. Gestiunea Datoriei Publice. Elemente Tehnice ale Imprumutului

CAPITOLUL I

TEORIA ÎMPRUMUTULUI DE STAT

SECȚIUNEA I: Conținutul împrumutului: deosebirea dintre împrumutul public și împrumutul privat, impozite

Împrumutul reprezintă o posibilitate de a anticipa resursele viitoare, de a mobiliza imediat sumele necesare, sume ce urmează să fie recuperate în timpul unui an sau a mai multor ani.

Împrumuturile de stat au apărut și s-au dezvoltat în cadrul finanțelor publice moderne, alături de impozite și taxe, ca mijloc de completare a fondurilor bănești de utilitate publică sau ca venituri bugetare extraordinare.

Din punct de vedere terminologic, este des utilizată expresia „împrumutul public” care este sinonimă celei de „credit public”. În sfera acestuia sunt incluse atât împrumuturile de stat, cât și cele ale colectivităților publice (unitățile administrativ teritoriale).

Împrumutul de stat presupune anumite fluxuri financiare de atragere la dispoziția statului a unor economii bănești ce urmează să fie plasate, mai apoi, în titluri de valoare emise de stat sau în credite în contul statului. Aceste sume au rolul de a completa resursele ordinare ale guvernului sau ale autorităților locale. Ele reprezintă resurse extraordinare. Statului îi revine obligația de a restitui la termen (cu excepția împrumuturilor perpetue) sumele împrumutate, de a plăti dobânda, comisionul și alte avantaje oferite creditorilor săi. Astfel, debitor este statul, iar creditori publici sunt diferiți subscriitori la împrumuturile sale.

Împrumutul public se deosebește de împrumutul privat, prin natura sa. O persoană, care intenționează să facă o investiție, poate împrumuta suma necesară și, apoi, în fiecare an rambursează o parte din suma împrumutată, plus dobânzile aferente împrumutului.

Împrumutul public se deosebește și de impozite, deosebire ce este subliniată de finanțele moderne. Astfel, finanțiștii moderni consideră împrumutul ca pe un veritabil procedeu de încasări care se apropie de caracteristicile impozitelor. Ei au abandonat „teama” specifică finanțelor clasice, care aveau tendința de a restrânge împrumuturile; se estimează astfel recurgerea la împrumut la fel de normală ca și alte procedee de încasare.

Împrumuturile de stat sunt resurse financiare publice extraordinare, iar impozitele sunt resurse ordinare. Împrumuturile se contractează în mod limitat, datorită faptului că ele determină cheltuieli din partea statului și colectivităților locale, cheltuieli care cuprind dobânzile și alte avantaje acordate creditorilor publici, precum și alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.

Împrumuturile interne de stat angajate în nume propriu prin Ministerul Finanțelor, sunt contractate pe piață financiară internă, pe diferite termene pentru a asigura resursele bănești necesare în vederea finanțării și/sau refinanțării deficitelor bugetare și a datoriei publice interne constituite în baza unor legi speciale. De asemenea, aceste împrumuturi mai sunt contractate și pentru finanțarea unor obiective de investiții de interes național, aprobate în condițiile legii și menținerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului. Procurarea resurselor bănești necesare în vederea convertirii în datorie publică internă a garanțiilor pentru împrumuturi interne executate, pentru suma neacoperită din fondul de risc și din prevederile bugetului de stat cu această distincție, reprezintă un ultim obiectiv.

Pentru primele două destinații amintite anterior Ministerul Finanțelor are posibilitatea de a contracta împrumuturi din disponibilitățile existente în contul general al trezoreriei statului, în special din contravaloarea în lei a împrumuturilor interne păstrate în contul general al trezoreriei statului. Același lucru este valabil și pentru ultima destinație. Pentru menținerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, Ministerul Finanțelor poate angaja împrumuturi de la Banca Națională a României, în condițiile stabilite prin Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale.

Împrumuturile publice sunt contractate pentru a acoperi deficitul bugetar, atunci când acesta s-a aprobat de către Parlament, fiind justificat de nivelul cheltuielilor publice totale, care depășește nivelul resurselor ordinare.

Clasificarea împrumuturilor de stat se face după mai multe criterii. Astfel, în funcție de termen se disting trei categorii de împrumuturi.

Împrumuturile pe termen scurt (până la un an) se folosesc ca resurse de trezorerie, cu scopul de a asigura echilibrul în execuție a bugetului public. Cele pe termen mediu (2 – 3 până la 5 ani) și lung (peste 5 ani) urmăresc atragerea de resurse suficiente pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Un alt criteriu de clasificare este locul de plasare (contractare), în funcție de care împrumuturile se împart în interne (de pe piața internă a capitalului de împrumut) și externe (de pe piața externă a capitalului de împrumut).

Potrivit art. 2 din Legea nr. 81/1999 privind datoria publică, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor în scopul finanțării deficitului bugetului de stat; refinanțării datoriei publice; susținerii balanței de plăți și consolidării rezervei valutare a statului. Se mai urmărește finanțarea proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii cu capital majoritar românesc și a achiziționării de bunuri și servicii, inclusiv importul de materii prime și resurse energetice. Alte scopuri pentru care sunt angajate împrumuturile interne și externe de stat sunt: îndeplinirea obligațiilor legate de garanțiile de stat pentru împrumuturi; amortizarea și achitarea împrumuturilor guvernamentale și răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda și alte costuri; finanțarea necesităților pe termen scurt ale bugetului de stat și a cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor naturale și ale altor calamități; menținerea în permanență a unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanțelor și alte necesități aprobate prin legi speciale.

Un ultim criteriu este poziția statului față de creditori. În funcție de acesta se disting împrumuturi contractate direct de către stat și împrumuturi garantate de stat. Acestea din urmă sunt contractate de către agenții economici sau alte entități de drept.

Împrumuturile de stat ocupă locul principal în cadrul împrumutului public și sunt contractate de la cetățenii autohtoni, agenți economici autohtoni sau străini, precum și de la alte state ori de la organizații financiare și bancare internaționale (F.M.I., Banca Mondială etc.).

SECȚIUNEA a II-a: TRĂSĂTURI ALE ÎMPRUMUTULUI

O primă trăsătură a împrumutului este caracterul voluntar și contractual. Între impozite și împrumuturi există o deosebire esențială, și anume, faptul că în timp ce impozitul este decis de către un act unilateral al statului, împrumutul este un contract. Rezultă de aici că împrumutul se bazează pe acordul subscriptorului, nimeni nefiind obligat să subscrie la împrumut.

Dar, subscriptorul poate numai să accepte sau să refuze subscrierea la împrumut. El nu poate discuta cu statul pentru a obține condiții mai avantajoase, ci trebuie să accepte condițiile generale stabilite pentru toți creditorii. Statul este singurul care fixează, unilateral, condițiile de împrumut: dobânda, forma de emisiune, datele de rambursare etc. Acest aspect deosebește împrumutul public de contractul unui împrumut privat, în care clauzele sunt stabilite de comun acord între părți.

