. Globalizarea Mondializarea Si Influenta Sa Asupra Mediului Economic
Introducere
Mondializarea reprezintă o rețea de interdependențe dezvoltată între statele lumii, o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială în ultimele decenii. Legăturile transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, au dus la creșterea interdependențelor dintre statele naționale.
Apariția termenului „mondializare” se situează între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.
Procesul de mondializare a avut drept consecință transformarea radicală a vieții economice. Acest proces este fără precedent: generalizarea economiei de piață, creșterea producției și a nevoilor, circulația informațiilor, produselor, a oamenilor și a capitalurilor, implementarea de sisteme tehnice din ce în ce mai performante, creșterea cantității de deșeuri etc. Inegalitățile în societate se adâncesc. Echilibrul planetei este amenințat.
La început de mileniu trei, lumea contemporană prezintă schimbări esențiale și contraste care prevestesc ridicarea economiei umane pe noi trepte ale evoluției sale.
Procesul mondializării nu este nou, el nu constituie o ruptură în evoluția seculară a economiei. Dezvoltarea interdependențelor între economiile naționale ale planetei nu este nouă în natura sa, ci prin intensitatea sa. Mondializarea a bulversat peisajul economic, dar implicațiile sale n-au fost încă integrate în reflexiile actorilor vieții economice, a celor care decid comportamentul firmelor pe piață.
Mondializarea constituie o realitate în care noi trăim, dar această realitate generează interogații esențiale care nu pot rămâne fără răspuns. Cum pot fi repartizate echitabil rezultatele acestei mondializări? Deschiderea economiilor, multiplicarea schimburilor, accelerarea progresului tehnic au generat creșterea economică. Inegalitățile cresc între țări și se generează o polarizare a bogăției, între regiuni și între indivizi, care atinge niveluri neobișnuite.
S-a vorbit de decalajul existent între mondializarea economică și cea politică. Mondializarea politică încă se construiește. Peste tot unde există riscul aplicării legii celui mai puternic, unde interesele private sunt înaintea celor generale, unde obținerea de profit pe termen scurt afectează justiția socială și denaturează mediul, statele trebuie să definească regulile jocului. Astfel, statele trebuie să construiască o arhitectură internațională de organizare.
Omenirea are nevoie de o repartiție mai armonioasă și echilibrată a resurselor. Țările în curs de dezvoltare trebuie să fie mai bine integrate în economia mondială. Mondializarea este o șansă de care trebuie să profităm. Ea este o realitate promițătoare care trebuie adaptată în beneficiul umanității în ansamblul său.
România, ca economie în tranziție, va avea de făcut față din ce în ce mai mult provocărilor mondializării, având în vedere că procesul de mondializare în mod cert modifică paleta de instrumente de care dispune un stat.
Șansele României de a atrage ceea ce este bun din acest fenomen obiectiv depind în mod esențial de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare și diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de globalizare și ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării.
Astfel, mondializarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.
Națiunea și statul rămân, în pofida tuturor tendințelor de globalizare și regionalizare, entități cu atribute și caracteristici proprii atât politice, cât și juridice, economice și sociale.
Capitolul 1
Definirea conceptelor de globalizare, mondializare, regionalizare și federalizare
1.1. Globalizarea
1.1.1. Prezentare generală – scurtă evoluție a conceptului
Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, ale interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin asupra întregii economii mondiale.
Fenomenul globalizării își are originile în istoria omenirii, fără a putea preciza o dată exactă a apariției acestuia. Piperul, porumbul și cartofii originari din America Latină sunt hrană obișnuită în India, Europa sau Africa. Mirodenii din Indonezia sunt comune în Caraibe. Descendenții sclavilor africani aduși să muncească pământul în „lumea nouă” au devenit americani, jamaicani, canadieni sau brazilieni. Bumbacul american care a ajutat și a condus prima fază a revoluției industriale europene este cultivat în Egipt și Sudan.
Dar globalizarea de azi este de dată relativ recentă, cunoscând o nouă dimensiune în urma schimbărilor rapide din ultimii 25 de ani. Ea s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial și a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după 1980, odată cu globalizare piețelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creșteri. Între 1987 și 1997, ponderea în PNB mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,5%, pentru Asia (fără Japonia) de la 8,8% la 12,5%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puțin atinsă de „virusul” globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,9%. Eficiența finanțării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investițiile din țările emergente au crescut de la 13 miliarde de dolari pe an între 1981 și 1989 la o medie de 84 de miliarde de dolari pe an între 1990 și 1999. În ceea ce privește Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieții în Coreea de Sud, Thailanda și Malaezia este acum de 68 de ani, față de 57 în anii ’70. În aceeași perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste țări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialiști să aprecieze că „… trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiași specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaționale. Cu toate acestea, există și opinii conform cărora instituțiile politice ale statului rămân principala forță în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci și politic. Statele naționale operează la nivel internațional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziție mai bună în comerțul internațional, atragerea de investiții străine, creșterea competitivității, toate acestea în scopul maximizării bunăstării sociale.
1.1.2. Originile globalizării
Chiar înainte de Christos, negustorii fenicieni și grecii aveau reprezentanți dincolo de granițele țării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu sine răspândirea tehnicilor, produselor și a altor simboluri materializate, care se păstrează și astăzi.
În 1600, compania britanică a Indiilor de Est și-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în aceeași perioadă, companiile daneze și-au deschis și ele sucursale în Asia.
Succesele repurtate dincolo de granițele propriei țări, curiozitatea și dorința de a face afaceri în toată lumea, chiar și eșecurile, au contribuit la menținerea vie a interesului pentru piața externă.
După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internațională a afacerilor lor. Prima firmă de succes americană pe piața externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit o fabrică în Scoția în 1868. În mai puțin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe țări. Alte firme americane au urmat exemplul internaționalizării, iar în 1914, cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, își deschiseseră porțile către piața internațională. Compania Ford avea unități de producție în 14 țări, General Motors și Chrysler au urmat-o. În anii ’20, toate trei companiile dețineau dimensiuni impresionante ale activității lor dincolo de graniță. Tot atunci, toate mașinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite și asamblate în Japonia. Tot în aceeași perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unități productive în Europa, America Latină și Asia. Firmele americane erau în acea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar și firmele europene își îndreptau atenția tot mai mult către piața mondială. Friedrich Bayer și-a construit fabrici în Rusia, Belgia și Franța, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.
Așa cum se poate observa, atenția asupra exteriorului a fost o preocuparea permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanții săi. În opinia unor specialiști, acest proces poate fi analizat pe cele patru faze ale sale, după cum urmează:
– faza I: al doilea război mondial – 1955. În această fază întâlnim doi actori: firma și partenerii săi (consumatori, furnizori, parteneri în societăți). Mediul extern era relativ ușor de determinat, fiind în mare măsură constituit și influențat doar de firmă și partenerii săi imediați. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, mașinilor, produselor de larg consum și managementului, cu exporturi americane în creștere continuă și apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiții directe.
Multe din actualele țări în dezvoltare nu-și cuceriseră încă independența, iar legislația privind investițiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mișcare foarte mare din partea marilor firme, care acționau într-un spațiu puțin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaționale preferau personal specializat (mai ales pentru funcțiile importante) din țara de origine.
– faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firmele și filialele lor apar guvernele țărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producție globală integrată. Țările în dezvoltare își cuceresc rând pe rând independența politică și devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil amenințată de corporațiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investițiile străine directe care să apere interesele statului național. Relațiile dintre firme și statele naționale devin tot mai complexe și tot mai importante în deciziile firmelor.
Pe de altă parte, țările europene și Japonia s-au refăcut din punct de vedere econicanilor în domeniul tehnologiei, mașinilor, produselor de larg consum și managementului, cu exporturi americane în creștere continuă și apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiții directe.
Multe din actualele țări în dezvoltare nu-și cuceriseră încă independența, iar legislația privind investițiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mișcare foarte mare din partea marilor firme, care acționau într-un spațiu puțin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaționale preferau personal specializat (mai ales pentru funcțiile importante) din țara de origine.
– faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firmele și filialele lor apar guvernele țărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producție globală integrată. Țările în dezvoltare își cuceresc rând pe rând independența politică și devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil amenințată de corporațiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investițiile străine directe care să apere interesele statului național. Relațiile dintre firme și statele naționale devin tot mai complexe și tot mai importante în deciziile firmelor.
Pe de altă parte, țările europene și Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste țări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezență în spațiul economic internațional înseamnă o concurență din ce în ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce privește managementul, dar și în ceea ce privește formarea personalului, tehnologii etc.
– faza a III-a: 1970 – 1980. Un alt actor apare pe scena afacerilor internaționale, guvernul țărilor de origine. Dacă în celelalte faze relațiile dintre marile firme devenite transnaționale și guvernele țărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicțiile, ca urmare a recunoașterii faptului că internaționalizarea firmelor are efecte negative în țara de origine asupra șomajului, comerțului, etc. Mediul economic internațional devine tot mai complex, iar companiile transnaționale încep să evalueze implicațiile activității lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum și implicațiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecință a complexității relațiilor ce s-au născut între companiile transnaționale au fost inițiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părțile implicate, cu scopul de a reglementa divergențele tot mai accentuate dintre cei implicați.
