. Notiunea de Profit Si Determinarea Sa (s.c. Xyz S.a.)

Capitolul I

CONCEPȚII TEORETICE CU PRIVIRE LA PROFIT ȘI DETERMINAREA SA

1.1. GENEZA ȘI FUNCȚIILE PROFITULUI

1.1.1. Geneza profitului

Profitul este indicatorul de bază al conceptului de eficiență economico – financiară, ce constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi într-o economie de piață.

Economistul francez Fr. Perroux afirmă: „profitul este motorul esențial al societății. Proprietarii, oricare ar fi ei, agricoli sau industriali, au interesul de a produce cât mai mult posibil bogății punând în aplicare cele mai bune mijloace. Cu toate că repartiția finală a bogăției nu este echitabilă, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestată”.

Cea mai simplă și concretă definiție a profitului este aceea care-l consideră drept remunerarea directă a activității unui întreprinzător într-o economie concurențială.

Din punct de vedere generic, profitul reprezintă diferența pozitivă dintre toate veniturile realizate din producție și servicii în scopul vânzării și totalul cheltuielilor ocazionate de acestea într-un anumit interval de timp (lună, trimestru, an).

Prezența profitului demonstrează că întreprinderile își acoperă integral cheltuielile din venituri proprii și obțin un excedent de valoare în expresie bănească.

În sens restrâns, profitul e o formă importantă a produsului net care se autonominează în procesul de repartizare și utilizare a unei părți din valoarea nou creată la nivel microeconomic.

Deși sfera profitului unei întreprinderi este extinsă asupra tuturor rezultatelor economice, de exploatare, financiare și extraordinare, în realitate, profitul reprezintă numai o formă a produsului net, care rămâne la dispoziția întreprinderii pentru autofinanțare și remunerare a acționarilor sub formă de dividend.

Profitul este creat de munca productivă în bunuri și servicii, dar realizarea lui efectivă are loc în procesul de circulație, odată cu realizarea valorii mărfurilor și serviciilor pe o piață concurențială. Realizarea efectivă a profitului presupune ca sortimentul și calitatea produselor și serviciilor prestate să răspundă unei cereri solvabile. Dacă mărfurile și prestările de servicii nu corespund necesităților pieței, ele nu se realizează și astfel, profitul nu se formează.

Teoria și practica economică au asimilat treptat noțiunea de profit, fără a se realiza însă o accepțiune universală și imuabilă. De aceea se întâlnesc mai multe accepțiuni, unghiuri în analiza și aprecierea profitului.

Adesea s-a recurs la apropierea acestei noțiuni de cea de beneficiu, în intenția de a se da profitului doar sensul său pozitiv. Dar, și așa, relația dintre profit și beneficiu rămâne destul de generală și de confuză. Astfel, unii autori au considerat că cele 2 noțiuni sunt sinonime, alții au apreciat că beneficiul și profitul sunt distincte și diferite ca sferă de cuprindere (fie că profitul e o parte a beneficiului, fie invers).

Atunci când se dorește să se dea profitului doar expresia de rezultate pozitive ale activității economice, pierderea reprezintă noțiunea pereche negativă a profitului.

Ambiguitatea termenului a făcut ca acestuia să i se acorde o mare atenție în toate sistemele de gândire economică. În unele cazuri, profitul a primit cele mai curioase și neașteptate interpretări politico – ideologice.

Mercantiliștii (Cantillon, Colbert) s-au ocupat atât de analiza profitului, cât și de izvorul său. Ei vedeau izvorul său. Ei vedeau izvorul profitului în sfera circulației. Potrivit concepției lor, mărfurile se vând la prețuri care cuprind 2 elemente diferite: primul element e valoarea reală și al doilea profitul de înstrăinare, realizat din vânzarea mărfurilor.

Potrivit aceste concepții nu orice circulație e izvorul profitului comercial, ci numai circulația dintre state, comerțul exterior. Deci, profitul e rezultatul activității de comerț exterior.

Economiștii fiziocrați (Turget, Quesnay) au respins concepția mercantilistă și au căutat să demonstreze că profitul se obține doar din activitățile productive agricole, acesta fiind un dar al naturii.

Clasicul Adam Smith definește profitul drept recompensă a aportului productiv al întreprinzătorului (capital + muncă), care corespunde funcției de dirijare, de organizare generală a producției, de luarea de decizii. El susține că profitul este un produs al muncii neplătite, un venit ce revine capitalului. El numește profit cea ce este produs net.

Un mare merit al lui Smith în analiza profitului este și faptul de a fi respins părerea care considera profitul drept salariu cuvenit capitalistului. El a arătat în mod just că salariul și profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, că mărimea profitului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea capitalului acestuia. În schimb, beneficiul întreprinzătorului (partea din profit care rămâne după scăderea dobânzii) este o recompensă pentru riscul și strădania întreprinzătorului capitalist.

Smith vorbește și despre o tendință de scădere a profitului odată cu dezvoltarea societății capitaliste. Greșeala lui constă că nu consideră tendința de scădere a ratei profitului ca fiind însoțită de o creștere a masei acestuia.

David Ricardo a înlăturat inconsecvențele lui Adam Smith în explicarea originii profitului și a afirmat în mod clar că izvorul acestuia îl constituie o parte din munca muncitorului, care e însușită de capitalist.

Pentru Ricardo este absolut normal ca o parte din valoarea creată de muncitori să fie însușită de capitaliști sub formă de profit. Și Ricardo a confundat produsul net cu o formă a acestuia, profitul nefăcând deosebirea dintre produsul net ca formă generală de însușire a supramuncii și formele pe care acesta le îmbracă.

Ricardo are meritul de a fi arătat pentru prima oară în mod clar opoziția dintre salar și profit. În lucrarea „Despre principiile economiei politice și impunerii”, capitolul VI, „Despre profit”, Ricardo afirmă: „profiturile vor fi urcate sau scăzute în proporția în care salariile vor fi scăzute sau urcate. În plus, în proporția în care salariile cresc vor scădea profiturile”.

El a respins părerea lui Smith despre venituri ca sursă a valorii, potrivit căruia în capitalism salariul și profitul pot crește simultan. Ricardo a arătat că nu-i posibilă creșterea unuia decât pe seama celuilalt. De asemenea, el susține că odată cu dezvoltarea societății capitaliste profitul are tendința de scădere. Faptul că sesizează că rata profitului are o tendință de scădere este un merit al lui Ricardo. Greșeala lui este că el încearcă să explice aceasta prin inevitabilitatea creșterii prețului produselor agricole datorită ”fertilității descrescânde a solului”.

Economistul J.B. Say a apreciat că profitul este un salariu pentru munca specială de conducere și de coordonare.

Karl Max a susținut că profitul este o formă transformată a valorii, o formă de manifestare a plusvalorii, adică plusvaloarea creată de muncă salariată, privită însă ca efect al întregului capital (teorie obiectivă)

Marx a arătat că în societatea capitalistă paralel cu tendința de scădere a ratei profitului are loc o creștere a masei acestuia.

Hahn, Felner, Marshall au definit profitul ca recompensă a întreprinzătorului pentru calitățile sale de organizator și de inventator, pentru riscul și incertitudinile la care se expune, pentru funcțiile sociale pe care și le asumă.

Jean Marchal a susținut că profitul, îndeosebi mărimea sa, este rezultat al acțiunii de forță sau de putere pe care întreprinzătorul sau proprietarul unității economice o manifestă (o exercită) pe piețele de bunuri de consum și de factori de producție.

În ultimele decenii s-au constituit și se confruntă numeroase teorii privind profitul, acesta fiind considerat mai ales un venit care depinde de anumite circumstanțe social-economice favorabile în care își desfășoară activitatea unitățile economice.

Pornindu-se de la ideea generală conform căreia profitul se identifică cu orice câștig, cu orice surplus, din orice activitate, acțiune, s-au conturat 2 sensuri de abordare și apreciere a profitului:

1) Un prim sens de abordare a profitului are caracter depreciativ, profitul fiind considerat un avantaj dobândit, un câștig însușit de o persoană fizică sau juridică. Mergându-se pe o asemenea linie de raționament, cel care-și însușește acest venit este apreciat ca profitor sau chiar ca un parazit social.

Astfel, profitul e denigrat, fiind considerat de unii autori ca un „câștig imoral” al capitaliștilor. Cu toate acestea, în prezent în economiile de piață aproape oricine trăiește într-o oarecare măsură, din asemenea câștiguri „imorale”.

În același sens, însă printr-o metodologie de analiză ce ține seama mai ales de nerespectarea reglementărilor legale, s-a formulat noțiunea de profit nelegitim, ilegal, necuvenit. Printre acțiunile care favorizează obținerea unui astfel de profit, se remarcă: mărirea nejustificată a prețurilor de vânzare în condițiile unui anumit tip de concurență imperfectă; însușirea unor venituri fără eforturi proprii, generate de dezechilibre economico-financiare, cum ar fi inflația; diminuarea cheltuielilor pentru protecția, conservarea sau ameliorarea mediului ambiant; evaziunea fiscală.

2) Un alt sens de abordare este cel care decurge direct din însăși etimologia cuvântului latin – proficere, care înseamnă a produce, a face ceva în avans față de ceilalți concurenți), care asigură astfel progresul.

Profitul este un venit ce se obține dintr-o activitate economică, perfecționată și modernizată prin eforturile creatoare proprii ale firmelor. Prin acțiuni și măsuri economice, tehnico – științifice sau manageriale, firmele realizează venituri pe care și le însușesc sub formă de profit legitim. Acesta este efectul dezvoltării și modernizării economice și, totodată, este resursă importantă pentru progresul ulterior.

Cea mai mare diversitate de opinii cu privire la profit se centrează pe natura acestuia, pe ce reprezintă el. Pentru a simplifica abordarea, le vom clasifica după criteriul relației fundamentale, astfel:

a) teorii subiective, ce leagă profitul de acțiunea antreprenorului (întreprinzătorului);

b) teorii obiective, care condiționează profitul de mediul economic.

Teoriile subiective au apărut la începutul sec. XIX-lea; inițial erau primitive și explicau profitul ca salariul cuvenit antreprenorului pentru efortul său, pentru capacitățile personale, voință, îndrăzneală. Acestea sintetizau rolul antreprenorului, dar nu spuneau ce este profitul, sau cel mult îl identificau cu salariu.

• Prima explicație o găsim la J. Schumpeter, care precizează că profitul recompensează acțiunea dinamică și inovația și de aceea antreprenorul e incitat să realizeze noi inovații.

• F.H. Knight consideră profitul ca o recompensă pentru riscul asumat (dar numai a aceluia care nu poate fi măsurat) întrucât el nu are niciodată certitudinea finalizării unei acțiuni cu profit. Knight consideră profitul o remunerare pentru cele 3 funcții ale antreprenorului: de leadership sau de pionierat (analoagă funcției de investiție la Schumpeter) de adaptare la schimbare, de asumare a riscului.

Teoriilor subiective li se aduc obiecții foarte importante:

• explicarea profitului prin inovație nu ține seama de existența sa în sectoare largi ale economiei sau întreprinderii cu activitate curentă și nu inovațională;

• profiturile cele mai mari nu sunt obținute întotdeauna de antreprenorii cei mai buni, cei mai calificați sau cei care își asumă cele mai mari riscuri;

• nu se poate admite explicația subiectivă a profitului în cazul celor care-l primesc dar nu prestează muncă și nu-și asumă riscuri.

Teoriile obiective par a începe cu K Marx.

Marxismul explică profitul prin exploatare, factor propriu societății capitaliste. Sursa lui e plusvaloarea, adică valoarea creată de salariați în plus peste cea care le e plătită lor ca salariu.

Alți autori explică profitul prin factori structurali ai mediului economic: formele pieței. Potrivit lui L.economic: formele pieței. Potrivit lui L. Walras, în condițiile concurenței perfecte nu se obține profit. Piețele de monopson și monopol sunt cele mai edificatoare, dar profit se obține și pe piața monopolistică, de oligopol și oligopson.

O explicație a profitului este atribuită mediului conjunctural. În economiile dinamice, evoluția conjuncturii poate crea profituri în diferite împrejurări. Se știe că în condițiile în care prețurile cresc datorită conjuncturii, prețurile factorilor de producție stabilite prin contracte sunt mai rigide ca prețurile produselor. Ca urmare, costurile de producție cresc mai lent decât prețurile de vânzare. Profitul este, în acest caz, determinat de conjunctură.

Deși aduc sugestii interesante și explicații parțiale, nici una din teoriile subiective sau obiective nu poate explica profitul printr-un singur factor pentru că el are determinări complexe. Impresia cu care rămânem despre aceste teorii: aportul lor este mai degrabă complementar decât contradictoriu.

Oricare dintre teorii relevă, direct sau indirect, că profitul rezultă, în mod funcțional, din activitatea întreprinderii, acțiunilor antreprenorului cu mediul economic și este simbolul reușitei în organizare, autoritate și previziune. Profitul nu e considerat, exclusiv, o remunerare pentru activitatea depusă, ci i se conferă, totodată, un rol esențial ca sursă de economii, de acumulare creativă absolut necesară creșterii economice.

Există o serie de teorii numite „explicative” care analizează profitul din prisma jocului imperfect al mecanismelor economice, îndeosebi prin concurența imperfectă.

Pentru Walras, în regim de economie pură, adică în regim de liberă concurență absolută, rata profitului este zero. Pentru el, profitul nu poate să existe decât într-o economie reală ca o „rentă a dezechilibrului”. Profitul se naște din diferența care există între economia pură și economia reală.

Teoria intermediară a marginalistului american J.B. Cark susține că profitul apare întotdeauna ca rezultat al unui dezechilibru provizoriu fie prin jocul concurenței imperfecte, fie prin jocul costurilor de producție.

Teoriile mai recente consideră profitul ca un venit care depinde de anumite circumstanțe favorabile care permit întreprinzătorului să producă sub prețul normal de cost și deci să beneficieze de o adevărată rentă diferențială sau să vândă peste prețul normal al producției și să-i confere astfel un adevărat monopol. În acest caz, profitul apare ca un venit ocazional, accidental, menit să dispară îndată ce conjuncturile care l-au produs au dispărut.

În concluzie, natura profitului poate fi sintetizată, fiind considerată:

1. venit cuvenit – o recompensă pentru aportul agenților economici la progresul tehnico – economic, economisirea resurselor;

2. remunerație a capitalului sau mai precis a proprietarilor capitalului pentru contribuția pe care o aduc la existența și progresul societății prin intermediul capitalului;

3. plusvaloare sau parte a valorii nou create de muncitori însușită în mod gratuit de proprietarii capitalului.

4. remunerație pentru un factor ascuns

5. amestec de elemente eterogene – salarii, rente, câștiguri specifice aduse prin inovații, promovarea produselor noi.

1.1.2. Funcțiile profitului

Prin analiza funcțiilor profitului se urmărește demonstrarea modului în care profitul se încadrează în mecanismul de funcționare a economiei de piață concurențială.

Importanța mare a profitului derivă chiar din funcțiile sale. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

a) Profitul motivează întreprinderea în desfășurarea activității sale.

Întreprinderea este unitatea economică de bază care produce utilitate pentru satisfacerea necesităților de consum. Perspectivele de profitabilitate încurajează oamenii să suporte riscurile activității respective. Profitul incită la luarea inițiativelor de a dezvolta activitatea.

Profitul normal constituie recompensa minimă ce îl determină pe întreprinzător să lucreze într-o industrie și previne migrarea într-o altă ocupație.

b) Profitul permite creșterea și dezvoltarea economică prin folosirea lui ca principală sursă a investițiilor.