Particularitatea împrumutului public constă în natura de contract de drept public.

O excepție de la caracterul contractual o reprezintă subscrierea forțată care poate îmbrăca forma impozitelor extraordinare și a împrumuturilor semiforțate. Statul apelează la aceasta numai în împrejurări excepționale, cum ar fi aceea în care independența națională, integritatea teritorială a statului ar fi încălcate sau grav amenințate.

Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziția statului definitivă și nerambursabilă, împrumutul are caracter rambursabil.

Creditorii publici nu își pierd banii împrumutați, aceștia fiind plasați pentru contrapartida pe care statul o asigură. Astfel, statul rambursează banii de împrumut (cu excepția împrumuturilor perpetue) plus dobânzile, ca preț plătit de stat pentru împrumutul primit.

În cazul în care moneda se erodează datorită inflației și statul restituie împrumutul și plătește dobânda în monedă devalorizată, putem vorbi de o dispariție a contrapartidei. Acest fapt este, însă, foarte rar întâlnit. Mai des întâlnită este reducerea contrapartidei, care poate fi: voluntară și forțată, prin intermediul conversiunii. Adică, statul preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisurile unui împrumut nou cu o dobândă mai redusă.

O altă trăsătură a împrumutului public este influența asupra generațiilor viitoare. Aceasta a fost abordată în mod diferit de către finanțele clasice și de către finanțele moderne. Astfel, în timp ce clasicii considerau împrumuturile ca fiind „impozite amânate pentru generațiile viitoare”, modernii cred că împrumuturile determină cheltuieli ce sunt suportate de generația prezentă.

Spre deosebire de clasici, care urmăresc creditorul luat individual, modernii tratează creditorul ca fiind ansamblul cetățenilor. Creditorul individual face plasamentul, iar cetățenii în ansamblu suportă cheltuielile de împrumut.

În ceea ce privește influența asupra generațiilor, s-a afirmat faptul că în timp ce generațiile prezente suportă cheltuielile pentru împrumut, pentru generațiile viitoare nu există nici o sarcină propriu-zisă, întrucât plusului de cheltuieli generate de împrumuturi contractate în trecut îi va corespunde un plus de venituri: dobânzi și restituiri de împrumuturi, ce va reveni creditorului statului.

Influența împrumuturilor asupra capitalului reprezintă o ultimă trăsătură a acestora. În legătură cu această problemă este important să subliniem faptul că un împrumut public, care permite reducerea sumelor pe care creditorii le-ar fi destinat consumului și dirijarea lor către o reînnoire și dezvoltare a dotării națiunii, conservă și întărește capitalul.

SECȚIUNEA a III-a: NECESITATEA ÎMPRUMUTULUI DE STAT

În general, datoria publică a unei țări poate avea una sau mai multe cauze, printre care: războaiele (necesitatea finanțării acestora peste veniturile fiscale), lucrările publice, investițiile sociale, naționalizarea unei părți a sectorului privat, deficitele bugetare, crize ale balanței de plăți etc.

Statul recurge la împrumuturi fie din necesități de trezorerie, fie din necesități de echilibru bugetar. În prima situație, veniturile bugetare ordinare ce urmează să se realizeze în anul respectiv acoperă integral cheltuielile bugetare. Există posibilitatea ca bugetul de stat să fie echilibrat pe întregul an, dar pe parcursul acestuia, și în special în primele luni ale anului, poate să nu existe o concordanță deplină între termenele la care se încasează veniturile și cele la care se efectuează cheltuielile. În consecință, în anumite perioade plățile se efectuează înaintea încasărilor, ceea ce provoacă un gol de casă, adică resursele sunt insuficiente, în timp ce în alte perioade se înregistrează un plus de resurse.

Dacă unele instituții publice nu dispun de resurse suficiente pentru a acoperi golul de casă al bugetului, atunci vor solicita împrumuturi pe termen scurt de la alți deținători de resurse bănești de pe piață. Ca o ultimă soluție se poate apela la banca centrală a țării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare. Dar, în timp ce împrumuturile de la diverșii deținători publici sau privați nu măresc masa semnelor bănești aflate în circulație, împrumuturile de la banca centrală reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială.

În concluzie putem afirma ce materială.

În concluzie putem afirma că împrumuturile din necesități de trezorerie au consecințe nefaste asupra circulației bănești atunci când acestea vizează sume importante și nu se rambursează la termenele prevăzute.

Statul recurge la împrumuturi și din necesități de echilibru bugetar. Pentru finanțarea deficitului bugetar statul se împrumută pe piața internă sau în străinătate. Având în vedere faptul că deficitul bugetar poate atinge dimensiuni mari, iar creditul public este limitat, statul apelează și la resursele băncii centrale.

Pentru împrumuturile contractate pe piața internă, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele țări emisiunea de bonuri de tezaur este limitată prin lege, în timp ce în alte țări aceasta este nelimitată. Astfel, emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

Împrumuturile de la banca centrală au, cel puțin teoretic, caracter rambursabil. Ele se vor restitui fie din excedentul bugetar, atunci când acesta există, fie din împrumuturile efectuate de stat la diverse persoane fizice sau juridice (altele decât banca centrală). Însă, de cele mai multe ori, rambursarea acestor împrumuturi are un caracter formal, în sensul că statul stinge împrumuturile sale vechi pe seama unor împrumuturi noi contractate la aceeași instituție.

Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare sunt contractate, de regulă, pe termene mijlocii și lungi.

În continuare vom vorbi despre recurgerea la împrumut dintr-un alt punct de vedere. Problema pusă în discuție se reduce la determinarea momentului când trebuie să se recurgă la împrumut.

Posibilitatea de împrumut se referă la faptul că statul pentru a recurge la împrumut trebuie să-și găsească creditori. Potrivit autorilor de specialitate aceasta presupune două condiții: să existe economiile disponibile și aceste economii să fie dispuse să se orienteze spre împrumutul public.

Referitor la prima condiție trebuie să menționăm faptul că împrumutul se adresează atât persoanelor fizice cât și organismelor colective care dispun de anumite economii. Într-o economie dirijată, statul poate interveni, în mod indirect, pentru a spori economiile prin: reducerea cheltuielilor persoanelor fizice și întreprinderilor, blocajul prețurilor, al salariilor, al dividendelor, impozit. Dar, statul poate interveni și în mod direct prin obligarea întreprinderilor la formarea de economii și păstrarea lor într-un cont blocat.