– faza a IV-a: după 1980. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta și datorită faptului că alături de companiile transnaționale, constituenții săi, guvernele țărilor gazdă și ale țărilor de origine au apărut o serie de alți participanți, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenții internaționale și altele care reclamă atenție din partea marilor firme. Fiecare participant în acest stadiu a câștigat în experiență și și-a îmbunătățit tehnicile de abordare a mediului internațional. Companiile transnaționale provin astăzi nu doar din țările dezvoltate, ci și din țările în curs de dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piața internațională, dar și amenințările pe care le ascunde. Poate că fenomenul cel mai marcant al acestui sfârșit de mileniu l-a constituit căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, care a adus atât oportunități noi în mediul afacerilor internaționale, cât și riscuri noi.
1.1.3. Caracteristici ale globalizării
Globalizarea reprezintă un proces ireversibil care ne afectează pe toți în egală măsură. În paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, comerțului și informațiilor, s-a pus în mișcare un proces de „localizare”, de fixare în spațiu. Ceea ce apare drept globalizare pentru unele înseamnă localizare pentru altele. Mobilitatea ajunge una dintre cele mai râvnite valori, iar libertatea de mișcare – o libertate întotdeauna rară și inegal răspândită – devine rapid principalul factor de stratificare în epoca postmodernă pe care o traversăm.
Globalizarea reprezintă un fenomen obiectiv, intrinsec, al societății umane, care s-a extins din nevoia de a găsi noi piețe de desfacere, de a liberaliza cât mai mult cu putință comerțul, de facilita pentru toți accesul la resurse, mai ales la cele cu impact semnificativ asupra procesului de dezvoltare economică.
O caracteristică esențială a globalizării este aceea că reprezintă un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare, are rol major în a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, tinde să universalizeze culturile.
Prin globalizarea pieței se creează posibilitatea pentru comprimarea spațiului planetar comunicațional, pentru intensificarea și permanentizarea schimburilor și cooperării între popoare, culturi și civilizații; este posibilă totodată conectarea indivizilor unii cu alții, în scopul de a se evita izolarea și de a accelera și ușura schimburile, comerțul.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane; liberalizarea schimbului de mărfuri, transferul de idei, de cunoștințe, de informații, de concepte și de inovații au imprimat dinamism și amploare fenomenului globalizării, indiferent de momentul în care s-a desfășurat acesta, ceea ce îi oferă un caracter integrator.
Incidențele globalizării asupra statelor lumii sunt inegale, integrarea acestora în sistem făcându-se la niveluri diferite, impuse de dezvoltarea economică a fiecărui stat.
Întreprinderile actuale, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială.
Globalizarea aduce o nouă versiune a „proprietății absente”: acțiunile – independența proaspăt câștigată a elitelor globale față de puterea politică și culturală limitată teritorial. Compania aparține oamenilor care investesc în ea – nu angajaților, furnizorilor sau localităților în care este situată. Producția de masă a dus la giganți. Cea mai profitabilă metodă de a produce profit era de a pune la lucru tocmai munca, venitul muncitorului. La aceasta s-au adăugat acumulările mari la nivelul clasei mijlocii, întâi în Anglia, printre pensionarii reveniți din colonii, apoi în SUA printre norocoșii visului american. Acțiunile au separat total pe proprietar de cel care produce.
Nu mai există motive întemeiate pentru a numi americane companii ca McDonald’s sau Procter and Gamble. Într-o lume în care capitalul nu are domiciliu fix, iar fluxurile financiare au ieșit de sub controlul guvernelor naționale, multe pârghii ale politicii economice nu mai funcționează, statul națiune se erodează. Forțele cu caracter transnațional sunt în bună măsură anonime și, de aceea, greu de identificat.
Globalizarea își are originea și baza în marile aglomerări urbane, cele ce au permis producția de masă care a saturat colectivitățile și a obligat producția să se demasifice. Richard Sennett a fost primul analist al vieții citadine contemporane care a anunțat alarmat iminenta „dispariție a omului public”. Într-un mediu artificial, calculat în așa fel încât să asigure caracterul anonim și specializarea funcțională a statului, orășenii s-au confruntat cu o problemă de identitate aproape imposibil de realizat. Experiența orașelor americane scoate la iveală o serie de caracteristici comune cvasi universale: suspiciunea față de ceilalți, intoleranța față de diferențe, resentimentul față de străini și cererile de a-i izola și alunga. Legătura cu exteriorul se face prin cartea de credit. „Nu traiul împreună, ci evitarea reciprocă și separarea au devenit strategiile de supraviețuire în megapolisul contemporan”.
Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat și autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial.
Astăzi cea mai bogată sursă de surprize și nesiguranță este comportarea piețelor. Societatea noastră este de „consum” într-un sens la fel de profund și fundamental ca cel pe care îl folosim pentru a spune despre societatea industrială a predecesorilor noștri că era o societate de „producție”. Societatea de azi are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membrilor săi.
Capitolul 2
Mondializare – globalizare
2.1. Cadrul conceptual și caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare și de globalizare
Internaționalizarea vieții economice a angajat industrializarea pe care o cunoscuse Europa înainte de primul război mondial pe un drum care o va conduce către globalizare. Efortul industrial cerut de războiul din 1914 a arătat avantajele și posibilitățile unei producții de masă. Întreprinderile deveneau de talie națională, dar concurența era tot mai aspră și mai generalizată. Prin internaționalizare se credea că va fi remediată această situație generatoare de nedreptăți, iar fiecare națiune se va conforma binelui comun general, grație creării unei noi ordini economico-sociale universale. Înființarea Organizației Internaționale a Muncii a răspuns acestei preocupări, dar statele nu au putut să se înțeleagă pentru a exercita un control eficace asupra economiei, astfel încât, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial piața era dominată de acele forțe care conduceau către o globalizare sălbatică.
Globalizarea sau mondializarea (așa cum apare denumit fenomenul în spațiul francofon) nu este doar un cuvânt la modă, ci reprezintă o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială încă de la începutul anilor ’80. Acest fenomen limitează puterea de acțiune a statelor naționale, acestea deținând un control mai mult sau mai puțin extins asupra activităților economice și financiare internaționale. Impunând limite în ceea ce privește capacitatea statelor de a elabora legi și de a dezvolta politici economice, se creează astfel o rețea de interdependențe tot mai puternică, între statele naționale și piețe.
Elementul predominant al „mondializării” ar putea fi ipoteza utopică ce poate crea o piață atotputernică și autoreglantă care să depășească frontierele naționale și să se mondializeze. Pe de altă parte, această piață ar asigura convergența spontană între economiile și întreprinderile lor. Totuși, expansiunea la nivel mondial o face haotică dacă nu există un stat supranațional care să dirijeze principalele activități. Dar, din păcate, „mondializarea” nu dispune, pe moment, de acest element sine qua non. În consecință, piața devine anarhică, doar dacă nu vin alți parametri să substituie statul național sau supranațional. Apare din ce în ce mai clar că activitățile pieței mondiale sunt conduse de decizii, de acte de interese și de interconexiuni ale societăților multinaționale. Cercetarea profitului maximal, care în cadrul economiilor naționale se transformă în investiție productivă și duce la creșterea locurilor de muncă și la dezvoltare, nu este legată de economiile naționale. Piața mondială este dominată de societățile multinaționale, care își urmăresc interesele la dimensiuni și niveluri multiple. Guvernele țărilor sunt transformate în simpli administratori ai consecințelor rezultate din deciziile centralizate, asupra cărora ele nu au nici o influență și care reflectă singurele interese ale marilor societăți multinaționale.
Conceptul de mondializare nu implică cu nimic ca o putere națională sau supranațională să exercite un control oarecare. În consecință, mondializarea nu are o existență oficială, totuși „oficial”, fiecare dintre contractanți are posibilitatea de a-și încerca șansa fără a fi necesar să-și asume responsabilități și obligații. Evoluția în toate domeniile arată că SUA își conservă rolul de conducător al planetei.
Prin mondializare se subînțelege, indirect, dar transparent, posibilitatea de a interveni peste tot în lume. Tipul de intervenții și vectorii săi nu sunt deloc preciși. Adeziunea la mondializare este datorată în mare parte, nevoii liberei circulații a noilor tehnologii. În consecință, inovația, dezvoltarea sa și posibilitatea de a intra în cadrul unei piețe libere mondiale, fac parte, teoretic, din conținutul său. Mai precis, utopia convergenței economiilor mai puțin dezvoltate se bazează pe ipoteza că economiile în curs de dezvoltare pot imita în cadrul unei piețe libere mondiale tehnologii noi și adesea revoluționare care există datorită țărilor dezvoltate. Dar această ipoteză nu ține seama de starea particulară de subdezvoltare, care poate fi descrisă ca o lipsă de maturitate. Aceasta din urmă nu asigură deloc majorității economiilor contemporane în dezvoltare posibilitatea de a imita noile tehnologii. Pentru a avea posibilitatea aceasta, trebuie să fie atins în prealabil pragul critic de maturitate al cărui factor determinant este educația.
Rolul catalizator al societăților multinaționale este esențial în contextul mondializării. Importanța lor în formarea PNB-ului mondial și marea lor influență atât asupra guvernelor actuale cât și asupra a celor ale majorității organismelor internaționale, le rezervă un loc de alegere în cadrul „mondializării”.