Oamenii doresc să-și satisfacă nevoile elementare sau fundamentale și, totodată, să-și sporească în mod progresiv satisfacțiile din ce în ce mai complexe, mai elevate. Aceasta implică investiții industriale și sociale tot mai mari, a căror sursă principală o reprezintă profiturile, în special cele normale.

Profiturile pot fi investite în aceeași industrie sau prin distribuirea lor spre acționari pot fi investite în industrii noi.

Astfel, profiturile creează posibilitatea să se ofere recompense mai mari posesorilor factorilor de producție, să fie stimulați aceștia să se deplaseze spre industriile noi, mai avantajoase, îndepărtându-se de ramurile învechite, demodate sau la declin.

c) Profitul relevă eficiența activității

Orice activitate economică se află sub incidența directă a profitului. Acesta constituie motivația obiectivă a întreprinzătorului și proprietarului de capital, astfel că situația economico – socială a lor e determinată de dimensiunea și evoluția profitului.

De aceea, maximizarea profitului, obținerea lui la nivelul cel mai înalt posibil constituie criteriul major al eficienței și este urmărit în mod sistematic.

Ca regulă generală, o întreprindere care realizează costuri mici este mai profitabilă. Această profitabilitate reprezintă un indicator al eficienței ei, dar nu trebuie absolutizată deoarece trebuie să cunoaștem cu exactitate dacă nu cumva întreprinderea s-a comportat fără scrupule în afaceri și, pe această cale, a obținut profit.

d) Profitul reprezintă o sursă principală de autofinanțare

Profitul permite degajarea surselor necesare dezvoltării economice și finanțarea acțiunilor riscante care deschid căile viitorului. Există o strânsă legătură între existența resurselor proprii și deciziile de investiții.

Conform statisticilor, rata de autofinanțare variază între 65 și 100% în țările industrializate. Partea de profit care asigură autofinanțarea este o condiție fundamentală a dezvoltării societăților pe acțiuni.

e) Profitul reprezintă indicatorul sintetic al activității economice

Întreaga activitate a întreprinderii este exprimată prin profit. Mărimea și dinamica profitului reflectă calitatea muncii depuse, a actului managerial, a dotării tehnice existente, fiind premisă a dezvoltării viitoare și scopul final al activității oricărui agent economic.

f) Profitul are o importantă funcție socială

El constituie baza preocupării resurselor necesare pentru realizarea directă sau indirectă a acțiunilor social – culturale.

Profitul este un mobil al cultivării spiritului de economie.

Mai mult, forța economică de concurență a întreprinderii cu costuri mici determină în cele din urmă întreprinderea cu costuri mari să părăsească afacerea economică, resursele ei fiind transferate în alte domenii. Printr-un asemenea mecanism, profitul relevă domeniile competitive sub aspectele corelației cost marginal – venit marginal.

Profitul îndeplinește mai bine funcția de repartiție a resurselor între tipurile alternative de producție. Apariția lui este semnalul că populația dorește dezvoltarea unei anumite industrii, iar mărimea profitului constituie atât motivația acestei dezvoltări, cât și sursa financiară a ei.

Funcțiile profitului sunt, deci, de a răsplăti factorul capital pentru asumarea riscurilor, de a orienta capitalul spre domeniile unde se dovedește cea mai înaltă eficiență. Ele au o puternică încărcătură politică, prin funcțiile profitului căutându-se evidențierea superiorității economiei concurențiale capitaliste atât față de economia feudală, cât și față de economiile conduse centralizat.

De aceea, funcțiile profitului trebuie analizate și apreciate în contextul istoric al economiei de piață contemporane și al rolului întreprinzătorului, pe de o parte, al proprietarului și managerului, pe de alta.

Profitul trebuie privit atât ca factor important ce influențează nivelul și calitatea folosirii resurselor (ce?, cât?, cum să producă?), dar și ca pârghie economică de repartizare a efectelor economice obținute (cui revin aceste efecte?).

1.2. Metode de determinare a mărimii rezultatului: profit/pierdere

Măsurarea performanțelor întreprinderii vizează în mod esențial măsurarea profitului.

Din punct de vedere al activității practice, modul de calcul al profitului cel mai important este cel contabil pentru că are caracter oficial obligatoriu. Pe baza acestuia, profitul a devenit cunoscut și sub numele de beneficiu și se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile determinate de activitatea comercială a unui agent economic. Metodologia de calcul este cea oficială în vigoare în fiecare țară, iar profitul determinat reprezintă o sumă ce este formată din: profit legitim sau legal și profit nelegitim sau nelegal.

Autori de prestigiu (P. Hayne, R și P. Wennacot, L, Atkonson) au exprimat însă alt punct de vedere despre calculul profitului, susținând că acesta este diferența dintre venitul obținut de firmă din activitatea economică și costul său, de opțiune sau de oportunitate.

Aceștia au în vedere că între costul de producție total sau de opțiune (oportunitate) și ceea ce se consideră și se înregistrează drept cost, potrivit legislației, există o diferență. În general, costul de producție sau de opțiune este mai mare, pentru că include tot ceea ce presupune realizarea activității economice a unei firme. Între elementele necuprinse în costul de oportunitate, se află dividendele plătite acționarilor, acestea putându-li-se adăuga sumele cuvenite proprietarilor pentru munca depusă în cadrul firmei și pentru care nu-și întocmesc forme de plată ca salarii sumele cuvenite drept chirii pentru clădirile proprii utilizate în activitatea firmei, dar neîncasate ca atare.

Profitul rezultat din diferența venit total minus cost de producție (total, de opțiune sau de oportunitate) este denumit profit economic și este de regulă mai mic decât profitul legal obținut.

Există mai multe metode de determinare a mărimii rezultatului întreprinderii. Acestea sunt:

a) Metoda patrimonială: prin compararea valorii unei întreprinderi, referitoare la două momente diferite, utilizând aceleași metode de evaluare.

b) Metoda economică: prin deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale, referitoare la aceeași perioadă.

c) Metoda financiară: prin deducerea amortizării din fluxurile nete de trezorerie (acest din urmă mod de determinare este derivat din cel economic).

Din punct de vedere patrimonial, măsurarea profitului întreprinderii pleacă de la ecuația juridică a bilanțului

Apoi, prin compararea capitalurilor proprii a două exerciții succesive, se determină rezultatul:

AFERENT EXERCIȚIULUI AFERENT EXERCIȚIULUI EXERCIȚIULUI

N N-1 N

Deoarece această ecuație nu ține cont de posibilele modificări ale capitalului social (componenta de bază a capitalului propriu) intervenite în cursul exercițiului (creșterea de capitaluri prin aport în numerar și în natură sau ca urmare a conversiilor de datorii, reduceri de capital social) cât și de faptul că o parte din profit poate fi distribuită asociaților sub formă de dividende, ecuația care permite determinarea rezultatului exercițiului este:

unde:

Re = rezultatul exercițiului;

Variația capitalurilor proprii între 2 exerciții succesive (N și N-1);

Creșterile de capital social aferente exercițiului N;

Distribuiri de dividende și eventual red. de cap. soc. aferent exercițiului N.

Determinarea rezultatului prin prisma abordării patrimoniale este criticabilă în perioada de creșteri de prețuri, deoarece ajustările aduse elementelor patrimoniale, ca urmare a variațiilor de prețuri se pot realiza prin metode diferite, ceea ce conduce la furnizarea mai multor mărimi ale rezultatului.

Metoda economică definește rezultatul exercițiului ca diferență între veniturile totale și cheltuielile totale.

VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE = REZULTATUL EXERCIȚIULUI

Rezultatul poate fi o mărime pozitivă, denumită profit sau beneficiu, atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, în situația inversă.

Din punct de vedere financiar rezultatul exercițiului apare ca variația trezoreriei întreprinderii în cursul unei perioade prin compararea fluxurilor de încasări cu cele de plăți.

Deoarece autofinanțarea întreprinderii este asigurată de rezultatul exercițiului (profit) și creșterea amortizării și provizioanelor (cheltuieli calculate, negeneratoare de plăți), relația care exprimă mărimea rezultatului în această abordare este:

unde:

Rezultatul exercițiului;

Capacitatea de autofinanțare;

Cheltuieli cu amortizarea, provizioanele.

Teoria și practica financiară din țara noastră are în vedere mai multe metode de determinare previzionară a profitului, dintre care mai adesea sunt folosite:

1. Metoda sintetică, ce pornește de la luarea în calcul a unor indicatori sintetici ale căror niveluri sunt proiectate pentru perioada viitoare, urmând etapele succesive de mai jos:

a) Determinarea cheltuielilor de exploatare ca fiind produsul valorii producției destinate vânzării, din care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată, și cheltuielile maxime la 1000 lei producție, adică:

în care:

cheltuieli totale de exploatare;

volumul producției destinate vânzării, exprimată în prețuri de vânzare;

= cheltuieli maxime la 1000 lei producție

b) Determinarea profitului din vânzarea producției fabricate, ca relație de diferență dintre cifra brută de afaceri, din care s-a dedus TVA și cheltuielile de exploatare:

în care:

profitul inițial din activitatea de exploatare curentă.

c) Determinarea influențelor stocurilor și factorilor emise și neîncasate de la începutul și de la sfârșitul anului asupra masei profitului:

în care:

– diferența ± de profit;

– profit la începutul anului;

– profit la sfârșitul anului.

d) Volumul profitului brut obținut:

2. Metoda directă poate fi aplicată la întreprinderile cu un sortiment restrâns de produse deoarece necesită un volum mare de calcule. În fapt, se determină profitul pe fiecare produs în parte, iar calculul profitului (pe produs) se realizează parcurgând următoarele etape:

a) profitul pe produs, ca diferență între valoarea producției destinate vânzării mai puțin TVSA, și cheltuielile de exploatare necesare fabricării produsului:

în care:

– profit pe produs;

– valoarea produsului exprimată în preț de vânzare;

tva – taxa pe valoarea adăugată;

– cheltuielile de exploatare aferente produsului fabricat și destinat vânzării

b) Profitul aferent stocurilor și factorilor de la începutul și sfârșitul anului pentru produsul respectiv:

în care.

– diferența de profit;

– profitul la începutul anului;

– profitul la sfârșitul anului;

c) Profitul total, obținându-se prin relația de sumă a profitului pentru produsele fabricate și diferența de profit aferent stocului și facturilor neîncasate:

În forma desfășurată, calculul profitului prin metoda directă, prezintă următoarele relații:

în care:

– produsul exprimat în preț de vânzare;

– taxa pe valoarea adăugată

– valoarea stocului la începutul (i) și la sfârșitul perioadei (f) produsului, exprimată în preț de vânzare fără TVA;

– valoarea produsului exprimată în cost de exploatare;

– stocul din produsul exprimat în cost de exploatare, la începutul perioadei (i), respectiv la sfârșitul perioadei (f).

3. Metoda raportării la perioada de bază este practicată în întreprinderile cu un larg sortiment de produse, la care metoda directă devine inoperantă prin multitudinea calculelor analitice ce le impune.

Succesiunea treptelor de lucru în cadrul acestei metode este următoarea:

a) Stabilirea ratei rentabilității aferente anului precedent, ca raport dintre profitul total și suma costurilor de exploatare pentru producția marfă vândută și încasată:

în care:

– masa profitului din perioada de bază;

– suma cheltuielilor de exploatare din perioada de bază.

b) Determinarea profitului aferent producției marfă programată a se vinde sau încasa în anul viitor, în funcție de rata rentabilității din anul precedent:

în care:

– valoarea producției marfă destinată vânzării în perioada previzionată, exprimată la preț de vânzare;

– rata rentabilității din perioada de bază.

c) Cuantificarea creșterii (scăderii) profitului ca efect al reducerii (majorării) costului de exploatare:

în care:

– indicele valorii producției, exprimată în cost de exploatare

– valoarea producției, exprimată în cost de exploatare din perioada de bază;

– valoarea producției, exprimată în cost de exploatare aferent perioadei prezentate.

d) Modificarea masei profitului ca urmare a schimbării sortimentului producției, ce se determină ca abatere a ratei rentabilității preconizată față de cea din anul de bază în funcție de ponderea structurii produselor în totalul producției marfă:

în care:

a, b, c – ponderea produselor (sortimentelor)

în care:

x, y, z – rata rentabilității din anul precedent la sortimentele luate în calcul

de aici:

în care:

valoarea producției marfă programată exprimată în cost de exploatare din anul de bază;

diferența dintre media ponderată a ratei rentabilității din anul de bază și cea aferentă structurii programate a producției din anul viitor.

e) Determinarea profitului aferent produselor ce nu s-au fabricat în anul precedent (producție necomparabilă) care se efectuează conform metodei directe:

în care:

valoarea producției marfă exprimată în prețuri de vânzare;

valoarea producției marfă exprimată în costuri de exploatare ale anului proiectat;

soldul factorilor și stocurilor de la sfârșitul anului exprimată în preț de vânzare, respectiv cost de exploatare.

f) Stabilirea profitului brut total pentru activitatea curentă prin însumarea elementelor componente:

respectiv:

profitul aferent producției marfă prevăzută, calculat în funcție de rata rentabilității din anul de bază;

profitul rezultat din reducerea (majorarea) costului de exploatare;

profitul rezultat din modificarea structurii sortimentale a producției în condițiile menținerii ratei rentabilității din perioada de bază;

profitul ce se va obține din fabricarea, vânzarea și încasarea producției necomparabile;

profitul ce se va obține din valorificarea stocurilor și facturilor neîncasate.

4. Alte metode de previzionare a masei profitului: a) metoda costurilor directe și b) metoda programării liniare

a) Metoda costurilor directe are în vedere determinarea cheltuielilor variabile pe fiecare unitate de produs, iar cheltuielile constante sunt preluate sub forma unor sume totale, independent de variația volumului producției și a desfacerii, adică într-o relație simplistă: Pb = (P – Cv) x D, în care Pb = profit brut; P = prețul de producție; Cv = costurile variabile pe unitate de produs; D = volumul desfacerilor din perioada luată în calcul.

b) Metoda programării liniare, metoda matematică, prelucrează datele de evidență economico – financiară cuprinse într-un tabel simplu referitor la costuri, folosirea maximă a capacităților de producție, consumurile specifice, sortimentele și cantitățile de producție ce pot fi fabricate și alte elemente.

1.3. Contul de profit și pierdere – sursă de informații pentru determinarea rezultatelor întreprinderii

Contul de profit și pierdere sau contul de rezultate este un document contabil de sinteză, care reflectă veniturile – în structuri de venituri, cheltuielile – în structură de cheltuieli grupate după natura (originea) economică și rezultatul profit/pierdere evidențiat pe activități de exploatare, financiare, excepționale.

Contul de rezultate constituie sinteza contabilității de flux deoarece pune în evidență fluxurile de valoare care au contribuit la creșterea sau diminuarea bogăției unei întreprinderi. El reprezintă un document de informare pentru acționari și investitori care pot să evalueze cu exactitate valoarea economică a întreprinderii, pentru creditori, care pot să determine măsura în care întreprinderea își poate rambursa datoriile, cât și pentru clienții existenți și cei potențiali.

Contul de profit și pierdere este principalul document pentru manageri, care-l utilizează pentru evaluarea eficienței resurselor consumate și proiectarea de noi strategii de firmă.

Contul de profit și pierdere este documentul contabil de sinteză ce face parte din setul de situații financiare obligatorii potrivit legislației contabile din țara noastră.

Structura acestui cont este reglementată de:

• Legea contabilității nr.82/1991 cu modificările ulterioare;

• Ordinul nr.94/2001 al Ministerului Finanțelor Publice pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu Direcția a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate;

• Normele Metodologice ale MFP emise anual pentru întocmirea situației financiare de închidere a exercițiului contabil pe anul în curs.

