. Particularitatile Finantarii Activitatii Unitatilor de Turism

CAP I LOCUL ȘI ROLUL TURISMULUI ÎN ECONOMIE

I. 1. CONCEPTUL DE TURISM ȘI LOCUL SĂU ÎN ECONOMIE

Activitatea turistică se numără printre fenomenele consacrate în epoca actuală, dezvoltarea sa spectaculoasă, constituind o trăsătură caracteristică a secolului nostru și în special a celei de-a doua jumătăți a acestuia.

Între multiplele transformări produse în viața social-economică după al doilea război mondial – introducerea automatizării, folosirea ciberneticii și tehnicii de calcul în diverse sectoare ale economiei, industrializarea agriculturii, conturarea științei ca ramură de producție, modernizarea mijloacelor de transport, etc. – societatea omenească, s-a industrializat la scară planetară.

Societățile industrializate au ca trăsătură definitorie o importantă concentrare a populației în centre urbane, în cadrul cărora, pe suprafețe restrânse, se înregistrează aglomerări ale locurilor de școlarizare și de muncă, ale căilor și mijloacelor de transport, ale familiilor în blocuri de locuințe, ale punctelor de distracție; de asemenea, societatea industrializată oferă datorită caracterului modern al producției – posibilități de creștere a productivității muncii și implicit a veniturilor, creșterea duratei timpului liber, ca urmare a reducerii săptămânii de lucru. În același timp, societatea industrializată are și efecte negative asupra membrilor ei, acestea manifestându-se sub forma agresivităților biologice (poluare, lipsă de mișcare, maladii frecvente, etc.) precum și a celor de ordin nervos (stresul psihic, constrângerile din viața socială și profesională.

De aici, și nu numai, dorința și tendința oamenilor societății contemporane de a-și petrece timpul călătorind, căutând colțuri liniștite din natură, vizitând diferite locuri pentru agrement sau în scopul îngrijirii sănătății.

Deși apariția turismului se pierde în negura timpurilor și, în consecință, din lipsa unor informații istorice de valoare certă nu se poate stabili o dată cât de cât precisă a detașării sale ca o activitate distinctă, se pare că, unele forme incipiente de turism s-au practicat din cele mai îndepărtate timpuri. Afirmația se bazează pe ideea că omul, chiar din cele mai îndepărtate timpuri ale evoluției sale, nu a reușit să producă toate cele trebuincioase existenței, căutând să cultive și să întrețină relații cu semenii săi prin intermediul schimburilor comerciale, ceea ce a favorizat inerent și o lărgire a contactelor, permițând o mai bună cunoaștere reciprocă a colectivităților respective.

Călătoriile pe care grecii le făceau cu ocazia Jocurilor Olimpice, precum și pelerinajele la locurile de cult, într-un anume sens pot fi și ele asimilate ca activități turistice. De altfel turismul nu a fost străin nici locuitorilor din vechiul Imperiu Roman: germenii călătoriilor în scopuri turistice se întrezăresc și în vizitele pe care patricienii romani le făceau în stațiunile cu ape termale din Italia, Galia, sau Dacia Felix pentru tratarea unor maladii, deci în scopuri curative.

Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de năvălirile barbare și fărâmițarea statală nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a dispărut în totalitate, iar după încetarea năvălirilor, în ciuda condițiilor grele, călătoriile turistice au progresat treptat, până spre mijlocul secolului al XIX-lea.

Trebuie subliniat că, în majoritatea țărilor, transformarea turismului într-o activitate economico-socială organizată pe scară națională s-a produs numai în ultimele decenii din epoca contemporană, ceea ce a permis desprinderea din sectorul terțiar al prestărilor de servicii a unei ramuri a economiei naționale, cunoscută generic sub denumirea de industria turismului.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “turism” provine din termenul englez “tour” (călătorie) sau “to make a tour” (a călători, a face o călători, a colinda) care a fost creat în Anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acțiunea de a voiaja în Europa, în general și în Franța în special. La rândul său acest termen englez derivă din cuvântul francez “tour” (călătorie, plimbare, mișcare în aer liber, drumeție în circuit), fiind ulterior preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement, destindere, recreere, plăcere.

Termenul francez are rădăcini și mai adânci. El derivă din cuvântul grec “tournos” și respectiv din cel latin “turnus” și înseamnă tot călătorie în circuit spre deosebire de “periplu”, care se referă la călătoria în circuit dar numai pe mare, în jurul unei insule, țări, continent, sau în jurul Pământului. A fost acceptată și ipoteza originii ebraice a cuvântului “tour”; în ebraica veche, termenul “tour” corespunde noțiunii de călătorie de călătorie, de descoperire, recunoaștere, explorare.

Din termenul “turism” a derivat și cel de “turist” adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie.

Ca orice activitate în plină evoluție și afirmare turismul a fost obiect de cercetare pentru numeroși specialiști, care, odată cu semnalarea lui ca fenomen, au încercat să-i stabilească dimensiunile în timp și spațiu, conținutul, etc.

Primele încercări datează de la începutul secolului nostru. Astfel, R.Guzer-Frenler Arăta în 1905 că “turismul, în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbarea mediului de viață, pe nașterea și dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumusețea naturii.” Belgianul P.Picard definea turismul ca “ansamblul organelor și funcțiilor lor nu numai din punctul de vedere al celui ce se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar și în principal, din punctul de vedere al valorilor pe care călătorul le ia cu el și al celor care, în țările unde sosește cu portofelul doldora, profită direct (în primul rând hotelierii) și indirect de cheltuielile pe care le face pentru a-și satisface nevoile de cunoștințe sau de plăcere.”

În anul 1933, englezul F.W.Oglivie definea turiștii drept niște persoane care “satisfac două condiții : sunt depărtate de casă pentru o perioadă care nu depășește un an și cheltuiesc bani în acele locuri fără să câștige”, în timp ce A.C.Norwal(1936) considera că “… turistul este acea persoană care intră într-o țară străină pentru orice alt scop decât pentru a-și stabili o reședință permanentă sau pentru afaceri și care-și cheltuiește, în țara unde se stabilește temporar, banii câștigați în altă parte.”

Profesorul elvețian W.Hunziker definea turismul în anul 1940 ca “ansamblul de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afară nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și o activitate lucrativă oarecare.”

O lucrare de prestigiu – “The Shorter Oxford English Dictionary” (Oxford,1950) – definește turismul ca fiind “…teoria și practica din sfera călătoriilor; călătoria fiind de plăcere”, iar turistul, drept “cel care face un tur sau mai multe tururi, în special cel ce face asta pentru recreere; cel care călătorește de plăcere sau pentru motive culturale, vizitând diverse locuri pentru obiectivele interesante cale acestora, pentru peisaj sau altele asemănătoare.”

Dicționarul enciclopedic român (1966,vol. IV) propune următoarea definiție a turismului : “Activitate cu caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de transport, a unor distanțe, pentru vizitarea regiunilor pitorești, a localităților, a obiectivelor culturale, economice, istorice, etc.”

“Dictionnaire touristique international” (1969) conține și el o formulare : “Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor; tot în Dicționarul turistic internațional (traducere, 1980) se precizează că “turismul se distinge de călătorie prin aceea că implică pentru persoana în cauză, pe de o parte, alegerea deliberată a țintei, iar pe de alta, preocuparea exclusivă pentru satisfacerea plăcerii sale.”

În concluzie, turismul reprezintă un ansamblu de activități prin care omul îți petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau țară pentru a vizita oameni ți locuri, monumente și muzee, pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale, pentru a se distra și a face sport, pentru odihnă sau tratament, iar în altă ordine de idei – industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor și serviciilor solicitate de turiști la destinație, la un înalt nivel calitativ, și în condițiile protecției și conservării resurselor turistice, în special, și a mediului înconjurător, în general.

Din punct de vedere economică și social, dezvoltarea turismului se concretizează printr-o cerere crescândă a populației pentru o gamă mereu sporită de diverse servicii și bunuri de consum, cerere care stimulează sectoarele producătoare și prestatoare de servicii antrenând intern, independentă, în ceea ce privește activitatea de turism internațional, de evoluția normală a tendințelor de consum ale pieței interne. Ca o consecință, această creștere a consumului turistic provocată de deplasările masive, sezoniere ale populației spre anumite destinații de interes turistic și de creștere a numărului de vizitatori străini, se repercutează favorabil asupra dezvoltării complexe a economiei unor zone turistice și a ansamblului economiilor naționale ale țărilor care îți dezvoltă industria turismului.

Cu alte cuvinte, în pas cu creșterea cererii de servicii turistice s-a dezvoltat treptat o ofertă de servicii turistice, ale cărei volum și structură au impus organizarea și perfecționarea continuă a unui aparat economico-organizatoric adecvat, capabil să dirijeze prestațiile de servicii solicitate de masele de turiști.

Corespunzător etapelor pe care le parcurge un turist de la reședința sa permanentă până la destinația călătoriei și înapoi, se desfășoară un complex de activități menite să satisfacă nevoile de consum, în funcție de preferințele solicitanților de serviciilor. În mod inevitabil, aceste prestări de servicii turistice se află într-o strânsă interdependență, iar realizarea lor necesită existența unor unități economice prestatoare, specializate pentru serviciile respective, dotate cu o bază materială adecvată, dispunând de un personal calificat și organizate corespunzător caracterului activității pe care le desfășoară.

Produsele turistice oferite de aceste unități economice sunt solicitate, în contextul petrecerii plăcute a timpului liber al turiștilor și, ca atare, ele trebuie să ofere acestuia satisfacția deplină în urma consumului turistic. Lansarea pe piață a noi produse turistice ca urmare a lansării pe piață de obiective turistice sau a dezvoltării obiectivelor turistice preexistente devine în tot mai mare măsură , o problemă de competitivitate care nu mai poate fi ocolită în cadrul politicii comerciale a nici unui stat.

Volumul crescând și complexitatea ofertei de servicii turistice au generat dezvoltarea unei adevărate industrii a turismului, ceea ce justifică tratarea fenomenului turistic ca o componentă distinctă a economiei naționale în plină dezvoltare, constituind o componentă a diviziunii muncii sociale. Prin natura sa, fenomenul turistic este deosebit de complex, cu adânci implicații economico-sociale, culturale, politice. Întrepătrunderea componentelor sale dă naștere la un specific unic și original, care nu se identifică cu nici una din sectoarele tradiționale ale economiilor naționale. Toate acestea justifică pe deplin, tratarea acestui fenomen în mod autonom, ca o nouă ramură a economiei naționale.

Turismul reprezintă un fenomen economico-social specific civilizației moderne, puternic ancorat în viața societății și , ca atare, influențat de evoluția ei. Adresându-se unor segmente sociale largi și răspunzând pe deplin nevoilor acestorași răspunzând pe deplin nevoilor acestora, turismul se detașează printr-un înalt dinamism, atât la nivel național cât și internațional. De asemenea, prin caracterul său de masă și conținutul complex, turismul antrenează un vast potențial material și uman, cu implicații importante asupra evoluției economiei și societății, asupra relațiilor internaționale. Eforturile pe care le angajează și efectele pe care le introduce în economie, argumentează interesul țărilor, guvernelor și agenților economici față de fenomenul factorilor de influență și al pârghiilor de acțiune, a particularităților acțiunii legităților economice în sfera sa de activitate.

România dispune de un vast și valoros potențial turistic natural și antropic, ca și de o bogată tradiție în domeniul călătoriilor, ceea ce argumentează pentru viitor, înscrierea turismului între ramurile de bază ale economiei.

I.2. ROLUL ȘI FUNCȚIILE TURISMULUI

Privit ca activitate economică, turismul include o gamă variată de servicii și anume : servicii de informare, vânzare de călătorii turistice, cazare, servire de preparate culinare, de răcoritoare, de băuturi alcoolice, tratamente în stațiuni balneare, acțiuni cu rol de agrement și divertisment.

Ca urmare, la nivelul impus de rolul și funcțiile sale, turismul rezultă din efectul combinat și conjugat al mai multor ramuri. Unele dintre acestea cum sunt industria construcțiilor, industria energiei electrice și termice, industria constructoare de mașini, electrotehnică și electronică, industria lemnului și cea textilă, agricultura, industria furniturilor se înglobează, fie în baza materială a turismului, fie în producția oferită de unitățile de alimentație publică. Altele, cum sunt transporturile, circulația mărfurilor (în principal comerțul cu amănuntul), comunicațiile, cultura, asistența medicală și gospodărirea comunală concură independent la satisfacerea diverselor părți ale cererii turiștilor.

Numărul mare de ramuri care-și dau concursul la efectuarea de prestații turistice arată că “produsul turistic” nu poate fi de calitate superioară decât în măsura în care toate elementele care concură la crearea ori intră în structura sa, sunt de calitate ridicată.

Fiind una dintre formele de activitate care satisfac cerințe personale, turismul este o verigă premergătoare consumului final, cu efecte economice însemnate ce nu trebuie ignorate. Mai mult, prin rolul pe care-l are – de a răspunde unor nevoi umane, în special de a participa la refacerea capacității de muncă, turismul contribuie la producerea de venit național. Creatoare de venit național sunt, nu numai alimentația publică și transporturile turistice, ci și activitățile desfășurate de colectivele din unitățile de cazare și din bazele de tratament.

Conferința Națiunilor Unite pentru turism și călătorii internaționale (Roma, 1963) a proclamat că “turismul este o activitate umană fundamentală și eminamente de dorit, care merită elogiile și încurajarea tuturor popoarelor și tuturor guvernelor.” Această Conferință a recunoscut de asemenea, rolul important al turismului pentru întărirea economiei țărilor prin stimularea comerțului internațional ceea ce duce la înțelegere și colaborare între națiuni.

Recunoscând rolul educativ al turismului în domeniul social, cultural și educativ, Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la cea de-a XX-a sesiune a sa, a proclamat anul 1967, an internațional al turismului. Acest eveniment a cunoscut o importanță specială, conferind turismului plenitudinea maturității, ca parte integrantă a activităților de colaborare internațională.

Un rol important în intensificarea circulației turistice interne și internaționale revine înseși guvernelor țărilor care promovează o politică activă de stimulare a dezvoltării turismului.

Evidențiind acest rol al organelor guvernamentale dr. A.Sessa menționa : “Necesitatea intervenției statului derivă din esența complexă a turismului, din caracterul său de activitate eminamente publică, care nu poate fi reglată decât de puterea publică. Numai guvernele pot, în cadrul politicii economice generale a statelor, să prevadă dezvoltarea economică și echilibrată a turismului intern și internațional.”

Dinamismul și amploarea pe care le-a cunoscut turismul în ultimele decenii, precum și caracterul său profund educativ-instructiv, cu rezonanțe politice, atât în masele largi, cât și în rândul organelor oficiale de turism din toate țările, au ridicat problemele turismului la rangul de preocupări și pentru unele organizații și organisme internaționale, având contingențe directe sau indirecte cu această sferă de preocupări.

Activitatea de turism internațional este favorabilă pentru creșterea venitului național. În cazul țării noastre (ca și al altora), această situație se datorează, printre altele, practicării de prețuri și tarife mai ridicate în relațiile cu turiștii străini, comparativ cu cele utilizate la turismul intern. O asemenea practică decurge din faptul că, pe piața internațională, acțiunea legilor economice care reglementează prețurile și tarifele duce la apariția unor diferențe în plus sau în minus față de prețurile și tarifele întâlnite în raporturile cu cererea internă.

Nivelul superior al tarifelor la care sunt comercializate prestațiile românești pe piața turistică externă se explică prin aceea că, cheltuielile pe baza cărora se formează tarifele internaționale sunt cele specifice țărilor cu poziție dominantă în ansamblul ofertei mondiale, acestea fiind – în general – țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic; or, asemenea țări, unele elemente de cheltuieli, și înainte de toate salariile (cu pondere mare în ansamblul costurilor din activitatea turistică), sunt mai ridicate decât cele din România și alte țări cu nivel de dezvoltare economică mai scăzut.