2.2. Elemente de definire a fenomenului de globalizare și mondializare
►Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală”.
►O definiție cu un caracter mai didactic este cea exprimată de Eduardo Gianett da Fouseea: „fenomenul globalizării este rezultatul unei conjuncturi formate pe baza intersecției a trei forțe:
a treia revoluție tehnologică (tehnologiile legate de căutarea, procesarea, difuzarea și transmiterea informațiilor, inteligența artificială și ingineria genetică);
formarea zonelor de comerț liber și a blocurilor de integrare economică;
creșterea legăturilor și a interdependențelor dintre piețe, atât din punct de vedere fizic, cât și financiar, la scară mondială”.
Întreprinderile consimt la apariția unui „cod de bune maniere”. Tendința care se manifestă este diminuarea capacității guvernelor statelor de a controla activitatea companiilor producătoare internaționale. Afirmația că cei care conduc emit reglementări și măsuri fiscale prea dure a determinat în final concentrarea centrului de forțe în statele cu legislația cea mai puțin restrictivă și, de aici, posibilitatea întreprinderilor de a se sustrage cu ușurință controlului.
Nici o definiție a termenului „globalizare” nu este pe deplin acceptată. Se poate afirma cu certitudine că este un cuvânt în vogă, care se referă la mai multe lucruri în același timp. Cei mai entuziaști sunt de părere că globalizarea poate fi definită ca o nouă eră a istoriei umane.
Ziarul francez „Le Monde” contrazice aceste teorii legate de „mondializare”, așa cum este denumită globalizarea în Franța. Acesta aduce în discuție faptul că schimburile comerciale dintre popoare sunt vechi de când lumea, mijloacele de transport rapid intercontinental există de zeci de ani, companiile multinaționale s-au dezvoltat de mai mult de o jumătate de secol, iar mișcările de capital nu sunt o invenție a anilor ’90, așa cum nu sunt nici televiziunea, sateliții sau sistemele de procesare a datelor. Ceea ce „Le Monde” numește noutate este „dispariția singurului sistem care concura cu capitalismul la scară globală, așa-zisul comunism sovietic”. Expansiunea capitalismului impune mondializarea și ca un proces de deformare, de dezintegrare și, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, de demontare a granițelor fizice și a regulilor care constituiau un impediment pentru acumularea de capital la nivel mondial.
Putem afirma cu certitudine că mondializarea este un concept de proveniență lingvistică francofonă, în timp ce conceptul de globalizare este de proveniență lingvistică anglofonă. Astfel, în limba franceză, cuvântul englez „global” se traduce, de regulă, prin „mondial” și rareori prin „global”. Denumirea celor mai multe documente adoptate la O.N.U. confirmă această interpretare lingvistică. Un exemplu ar fi aceste câteva documente: „Global Atmosphere Research Programme”, editat în documentele O.N.U. în limba franceză sub titlul „Programme mondial de recherches sur l’atmosphere”; „Global Environment Monitory System”, editat în limba franceză sub titlul „Système mondial de surveillance continue de l’environnement”.
Termenul de „mondializare” se folosește în anumite arii geografice, cu precădere în spațiul francofon, pentru a pune în evidență nuanțe specifice ale produsului; ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală, este acceptat pe scară tot mai largă termenul „globalizare”.
Apariția termenului „mondializare” se situează undeva între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Oricum, două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.
S-a vorbit însă mai întâi de „integrare”, adică de o mișcare care reunește într-un ansamblu părți dispersate. Acest termen de integrare descrie fostul ideal al occidentului, observând egalitatea șanselor, adică posibilitatea fiecărei persoane de a putea să aleagă liber tipul și condițiile muncii sale, ca și modul său de viață. Această libertate nu este limitată la cadrul național, dimpotrivă, ea are în vedere și raporturile între persoane aparținând unor țări diferite.
Conținutul „integrării” nu este exclusiv economic. Este totodată social, politic și psihologic. Totuși în epoca clasicilor „integrarea” economică a fost legată de conceptul de piață ideală, autoreglată datorită conceptelor: „mâna invizibilă”, „forțele pieței” și „concordanța dintre interesul individual și cel colectiv”. Toate ipotezele clasicilor despre piața perfectă (concurența pură și perfectă) se aplică „integrării economice” la nivelul pieței mondiale. Adică, prețurile pentru bunurile și serviciile identice, nivelul salariilor pentru o muncă echivalentă, dobânda pentru același risc și renta financiară pentru pământurile de calitate identică, tind să se egalizeze.
Globalizarea este starea provizorie a unei transformări continue care conduce la o integrare din ce în ce mai intensă a forțelor economice și financiare. Această definiție provizorie ne permite să observăm cele două aspecte sub care poate fi înțeles fenomenul globalizării, și anume unul static, în sensul că provoacă transformări permanente în relațiile economice internaționale și altul dinamic, pentru că această schimbare se produce sub influența unei logici mereu mai cuprinzătoare.
Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a declanșat procesul de globalizare. Se spune că a demarat încă de la începutul anilor ’80, atunci când tehnologia informațională a fost asociată telecomunicațiilor. Alții spun că a început mai târziu, odată cu dispariția barierelor comerciale. Cu toate acestea, globalizarea nu s-a declanșat fără să existe anumite etape pregătitoare: ea reprezintă punctul final al unui proces de integrare a forțelor economice, financiare, sociale și culturale, de unde rezultă astăzi dinamica procesului; treptat s-a trecut de la industria locală la cea internațională, iar apoi la globalizarea fenomenului. Acesta a fost însoțit de o dezvoltare interdependentă a structurilor politice și de o întrepătrundere a culturilor.
Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane. Individul din societatea contemporană călătorește mai mult, este expus într-o măsură crescândă influenței culturilor străine și are contacte vizuale directe sporite cu evenimentele din lumea întreagă, prin intermediul transmisiunilor TV, Internet-ului, noilor tehnologii de transmitere a imaginilor prin sateliți etc.
Globalizarea piețelor este impusă și de creșterea costurilor pentru cercetare și dezvoltare și reducerea ciclurilor de viață ale produselor sub aspect tehnologic. Marile corporații își extind sfera activităților (de inovație, de producție sau de desfacere) în afara granițelor naționale, recurgând la un management transnațional. Acest lucru permite corporațiilor să-și împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor mondiale și să împartă beneficiile rezultate de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.
Odată cu globalizarea piețelor, are loc astfel și globalizarea mărfurilor. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor materiale și servicii ale căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colțuri ale lumii (de exemplu, industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, a produselor electrocasnice, industria textilă, a confecțiilor, a produselor alimentare etc.).
Globalizarea pieței financiare constituie o altă componentă a globalizării economiei mondiale. Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură din întreaga lume, sfidând granițele naționale și fusurile orare, înglobând în ofertele lor o gamă tot mai mare de servicii financiare.
Companiile producătoare care operează pe piața mondială nu sunt obligate numai să-și exporte mărfurile în alte țări, ci și să devină organizații globale. O organizație este globală atunci când aceasta, operând pe piețele a cel puțin două țări, obține prin activitățile de cercetare-dezvoltare, producție, marketing, vânzări sau activitățile financiare avantaje de cost și de prestigiu, care sunt inaccesibile concurenților, care operează exclusiv la nivel național. Organizația globală acționează pe o piață globală (piețele statelor lumii), în cadrul căreia nu se acordă importanță granițelor dintre statele lumii, procurând capital, aprovizionându-se cu materiale și componente, producând și comercializându-și mărfurile, oriunde există condițiile cele mai prielnice pentru a face afaceri. Organizațiile globale reușesc astfel să obțină cele mai mari avantaje de pe urma planificării, desfășurării și coordonării activităților proprii la scară mondială.
Procesul de mondializare a piețelor și de globalizare rapidă a activității organizațiilor din întreaga lume obligă agenții economici naționali, care operează la scară globală, să acționeze rapid, stabilindu-și și ocupând o poziție bine determinată pe piața globală. Dimpotrivă, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să-și restrângă domeniul de activitate pe un număr de piețe naționale bine precizate, adoptând o strategie bine fundamentată de pătrundere pe nișele pieței globale.
Pentru a face față concurenței, marile companii producătoare trebuie să se extindă tot mai mult la scară internațională. Pe măsură ce piețele naționale sunt invadate de producătorii străini, întreprinderile locale sunt obligate să adopte o strategie de pătrundere mai agresivă pe piețele altor țări. Concurența aspră de pe piața internațională demonstrează faptul că organizațiile globale trebuie să pună mai mult accent pe flexibilitatea structurii organizatorice, pe adaptarea la particularitățile principalelor piețe mondiale pe care acestea acționează.
Odată cu creșterea necesității de extindere a sferei de activitate a întreprinderilor peste granițele naționale, se constată și sporirea riscurilor pentru astfel de acțiuni. Întreprinderile din ziua de astăzi, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt mai ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială: cursuri valutare variabile, instabilitate politică, tarife vamale protecționiste, bariere comerciale etc.
Astfel, globalizarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, ideală ca normă de comportament, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.