1.3.1. Abordări contemporane privind contul de profit și pierdere

Direcția a IV-a a Comunităților Economice Europene instituie scheme obligatorii pentru prezentarea contului de profit și pierdere dar datorită diferențelor de cultură și tradiție contabilă există mai multe puncte de vedere.

Tradiția contabilă franco – germană se bazează pe prezentarea cheltuielilor și veniturilor după natura (originea) lor economică.

Modelul anglo – saxon prezintă cheltuielile ți veniturile pe funcții (destinații) ale întreprinderii. Această formă de prezentare a contului de rezultate răspunde mai bine nevoilor informaționale ale managerilor, deoarece oferă în mod direct datele necesare gestiunii firmei, așa cum rezultă din următoarea schemă simplificată:

Structura contului de profit și pierdere după natura economică a cheltuielilor, permite determinarea valorii adăugate la nivelul întreprinderii și explică modul ei de împărțire între participanții la crearea acestei valori, așa cum rezultă din următoarea schemă:

Această structurare a contului de profit și pierdere prezintă informații globale asupra întreprinderii privind capacitatea acesteia de a genera o valoare adăugată și creează posibilitatea unor analize globale privind performanța întreprinderii.

1.3.2. Tipologie de prezentare a contului de rezultate

Practica contabilă contemporană permite conturarea unor tipologii de prezentare a contului de profit și pierdere, care are la bază două criterii:

1. Clasificarea conturilor de rezultate după forma de prezentare:

a) sub formă de tablou bilateral sau forma de cont: schemă orizontală, care prezintă în partea stângă cheltuielile și pierderile, iar în partea dreaptă veniturile și profiturile;

b) sub formă de listă: schemă verticală care descrie formarea rezultatului.

Cea mai utilizată formă de prezentare a contului de profit și pierdere pe plan mondial este forma listă.

2. Clasificarea conturilor de rezultate după conținutul informațional:

a) cont de rezultate cu prezentarea destinației cheltuielilor și veniturilor, respectiv prezentarea pe funcțiuni ale întreprinderii: producție, vânzare, administrație, cercetare – dezvoltare, financiară etc.;

b) cont de rezultate cu prezentarea veniturilor și cheltuielilor după natura (originea) economică.

1.3.3. Definirea veniturilor și cheltuielilor

Veniturile și cheltuielile constituie elemente direct legate de măsurarea profitului. Elementele de venituri și cheltuieli sunt definite potrivit Ordinului 94/2001 al Ministerului Finanțelor Publice pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Direcția a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, astfel:

Veniturile reprezintă creșterea beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creșteri ale activelor, ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuția acționarilor.

Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât redistribuirea acestora către acționari.

Veniturile includ atât veniturile din activitățile curente, cât și câștigurile din orice alte surse. Veniturile din activități curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi: vânzări, comisioane, redevenite și chirii, dobânzi, dividende cuvenite de la societățile la care întreprinderea este acționar.

Câștigurile reprezintă alte elemente care corespund definiției veniturilor și pot apărea sau nu pot apărea ca rezultat al activității curente a întreprinderii. Câștigurile includ de exemplu sumele rezultate în urma ieșirii activelor imobilizate.

Totodată, veniturile includ și câștigurile nerealizate, de exemplu cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament și a titlurilor de participare precum și cele din dividendele cuvenite de la societățile unde întreprinderea este acționar. Veniturile pot rezulta și din lichidarea datoriilor. De exemplu, întreprinderea poate furniza bunuri și servicii unui creditor în scopul lichidării unei datorii legate de un creditor în derulare.

Definiția cheltuielilor include acele cheltuieli care apar în procesul desfășurării activităților curente și pierderile curente. Cheltuielile ce apar în procesul desfășurării activităților curente includ costul vânzărilor (pentru unitățile de comercializare), cheltuielile cu materiile prime, consumabile, cheltuieli cu personalul cu amortizarea, cheltuieli cu amenzi, penalități, majorări de întârziere.

Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiției cheltuielilor și care pot apărea sau nu pot apărea pe parcursul activităților curente ale întreprinderii. În categoria pierderilor sunt incluse cele rezultate din dezastre, cum ar fi: inundațiile, incendiile sau cutremurele.

De asemenea, definiția cheltuielilor include și pierderile nerealizate, de exemplu cele rezultate din creșterea cursului valutar.

1.3.4. Clasificarea veniturilor și a cheltuielilor

Rezultatele economico – financiare au ca izvor de formare veniturile brute încasate, rezultate din cifra globală brută de afaceri, care reprezintă efectul exprimat valoric al tuturor încasărilor din vânzarea produselor (mărfurilor) ieșirile valorificate sau furnizate.

Pe de altă parte, efectele, reflectate din cifra brută de afaceri, suportă efortul întreprinzătorului care exprimă interacțiunea și utilizarea factorilor de producție comensurate sub forma cheltuielilor de producție sau de circulație.

Activitățile întreprinderii pot fi privite în ansamblul lor ca participante direct la formarea rezultatelor financiare finale, însă și sectorial, în scopul urmăririi, evidenței și analizei contribuției fiecărei sfere de relații la formarea profitului.

Luându-se în considerare principiile individualizării, delimitării și separării eforturilor și efectelor economice există mai multe categorii de venituri și cheltuieli.

I. Venituri provenite din activitatea de exploatare

1.1. venituri din vânzarea mărfurilor, produselor, lucrărilor executate și din serviciile prestate

1.2. venituri din producția stocată reprezentând variația în plus (creștere) sau în minus (reducerile) între valoarea la cost de producție a stocurilor de produse și producției în curs de la finele perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și producției în curs, neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite.

1.3. veniturile din producția de imobilizări reprezentând costul lucrărilor și cheltuielilor efectuate de unitate pentru ea însăși

1.4. venituri din subvenții de exploatare, reprezentând subvențiile primite pentru acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea pierderilor, precum și alte subvenții (finanțarea activității de cercetare și alte finanțări) de care beneficiază unitatea patrimonială din partea statului

1.5. alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanțe recuperate și alte venituri din exploatare

1.6. venituri realizate în avans, reprezentând încasări sau creanțe aferente unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestații neefectuate

II. Veniturile financiare cuprind:

2.1. venituri din participați

2.2. venituri din alte imobilizării financiare

2.3. venituri din creanțe imobilizate

2.4. venituri din titluri de plasament

2.5. venituri din diferențe de curs valutar

2.6. venituri din dobânzi

2.7. venituri din sconturi obținute

2.8. alte venituri financiare

III. Veniturile excepționale reprezintă acele venituri care nu sunt legate de activitatea curentă a întreprinderii și se referă fie la operații de exploatare, fie la operații de capital, cum sunt:

3.1. despăgubiri și penalități încasate

3.2. venituri din cedarea activelor

3.3. cotele părți de subvenții pentru investiții virate la rezultatul exercițiului

3.4. alte venituri excepționale (donații, salarii neridicate prescrise, bunuri primite gratuit)

3.5. venituri din dezmembrarea mijloacelor fixe scoase din funcțiune

IV. Venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor constituite care se înregistrează după caz la veniturile din exploatare, financiare sau excepționale, în situația în care nu mai este justificată menținerea provizioanelor constituite.

Structura cheltuielilor unei firme este următoarea:

I. Cheltuieli de exploatare, care cuprind:

1.1. cheltuieli materiale:

– cheltuieli cu consumuri directe de materii prime, materiale de bază și auxiliare, costul consumurilor de energie, combustibili, apă, precum și cheltuieli cu consumurile indirecte de natura cheltuielilor cu reparații, întrețineri și revizii ale utilajelor, ale halelor și sediilor întreprinderii;

– alte cheltuieli materiale de exploatare, concretizate în remanieri și rebuturi, schimburi de fluxuri sau cicluri tehnologice;

– amortizări și provizioane ce se suportă din veniturile brute ca urmare a vânzării producției;

1.2. Cheltuieli cu personalul formate din salariile personalului și din contribuțiile pentru asigurări și protecția socială

1.3. alte cheltuieli de exploatare și funcționare:

– cheltuieli cu impozite și taxe, altele decât impozitul pe profit;

– lucrări, furnituri și servicii exterioare (chirii, studii, documentație tehnică, prime de asigurare);

– cheltuieli cu transportul și deplasări ale personalului;

– cheltuieli diverse de administrație (publicitate, propagandă, poștă, telefon, rechizite).

II. Cheltuieli financiare:

2.1. plăți aferente dobânzilor pentru creditele angajate de la bănci pe termen scurt, mijlociu sau lung

2.2. plăți pentru achitarea dobânzilor aferente emisiunilor de obligațiuni și alte împrumuturi

2.3. comisioane plătite băncilor sau altor intermediari de pe piața financiară sau valutară privitoare la publicitatea și vânzarea titlurilor mobiliare și de credit, precum și cele legate de brokeraj bursier

2.4. cheltuieli aferente deprecierii depozitelor sau disponibilităților în devize în raport cu moneda națională

2.5. pierderi din creanțe legate de participații

2.6. cheltuieli privind sconturile acordate

III. Cheltuieli excepționale ce apar aleator și cuprind:

3.1. cheltuieli aferente despăgubirilor, amenzilor, penalităților

3.2. cheltuieli privind donații și subvenții acordate

3.3. valoarea pierderilor din debitori diverși, respectiv datorii neacoperite din creanțe active devenite neoperabile datorită insolvabilității debitorilor

3.4. lipsuri neimputabile constatate cu ocazia inventarierii patrimoniului în ansamblul său sau a unei părți a acestuia

3.5. cheltuieli legate de activele cedate și alte cheltuieli privind operațiile de capital.

Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere) se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora.

Acest aspect conduce la diferențierea veniturilor și cheltuielilor din cadrul contului de profit și pierdere în trei categorii:

– venituri încasabile;

– cheltuieli plătibile;

– venituri și cheltuieli calculate

Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului și veniturile de încasat în exercițiul următor.

Cheltuielile plătibile sunt formate din cheltuieli plătibile în cursul perioadei de gestiune și cele de plătit în viitor.

Veniturile încasabile și cheltuielile plătibile majorează sau diminuează rezultatul net și trezoreria.

Veniturile și cheltuielile calculate influențează rezultatul exercițiului fără a afecta direct trezoreria întreprinderii, trezorerie ce poate fi influențată numai sub incidența unor aspecte fiscale.

1.3.5. Recunoașterea veniturilor și cheltuielilor

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o creștere a beneficiilor economice viitoare, aferente creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil și care se concretizează în creșterea capitalului propriu.

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci când a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ sau creșterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil și care se concretizează în diminuarea capitalului propriu.

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere pe baza asocierii directe între costurile implicate și obținerea elementelor specifice de venit.

Acest proces cunoscut sub numele de conectarea costurilor la venituri implică:

a) recunoașterea simultană sau combinată a veniturilor și cheltuielilor care rezultă direct și concomitent din aceleași tranzacții sau din alte evenimente.

Diversele componente ale cheltuielilor care contribuie la determinarea costului bunurilor vândute sunt recunoscute în același timp cu venitul din vânzarea bunurilor.

b) procedura de afacere sistematică și rațională a veniturilor și cheltuielilor în cursul perioadei contabile în care se realizează.

Respectarea regulilor conduce la reflectarea reală și finală a rezultatului (profitului aferent exercițiului).

1.4. Profitul legitim și nelegitim

Mărimea și dinamica profitului reflectă în mod sintetic calitatea întregii activități a unităților economice constituind principalul indicator calitativ.

Profitul nu poate să joace rolul de indicator calitativ și de incitator economic – spune Jean Fourastie – decât dacă se formează într-o oarecare atmosferă economică, aceea în care prețurile de cost sunt corect calculate, unde prețurile rezultă dintr-o piață liberă, unde prețurile de vânzare se formează fără a fi impuse de stat.

Modul de calcul al profitului conduce la o sumă globală care nu face nici o diferență între cele două componente, de aceea, pentru a dezvălui natura profitului, ce reprezintă el și care-i sursa lui trebuie să dezvăluim în ce constă, ce reprezintă această sumă în ansamblu și pe componente. Se poate afirma că natura profitului este neomogenă, iar sursele din care se alimentează sunt foarte diferite.

Conform metodologiei oficiale și reglementărilor în vigoare profitul reprezintă o sumă formată de regulă din două componente:

a) Profit legitim, beneficiu

b) Profit nelegitim, sau venitul necâștigat

a) Beneficiul sau profitul legitim este format în primul rând, din venituri însușite ca urmare a progreselor economice și tehnice din cadrul unei firme, realizate prin folosirea unor utilaje mai perfecționate și mai ieftine, realizarea unor produse noi și îmbunătățite, organizarea superioară a activității economice.

Astea sunt de fapt servicii concrete, reale, aduse de firmă nu numai propriei activități, ci și societății care beneficiază indirect de progresele respective.

Asemenea câștiguri care intră în componența profitului sunt pe deplin justificate iar în optica unor economiști de mare prestigiu cum sunt: Leon Walras, W. Pareto și M. Allais, ele chiar ar trebui scutite de impozite pentru a încuraja realizarea și promovarea progresului tehnico-economic.

Existența acestor venituri în decursul unei perioade este considerată ca o primă indispensabilă pentru a incita la progres tehnico-economic.

În al doilea rând, sunt considerate beneficiu sau profit legitim veniturile sau sumele dobândite prin evitarea (depășirea sau învingerea) riscului asumat în activitatea economică.

În condițiile economiei cu piață concurențială, raționalitatea economică și profitul care o relevă sunt însoțite inevitabil de incertitudine și risc. Riscul este o condiție a oricărei activități economice.

Se manifestă unele riscuri asigurabile care pot fi prevăzute cu o probabilitate rezonabilă și acoperite prin asigurări. Altele se numesc riscuri neasigurabile, care nu pot fi analizate exact cu procedee cantitative și nici acoperite prin asigurări.

Riscurile în afaceri se pot grupa în următoarele forme principale: riscul de marketing sau în cercetarea pieței; riscul de restructurare tehnologică; riscul financiar, juridic și politic.

Riscul de marketing sau în cercetarea pieței constă în faptul că întreprinzătorul este amenințat de pericolul ca bunul creat de întreprinderea sa nu se va vinde. Preferințele consumatorilor și moda sunt imprevizibile, iar cererea multor bunuri economice este elastică, dincolo de anumite limite de preț.

Dacă un întreprinzător proiectează o tehnologie nouă pentru produse noi, fără să cunoască exact piața, atunci produsele create ar putea să nu intre în competiție iar costurile de promovare a lor ar fi foarte ridicate și, evident, riscante.

Cercetarea temeinică prealabilă a pieței trebuie să-i furnizeze omului de afaceri informațiile necesare privind multiplele influențe care acționează pe piață, cum ar fi: tendințele în domeniul angajării forței de muncă, sistemele de venituri, reacțiile nefavorabile ale unor categorii de vârstă. Asumându-și asemenea riscuri, oamenii de afaceri sunt îndreptățiți să încaseze un venit corespunzător, sub formă de profit.

Riscul de restructurare tehnologică este generat mai întâi de uzura morală a capitalului fix care face ca un echipament, instalație sau utilaj să devină neeconomic, înainte de a fi complet uzat fizic, întrucât alte asemenea elemente de capital fix noi create mai eficient le înlocuiesc.

Tehnicile noi duc la îmbunătățirea în mod constant a metodelor de producție, spre dezamăgirea întreprinzătorilor care tocmai au efectuat investiții costisitoare.

Riscul financiar, juridic și politic derivă din faptul că afacerea economică este obiectiv condiționată în prezent, în proporții crescânde, de incertitudinile de pe piața titlurilor de valoare, de sensibilitatea fenomenelor juridice și politice, de la care nimeni nu se poate sustrage.