Cea de-a doua problemă pusă în discuție este folosirea economiilor sub forma investirii lor în împrumuturi. De fapt, esența acestei probleme constă în alegerea împrumutului public în defavoarea altor plasamente, care le pot oferi subscriptorilor avantaje mai bune decât acesta. Deci, orientarea economiilor disponibile către împrumutul public este condiționată de existența unor avantaje superioare sau cel puțin echivalente cu cele care pot fi obținute din împrumuturile private.

Dacă există o stabilitate a monedei, statul oferă un avantaj esențial, și anume, securitatea plasamentului. Rezultă de aici faptul că se poate recurge la împrumut numai în perioadele de stabilitate monetară; obstacolul fundamental fiind inflația.

În lucrările anumitor autori au fost enunțate mai multe procedee prin care statul favorizează propriile sale împrumuturi în concurență cu cele private, cum ar fi: constituirea „fondului de susținere a rentelor” prin care se vând și se cumpără titluri pe piața financiară; influența asupra ratelor de scont: politică denumită „piețe deschise” (open – market); controlul schimburilor valutare, prin care se împiedică economiile naționale să fie investite în plasamente străine etc. De asemenea, statul poate interveni și în mod direct, prin limitarea dreptului întreprinderilor de a utiliza economiile realizate pentru dezvoltarea propriilor lor dotări. Statul poate obliga ca o parte din economii să fie investite în fonduri publice, forțând organismele financiar – bancare de stat să subscrie.

Dacă la un moment dat în societate ar exista economii disponibile, iar statul ar fi pus în situația de a alege între impozite și împrumuturi, convenabilă pentru el ar fi recurgerea la împrumuturi.

În literatura de specialitate s-a afirmat faptul că guvernul optează pentru cea de-a doua soluție, din următoarele considerente: majorarea impozitelor constituie o măsură nepopulară, pentru că afectează nivelul de trai al populației, iar partidele de la putere evită să o aplice de teamă să nu-și piardă electoratul; împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute, un plasament sigur și remunerator pentru disponibilitățile lor bănești; împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât impozitele și, în final, în condițiile în care împrumutul se solicită la banca centrală, termenul de obținere a resurselor bănești este și mai scurt decât în cazul în care acesta se plasează în rândurile populației ori al persoanelor juridice (altele decât banca centrală).

Caracterul politic al împrumutului se regăsește și la celelalte mijloace financiare dar, importanța lui specifică rezultă din natura voluntară a împrumutului. Vom enunța trei aspecte mai importante.

În ceea ce privește reușita împrumutului și culoarea politică a guvernării, se spune că, în general, guvernele de dreapta socotesc că este mai ușor să apeleze la împrumuturi decât guvernele de stânga. Explicația constă în faptul că oamenii susțin mai mult partidele de dreapta decât pe cele de stânga, pe care le bănuiesc de practicarea unor politici contrare intereselor lor.

Despre culoarea politică a guvernării și recurgerea la împrumut putem afirma că, în general, guvernele conservatoare consideră împrumutul mai favorabil decât guvernele de stânga.

Un ultim aspect mai important se referă la consecințele sociale ale împrumutului.

CAPITOLUL II

ELEMENTE TEHNICE ALE ÎMPRUMUTULUI

SECȚIUNEA I: PRINCIPALELE ELEMENTE TEHNICE ALE UNUI ÎMPRUMUT DE STAT

În momentul lansării unui împrumut de stat este necesar să se stabilească anumite elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza acestora, potențialii subscriitori hotărăsc dacă își vor plasa disponibilitățile lor bănești în înscrisuri ale acelui împrumut. Astfel, avem în vedere următoarele elemente: denumirea împrumutului care se contractează, dobânda, eventualele alte avantaje materiale acordate deținătorilor de înscrisuri pentru a face împrumutul mai atractiv, valoarea menționată pe înscrisul împrumutului respectiv, termenul de rambursare.

Denumirea împrumutului poate fi stabilită în funcție de destinația acestuia. Aceasta este modalitatea prin care statul dorește să atragă atenția populației asupra caracterului excepțional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes național. De exemplu: „Împrumutul înzestrării armatei”, „Împrumutul pentru reconstrucție”, „Împrumutul stabilizării” etc.

În cazul împrumuturilor contractate în mod regulat pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinații (construcții de drumuri etc.), în denumirea lor se precizează anul contractării („Împrumutul de stat 1947”), nivelul dobânzii („Împrumutul de stat ”), forma pe care o îmbracă venitul („Împrumutul de stat cu câștiguri”), după caz.

În literatura de specialitate, principalele elemente tehnice ale unui împrumut de stat au fost împărțite astfel:

Elemente definite în momentul emisiunii prin reglementarea legală care stabilește valoarea și condițiile plasamentului.

Vorbim în primul rând despre valoarea nominală sau paritară. Pentru împrumuturile contractate pe piață, statul emite niște înscrisuri, denumite efecte publice, titluri, obligațiuni, hârtii de valoare etc., în cupiuri de o anumită valoare.

Valoarea nominală este suma înscrisă pe obligațiunea unui împrumut de stat și exprimă mărimea creanței pe care deținătorul acesteia o are de încasat de la stat sau, invers, datoria statului fată de deținătorul obligațiunii respective.

În cazul în care rambursarea împrumutului se face la termenul pentru care a fost contractat, deținătorul obligațiunii va primi de la stat valoarea nominală a acesteia. Dacă deținătorul unor obligațiuni dorește să intre în posesia banilor ce-i revin, înainte de termen, el poate să le vândă la bursă. Suma cu care se va cumpăra sau se va vinde o obligațiune se numește valoare reală.

Ea poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a obligațiunii. Mărimea valorii este influențată de cursul stabilit de stat sau cotat la bursă pentru tranzacțiile cu hârtii de valoare.

Cursul reprezintă „prețul” cu care se cumpără și se vând 100 de unități monetare valoare nominală. El poate fi : al pari, adică egal cu 100; sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. Cursul unei obligațiuni este de regulă sub pari în momentul lansării unui împrumut de stat.

Cursul este influențat de mai mulți factori, cum ar fi: raportul dintre cererea și oferta de capital de împrumut; nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca și de alte avantaje pe care statul le oferă celor care dețin înscrisurile acelui împrumut. Amintim despre rata dobânzii, ca rată de emisiune (nominală) sau oficială, în funcție de care se calculează dobânda cuvenită creditorilor publici. Aceasta se află în conexiune cu, cursul de plasare a înscrisurilor, pe de o parte, și , pe de altă parte, cu rata dobânzii bonificată la depozitele bancare și cu rata dobânzii percepută la creditele bancare precum și cu rata inflației.

Rata reală a dobânzii, rezultă ca urmare a influenței pe care o are valoarea reală a înscrisurilor în momentul plasării lor și a creșterii sau descreșterii prețurilor pe piață.

Pe lângă acestea, statul mai oferă și alte avantaje creditorilor săi.