Reluând termenii definiției globalizării, putem sintetiza următoarele:
globalizarea reprezintă un proces istoric care, de-a lungul timpului, a cuprins industrializarea, internaționalizarea și mondializarea;
forțele care au condus la mondializare, apoi la globalizare, sunt mereu prezente; schimbările în relațiile internaționale sunt prin urmare continue;
raportul de forțe în economie nu este stabil, ci dinamic, în continuă evoluție sau involuție; există forțe care îi fac pe cei tari mai puternici și pe cei slabi îi aduc mai aproape de mizerie;
procesul de globalizare are efecte importante și dominante într-un număr mare de domenii, nepermițând celor care nu fac parte din sistem să-și găsească mijloace suficiente de trai;
starea actuală a globalizării este rezultatul a două secole de istorie în timpul cărora fiecare etapă a fost generată în mod natural de precedenta; ca urmare, procesul de globalizare se autolimitează.
Toate aceste procese se desfășoară în anonimat. Nu există o autoritate responsabilă să dirijeze sistemul care încearcă să funcționeze în paralel cu statul; nimeni nu decide și nimeni nu conduce. Aceste fapte ating direct conștiința și fac apel la cei care au o judecată morală și un comportament adecvat.
2.3. Premise ale constituirii pieței mondiale
Dezvoltarea de-a lungul timpului a țărilor occidentale cu economie solidă de piață a fost posibilă prin găsirea unor piețe de desfacere avantajoase pentru produsele lor tehnologizate, prin aprovizionarea acestora cu materii prime și produse exotice ieftine, prin dezvoltarea sistemului financiar-bancar, precum și a navigației maritime din aceste țări. Prin conlucrarea strânsă între aceste activități productive, comerciale și de prestări servicii, inclusiv financiar-bancare, a rezultat o rețea foarte densă și complexă de relații comerciale și financiare, la scara întregii lumi, numită piață mondială. Progresul constituirii pieței mondiale a durat câteva secole, începând din perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI și continuând și în zilele noastre.
Definind sistemul mondial modern, Immanuel Wallerstein, desprinde două trăsături particulare ale acestuia: se bazează pe o diviziune extensivă a muncii, care este nu numai funcțională (ocupațională), ci și geografică și prezintă o latură politică care a oferit agenților economici o mai mare libertate de mișcare și un sprijin substanțial din partea statelor naționale. Sarcinile economice nu sunt redistribuite în mod egal în sistemul mondial (inclusiv în considerente ecologice), iar diviziunea muncii este o funcție a organizării sociale a muncii. În plus, actorii economici acționează în cadrul unui perimetru mai larg decât cel pe care îl poate controla integral orice entitate politică. Pentru țările industrializate, acest fapt face posibilă expansiunea economică constantă a sistemului mondial, în pofida unei distribuții foarte inegale a profiturilor.
Există mai multe definiții acceptate în literatura de specialitate pentru piața mondială. Astfel, ca parte componentă a economiei mondiale, piața mondială poate fi definită în două sensuri:
în sens larg, piața mondială reprezintă „ansamblul raporturilor care se stabilesc între producătorii din diferite țări și între economiile naționale, în procesul schimbului de activități care au loc pe plan internațional”. În această accepțiune, piața mondială cuprinde pe lângă tranzacțiile comerciale și tranzacțiile valutare, financiare, relațiile de credit internațional care se desfășoară pe piețe specifice.
în sens restrâns, piața mondială reprezintă „ansamblul relațiilor de schimb care se stabilesc între agenții economici din diferite țări, pe baza cererii și ofertei”. La baza consolidării obiectului tranzacției se află legea cererii și ofertei.
Conform altor accepțiuni, pieței mondiale i se atribuie mai multe semnificații, fiecare având la bază ansamblul tranzacțiilor de afaceri izvorâte din confruntarea cererii cu oferta pe piața internațională:
„totalitatea tranzacțiilor de afaceri dintre țările lumii, în contextul diviziunii internaționale a muncii și confruntării dintre cerere și ofertă”;
„locul tranzacțiilor de afaceri internaționale în care se întâlnesc cererea și oferta de produse, servicii sau valori din diferite țări, supuse legilor economice obiective ale comerțului internațional”;
„spațiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii, de realizare a relațiilor de schimb între agenții economici din diverse țări, ca purtători ai cererii și ofertei”.
În practică, se utilizează și noțiunea de piață internațională care se referă la tranzacțiile de afaceri dintre două sau mai multe țări, în sensul strict al cuvântului, spre deosebire de piața mondială care cuprinde tranzacțiile dintre toate țările lumii, precum și noțiunea de piață externă care reprezintă piața mondială privită din unghiul de vedere al relațiilor economice externe ale unei țări.
Sunt recunoscute mai multe forme ale pieței mondiale:
– comerțul internațional, definit ca ansamblul tranzacțiilor cu bunuri și servicii care se desfășoară între agenții economici din diferite țări;
piața internațională a capitalurilor, respectiv ansamblul operațiilor legate de plasarea în/din străinătate a unor capitaluri sub formă de investiții directe, credite etc.;
piața mondială a muncii, dată de ansamblul relațiilor generate de migrația forței de muncă dintr-o țară în alta, de regulă pentru căutarea unui loc de muncă;
piața tehnologiilor de vârf, care se referă la ansamblul transferurilor de brevete, invenții între diferite țări etc.
Tipurile de piață, precum și criteriile de grupare a piețelor cunosc un amplu proces de diversificare, determinat de mai mulți factori: natura bunurilor economice tranzacționate, modul de combinare a factorilor de producție, tradițiile, culturile și mentalitățile fiecărui popor, nivelul de dezvoltare economică etc. În funcție de obiectul tranzacțiilor de afaceri, piața mondială se clasifică în: piață de mărfuri, piață financiară, piață a muncii și piață a serviciilor.
2.4. Premise ale apariției produsului mondial
Produsul activității unei organizații poate fi un bun, un serviciu sau o idee constând într-o sumă de trăsături tangibile sau intangibile care satisfac consumatorii și care este primit în schimbul banilor sau al altor unități de valoare.
Produsul global sau produsul mondial este conceput pentru a satisface cerințele consumatorilor din mai multe țări. De asemenea, este conceput să identifice și să servească segmente globale ale cererii, care sunt omogene ca necesități și putere de cumpărare.
Când același produs poartă diferite nume de marcă în diverse țări, potrivit specificului acestuia, se spune despre el că este un produs global.
Produsele globale sunt produse obișnuite care se dezvoltă în mod natural în companiile producătoare cu orientare multinațională. Compania multinațională se concentrează asupra adaptării numelui de marcă la cerințele locale, identificând un nume regional pentru un produs vândut în întreaga lume. Fiecare companie producătoare care acționează pe plan internațional deține în portofoliul de activitate produse internaționale.
Produsele tind să se mondializeze atunci când caracteristicile lor determinante le fac remarcabile și solicitate de consumatori. Tot mai mult, întreprinderile mondiale, din motive de simplitate și de costuri, caută să pătrundă și să vândă, în diverse părți ale lumii, produse care nu se diferențiază față de cerințele impuse de adaptarea la piața locală.
Numărul mărcilor mondiale cunoscute de public, susceptibile de a genera cumpărarea produselor respective, este în creștere. Printre mărcile cunoscute de-a lungul anilor, putem cita: Coca-Cola, IBM, Ford, Kodak, Xerox, Shell, Levi’s, McDonald’s, Gilette etc. Mai recent publicul mondial a ajuns să cunoască mărci, care circulau deja pe anumite piețe de mai mult timp: Benetton, Apple, Toyota, Honda, Nissan, Fuji, Connex, Orange, Zapp etc.
Un produs a cărui concepție și caracteristici principale sunt mondiale, chiar dacă acesta este fabricat pe plan local și prezintă una sau mai multe caracteristici specifice necesare pentru adaptarea la piața locală, poate fi distribuit oriunde în lume. În interiorul aceluiași sector, pot exista produse destinate consumatorilor mondiali și alte produse naționale destinate consumatorilor locali, întrucât piedicile culturale variază de la un produs la altul.
Tendința de globalizare a economiei a condus și la apariția segmentelor de clientelă transnațională, respectiv mondializarea gusturilor consumatorilor, care devin mai exigenți, mai rafinați, mai selectivi și mai interesați de achizițiile efectuate. Sunt recunoscute mai multe sectoare de activitate în care consumatorii sunt mondiali: aeronautică, mașini și utilaje, electronică, microinformatică, bunuri de echipament industrial, construcție navală, echipamente sportive, agricole de lux, cluburi de vacanță.
Pe măsură ce din ce în ce mai multe companii producătoare multinaționale își standardizează și își centralizează vânzările la nivel mondial, internaționalizează practica lor de cumpărare sau vând un produs care respectă un standard de calitate mondial, clientela întreprinderii respective devine mondială.
În materie de alimentație, fenomenul a cunoscut o amploare ridicată în special în decursul ultimilor ani: după Europa, lanțurile de magazine tip fast-food se multiplică în Japonia și se mențin în restul Asiei. Japonia totalizează 7336 franchize de origine americană, deci 72% din restaurantele sau magazinele alimentare McDonald’s (590 puncte de vânzare), KFC (800 restaurante), Domino Pizza, Dunkin Donuts și Wendy’s fac parte din viața Japoniei. Pe de altă parte, restaurantele asiatice cunosc o mare creștere în SUA (mai mare de 20 000), unde există deja mai mult de 1 500 de baruri japoneze Sushi.