De asemenea, riscurile afacerilor cresc prin îngreunarea importului sau exportului de capital, prin dificultățile de a cumpăra valută, prin manifestări de dezordine socială. Răsplata pentru suportarea acestor riscuri o reprezintă profitul.

Profitul constituie, totodată, recompensa întreprinzătorului pentru riscul pierderii capitalului propriu.

Există o mulțime de întreprinzători mici și mijlocii, care lucrează cu capital individual și sunt îndreptățiți să încaseze profit. Aceștia încasează însă și pierderi, de la caz la caz. Profiturile acestor întreprinderi, pentru suportarea riscului de pierdere a capitalului, contribuie la siguranța fondurilor de asigurări, fondurilor de pensii, ca și a fondurilor de ajutorare ale societății în ansamblul ei.

Profitul se află în relație intimă cu riscurile generate de schimbările ce scapă de sub control în domeniul cererii și al venitului disponibil, ca și în cel al ofertei, riscuri ce afectează substanțial activitatea economică.

Costul tentativelor nereușite este suportat de agentul care și-a asumat riscul. Câștigurile celor ce și-au asumat riscuri uneori foarte mari, dar pe care le-au depășit prin eforturi și pricepere sunt justificate prin ceea ce ei au făcut ca să nu se producă riscurile.

În al treilea rând, profitul este un beneficiu sau profit justificat fiind suma determinată ca diferență între prețul de vânzare și cost, care se datorează economisirii și tuturor celorlalte eforturi făcute de firmă pentru a ajunge la costuri mai mici decât prețul de vânzare. Acest gen de beneficiu are sau ar trebui să aibă caracter permanent pentru orice firmă: el reprezintă principalul motor al dezvoltării firmei și a societății.

b) Cealaltă componentă a profitului care este nelegitimă este însușită fără a fi câștigată sau meritată prin vreun serviciu adus în activitatea economică și îmbracă, la rândul său, mai multe forme concrete.

În concepția unor economiști, sumele reprezentând acest gen de profit „reprezintă plusvaloare și ele ar trebui taxate și preluate în întregime de societate pentru că sunt dobândite fără nici un efort și permit îmbogățirea fără cauze”.

Din această categorie fac parte, în primul rând, anumite forme de rentă funciară și numai în măsura în care ele permit aproprierea, însușirea sub formă de venit a unor sume pentru care nu există nici o justificare. Condiția însușirii acestor sume este desfășurarea unor activități economice în care este implicat pământul. Menționăm aici câștigurile obținute de firme și agenți economici care au costuri mai mici pentru că au o poziție (distanță) mai apropiată de piață și fac cheltuieli mai mici cu transportul.

În această categorie se mai include câștigurile obținute din creșterea prețului de vânzare al produselor agricole în mod nejustificat sau din creșterea prețului pământului în zonele în care autoritățile cu decis construirea unor autostrăzi, constituirea sau extinderea unor localități.

În al doilea rând, este considerat nelegitim profitul de monopol. Monopolul este rezultatul concentrării unei părți atât de mari dintr-o activitate într-o firmă sau în câteva care se înțeleg între ele, astfel putându-se stabili prețuri scăzute la cumpărare și ridicate la vânzare sau alte practici care le asigură profituri mult mai mari, nejustificate prin prisma aportului adus la activitatea economică.

În al treilea rând, profituri nelegitime sunt considerate și câștigurile mai ridicate ale unor agenți economici, pe care nu le-ar putea avea dacă nu ar face economii la costuri lăsând pe seama colectivităților locale sau societății cheltuieli de protecția mediului ambiant și repararea unor daune.

În al patrulea rând, se include, ca profituri nelegitime câștigurile unor agenți economici din practicarea unor prețuri de vânzare mai ridicate, posibile datorită politicilor vamale protecționiste, câștiguri suplimentare conjuncturale determinate de inflație și deflație.

Deci profitul nelegitim sau nelegal e realizat din încălcarea deliberată sau nu a legalității: umflarea costurilor, atribuirea de cote procesuale de profit peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor și taxelor, duble înregistrări și poate fi preluat la buget sau restituit celor în dauna cărora a fost obținut.

O firmă poate să-și însușească una dau toate formele de profit nelegitim. Unitățile care obțin profit nejustificabil îl obțin și pe cel legitim; reciproca nu-i valabilă.

Atât în practică cât și-n teorie s-a impus ideea că profitul este dovada utilității unei activități sau unități economice, iar mărimea lui este măsura acestei utilități.

Capitolul II

Metodologia de determinare a profitabilității

Profitabilitatea reprezintă eficiența activității operaționale pe trepte de agregare ale acestea. Este o stare de eficiență confirmată de obținerea unor venituri superioare cheltuielilor aferente, deci obținerea de profit. Profitabilitatea se împarte în două mari categorii:

a) profitabilitatea cheltuielilor, care arată capacitatea activităților operaționale de a degaja rezultate prin efectuarea de cheltuieli:

b) profitabilitatea veniturilor, care arată eficiența valorificării activităților operaționale prin capacitatea veniturilor de a degaja rezultate.

Profitabilitatea este cea mai relevantă formă de apreciere a randamentului. Se bazează pe valori de tip flux (contul de rezultate, tabloul SIG, situația fluxurilor de numerar) care măsoară nivelele fenomenelor pe întreaga perioadă analizată.

Analiza profitabilității activității operaționale urmărește profitabilitatea veniturilor și cheltuielilor activității operaționale pe trepte de formare: activitatea de exploatare, activitatea curentă, activitatea globală.

2.1. Analiza profitabilității de exploatare

Profitabilitatea activității de exploatare măsoară capacitatea acestei activități ca prin consum de resurse și valorificarea de produse să genereze profit. Putem vorbi de profitabilitatea veniturilor din exploatare și profitabilitatea cheltuielilor din exploatare.

Pentru întreprinderile din domeniul industrial se poate face o separare pe activități a acestei profitabilități: activitatea strict comercială și activitatea productivă.

a) Profitabilitatea activităților cu caracter strict comercial

Activitatea strict comercială este legată de achiziționarea mărfurilor cu scop de a le revinde.

Diferența dintre veniturile din vânzarea mărfurilor și cheltuielilor privind mărfurile o reprezintă marja comercială (adaosul comercial). Pe baza marjei comerciale putem defini profitabilitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor și profitabilitatea cheltuielilor cu mărfuri.

Rata profitabilității cheltuielilor cu mărfurile reprezintă adaosul comercial exprimat în raport cu cheltuielile realizate din vânzarea mărfurilor și exprimă eficiența eforturilor depuse în activitatea de comercializare a mărfurilor.

unde:

marja comercială;

cheltuieli cu mărfurile.

Rata profitabilității veniturilor din vânzarea mărfurilor reprezintă adaosul comercial exprimat în raport cu veniturile realizate din vânzarea mărfurilor și exprimă eficiența valorificării activității de comercializare a mărfurilor. Se mai numește și rata marjei comerciale.

unde:

venituri din vânzarea mărfurilor.

În cazul întreprinderilor cu caracter industrial indicatorii nu prezintă valoare informațională ridicată. Totuși o sporire în dinamică a marjei comerciale în raport cu veniturile și cheltuielile aferente comercializării mărfurilor va avea efect favorabil asupra eficienței activității de exploatare.

b) Profitabilitatea activităților cu caracter productiv

Activitatea productivă este legată de activitatea de bază pentru întreprinderile industriale. Diferența dintre veniturile și cheltuielile aferente acestei activități îl reprezintă profitul activității de bază.

Rata profitabilității cheltuielilor din activitatea de bază reprezintă capacitatea activității de bază ca prin consum să genereze profit. Arată profitul obținut la o unitate montară cheltuită în această activitate. Această valoare trebuie să oscileze în jurul valorii marjei medii de profitabilitate a costurilor.

rezultatul activității de bază

cheltuieli aferente activității de bază

Rata profitabilității veniturilor din activitatea de bază reprezintă profitul ce revine unei unități de venit, exprimând eficiența valorificării activității respective. Cu cât e mai mare cu atât eficiența e mai ridicată.

venituri aferente activității de bază.

Indicatorii prezintă importanță sporită pentru întreprinderile de profil altul decât cel comercial.

c) Profitabilitatea globală a activității de exploatare

Se determină prin compararea veniturilor, cheltuielilor și rezultatului exploatării. Această modalitate este globală și oferă informații generale din cauza compoziției veniturilor și cheltuielilor din exploatare și s-ar putea să nu fie întotdeauna relevantă.

O altă modalitate de abordare e profitabilitatea comercială, indicator de marjă destul de des utilizat.

Profitabilitatea generală a exploatării în termeni economici

1. Profitabilitatea cheltuielilor din exploatare

• Rata profitabilității cheltuielilor din exploatare () arată profitul exploatării care revine pe unitatea de cheltuieli din exploatare.

Indicatorul este mai relevant decât profitabilitatea curentă și cea globală, mai ales în cazul în care există operațiuni financiare și excepționale iar dimensiunea acestora denaturează indicatorul global.

unde:

rezultatul exploatării;

cheltuieli din exploatare.

• Rata profitabilității resurselor consumate în exploatare () arată profitul exploatării care revine pe unitatea de cheltuieli ce măsoară consumul de resurse din exploatare (). Acest consum de resurse trebuie să fie cel aferent realizării cifrei de afaceri.

Rata măsoară capacitatea resurselor din exploatare de a genera prin consum profit.

2. Profitabilitatea veniturilor din exploatare

• Rata profitabilității veniturilor din exploatare () măsoară capacitatea activității de exploatare de a genera prin intermediul veniturilor profit.

• Rata profitabilității comerciale () arată profitul exploatării care revine pe unitatea de cifră de afaceri. Indicatorul exprimă eficiența valorificării produselor societății și caracterizează eficiența politicii comerciale și a politicii de prețuri a firmei.

Creșterea ratei reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului devansează indicele cifrei de afaceri. Principalele rezerve de creștere a rentabilității comerciale sunt: sporirea vânzărilor, ameliorarea structurii vânzărilor, accelerarea vitezei de rotație a stocurilor, optimizarea cheltuielilor.

Se calculează sub mai multe forme:

– raportând rezultatul exploatării la CA, fiind mai mult un indicator orientativ

– raportând rezultatul aferent Ca (), la CA ca fiind cea mai reprezentativă formă

Dacă sunt foarte mari diferențe între cei 2 indicatori atunci se pune problema modului în care se formează veniturile din exploatare, putând fi un semnal fie al unor situații atipice în activitate. În acest caz veniturile din exploatare se pot forma anormal, iar ponderea majoritară să nu o dețină CA.

În cazul întreprinderilor industriale se poate pune în evidență legătura dintre profitabilitatea comercială, a activității strict comerciale și productivitatea activității productive.

unde:

rezultatul activității de bază;

producția vândută;

venituri din vânzarea mărfurilor;

prețul de vânzare.

Profitabilitatea generală a exploatării în termeni financiari

1.Profitabilitatea eforturilor depuse

•Rata profitabilității cheltuielilor plătibile în exploatare () arată profitul încasabil al exploatării () care revine pe unitatea de cheltuială plătibilă din exploatare (). Din cheltuielile și veniturile exploatării se elimină toate elementele calculate, astfel încât să se releve în termeni de numerar eficiența activității. Practic, arată profitul încasabil ce revine la unitatea de cheltuială plătibilă în activitatea de exploatare.

•Rata remunerării plăților din exploatare () arată fluxul de numerar al exploatării () care revine pe unitatea de plăți efectuate în exploatare (). Este o formă de profitabilitate pe bază de flux, care folosește încasările și plățile din exploatare.

2.Profitabilitatea efectelor obținute

•Rata profitabilității veniturilor încasabile din exploatare () arată profitul încasabil al exploatării () care revine pe unitatea de venit încasabil din exploatare (). Reflectă în termeni de numerar eficiența valorificării activității. Această rată arată profitul încasabil ce revine la unitatea de venit încasabil în exploatare.

• Rata profitabilității comerciale arată rezultatul exploatării exprimat în termeni de numerar care revine pe unitatea de cifră de afaceri.

Se poate calcula sub mai multe forme:

– rata marjei brute care reflectă excedentul brut din exploatare (EBE) aferent CA. Indicatorul exprimă eficiența valorificării produselor în termeni potențiali de numerar de exploatare.

• Rata marjei numerarului din exploatare care leagă fluxul de numerar din exploatare aferent CA. Indicatorul exprimă eficiența valorificării produselor în termeni efectivi de numerar de exploatare.

– rata efectivă a profitabilității comerciale arată profitul exploatării încasat care revine pe unitatea de CA încasată. Exprimă eficiența valorificării produselor în termeni concreți.

Această rată se compară cu rata profitabilității comerciale calculată pe baza contului de rezultate

• Rata remunerării încasărilor din exploatare () arată fluxul de numerar al exploatării () care revine pe unitatea de încasări efectuate în exploatare (). Această rată sugerează cât numerar a fost consumat de plățile aferente

Nu toate ratele bazate pe flux exprimă profitabilitatea, deoarece în calculul lor intră și alte elemente și deci ele trebuie a fi comparate cu ratele calculate pe baza contului de rezultate.

2.2. Analiza profitabilității activității curente

Activitatea curentă este formată din activitatea de exploatare și activitatea financiară.

FORMAREA REZULTATELOR ACTIVITĂȚII CURENTE

• Rata profitabilității cheltuielilor curente () arată profitul curent care revine pe unitatea de cheltuieli curente. Măsoară capacitatea activității curente de a genera prin cheltuieli profit curent.

• Profitabilitatea veniturilor curente () exprimă eficiența generală a activității curente, măsurată prin profitul curent ce revine veniturilor totale curente. Reflectă eficiența valorificării activității curente.

Indicatorii sunt relevanți numai în măsura în care ponderea majoritară din veniturile și cheltuielile curente o dețin cele din exploatare.

2.3. Analiza profitabilității activității globale (operaționale)

FORMAREA REZULTATELOR GLOBALE

Activitatea operațională este formată din activitatea curentă și activitatea excepțională. Obținerea veniturilor din exploatare e condiționată de efectuarea cheltuielilor din exploatare, pe când în cazul activității financiare și a celei excepționale nu există o astfel de interdependență.

PRINCIPIUL ECONOMIC

1. Profitabilitatea cheltuielilor

• Rata profitabilității cheltuielilor totale arată profitul brut al exercițiului care revine pe unitatea de cheltuieli totale. În dinamică, creșterea ratei reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului brut devansează indicele veniturilor totale.

Principalele rezerve de creștere a rentabilității veniturilor sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor, optimizarea cheltuielilor.

• Rata profitabilității nete a veniturilor exprimă eficiența generală a activității măsurate prin profitul net () al exercițiului ce revine veniturilor totale ()

PRINCIPIUL FINANCIAR

1) Principiul efortului de numerar

• Rata profitabilității reale a cheltuielilor arată profitul net al exercițiului care poate fi încasat () și revine pe unitatea de cheltuieli totale plătibile ().

• Rata remunerării plăților operaționale arată fluxul de numerar din operațiuni de gestiune () care revine pe unitatea de plăți ().

2) Principiul efectului de numerar

• Rata profitabilității reale a veniturilor încasabile arată profitul net al exercițiului care poate fi încasat și care revine pe unitatea de venit total încasabil. Măsoară capacitatea de valorificare a tuturor activităților în termeni de numerar

• Rata remunerării încasărilor operaționale arată fluxul de numerar din operațiuni de gestiune () care revine pe unitatea de încasări (). Arată și cât numerar se consumă prin ieșiri

Forme speciale de profitabilitate ale activității operaționale

Rata marjei nete (rata profitabilității comerciale nete) () reflectă profitul net al exercițiului care revine cifrei de afaceri (CA). Aceasta exprimă eficiența netă a valorificării produselor și arată cât profit net se creează la o unitate de CA realizată.