Privită pe un alt plan, contribuția turismului la crearea unui venit național se impune atenției și prin faptul că activitățile specifice nu epuizează “materia primă”, pe baza căreia se dezvoltă, totodată, una din virtuțile sale că are în vedere valorificarea de resurse naturale nevalorificate altfel (apa minerală, apa mării, peșteri, pante montane, peisaje) exploatarea suplimentară a unora care intră și în câmpul de acțiune al altor domenii (pădurile, nisipul de pe plajă, soarele, etc.), precum și valorificarea anumitor creații realizate în alte scopuri (monumente istorice, de artă și arhitectură, muzee, castele, elemente etnografice și folclorice, lacuri de acumulare, etc…).

De o mare importanță pentru economia țării, în special în ceea ce privește aportul de valută, este turismul internațional; dacă în balanța turistică, între încasările și plățile externe se respectă un raport rațional, acesta constituie o cale foarte importantă, de echilibrare și chiar creare a unui sold activ în balanța de plăți a țării.

Totodată, aportul valutar al turismului la balanța de plăți este mult mai convenabil decât cel al comerțului exterior. Realizându-se ca export în interiorul țării, produsele care sunt utilizate la preparatele culinare consumate de turiștii străini sau mărfurile care sunt cumpărate de către aceștia din unitățile comerciale, nu se mai încarcă cu cheltuieli mari de transport, de ambalare și asigurare, nu sunt grevate de taxe vamale și de alte taxe. Ca urmare, valorificarea resurselor materiale și a muncii interne prin turismul internațional este mult mai avantajoasă decât prin exportul de mărfuri.

Exercitarea rolului turismului nu se poate realiza în mod concret, fără manifestarea anumitor funcții ale acestuia. Asemenea funcții sunt :

valorificarea superioară a resurselor;

element dinamizator al sistemului economic global;

mijloc de diversificare a structurilor economice;

factor de instruire și educație.

În contextul implicațiilor economice se înscrie și contribuția turismului la dezvoltarea unor zone mai puțin bogate în resurse, capabile să asigure dezvoltarea unor întreprinderi sau industrii prelucrătoare, dar bogate în resurse turistice naturale și antropice care atrag fluxurile turistice, contribuind la valorificarea superioară a anumitor regiuni.

Pe lângă contribuția la crearea de venit național, la echilibrarea balanței de plăți și la valorificarea superioară a unor posibilități interne, activitatea turistică joacă un mare rol în dezvoltarea anumitor județe, zona și localități din țară. Prin amenajările pe care le presupune, această activitate contribuie la ridicarea economică și culturală a zonelor respective. Pe lângă atragerea, în circuitul de valori, a unor zone și regiuni turistice, turismul are consecințe asupra geografiei acestora, asupra urbanizării și construcției de locuințe, amenajării de drumuri, realizării de servicii publice, industrializării, etc…

Tot aici trebuie menționată și vocația ecologică a turismului, deoarece, în strategia dezvoltării turistice se impun măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenței umane, a peisajului, apei, aerului, florei și faunei, etc…

Între efectele inevitabile ale acestei dezvoltări se înscriu stabilizarea forței de muncă, eliminarea fenomenelor de migrare a acesteia, cu toate consecințele ce decurg de aici pentru nivelul de trai. Pe lângă locurile de muncă permanente, turismul oferă și locuri de muncă sezoniere reprezentând circa 1/3 din total și mărește cererea de forță de muncă pentru alte sectoare și ramuri de activitate.

În țările cu activitate turistică dezvoltată, numărul celor ocupați în turism reprezintă cam 5-6% din totalul populației active. Având un rol însemnat în ocuparea și redistribuirea forței de muncă, turismul are efecte benefice asupra nivelului de instruire și calificare al acesteia, lucrătorul din turism trebuind să aibă o pregătire multilaterală, o viziune largă asupra problemelor lumii și vieții, un vast orizont cultural științific, să cunoască cel puțin o limbă de circulație internațională, să știe să recomande un produs turistic, să stimuleze cererea.

Expansiunea turismului determină apariția unor noi profesiuni și influențează procesul formativ al specialiștilor pentru acest sector. În calitatea sa de consumator de bunuri și servicii turismul are consecințe și asupra utilizării forței de muncă în alte ramuri economice, cum ar fi agricultura, industria alimentară, cea ușoară, construcțiile, etc… Studii întreprinse în acest sens demonstrează că la fiecare sută de locuri în turism, alte 60-80 de locuri noi se creează în agricultură.

Funcția de dinamizare a sistemului economic global rezidă din aceea că, turismul în desfășurarea lui, presupune o cerere crescândă de bunuri și servicii, cu repercusiuni pozitive în sferele de producție ale acestora. El determină o adaptare a ofertei ce se materializează, direct, în dezvoltarea structurilor de primire, și, indirect, în stimularea producției ramurilor participante la echiparea spațiilor de cazare și de alimentație, la modularizarea acestora, la realizarea de mijloace de transport, de instalații de agrement, ca și la construirea și modernizarea drumurilor, etc…

În țările cu turism dezvoltat, prin dezvoltarea turismului, se obține un important spor de producție în ramurile implicate. Astfel, în țările cu tradiție turistică precum Spania, Franța, Austria, Elveția, Grecia, participarea turismului la crearea P.I.B. este de 5-10%, proporție comparabilă cu aportul unor ramuri de bază (agricultura, construcțiile de mașini, transporturile navale).

Industria turistică are și un important efect de antrenare, decurgând din faptul că prin prisma trăsăturilor sale esențiale și a activităților pe care le generează, turismul se plasează la interferența activităților economice cu cele sociale.

Diversificarea structurilor economice se realizează, în primul rând, prin crearea unor activități și chiar ramuri specifice turismului : industria agrementului, agenții de turism, etc… sau dezvoltarea la noi dimensiuni a celor existente : industria hotelieră, industria alimentară, a mijloacelor de transport, se desprind, prin evoluții spectaculoase, subramuri cu destinație specifică pentru turism.

Turismul se manifestă ca un mijloc activ de educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură și civilizație al oamenilor. Prin stimularea schimbului de valori, turismul favorizează și facilitează îmbogățirea orizontului cultural, informațional, atât pentru turiști cât și pentru populația locală, contribuind la formarea lor intelectuală.

Turismul se caracterizează prin larga sa penetrare în rândul tineretului, această categorie socială fiind foarte receptivă la cunoașterea prin turism. Practicarea lui de către cele mai largi pături sau categorii sociale i-au adus, treptat, atributul de fenomen de masă, cu profunde semnificații umane. El creează condiții pentru accesul la valorile culturale al civilizației universale pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.

Turismul se transformă , cu timpul, în cel mai rafinat mijloc de utilizare a timpului liber al populației. De altfel, el reprezintă una din principalele modalități de petrecere a week-end-urilor, a concediilor și vacanțelor. Se asigură astfel recreerea, destinderea dar și refacerea forței și potențialului de muncă, prin odihnă, mișcare, tratamente baleno-medicale, contribuind la menținerea sănătății populației.

I.3. ORGANIZAREA TURISMULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ȚARA NOASTRĂ

Înființată în anul 1975 – prima adunare generală a avut loc în mai 1975 la Madrid – organizația Mondială a Turismului (O.M.T.) este instituția internațională guvernamentală de largă reprezentare a intereselor și pozițiilor statelor membre. Potrivit statutului, obiectul fundamental de activitatea al O.M.T. este “promovarea și dezvoltarea turismului în scopul de a contribui la expansiunea economică, la înțelegerea internațională, la pace și la prosperitate ca și la respectul universal și la observarea drepturilor și libertăților umane fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.” Dintre acțiunile mai importante inițiate și promovate de O.M.T., pot fi amintite următoarele :

asigurarea și mijlocirea schimbului de date statistice și de altă natură asupra turismului național și internațional, sub formă de culegeri și buletine statistice, a schimbului de date privind legislația și reglementările în vigoare în domeniul turismului în statele membre; O.M.T. joacă rolul de centru mondial al informațiilor în turism;

acordarea de asistență tehnică și de specialitate autorităților turistice naționale în scopul elaborării și aplicării programelor lor de dezvoltare turistică;

organizarea de conferințe internaționale, seminarii, mese rotunde, reuniuni cu caracter tehnic pe probleme de actualitate în domeniul construirii bazei materiale turistice, al administrării și dimensionării acesteia, a formelor de promovare a produsului turistic;

furnizarea, către statele membre, de studii, rapoarte, analize, manuale și alte materiale de referință în domeniul economiei și finanțelor în turism;

organizarea de cooperări în domeniul turismului, în special în sectorul formării și perfecționării cadrelor, al ofertei produsului turistic, organizării și promovării ofertei de turism;

eliberarea de proiecte, de norme și practici recomandate cu privire la activitățile de turism cum sunt : clasificarea mijloacelor de cazare, statutul reprezentanților juridici în străinătate, protecția juridică a turistului, înlesnirile în materie de formalități de frontieră și vamale acordate turiștilor, metodologia statistică de turism, etc…

Structura O.M.T. reflectă în detaliu noul său program de muncă. Ea se caracterizează în esență printr-o mai mare concentrare a efectivelor într-un număr mai redus de secțiuni. Oficiul consiliului juridic și al planificării generale dă avizul tuturor problemelor cu caracter juridic al organelor O.M.T. și își dă concursul la elaborarea planului general de activitate al O.M.T. și a planului financiar.

Secretariatul conferințelor pregătește și organizează toate reuniunile și conferințele ținute sub auspiciile O.M.T., în colaborare cu alte servicii competente, cum ar fi secretariatul Comitetului executiv. Secretariatul de protocol asigură relațiile cu autoritățile spaniol în ceea ce privește problemele legate de sediul O.M.T. și administrarea acestuia. Secretariatul central înregistrează corespondența, circularele și gestionează dosarele, asigurând dactilografierea pentru întreaga direcție a O.M.T.

România este membru fondator al O.M.T., în prezent executând funcția de vicepreședinte al Adunării Generale a O.M.T. și vicepreședinte al Comisiei Regionale Europa a O.M.T. Între acțiunile inițiate de țara noastră în cadrul acestei organizații menționăm :

rezoluția care consacră regula consensului ca procedură de pregătire și adoptare a hotărârilor și recomandărilor Organizației în alegerea organelor de conducere;

rezoluția (coautor alături de Franța) după care nici un stat membru al Consiliului Executiv nu poate candida din nou la expirarea mandatului pentru care a fost ales;

inițierea împreună cu Belgia, a unui ansamblu de măsuri pentru promovarea turismului cultural;

inaugurarea ciclurilor de perfecționare de scurtă durată, în favoarea unor cadre superioare turistice din țările în curs de dezvoltare.

În țările din estul Europei, organul central de conducere a turismului apare sub forma unui minister sau comitet care aparține de guvernul țării respective : Comitetul de Stat pentru Turism (Bulgaria), Comitetul pentru Turism Internațional (Cehia și Slovacia), Direcția Generală a Turismului (Polonia), Consiliul Național al Turismului (Ungaria).

În țările cu turism dezvoltat funcționează o serie de organizații specializate în subsisteme ale industriei turistice care coordonează, între anumite limite, activitatea din sectorul de transporturi turistice, din cel hotelier, alimentar sau de agrement. De asemenea activează o serie de organizații private și firme particulare care îmbracă o multitudine de forme determinate de gradul lor de concentrare și de atribuțiile lor. Așa sunt de exemplu, marile concerne turistice sau consorții născute din fuzionarea unor bănci finanțatoare cu firme de turism.

Acestea au o largă rază de acțiune, linii aeriene proprii și o vastă rețea de puncte de valorificare. Cele mai multe au apărut în Germania, Anglia, Franța, Italia, Spania. Firmele și agențiile mici sunt tour operatoare, își vând aranjamentele proprii pe bază de contract cu partenerii externi și preiau parțial unele aranjamente de la unele din marile concerne turistice. Agențiile și birourile mici funcționează în exclusivitate ca intermediari. Ele activează în special în turismul de masă, ca vânzătoare ale marilor concerne sau ale agențiilor de mărime mijlocie.

În țara noastră la baza organizării activității de turism stau o serie de principii specifice : specializării, teritorialității, funcționalității.

Principiul specializării are la bază defalcarea activității turistice pe mai multe verigi, pentru o mai bună desfășurare a acesteia. Verigile se stabilesc pe baza anumitor criterii, cum sunt :

în funcție de proveniența turiștilor distingem turismul intern și cel internațional;

după modul cum este angajată prestația turistică, rezultă turismul organizat, turismul neorganizat (sau pe cont propriu) și turismul semiorganizat;

motivația turistică introduce o altă clasificare : turism de odihnă, turism balnear, turism cultural, turism de congrese, turism de afaceri;

după destinația turistică se disting : turism montan, turism de litoral, turism itinerant.

Potrivit principiului teritorialității, activitatea de turism se desfășoară atât la nivel macroeconomic, cât și microeconomic. La nivel național, Ministerul Turismului coordonează întreaga activitate turistică; la nivel județean, coordonarea este asigurată de ministre și de organele locale de promovare a turismului, iar activitatea turistică este desfășurată de agenți economici cu capital de stat, privat, și mixt.

Fiecare unitate își desfășoară activitatea în limitele teritorial-administrative respective, cu posibilități de extindere și în alte județe. Turistul, în foarte multe cazuri, nu stă într-o singură localitate, ci se mișcă fără a cunoaște (și nici nu-l interesează) limitele administrative. De aceea activitatea turistică trebuie să se desfășoare în mod continuu; ca urmare, ca urmare între agenții economici touroperatori și deținători de bază materială trebuie să existe stabilite o serie de legături funcționale, atât pe orizontală, cât și pe verticală, care trebuie să stabilească cu precizie sarcinile ce le revin, căutând pe cât posibil, să elimine suprapunerile.

Conform principiului structuralității, sfera turismului în țara noastră cuprinde anumite organisme care pot fi delimitate astfel :

organism cu activitate turistică propriu-zisă : Ministerul Turismului, alte organe centrale (Direcția Economică a Caselor de Odihnă și Tratament a Sindicatelor, CENTROCOOP, UCECOM, BTT, ACR, agenții economice cu capital de stat, privat sau mixt;

organisme cu activitate turistică ajutătoare (auxiliară) : Ministerul Comerțului, Departamentul pentru Administrație Publică Locală, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Finanțelor, Ministerul Transportului, Ministerul Culturii, Ministerul Tineretului și Sportului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Interne, etc…

La nivel național, conducerea este asigurată de Ministerul Turismului, cu următoarele atribuții principale :

elaborează programe pentru valorificarea eficientă a potențialului turistic și stabilește mijloacele și căile pentru dezvoltarea turismului;

avizează studiile și planurile de sistematizare pentru dezvoltarea zonelor, stațiunilor și localităților turistice;

organizează activități de informare și documentare cu privire la dezvoltarea turismului și tendințele acestuia pe plan mondial, efectuează studii de marketing în vederea promovării produsului turistic românesc pe piața externă;

negociază, după caz, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, acorduri, protocoale, convenții internaționale, în vederea creării cadrului juridic necesar pentru facilitarea ți încurajarea schimbului turistic;

elaborează acte normative, reglementări de dotare și clasificare a unităților ce prestează servicii turistice, clasifică unitățile de cazare și alimentație și își exercită controlul asupra acestora;

înființează și organizează birouri și agenții turistice în străinătate;

avizează limitele minime și maxime de tarife, prețuri și comisioane pentru prestarea de servicii turistice de către unitățile de profil;

avizează programele de pregătire și formare managerială a lucrătorilor din turism.

La nivel județean activitatea turistică este coordonată de minister și de organele locale de promovare a turismului, care au următoarele atribuții esențiale :

în fiecare centru sunt numiți consilieri economici în funcție de volumul activității;

îndrumă și supraveghează aplicarea mecanismelor de piață din domeniul turismului, intervenind prompt, operativ și cu profesionalism în eliminarea neajunsurilor, respectarea cu rigurozitate a legislației în domeniu și realizarea unei calități ireproșabile a serviciilor turistice;

verifică modul de derulare a prestațiilor turistice, asigurarea protecției turiștilor, în sensul ca aceștia să beneficieze de servicii (calitativ și cantitativ) în conformitate cu tarifele plătite.