Procesul de globalizare a generat, totodată, obligativitatea reglementării calității produselor mondiale, prin documente normative, standarde cu caracter universal din ce în ce mai exigente, care să prescrie calitatea, securitatea, durabilitatea, fiabilitatea, accesibilitatea.
Întreprinderile multinaționale urmăresc satisfacerea cerințelor consumatorului mondial, obligând astfel întreprinderile pur naționale să se alinieze, pentru a fi competitive, la standardele de calitate pe care le creează.
Multe întreprinderi producătoare își proiectează produsele pentru a corespunde în primul rând cerințelor și reglementărilor de pe piața internațională, urmând ca apoi să procedeze la adaptarea acestora potrivit specificului piețelor mai mici, naționale, dacă doresc recunoașterea produsului activității lor și la acest nivel. Această abordare permite producătorului să introducă produse noi pe mai multe piețe, aproximativ în același timp.
Capitolul 3
Economiile naționale și fenomenul de regionalizare
Privită în sens general, regionalizarea descrie creșterea integrării societale în cadrul unei regiuni și procesul nedirecționat de interacțiuni economice și sociale stabilit între state sau regiuni situate în același spațiu geografic. Mulți privesc regionalizarea ca pe o treaptă intermediară ducând la globalizare. În literatura germană politică, integrarea europeană este numită “globalizare”. Cu toate acestea, cele două procese se întâlnesc doar parțial și uneori pot fi chiar opuse unul altuia. Cea mai avansată din formale de integrare regională, Uniunea Europeană, oferă dintr-o dată două diferențe față de globalizare. În primul rând, regionalismul se bazează pe transferul deliberat și voluntar de suveranitate spre instituții supranaționale, spre deosebire de aceasta. În al doilea rând, globalismul nu este înzestrat cu instituții capabile să exercite control sau să genereze politici comune.
În ambele situații, forțele profunde sunt aceleași. Comerțul figurează pe primul loc, nota comună a regiunilor fiind obiectivul creării de piețe largi, stimulatoare și competitive, prin piețe comune sau zone de comerț liber. Pe glob există zeci de asocieri de state, diferind între ele prin gama de teme ale conlucrării sau gradul de instituționalizare.
Procesul de integrare economică și comercială regională, început în anii ’60, a urmărit realizarea unei diversități de avantaje: accesul reciproc preferențial pe piață, realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferențial față de terți, folosirea în comun a infrastructurii și a instituțiilor și nu în cele din urmă realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depășire a unor dispute și diferende. Organismele regionale au apărut și ca răspuns la lipsa unor instituții globale cu asemenea mandat.
În ultimii ani, tendința generală de integrare regională a continuat în ritm susținut. De exemplu, Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza unui acord semnat de țările membre în august 1995, a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate; Uniunea Europeană (UE) și-a mărit numărul membrilor de la 12 la 15, iar apoi la 25 în mai 2004, a semnat un acord de creare a unei zone de liber schimb cu 12 state din zona Mediteranei (EUROMED) până în anul 2010 și a încheiat acorduri de asociere cu un număr important de state din Europa Centrală, printre care și România; în noiembrie 1995, cele 18 state membre ale Forumului de Cooperare Economică din Asia și Pacific (APEC) – printre care SUA, Japonia și China au decis realizarea unei zone de liber schimb și de investiții până în anul 2010 pentru țările dezvoltate și până în anul 2020 pentru țările în curs de dezvoltare.
Multe din marile puteri, politice sau economice, ezită între vocația lor regională și cea globală. Opțiunea Japoniei a fost globalismul, deși mulți pledau pentru asianism. SUA, o putere eminamente globală, se asigură contra izolării de către diferitele regionalisme, intrând în cât mai multe forme regionale. Cu mai puține mijloace economice, Rusia încearcă o strategie asemănătoare în vecinătatea imediată sau în regiunea euro-asiatică.
Primul val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice sau din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.
Integrarea Europei este fenomenul cel mai cunoscut, studiat și comentat în materie de integrare. Are și vechimea cea mai mare, experiența cea mai îndelungată și realizările cele mai vizibile. A parcurs mai multe etape, ultima dintre ele fiind inaugurată prin adoptarea de obiective noi și ambițioase la Maastricht și prin transformarea Comunității în Uniune. Următorul pas important ce se prefigurează în istoria Uniunii Europene este acela al adoptării unei Constituții pentru Europa, fapt destul de controversat ce pare că va depăși termenul acordat inițial. Statele membre nu sunt pregătite a face acest pas, fapt confirmat și de rezultatele negative ale referendumurilor din unele țări, cum ar fi Franța. Există totuși proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa și mai devreme sau mai târziu acesta va intra în vigoare, căci Uniunea are nevoie de o lege fundamentală, supremă.
Al doilea val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieței interne unice. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel și Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piața Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau și alte grupări integraționiste regionale.
Integrarea în America de Nord
Primii pași spre integrarea economică a țărilor din America de Nord au fost efectuați odată cu semnarea, în 1989, a acordului bilateral dintre SUA și Canada. În februarie 1991, la cererea președintelui Mexicului, Salinas, Statele Unite, Canada și Mexicul au început negocierile pentru semnarea unui acord de comerț liber. La data respectivă, un asemenea acord era considerat a fi în folosul celor trei țări, întrucât a oferit posibilitatea unui acces liber pe piețele fiecărui partener.
Acceptând să participe la negocierea unui acord, SUA, Canada și Mexicul au format mai multe grupuri de lucru care au analizat următoarele probleme: accesul pe piață (taxele vamale și barierele netarifare, regulile de origine, achizițiile guvernamentale), regulile comerciale, serviciile, investițiile, drepturile de proprietate intelectuală și reglementarea diferendelor. Negocierile au început în iunie 1991, iar la 12 august 1992, s-a anunțat crearea Acordului Nord American de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement – NAFTA; Accord de libre-echange Nord American – ALENA). Acordul a fost semnat de cei trei șefi de state în decembrie 1992, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Această zonă reunește economii cu stadii diferite de dezvoltare, oferind însă noi perspective comerțului regional și internațional. NAFTA este una dintre grupările economice cele mai puternice din lume, deținând o pondere de circa 20% din comerțul mondial și o populație de peste 380 milioane de locuitori. Beneficiile directe determinate de comerțul liber rezultă de pe urma eliminării aproape complete a taxelor vamale între cele trei țări partenere.
Statele Unite mizează pe beneficiile care pot fi obținute datorită expansiunii comerțului în condițiile unei piețe de dimensiuni mai mari, precum și datorită creșterii competitivității pe piețele internaționale și a sporirii oportunităților de investiții pentru firmele americane. Mexicul vizează un acces mai facil și sigur pe piața principalului său partener comercial – SUA, creșterea încrederii investitorilor străini în mediul economic mexican și conturarea unui mediu economic și de afaceri mai stabil. La rândul său, Canada a considerat că NAFTA îi poate oferi posibilitatea să-și mențină poziția în comerțul internațional, preferințele de care beneficiază în relațiile comerciale cu SUA și să obțină un acces nerestricționat pe piața mexicană.
Integrarea în America Latină
La scurt timp după crearea CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului), respectiv a CEE (Comunitatea Economică Europeană), America Latină a întreprins primii pași spre integrarea regională. Astfel, în 1960, s-a semnat acordul de înființare a Asociației Latino-Americane de Comerț Liber (Latin American Free Trade Association – ALALC), în baza căruia Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay și Venezuela au hotărât să creeze o zonă de comerț liber. Această zonă a funcționat destul de bine în primii ani, după care a cunoscut o perioadă de impas care a culminat în anii ’70. Deși schimburile comerciale între țările membre au fost stimulate, discrepanța între obiectivele și rezultatele obținute a fost destul de mare.
Asociația Latino-Americană de Integrare (Latin American Integration Association – ALADI) a fost creată prin semnarea la 12 august 1980 la Montevideo, a acordului de înființare. ALADI a înlocuit Asociația Latino-Americană de Comerț Liber, grupând aceleași țări. Obiectivul principal al acestei Asociații îl reprezintă impulsionarea procesului de integrare economică în zonă prin intermediul cooperării economice, al specializării în producție a țărilor membre și prin stimularea schimburilor comerciale reciproce. La baza acordului de constituire a ALADI a stat principiul tratamentului diferențiat al statelor membre, împărțite în trei grupe, în funcție de nivelul dezvoltării economice: recent industrializate (Argentina, Brazilia, Mexic); cu nivel mediu de dezvoltare (Columbia, Chile, Peru, Uruguay, Venezuela); mai puțin dezvoltate (Bolivia, Ecuador, Paraguay), stipulându-se realizarea integrării în etape în scopul atenuării diferențelor existente între statele membre, precum și posibilitatea aderării la acord a altor țări din zonă.
La 26 mai 1969, Bolivia, Ecuador, Columbia, Peru și Venezuela au semnat la Cartagena acordul de constituire a Pactului Andin (Andean Pact), grupare subregională în cadrul Asociației Latino-Americane de Comerț Liber. Principalele obiective ale Pactului Andin vizau: coordonarea eforturilor pentru accelerarea procesului de industrializare și limitarea dependenței față de țările dezvoltate; liberalizarea schimburilor comerciale reciproce și instituirea unei politici comerciale față de terți.