Rentabilitatea comercială măsoară eficiența activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar.

Rata capacității de autofinanțare reflectă capacitatea de autofinanțare a exercițiului () care revine cifrei de afaceri (CA). Arată câte resurse potențiale de autofinanțare se creează de o unitate de cifră de afaceri realizată.

Rata numerarului operațional reflectă fluxul de numerar de gestiune care revine cifrei de afaceri. Aceasta exprimă eficiența netă a valorificării activității societății și arată cât numerar se creează de o unitate de cifră de afaceri realizată.

Nivelul scăzut al probabilității nu înseamnă automat o performanță redusă. O firmă poate lucra cu marje mici, pentru a obține rotații mari. Ceea ce pierde la marjă poate recupera și devansa prin rotații.

2.4. Analiza soldurilor intermediare de gestiune (SIG)

Un alt instrument care permite determinarea și analiza principalelor rezultate ale firmei, pe diferite trepte ale formării lor, este tabloul soldurilor intermediare de gestiune.

Soldurile intermediare de gestiune (marje de acumulare) sunt indicatori valorici, sub formă de solduri ce pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, adică prezintă Contul de Profit și Pierdere într-o altă formă mai aproape de cerințele și obiectivele analizei financiare.

Un sold intermediar al gestiunii este diferența dintre două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în Contul de Profit și Pierdere, iar alții se determină în situația SIG-urilor).

MARJA COMERCIALĂ () este primul sold de gestiune și reprezintă câștigul realizat sub formă de adaos rezultat din activitatea de comercializare a mărfurilor. Nivelul indicatorului reprezintă practic valoarea adaosului comercial rezultat în urma deducerii cheltuielilor privind mărfurile achiziționate din veniturile realizate de pe urma vânzării acestora.

unde:

Vânzări de mărfuri;

costul mărfurilor vândute.

Marja comercială mai este denumită și marja brută și se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor)

Cel de-al doilea sold intermediar de gestiune este producția exercițiului (Q). Acest sold caracterizează activitatea globală, permițând evaluarea performanțelor anuale ale întreprinderii și se obține prin însumarea unor elemente eterogene din punct de vedere al evaluării:

a)producția vândută, evaluată la prețul de vânzare

b)producția stocată evaluată la costul de producție

c)producția imobilizată evaluată la costul de producție

Relația de calcul a producției exercițiului este

unde:

producția vândută;

producția stocată;

venituri din producția de imobilizări.

Din punct de vedere financiar numai producția vândută este generatoare de încasări monetare pentru întreprindere. Producția stocată și producția de imobilizări nu reprezintă decât o îmbogățire potențială a întreprinderii.

VALOAREA ADĂUGATĂ (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor și serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți. Valoarea adăugată reprezintă bogăția creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terți.

Valoarea adăugată se poate obține prin:

1) Metoda sustractivă (sintetică) cunoscută sub denumirea de valoare adăugată creată

unde:

unde:

producția exercițiului;

consumuri intermediare provenind de la terți.

Consumurile intermediare includ:

– cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile

– cheltuieli cu combustibili, apă, energie

– cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți

– ale cheltuieli

sau:

valoarea adăugată creată în activitatea comercială;

valoarea adăugată creată în activitatea de producție.

2) Metoda aditivă (de repartiție) cunoscută sub denumirea de valoare adăugată repartizată:

unde:

cheltuieli cu personalul;

Impozite și taxe;

Dobânzi;

Dividende;

Amortizare;

Profit reinvestit.

Valoarea adăugată permite măsurarea puterii economice a întreprinderii. Acest indicator reprezintă o valoare adăugată brută deoarece cheltuielile cu amortizarea nu sunt consumate din exterior și, deci, deprecierea capitalului economic (imobilizărilor) nu este luată în considerare, rezultând o valoare adăugată brută care include și amortizarea.

Diminuarea valorii adăugate brute cu amortizarea imobilizărilor aferente exploatării permite obținerea valorii adăugate nete.

Un alt sold intermediar de gestiune este excedentul brut din exploatare (EBE) sau insuficiența brută din exploatare. Este un indicator care măsoară eficacitatea capitalului economic întrucât reprezintă resursa obținută din activitatea de exploatare și folosită pentru menținerea și dezvoltarea potențialului productiv al întreprinderii și se determină după următoarea relație:

unde:

Valoarea adăugată brută;

Subvenții de exploatare;

Cheltuieli cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate;

Cheltuieli de protocol.

Acest indicator nu este influențat de politica prudentă a întreprinderii (amortizări și provizioane), de politica financiară și operațiile cu caracter excepțional, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esențial în analizele de gestiune și efectuarea de comparații între diferite firme. El este mai cuprinzător decât rezultatul brut al exploatării.

Destinația EBE este să acopere nevoile de finanțat care se impun pentru: remunerarea capitalurilor investite (acționari prin dividende; băncile prin dobânzi); investiții pentru firmă (prin autofinanțare); plata impozitului pe profit pentru stat.

Excedentul brut din exploatare se poate obține prin:

a) metoda substractivă (sintetică), ce arată modul în care se formează indicatorul.

Această metodă determină indicatorul ca flux monetar calculat ca diferență între veniturile și cheltuielile monetare ale activității de exploatare.

b) metoda aditivă (de repartiție) care arată componența indicatorului pe principalele elemente de autofinanțare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii

unde:

Rezultatul brut din exploatare

Cheltuieli cu amortizarea

Cheltuieli cu provizioanele din exploatare

Alte cheltuieli din exploatare

Venituri din provizioane privind exploatarea

Alte venituri din exploatare

Un alt sold intermediar de gestiune este REZULTATUL EXPLOATĂRII (Re). Acesta reprezintă rezultatul degajat din activitatea de exploatare, normală și curentă a întreprinderii. Acest sold de gestiune constituie primul element de măsură a rentabilității economice, independent de politica financiară a întreprinderii și incidența elementelor excepționale.

Rezultatul exploatării se determină ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare. Veniturile din exploatare sunt compuse din cifra de afaceri, veniturile din producția stocată, veniturile aferente producției de imobilizări și alte venituri din exploatare. Cheltuielile de exploatare includ toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare (activității de producție și de comercializare a mărfurilor).

În cazul în care producția stocată și producția imobilizată se evaluează la costuri efective, veniturile aferente lor sunt egale cu cheltuielile, neînregistrându-se profit. În această situație rezultatul din exploatare este determinat de rezultatul aferent cifrei de afaceri, de diferența între veniturile din provizioane privind exploatarea (când cauza care a generat constituirea provizionului nu mai există) și cheltuielile cu provizioanele aferente exploatării (pentru deprecierea stocurilor de materii prime, produse finite; pentru creanțe neîncasate; pentru deprecierea activelor impozabile necorporale și corporale).

Calculul rezultatului exploatării se face după relația:

unde:

Rezultatul exploatării (profit „+” sau pierdere „-”

Rezultatul exploatării pune în evidență rezultatul degajat din exploatare, după luarea în considerare a tuturor cheltuielilor de producție și comercializare și a riscurilor de exploatare. Spre deosebire de RBE, acest sold ține cont de politica de amortizare și de constituire a provizioanelor.

Rezultatul brut al exploatării (RBE) este un sold intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de rentabilitate, care indică contribuția exploatării la formarea rezultatelor. Mărimea sa este independentă de sistemul de amortizare adoptat, de politica financiară și cea fiscală.

RBE nu cuprinde decât veniturile și cheltuielile care corespund unor încasări, respectiv plăți, excluzând amortizările și provizioanele, precum și veniturile din provizioane. De aceea, RBE reprezintă de fapt fluxul de încasări generat de exploatare.

În accepțiunea sa de flux monetar generat de exploatare, RBE poate fi calculat și ca:

unde:

Venituri monetare;

Cheltuieli monetare.

Veniturile monetare sunt formate din:

– vânzări de mărfuri

– producția exercițiului (vândută, stocată, imobilizată)

– subvenții pentru exploatare

Cheltuielile monetare sunt cheltuieli care generează ieșiri de numerar imediat sau la termen, și cuprind:

– costul de achiziție al mărfurilor vândute

– toate consumurile exercițiului provenind de la terți

– cheltuielile cu personalul

– impozite, taxe, vărsăminte asimilate

RBE mai poate fi calculat și astfel, prin metoda aditivă:

RBE este un rezultat parțial în sensul că nu ține cont de toate cheltuielile suportate de întreprindere în activitatea sa de exploatare.

Ca expresie a surplusului monetar generat de activitatea curentă a întreprinderii (aprovizionare, producție, vânzări), RBE măsoară contribuția globală pe care exploatarea o aduce autofinanțării întreprinderii.

Alt sold intermediar de gestiune este REZULTATUL FINANCIAR AL EXERCIȚIULUI () și reprezintă rezultatul operațiunilor de natură financiară desfășurată de întreprindere. Se determină ca diferență între veniturile financiare () și cheltuielile financiare ().

REZULTATUL CURENT AL EXERCIȚIULUI () apare în Contul de Profit și Pierdere și decurge din activitatea curentă a întreprinderii (de exploatare și financiară) excluzând, operațiile excepționale. Totuși, trebuie subliniat că în accepția anglo-saxonă rezultatul curent al exercițiului include și elementele excepționale provenind din activitatea curentă, fiind excluse numai elementele extraordinare.

unde:

Venituri financiare din provizioane;

Cheltuieli financiare privind amortizările și provizioanele.

Diferența dintre rezultatul curent și cel al exploatării este expresia politicii financiare a întreprinderii, a deciziilor luate pe acest plan.

Rezultatul excepțional () reprezintă soldul intermediar de gestiune ce sintetizează rezultatul (sub forma profitului sau pierderii) activității cu caracter de excepție a întreprinderii, fie că se referă la operațiuni de gestiune, fie la operațiuni de capital.

Se calculează după următoarea relație:

unde:

Venituri excepționale din provizioane;

Cheltuieli excepționale;

Cheltuieli excepționale privind amortizările și provizioanele.

Mărimea rezultatului excepțional constituie o informație în special pentru investitorii potențiali care pot evalua incidența evenimentelor excepționale asupra întreprinderii.

REZULTATUL NET AL EXERCIȚIULUI () este ultimul sold intermediar de gestiune și exprimă rezultatul degajat de întreaga activitate a întreprinderii în cursul unui exercițiu. El reprezintă variația situației nete a întreprinderii între deschiderea și închiderea exercițiului, ca urmare a activității economice.

Se determină pe baza relației

unde:

Cheltuieli cu impozitul pe profit.

Rezultatul net al exercițiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare de către Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților după caz fiind soldul final al contului de profit și pierdere.

Capitolul III

PROFITABILITATEA LA S.C. ENERGOCONSTRUCȚIA S.A. BUCUREȘTI

3.1. Prezentare generală a S.C. Energoconstrucția S.A. București

3.1.1. StatuTuL societății

S.C. Energoconstrucția S.A. București este o societate comercială pe acțiuni, ce a fost înființată prin Hotărârea Guvernului nr.1200/XI.1990, prin reorganizarea Trustului de Antrepriză Generală Energoconstrucția S.A. București în baza Legii nr.31/1990 – legea societăților comerciale.

În fapt, unitatea funcționează din anul 1949 având peste 50 de ani de activitate sub diferite forme de organizare.

Principalele date de identificare:

• sediu: București, Calea Dorobanților, nr.103 – 105, Sector 1

• cod unic de înregistrare: 1584922, atribut fiscal R, nr. de Ordone la registrul Comerțului J 40/550/1991

• cod activitate principală: cod CAEN 4521 „Lucrări de construcții, inclusiv lucrări de artă”

• formă juridică de proprietate: mixtă – capital privat și de stat. Societatea a fost privatizată în decembrie 1993 prin metoda MEBO și semnarea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni de la FPS și FPP. În decembrie 2002 au fost achitate ultimele rate din contractul de vânzare – cumpărare.

• capital social: 115.705 mil. lei ; Nr. de acțiuni: 121.795, cu o valoare nominală pe acțiune = = 950.000 lei

• structura acționariatului:

– Asociația Energoconstrucția AEC PAS (Asociația Participării Salariaților Energoconstrucția ……………………………………………………….. 96,79%

– SIF Muntenia ……………………………………………………… 1,95%

– APAPS (fost FPS) ………………………………………………… 1,26%

În urma clasificării făcute de Camera de Comerț și Industrie a României, pe baza rezultatelor obținute, a experienței și numărului de personal, S.C. Energoconstrucția S.A. se situează în grupa unităților foarte mari ocupând locuri principale în topul firmelor de profil: 1997 – locul 7; 2000 – locul 12.

3.1.2. Obiectul de activitate al societății: principalele lucrări și servicii

În conformitate cu statutul S.C. Energoconstrucția S.A., obiectul de activitate este diversificat, astfel: • executarea de lucrări de construcții, construcții – montaj (C + M) în domeniile termoenergetic – investiții noi și lucrări de reparații și modernizări; • executarea de lucrări de canalizări și apă, ca investiții noi și reabilitări; • realizarea de lucrări în domeniu termoficării; • realizarea de lucrări la magistratele de metrou București; • lucrări de reabilitări drumuri; • executarea de lucrări în domeniul construcțiilor civile și industriale; • activitate de comerț: cu produse de balastieră și materiale; • activitate de prestări servicii: închirieri auto și utilaje, închirieri spații disponibile, reparații cu și pentru mijloace de mecanizare; • proiectare, consultanță, asistență tehnică, informatică.

Pe parcursul existenței sale, S.C. Energoconstrucția S.A. a realizat ca principale lucrări: • centralele termoenergetice: CET Paroșeni, CET București, CET Doicești Târgoviște, CET Ovidiu Constanța, CET Craiova, CET Brazi, CET Halânga, CET Turceni, CET Deva, CET Rovinari etc. Ca lucrări speciale, au fost executate 61 coșuri de fum, cu o înălțime de 80 – 280 m și 105 turnuri de răcire; • lucrări de termoficare: peste 400 km de rețele de termoficare urbană și peste 100 km rețele de termoficare industrială, în principalele orașe ale țării: București, Constanța, Craiova, Deva, Timișoara, Arad, Oradea, Galați, Iași, Reșița, Giurgiu etc.; • executarea de lucrări la magistratele de metrou București: 8 km galerii, 9 stații, 3 depouri, baza de ateliere Militari; • realizarea reabilitării de drumuri urbane, rurale și autostrada București – Pitești km 0-48 (lucrările de infrastructură, fără covor asfaltic);

În anul 2002 – principalele lucrări de construcții executare de S.C. Energoconstrucția S.A., precum și principalii clienți sunt:

• lucrări în domeniul termoenergetic: CET Rovinari, Craiova, Turceni, Timișoara, Brăila, Iași, București, Deva, Paroșeni, Brăila, Brașov – în valoare totală de 484 miliarde de lei (reparații, modernizări, depozite de zgură și cenușă, stații de transformare etc.)

– Client: S.C. Termoelectrica S.A. București și sucursalele de electrocentrale

• lucrări noi, precum și lucrări de reabilitări rețele de apă, canalizări și termoficări: în București – beneficiar RADET București; în Brăila – beneficiar APTERCOL Brăila; în Oradea – client APATERM Oradea; în Iași – beneficiar CUP Focșani etc. – în valoare totală de 655 mld. (rețele apă = 285 mld. lei, termoficări = 370 mld. lei).

Pentru calitatea, experiența și complexitatea lucrărilor executate, S.C. Energoconstrucția S.A. deține certificatul emis de Societatea Română de Asigurarea Calității (SRAC), prin care are implementat și menține un sistem al calității conform condițiilor din standardul SR-EN-ISO 2003.