Activitatea propriu-zisă de turism, prestațiile turistice acordate turiștilor se desfășoară în cadrul societăților comerciale în conformitate cu Legea 15/1990 și 31/1991. Acestea au fost conduse, până la transformarea lor în societăți pe acțiuni și, implicit, constituirea Adunării Generale a Acționarilor, de către un consiliu al împuterniciților statului, care avea atribuțiile acesteia (adunării generale), iar problemele curente sunt administrate de către Consiliul de Administrație.

Adunarea Generală a Acționarilor (A.G.A.) decide asupra organizării și activității comerciale, precum și asupra politicii generale a societății, activitatea A.G.A. fiind coordonată de Ministerul Turismului.

Membrii A.G.A. sunt numiți și revocați prin ordin al ministrului. Pot fi membri ai A.G.A cetățeni români, maturi, cu domiciliul n România, cu calificarea profesională corespunzătoare și reputație morală neștirbită. A.G.A. este constituită din 7-15 membri, în următoarea componență :

un reprezentant al ministerului de care aparține;

un reprezentant al Ministerului Finanțelor;

un reprezentant al Comisiei Naționale de Statistică;

un reprezentant al Camerei de Comerț – după caz;

specialiști (economiști, juriști, ingineri, etc.).

Membrii A.G.A. nu pot face parte din mai mult de două consilii. Consiliul de Administrație este compus din 5-15 membri, aleși de A.G.A, pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea realegerii pe încă 4 ani și care au calitatea de acționar.

Consiliul de Administrație are, în principal, următoarele atribuții:

angajează și concediază personalul și stabilește drepturile și obligațiile acestuia;

stabilește îndatoririle și responsabilitățile personalului societății pe compartimente;

aprobă operațiunile de încasări și plăți conform competențelor stabilite de A.G.A;

aprobă încheierea de contracte de închiriere, încheierea de sau realizarea altor contracte;

stabilește tactica și strategia managerială și de marketing;

supune anual A.G.A., în termen de 60 de zile la încheierea exercițiului economico-financiar, raportul cu privire la încheierea exercițiului, cel privind activitatea societății, bilanțul și contul de beneficii și pierderi pe anul precedent, precum și proiectul de buget al societății pe anul în curs;

rezolvă toate problemele care țin de salarizare și buget;

adoptă măsuri ferme privind dezvoltarea de perspectivă a societății comerciale, a capacităților de producție ale acesteia, introducerea progresului tehnic, realizarea de produse la nivelul tehnic mondial.

Organizarea Ministerului Turismului, component al Guvernului României, este structurată pe două direcții generale și două direcții secundare. Conducerea este asigurată de ministrul turismului și secretarul de stat. Direct subordonați ministrului sunt serviciul contencios și consilierii.

Direcția generală a strategiei și reformei în turism are următoarele servicii și birouri :

Serviciul analiză norme tehnice, facilități, tarife, avizare obiective turistice;

Serviciul strategiei dezvoltării turismului, politici și reglementări în turism;

Serviciul banca de date și informatică;

Biroul strategie – marketing;

Biroul formare profesională.

Direcția este condusă de un director general și un director general adjunct.

Direcția generală de relații internaționale și promovare are în subordine Serviciul promovare;

Serviciul acorduri, organizații internaționale și coordonare, birouri externe de informații turistice;

Serviciul cooperare.

Direcția este condusă de un director general și un director general adjunct. Cele două direcții sunt în directa subordonare a ministrului turismului.

Direcția de control, licențe, brevetare și protecția consumatorilor are următoarele compartimente :

Serviciul control activitate turism;

Serviciul brevetare și licențiere în turism;

Biroul coordonare centre teritoriale de promovare a turismului;

Compartimentul control financiar de gestiune.

Direcția este condusă de un director și un director-adjunct.

Direcția economică, resurse umane și administrative se compune din :

Serviciul financiar-contabilitate;

Serviciul management resurse umane;

Serviciul administrativ;

Compartimentul protocol-presă.

Direcția este condusă de un director.

CAP.II PIAȚA ȘI SERVICIILE TURISTICE

II.1 PARTICULARITĂȚILE ȘI STRUCTURA PIEȚEI TURISTICE

Dezvoltarea ascendentă a dus la constituirea și extinderea continuă a unei piețe caracteristice – piața turismului. Pe măsură ce mecanismul intim și funcțiile complexe ale turismului devin din ce în ce mai cunoscute, această piață turistică devine și ea tot mai importantă pentru economiile naționale, iar sfera ei se lărgește și în schimburile economice externe.

În sensul economic al noțiunii, piața turistică reprezintă sfera economică de interferență în care produsul turistic se materializează sub forma ofertei turistice, iar nevoile de consum turistic, sub forma cererii. În cadrul acestei sfere economice are loc o confruntare permanentă a ofertei potențiale a organizatorilor și prestatorilor de servicii turistice cu cererea, vizând acceptarea ofertei de către consumatorii virtuali și realizarea produselor turistice oferite spre comercializare prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, în centrul pieței turistice se situează turistul care este privit ca un consumator potențial, căruia îi sunt destinate produsele turistice. Precizarea este necesară, întrucât, deși produsul turistic se adresează întregii populații, sfera consumatorilor nu se identifică cu ansamblul populației din diferite considerente, o parte din populația totală nu poate participa într-o perioadă dată la acțiunile turistice ale ofertanților constituind populația neconsumatoare de produse turistice.

Populația neconsumatoare de servicii turistice reprezintă o categorie extrem de eterogenă și instabilă anumite grupe de populație sunt absolut neconsumatoare de produse turistice (de exemplu, populația care se încadrează între anumite limite extreme de vârstă), ori absolut neconsumatoare pentru anumite produse turistice.

În comparație cu piața mărfurilor piața turistică are următoarele particularități :

locul ofertei coincide cu locul consumului dar nu și cu locul de formare a cererii;

oferta turistică este percepută de cerere sub forma unei imagini formate prin cumularea tuturor informațiilor primite, direct sau indirect de către fiecare turist potențial;

cererea turistică și oferta turistică, componente ale pieței turistice, se manifestă diferit; cererea turistică este foarte elastică și supusă unei permanente fluctuații datorate influenței unei multitudini de factori economici, politici, sociali, conjuncturali; oferta turistică este rigidă, neelastică în timp și spațiu, nu poate fi stocată sau transformată, consumul hotărându-se în același areal geografic.

Cererea turistică evoluează în permanență, dând naștere mereu la noi manifestări de cerințe turistice, uneori strict individualizate pentru care oferta turistică, care evoluează în toate cazurile mai rigid, nu asigură suficiente condiții de satisfacere. Această cerere turistică care nu-și va găsi într-o perioadă determinată o ofertă echivalentă, constituie cererea fără piață. În măsură egală va exista în permanență și o ofertă care nu va putea fi valorificată (integral sau parțial), datorită insuficienței cererii într-o perioadă dată, constituind așa-numita piață fără cerere.

Piața turistică reprezintă o sferă de interferență între cererea de servicii și cererea de mărfuri a populației, ambele caracterizate prin anumite particularități, care decurg din conținutul complex al pieței serviciilor și al pieței mărfurilor.

Piața turistică în ansamblul ei poate fi delimitată în piața turistică națională (limitată la întregul teritoriu național al unei țări) și piața turistică internațională (cuprinzând teritoriile naționale ale statelor cu care s-au stabilit sau urmează a se stabili relații turistice în perspectivă).

În cazul pieței turistice naționale se au în vedere oferta și cererea turistică a populației unei țări (turismul intern). În acest fel confruntarea ofertei cu cererea cât și consumul turistic se realizează în interiorul granițelor naționale ale unui stat suveran. În cazul pieței turistice internaționale, fiecare țară se manifestă și apare în raport cu o altă țară atât ca ofertantă de servicii turistice – deci furnizoare de produse turistice și beneficiară de turiști (țară primitoare de turiști) – cât și ca țară solicitantă de servicii turistice, respectiv beneficiară de produse turistice și furnizoare de turiști (țară emitentă de turiști). Consumul turistic al turiștilor țării emitente are loc în limitele granițelor teritoriului național al țării primitoare de turiști.

În practică, operatorul de tururi (agenția de voiaj, firma de turism) are inițiativa ofertei, dar în ultimă instanță clientul este cel care decide dacă un produs turistic corespunde dorințelor, preferințelor, și gusturilor sale. De aceea serviciile turistice trebuie să fie conforme acestor interese, gusturi și preferințe, iar clientul trebuie informat de această conformitate transformându-l dintr-un turist potențial, într-unul real și cât se poate constant. Elaborarea oricărei strategii privind produsul turistic, se bazează pe următoarele aspecte :

Trăsăturile caracteristice ale pieței turistice. Organizatorii de turism și prestatorii de servicii de turism trebuie să cunoască, în vederea orientării aranjamentelor și serviciilor turistice oferite, care produse turistice sunt solicitate, ce pondere trebuie să aibă serviciile componente, ce caracteristici calitative și cantitative minime trebuie să întrunească aceste produse, care sunt tendințele prețurilor și tarifelor pentru produsele turistice similare. Prezintă importanță, în egală măsură, cunoașterea legislației privind acordarea vizelor, eventualele restricții valutare temporare pentru călătoriile în străinătate, cursul oficial de schimb valutar, precum și a altor aspecte caracteristice pentru piața analizată emitentă de turiști.

Pozițiile câștigate de ofertanții concurenți. Pe piața turistică succesul sau eșecul unei acțiuni de pătrundere cu un produs turistic sunt condiționate de cele mai multe ori de atitudinea și poziția pe o piață dată a ofertanților concurenți. Lupta de concurență între diferiții ofertanți și mijlocitori de servicii turistice, impune o analiză minuțioasă a ceea ce întreprind acești concurenți. Asemenea analize trebuie să asigure o imagine de ansamblu asupra pieței turistice mondiale, deoarece mijloacele moderne de transport au redus atât de mult distanțele geografice, încât concurența trebuie luată în considerare pe plan mondial.

Analiza ofertelor concurente are ca scop evaluarea obiectivă a propriilor posibilități, stimularea și completarea propriei inițiative, cunoașterea instrumentelor de marketing folosite de concurență, care sunt categoriile de turiști cărora li se adresează, de ce niveluri medii de venituri dispun clientela recrutată.

Poziția câștigată pe piață de produsul turistic propriu. Determinarea pozițiilor câștigate de un produs turistic nou sau de un ansamblu de produse turistice constituie un element important de fundamentare a strategiei de marketing. În acest scop, se analizează o serie de indicatori, cum sunt :

capacitatea teoretică a pieței turistice care reprezintă necesarul pieței analizate pentru consumul unui anumit produs turistic, determinabil pe baza formulei :

unde :

piața turistică potențială reprezintă cererea totală pentru un anumit produs turistic, luând în considerare un nivel determinat de prețuri și tarife;

piața turistică efectivă reprezintă totalul produselor turistice vândute pe piața respectivă într-o perioadă determinată de timp.

Raportul dintre piața turistică efectivă și cea potențială reflectă gradul de saturație al pieței, în funcție de care este orientată politica de vânzare a produsului turistic. O piață turistică este saturată dacă volumul ei este egal cu potențialul pieței, respectiv dacă cererea solvabilă pentru produsul turistic este satisfăcută în întregime prin vânzările realizate. Piața este nesaturată dacă volumul ei este mai mare decât potențialul pieței, respectiv pe piața analizată există încă necesități pentru un anumit produs turistic care nu au fost satisfăcute integral datorită ofertei insuficiente sau neatractive.

În condițiile tranziției României la economia de piață, datorită creșterii complexității mediului endogen și exogen al unităților economice, cât și a importanței valorificării optime a resurselor materiale și umane de care dispun acestea, se amplifică necesitatea fundamentării riguroase a deciziilor adoptate de conducerea societăților comerciale, a tuturor agenților economici.

Asigurarea unui nivel calitativ superior conducerii implică, printre altele, diferențierea deciziilor sub aspectul fundamentării lor științifice, în decizii – rutină (bazate în principal pe experiență și intuiție), și în decizii – problemă, reclamate de particularitățile și de complexitatea activități de turism, în noile condiții ale acțiunii legii concurențiale, a liberalizării prețurilor, dar mai ales a schimbării formelor de manifestare a comportamentului de consum al populației. Importanța fundamentării pe baze științifice (prin studierea pieței turistice în profil teritorial) a deciziilor-problemă decurge, atât din faptul că în rezolvarea unor probleme există mai multe soluții, cât și din necesitatea de a se putea evita, într-o proporție cât mai mare, eventualele erori posibile în raționamentele conducerii (generalizarea unor detalii, aprofundarea unor raporturi cauzale aparente între două fenomene ca două raporturi reale, etc…).

În aceste condiții, studierea pieței turistice este impusă, de asigurarea unei concordanțe cât mai depline între cererea de produse turistice și oferta turistică, astfel încât prin volumul ăi diversitatea ofertei turistice să se asigure într-o măsură tot mai mare, gusturile și preferințele celor mai variate categorii de consumatori.

Totodată, studierea pieței turistice se impune ca un imperativ major al mecanismelor economiei concurențiale, determinat de :

dezvoltarea, diversificarea și adâncirea complexității din domeniul turismului (atât ca bază materială, cât și a produselor turistice);

exercitarea simultană a influenței asupra pieței turistice de o multitudine de factori economici, demografici, sociologici, politici, culturali, psihologici, conjuncturali;

marea varietate a metodelor de management ți marketing, care influențează deciziile finale, inclusiv cele de finanțare a activității de turism.

II.2 FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ DEZVOLTAREA PIEȚEI TURISTICE

În ascensiunea sa spectaculoasă, turismul evidențiază receptivitatea sa la dinamica socială, evoluția sa aflându-se sub incidența unui evantai larg de factori. În literatura de specialitate există mai multe încercări de clasificare a factorilor de influență, precum și de cuantificare a mărimii și sensului lor; criteriile sunt variate și anume :

A. După natura social-economică :

factori economici – veniturile populației și modificările acestora; prețurile și modificările acestora; oferta turistică

factori tehnici – performanțele mijloacelor de transport; tehnologiile în construcții; parametrii tehnici ai instalațiilor și echipamentelor specifice, etc.

factori sociali – urbanizarea și timpul liber.

factori demografici – evoluția numerică a populației; modificarea duratei medii a vieții; structura pe sexe, grupe de vârstă și socio-profesională;

factori psihologici, educativi și de civilizație – nivelul de instruire, setea de cultură; dorința de civilizație; caracterul individului; temperamentul; moda;

factori organizatorici – formalități de frontieră; facilități sau priorități în turismul organizat; regimul vizelor; diversitatea aranjamentelor, etc.

B. După durata în timp a acțiunii lor :

factori de influență permanentă – creșterea duratei timpului liber; modificarea veniturilor; mișcarea naturală și migratorie a populației;

factori conjuncturali – crizele economice; dezechilibrele politice și convulsiile sociale; confruntările armate locale și regionale; catastrofe naturale; condiții meteorologice precare, etc.

C. După importanța în determinarea fenomenului turistic :

factori primari – oferta turistică; veniturile populației; timpul liber; mișcările populației;

factori secundari – cooperarea internațională, facilitățile de viză sau alte măsuri organizatorice; varietatea serviciilor suplimentare, etc.

D. După natura provenienței și sensul intervenției :

factori exogeni – sporul natural al populației (care stă la baza creșterii numărului de turiști potențiali; creșterea veniturilor alocate pentru practicarea turismului; creșterea gradului de urbanizare; mobilitatea sporită a populației ca urmare a motorizării ș.a.

factori endogeni – varietatea conținutului activității turistice; lansarea de noi și tot mai sofisticate produse turistice; diversificarea gamei serviciilor turistice oferite; ridicarea nivelului de pregătire al personalului din turism;

E. După profilul de marketing :

factori ai cererii turistice – veniturile populației; urbanizarea; timpul liber; dinamica evoluției populației;

factori ai ofertei – diversitatea și calitatea serviciilor; costul prestațiilor; nivelul de pregătire și structura forței de muncă, etc.