Pentru atingerea acestor obiective, Acordul de la Cartagena a prevăzut un program de liberalizare a schimburilor comerciale reciproce, un tarif vamal comun față de terți, programe privind dezvoltarea industrială, pe sectoare, tratament comun față de capitalul străin și instituirea unui regim uniform față de întreprinderile multinaționale. Rezultate mai importante s-au obținut în domeniul unificării vamale prin eliminarea taxelor vamale, a barierelor netarifare și aplicarea unui tarif vamal comun față de terți. Datorită gradului scăzut de complementaritate economică, schimburile comerciale reciproce reprezintă încă o proporție redusă în totalul schimburilor comerciale desfășurate de aceste țări. Un moment important în activitatea organizației l-a constituit adoptarea, în septembrie 1980, a Cartei colaborării dintre țările andine, document care stabilește principiile politicii interne și internaționale a statelor membre, subliniază necesitatea promovării unei noi ordini economice și politice regionale și internaționale.
Pe lângă grupările integraționiste menționate, pe teritoriul Americii Latine mai funcționează și alte grupări cu obiective destul de limitate, între care cele mai importante sunt Comunitatea Caraibelor și Piața Comună, Piața Comună a Americii Centrale, Grupul Celor Trei și Sistemul Economic Latino-American.
Integrarea în Asia și Pacific
Spre deosebire de America Latină, unde prima schemă de integrare regională a apărut în 1960, în Asia, evoluția procesului de integrare a fost mai lentă datorită numeroaselor evenimente politice și militare. În acest context, trebuie menționată disputa diplomatică dintre Filipine și Malaezia din perioada 1962-1967, confruntarea dintre Indonezia și Malaezia, separarea Singapore-lui de Malaezia, dar și războiul din Vietnam.
Totuși, în ciuda unor auspicii nefavorabile, la 8 august 1967, miniștrii de externe din Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda au semnat Declarația de la Bangkok, care a consfințit crearea Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). Prin crearea ASEAN, țările fondatoare nu și-au ascuns intenția de a reuni în viitor toate cele 10 țări din zonă, pentru a crea un spațiu de securitate, stabilitate și dezvoltare.
Declarația de constituire a ASEAN a statuat în mod expres faptul că, Asociația este deschisă participării tuturor statelor din regiunea Asiei de Sud-Est care subscriu la obiectivele și principiile menționate. Asociația reprezintă “voința colectivă a națiunilor Asiei de Sud-Est de a se asocia în spiritul prieteniei și cooperării, pentru ca prin eforturi susținute și sacrificiu să asigure popoarelor din zonă dar și posterității pace și prosperitate.”
Până în 1992, cooperarea economică a țărilor membre ale ASEAN s-a bazat pe programe destinate înființării de societăți mixte și de programe de cooperare industrială. Brunei, Indonezia, Malaezia, Filipine, Thailanda și Singapore, adică cele șase țări inițiatoare ale acordului, au convenit să elimine taxele vamale până în 2010. Membrii mai noi, printre care Cambodgia, Laos, Myanmar și Vietnam, s-au angajat să realizeze acest lucru până în 2015, iar pentru unele produse considerate sensibile, până în 2018.
Continentul african este „gazdă” a nu mai puțin de 14 grupări economice intraregionale, printre care SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri; COMESA – Piața Comună a Africii de Vest și de Sud, cu 20 de membri; ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – Africane, cu 15 membri; SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri.
Regionalismul, în orizontul căruia majoritatea statelor au început să trăiască astfel, se va consolida, deși va trece prin crize de creștere. El este salutat cât timp se încadrează în globalizare, refuzând tentația de a forma insule și de a prelungi vechile birocrații ale statelor integrate.
Există și elemente care zădărnicesc integrarea europeană și acestea se traduc prin acțiunile de regionalizare a Europei, cel mai evident fiind cel al criteriului religios. Grecia este destinată să tensioneze Moscova prin infiltrarea capitalului elen în zona ortodoxă, iar Turcia să devină un avanpost pentru controlul economic al lumii islamice. Și una și alta dintre aceste țări au funcția riscantă de a îndepărta de Europa Occidentală zone semnificative din Europa Centrală și de Est și de a complica misiunea europeană a Rusiei.
Percepția regionalizării se reflectă negativ pentru țările din estul Europei, cum ar fi și România, sentimentul direct fiind acela că s-ar putea pierde în favoarea altor țări controlul unor regiuni istorice. Ceea ce scoate în evidență modelul european este că apariția mai multor centre de putere în economia globală înseamnă episodic superregionalizarea.
Globalizarea va funcționa o perioadă ca acord între SUA cu zona NAFTA, Europa, ca Europă Unită și Asia, orientată în jurul pivotului chinez, adică a unor macroregiuni oarecum omogene economic, politic și cultural. Între aceste macroregiuni se vor produce încă mult timp coliziuni de interese până când se va găsi formula politică a noii ordini economice propuse de globalizare.
Procesul de integrare comercială și economică, după criterii regionale, a unor economii naționale cu potențialuri și niveluri diferite dă expresie tendinței mai vechi, devenită acum mai pregnantă, de a valorifica factorii geografici pentru interese economice sau ecologice comune și de a aloca și reuni mai eficient la scară internațională unele resurse și capacități, care, utilizate numai în cadru național, ar avea efecte mai puțin semnificative.
Polemicile apărute în unele dezbateri teoretice și reuniuni internaționale derivate din opunerea regionalismului și mondializării par a avea un caracter artificial și nu o caracteristică dominantă a perioadei actuale cu perspective de menținere – și anume: nici una din aceste tendințe nu poate fi eliminată din economia mondială, una nu exclude pe cealaltă, globalizarea este sprijinită de regionalism. Formarea de grupări regionale comerciale și economice flexibile, cu reguli diverse de funcționare, dar și cu interese diferite, se constituie într-un proces necesar, o etapă intermediară înainte de a ajunge la economia globală integrată.
Tratatele comunitare prevedeau încă din 1957 asigurarea unei dezvoltări economice armonioase și reducerea treptată a decalajelor dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni. Astăzi, în perspectiva Uniunii Economice și Monetare și a introducerii monedei unice, întărirea coeziunii economice devine o condiție fundamentală. Pentru atingerea acestor obiective a fost concepută o politică regională și de coeziune a cărei importanță a crescut odată cu numărul de membri ai Uniunii.
Prin politica regională și de coeziune, Uniunea Europeană sprijină regiunile mai puțin dezvoltate și le încurajează să se ajute singure, fiindcă rolul principal în reducerea decalajelor economice revine regiunilor. Succesul politicilor promovate de Uniunea Europeană pentru consolidarea economiei locale este condiționat de ideile, inițiativele și strădania fiecărei regiuni.
Ultimele evenimente arată că procesele integraționiste au căpătat un nou impuls și noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susținute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente:
– creșterea posibilității obținerii de efecte de creare de comerț, creșterea rolului în negocierile internaționale și scăderea costurilor de distribuție;
– incapacitatea organizațiilor internaționale, în special a Organizației Mondiale a Comerțului, de a soluționa cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerț liber global.
Tabel nr. 1: Comerțul mondial pe grupări regionale (2003, mld. USD)
*Este vorba de exporturile celor 10 state ce au aderat în 2004 la UE.
Sursa: World Trade Report, 2005.
Capitolul 4
Regiunile transfrontaliere și federalizarea
Procesul de unificare europeană pune într-o lumină nouă problemele frontierei în Europa, de la acest proiect pornind și ideea necesității schimbărilor majore în structura de putere a lumii și, de asemenea, discuția despre puterile statului și despre structurarea relațiilor dintre state.
Spre deosebire de statul națiune, federația presupune existența unei puteri centrale, cu atribuțiuni distincte de acelea ale statelor membre și care sunt exercitate independent. Aceste atribuțiuni se exercită printr-un Parlament federal bicameral și prin sufragiu universal, iar problemele federale sunt de competența autorităților centrale federale, în timp ce statul rămâne suveran în anumite competențe. Membrul unei federații este de trei ori cetățean: în sânul comunității sale, al statului în care trăiește și al statului federal.
Pe plan economic, federalizarea presupune o largă descentralizare care ar trebui să se finalizeze în uniune vamală, monetară, poștală, militară și în transporturi. O organizare pur federală cere ca statele – regiuni să nu aibă aceleași sisteme de organizare, în interiorul fiecăruia repartiția, organizarea și distribuția puterilor având forme variate și toate acestea în favoarea individului, căruia i se acordă mai multe posibilități de control asupra elementelor și forțelor din societate, mai multă libertate și mai multă responsabilitate.
O importanță deosebită o prezintă și regiunile transfrontaliere ca un fenomen european mai cu seamă. Accentul cade, în cazul zonelor transfrontaliere, pe cadrul de colaborare, cadru care uniformizează “asperitățile” granițelor și mai ales cadrele legislative diferite. Aceste forme de colaborare transfrontaliere, însă, nu sunt apanajul Occidentului. Cazul amenajării Dunării a creat un cadru de colaborare transfrontalieră între România, Iugoslavia și Bulgaria, exact pe suportul regiunilor de frontieră fluvială.