S.C. Energoconstrucția S.A., ca orice firmă, își desfășoară activitatea într-un mediu de piață agresiv, ceea ce o determină: • să se raporteze permanent la cererea de piață; • să anticipeze mișcările concurenței; • să pregătească cu foarte mare responsabilitate ofertele; • să-și autoevalueze și să utilizeze cu maximă eficiență resursele materiale, tehnice și umane de care dispune.

Principalii concurenți de pe piața construcțiilor sunt: C.C.C.F. București, S.C. Hidroconstrucția S.A. București, S.C. Energomontaj S.A. București etc.

3.1.3. Organizarea teritorială și funcțională a societății

Organizarea administrării teritoriale

S.C. Energoconstrucția S.A. este unitate cu personalitate juridică, care are în subordine 7 sucursale amplasate teritorial astfel: • Sucursala București, • Sucursala Brăila, • Sucursala Deva, • Sucursala Timișoara, • Sucursala Craiova, • Sucursala Brazi – Doicești, • Sucursala de aprovizionare și comerț BCAD București.

De remarcat este faptul că la nivel de sucursală se menține dubla subordonare pe de o parte față de conducerea acesteia și pe de altă parte față de conducerea societății.

Sucursalele au în subordine șantiere organizate în funcție de zona teritorială de executare a lucrărilor. Sucursalele din subordinea societății nu au personalitate juridică, sunt înregistrate la organele fiscale teritoriale și la oficiile Registrului Comerțului zonale, conduc evidență financiar – contabilă proprie până la nivel de balanță de verificare contabilă inclusiv.

S.C. Energoconstrucția S.A. București e titulară de bilanț, cont de profit și pierdere și anexe.

Organizarea funcțională a societății

Organizarea structurală la nivelul sediului central din București este făcută pe criteriul funcțional departamental.

La nivel de sucursale și sediul societății, funcțiunile se grupează astfel: • funcțiunea de ofertare, contractare, producție; • funcțiunea de aprovizionare – desfacere, producție industrială; • funcțiunea financiar contabilă; • analize economice; • control financiar intern; • audit; • funcțiunea resurse umane; • funcțiunea administrare resurse tehnice; • funcțiunea juridică.

3.1.4. Principalii indicatori economico – financiari

la S.C. Energoconstrucția S.A.

• Indicatori de rezultate

• Indicatori de forță de muncă

• Indicatori de bilanț

• Indicatori financiari

3.2. Reflectarea indicatorilor din contul de profit și pierdere la S.C. Energoconstrucția S.A.pe perioaDA 2001 – 2003

Contul de profit și pierdere pe perioada exercițiilor financiare analizate reprezintă situații financiare anuale, formulare cod 20, ce au fost întocmite în conformitate cu Normele metodologice emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Pe perioada până la 2002, societatea a întocmit situațiile financiare în conformitate cu Legea contabilității nr.82/1991, iar din anul 2003 în conformitate cu Ordinul nr.9/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (I.A.S.).

Pentru comparabilitate, formularul Contului de profit și pierdere pe anul 2003 s-a transpus în forma comparabilă a anilor precedenți. Deosebirea semnificativă constă în faptul că: amenzile, penalitățile, majorările de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor, precum și veniturile și cheltuielile rezultate din cedarea activelor – nu reprezintă venituri și cheltuieli excepționale, acestea fiind considerate elemente ale activității de exploatare.

Potrivit noilor reglementări contabile, societățile care aplică I.A.S-urile (cifra de afaceri de peste 8 milioane EURO, total active peste 4 milioane EURO și au peste 200 salariați) – reflectă la capitolul venituri și cheltuieli excepționale numai cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacții diferite de activitatea curentă a întreprinderii și care nu apar frecvent și cu regularitate.

Situațiile financiare, respectiv și contul de profit și pierdere au fost întocmite sub supravegherea comisiei de cenzori, iar din anul 2003, auditate de o firmă de audit extern, exprimând opinia „fără rezerve”.

Societatea a respectat principiile contabile, de exemplu:

• principiul prudenței: fiind luate în considerare numai profiturile recunoscute până la data încheierii exercițiului.

• principiul independenței exercițiului: fiind luate în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar.

De precizat că în perioadele analizate societatea a constituit provizioane de depreciere a activelor, respectiv a creanțelor și a stocurilor – rezultatul fiind corectat (diminuat) cu valori semnificative: • în an 2002: provizioane în valoare de 5.236 mil.; • în an 2003: provizioane în sumă de 6.983 mil.

În aceste condiții, rezultatul obținut și înregistrat de societate în Contul de profit și pierdere, reflectă un profit ce reprezintă o creștere reală a puterii de cumpărare a investiției, iar informațiile ce le oferă acționarilor și creditorilor sunt relevante și credibile, în sensul că: • reprezintă fidel rezultatele și poziția economico – financiară a firmei; • sunt prudente; • sunt complete sub aspectele semnificative; • oferă informații pentru strategia firmei.

Structura contului de profit și pierdere la S.C. Energoconstrucția S.A.– pe perioada 2001 – 2003

3.3. Analiza veniturilor și cifra de afaceri

Evoluție – Structură – Analiza factorială

Veniturile înregistrate de S.C. Energoconstrucția S.A. reflectă: • venituri din activitatea curentă, respectiv venituri din activitatea de exploatare: venituri din lucrări de construcții – montaj și activitatea financiară: dobânzi; • venituri din câștiguri – termen economic utilizat în cadrul I.A.S.-urilor care reprezintă alte elemente care corespund definiției de venituri și care pot apărea sau nu pot apărea ca rezultat al activității curente a întreprinderii, astfel: • venituri rezultate în urma ieșirii prin vânzare a activelor imobilizate, la o valoare mai mare decât valoarea rămasă (în anul 2003 veniturile din vânzări active au fost de 13.135 milioane, din care apartamente 15.135 milioane lei) • venituri din câștiguri nerealizate, de exemplu cele rezultate din reevaluarea titlurilor de plasament și a titlurilor de participare.

Veniturile sunt recunoscute în Contul de profit și pierdere întrucât au condus la o creștere a beneficiilor economice, care s-a concretizat în creșterea capitalului propriu.

Din informațiile înscrise în Contul de profit și pierdere rezultă următoarele date de ANALIZĂ privind indicii de creștere și evoluția veniturilor S.C. Energoconstrucția S.A.:

3.3.1. Evoluția indicatorilor de venituri și a cifrei de afaceri

• Veniturile totale înregistrează o creștere modestă față de perioada precedentă

• Veniturile din exploatare dețin o pondere în medie de 98% în total venituri realizate.

CIFRA DE AFACERI înregistrează o creștere de 6% în anul 2002 față de anul 2003 și de 1,7% în anul 2003 comparativ cu anul 2002. Din analiza influențelor factorilor direcți și indirecți se pot desprinde indicatorii care au contribuit într-un sens sau altul la creșterea modestă a cifrei de afaceri. În prețuri comparabile, se constată că în anul 2002, cifra de afaceri înregistrează o reducere cu 18,5% față de anul 2003 și o creștere cu 12,1% în anul 2003 comparativ cu anul 2002, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv pentru unitate.

Dar, recalculând și anul 2003 în funcție de indicele de inflație de la 31.12.2003 cu 1,40, cifra de afaceri în anul 2003 = 770.840 mil., înregistrându-se astfel în anul 2003 o creștere a CA față de anul 2002 de 14,1%.

Cifra de afaceri în prețuri comparabile în evoluție

3.3.2. Structura cifrei de afaceri

Recalculând și Veniturile anului 2001 în prețuri comparabile au reieșit a fi 703.831, adică 112,2 (%)

Din indicatorii de structură, rezultă:

• Societatea și-a menținut obiectul de activitate, veniturile din lucrările de construcții montaj având o pondere în cifra de afaceri de 90% în medie.

• Cifra de afaceri are o evoluție pozitivă în valori comparabile, înregistrând o creștere anuală de 12 – 17%, ceea ce denotă că firma are un segment de piață care are nevoie de serviciile sale.

3.3.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri și reflectarea modificării cifrei de afaceri în indicatorii economico – financiari la S.C. Energoconstrucția S.A.

Cifra de afaceri evoluează sub influența unor factori direcți și indirecți specifici domeniului de afaceri ai firmei. Există trei grupe de relații privind influența factorilor asupra C.A. a S.C. Energoconstrucția S.A., astfel:

a. influența volumului de lucrări executate și a prețurilor de deviz – ofertă.

b. influența numărului mediu de personal, a productivității anuale și a ponderii obținute în C.A.

c. influența numărului mediu de personal, a gradului de înzestrare a muncii, a ponderii mijloacelor fixe productive în total mijloace fixe și a cifrei de afaceri la 1 leu milioane fixe productive.

Modelele pe baza cărora se realizează analiza factorială sunt:

Modelul I ; unde:

Modelul II CA = ; unde:

Metodologia de analiză factorială și cuantificarea factorilor pe baza modelului 1:

ΔCA = CA1 – CA0=1.163.101–1.000.000=+163.101 mil. din care datorită:

1) influența volumului efectiv al producției evaluată în prețuri programate:

= 1.140.000 – 1.000.000 = +140.000 mil., din care:

1.1. influența numărului de personal:

Δ = (1 – 0) = (2420 – 2400) 416,666 = +8.333 mil.

1.2. influența productivității medii anuale:

Δ= 1(1 – 0) = 2420(471,074 – 416,666) = 131.667 mil., din care

1.2.1. influența timpului mediu pe salariat:

ΔE = 1(1 – 0)0 = 2.420 (1950 – 2000) x 0,208 = 25.168 mil.

1.2.2. influența productivității orare:

Δ = NS1 – t1 (1 – 0) = 2420 x 1950(0,2413 – 0,208) = 156.835 mil.

2) influența prețurilor de vânzare:

1.163.101 – 1.140.000 = +23.101 mil.

Din analiza indicatorilor rezultă o creștere o cifrei de afaceri față de prevederile BVC cu 163.101 mil. Această situație se reflectă pozitiv asupra profitului aferent cifrei de afaceri, rezultatului exploatării și a rezultatului brut. Din influența factorilor direcți se constată că din modificarea totală a cifrei de afaceri: 85,8% s-a datorat creșterii volumului efectiv al producției în prețuri programate cu 140.000 mil., din care pe baza: • utilizării intensive a factorului uman, creșterea fiind de 131.667 mil; • creșterii numărului de salariați cu 20 persoane, a condus la o creștere a CA cu 8.333 mil.

Prețurile de deviz – oferta a crescut față de prevederi și au determinat depășirea cifrei de afaceri cu 23.101 mil., datorită modificării raportului dintre cerere și ofertă în favoarea firmei și urmare a creșterii ratei inflației.

Conform modelului 2, analiza factorială și mărimea influențelor se determină pe baza relației: CA = ;

ΔCA = +163.101 mil.

influența numărului de personal:

mil.

influența productivității anuale

mil

din care:

influența gradului de înzestrare a muncii:

mil.

influența ponderii mijloacelor fixe productive:

mil.

influența randamentului mijloacelor fixe productive:

mil.

3.influența gradului de valorificare a producției:

mil.

Din analiză rezultă următoarele aspecte:

• creșterea numărului de personal cu 0,8% a condus la obținerea de + 8.333 mil.CA

• sporirea gradului de înzestrare a forței de muncă cu 11,1%, respectiv cu 7.872 mil.lei/pers. a avut ca efect creșterea producției obținute cu 88.430 mil., ca urmare a noilor investiții în mijloace fixe în sumă de 20.465 mil.

• prin creșterea cu 13,8% a investițiilor direct productive producția suplimentară obținută este de + 15.135 mil.

• randamentul valoric al mijloacelor fixe direct productive a crescut cu 3,3% și a avut ca efect creșterea producției și respectiv a vânzărilor cu 55.657 mil.

3.3.4. Influența modificării C.A. în principalii indicatori ai

S.C. Energoconstrucția S.A.

Creșterea CA comparativ cu prevederile BVC în sumă de 163.101 mil. a influențat principalii indicatori economico – financiari ai firmei: profitul din exploatare, profitul brut, ratele de rentabilitate, viteza de rotație a activelor circulante, eficiența utilizării activelor și resurselor umane etc., astfel:

• rezultatul exploatării a crescut cu 13.048 mil.lei: (Re la 100 lei CA prevăzut = 8%)

(CA1 – CA0)re0 = 163.101 x 8% = 13.048 mil.

• rata rentabilității economice a sporit cu 1,15%:

(CA1 – CA0) Re0/Activ total1 = 163.101 x 0,08/1.130.888 = 1,15%

• viteza de rotație a activelor circulante a crescut: 31 zile, (Ac = active circulante)

AC0/CA1 x T – AC0/CA0 x T = 531.240/1.163.101 x 365 zile – 531.240/1.000.000 x 365 zile = 31 zile

• eficiența utilizării potențialului uman a sporit cu 2.224 mil./salariat

(CA1 – CA0) Re0/1 = 163.101 x 33,3/2.420 = Re0 (rezultatul exploatării programat pe salariat)

• Eficiența utilizării potențialului uman a sporit cu 5,4 milioane lei brut:

(CA1 – CA0) re/1 = 163.101 x 8,0%/2420 = 5,4 mil.

3.3.4.1 Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Evoluție – Structură – Analiză financiară – mil –

Evoluție indicatori: Mc și VA – determinați prin metoda substractivă

Indicatorul de marjă comercială înregistrează valori modeste, comparativ cu indicatorii economici înregistrați de S.C. Energoconstrucția S.A.– urmare faptului că specificul firmei este de lucrări de construcții montaj și numai în procent de 2% din CA reprezintă activitate comercială. Mc înregistrează un ritm mai mare în anul 2003 comparativ cu anul 2002, datorat creșterii veniturilor din vânzări mărfuri cu 4,6% și datorită creșterii ratei marjei comerciale de la 4,8% la 11,1%.

Din punct de vedere al valorii, activitatea comercială a firmei prezintă o tendință de scădere, fiind la nivel de an 2003 de 35,1% comparativ cu 2002.

3.3.4.2. Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată înregistrează în anul 2003 un ritm de creștere față de anul 2002 de 1,14%, ceea ce exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor de muncă și capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor și serviciilor cumpărate de firmă de la terți.

În anul 2003, valoarea adăugată sporește cu 14,4% față de anul precedent, fapt care s-a datorat:

• pe de o parte ritmului de creștere superior al elementelor de venituri și de reducere a celor de natura cheltuielilor: creșterea cu 5,8% a producției exercițiului cu efect pozitiv; scăderea cu 10,5% a consumurilor intermediare cu efect pozitiv asupra indicatorului; scăderea marjei comerciale de la 7576 mil. la 61996 mil. – cu efect negativ asupra indicatorului

• pe de altă parte, creșterii eficienței activității: sporirii cu 4,6% a ratei valorii adăugate, ceea ce înseamnă o îmbunătățire a creării VA în raport cu cifra de afaceri, cu efect pozitiv asupra indicatorului; sporirii CA cu 1,7%, de asemenea cu efect pozitiv asupra VA.

Prin determinarea valorii adăugate pe baza metodei aditive (de repartiție) se reflectă modul de asigurare a remunerării participanților direcți și indirecți la activitatea economică a firmei:

Pe întreaga perioadă de analiză, societatea reușește prin repartiția valorii adăugate, să remunereze participanții la desfășurarea activității firmei.

Dinamica valorii adăugate – în prețuri comparabile

Indice preț 2001 1,407

An 2002 comp./2001 232.342

Creștere 2003/2002 106,9

Valoarea adăugată în prețuri comparabile în ultimul an (2003) a înregistrat o evoluție ascendentă, sporind cu 31% față de anul precedent, ceea ce rezultă că a crescut bogăția reală a firmei, prin valorificarea resurselor sale peste consumul intermediar de la terți.