Tehnici de plasare

O primă tehnică de plasare este plasarea directă, prin subscripție publică direct la ghișee ce aparțin fie aparatului Ministerului Finanțelor, fie altor instituții financiar – bancare (prin comision).

A doua tehnică este plasarea directă prin repartizarea titlurilor în limitele stabilite de stat, unor instituții financiare publice și private. În final, amintim alte două tehnici și anume vânzarea titlurilor către bănci, când băncile cumpără titlurile și apoi le revând și vânzarea la bursă unde sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul dorește ca acesta să treacă neobservat. Prezintă avantajul că este discretă, comodă și foarte puțin costisitoare.

Datoria publică la un moment dat, reprezintă valoarea totală a obligațiilor statului, plus cheltuielile generate de acestea.

Serviciul datoriei publice

Cheltuielile anuale reprezentând plăți exigibile în contul datoriei publice formează în ansamblul lor, serviciul datoriei publice.

Iulian Văcărel adaugă la cele menționate anterior, un alt element tehnic al împrumutului, termenul de rambursare.

Există împrumuturi care au termene precise de rambursare și împrumuturi fără asemenea termene. În funcție de termenul de rambursare împrumuturile pot fi pe termen scurt (de până la un an), pe termen mijlociu (între 1 și 5 ani) și pe termen lung (de peste 5 ani).

Statul apelează la împrumuturi pe termen scurt atunci când bugetul, deși echilibrat pe întregul an, prezintă neconcordanțe între momentul efectuării cheltuielilor și cel al încasărilor; când apare necesitatea unor cheltuieli neprevăzute. Pentru acoperirea deficitelor bugetare precum și pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții de mare valoare statul recurge la împrumuturi pe termene mijlocii și lungi.

În funcție de termenul pentru care împrumutul a fost contractat, înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite. Astfel, în cazul împrumuturilor pe termen scurt, înscrisurile se numesc bonuri de tezaur, polițe de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite etc. Înscrisurile emise pentru împrumuturile pe termen mijlociu și lung poartă denumirea de obligațiuni sau titluri de rentă. Pentru împrumuturile fără termen se emit titluri de rentă perpetuă.

SECȚIUNEA a II-a : EMISIUNEA ÎMPRUMUTULUI

Autorizarea emisiunilor de împrumut se realizează într-o formă generală care este înscrisă în legile bugetare anuale. Pe lângă această autorizare generală stabilită prin lege mai există și o reglementare expresă. Este vorba despre competența în domeniu, care stabilește data și modalitățile de împrumut, dar și unele prevederi speciale.

Operațiile referitoare la emisiunea împrumuturilor de stat se bazează pe reglementările legale privind datoria publică.

Guvernul și ministrul de finanțe se confruntă cu două categorii de probleme tehnice. O primă categorie are în vedere stabilirea condițiilor pentru potențialii subscriptori și a avantajelor oferite creditorilor. Cea de-a doua categorie se referă la modalitatea efectuării subscripțiilor.

Ne vom opri numai asupra avantajelor creditorilor întrucât plasarea titlurilor constituie subiectul următoarei secțiuni.

Statul plătește creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate, un „preț”, care poate îmbrăca forma: dobânzii (toți deținătorii de înscrisuri beneficiază de un venit fix, proporțional cu suma împrumutată); câștigurilor (numai un număr restrâns de deținători de înscrisuri beneficiază de aceste venituri de mărimi diferite); o combinație a celor două forme anterioare sau forma altor avantaje.

Avantajul principal este dobânda. Ea reprezintă „prețul” plătit pentru banii împrumutați de către subscriptorii statului. Spre deosebire de împrumuturile dintre particulari în care dobânda este aproape singurul avantaj pe care creditorul îl obține, în împrumuturile publice, statul oferă și alte avantaje menite să atragă subscriptorii.

Problema dobânzii este în principal o problemă economică. Astfel, dobânda împrumutului este determinată de dobânda practicată pe piața financiară în momentul emiterii împrumutului. Fixarea ratelor de dobândă constituie principala preocupare întrucât în funcție de condițiile împrumutului de stat, subscriptorul va alege între acesta sau plasamentele private.

Nivelul ratei dobânzii la împrumuturile de stat este apropiat de acela al ratei dobânzii la creditul bancar. În ceea ce privește rata dobânzii la creditul bancar, aceasta este influențată de cererea și oferta de capital de împrumut și de rata medie a profitului. Astfel, rata dobânzii este mai ridicată atunci când cererea de capital bănesc este mai mare. Limita superioară a ratei dobânzii o constituie rata medie a profitului, iar limita inferioară este zero. În mod normal, rata dobânzii este mai mică decât rata medie a profitului și manifestă tendință de scădere.

Practic, se întâlnesc situații când, ca urmare a politicii de restrângere a creditului bancar, promovată de stat, nivelul ratei dobânzii poate să fie egal cu cel al ratei profitului mediu sau chiar să-l depășească.

Rata dobânzii la împrumuturile publice nu rămâne constantă, ci se modifică de la o perioadă la alta.

În anii `70 și `80 s-au înregistrat fluctuații mari ale dobânzii la împrumuturile de stat datorită crizei economice mondiale, care a fost agravată de criza energetică și a materiilor prime, precum și de criza financiar – valutară. Scumpirea creditelor în unele perioade și ieftinirea acestora în altele, au fost determinate de modificările suferite de prețurile externe ale combustibililor și produselor primare, oscilațiile cursurilor valutare, politicile financiare și monetare promovate de guvernele țărilor.

Nivelul dobânzilor este mai ridicat în țările cu o inflație mare, decât în cele în care există o mai mare stabilitate a monedei. Un alt factor care influențează rata dobânzii este termenul de rambursare a împrumutului. Astfel, cu cât termenul de rambursare este mai mare, cu atât mai ridicată este rata dobânzii.

Statul acordă o dobândă mai mare pentru împrumuturile pe perioade mai îndelungate, în scopul de a acoperi măcar parțial pierderile suferite de creditori datorită diminuării puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflației.

Odată reglementată problema economică, care constă în fixarea ratelor de dobândă, mai există o problemă financiară tehnică privind amenajarea dobânzilor. Este vorba, în primul rând de rata de emisiune a dobânzii, denumită și rată nominală, ca rata oficială, care se aplică la valoarea paritară a titlurilor (valoare nominală). Astfel, în cazul în care împrumutul de stat este plasat pe piață la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori (valoarea reală) va fi mai mică decât cea pe care o datorează acestora. Aceasta reprezintă suma pe care statul se angajează să o ramburseze și în funcție de care se calculează dobânda datorată. În al doilea rând, este vorba de rata reală a dobânzii. Ea se calculează ca raport între dobânda plătită și suma efectiv încasată de stat. Dacă această sumă este mai mică, egală sau mai mare decât cea înscrisă pe titlurile de credit, rata reală a dobânzii este mai mare, egală sau mai mică decât rata de emisiune. Dar, statul amenajează cele două rate, corelând valorile reale în raport cu paritatea (al pari, pari, supra pari).