După cum se observă dezvoltarea turismului este influențată de un ansamblu complex de factori, dar nu toți se manifestă în mod egal, cu aceleași efecte. Numai o parte dintre ei exercită o influență decisivă în evoluția de ansamblu a turismului. Aceștia se numesc factori reprezentativi și pot fi evaluați astfel :

1.Nivelul de dezvoltare economică și socială este ilustrat de valoarea P.N.B / locuitor, care la rândul său influențează veniturile populației. Circa 40 de țări ale lumii au un P.N.B pe locuitor de peste 5000$ SUA, condiție esențială pentru manifestarea cererii turistice, suportul material, obiectiv și direct al turismului. Aceasta, deoarece sporirea veniturilor populației, rezultat al creșterii economice și a P.I.B, influențează nemijlocit asupra consumului și, implicit, asupra accesului la turism a diferitelor categorii sociale.

În țările dezvoltate, cheltuielile pentru nevoi vitale sunt aproximativ constante, iar disponibilitățile bănești sunt aproximativ constante, iar disponibilitățile bănești sunt cel mai adesea, orientate spre satisfacerea unor cerințe ce asigură un anumit grad de confort și, nu în ultimul rând, sunt folosite pentru subvenționarea activităților legate de timpul liber. Creșterea globală a veniturilor atrage după sine o scădere a sumelor alocate pentru acoperirea nevoilor vitale, în timp ce disponibilitățile pentru “acoperirea nevoilor vitale, în timp ce disponibilitățile pentru “consumul liber” devin tot mai mari.

Așadar, veniturile populației reprezintă un factor de acțiune complexă, influențând : creșterea numărului de turiști; durata călătoriei și a sejurului; distanța deplasării; caracterul organizat sau pe cont propriu al călătoriei; statutul proprietății (de stat sau privată), al prestatorului de servicii.

2.Nivelul prețurilor și al tarifelor, al cărei influență se manifestă asupra :

produsului turistic, în ansamblul său;

componentelor sale luate separat sau în conexiune (respectiv cazare, masă, agrement, tratament, etc.)

pieței interne sau/și internaționale.

În fapt, în practica internațională se cunosc două tipuri de situații :

practicarea unor prețuri și tarife ridicate, care limitează accesul la serviciile turistice și se reflectă în reducerea numărului de turiști și/sau a duratei medii a sejurului

practicarea de tarife și prețuri scăzute stimulează pe de o parte cererea, dar, pe de alta, poate determina neîncrederea fluxurilor turiștilor sau a unor segmente ale cererii și, ca urmare, o scădere a circulației turistice.

Ca urmare, în practica activității turistice se impune adoptarea unei politici de tarife și prețuri fundamentate științific, care să reflecte calitatea prestațiilor și să realizeze diferențieri sezoniere, zonale, etc. O politică tarifară științifică trebuie să practice un sistem de facilități menite să sporească atractivitatea produselor turistice oferite, iar prin nivelul lor , tarifele trebuie să asigure stabilitatea fluxurilor turistice, un coeficient ridicat de utilizare a capacităților, respectiv, o rentabilitate sporită a întregii activități de turism.

3.Ofertă turistică, alcătuită din resurse turistice naturale și antropice, la care se adaugă așa numita ofertă creată, respectiv dotări și echipamente sau bază materială, influențează uneori decisiv activitatea de turism. Astfel bogăția de valori naturale – relief, climă, apă, faună, floră – de care dispune o țară sau o zonă, precum și gradul lor de amenajare, exercită o mare forță de atracție asupra fluxurilor turistice, determinând volumul circulației turistice, structura acesteia și direcțiile de orientare.

4.Programul tehnic are consecințe și influențe directe asupra gradului de mobilitate a populației, favorizând deplasarea în interes turistic. De asemenea este de remarcat influența asupra altor fenomene, cum ar fi urbanizarea, industrializarea, deteriorarea dar și conservarea mediului, toate acestea cu implicații directe asupra fenomenului turistic.

5.Mutațiile demografice, legate de creșterea numerică a populației, diferențieri în structura pe grupe de vârstă, sex, medii de viață, socio-profesionale sunt în strânsă corelație cu circulația turistică :

creșterea numerică a populației și ritmul acestei creșteri influențează direct numărul turiștilor potențiali; cercetări efectuate pe această temă indică o majorare a pieței turistice potențiale cu o rată medie de 0,5% – 1%, ca rezultat exclusiv al sporului demografic;

mutațiile în structura pe grupe de vârstă a populației sunt evidențiate de proporțiile diferite de participare la mișcarea turistică a fiecărei grupe;

tineretul, care, la scară mondială, reprezintă 30 – 35% din totalul populației, este un segment demografic cu rol deosebit în creșterea circulației turistice, datorită timpului liber mai mare, nevoii de instruire, dorinței de distracție, etc.

creșterea duratei medii de viață, cu implicații directe asupra numărului vârstnicilor și disponibilităților de timp ale acestora, se reflectă în intensificarea circulației turistice, mai ales în domeniul turismului balnear.

6.Procesul de urbanizare determină anumite mutații în structura nevoilor populației, influențând direct dimensiunile circulației turistice. Influența se manifestă datorită efectelor urbanizării asupra mediului natural și asupra solicitării nervoase a oamenilor. De aici nevoia de evadare din marile aglomerații urbane către zone liniștite, nepoluate, pentru recreere, odihnă, distracție, etc. care se manifestă la sfârșit de săptămână și în vacanțe (concedii). Creșterea ponderii populației urbane are drept consecință sporirea dimensiunilor fluxurilor turistice.

7.Timpul liber. Se constată o creștere a disponibilităților de timp liber, cea mai mare parte a acestora fiind utilizate și pentru practicarea turismului. Sporirea duratei timpului liber se realizează pe seama reducerii duratei zilei de muncă la 8 ore și chiar mai puțin, a reducerii săptămânii de lucru, a creșterii duratei concediului anual plătit și a reducerii timpului total de lucru în cadrul duratei de viață. Se apreciază că, în țările dezvoltate, circa 30% din totalul timpului liber este destinat turismului.

8.Alți factori psiho-sociologici se referă la : modă, tradiție, dorința de cunoaștere și instruire, etc. De asemenea, manifestările științifice, culturale, sportive sau de altă natură determină mișcări turistice.

Acțiunile guvernamentale și facilitățile acordate de organizatorii de turism conduc la promovarea și stimularea circulației turistice : legislația, acordurile bi și multilaterale, formalitățile la frontieră, etc.

II.3 CEREREA ȘI OFERTA TURISTICĂ

II.3.1. CEREREA TURISTICĂ

Cererea turistică este caracterizată de două concepte relativ similare. Pe de o parte este vorba de cererea turistică propriu-zisă, iar pe de alta, consumul turistic.

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care își manifestă dorința de a se deplasa periodic și temporar în afara reședinței proprii, pentru alte motive decât prestarea unor activități remunerate la locul de destinație.

Consumul turistic este format din cheltuielile efectuate de cererea turistică pentru achiziționarea unor servicii și bunuri legate de motivația turistică.

Motivația turistică cuprinde, în esență, trebuințe, impulsuri, intenții, valențe și tendințe specifice, având caracter personal, influențat de o mulțime de factori, între care mediul geografic, atitudinile față de acesta și față de propria persoană, scopul conștient ca răspuns pragmatic la trebuințe.

Piramida motivațională umană este structurată, în linii mari, astfel :

motivația socială (de afiliație, de adeziune, identificare cu alții, apartenență la grup, comunitate culturală) se identifică în nevoia omului de a căuta grupul, de a se integra în grup;

motivația cognitivă (de cunoaștere, înțelegere, descoperire) se identifică în nevoia de a cunoaște tradiții, obiceiuri, meșteșuguri, istorie, civilizație;

motivația de concordanță între cunoaștere, simțire și acțiune, ce contribuie la integrarea personalității și se regăsește în acțiuni turistice cu caracter coparticipativ, în nevoia de refugiu în mijlocul naturii, în locuri liniștite;

motivația de repaus și reconfortare, ajunsă pe primul loc în ierarhia motivațională, satisfăcută printr-un complex de condiții și mijloace, în afara reședinței permanente;

motivația estetică exprimă spre frumos, spre artă, cultură și civilizație, spre peisaje inedite.

Consumul turistic se poate realiza în mai multe etape, în timp și spațiu :

înainte de deplasarea spre locul de destinație turistică, dar legat de acesta (exemplu : procurarea echipamentului sportiv);

în timpul deplasării spre locul de destinație (exemplu : transportul turistic);

la locul de destinație (cazare, masă, agrement, tratament).

Comparativ cu cererea de mărfuri, cererea turistică prezintă o serie de particularități, decurgând inerent din sfera nevoilor sociale pentru mărfuri și servicii ale populației, care se identifică cu consumul propriu-zis al mărfurilor(chiar și în cazul produselor de folosință îndelungată), cererea turistică nu se identifică în totalitate cu consumul turistic, explicația constă în faptul că, acele categorii ale populației care din diverse motive nu-și părăsesc localitatea de reședință în timpul concediilor, de regulă, nu se manifestă ca solicitanți de servicii turistice.

Dacă în consumul de mărfuri se poate stabili o anumită ierarhie a formelor de manifestare a cererii pentru diferitele grupe de mărfuri, cererea turistică nu se caracterizează de obicei printr-un consum periodic al aceluiași produs turistic oferit la aceeași destinație a călătoriilor turistice. Din aceste considerente, periodicitatea cererii trebuie înțeleasă ca o manifestare generală a cererii de servicii turistice în cursul unei perioade de referință. Această periodicitate este o funcție a veniturilor disponibile, a timpului liber și a sezonalității activității turistice, care generează diferite forme de turism bazate pe o ofertă anuală periodică (de exemplu, turismul în stațiunile de sporturi de iarnă, turismul estival în stațiunile de pe litoral, turismul de vânătoare și pescuit sportiv). În acest context, este de reținut că, factorul esențial al formării periodice (sezoniere) a cererii turistice îl reprezintă limitele timpului liber disponibil pentru turism în cadrul unui an calendaristic.

Circulația turistică reprezintă manifestarea efectivă a cererii turistice. În ultimele trei decenii, cererea turistică internă și internațională a cunoscut o permanentă tendință de creștere. Diversitatea și valoarea potențialului turistic, precum și dezvoltarea continuă a structurilor specifice au impus României o destinație turistică importantă în rândul țărilor europene, fapt confirmat de fluxurile turistice care se dirijează spre țară și, în parte, de cele care sunt reținute între granițe.

De asemenea, după 1989, democratizarea vieții economico-sociale și facilitarea circulației peste graniță, au dus la intensificarea plecărilor românilor în alte țări, în scopuri variate. În analizele statistice care sunt prezentate în continuare, s-a luat în calcul anul 1989 spre comparație, care nu a fost unul dintre cei mai buni ani pentru turism, dar statisticile erau bine puse la punct și reflectau, în general, activitatea de turism.

În anul 1989 numărul total al turiștilor a fost de 12.613,5 mii (însemnând 51.316,8 mii zile turistice), din care 11.467,1 mii turiști români (59,0%) și 5.322,5 mii turiști străini (6,8%); aceasta înseamnă un grad de ocupare a capacității de cazare de 65,8%.

În anul 1995 numărul turiștilor străini a fost de 5.898.000, 1996 – 6.487.800 (a crescut cu 10,22%), iar pentru anul 1997 s-a prevăzut o creștere cu 7%, față de anul precedent. Urmărind structura acestora pe naționalități (la nivelul anului 1995), se evidențiază faptul că circa 62,4% provin din țările vecine, Bulgaria 17,32%, Republica Moldova 14,97%, Yugoslavia și Muntenegru 10,75%, Ungaria 10,64% și Ucraina 10,05%, urmând vizitatorii de pe piețele tradiționale ale României (Turcia, Federația Rusă, Germania, Cehia, Polonia, Italia) care se înscriu în topul primelor 10 țări emitente de turiști și vizitatori spre țara noastră (a se vedea Tabelul nr.1).

Tabelul nr.1 SOSIRI DE VIZITATORI STRĂINI ÎN ROMÂNIA (1995)

Sursa : Comisia Națională pentru Statistică, 1996

Sosirile vizitatorilor străini sunt motivate în primul rând de odihnă, vizite și tratamente medicale (44,8%) dar și tranzitul ocupă un loc important (40,07%), turismul de afaceri se înscrie doar cu 2,61%. Menționăm că în dinamică, se remarcă o scădere a sosirilor în scopuri profitabile pentru România (odihnă, vizite, tratamente și afaceri) în medie cu 10 – 11% în fiecare an și creșterea ponderii celor care tranzitează țara. Explicația rezidă din nivelul slab al serviciilor și prestațiilor turistice, lipsa aproape totală a investițiilor în turism după anul 1989, dorința de îmbogățire rapidă și cu minimum de efort in partea celor care au preluat în locație de gestiune spațiile turistice.

În deplasarea lor în România, vizitatorii străini folosesc următoarele mijloace de transport :

mijloace rutiere – 77,25%

mijloace feroviare – 15,30%

mijloace aeriene – 4,95%

mijloace navale – 2,50%

Posibilitatea românilor de a călători peste hotare a făcut ca numărul plecărilor acestora să se dubleze după 1989, ajungându-se la peste 10,9 milioane în 1992. Dar, treptat, s-a produs o diminuare a acestui indicator în medie cu 3,7% anual, printre cauze regăsindu-se : creșterea prețurilor și tarifelor, reducerea veniturilor și a puterii de cumpărare a populației, unele restricții impuse de unele țări europene.

Între principalele destinații ale românilor se numără țările europene vecine : Ungaria, Federația Yugoslavă, Turcia și Bulgaria care au recepționat 90,3% din turiști, urmate de unele țări tradiționale ca Germania, Austria, Ucraina, Polonia, etc.(a se vedea Tabelul nr.2).

Tabelul nr.2 ȚĂRI DE DESTINAȚIE ALE VIZITATORILOR ROMÂNI (1995)

Sursa : Comisia Națională de Statistică, 1996.

Scopul deplasării românilor în străinătate este variat, predominând odihna, vizitele și tratamentele medicale (92,0%), afacerile și motivele profesionale reprezentând doar 2,25%. Mijloacele de transport folosite de vizitatorii români în străinătate sunt :

rutiere – 79,73%;

feroviare – 10,65%;

aeriene – 7,91%;

navale – 1,80%.

II.3.2. OFERTA TURISTICĂ

Prin noțiunea de ofertă se înțelege, din punct de vedere economic, cantitatea de bunuri și servicii ce pot fi prezentate pe piață la un anumit preț, pentru satisfacerea cererii consumatorilor. Spre deosebire de aceasta oferta turistică este constituită “dintr-un ansamblu de bunuri și servicii propuse consumatorilor pentru satisfacerea nevoilor turistice”, reprezentând deci un element potențial ce nu se poate scurge înspre solicitatori. De exemplu, cazarea care se acordă numai în localurile unităților hoteliere sau clima, relieful, nu pot fi deplasate pentru întâmpinarea cererii consumatorilor.