După cel de-al II-lea Război Mondial, populația din diferite țări cu granițe comune (Germania – Franța, Franța – Olanda și țări din peninsula scandinavică) a hotărât să minimizeze sau să elimine total efectele negative cauzate de existența granițelor, pentru a duce o viață asemănătoare cu cea a locuitorilor din zonele centrale ale țărilor. Curând s-a descoperit că fără existența unor reglementări juridice și administrative precise, acest plan nu poate fi atins decât în mică măsură. Ca urmare, au fost constituite asociații locale sau regionale de ambele părți ale granițelor, fiecare din ele rămânând sub jurisdicție națională, urmărind scopuri comune și dorind să promoveze cooperarea transfrontalieră. Unele din aceste asociații s-au unit sub o “umbrelă” transfrontalieră (euroregiuni sau structuri similare). Din 1960 și până în prezent, acestea au continuat consecvent, pe diferite paliere politice și administrative, să îmbunătățească situația economică și socio-culturală a populațiilor care trăiesc în regiunile de graniță și să elimine barierele datorate frontierelor.
La sfârșitul anilor ‘80, crearea Pieței Unice europene și schimbările democratice petrecute în Europa Centrală și de Est au deschis și mai mult granițele naționale. Numeroase alte state și regiuni transfrontaliere au înființat și au devenit membre ale Asociației Regiunilor de Graniță Europene (Association of European Border Regions – AEBR), fondată în 1971. În același timp, alte oportunități de cooperare au apărut, cum ar fi proiectele de infrastructură (poduri, tuneluri) între Franța și Marea Britanie, precum și între Danemarca și Suedia.
Deschiderea unor granițe și conturarea altora a readus în atenție problemele legate de frontiere. A devenit clar că obiectivele UE privind integrarea trebuie să urmărească o politică specială pentru regiunile frontaliere, care să elimine problemele ce ar putea urma integrării. Cazul regiunii transfrontaliere franco – elvețiene, ca și orientarea mai generală a cooperării economice multiple în Europa de Vest, a relansat ideea că integrarea europeană poate însemna nu numai unirea țărilor europene, ci și realizarea unei “Europe a regiunilor” printr-o cooperare europeană transfrontalieră.
Regiunea transfrontalieră este considerată a fi cea mai bună bază de unificare, dar ceea ce se poate aduce ca argument împotriva acestei teorii sunt constatările multor specialiști ce semnalează marile discrepanțe regionale capabile să împiedice cooperarea de acest tip. Dezvoltarea cooperării regionale de-a lungul granițelor este o prioritate pentru UE, reconfirmată fiind prin cel de-al treilea raport privind Coeziunea, documentele de revizuire a fondurilor structurale și perspectiva financiară pentru următoarea perioadă de planificare 2007 – 2013. Dezvoltarea de proiecte comune este cheia acestei cooperări, ducând la crearea de noi oportunități pentru zonele implicate și la depășirea unor obstacole economice, sociale și politice datorate existenței unei granițe internaționale.
"Filozofia cooperării transfrontaliere" este cooperarea veritabilă între două regiuni de graniță vecine. Cooperarea transfrontalieră nu înseamnă că una din părți acționează mai întâi singură la nivel național și mai târziu încearcă să se implice sau să coopereze cu vecinul de peste graniță. Ea cuprinde toate domeniile vieții de zi cu zi, precum și dezvoltarea de programe, priorități și acțiuni comune. Include, de asemenea, implicarea extensivă a grupurilor sociale, nivelelor administrative etc., în cooperarea transfrontalieră.
În scopul de a promova cooperarea transfrontalieră, UE a alocat fonduri și a organizat variate inițiative și programe, astfel Statele Membre participă într-o politică regională europeană co-finanțată de fonduri europene.
O importantă inițiativă comunitară s-a concretizat într-un program cu obiective spațiale clare – INTERREG – program care sprijină promovarea cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale și dezvoltarea echilibrată a spațiului european, fiind acum în cea de a treia fază de realizare. Interreg III este o inițiativă comunitară, finanțată din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER). Această inițiativă are trei componente:
Interreg III A: cooperare transfrontalieră, în scopul de a dezvolta centre sociale și economice la nivel transfrontalier prin strategii comune de dezvoltare; urmărind să promoveze dezvoltarea regională integrată dintre regiunile de frontieră vecine. Aceasta va include granițe exterioare și anumite granițe maritime. Această componentă urmărește, printre altele: dezvoltarea urbană, rurală și costieră, încurajarea antreprenoriatului și dezvoltarea firmelor mici (inclusiv cele din sectorul turistic); integrarea pieței de muncă și a includerii sociale; participarea cu resurse umane și facilități pentru cercetare, dezvoltare tehnologică, educație, cultură, comunicații și sănătate; protecția mediului (locală, globală); îmbunătățirea rețelelor și serviciilor de transport, informare și comunicare, precum și a sistemelor de apă și energie.
Interreg III B: cooperare transnațională, în scopul de a aprofunda nivelul de integrare prin formarea unor grupuri mari de regiuni europene. Aceasta pentru a obține o dezvoltare durabilă, armonioasă și echilibrată în vederea unei mai bune integrări teritoriale a țărilor candidate și a altor țări învecinate. Se va acorda o atenție specială cooperării privind regiunile insulare;
Interreg III C: cooperare interregională, pentru îmbunătățirea eficienței politicilor și a instrumentelor de dezvoltare regională prin schimb de informații la scară largă și prin crearea de rețele de informare în acest sector. Este încurajată cooperarea în regiunile cu o dezvoltare lentă și în cele aflate în curs de transformare.
Această componentă va acoperi, printre altele, acțiunile de cooperare pe probleme specifice cum ar fi cercetare, dezvoltare tehnologică și cea a IMM-urilor, societate informațională, turism, cultură și ocupație, antreprenoriat și mediu.
Trebuie acordată atenție participării regiunilor insulare și a regiunilor cele mai îndepărtate, precum și țărilor aplicante în cadrul diverselor rețele. Va fi încurajată cooperarea bilaterală dintre regiunile maritime.
Finanțarea totală oferită de Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) pentru noua inițiativă este de 4.875 mil. Euro pentru perioada 2000-2006.
Se acordă atenție specială:
– granițelor externe ale Comunității, în special în perspectiva extinderii;
– cooperării privind regiunile exterioare ale Comunității;
– cooperării în vederea promovării procesului de pace început în Balcani;
– cooperării privind regiunile insulare.
Instituțiile din România pot participa la proiecte Interreg, dar nu pot beneficia de cofinanțare prin Fondul European de Dezvoltare Regională.
Aproximativ 50 de regiuni ale Europei unite și-au stabilit birouri permanente la Bruxelles, pentru a facilita legăturile și schimbul de experiență dintre regiuni și cu Comisia Europeană. Altele se implică activ în organizații ca Asociația Regiunilor Europene de Graniță sau Asociația Europeană a Agențiilor de Dezvoltare. Rețelele informatice permit autorităților locale și regionale să facă față unor probleme transfrontaliere cum ar fi reciclarea deșeurilor sau administrarea încălzitului public. Crearea Euroregiunilor, peste granițele naționale, reprezintă un nou semn de progres.
Deși nu pot fi considerate entități legale sau organizații, Euroregiunile au multe caracteristici comune:
caracter permanent;
identitate diferită de a membrilor săi;
resurse administrative, tehnice și financiare proprii;
capacitate decizională proprie.
Aria geografică a Euroregiunilor este determinată în special de gradul de integrare socio-economică a unei arii geografice relative concentrate. Euroregiunile se concentrează pe cooperarea la nivel operativ pe rezolvarea problemelor locale și încearcă să prevină conflictele, prin promovarea unor soluții care să vină în sprijinul celor mai afectate grupuri de cetățeni.
Integrarea și parcelarea, globalizarea și teritorializarea sunt procese complementare. Ele reprezintă două laturi ale aceluiași proces: redistribuirea pe tot cuprinsul lumii a suveranității, puterii și libertății de acțiune, provocată (dar în nici un caz determinată) de saltul revoluționar al tehnologiei vitezei.
Capitolul 5
Fenomenul de globalizare – argumente pro și contra
Analiștii au identificat trei tendințe principale ale globalizării. Adepții „hiper-globalizării” cred că globalizarea definește o nouă epocă în istoria umană, în care tradiționalul stat național nu mai există nici chiar în materie de afaceri, acest lucru fiind imposibil într-o economie globală. „Scepticii” sunt de părere că fluxurile comerciale investiționale și cel al forței de muncă nu sunt superioare celor din trecut. Adepții „transformărilor” au un punct de vedere intermediar. Aceștia admit faptul că un rol important îl dețin guvernele, atât timp cât acestea se adaptează la o lume în care nu există o distincție clară între problemele interne și internaționale.
Aprobarea sau contestarea globalizării constituie, în prezent, curente de opinii și de acțiune care au coborât până la nivelul cetățeanului de rând, dezbaterile pe această temă fiind, în multe cazuri, la nivelul mișcărilor de stradă.
Poziții pro globalizare. Partizanii globalizării se înscriu în două mari categorii: pe de o parte, adepții curentului neoliberal, iar pe de altă parte reprezentanții instituțiilor financiare internaționale și a marilor întreprinderi internaționalizate.