„Noțiunea de rată reală a dobânzii mai are și sensul de venit net ce revine creditorului de pe urma unei sute de unități monetare date cu împrumut pe termen de un an și se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influența creșterii (descreșterii) prețurilor pe piață”. Astfel spus, creșterea prețurilor pe piața internă determină o diminuare a dobânzii, pe când scăderea prețurilor determină o creștere a venitului real ce revine creditorului din dobânzi.

Diferența dintre dobânda nominală și cea reală reprezintă pentru creditor o pierdere, iar pentru debitor un avantaj de egală valoare.

În cazul împrumuturilor contractate în străinătate situația este aceeași. Astfel, o scădere a prețurilor produselor țării debitoare pe piața externă, va determina o creștere a dobânzii reale a acestui împrumut, față de cea nominală. Pe când o creștere a prețurilor la exportul produselor țării debitoare, va determina o diminuare a dobânzii reale față de cea nominală, ceea ce o va avantaja.

Formula cu ajutorul căreia se calculează rata reală a dobânzii este următoarea:

în care:

dn – reprezintă rata nominală a dobânzii;

D – deflatorul (indicele de preț al produsului intern brut, față de anul precedent luat ca bază, din țara creditorului).

Pentru împrumuturile contractate în străinătate, rata reală a dobânzii se calculează după aceeași formulă cu mențiunea că la numitor, în locul deflatorului produsului intern brut, vom pune indicele de preț al produselor exportate din țara debitoare.

Formulele de bază folosite pentru calculul dobânzii aferente titlului sunt următoarele:

a) pentru titluri de stat pe termen scurt cu discount:

în care:

P – prețul titlului de stat cu discount;

r – rata discountului;

d – numărul de zile până la scadență.

Y=r/p, unde Y – randamentul;

b) pentru titlurile de stat pe termen scurt purtătoare de dobândă:

,

în care:

D – valoarea dobânzii;

K – valoarea nominală totală;

i – rata dobânzii la care s-a adjudecat emisiunea;

d – numărul de zile de deținere.

c) pentru titlurile de stat pe termen mediu și lung:

În funcție de tipul titlurilor de stat emise și de necesitatea oferirii unor avantaje pentru atragerea de creditori, în România Ministerul Finanțelor are posibilitatea de a opta pentru oricare altă formulă de calcul a dobânzii. Pe piața financiară primară și cea secundară vânzarea și circulația titlurilor de stat se realizează în conformitate cu prevederile Regulamentului privind operațiile cu titlu de stat și ale procedurilor de lucru.

Avantajele accesorii îmbracă diferite forme: câștiguri, prime, privilegii fiscale, privilegii juridice etc. Ne vom opri asupra celor principale:

Înlocuirea dobânzii cu câștiguri, reprezintă o modalitate folosită de stat cu scopul de a atrage creditori. Spre deosebire de dobândă, unde suma respectivă se acordă tuturor deținătorilor de înscrisuri, în cazul câștigurilor, suma se repartizează deținătorilor înscrisurilor ieșite câștigătoare la tragerile la sorți. Această posibilitate, chiar redusă, de a obține un câștig mare, este mai atractivă pentru unii deținători de disponibilități bănești, decât realizarea unui venit de câteva procente pe an sub formă de dobândă.

În cazul primelor de rambursare, statul folosește calea plasării împrumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face mai atractiv. Prima de rambursare reprezintă diferența dintre cursul al pari, la care se rambursează împrumutul, și cursul sub pari, la care se plasează.

Împrumuturile de stat beneficiază câteodată de scutiri fiscale specifice.

În plata impozitelor sunt admise anumite titluri de împrumuturi. Astfel, contribuabilul în loc să verse banii, înmânează titlul, care este luat la valoarea sa nominală.

Se acordă și privilegii juridice cum ar fi inatacabilitatea. În anumite țări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deținătorul lor a ajuns în stare de faliment.

Este important să vorbim și despre garanțiile contra variațiilor monetare. Faptul că în numeroase țări se înregistrează un nivel ridicat al inflației, face ca persoanele care își păstrează banii în stare lichidă (în numerar sau în cont), precum și cele care acordă împrumuturi să sufere pierderi datorate diminuării puterii lor de cumpărare. Astfel, cei ce economisesc preferă să investească în bunuri materiale nesupuse deprecierii (imobile, bijuterii etc.) mai degrabă decât să împrumute. Statul are la îndemână două soluții pentru a proteja interesele creditorilor săi. O primă soluție constă în a oferi o dobândă foarte ridicată astfel încât să acopere și deprecierea previzibilă a banilor. Această soluție prezintă riscul de a produce împrumuturi foarte scumpe dacă deprecierea nu are loc. Cea de-a doua soluție constă fie în indexarea împrumutului conform evoluției prețurilor, fie în a le atașa de un bun care nu poate fi influențat de variațiile prețurilor.

Indexarea constă în raportarea valorii împrumutului la valoarea monedei naționale, calculată pe baza indicelui de preț al bunurilor de consum, sau la prețul anumitor produse (de exemplu: prețul unei tone de cărbune extras) ori a tarifului anumitor servicii (exemplu: tariful de transport pe călător – km).

SECȚIUNEA a III-a: PLASAREA TITLURILOR

Plasarea împrumuturilor de stat pe piață generează o serie de operații. Modalitățile de plasare a împrumuturilor de stat sunt următoarele: prin subscriere publică, prin vânzarea băncilor, prin vânzarea la bursă.

Subscripția publică se realizează prin intermediul Ministerului Finanțelor sau a altei instituții specializate învestită de organul de decizie. Statul este cel care plasează titlurile în public. Pentru a se asigura o plasare integrală a împrumutului, se va desfășura o adevărată campanie de publicitate, propagandă ce are scopul de a crea un climat favorabil în această perioadă. Rolul acestei campanii publicitare este de a arăta scopul, condițiile lansării și rambursării împrumutului de stat.

1. Ghișeele de subscripție. Sunt două tipuri de ghișee:

ghișeele statului. Subscrierea publică și vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghișeele deschise în gestiunea contabilității publice (trezoreriile publice, administrațiile financiare);

ghișeele instituțiilor financiare publice sau private. Ne referim îndeosebi la agențiile de schimb și la bănci. În practică, o mare parte a plasamentelor este asigurată de către băncile naționalizate.

Acele persoane care contribuie la plasarea împrumuturilor sunt recompensate. Ele primesc anumite comisioane care au menirea să le stimuleze eforturile; aceasta întrucât este cunoscut faptul că succesul împrumutului este garantat de zelul plasatorilor. Remunerații primesc nu numai plasatorii, ci și băncile care prin ghișeele lor au prestat servicii în acest sens.