Privită din punct de vedere geografic, oferta turistică este considerată ca fiind constituită ca totalitatea resurselor naturale și antropice dintr-un anumit spațiu (țară, regiune, stațiune, etc.), precum și din acea gamă de dotări care favorizează valorificarea acestora. Pentru o anumită unitate turistică, oferta este constituită din ceea ce se vinde la cerere sau programat, de fapt, un produs turistic. Turistul obține deci, de la o unitate turistică, un anumit produs care satisface trebuințele sale de ordin turistic. Acest produs se deosebește de produsele din celelalte ramuri ale producției materiale și prezintă următoarele trăsături :

produsul turistic este un produs complex care se compune din mai multe produse : transport, masă, cazare, agrement, etc; fiecare subprodus prezintă anumite cheltuieli privind consumul de muncă vie și muncă materializată;

la realizarea produsului turistic concură diferite tehnologii : industrială, comercială, alimentație publică, poștă și telecomunicații, transporturi, etc. întâlnite în diferite unități, hoteluri, restaurante, agenții de turism, unități de vânzare a mărfurilor în valută;

elementele care compun produsul turistic nu pot fi stocate (de exemplu : locurile în avion, nopțile de dormit, zăpada, etc.);

produsele turistice solicitate direct sau prin contract sunt condiționate direct de prezența turistului (nu este posibilă expedierea acestora);

producția și consumul se desfășoară în același timp și în același loc;

produsul turistic nu poate avea o valoare reziduală, cel mult rămân experiența, amintirile, etc.

diferitele subproduse turistice care formează produsul turistic pot fi substituite între ele : avionul cu trenul, hotelul cu campingul, etc.

dat fiind că produsul turistic este compus din mai multe subproduse neomogene, acesta poate avea o sferă mai largă sau mai restrânsă, în funcție de cererea solicitatorului, de exemplu : numai cazare, numai masă sau cazare și masă, etc.

Din punct de vedere al evidenței, produsul turistic este compus din totalitatea cheltuielilor care reprezintă consumul de valori și plățile privind elementele componente ale acestuia.

Prin analogie cu clasificarea resurselor turistice, oferta turistică se împarte în ofertă turistică primară (care cuprinde totalitatea valorilor/resurselor naturale) și oferta secundară, incluzând ansamblul resurselor create de mâna omului (valori istorice, arhitecturale, culturale, folclorice, etc.).

Ansamblul ofertei primare și secundare constituie oferta turistică potențială a unui teritoriu, care va deveni ofertă reală (efectivă), numai în măsura în care va întruni o serie de caracteristici specifice consumului turistic, respectiv atunci când se vor dezvolta condițiile necesare de primire a turiștilor și de petrecere a sejurului lor în ambianța caracteristică a resurselor primare și secundare.

Oferta primară nu reprezintă produsul muncii umane și, ca atare, nu are valoare intrinsecă : ea se distinge de oferta turistică secundară (produsă de mâna omului) prin faptul că resursele naturale nu pot fi reproduse artificial, ele fiind create de natură, atât în spațiu cât și timp, într-o cantitate și calitate determinate.

În ceea ce privește felurile ofertei turistice, aceasta poate fi clasificată astfel :

ofertă turistică internă;

ofertă turistică internațională.

Oferta internă face obiectul contractelor interne încheiate cu diferiți furnizori, precum și cu solicitatorii bazei materiale, supuse legislației românești, iar oferta internațională se conduce pe baza contractelor internaționale încheiate cu parteneri străini. Cu ocazia întocmirii contractelor externe este necesar să se ia în considerare, pe lângă dispozițiile legale existente în țară și indicațiile date prin Convenția internațională de la Bruxelles (32 aprilie 1970).

În conformitate cu cele stabilite în această convenție, într-un contract extern trebuie să se cuprindă :

locul și data emisiunii contractului;

numele și adresa organizatorului acțiunilor de turism;

numele turistului/turiștilor, iar dacă contractul a fost încheiat printr-o altă persoană numele acesteia;

locurile și datele de început și de sfârșit ale sejurului;

indicații necesare privind transportul și celelalte servicii cuprinse în preț;

dacă este cazul, numărul minim al turiștilor solicitatorii;

prețul global corespunzător tuturor serviciilor prevăzute în contract;

circumstanțele și condițiile în care turistule este în măsură să ceară rezilierea contractului;

anumite clauze prin care se stabilește competența arbitrală.

Un exemplar al contractului se înmânează partenerului extern, acesta constituind un document preventiv ce urmează a fi perfectat în momentul în care se face dovada că serviciile prevăzute au fost achitate. De fapt, după încheierea contractului, urmează desfășurarea activității de turism, punerea la dispoziția turiștilor a diferitelor servicii, urmând ca în faza finală – la terminarea sejurului – să se efectueze încasarea contravalori serviciilor prestate, încheindu-se astfel acțiunea turistică contractată.

Între oferta și cererea turistică există o strânsă corelație. De aceea, este necesar un studiu amănunțit asupra acestor categorii economice, o planificare reală a acestora, în scopul evitării pierderilor. De fapt, supradimensionarea ofertei turistice în raport cu cererea poate crea un surplus de capacitate care nu poate fi utilizată. Mai mult, o ofertă turistică nefolosită nu poate fi stocată pentru a fi realizată mai târziu. În timp ce o subdimensionare a ofertei turistice duce la imposibilitatea satisfacerii cererii, ceea ce creează o situație neplăcută atât pentru aparatul turistic, cât și pentru solicitatori.

Întrucât cererea constituie un element mai elastic decât oferta, se impune, în primul rând, studierea volumului, structurii și intensității acesteia, iar apoi să se stabilească nivelul și structura ofertei. Corelația cererii cu oferta se poate prezenta ca în schema următoare :

Schema nr. 1

Corelația cererii turistice cu oferta turistică

din punct de vedere al consumatorului de servicii turistice :

din punct de vedere al prestatorilor de servicii turistice

II.4. CLASIFICAREA SERVICIILOR TURISTICE

Serviciile reprezintă, într-un anumit sens, componenta dominantă sau determinantă a ofertei turistice, partea variabilă a complexului de activități, elementul cel mai dinamic, iar caracteristicile acestora se regăsesc, în forme specifice, în întreaga activitate turistică.

Serviciile se pot clasifica astfel :

activitățile înglobate conținutul prestației turistice se pot structura în : servicii legate de organizarea voiajului și servicii determinate de sejur. Din prima categorie fac parte facilitățile și comoditățile de organizare a călătoriei, serviciile de publicitate turistică, cele prestate de agențiile de voiaj. Serviciile de sejur sunt mai complexe, ele vizează satisfacere necesităților cotidiene ale turistului și asigurare condițiilor de agrement.

în raport cu importanța față de mobilul călătoriei și motivația cereri, serviciile turistice pot fi :

de bază : transport, cazare, alimentație, tratament, vânătoare, hipism, schi, zachting, etc.

complementare/suplimentare : informații, activități cultural-sportive, închirieri de obiecte.

după natura și forma de manifestare a cererii, se pot întâlni :

servicii ferme : transport, cazare, programe cultural-artistice, angajate anterior consumului turistic, prin intermediul unor agenții de specialitate;

servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul ia contact cu oferta.

în funcție de modalitățile de plată sau relațiile financiare angajate între prestatori și beneficiari, serviciile pot fi :

plătite – ca majoritatea serviciilor, aceasta realizându-se anterior prestației;

gratuite sau sub forma unor facilități, costul lor fiind suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor de turism (servicii de publicitate, intermediere, comision).

după natura lor, se poate face delimitarea între :

serviciile specifice, generate de desfășurarea propriu-zisă a activității de turism;

servicii specifice, rezultat al existenței unei infrastructuri economico-sociale generale, care se adresează atât turiștilor cât și rezidenților (transport în comun, telecomunicații, reparații-întreținere, cultural-artistice).

Căile și direcțiile serviciilor turistice sunt numeroase, ca rezultat al complexității acestora. Diversificarea se poate realiza prin : antrenarea în circuitul turistic al unor zone și alcătuirea unor programe mai variate, multiplicarea acțiunilor oferite turiștilor în legătură cu fiecare dintre serviciile de bază prestate, sporirea formelor de agrement și a serviciilor complementare. Un model de structurare a serviciilor turistice este prezentat în schema nr. 2.

O contribuție importantă în creșterea calității activității turistice și diversificarea serviciilor, revine ridicării calificării lucrătorilor din acest sector, sporirii atenției și solicitudinii lor față de cerințele turiștilor, precum și publicității turistice.

Schema nr.2 STRUCTURA SERVICIILOR TURISTICE

CAP.III FINANȚAREA ACTIVITĂȚII UNITĂȚILOR DE TURISM

III.1 STATUL ȘI FINANȚAREA ACTIVITĂȚII TURISTICE

În opera lui R.A.Musgrave, statul exercită în domeniul turismului, trei funcții :

o funcție de alocare a resurselor financiare, de o manieră care să asigure prosperitatea colectivității și finanțarea a numeroase echipamente turistice;

o funcție de redistribuire (realizată cât mai echitabil) între agenții economiei, indivizi, grupuri de indivizi, între diferite părți ale teritoriului; această activitate reprezintă și o prioritate cu un profund caracter social, care se răsfrânge asupra consumului turistic;

o funcție de regularizare (stabilizare), în scopul stăpânirii mișcărilor ciclice ale conjuncturii, astfel încât să fie favorizată activitatea turistică și să se reglementeze cât mai favorabil raportul cererii turistice (care vizează creșterea capacității de consum de timp liber) cu oferta turistică (urmărindu-se dezvoltarea investițiilor în acest sector.)

Implicarea statului în domeniul turismului nu se limitează doar la cheltuielile pe care le efectuează; statul elaborează acte normative necesare acestui sector și totodată duce o intensă activitate promoțională, trebuind să creeze condiții pentru ca societatea să se autogenereze. Statul trebuie să coordoneze activitatea turistică prin organele centrale și locale și să intervină în caz de slăbiciune și absenteism al mijloacelor și perspectivelor.

Evaluarea intervenției statului în materie de promovare a turismului constituie un nou principiu al unei bune gestiuni a finanțelor publice. În opinia O.C.D.E. se consideră că, una din prioritățile guvernamentale în domeniul promovării turismului național, este de a acționa astfel încât, resursele afectate în acest scop să fie bine utilizate. Este necesară această precizare, întrucât activitatea turistică este finanțată într-o proporție majoritară – în țările Uniunii Europene – de către stat.

Cu toate acestea, raportul de finanțare dintre stat – alți parteneri, a scăzut în defavoarea statului de la 63% (1990) – 55% (1993) în Franța, specialiștii domeniului afirmând că aceasta reprezintă o discordanță între un entuziasm mare și resurse mici. Bugetul turismului cuprinde în 1993, 352 mil. FF (0,02% din bugetul central). Finanțarea turismului este însă realizată și prin alte ministere (Agricultură, Amenajarea Teritoriului, Economiei și Finanțelor, Mediului și Transporturilor), cât și prin intermediul unor fonduri naționale/internaționale de turism (F.I.A.T, F.I.T, F.I.D.A.R) astfel că resursele turismului se ridică la 2,3 miliarde franci.

Cheltuielile pentru turism au crescut în Franța de la 69.136.296 FF (1981) la 357.070.000 FF (1995) în privința cheltuielilor ordinare și de la 54.800.000 FF (1981) la 210.000.000 FF (1995) în ceea ce privește cheltuielile de capital. Deosebit de sugestiv este faptul că, personalul administrației de stat a turismului cuprinde în 1994, 337 persoane (173 – în administrația centrală, 87 – în servicii de destindere, 77 – la birouri în străinătate) și este considerat prea mare, urmărindu-se reducerea acestuia în următorii 3 ani.

Relația dintre stat și turism este strânsă; turismul este furnizor al anumitor bunuri și servicii de vacanță (timp liber) care nu au caracter comercial (rezervații naturale, parcuri naționale), cât și al amenajărilor turistice care s-au dezvoltat prin intermediul puterii publice. Pornind de la aceste precizări, se poate afirma că, implicarea statului în finanțarea activității turistice, se poate realiza prin următoarele căi :

finanțarea turismului cu caracter social, prin practicarea prețurilor și subvențiilor de stat, în scopul creării de mici stațiuni turistice în zonele rurale defavorizate (agroturism). Scăderea ajutoarelor publice în Franța de la 332 mil. FF (1981) la 164 mil. FF (1990) a dus la frânarea elanului de promovare a turismului social, aflat în imposibilitatea menținerii patrimoniului. În ceea ce privește satele de vacanță, “un pat din 5 are mai mult de 20 ani, iar la casele familiale, un pat din 3 are peste 20 ani. În plus, 30% din unitățile de turism bazate pe proprietate pe proprietate asociativă sunt nerentabile și vor dispărea mai devreme sau mai târziu.”

Un studiu efectuat pe un eșantion de 200 întreprinderi franceze arăta că, la nivelul anului 1990, cheltuielile privind indemnizațiile pentru concediile de odihnă ocupau locul 12 după cele de protocol și festivități, ceea ce arăta lipsa de interes pentru problemele sociale ale angajaților, aceasta determinând schimbarea de atitudine centralizată a statului și practicarea finanțării descentralizate, pentru a dinamiza sectorul turistic.

2) introducerea cecurilor de vacanță; ideea este elvețiană, datează din 1939 și de atunci cecurile de vacanță REKA sunt utilizate anual de peste 300.000 de familii elvețiene. Semnificația este faptul că o parte din cheltuielile pentru petrecerea unui concediu, sunt suportate de firma la care este angajat unul din membrii familiei. Ideea s-a generalizat în toate țările comunitare (inclusiv în țara noastră, unde sindicatele întreprinderilor plătesc un anumit procent din costul unui bilet de concediu/tratament).

În Franța s-a creat chiar Agenția Națională pentru cecuri de vacanță, care în 1993 atinsese 5 milioane utilizatori. În acest mod, se “dezangajează” participarea statului, datorită constrângerilor bugetare care nu satisfac ambițiile turismului.

3) finanțarea amenajărilor regionale cu finalitate turistică, ca urmare a existenței unei presiuni turistice ridicate, cât și a absenței unei politici corespunzătoare de protecție a mediului. În acest scop statul realizează următoarele acțiuni :

– cumpără terenuri, pentru a-și implanta viitoarele amenajări urbane;

– amenajează aceste proprietăți, prin intermediul unor societăți mixte la care participă colectivitățile locale;

– realizează infrastructuri de bază;

– exercită permanent controlul asupra execuției operațiilor:

– amenajează litoralul, considerat drept “bun colectiv” și asigură protejarea acestuia, pentru a pune în evidență mai pregnant legătura dintre turism și mediul înconjurător;

– înființează parcuri și rezervații naturale ca mijloace naturale cu caracter privilegiat.

Resursele financiare sunt create la dispoziția statului prin intermediul impozitelor prelevate, ceea ce nu este echitabil, întrucât nu toți contribuabilii beneficiază de aceste amenajări turistice. În plus, “ consumarea” naturii și a peisajelor turistice, nu necesită consimțământul societății, ele fiind considerat deschise pentru toți și neaparținând sferei comerciale.

4) finanțarea bunurilor private aflate sub tutelă. Gestiunea publică tutelară este justificată de două rațiuni :

– preocuparea pentru redistribuirea resurselor aflată la originea turismului social;

– promovarea turismului instructiv-educativ pentru a răspunde insuficiențelor informaționale ale individului.

Ideea datează din anii ’60 și militează pentru o nouă relație turism-cultură, realizabilă prin conservarea monumentelor istorice deschise public, restaurarea cartierelor vechi ale marilor orașe, practicarea unor tratamente fiscale pentru imobilele istorice, toate acestea, transformând anumite bunuri publice, în bunuri private sub tutelă.

În materie culturală, tendința este de a găsi granița dintre comercial și necomercial, rentabilitate și nerentabilitate. Aceasta implică din partea statului o schimbare de atitudine, prin finanțarea sectorului privat, care poate fi responsabil pentru un anumit număr de acțiuni culturale.

5) finanțarea unor campanii de promovare a turismului. Politica turismului în acest sens, pornește de la faptul că, activitățile turistice au înainte de toate, un profund caracter comercial. De aceea, se urmărește creșterea eficienței economice, prin susținerea financiară de către stat a campaniilor publicitare turistice. Apărătorii acestei idei pornesc de la premisa că, statul este responsabil moral pentru modul cum se desfășoară activitatea turistică, cât un mijloc de convingere a oamenilor că, turismul face parte din cultura unei țări.

