciobanu V.M., Drept procesual civil. Executarea silită, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Articole publicate în reviste de specialitate
Boroi GH., Boroi D., Considerații referitoare la procedura somației de plată”, în revista „Curierul judiciar” nr. 4/2002;
Fruth–Oprișan D., Executare în natură a obligației de a face, în: „Revista română de drept” nr. 8/1986;
Leaua C., Onica-Jarka B., Petre D., Procedura specială a somației de plată , în revista „Dreptul” nr. 1/2002;
Pătulea V., „Procedura de plată a prețului în condițiile variațiilor de curs valutar” în Revista „Dreptul” nr. 2/1994;
Pop T., Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii, în Revista „Dreptul” nr. 12/1995;
Sferdian I., Obligația de plată a primei de asigurare, în Revista „Dreptul” nr. 2/2003;
Ungur L., Considerații asupra instituției amenzii cominatorii, în revista „Dreptul” nr. 4/2001.
BIBLIOGRAFIE PRIVITOARE
LA PRACTICA JUDICIARĂ
buletinul jurisprudenței. culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, București, 2003.
buletinul jurisprudenței. culegere de decizii pe anul 2002, Ed. All Beck, București, 2004.
buletinul jurisprudenței. culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005.
culegere de practică judiciară a tribunalului București 1993-1997, Ed. All Beck, București, 1998.
culegere de practică judiciară 2003, Ed. All Beck, București, 2004.
Curtea de Apel Pitești. Buletinul Jurisprudenței 2002-2003, Ed. All Beck, București, 1998.
Turianu C., Contracte civile speciale – practică judiciară comentată și adnotată, Ed. Pinguin Book, București, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Plata Mijloc de Stingere a Obligatiilor (ID: 132673)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.