Împrumuturile de stat constituie o importantă sursă de venituri pentru bănci și pentru contabilii publici întrucât comisioanele pe care le primesc sunt stabilite prin cote procentuale la valoarea înscrisurilor. Mai puțin justificate sunt comisioanele care se alocă intermediarilor cu ocazia plății cupoanelor de dobânzi sau a rambursării.

2. Repartizarea titlurilor. Din acest punct de vedere există două categorii de împrumuturi: împrumuturi cu nivel nelimitat și împrumuturi cu nivel limitat. În primul caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricție. Cu alte cuvinte, creditorii pot să cumpere atâtea titluri cât ei doresc. În cel de-al doilea caz, există un plafon global al împrumutului care a fost stabilit de către Guvern și care nu poate fi depășit. Există, însă, posibilitatea ca numărul de subscriptori să depășească acest plafon. În această situație statul a procedat conform unui sistem prestabilit. Astfel, dacă altă dată se practica așa-numitul „sistem de repartiție”, astăzi se preferă sistemul contingentelor. În cadrul primului sistem se primeau toate subscripțiile până la închiderea emisiunii, apoi avea loc o reducere a acestora astfel încât să nu depășească acest plafon. Potrivit sistemului practicat astăzi, statul acordă fiecărui plasator un contingent de împrumut pe care acesta îl va distribui clienților. Nu este vorba de un angajament ferm astfel încât la închidere statului îi vor fi revărsate titlurile rămase neplasate.

Există și alte procedee de plasare. Vom aborda principalele procedee și anume: vânzarea băncilor și vânzarea la bursă.

Participarea băncilor la subscripția publică se realizează prin ghișeele lor. Aici ele efectuează anumite operații care sunt numai operații de comision. O operație mai directă este cea prin care băncile cumpără împrumutul într-un fel, cu scopul de a-l revinde clienților lor. Împrumutul se vinde băncilor fie în urma unui acord direct între Ministerul Finanțelor și bănci, fie ca urmare a adjudecării băncii (sau grupului de bănci) a cărei ofertă este mai bună.

Avantajul acestui procedeu asigurat de stat constă pe de o parte în faptul că plasamentul împrumutului este integral, rapid și comod, iar pe de altă parte bancherii, în calitate de profesioniști, sunt în măsură să aleagă dobânzile cele mai convenabile întrucât ei cunosc bine condițiile pieței financiare. Dar, faptul că băncile încearcă să obțină maximum de beneficii din operație constituie un dezavantaj al acestui procedeu.

Acele piețe unde se cumpără sau se vând „valori mobiliare”: acțiuni și obligațiuni ale societăților private și împrumuturi publice, poartă denumirea de burse de valori. Procedura pe care o societate privată o parcurge atunci când vrea să lanseze un împrumut poate fi preluată și de către stat. Astfel, așa cum societatea privată emite un anumit număr de titluri, numite „obligațiuni” și le pune în vânzare la bursă, statul poate crea titluri de împrumut. Acestora li se va da drumul în bursă la cursul zilei ce rezultă din cotația bursei. Avantajul acestui procedeu constă în faptul că este foarte simplu și discret. Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenților de schimb, cumpărătorii nu știu dacă acele înscrisuri sunt ale unui împrumut vechi, vândute de deținătorii lor, sau ale unui împrumut nou, emis recent de stat. Un alt avantaj este posibilitatea de a urmări fluctuațiile bursei astfel încât vânzarea titlurilor să se efectueze în momentul cel mai favorabil.

Procedeul prezintă însă dezavantajul că nu poate fi aplicat pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar determina reducerea cursului acestora și, prin urmare, a randamentului financiar al împrumutului. Vânzarea la bursă este posibilă numai pentru împrumuturi eșalonate pe o perioadă lungă.

Emiterea obligațiunilor împrumuturilor de stat se face, de regulă, „la purtător”. Aceasta înseamnă că numele subscriitorului nu este înscris pe ele. Dacă numărul creditorilor publici este mic, statul poate emite obligațiuni „nominative” (pe care se înscrie numele creditorului). În acest caz, sumele împrumutate și dobânzile datorate creditorilor se înscriu în cartea datoriei publice.

În ceea ce privește împrumuturile externe, acestea se fundamentează pe acorduri și/sau contracte încheiate între stat, direct sau prin beneficiarii de credite. În general, ele sunt contractate pentru finanțarea anumitor obiective de investiții în domeniul economic, infrastructură, social-cultural, apărare și altele, precum și pentru acoperirea deficitului bugetar. Un rol important în plasarea și gestionarea lor îl are și Banca Națională.

CAPITOLUL III:

DATORIA PUBLICĂ

SECȚIUNEA I: FORMELE ȘI ELEMENTELE TEHNICE ALE DATORIEI PUBLICE

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 81 pe 1999 privind datoria publică, prin datorie publică înțelegem „totalitatea obligațiilor interne și externe ale statului, la un moment dat, contractate de Guvern, prin Ministerul Finanțelor, în numele României. În scopul evaluării datoriei publice a României, orice obligație, exprimată în altă monedă decât cea națională, este calculată în monedă națională, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României pentru ultima zi din perioada la care se face reportarea.”

Pentru a percepe mai bine trebuie să menționăm faptul că prin obligație înțelegem acele angajamente care rezultă în urma contractării împrumuturilor, și anume: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.

Cu alte cuvinte, datoria publică cuprinde ansamblul sumelor pe care administrația publică centrală, unitățile administrativ-teritoriale sau alte entități publice le-au împrumutat de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și externă și care trebuie rambursate la un moment dat. Ea reprezintă efectul direct al deficitelor bugetare cumulate din perioada anterioară care sunt acoperite din împrumuturi.

Dacă raportăm volumul datoriei publice la venitul național (produsul intern brut) obținem indicatorul care ne arată gradul de îndatorare a țării la un moment dat. Acest indicator reflectă cât din venitul național (P.I.B.) ar trebui sacrificat dacă datoria publică a țării ar trebui rambursată integral în anul de referință: 30%, 50%, 80%, sau poate chiar mai mult. Există posibilitatea ca venitul național realizat într-un an să nu fie suficient pentru acoperirea datoriei publice. Valoarea acestui indicator este pur teoretică. În realitate, nici o țară nu ar putea aloca întregul venit național sau produsul intern brut amortizării datoriei publice. Se va aloca numai acea parte care a rămas în urma efectuării prelevărilor absolut necesare la fondul de consum și la cel de acumulare.

Un studiu efectuat de Iulian Văcărel în acest sens a avut ca obiect comparațiile internaționale. Astfel, domnia sa precizează faptul că este necesar ca datoria publică a țărilor cuprinse în analiză să se exprime într-o monedă cu o largă circulație pe plan mondial. Prin urmare, în comparațiile internaționale s-a folosit dolarul S.U.A. sau D.S.T. Studiul respectiv are în vedere anul 1987, când datoria publică medie pe un locuitor era de ordinul a 5000 – 13000 de dolari în țările dezvoltate și de 180 – 2500 de dolari în țările în curs de dezvoltare.