Sub imperiul acestor convingeri, în Franța s-a creat în 1987 instituția “Maison de la France” cu deviza “Să vindem mai bine Franța străinilor” și care se ocupă cu promovarea și administrarea turismului; acțiunile desfășurate constau în campanii publicitare, acțiuni promoționale, informări ale publicului. Resursele financiare ale acestei instituții se ridicau în anul 1992 la 101,7 milioane franci.

Promovarea turismului reclamă intervenția financiară a statului, întrucât “o întreprindere / un grup de întreprinderi nu are interesul să investească în promovarea imaginii de ansamblu a țării, pentru că beneficiile se vor obține foarte greu, datorită modalităților dificile de previziune. Lăsate de capul lor, colectivitățile locale și regionale, cât și sectorul private, vor avea tendința – pentru a-și apăra propriile interese să promoveze anumite regiuni sau sectoare ale industriei turismului.” În plus se evită reclamele contradictorii, unele întreprinderi prezentând diferit aceeași zonă turistică. Cum industria turistică este fragmentată, nu se pot promova acțiuni concertate decât prin intermediul statului.

La asemenea opinii favorabile intervenției statale, s-au opus însă și unii specialiști care, se întreabă, dacă este justificată susținerea financiară a promovării turismului, atâta vreme cât alte sectoare, nu beneficiază de ajutor. Franco Frangialli sublinia că, statul nu finanțează eforturile publicitare în străinătate, ale industriei chimice sau electronice. Dar Comitetul Turismului al O.C.D.E. a subliniat că, acțiunea puterii publice în promovarea turismului este legitimă și nu riscă să denatureze schimburile. De asemeni articolele 92 și 93 ale Tratatului de la Roma (de instituire a C.E.E.) au instituit un control al ajutoarelor publice acordate, pentru a reglementa problemele de concurență în materie de turism.

6) finanțarea filierelor de producție turistică, bazate pe realizarea de produse turistice diversificate, pe exercitarea unui nivel înalt de profesionalism în planul conceperii, montării, marketingului, gestionării echipamentelor pentru petrecerea timpului liber.

7) finanțarea activității turistice printr-un parteneriat real între stat și diferite instituții financiare, întreprinderi sau colectivități publice. Parteneriatul public-privat este un produs nou al unui nou tip de management al serviciilor publice. Statul este un veritabil partener care promovează un mod original de cooperare și ameliorează sistemul de comunicare cu sectorul privat.

În concluzie, fenomenul turistic un loc precis în structurile statului, în ciuda mijloacelor financiare mai modeste, fiind cunoscut ca o activitate consacrată și prioritară în economie și aflându-se la intersecția universului deplasărilor cu ansamblul timp liber – cultură.

III.2 PARTICULARITĂȚI ÎN FINANȚAREA UNITĂȚILOR TURISTICE

În domeniul turismului ca și în alte activități prestatoare de servicii, constituirea resurselor de finanțare prezintă anumite particularități, care derivă atât din caracteristicile produselor turistice, cât și din modalitățile de determinare a eficienței dotărilor turistice.

Deși eforturile materiale (cheltuieli de muncă vie și materializată) consumate pentru realizarea unor dotări turistice sau pentru finanțarea unor activități sunt comparabile cu cele din alte sectoare, efectele nu pot fi în toate cazurile cuantificabile (de exemplu, acțiuni social-culturale, tratament balnear, etc.). În aceste condiții, alături de eficiența economică se evidențiază eficiența socială. Cele două laturi ale eficienței, în sfera serviciilor turistice se intercondiționează, se întrepătrund, rezultatele îmbrăcând, de cele mai multe ori, simultan, un dublu aspect : eficiență economică – venituri nete ale agenților economici (firmelor) și eficiență socială – nivelul servirii, gradul de satisfacție al turiștilor.

Totodată, unele servicii turistice (cele de agrement social-cultural) sunt finanțate de la bugetul statului, deci, în condițiile economiei de piață, nu sunt capabile să asigure autofinanțarea. În cazul acestora se pune problema obținerii unui randament maxim pe unitatea de efort.

Plecând de la acest preambul, se poate afirma că decizia de finanțare implică o mare responsabilitate pentru managerul unei unități de turism. Fie că este la început, fie că a atins un nivel de stabilitate de mai lungă durată, o afacere se confruntă cu decizia procurării și utilizării optime a fondurilor. Ea depinde de gradul dezvoltării economiei, de condițiile pieței monetare și financiare și, mai ales, de rentabilitatea anterioară a firmei.

Finanțarea unităților de turism este influențată de mărimea acestora. În general, accesul la sursele finanțatoare este mult mai limitat pentru firmele mici, decât pentru cele mari, consacrate pe piață. O mică afacere, chiar dacă are succes, nu poate să acceadă la piețele de capital pentru a-și procura fonduri. Dacă are în proprietate imobile, terenuri și alte bunuri de valoare, mica afacere poate să apeleze la o bancă pentru a obține un credit pe termen mediu sau lung ( de regulă prin ipotecă), în scopul finanțării activității. Creditul bancar pe termen scurt va fi accesibil pentru o firmă mică, dacă ea a dovedit capacitatea de a supraviețui și de a desfășura o activitate profitabilă, aproape aceleași condiții sunt necesare pentru creditul furnizor (credit comercial).

Rezumativ, modelele de finanțare caracteristice fiecărui stadiu de viață al afacerii pot fi prezentate astfel (a se vedea Tabelul nr. 3) :

Tabelul nr. 3 MODELE DE FINANȚARE

Sursa : Cocriș, V; Ișan, V – Economia afacerilor, vol.2; Editura “Graphix” Iași, 1995; p. 212

Pentru a simplifica demersul nostru, vom prezenta posibilitățile de finanțare grupate în :

– resurse de finanțare externă, care fac trimitere la piața capitalurilor și care cuprinde la rândul său piața monetară (a creditului) și piața financiară (a titlurilor de valoare).

III.3 FINANȚAREA INTERNĂ (AUTOFINANȚAREA) A ACTIVITĂȚII UNITĂȚILOR DE TURISM

Resursele de finanțare internă pun în evidență capacitatea de autofinanțare a unui agent economic. Aceasta reprezintă mărimea fondurilor produse din activitatea firmei pe parcursul unui exercițiu financiar, care reflectă potențialul financiar de extindere a activității, după deducerea din veniturile realizate, a tuturor cheltuielilor plătibile.

Deseori, în practica și literatura franceză, termenul de capacitate de autofinanțare este substituit cu termenii : marjă brută de autofinanțare și cash-flow brut. Anumiți autori refuză această folosire interschimbabilă a noțiunilor deoarece nu au o natură identică. De asemenea în țările în care responsabilii financiari folosesc cuvântul cash-flow, se face distincție între cash-flow-ul brut și cel net. Primul corespunde cu profitul brut la care se adaugă amortizarea și rezervele cu caracter de reînnoire, Al doilea reprezintă suma profitului net și a amortizării acumulate.

Apropierea noțiunii de cash-flow de cea de autofinanțare se datorează faptului că, autofinanțarea reprezintă finanțarea pe care întreprinderea și-o asigură prin ea însăși, prin activitatea proprie, atât prin excedentul de exploatare, cât și prin vânzările de active. Privită astfel autofinanțarea globală cuprinde :

– amortismentele acumulate, rezervele pentru reînnoirea stocurilor sau pentru acoperirea eventualelor pierderi și obligațiile pe o anumită perioadă;

– rezervele, altele decât cele provenite din reînnoirea stocurilor în contul de exploatare și, eventual, partea de profit capitalizat.

În conținutul cash-flow-ului, se mai includ și dividendele cuvenite acționarilor pentru anul curent. Astfel, studiul noțiunii de cash-flow constă în :

– în afara profitului net, cash-flow cuprinde și amortismentele acumulate. El indică deci, într-o măsură mai completă, rezultatul financiar ca produs al întreprinderii în cursul exercițiului;

– abordarea autofinanțării globale, cuprinzând și beneficiile (profitul net) distribuibile și furnizabile.

Termenul de cash-flow a fost utilizat mai întâi în S.U.A., și apoi în Europa de vest de către responsabilii financiari ai firmelor și de analiștii financiari. Aceștia din urmă au în principal, rolul de a determina gradul de solvabilitate al firmei în raporturile cu furnizorii și creditorii și de a stabili randamentul lor financiar, în vederea încadrării acesteia în condițiile impuse de cotarea la bursă.

Folosirea cash-flow trebuie făcută cu prudență; deși la prima vedere este avantajoasă apelarea la resursele proprii, acestea cuprind și dividendele cuvenite acționarilor și la care aceștia pot sau nu să renunțe, pentru capitalizarea profitului. Aceasta înseamnă că managerul firmei de turism depinde într-o mare măsură de decizia acționarilor și de condițiile impuse de aceștia pentru a renunța la dividende. De aceea, de multe ori în practica financiară actuală se preferă apelarea la credite bancare pentru procurarea de resurse financiare, din dorința păstrării autonomiei față de acționari.

În analiza cash-flow trebuie luate în considerare și alte elemente cum sunt mărimea dobânzii și fondul de rulment. După o definiție statică, fondul de rulment reprezintă excedentul de capitaluri proprii exigibile pe termen lung asupra imobilizărilor nete. Definiția dinamică descrie fondul de rulment ca ansamblul valorilor transformate sau în curs de transformare în bani și se determină ca diferență între activele circulante și datoriile pe termen scurt.

Conform definiției dinamice, fondul de rulment este alimentat prin aporturi (capitaluri proprii), profit net și amortizare (autofinanțare), împrumuturi (capitaluri externe), încasări obținute din vânzarea de active. Fondul de rulment se reduce prin micșorarea capitalului propriu și rambursări ale împrumuturilor. Studiul variației fondului de rulment permite să se cunoască dacă firma de turism dispune de mijloace de finanțare suficiente pentru a asigura, pe de o parte, echilibrul financiar și pe de altă parte, expansiunea sa în condiții rentabile.

Pentru a ști dacă resursele proprii sunt suficiente se compară fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment. Dacă fondul de rulment este – la sfârșitul exercițiului financiar – superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma trezoreriei nete, concretizate în disponibilități bănești în conturi bancare și în casă.

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției sale pe piață.

Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii. Exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar , expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară/financiară.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar se poate acoperi, prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont).

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra trezoreriei prezentăm următorul tabel :

Tabel nr. 4

BILANȚ FINANCIAR CU ACTIVE LA VALOAREA CONTABILĂ DATĂ

Sursa : Stancu, I – Gestiunea financiară; Editura Economiei; București; 1994; p.52

Această analiză reprezintă baza gestiunii financiare a firmei de turism. Pentru afacerile mici și mijlocii se pun probleme deosebite în ceea ce privește cash-flow-ul, deoarece chiar lipsa de lichidități le poate duce la faliment; ele nu au posibilitatea firmelor mari de a crește capitalurile proprii sau de a apela la resurse de împrumut.

Un expert american în domeniul micilor afaceri arăta : “ Numele jocului pentru firmele mici și noi este managementul cash-flow-ului.” Această remarcă se bazează pe faptul că, însăși semnificația termenului de cash-flow este aceea de flux de lichidități/încasâri. Pe de altă parte, cash-flow este un termen adecvat pentru gestiunea firmei, cu semnificații foarte precise de diferență între veniturile încasate și cheltuielile efectuate, dar nu se confundă cu noțiunea de flux contabil, care este o diferență între veniturile și cheltuielile înregistrate.

Capacitatea de autofinanțare devine astfel, o măsură a potențialității de lichiditate, dar și a potențialității de finanțare internă a întreprinderii. Pentru a determina creșterea efectivă a averii firmei de turism, ar trebui dedusă din C.A.F., valoarea dividendelor. Dacă se aplică acest corectiv, obținem autofinanțarea.

În general, autofinanțarea unităților de turism este influențată de două categorii de factori :

– factori comerciali : cifra de afaceri, cheltuielile de exploatare, eficacitatea combinării factorilor de producție (productivitatea capitalului, a muncii);

– factori financiari : se referă la politicile firmei în privința îndatorării, amortizării, dividendelor.

Ecuația autofinanțării se exprimă astfel :

unde : AF = fluxul de autofinanțare;

EBE = excedent brut de exploatare

EBE = Valoarea adăugată – (Impozite + Cheltuieli de personal)

CF = cheltuieli financiare;

T = rata impozitului pe profit;

AM = amortizarea;

DD = dividende distribuite.

Politicile firmei pot fi reprezentate schematic astfel :

EBE – CF = politica de îndatorare;

(1–T) + AMT = politica de amortizare;

DD = politica dividendelor.

Cheltuielile financiare pe care firma le efectuează ca urmare a împrumuturilor angajate anterior, limitează fluxul de autofinanțare prezent sau viitor. Relația dintre politica de îndatorare a firmei și autofinanțare constituie deopotrivă, o condiție necesară acordării de credite și un mijloc de rambursare a acestora. Băncile acceptă să crediteze proiectele de investiții ale unei firme de turism, în măsura în care aceasta contribuie cu o anumită proporție de fonduri proprii. Pe de altă parte, fluxul de autofinanțare constituie o garanție a rambursării împrumutului.

Relația dintre autofinanțare și creditul bancar poate fi privită dintr-o dublă perspectivă :

– instituțională, care ține de comportamentul băncilor și se exprimă prin normele acestora relative la capacitatea de îndatorare și de rambursare a firmelor;

– politica financiară a firmei, în sensul că managerii văd creditul ca pe o finanțare anticipată. Această relație este prezentată în schema nr.3 :

Schema nr. 3

RELAȚIA DINTRE AUTOFINANȚARE ȘI CREDITUL BANCAR

Sursa : Cocriș, V; Ișan, V – opere citate; p.52.

III.4 FINANȚAREA EXTERNĂ A ACTIVITĂȚII UNITĂȚILOR DE TURISM

Resursele de finanțare externă se pot dobândi în două moduri : de pe piața financiară și de pe piața monetară.

Piața financiară contribuie la majorarea capitalului propriu al firmei prin următoarele căi :

– aporturi în numerar, când emit noi acțiuni și prin vânzarea lor se încasează fonduri care măresc capitalul social;

– aporturi în natură, când se subscriu active de către asociați sau se realizează fuziuni între societăți și restructurări între filiale aparținând unui grup;

– încorporarea de rezerve în capitalul social, care însă nu constituie o resursă de finanțare propriu-zisă, ci doar o creștere a capitalului social prin emisiunea de acțiuni și distribuirea lor gratuită vechilor acționari;

– încorporarea datoriilor în capitalul propriu, care se realizează în special, atunci când întreprinderea are dificultăți de trezorerie sau ponderea cheltuielilor financiare față de împrumuturi este însemnată;

– transformarea împrumuturilor obligatare în capital propriu (operațiuni convertibile).

Dintre toate aceste forme cea mai importantă ca frecvență și contribuție pe termen lung a firmelor este creșterea financiară a capitalului propriu. Creșterea în numerar se poate realiza fie prin emisiunea de noi acțiuni, fie prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente, o alternativă foarte rar practicată.

Un rol important revine bursei de valori și intermediarilor financiari care trebuie să mobilizeze economiile publicului investitor în fonduri permanente la dispoziția societății de turism. Deținătorii de capital subscriu la creșterea capitalului firmei fiind motivați de politica dividendelor (dividendele asigură o rentabilitate bună a capitalului investit) și de poziția bursieră a întreprinderii, adică de valoarea pe piață/cursul acțiunilor, care creează speranța realizării unui câștig însemnat de capital ca diferență pozitivă între cursul efectiv realizat și cursul la care s-a cumpărat acțiunea.

Firmele necotate la bursă pot întâmpina dificultăți în creșterea capitalului propriu, deoarece investitorii nu sunt dispuși să-și blocheze capitalurile în titluri greu comercializabile.