Din punct de vedere structural, se constată că, în cazul anului 2003: • 35,8% din VA reprezintă remunerarea personalului; • 41,3% din VA reprezintă remunerarea statului și bugetelor; 12,8% din VA reprezintă remunerarea băncilor prin dobânzi, urmare volumului de credite angajate, care sunt în medie de 95.100 mil.; • 1,2% din VA – pentru remunerarea acționarilor, reprezentând o repartizare insuficientă, în raport de indicatorul de autofinanțare;

• 8,9% din Va – pentru autofinanțare, ceea ce reflectă că unitatea înregistrează surse pentru autofinanțare. În anul 2002, societatea a realizat investiții în valoare de 29.135 mil.

Analiza factorială a valorii adăugate

Din punct de vedere factorial, valoarea adăugată se analizează astfel:

1.

2. Va =

unde:

producția exercițiului

consumuri intermediare

val.medie la 1 leu Q

productivitatea medie anuală stab.la Pe

nr.mediu de salariați

fondul total de timp

productivitatea medie orară

structura pe activități

valoarea adăugată individuală

Sistemul de factori pe baza modelului 1

Metodologia de analiză factorială și cuantificarea influențelor factorilor:

ΔVA = VA1 – VA0 = 383.159 – 324.700 = +58.459 mil.

1. Influența producției exercițiului

(Pe1 – Pe0) 0 = 164.267 mil. x 0,331 lei = +54.372 mil.,

din care:

influența timpul total de muncă:

(T1 – T0) 0 x 0 = -81.000 x 204,1 mii -0,331 lei = -5.472 mil.

influența numărului mediu de salariați:

(1 – 0) t0 x 0 x0 = 20 x 2000 x 204,1 mii x 1,331 lei ) = 2.702 mil.

influența timpul mediu pe salariat:

1(t1 – t0)0 x0 = 2420(1950 – 2000) 204,1 mii x 0,331 lei ) -8174 mil.

influența productivității medii orare:

T1(1 – 0) 0 = 4.719.000(242,5 – 204,1) 0,331 lei = +59.844 mil.

influența valorii adăugate la 1 leu producție:

Pe1(1 – 0) = 1.144.267 mil)0,335 – 0,331) lei = +4.087 mil.

influența structura producției:

Pe1( = 1.144.267(0,333 – 0,331) = 2288 mil.

influența val.adăugată la 1 leu prod.pe tipuri de activități:

Pe1() = 1.144.267 (0,335 – 0,333)lei = +1799 mil.

Din datele de analiză a influențelor factorilor rezultă că valoarea adăugată a crescut cu 58.459 mil., din influența creșterii prod.cu 1,17% adică cu +54,372 mil. Situația se apreciază pozitivă, deoarece indicele VA (118,0%) devansează indicele Pe (116,7%), ceea ce înseamnă o sporire a gradului de prelucrare a materiilor prime, materialelor procurate de la terți.

Producția exercițiului și VA au fost influențate de modul de utilizare a forței de muncă extensiv și al eficienței. Din punct de vedere extensiv, se constată că reducerea fondului total de timp cu 81000 ore a avut ca efect scăderea VA cu 5472 mil. Această modificare s-a datorat creșterii numărului de salariați cu 20 persoane, influența fiind de +2.702 mil., dar și utilizării incomplete a timpului maxim disponibil pe salariat, ceea ce a condus la o influență de -8174 mil. asupra VA.

Din punct de vedere intensiv se constată o situație pozitivă, respectiv o creștere a cu 38,4 mii care se reflectă în creșterea VA cu 59.844 mil.

• Creșterea VA la 1 leu Q cu 0,004 lei a condus la creșterea Q cu 4087 mil.

Această influență denotă reducerea ponderii consumurilor la terți, involuând Q cu 4,7% (66,7% – 71,4%).

Din analiza factorială a VA rezultă direcțiile principale de creștere a VA, astfel:

• sporirea gradului de utilizare a capacităților de producție;

• folosirea integrală a fondului maxim disponibil pe salariat;

• mărirea printr-o mai bună organizare a muncii etc.

3.5. Analiza rezultatelor înregistrate

pe perioada 2001 – 2003

Contul de profit și pierdere, precum și tabloul soldurilor intermediare de gestiune, reflectă în structură, în mărimi absolute și relative obținerea următoarelor rezultate aferente exercițiului:

3.5.1. Analiza rezultatului exploatării

Rezultatul exploatării (re), indicator ce caracterizează în mărimi absolute rentabilitatea ciclului de exploatare (activitatea de bază) înregistrează un indice de creștere în 2002/2003 de 130,6% și de 111,4% în 2003/2002, care este superior indicilor de creștere a veniturilor din exploatare. profitabilitatea veniturilor din exploatare înregistrează creșteri, respectiv de 6,5% în anul 2001 și de 8,6% în anul 2002, ceea ce denotă că factorii de influență au acționat în sens pozitiv.

Analiza factorială a rezultatului din exploatări

Se realizează pe baza următoarelor modele:

I. Ve = venituri din exploatări

Che = cheltuieli din exploatare

= rezultat mediu din exploatare la 1 leu Ve

gj = structura veniturilor din exploatare

r = rezultat din exploatare la 1 leu Ve pe activități

II. , model ce ia în calcul înzestrarea muncii, ponderea mijloacelor fixe productive în totalul mijloacelor fixe, ponderea Ve în producția ex.și rezultatul din exploatare la 1 leu venituri din exploatare.

Modelul I descompus în factori de gradul 2 este:

Ve T

Re t

gi

rej

Metodologia de analiză factorială și cuantificarea influenței factorilor asupra Re: (model I)

ΔRe = Re1 – Re0 = 102.669 – 81.600 = +21.069 mil.

1. Influența creșterii Ve: (Ve1 – Veo) 0 = 167.687 mil x 80 lei = +13.415 mil

din care

1.1. Influența timpului total de muncă:

(T1 – T0) 0 0 = -81.000x 213 mii x 80 lei‰=+1380 mil

1.1.1. influența numărului mediu de salariați:

(1 – 0) t0 0 0= 20 x 2000 x 0,213 x 80 ‰ = +682 mil.

1.1.2. influența timpul mediu pe salariat:

1 (t1 – t0) 0 x 0 = 2420 x (-50) x 0,213 x 80‰ = -2062 mil

1.2. Influența productivității medii orare

T1 (1 – 0) 0 = 4.713.000 x 0,038 x 80‰ = +14.975 mil.

2. Influența modificării rezultatului din exploatare la 1000 lei Ve

Ve1 (1 – 0) = 1.187.687 x 6,5‰ = +7.654 mil., din care:

2.1. influența structurii veniturilo din exploatare:

Ve1 () = 1.187.687 x 6,4‰ = +7601 mil.

influența rezultatului exploatării la 1000 lei venituri din exploatare pe tipuri de activități

Ve1 () = 53 mil.

Din analiza factorilor asupra creșterii Re, rezultă:

– Rezultatul din exploatare a crescut cu +21.069 mil, creștere care este datorată: • creșterii Ve cu 16,4% – ce a condus +13.415 mil; • modificării rezultatelor din exploatare la 1000 lei Ve – ce a influențat Re cu +7654 mil.

– Influența Ve asupra Re este datorată: în sens negativ de reducerea timpului de muncă (-31.000 ore), respectiv -1380 milioane influențează asupra Re și în sens pozitiv de creșterea productivității muncii orare (+38 mii/salariat), respectiv a influenței asupra Re de +14.795 mil.

– Utilizarea incompletă a timpului de muncă maxim disponibil pe salariat a condus la o influență de -2062 mil.

– Creșterea rezultatului din exploatare la 1000 lei Ve cu 65 lei‰ se reflectă în creșterea Re cu +7654 mil.

Schematic, influențele factorilor asupra Re sunt:

+13.415 mil -1.380 mil +682 mil

+21.069 mil +14.795 mil -2062 mil.

+7654 mil

Pentru creșterea rezultatelor din exploatare – unitatea trebuie să acționeze asupra tuturor factorilor de influență: • creșterea ve prin utilizarea capacităților de producție în mod eficient; • creșterea productivității muncii; • folosirea eficientă a timpului de muncă;• folosirea rațională a resurselor materiale prin înlăturarea risipei și reducerea consumurilor specifice fără a afecta calitatea lucrărilor; • realizarea de ve din exploatare din activități care înregistrează re superioare etc.

În mod similar, se analizează și rezultatul din exploatare la 1000 lei CA.

3.5.2. Analiza rezultatului brut Rb: (Profit)

Rezultatul brut reprezintă mărimea absolută a rentabilității S.C. Energoconstrucția S.A., exprimând capacitatea firmei de a maximiza averea acționarilor prin remunerare imediată (dividende) sau pentru remunerarea la termen prin creșterea valorii firmei ca urmare a alocării profitului net pentru autofinanțare.

Indicele de creștere a profitului brut pe perioada analizată este de 134,2% la 2002/2001 și 100,2% la 2003/2002.

Din analiza în cifre absolute a rezultatului brut se remarcă faptul că profitul înregistrează valori ce exprimă o rată a profitabilității veniturilor totale de 2,32% la 2002/2001 și 230% la 2003/2002, urmare a pierderii financiare și excepționale.

Structura profit brut

Pierderea financiară este rezultatul reflectării cheltuielilor cu dobânzile bancare, care la nivel de an 2002 sunt în valoare de 49.034 mil., aferente unui volum de credite în sumă de 95,1 miliarde lei.

Pierderea excepțională este datorată cheltuielilor cu majorările și penalitățile de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor bugetare.

Pe perioada până la 31.12.2001 societatea înregistrează obligații bugetare restante de 279.735 milioane, pentru care a întocmit documentația de acordare a înlesnirilor la plată în conformitate cu O.G. 40/2001, în vederea scutirii de majorări și penalități de întârziere.

Principalele căi de creștere a profitului brut sunt:

• din punct de vedere economic: creșterea rezultatului din activități de exploatare, prin acționarea factorilor de influență direcți și indirecți (analizați la capitolul rezultate din exploatare);

• din punct de vedere financiar: scăderea gradului de îndatorare al firmei în relația cu băncile (reducerea volumului de credite);

• din punct de vedere economico – financiar: asigurarea resurselor monetare (lichidități) pentru plata cu prioritate a obligațiilor bugetare, pentru a degreva costurile de cheltuieli cu majorările și penalitățile de întârziere.

Dificultățile financiare cu care se confruntă unitatea sunt datorate și modului de decontare a lucrărilor executate, respectiv decontare pe bază de ordine de compensare (70%).

Mărimea profitului brut este influențată de strategia de aprovizionare, de producție și desfacere, de strategia de investiții, de strategia din domeniul resurselor umane și de politica financiară.

Analiza structurală a rezultatului brut al exercițiului urmărește să stabilească configurația și incidența fiecărui rezultat asupra rezultatului final, urmărind trei aspecte principale: modul de formare a veniturilor totale și a cheltuielilor totale pe categorii, precum și modul de formare a rezultatului brut pe categorii de rezultate.

EVIDENȚA REZULTATULUI BRUT AL EXERCIȚIULUI

MLD.

2001 2002 2003

Re rez.expl. R frez.financiar Rx rez.excepționale

Analiza factorială a rezultatului brut este similară analizei factoriale a rezultatului exploatării. Indicatorul de rezultat brut la 1000 lei cifră de afaceri este:

an 2001: 19,1 lei‰ CA an 2002 = 24,2 lei‰ CA an 2003 = 23,9 lei‰ CA

Rezultatul net al exercițiului (Rn) înregistrează pe perioada analizată următoarea evoluție și repartizare:

Din analiza indicatorului de profit net, rezultă că S.C. Energoconstrucția S.A. a repartizat la capitolul dividende pentru remunerarea acționarilor o cotă de 45% în anii 2001 – 2002 și 35% în anul 2003, ceea ce denotă că strategia societății este orientată către politica de reinvestire.

În concluzie, firma are o politică de repartizare a profitului ce este orientată spre investiții, dar prezintă surse insuficiente pentru remunerarea acționarilor.

Dividendul brut pe acțiune în perioada analizată este:

2001 = 43.925 lei/A; 2002 = 54.560 lei/A; 2003 = 39.230 lei/A

(Nr.total de acțiuni 121.795; valoare nominală = 950.000 lei/A)

Ponderea profitului net în total profit brut este de: 57% (2001), 53,4% (2002) și 49,2% (2003), urmare a impozitului pe profit, a cărui cotă de 25% se aplică asupra profitului impozabil.

În perioada analizată, profitul impozabil înregistrează valori superioare comparativ cu profitul brut, urmare cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere fiscal, care în principal se datorează majorărilor și penalităților de întârziere la plata obligațiilor bugetare.

În aceste condiții, ponderea impozitului pe profit este:

an 2001: 42.3%; an 2002 = 46,6%; an 2003 = 50,8%

(comparativ cu cota standard de 25%).

În situația în care unitatea nu înregistra cheltuieli nedeductibile fiscal, profitul net era de: an 2001 = 15.440 mil.; an 2002 = 20.750 mil.; an 2003 = 20.808 mil., existând astfel surse mai mari pentru capitolul dividende.

3.6. ANALIZA CHELTUIELILOR LA 1000 LEI VENITURI

(VENITURI DIN EXPLOATARE ȘI VENITURI TOTALE) LA S.C. Energoconstrucția S.A.

Rata medie de eficiență a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1000 lei venituri reprezintă indicatorul economic care reflectă influențele exercitate de modificarea structurii veniturilor (gi) și ratele de eficiență a cheltuielilor pe categorii de venituri (rci).

Relația de calcul

La nivel de venituri totale, indicatorul „rata medie de eficiență a cheltuielilor” înregistrează următorul nivel în perioada analizată.

Acest indicator economic înregistrat de societate reflectă o situație nesatisfăcătoare privind raportul dintre cheltuielile totale și veniturile totale. influența nefavorabilă o reprezintă volumul ridicat al cheltuielilor financiare și a cheltuielilor excepționale, care dețin o pondere la nivel de an 2002 de 8,5% din total cheltuieli.

Analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare (Rc)

Pentru relevarea modificării ratei medii de eficiență a cheltuielilor din exploatare, se impune efectuarea unei analize de tip factorial.

Δ = p – o = 920,0 – 922,0 = – 2,0 lei (an 2003 p/an 2002)

Δ = 1 – p = 913,5 – 920,0 = -6,5 lei (an 2003 r/an 2002p)

1. Influența modificării structurii veniturilor din exploatare asupra

Δgi = – și Δgi = –

0,412 x 903,4 = 372,2 0,407 x 885,0 = 360,2

0,294 x 948,0 = 278,7 0,240 x 947,0 = 227,3

0,245 x 952,0 = 233,2 0,312 x 950,0 = 296,4

0,049 x 900,1 = 0,041 x 900,0 =

Δgi = 928,2 – 922,0 = +6,2 lei‰ Δgi = 920,8 – 920,0 = 0,8 lei‰

2. Influența modificării ratei de eficiență a cheltuielilor pe categorii de venituri

Δri = 920,0 – 928,2 = -8,2 lei‰ Δri = 913,5 – 920,8 = -7,3 lei‰

Total influența 1 + 2 = -2,0 lei‰ Total influența 1 + 2 = -6,5 lei‰

Din datele de analiză se constată că din structura veniturilor aferente lucrărilor executate în anul 2003 comparativ cu programul, influența asupra ratei medii de eficiență a cheltuielilor este de +0,8 lei‰. acest aspect este datorat executării lucrărilor de termoficare, cu pondere de 31,2% și cheltuieli ‰ = 952,0, comparativ cu valorile programate: cu pondere de 24,5% și cheltuieli ‰ = 950,0, iar la celelalte lucrări ponderile nu au exercitat o influență negativă, acestea fiind realizate cu cheltuieli ‰ mai mici decât cele programate. rata de eficiență a cheltuielilor pe categorii de venituri din exploatare, au exercitat o influență pozitivă asupra rc pe total activitate de exploatare cu -7,3 lei‰, acestea având o contribuție majoră asupra scăderii ratei medii la nivel de total activitate de exploatare cu -6,5 lei‰.

Analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare (activitate de bază) prezintă o importanță majoră pentru strategia unității în contractarea și executarea lucrărilor pe perioadele următoare, având în vedere contribuția fiecărei categorii de lucrări la obținerea profitului din exploatare – ținând cont de faptul că unitatea trebuie să acopere pierderea financiară și excepțională care înregistrează valori semnificative.

3.7. ELEMENTE DE ANALIZĂ A RANDAMENTULUI ECONOMICO – FINANCIAR AL FIRMEI PE BAZA REZULTATELOR ÎNREGISTRATE

Raporturile de eficiență între efectele de natura rezultatelor și eforturilor financiare depuse, se exprimă printr-un sistem de rate:

• de marjă – ca raport între rezultate și venituri, respectiv cheltuieli denumite:

„rata de profitabilitate a resurselor consumate” (activitate totală, activ de exploatare) Rpre;

„rata de profitabilitate a veniturilor” (totale, din exploatare) Rpv;

„rata rentabilității comerciale” Rre

• de rentabilitate – ca raport între rezultate și capitaluri, denumită „rata rentabilității economice” Re

Indicatorii de profitabilitate înregistrează în dinamică o creștere a ratei, ceea ce reflectă o situație pozitivă și are loc întrucât indicele profitului devansează indicele cheltuielilor, precum și indicele veniturilor.

Profitabilitatea resurselor consumate în exploatare a fost în anul 2003 de 9,5%, adică la 1000 lei cheltuieli de exploatare s-au obținut 9,5 lei profit brut din exploatare, ceea ce înseamnă că firma a reușit să obțină profit brut din exploatare printr-un consum mai redus de resurse în activitatea de exploatare.

Pe ultimii trei ani eficiența consumului de resurse privite din prisma capacității lor de a genera profit brut în cadrul activității de exploatare a înregistrat o tendință de creștere: 6,9% (2001); 8,4% (2002); 9,5% (2003).

Din punct de vedere al capacității veniturilor de a degaja profit brut, exprimată prin indicatorul de profitabilitate a veniturilor, rezultă • că la 1000 lei venituri rezultate în activitatea de exploatare se obțin 8,6 lei profit din exploatare; • la 1000 lei venituri totale se realizează 2,3 lei profit. Acest indicator rezultă eficiența întregii activități: de exploatare, financiară și excepțională.

Indicatorul de rentabilitate economică, pe perioada analizată, exprimă un nivel al remunerării capitolului destul de redus, astfel profitul brut ce revine unei unități de capital investit este de 11,6% (2001, 8,4% (2002) și 5,4% (2003).

Se constată că nivelul rentabilității economice este sub rata dobânzii la capitolele împrumutate (25 – 30%/an), ceea ce înseamnă că îndatorarea devine consumatoare de capital propriu, având loc un „efect de măciucă”.

De asemenea, rata rentabilității economice este sub nivelul ratei inflației, ceea ce înseamnă că nu sunt create condiții de menținere a substanței economice, a valorii firmei.

3.8. Corelația dintre volum valoric al activității – costuri – profit la S.C. Energoconstrucția S.A.

Analiza acestei corelații se realizează având în vedere următorii indicatori:

• punctul de echilibru (punctul critic sau pragul de rentabilitate denumit și „cifra de afaceri critică”, respectiv punctul în care CA acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul;

• intervalul de siguranță și indicele de siguranță dinamic;

• factorul de acoperire;

• indicele de prelevare;

• coeficientul de valabilitate sau levierul operațional;

Indicatori de analiză a riscului de exploatare sau operaționale la nivel de activitate de bază (de exploatare)

Din analiza indicatorilor ce exprimă riscul de exploatare aferent activităților de bază (de exploatare) se desprind următoarele date de referință:

• pentru ca societatea să își acopere în totalitate cheltuielile variabile totale precum și cheltuielile fixe referință trebuie să realizeze o cifră de afaceri mai mare de 565.859 mil., denumită „cifra de afaceri de echilibru” (cae), rezultatul în aceste condiții fiind nul. în condițiile realizării unei ca sau cae, societatea intră în zona pierderilor.

Marja pe costurile variabile este de 197.590 mil., rata marjei pe costurile variabile fiind astfel de 83,0% (CV/CA)

• „intervalul de siguranță” (Is) este de 597.242 mil., care reprezintă marja de securitate, respectiv valoarea cu care poate fi diminuată CA pentru a nu antrena pierderi pentru societate (Is = CA – Cae)

• „indicele de siguranță dinamic” este de 51,3%, arătând astfel că procentajul de diminuare a ca este de 51,3% pentru ca societatea să atingă punctul de echilibru și să depășească punctul critic (profit > 0)

• procentul din cifra de afaceri de echilibru necesar pentru societate în vederea acoperirii costurilor fixe și obținerea unui profit este de 17% (17% x 565.859 = 96.196 mil.), acest indicator fiind denumit „factor de acoperire”

• în raport cu cifra de afaceri realizată, procentajul de acoperire a cheltuielilor fixe și realizarea de profit este de 8,3%, indicator denumit „indice de prelevare”

• indicatorul de volatilitate sau levier operațional (Lo) este de 1,94%, fiind raportul procentual dintre CA și CA suplimentară peste cifra de afaceri de echilibru (marja de siguranță). Cu cât CA este mai îndepărtată de punctul critic (de echilibru), cu atât activitatea întreprinderii este mai puțin riscantă din punct de vedere economic

Cu ajutorul acestui indicator, unitatea poate să determine elasticitatea rezultatului (R) în raport de modificarea cifrei de afaceri, de unde și numele său de coeficient de volatilitate (sau elasticitate)

Lo = R = MC/Cv – CF R =

Sintetizând elementele de analiză, rezultă că societatea devine profitabilă pe segmentul activității de exploatare (de bază) în condițiile în care reglează o CA > 565.859 mil., marja de siguranță fiind de 597.242 mil., iar indicele de siguranță de 51,3% demonstrând faptul că S.C. Energoconstrucția S.A. nu prezintă un risc economic al activității de exploatare.

Capitolul iV.

Concluzii și propuneri

Din analiza INDICATORILOR DE REZULTATE realizați de S.C. Energoconstrucția S.A. pe perioada analizată, în raport de:

• evoluția indicatorilor în corelația cu factorii de influență;

• reflectarea în indicatori economici și financiari ai societății;

• metodologia de analiză a indicatorilor;

• organizarea sistemului informațional de gestiune: contabilitatea de gestiune și bugetul activităților;

• situația patrimonială, financiară și remunerarea acționarilor;

se desprind următoarele elemente ce constituie informații:

• în aprecierea globală a situației economico – financiare pe baza ritmului de creștere și a

arborelui de rate;

• în definirea diagnosticului calitativ prin intermediul profilogramei, astfel:

Ritmuri de creștere și rate de structură operațională:

• cifra de afaceri înregistrează un indice de creștere pe perioada analizată: 100% (2001); 112,2% (2002); 101,7% (2003).

În prețuri comparabile, evoluția cifrei de afaceri este: 100% (2000); 102% (2001); 112,2% (2002), 117,5% (2003), ceea ce denotă că societatea are un segment de piață pentru serviciile sale.

Punct Forte

• ponderea cifrei de afaceri în veniturile totale: 97,5% (2001); 95,6% (2002); 95,8% (2003), reflectând faptul că firma realizează venituri de peste 95% din activitatea de producție și numai 5% din alte venituri.

Punct Forte

• rata valorii adăugate (VA/CA): 30,3% (2001); 28,3% (2002); 32,9% (2003) demonstrează o creștere a producției exercițiului și o reducere a consumului de la terți:

Punct Forte

• rata de generare a valorii adăugate (Va/CSI): 47% (2001); 42,3% (2002); 50,3% (2003), ceea ce reflectă o evoluție pozitivă pentru anul 2003 în ceea ce privește cons.de res.terți;

Punct Forte

• indicele de creștere a profitului brut din activitatea de exploatare: 100% (2001); 130,6% (2002); 111,4% (2003) evidențiază o situație nesatisfăcătoare în raport de perioada precedentă, dar în raport de: veniturile din exploatare care înregistrează o creștere de 100,5% (2003) și cheltuielile din exploatare e înregistrează o creștere de 99,6% (2003) se apreciază că ritmul de creștere a profitului brut de exploatare este pozitiv.

Punct Forte

• indicele de creștere a profitului brut este: 100% (2001); 134,4 (2002) și 100,2% (2003) – reflectă o situație negativă la nivel de total activitate, urmare a cheltuielilor financiare și excepționale (dobânzi de întârziere pentru neplata în termen a obligațiilor bugetare la termen)

Punct Slab

• ponderea rezultatului net în rezultatul brut: 57,7% (2000): 53,4% (2001); 53,4% (2002); 49,2% (2003) – urmare a volumului ridicat al cheltuielilor nedeductibile din punct de vedere fiscal;

Punct Slab

Rate de randament pentru aprecierea profitabilității

• profitabilitatea veniturilor totale (rentabilitatea veniturilor): 1,8% (2001); 2,32% (2002); 2,30% (2003) – nivel redus al profitabilității veniturilor totale, având în vedere faptul că profitul din deviz/ofertă este în medie de 5%;

Punct Slab

• profitabilitatea veniturilor din exploatare: 6,5% (2001); 7,8% (2002); 8,6% (2003)

Punct Forte

• profitabilitatea cheltuielilor din exploatare: 6,9% (2001); 8,4% (2002); 9,5% (2003)

Punct Forte

• indicatorul de poziție (indice de siguranță dinamic) (CA – CAe)/CA înregistrează în anul 2003: 51,3%, comparativ cu un coeficient de 20% care exprimă o situație confortabilă – ceea ce exprimă capacitatea firmei de a se adapta pieții. Momentul realizării pragului de rentabilitate, denumit și punct mort, este de 177 zile (CAe/CA x 365 zile);

Punct Forte

• coeficientul de elasticitate, denumit și coeficient de volatilitate sau de levier operațional (al exploatării. CA(CA-CAe) este de 1,94 reflectă un risc redus (KE < 6), firma fiind într-o situație confortabilă;

Punct Forte

Rate de bonitate – pentru aprecierea riscului incapacității de plată și rate de gestiune pentru aprecierea eficienței utilizării activelor și resurselor financiare

• lichiditatea curentă 1,08 (2001); 1,07 (2002); 1,08 (2003), exprimă o situație pozitivă, firma reușind pe termen scurt să își acopere necesarul de fond de rulment;

Punct Forte

• solvabilitatea patrimonială: 38% (2001); 37% (2002), 45% (2003); Punct Forte

Fiind peste 30% – reflectă o situație favorabilă (CP/Total pasiv); Punct Forte

• rata rentabilității capitalurilor – rentabilitatea economică (profit brut/CP): 11,6% (2001); 8,4% (2002); 5,4% (2003), reflectă un nivel redus de remunerare a capitalului;

Nivelul rentabilității economice fiind sub nivelul ratei dobânzii la capitalurile împrumutate (20 – 25%), înseamnă că îndatorarea devine consumatoare de C.P., având loc un „efect de măciucă”.

Punct Slab

• rata îndatorării (Datorii totale/CP): 2,9 (2001); 1,6 (2002); 1,2 (2003). Deși se înregistrează o reducere a raportului dintre datorii totale și capital propriu, totuși acest raport este supraunitar – ceea ce exprimă o situație nefavorabilă; Punct Slab

• viteza de rotație a clienților: 113 zile (2001); 106 zile (2002); 117 zile (2003); rezultă că perioada de încasare este cuprinsă între 3 – 4 luni;

Punct Slab

Indicatori patrimonială și de forță de muncă

• terenuri: Societatea deține terenuri în valoare de 253,132 mil.lei, reprezentând 1.428.604 MP.

Punct Forte

• mijloace fixe la o valoare de inventar de 316.836 mil.lei și la o valoare rămasă de 190.381 mil.lei, din care mijloace fixe productive – 182.230 mil.lei DAR gradul de uzură a grupei de mașini și utilaje este 63,9%, iar la mijloace de transport 70,2 ceea ce rezulta necesitatea ca firma să-și orienteze strategia spre reînnoirea parcului de mașini, utilaje și mijloace de transport.

Punct Slab

• productivitatea medie anuală raportată la cifra de afaceri înregistrează o creștere în anul 2003 comparativ cu 2002 de 117%, superioară indicelui de creștere a cifrei de afaceri de 101,7%.

Punct Forte.

Alte elemente ce caracterizează în sens pozitiv activitatea societății

• Societatea are organizat sistemul informațional de gestiune, începând cu organizarea, determinarea, urmărirea, analiza și controlul costurilor și rezultatelor pe lucrări, cu ajutorul contabilității de gestiune. Prin contabilizarea de gestiune, se „deschide cutia neagră”, ce reprezintă procesul de conversie a resurselor consumate în rezultate, fiind detaliat acest proces pe centre de responsabilitate pe lucrări, contracte și șantiere.

• Urmărirea costurilor pe lucrări, contracte și șantiere, precum și stabilirea abaterilor față de normele de deviz/ofertă se realizează pe cale informatică, concomitent cu reflectarea operațiunilor din contabilitatea financiară.

• De asemenea, societatea exercită controlul bugetar prin intermediul bugetelor de venituri și cheltuieli, stabilite ca instrumente de urmărire a modului de realizare a obiectivelor programate: venituri – cheltuieli – rezultate pe centre de responsabilitate. Prin intermediul B.V.C., firma reușește să promoveze comunicarea și coordonarea în vederea participării tuturor departamentelor și funcțiunilor societății la realizarea indicatorilor prestabiliți și totodată obligă responsabilii centrelor de responsabilitate de a răspunde pentru modul de realizare a obiectivelor.

Propuneri pentru îmbunătățirea activității societății

• Efectuarea unor analize mult mai profunde și fundamentate a fenomenelor economice, urmărind starea de fapt a elementelor structurale și a influenței diferiților factori de influență – în scopul acțiunii asupra acelor elemente ce pot contribui la înregistrarea de rezultate economico – financiare superioare, de exemplu:

• analize în detaliu din punct de vedere cantitativ, pe lucrări contracte;

• analiza abaterilor și stabilirea de responsabilități administrative;

• analiza costurilor pe lucrare în funcție de gradul de utilizare a capacităților de producție, prin determinarea costului subactivității;

• analiza costului marginal, respectiv costul unei unități adițional din lucrare;

• utilizarea metodologiilor de cuantificare a căilor de reducere a costurilor pe lucrări, a cheltuielilor fixe și a cheltuielilor variabile.

Concluzii

S.C. Energoconstrucția S.A. este o societate ce se recomandă:

• cu rezultate economice favorabile din punct de vedere al indicatorilor economici;

• cu unele dificultăți din punct de vedere financiar;

• ca o societate ce nu prezintă un risc economico – financiar;

• ca având rezerve pentru depășirea dificultăților financiare – întrucât societatea a depus documentațiile pentru eșalonarea obligațiilor bugetare în conformitate cu O.G. 40/2001 și scutirea de majorări de întârziere;

• cu o bună experiență în domeniul construcțiilor.