Tot Iulian Văcărel precizează faptul că o altă modalitate de efectuare a comparațiilor internaționale constă în raportarea datoriei publice la venitul național (P.I.B.) dar, întrucât acest indicator nu ține seama de factorul demografic pot rezulta concluzii deformate.

Cu cât gradul de dezvoltare economică este mai scăzut, cu atât o țară suportă mai greu povara datoriei publice, chiar dacă raportul între datoria publică și P.I.B. este același.

Datoria publică se stabilește și se gestionează în mod diferit pe cele două forme ale ei. Împrumuturile de stat de pe piața financiară internă, de la persoanele fizice și juridice, nerambursate la un moment dat constituie datoria publică internă (față de creditori interni). A doua formă este datoria publică externă (față de creditori externi). Ea se referă la împrumuturile externe, pe termen mediu sau lung, contractate direct sau de către societățile comerciale, societățile naționale și autoritățile publice locale cu garanția statului.

Studiile efectuate de-a lungul timpului arată că în țările dezvoltate datoria publică provine în mare parte din surse interne și numai într-o mică măsură sau de loc din surse externe. În ceea ce privește datoria publică a țărilor în curs de dezvoltare, situația este opusă deoarece ele apelează tot mai mult la resurse străine.

Țările industrializate optează pentru resursele interne pentru că au o economie dezvoltată, dispun de o largă piață internă a capitalului de împrumut și astfel pot obține majoritatea resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă națională. Necesarul de resurse valutare rezultă din exportul de mărfuri și servicii. În schimb, slaba dezvoltare a pieței interne a capitalului de împrumut, dar și insuficiența resurselor valutare obținute din comerțul exterior determină țările în curs de dezvoltare să apeleze tot mai mult la resursele externe. Aceste țări prin împrumuturile contractate în străinătate își completează resursele financiar-valutare necesare.

Printre țările cu o datorie externă precumpănitoare, se numără: Indonezia, Chile, Tunisia ș. a. Alături de acestea , sunt însă și țări în curs de dezvoltare, în care datoria internă este preponderentă: India, Thailanda, Malayezia, Zimbabwe ș. a.

Cu cât datoria publică externă este mai mare, cu atât țările respective sunt mai dependente din punct de vedere economic și financiar de străinătate. Pentru țările în curs de dezvoltare cheltuielile determinate de rambursarea împrumuturilor scadente și plata dobânzilor aferente reprezintă o povară foarte grea.

În funcție de durata pentru care se contractează împrumuturile de stat, se disting două forme ale datoriei publice.

Datoria publică flotantă este constituită din împrumuturile de stat cu termen de rambursare în același an sau cel mult de la un exercițiu bugetar la altul și care au fost contractate pentru acoperirea unor deficite bugetare și cheltuieli neprevăzute.

Datoria publică consolidată se referă la împrumuturile de stat pe termen mediu și lung care au fost contractate pentru necesități de fonduri sau cheltuieli publice care se mențin mai mulți ani, chiar cu perspectivă nelimitată în timp. Deci, această formă a datoriei publice poate fi rambursabilă și perpetuă.

Structura datoriei publice diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, în funcție de condițiile financiar – monetare. Țările în care inflația este mare și de lungă durată apelează tot mai mult la împrumuturi pe termen scurt și mijlociu.

Datoria publică se stabilește și în funcție de înscrisurile emise (sau alte modalități de gestionare), precum și de categoriile de creditori. Raportându-ne la acest ultim criteriu, datoria publică îmbracă alte două forme. Valoarea totală a împrumuturilor, indiferent de furnizorii acestora, constituie datoria publică brută, în timp ce datoria publică netă nu cuprinde valoarea împrumuturilor furnizate de instituțiile statului.

Pentru a ilustra că fenomenul îndatoririi este unul general, Nicolae Hoanță prezintă evoluția datoriei publice nete pentru țările Organizației Europene pentru Cooperare și Dezvoltare (O.E.C.D.) pe parcursul anilor 1970 – 1994.

Tabelul 1. Datoria publică netă în % din P.I.B. pentru țările O.E.C.D.

Sursa: O.E.C.D., Economics at a Glance: Structural Indicators, Paris, 1996: date extrase din tabelul 7.1, p.93. Sursa este citată de Xavier Greffe, Economie des politiques, second edition, Dalloz, 1997, p. 18.

Cheltuielile anuale reprezentând plăți exigibile în contul datoriei publice formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice (interne și externe).

În afară de indicatorii care arată gradul de îndatorare a unei țări, o importanță deosebită o au și indicatorii privind efortul financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort este necesar pentru a suporta povara cheltuielilor cu rambursarea datoriei propriu-zise și a celor legate de plata dobânzilor aferente. Indicatorii cu ajutorul cărora se exprimă acest efor financiar sunt: mărimea absolută și mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei publice și venitul național (P.I.B.); raportul dintre serviciul datoriei publice și totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare după caz.

Acești indicatori exprimă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.

Cuantumul mare al dobânzilor la datoria publică arată cât de importante sunt veniturile creditorilor statului care provin direct de la tezaurul public.

De-a lungul timpului datoria publică a manifestat o tendință de creștere continuă, ceea ce a determinat sporirea dobânzilor aferente, precum și a cheltuielilor publice totale.

În ceea ce privește datoria externă, se stabilește distinct serviciul datoriei externe, care include toate părțile exigibile provenind din datoria publică și privată externă, garantată de către stat.

SECȚIUNEA a II-a: REGIMUL DATORIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

Activitatea privind contractarea și garantarea de împrumuturi interne și externe rambursabile pe termen mediu sau lung și gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor.

Condițiile în care se contractează împrumuturile publice, interne și externe, negocierea și încheierea de acorduri și convenții, precum și utilizarea altor instrumente juridice generatoare de datorie publică se realizează în cadrul instituțional reglementat de Legea nr. 81 din 1999 privind datoria publică.

Împrumuturile de stat și cele garantate de stat sunt generatoare de datorie publică în cele două forme: datorie internă și datorie externă.

Guvernul poate contracta împrumuturile de stat de pe piață financiară în limitele sumei pe care Parlamentul a aprobat-o, de la persoane juridice sau fizice, în vederea asigurării resurselor bănești necesare.

În ceea ce privește formele și modalitățile de realizare a împrumuturilor de stat interne, menționăm faptul că împrumuturile de stat se pot contracta direct sub forma unor credite în contul datoriei publice sau prin emisiunea de valori mobiliare cum ar fi obligațiunile, bonurile de tezaur, titlurile de rentă sau alte înscrisuri de stat.