Creșterea capitalului nu poate fi decisă decât de Adunarea generală a acționarilor. În legătură cu emisiunea de acțiuni trebuie soluționate câteva probleme și anume, fixarea prețului de emisiune, dreptul de subscriere preferențial. Prețul de emisiune este prețul de vânzare a noilor acțiuni emise. Diferența dintre prețul de emisiune și valoarea nominală se numește primă de emisiune. Prețul de emisiune se situează într-un interval ale cărui limite sunt valoarea nominală și cursul vechilor acțiuni. Aceasta întrucât prețul de emisiune trebuie să fie atractiv pentru investitori și să evite fenomenul de diluare a capitalului (număr de acțiuni prea ridicat relativ la aportul de capital necesar).

Prețul de emisiune se stabilește prin consultarea conducerii firmei cu banca de investiții și firmele financiare, care, pe lângă experiența dobândită, vor lansa oferte de acțiuni la marele public și susțin frecvent cursul acțiunilor existente pe piață (prin cumpărare, astfel încât să nu scadă considerabil față de ofertă) până la momentul emisiunii.

În general, valoarea teoretică a acțiunilor după emisiune se calculează după relația :

unde :

Valoarea dreptului de subscriere ds aferent unei acțiuni vechi este egală cu diferența între cursul de piață al acestora și cursul teoretic după emisiune :

Operațiunea de încorporare de rezerve în capitalul social determină un transfer de resurse din postul “Rezerve” în postul “Capital social”. Efectul operațiunii se constituie, fie în creșterea valorii nominale a acțiunilor existente, fie a numărului de acțiuni care se distribuie gratuit la vechii acționari.

Valoarea dreptului de atribuire (da) este egală cu diferența între cursul acțiunilor înainte de operațiunea încorporării rezervelor și cursul teoretic al acestora după operațiune :

Atunci când firma are dificultăți de trezorerie , sau ponderea cheltuielilor financiare este prea ridicată comparativ cu valoarea împrumuturilor, se poate recurge (dacă furnizorii și creditorii acceptă), la transformarea datoriilor în capital social. Operațiunea are loc prin acordarea de acțiuni la creditori și furnizori, în schimbul anulării datoriilor către aceștia și se numește consolidarea datoriei. Într-o asemenea situația, vechii acționari renunță de regulă la dreptul lor preferențial de subscriere.

Firmele mari pot să emită obligațiuni convertibile în acțiuni. Operațiunea de creștere a capitalului prin convertirea obligațiunilor în acțiuni este similară cu cea a încorporării datoriilor, cu excepția faptului că paritatea de schimb este fixată dinainte în contractul de schimb obligator. Împrumutul obligator clasic are o serie de caracteristici : nivelul/valoarea împrumutului (50-500 mil. FF pe piața franceză și 25-200 mil. $ pe cea americană), prețul de emisiune și prețul de rambursare, rata dobânzii, durata, modalitatea de rambursare.

Procurarea de resurse de finanțare se poate realiza și de pe piața monetară (a creditului). Firmele de turism pot contracta credite bancare pentru desfășurarea activității pe baza unei documentații viabile și corespunzătoare adresată băncilor, care cuprinde :

– cererea de credit;

– prezentarea firmei;

– proiectul de eficiență a activității ce urmează a fi creditată;

– ultimul bilanț contabil și contul de profit și pierderi;

– studiu de fezabilitate – pentru finanțarea unui proiect e investiții.

Firmele de turism pot beneficia de credite pe termen mijlociu și credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung se acordă mai ales, de către organismele și instituțiile financiare.

Creditele bancare se acordă pe bază de garanții ferme prezentate de debitori. Toate condițiile creditului se negociază între bancă și client : rata dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de grație, penalizări pentru nerespectarea obligațiilor contractuale.

Creditul bancare pe termen mijlociu (2-7 ani) joacă un rol important în finanțarea societăților de turism fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiții în echipamente turistice, amenajări, construcții. Acest tip de credit se materializează în efecte financiare care se pot sconta la bancă sau reesconta de către băncile comerciale la banca centrală. Astfel de credite pot avea o perioadă de grație de 1-2 ani acordată debitorului. Dacă durata creditului este între 5-7 ani, creditul devine pe termen prelungit.

Creditele pe termen scurt se numesc credite de trezorerie și sunt deschise de bancă, în funcție de situația firmei (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanțe sau operațiuni. Pentru firmele de turism sun tipice creditele de trezorerie acordate pe baza biletelor financiare. Este vorba de un bilet la ordin, prin care firma se angajează să ramburseze creditul la scadența fixată și nu de o operațiune propriu-zisă de scontare.

În practica bancară franceză și americană, acest efect se numește bilet financiar. Biletele financiare pot fi în anumite condiții (pe o perioadă mai mică de 90 de zile) mobilizate de bancă pe piața monetară pentru refinanțare. Astfel de bilete financiare sunt – înafară de biletul la ordin – biletele de trezorerie.

Aceste bilete sunt emise de mult timp în S.U.A. și Canada, iar de la mijlocul anilor ’80 în țările vest-europene. Un bilet de trezorerie se materializează într-un înscris de valoare la purtător, cu dobânzi precalculate. Din punct de vedere financiar, biletele de trezorerie sunt titluri negociabile pe piața financiară și monetară, care permit firmelor de turism mari, să se împrumute direct de la investitori.

Din categoria creditelor pe termen scurt mai fac parte și creditele de mobilizare. Mobilizarea este o altă operațiune de remitere la o bancă comercială a efectelor comerciale deținute de către o firmă, în vederea transformării lor în lichidități, înainte de termenul scadenței. Această operațiune poate îmbrăca forma santului comercial și a mobilizării de creanțe comerciale asupra clienților străini.

Indiferent de natura creditului bancar, capitalul împrumutat are un anumit cost, care se calculează :

unde :

În economia de piață este necesară evaluarea datoriilor firmei la valoarea de piață și deci, stabilirea unui cost actuarial. Costul capitalului împrumutat constituie rata de actualizare care legalizează valoarea încasării inițiale cu valoarea prezentă a plăților viitoare. Actualizarea este necesară numai în cazul creditelor utilizate de firma de turism pentru investiții.

Dacă firma contactează un împrumut C0 și se angajează să-l ramburseze prin anuități (A1,A2,…,At), costul creditului este rata Ke care rezolvă egalitatea :

Deoarece intervine economia fiscală, nivelul anuităților de rambursat va trebui redus cu valoarea anuală a acesteia (obligațiile de plată în contul dobânzilor se achită înainte de calculul profitului impozabil, deci se obține un efect favorabil pentru firmă). Anuitatea este dată de relația :

unde :

CAP.IV ASPECTE ALE ACTIVITĂȚII TURISTICE PE EXEMPLUL UNEI AGENȚII DE TURISM

IV.1 FIȘA DE PREZENTARE A AGENȚIEI DE TURISM

“ALMA-LUX”

Societatea de turism “Alma-Lux” funcționează pe baza licenței de turism A-106/1993 și are ca obiect principal de activitate turismul intern și internațional. Sediul său se află în Iași, str. Costache Negri nr. 60, și este înregistrată la Registrul Comerțului Iași, cu nr. J-22-1562/91.

Contul firmei, deschis la filiala “BCR” Iași, are numărul 4072801106.

Dezvoltându-și o infrastructură proprie, creând o serie de produse turistice specifice oferite la prețuri accesibile, asigurând un bun raport calitate/preț și abordând un marketing activ, “Alma-Lux” a reușit să pătrundă relativ rapid pe piața turistică și deține în prezent un important segment al cererii interne și externe, îndeosebi în zona Moldovei. În cadrul Asociației Naționale a Agențiilor de Turism (A.N.A.T.), Compania de turism “Alma-Lux” este cunoscută ca fiind singura firmă de turism care și-a creat propria rețea de agenții în țară, iar calitatea produselor turistice oferite, face ca agențiile de turism membre, să apeleze cu încredere la serviciile sale. Deși relativ tânără (înființată în 1991), după șapte ani de activitate firma și-a creat un nume recunoscut pe piața turistică, devenind de la zi la zi, o prezență fermă.

Produsele turistice sunt considerate și de competitori, ca având caracter inedit. Obiectivul firmei îl reprezintă formarea unei clientele stabile și în creștere ceea ce se repercutează favorabil asupra cifrei de afaceri, care a crescut simțitor în perioada de activitate. Astfel, în Stațiunea Borsec firma are în permanență peste 80 echipamente complete de schi și peste 30 sănii, iar angajații filialei fac activitate de divertisment și inițiere în schi. Pachetul de servicii minimal conține serviciile de transport și cazare. Datorită faptului că firma asigură în permanență turiști în stațiune, tarifele contractuale sunt mai mici decât ale celorlalte agenții de turism. Clienții pot opta pentru servicii suplimentare. În condițiile unor prețuri și tarife avantajoase, compania are clienți : instituții, sportivi, grupuri de elevi și studenți sau persoane individuale, care solicită cu regularitate serviciile Stațiunii Borsec.

Printr-o bună politică managerială, împreună cu o echipă bine pregătită, s-a obținut o creștere spectaculoasă a numărului celor care apelează la serviciile firmei (mai ales în anul 1996). Una din strategiile firmei este aceea ca, din rândul tinerilor ghizi-colaboratori și organizatori să se formeze viitorii angajați ai companiei. În momentul angajării, acești tineri au deja noțiuni de bază privind domeniul în care vor lucra. Investiția este mare și se fac eforturi deosebite în pregătirea corespunzătoare a personalului.

În prezent, firma investește și în pregătirea teoretică a salariaților în cadrul unor instituții specializate. Astfel, doi dintre angajații firmei urmează cursurile de manageri în turism, respectiv agenți de turism organizate de Institutul Național de Formare și Management în Turism București, iar unul dintre angajați, urmează cursul de Economie Franceză în cadrul Centrului Cultural Francez Iași. Intenția conducerii este aceea ca, eșalonat să se formeze peste 60% din angajați, în cadrul acestor instituții specializate.

Angajații firmei lucrează în echipă. Dimensionarea salariilor ține cont de posturile ocupate, dar prin sistemul de premieri există posibilitatea ca subordonații să câștige la fel sau chiar mai mult, decât cei aflați în vârful piramidei. Prin natura activități desfășurate, angajații beneficiază de gratuități și diverse facilități pentru petrecerea cu familia, a unor sejururi organizate de firmă. Prin sistemul de premiere, firma încurajează angajații să lucreze în echipă. În funcție de rezultatele firmei, angajații pot să-și rotunjească veniturile și să beneficieze în paralel de zile libere suplimentare.

Echipa managerială a elaborat, pe baza unor studii și experiențe proprii în domeniu, planuri de afaceri și planuri de marketing, care au fost făcute cunoscute tuturor angajaților firmei, și prin care firma urmărește să dobândească statutul de lider pe piața turistică a Moldovei. Argumente în favoarea susținerii acestui obiectiv sunt :

– realizările firmei;

– prestigiul și popularitatea de care se bucură firma;

– reclama și publicitatea;

– mobilitatea firmei;

– media de vârstă redusă a angajaților;

– experiența și pregătirea lor profesională;

– experiența și competitivitatea echipei manageriale.

De menționat că firma face parte dintr-un holding de presă, publicitate, tipărituri, turism și investiții (Grupul de societăți “NORD-EST”). Totodată, compania dorește să se asocieze cu un investitor potențial (partener extern), fie numai pentru probleme de transport turistic, fie pe întreaga sferă de activități. Asocierea Companiei de turism “Alma-Lux” în ideea creării unei societăți mixte cu un partener extern, ar ușura dezvoltarea și diversificarea activității turistice și îmbunătățirea calității serviciilor.

IV.2 STRUCTURA OFERTEI ȘI CIRCUITE PROPUSE TURIȘTILOR STRĂINI

Flexibilitatea firmei în elaborarea produselor și stabilirea prețurilor, seriozitatea în afaceri și un bun raport calitate/preț, au permis atragerea și stabilizarea unui important segment al cererii. Strategia adoptată a fost cea a unei oferte diversificate, accesibilă unei sfere cât mai largi a cererii, astfel încât clienții firmei sunt, atât tinerii, cât și vârstnicii, oameni de afaceri, turiști individuali sau în grup.

Serviciile oferite variază de la prestații simple până la cele complexe, respectiv :

– rezervări de locuri de cazare, masă, transport;

– rezervări de bilete pentru spectacole : teatru, operă, concerte, manifestații sportive;

– ticketing (agent KLM, Tarom, Banat-Air, Turing și Betaco);

– organizări de sejururi, serii de odihnă și tratament în stațiuni montane și pe litoralul Mării Negre;

– vânătoare și pescuit;

– programe echitație;

– organizări recepții, conferințe, banchete, cocktail-uri;

– tururi de 1-18 zile pe diferite trasee turistice, istorice, culturale în România și străinătate;

– turism rural;

– excursii de studii și tematice pentru elevi, studenți, instituții;

– servicii Rent a Car (închiriere automobile);

– închirieri de autocare și microbuze cu șofer, transport turistic cu autocare cu aer condiționat, ventilat, etc.

– transferuri auto la/de la aeroport și gară;

– asigurare de ghizi-translatori și personal de însoțire pentru grupuri de turiști și turiști individuali;

– consultanță și asistență turistică;

– alte servicii adiacente.

Firma propune șase circuite interne pentru turiștii străini, și anume :

1. Mănăstirile din Bucovina (5 zile).

2. Program de echitație realizat într-un circuit de 8 zile cu ședințe de antrenament, pentru a se realiza plimbări călare la mănăstirile din zona Sucevei.

3. Program pentru tineri (vara) în zona montană cu o durată de 8 zile.

4. Program pentru tineri (iarna) cu durată la alegere.

5. Vacanțe pe Litoral, Valea Prahovei, Nordul Moldovei cu durata de 15 zile.

6. Circuitul Valea Prahovei – Mănăstirile din Nordul Moldovei – Cotnari – Delta Dunării (16 zile).

În afara acestor produse cu caracter general, firma creează produse noi, specializate, pentru a pătrunde pe anumite piețe specifice. În anul 1996, a lansat produsele “Luna de miere” (sejur pentru tinerii căsătoriți) și “Fenomene misterioase în România”.

IV.3 CIRCUITE TURISTICE EXTERNE OFERITE TURIȘTILOR ROMÂNI. EXEMPLU PE PROGRAMUL

“GRECIA – TUR CLASIC”

Lansarea ofertei pe piață face trecerea între procesul elaborării unui produs turistic și cel al derulării în urma vânzării. Alegerea celor mai potrivite mijloace de publicitate în funcție de structura produsului și a cererii potențiale condiționează determinant reușite afacerii.

Programul circuitului cuprinde prezentarea pe zile a structurii ofertei. El reflectă angajamentul touroperatorului față de cumpărător, fapt pentru care este recomandabil să se precizeze cu exactitate, elementele care compun oferta, ce include și ce nu include prețul, iar acolo unde este cazul, recomandări utile turiștilor.

Lansarea programului către cererea potențială echivalează cu o ofertă fermă și împreună cu fișa de înscriere generează în momentul cumpărării produsului, obligații contractuale reciproce. Momentul inițial al derulării unui circuit îl constituie completarea de către turiști a fișei de înscriere și plata parțială sau integrală, conform clauzelor cuprinse în condițiile generate de comercializare. La înscrierea turiștilor pentru programele externe este necesară și completarea formularului pentru cerere de viză, precum și a altor informații specifice solicitate de secțiile consulare.

Următoarea etapă o constituie completarea documentelor de călătorie pe care ghidul (organizatorul excursiei) le va primi de la agenție, și anume :

– programul excursiei (traseu, servicii asigurate, muzee, ghid, persoane de contact, telefoane utile);

– comanda de transport auto, cartea verde sau biletul de transport;

– aprobare de tranzit cu autocarul pentru țările care solicită acest lucru (se obține pe baza unei cereri anticipate înaintată la Ministerul Transporturilor);

– comenzile de cazare – masă;

– voucher pentru excursiile externe;

– tabele nominale cu turiștii participanți;

– confirmări pentru serviciile comandate;

– cecuri, numerar sau acte care dovedesc efectuarea anticipată a plății serviciilor;

– copii xerox după Licența de Turism a firmei “Alma-Lux” și după contractul de asigurare medicală de călătorie;

– ordin de deplasare sau delegație (eventual și legitimația “Alma-Lux”).