Neoliberalii consideră globalizarea un fenomen ireversibil deoarece viteza cu care fluxurile de capital circulă în exteriorul granițelor naționale, amploarea schimbului de tehnologie și informație, ca și apariția unor noi zone de propulsie economică (exemplu Asia de Sud-Est) sunt elemente care, prin întrepătrundere, constituie o nouă structură pe piața mondială, a cărei dezvoltare nu permite o întoarcere la vechile forme de comerț și cooperare internațională.
Reprezentanții instituțiilor și întreprinderilor internaționalizate consideră globalizarea un fenomen universal deoarece liberalizarea schimburilor între națiuni reduce riscul conflictelor militare, generalizând tendința de schimb și cooperare în dauna tendințelor de confruntări violente și revendicări teritoriale.
Fenomenul globalizării este un fapt cu care generațiile actuale și cele care vor veni vor trebui să trăiască. Este durabil, purtător al unei stări de bine, la care populația nu va vrea niciodată să renunțe. Chiar și generațiile care sunt ținute departe de beneficiile globalizării poartă în ele dorința ascunsă de a le împărtăși într-o zi. Mobilitatea capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferențelor dintre state.
Internaționalizarea producției, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producție, ceea ce permite reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor și creșterea accesului populației la bunuri mai ieftine. Reglementările internaționale în materie de liberă circulație a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către piețe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale și multe dintre țările în dezvoltare și-au schimbat orientarea din țări predominant exportatoare de produse primare în țări exportatoare de produse prelucrate. Sporirea concurenței conduce la sporirea eficienței, ceea ce are efecte benefice asupra producției, diversității de bunuri și servicii, la difuziunea cunoștințelor, a progresului și, în final, la creșterea productivității și satisfacerea cât mai bună a cerințelor
consumatorilor.
Poziții contra globalizării. La extrema opusă susținătorilor entuziaști ai acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale se situează antiglobaliștii, cei care o plasează la rădăcina dezintegrării sociale și ecologice pe care, apreciază respectivii autori, o parcurge omenirea în prezent. În cazul regionalizării există oponenți care consideră că aceasta induce unele consecințe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerțului internațional. În primul rând este deturnat interesul autorităților de la negocierile globale, ele concentrându-și eforturile către înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze restrictive pentru relații cu terții și este dat exemplul SUA, care, în acordurile sale preferențiale cu Canada, a introdus reguli de origine severă care restrângeau posibilitatea cooperării cu partenerii din alte țări în fabricarea produselor respective.
O lucrare care reflectă atitudinea antiglobalistă este cea aparținând lui David C. Korten, economist american specializat în problemele dezvoltării – Corporațiile conduc lumea. Lucrarea se constituie într-o pledoarie pentru solidaritatea societății civile pentru lupta comunităților locale și a guvernelor în fața alianței de interese economice, politice, ideologice care promovează în viziunea autorului procesul de globalizare. Sensul acestui din urmă proces ar fi acela de transferare a puterii din mâinile guvernelor responsabile pentru binele public în cele ale câtorva mari corporații.
Autorul dezvoltă elementele alianței de interese aflată în spatele globalizării, alianță care are în centrul său corporațiile și care promovează doctrina ideologică denumită de Korten “liberalismul corporatist”. Viziunea lui Korten asupra rolului profund negativ al acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale include mai multe coordonate. În termeni generali, el acuză tipul de societate spre care ne îndreptăm, o monocultură de consum globalizată, acea societate universală. Valorile, credințele, identitățile distinctive care fac oamenii să simtă că aparțin unor comunități și unor locuri, tind să fie înlocuite de simbolurile universalizate create și propagate de marile corporații.
“Globalizarea întărește tendințele de monopolizare la scară planetară”.
«Impactul globalizării, împreună cu partea sa națională – neoliberalismul, sunt prezente peste tot: creșterea economică cu pierderea viitoare a 40 000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaționale, încălzirea planetei, războaie și intoleranță. Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinței de dominare mondială a unei vechi mentalități. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale asupra resurselor materiale și umane ale lumii. Un bilanț al globalizării: creșterea numărului de războaie, creșterea violenței, degradarea ireversibilă a mediului».
Tabel nr. 2: Principalele trei curente în domeniul globalizării
Concluzii
Sistemul politic din România a suferit schimbări profunde de la începutul procesului de reformă, în 1990. Economia continuă să se afle într-o perioadă de tranziție către economia de piața, tranziție care are ca rezultat constrângeri severe asupra activității din întregul sector public și, nu în ultimul rând, asupra sistemului administrativ central.
Începând cu 1990, crearea unui sistem modern și eficient de administrație publică a fost considerată o prioritate pentru Guvernul României. Cu toate acestea, nu s-au putut mobiliza resursele necesare creării cadrului legislativ și instituțional necesar administrației publice centrale și locale și, în special, pentru implementarea eficientă a măsurilor de reformă.
Tendința de globalizare, însoțită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, așează statele naționale într-o poziție cu totul nouă, în care instituțiile și sistemele administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenție în domeniul reformei administrației publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administrația centrală, administrația locală și serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democrației reclamă instituirea unei noi relații între cetățeni și administrație, creșterea și întărirea rolului autorităților locale și reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă.
Aspirația de a deveni membru al Uniunii Europene a impulsionat modernizarea structurală și funcțională a administrației publice din România, alături de necesitatea funcționării mai eficiente a instituțiilor guvernamentale, într-o epocă puternic marcată de apariția și dezvoltarea tot mai acerbă a mondializării.
Pentru a supraviețui în contextul noilor reguli nescrise în plan mondial, România trebuie să se «integreze», căci doar prin unificarea economică, politică, juridică și socială, statele lumii vor deveni mai puternice și vor putea combate pericolele omenirii.
Dar acesta este un proces de lungă durată, inevitabil însă, căci mondializarea este deja un curent, un mod de a trăi, un mod de a gândi și de a planifica viitorul, este un început de cultură, o cultură mondială care va reuni totalitatea națiunilor.
Cel mai important este ca statele sa aibă destulă experiență în a elimina eventualele efecte negative (cum ar fi: disputele pentru putere, poluarea) și de a învăța să profite de toate avantajele a ceea ce înseamnă "mondializare": o piață comună, dispariția barierelor, resurse și materii prime comune, libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, cultura împărtășită de toate statele lumii către un viitor luminos.
Bibliografie
Alexandru, Albu. Cooperarea economică internațională. Editura Expert, București, 1996
Angelica, Băcescu-Carbunaru. Macroeconomia relațiilor economice internaționale. Editura All Beck, București, 2000
Carmen, Păunescu; Marfa și globalizarea pieței. Editura ASE, București, 2004
Constantin, Moisuc (coordonator); Luminița, Pistol; Elena, Gurgu. Economie internațională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relații economice internaționale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001
Denuța L. lnvestiții străine directe. Editura Economică, București, 2003
Dumitru, Oprea. Globalizarea și riscul securității informațiilor. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
Dumitru, Patriche. Comerț și globalizare. Editura ASE, București, 2003
Gabriela, Drăgan; Rodica, Zaharia. Relații economice internaționale: politici comerciale și tranzacții internaționale. Editura ASE, București, 2000
Ilie, Rotariu. Globalizare și turism: cazul României. Editura Continent, Sibiu, 2004
Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendințele mondializării și mondializarea tendințelor: Integrarea economică regională și globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timișoara, 2004
Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare. Editura MIRTON, Timișoara, 2001
Korten, C. David. Corporațiile conduc lumea. Editura Antet, Oradea, 1997
Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea conspiratoare. Editura Eficient, București, 2002
Maria, Popescu. Globalizarea și dezvoltarea trivalentă. Editura Expert, București, 1999
Mihaela, Duțu; Perspective economice ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Editura Independența Economică, Brăila, 1998
Ovidiu, Puiu (coordonator); Marius, Gust; Stela, Sigala; Iuliana, Ciochină. Politici economice internaționale. Interdependențe, regionalizare, globalizare – provocare pentru mileniul III. Editura Independența Economică, Pitești, 2000
Serge, Cordellier. Mondializarea dincolo de mituri. Editura TREI, București, 2001
Sterian Dumitrescu; Virgil Gheorghiță. Economie mondială. Editura Era, București, 1999
Prof. univ. Dr. Rodica Milena Zaharia. Uniunea Europeană și blocurile regionale
Prof. univ. dr. Bran Florina; Prof. univ. dr. Moga Toader. Comerț și globalizare. Efecte ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005
Raport de monitorizare Mai 2006 – COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE, Bruxelles, 16.05.2006
Raportul Anual ARIS 2004
Raportul Anual ARIS 2005
– http://www.mie.ro
– http://www.administratie.ro
– http://www.mai.gov.ro
– http://www.ipp.ro
– http://www.gov.ro
– http://ue.mae.ro
– http://sicuat.utcb.ro
– http://www.infoeuropa.ro
– http://www.ziua.ro
– http://www.eurodobrogea.ro
– http://www.nordexpres.ro
– http://www.cse.uaic.ro
– http://www.icmpp.ro
– http://www.cnaa.acad.md
– http://www.bnro.ro
– http://www.arisinvest.ro
– http://www.unctad.org
– http://www.armyacademy.ro
– http://www.biblioteca.ase.ro
– http://www.actrus.ro
– http://www.globalizarea.com
– http://modernizare.mai.gov.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Globalizarea Mondializarea Si Influenta Sa Asupra Mediului Economic (ID: 132321)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.