În termen de 48 de ore de la întoarcerea din excursie, în afara documentelor primite la plecarea în excursie ghidul va prezenta organizatorului acțiunii (agenției “Alma-Lux”), documentele necesare întocmirii decontului acțiunii, după cum urmează :

– copiile după comenzile de cazare – masă și Ordinele de deplasare trebuie să fie parafate de firmele prestatoare de servicii;

– actele contabile (chitanțe, facturi, note de plată) care confirmă primirea serviciilor;

– raportul ghidului asupra desfășurării excursiei.

Ultima etapă a derulării produsului turistic constă în efectuarea deconturilor. Pentru fiecare excursie în desfășurare, se vor întocmi anexe care să cuprindă condițiile de desfășurare a acțiunii, contractul, devizul sau termenii înțelegerii. Orice act care justifică efectuarea unei plăți trebuie să aibă trecute pe față sau verso, codul și data efectuării excursiei, eventual numărul actului (cec, ordin de plată, etc.) cu care s-a efectuat plata.

Decontul oricărei excursii sau acțiuni organizate va conține următoarele :

– cod excursie;

– perioada efectuării excursiei;

– ghid;

– organizator;

– transport (autocar, tren, autoturism);

– număr turiști;

– plăți efectuate (acte justificative) și modalități de plată;

– încasări totale;

– analiza de preț sau devizul oficial de calcul;

– raportul ghidului privind desfășurarea acțiunii;

– lista participanților în excursie, sumele achitate și mijloacele de plată. În cazul în care sunt turiști care nu au achitat costul excursiei sau au plătit doar o cotă parte din acest cost, se vor specifica motivele (gratuitate, ghid, organizator, bonificație, premiu, sponsorizare, etc.)

Prețul uni circuit este format din :

– contravaloarea serviciilor prestatorilor direcți (transport, cazare, masă, agrement);

– cota aferentă ghidului (formată din cheltuielile pentru serviciile de care beneficiază grupul de turiști și diurna care diferă funcție de agenție);

– comisionul agenției organizatoare;

– taxa pe valoarea adăugată.

Între prețul astfel calculat și cel al circuitului în momentul efectuării, pot apare diferențe datorate fie modificării prețului unor elemente componente, fie modificărilor intervenite în program. Restituirea eventualelor diferențe are loc în condițiile anulării unor servicii incluse în preț. Pentru acordarea de servicii suplimentare, se percepe o diferență compensatorie posibil de achitat, fie în momentul prestației fie la întoarcerea din circuit într-un termen stabilit de comun acord cu agenția.

Analiza de preț, pentru excursia organizată în Grecia în perioada 27 martie – 4 aprilie 1996 și care a cuprins 44 turiști plătitori, are următorul conținut (a se vedea Tabelul nr.4) și prețurile în lei țin cont de cursul dolarului și nivelul ratei inflației la data organizării circuitului :

Tabel nr. 4 ANALIZA DE PREȚ A CIRCUITULUI “GRECIA – TUR CLASIC”

În cazul derulării programului “Grecia – Tur clasic” decontul este întocmit în lei și în valută ($ SUA) și este prezentat în Tabelele nr. 5 și 6 :

Tabel nr. 5 DECONT VALUTĂ (USD)

Tabel nr. 6 DECONT LEI

IV.4 INSTRUMENTE DE DECONTARE UTILIZATE DE FIRMĂ

Stingerea obligațiilor de plată în turism are loc în mod similar cu celelalte domenii. Astfel, numerarul a cedat și aici locul diverselor titluri sau efecte de comerț : cecul, cambia, biletul la ordin, ordinul de plată. Cel mai des utilizat este cecul, urmat de cartea de credit și în relațiile pe plan intern cuponul poștal.

Folosirea numerarului s-a restrâns la operațiuni de mică valoare, în cadrul relațiilor turist-prestator direct (hotel, restaurant, etc.) și turist-intermediar.

Plățile fără numerar reprezintă modul principal de decontare a serviciilor turistice, realizându-se prin instrumente emise pe suport hârtie, magnetic sau electronic.

Răspunzând necesităților de aliniere la standardele internaționale, B.N.R., împreună cu celelalte bănci, a adoptat și în țara noastră, instrumentele de plată fără numerar, actualizând cadrul legislativ pentru cec, bilet la ordin, cambie și ordin de plată.

Prin intermediul cecului are loc decontarea celui mai mare volum de plăți fără numerar. Este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare în limita disponibilului existent, indiferent dacă acesta este creat din surse proprii, prin depuneri, sau din credite acordate.

Cecul pune în legătură în procesul creării sale, trei persoane, și anume : trăgătorul, trasul și beneficiarul. Societățile bancare funcționând conform Legii nr. 33/1991, pot face comerț și presta servicii folosind cecuri. Ele se află în poziție de tras acționând pe baza unui ordin necondiționat dat de titularul unui cont de disponibil în calitate de trăgător, care urmărește stingerea unei obligații de plată către o persoană care va deveni beneficiara unei sume înscrise pe cec.

Pentru a putea constitui obiect al comerțului făcut de societățile bancare și alte societăți de credit, cecul trebuie să îndeplinească o serie de condiții privind calitatea hârtiei, dimensiunea, marginile de referință, tipurile de carnete, desenul și redactarea, etc. Cecul poate fi utilizat :

– la purtător, când nu indică expres beneficiarul;

– girabil, fiind transmis de beneficiar odată cu toate drepturile rezultate din cec către o terță persoană;

– cu clauza “nu la ordin”, situație în care nu poate fi transmis prin gir, putând fi încasat numai de persoana nominalizată.

Termenele de plată ale unui cec se calculează din ziua următoare emiterii și sunt :

– 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis;

– 15 zile, în alte cazuri;

– 30 zile, când este emis într-o țară străină din Europa și plătibil în România;

– 70 zile, dacă este emis în alte țări decât cele europene.

Cecul se plătește în moneda specificată pe acesta.

Firma “Alma-Lux” utilizează acest instrument de plată cu precădere. Pentru a stabili circuitul uni cec, folosim următorul exemplu :

– Agenția de turism “Alma-Lux” plătește către Cotnari-SA la 20 aprilie 1996 contravaloarea a 20 de dejunuri și degustare de vinuri pentru un grup de 20 turiști străini, în cadrul unui circuit;

– “Alma-Lux” are cont de disponibil la BCR – Iași cu nr. 4072801106;

– Societatea agricolă Cotnari are deschis contul la Banca Agricolă Hîrlău, județul Iași, cu nr. 404.284;

– conducătorul (ghidul) grupului completează o filă din carnetul de cecuri, cu datele necesare și suma de 300.000 lei, reprezentând contravaloarea mesei.

În acest moment, agenția “Alma-Lux” devine trăgător, banca sa – tras, iar societatea Cotnari – beneficiar.

– Cotnari S:A: prezintă cecul pentru încasare la B.A.S.A. Hîrlău, în maximum 15 zile (sedii diferite), după ce înscrie pe cec banca și numărul său de cont;

– prin circuit interbancar, BCR Iași, după verificarea disponibilului și specimenului de semnătură, achită cecul Băncii Agricole Hîrlău . După primirea banilor, obligația de plată se stinge.

Circuitul cecului este redat în schema următoare :

Dacă S.A. Cotnari are obligația de plată către o terță persoană, poate gira acesteia cecul, numai dacă cecul nu cuprinde clauza “nu la ordin”.

Cecul poate fi încasat și în numerar la ghișeele BCR, caz în care banca solicită, de regulă, semnătura beneficiarului și mențiunea “pentru achitare” sau “achitat” pe verso-l cecului sau chiar o chitanță. Chitanța este obligatoriu folosită în cazul plăților parțiale, situație în care se face și pe cec o mențiune de plată parțială.

CAP.V CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Unul dintre principalele fenomene social-economice ale secolului nostru îl constituie dezvoltarea cu o rapiditate și continuitate remarcabilă a turismului intern și internațional, atât la nivelul Terrei cât și la nivel de regiuni geografice, zone, țări. Pe plan european asistăm la o dezvoltare și diversificare extraordinară a turismului, ca urmare a deschiderii politice și economice din țările Europei Centrale și de Est. În acest context, obiectivele turistice de pe teritoriul românesc sunt de mare interes pentru vizitatorii europeni (și nu numai), contribuind și prin acest mod, la integrarea României în structurile europene.

Pentru realizarea unui asemenea deziderat, este necesară creșterea nivelului calitativ al serviciilor turistice pentru a atrage cât mai mulți vizitatori, fapt care solicită resurse financiare foarte mari. Disponibilitățile bănești se pot asigura în condițiile tranziției la economia de piață, numai prin privatizarea turismului.

Componentă principală a bazei turistice, cazarea turistică, prin număr de locuri și structură, constituie un puternic sprijin pentru întreaga activitate turistică din țara noastră. La sfârșitul anului 1989, numărul locurilor de cazare turistică se ridica la peste 340000 locuri, ceea ce reprezenta circa 15 paturi/1000 locuitori și 1,44 paturi la km2. În acest fel, deși nu se află la nivelul celor mai dezvoltate țări turistice europene (Spania, Austria), România se situează printre țările cu un turism dezvoltat (Elveția, Franța).

Din totalul unităților de cazare existente în România, în 1995, respectiv 2896 de unități, cu o capacitate totală de 290.000 locuri, au rămas în proprietatea privată – 274 unități (9,6%), în proprietate mixtă – 56 de unități (1,9%), în alte forme de proprietate mixtă – 56 de unități (1,9%), în alte forme de proprietate (cooperatistă) – 226 unități (7,8%) și obștești (sindicate) – 108 unități (3,2%).

În privința hotelurilor se poate prezenta următoarea situație :

– număr total : 812, din care :

637 (78,5%) în proprietate publică;

63 (7,8%) în proprietate privată;

22 (2,7%) în proprietate mixtă;

90 (11,1%) în alte forme.

Deși privatizarea în turism este mai avansată, decât în alte ramuri ale economiei, ea rămâne departe de dezideratele și previziunile scontate. Ea s-a realizat în țara noastră, prin următoarele modalități :

1. vânzarea de active presupune riscul investitorului privat de a prelua o afacere și de a o conduce în calitate de proprietar. Astfel, 14% din numărul total de active vândute în România, reprezentând 28% din valoarea acestui total, provin din turism. În turism, au fost vândute, până la sfârșitul anului 1994, 426 active în valoare de 17,6 miliarde lei, din totalul celor 62,6 miliarde lei (încasări din vânzarea de active pe întreaga economie). Astfel, au fost vândute :

– complexul Flamingo (Eforie Sud) cu 1,5 miliarde lei

– 31 hoteluri;

– 7 moteluri;

– 128 vile.

În 1995 s-au vândut 517 active din care : 48 complexe hoteliere și de tratament, 41 hoteluri, 8 moteluri, 100 vile.

Dar, ținând cont de faptul că, din cele 3363 active aflate ]n patrimoniul societăților de turism, 906 sunt naționalizate și în lipsa unei legi care să reglementeze regimul juridic al imobilelor confiscate abuziv în perioada comunistă, nu se poate accelera procedura de privatizare. În plus, este foarte greu de obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut de societățile comerciale.

2. vânzarea de acțiuni prin metoda MEBO sau o combinație între metoda MEBO și oferta publică, parte din acțiuni, fiind negociată de către FPS și FPP și vândută salariaților, iar o alta – oferită spre vânzare prin ofertă publică. Metoda s-a folosit cu precădere, în cazul unităților de turism mici și anume, au fost privatizate 15 unități, alte 17 unități având dosare complete la FPP.

3. crearea de societăți mixte; au fost create 27 de societăți mixte cu un capital social de 108 milioane dolari și care vor investi conform obligațiilor asumate, suma de 250 milioane dolari pe timp de 1 an. Aceste societăți au fost create în zona turismului de lux, de afaceri, în special în București, fapt pentru care au fost atrase importante grupuri de afaceri în turism ca Hilton Internațional, Readisscon, Sofitel, Meridian, etc. Din cele 27 societăți, 14 sunt cu capital privat autohton, cu un capital total de 4,3 miliarde lei;

4. locația de gestiune este o formă de privatizare a administrării și nu una de privatizare a capitalului. Proprietar rămâne tot statul român, managementul fiind asigurat de un întreprinzător particular, care plătește o locație – echivalentul unei chirii – pentru activul administrat. Durata de locație a fost prelungită la 10 ani, pe considerentul că întreprinzătorul poate obține profit pentru a-l reinvesti. În prezent, sunt 1071 contracte de locație de gestiune.

Plecând de la rezultatele obținute în privatizarea turismului românesc se pot enumera puncte “tari” și puncte “slabe” ale acestuia. Punctele “tari” sunt :

– reprezintă un potențial generator de valută, datorită încasărilor provenite din turismul internațional;

– generator de resurse financiare pentru stat, prin sistemul de impozite și taxe;

– exportator indirect de mărfuri (export intern);

– factor dinamizator al procesului de creștere a calității vieții;

– creator de locuri de muncă;

– beneficiază de un cadru instituțional adecvat, compatibil cu cel comunitar și de personal bine pregătit;

Cu toate aspectele pozitive semnalate, turismul românesc are numeroase puncte “slabe”. Dintre aceste carențe menționăm ;

– diminuarea accentuată a cererii turistice interne (70% în 1996 față de 1989), datorată scăderii puterii de cumpărare a populației:

– scăderea ponderii solicitărilor pentru excursii interne de la 66,75% în 1989 la 30% în 1996;

– reducerea duratei medii a sejurului, datorită creșterii cererii turistice pentru vacanțe scurte în stațiuni montane sau pentru activități de week-end, care presupun eforturi financiare mai reduse:

– aplicarea unei politici tarifare greșite, precum și lipsa unei concepții clare privind politica economică a turismului;

– ritmul lent al privatizării turismului, datorat lipsei legislației specifice la nivel național și a metodologiei de aplicare;

– lipsa unui sistem coerent de facilități de ordin economico-financiar, fiscal, care să stimuleze investirea de capital român/străin în turism.

Se impune astfel, conturarea unei strategii viabile în turism. Sunt necesare măsuri urgente cu privire la : stabilirea priorităților în ajustarea structurală a turismului, apariția Legii turismului, revizuirea legislației în domeniul locației de gestiune, care a dus la degradarea bazei turistice pe de o parte, iar pe de alta – la creșterea nejustificată a veniturilor locatarilor.

Într-un orizont de timp mai îndelung, este necesară accelerarea și finalizarea reformei în turism. Statul trebuie să se implice mai activ în derularea privatizării, prin metodele amintite anterior, dar mai ales în revizuirea și completarea cadrului legislativ. În afară de promovarea și aprobarea Legii turismului, sunt necesare :

– modificarea și completarea Legii privatizării societăților comerciale nr. 58/1991 cu precizări referitoare la acordarea de credite de către FPS persoanelor juridice cu capital privat românesc, pentru cumpărarea de acțiuni ale societăților de turism; în cazul cumpărării de active în turism de către salariați, acestea să se vândă fără limitarea la 30% din capitalul societății, prin folosirea certificatelor de proprietate;

– garantarea prin lege a dreptului de proprietar (fără indiviziune și despăgubiri) asupra investițiilor realizate prin asociere;

– reglementarea posibilității utilizării unei cote din profitul brut pentru majorarea capitalului social;

– modificarea actelor normative cu privire la credite în vederea stimulării sectorului de turism :

a) pentru dezvoltare și modernizare, dobânda să fie mai redusă, iar rambursarea să fie posibilă într-o perioadă mai mare;

b) creditele pentru investiții să fie garantate prin investiția respectivă și eșalonate pe fazele de execuție;

c) să se acorde credite cu dobândă redusă în cazul în care o societate comercială, prin Consiliul de Administrație sau A.G.A. solicită cumpărarea unității, de către proprii salariați.

– o receptivitate mai mare din partea sectoarelor conexe, la problemele turismului

BIBLIOGRAFIE