Ministerul Finanțelor este cel care efectuează emisiunea și plasarea înscrisurilor, fie în mod direct, fie prin alte instituții cu care sunt încheiate convenții. Plasarea se face prin subscripție publică sau prin alt procedeu tehnic specific.

Tot Ministerul Finanțelor, pe baza aprobărilor date de Guvern, este autorizat să garanteze, în numele și în contul satului, credite bancare interne, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea sunt contractate de către agenții economici de la băncile comerciale pentru realizarea programelor de restructurare aprobate de organele economiei naționale, pentru construirea stocurilor la principalele produse strategice necesare economiei naționale sau pentru efectuarea lucrărilor agricole. De asemenea, se mai urmărește realizarea obiectivelor de investiții de interes național, precum și cele referitoare la producția cu ciclu lung de fabricație destinată exportului.

Ministerul Finanțelor trebuie să accepte clauzele prevăzute în contractele de credit încheiate între agenții economici și băncile comerciale, pentru a se acorda aceste garanții. Constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente și plata costurilor aferente creditelor bancare garantate de stat constituie responsabilități ale agenților economici.

Fondul de risc pentru garanții interne a fost constituit în scopul de a acoperi riscurile financiare care pot interveni ca urmare a garantării acestor credite. Acest fond se alimentează din sumele încasate de la persoanele juridice, reprezentând comisionul de negociat ca o cotă procentuală asupra valorii împrumutului garantat ori efectuat efectiv, angajat sau din sumele recuperate de Ministerul Finanțelor în termenul art. 34 alin 3 din Legea 81 din 1999. De asemenea, fondul se alimentează și din dobânzile obținute din plasamentele sumelor aflate în depozite, reprezentând disponibilități în fondul de risc pentru garanțiile de stat pentru împrumuturi interne, după deducerea din acestea a alocațiilor de la bugetul de stat. Ministerul Finanțelor poate plasa disponibilitățile din fondul de risc pentru garanțiile interne la bănci alese pe baza criteriilor de siguranță, lichiditate și rentabilitate, în această ordine și prioritar dacă soldul general al trezoreriei statului excede nevoilor de acoperire temporară a deficitului bugetului de stat. Sumele reprezentând încasări din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor de risc, echivalente cu majorările de întârziere stabilite pentru neplata impozitelor datorate de la bugetul de stat, precum și sumele primite de la bugetul de stat în completarea fondului de risc pentru garanțiile de stat pentru împrumuturile interne constituie, de asemenea, surse ale fondului amintit. Dar, în afara acestora mai există și alte sume legal constituite cu această destinație.

Numai plățile care rezultă din executarea scrisorilor de garanție se pot efectua din Fondul de risc pentru împrumuturile interne garantate de stat. Informații cu privire la acordarea garanției, executarea garanției, recuperarea sumelor plătite de Ministerul Finanțelor ca urmare a executării garanțiilor și a majorărilor de întârziere ori a dobânzilor aferente, se regăsesc în contabilitatea trezoreriei statului, precum și în contabilitatea persoanelor juridice garantate pentru împrumuturile interne. De asemenea, tot aici sunt evidențiate și informații referitoare la constituirea și încasarea de către trezoreria statului a veniturilor pentru fondul de risc, plățile efectuate din fondul de risc, precum și la instituirea la nivelul persoanelor juridice garantate a obligațiilor care s-au creat din contractarea împrumuturilor interne cu garanțiile statului (plata comisionului de risc, alte obligații către fondul de risc, plata efectiva a acestora).

Fondul de risc se gestionează în regim extrabugetar de către Ministerul Finanțelor, prin contul general al trezoreriei statului.

Împrumuturile se rambursează din excedentele bugetului de stat, împrumuturile de stat pentru refinanțarea datoriei publice interne, precum și din alte resurse stabilite prin dispoziții legale.

Plățile exigibile pentru rambursarea datoriei publice interne, reprezentând ratele anuale scadente, dobânzile și comisioanele aferente, cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare constituie serviciul datoriei publice interne. Iar, dobânda aferentă datoriei publice, cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare sunt înscrise în bugetul de stat la categoria „cheltuieli cu datoria publică”.

Gestionarea datoriei publice interne cuprinde operații precum: contractarea împrumuturilor de stat; organizarea și ținerea evidenței prin conturi specifice: rambursarea datoriei publice: calculul și plata dobânzii și a spezelor datorate: alte operațiuni, inclusiv cele care decurg din gestionarea Fondului de risc pentru garanții interne.

Aceste operații se efectuează în cadrul Ministerului Finanțelor, prin Trezoreria publică. Toate angajamentele de datorie publică internă, în lei și în valută, se înglobează în „Registrul datoriei publice interne”, instituit la Ministerul Finanțelor.

Acesta cuprinde în ordine cronologică informații referitoare la situația tuturor obligațiilor interne contractate direct de către stat, situația scrisorilor de garanție, inclusiv valoarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor, precum și alte informații.

Pentru a înțelege mai bine vom arăta care era situația României în ceea ce privește datoria publică internă în anul 2000.

Astfel la sfârșitul lunii noiembrie, datoria publică internă a României era de 74899,3 de miliarde de lei, în timp ce datoria publică externă se ridica la 6453,2 milioane de dolari. Ministerul Finanțelor a prezentat datoria publică structurată pe destinații, pe tipuri de instrumente, pe tipuri de scadențe și pe tipuri de deținători. Astfel, împrumuturile statului de pe piața internă au fost, la 30 noiembrie 2000, de 36357,9 de miliarde de lei, iar, împrumuturile statului realizate în baza actelor normative speciale au fost de 23084,4 miliarde de lei, în timp ce 15457 de miliarde de lei au reprezentat finanțări temporare ale datoriei publice interne din resursele conturilor guvernamentale colectate în contul general al trezoreriei statului.

În funcție de tipurile de instrumente, 43,99% din datoria publică internă reprezintă certificatul de trezorerie, 35,37% reprezintă obligațiuni de stat, iar alte tipuri reprezintă 20,64% din total.

Pe tipuri de scadențe, datoria publică internă este structurată în titluri de stat pe termen scurt în valoare de 48405,2 de miliarde de lei și în titluri de stat pe termen mediu și lung în valoare de 26494, 1 de miliarde de lei.

În funcție de tipul de deținători, sectorul bancar reprezintă 62,76% din totalul datoriei publice interne, sectorul nonbancar reprezintă 16,6%,iar alți deținători – 20,64%. La sfârșitul lunii noiembrie, garanțiile interne însumau 86,8 de miliarde de lei și 315,9 de milioane de dolari.

Datoria publică externă este generată de împrumuturile de stat externe directe și de cele garantate de stat. Ele se obțin pe bază de acorduri internaționale și prin plasamente de titluri de valoare pe piețele financiare internaționale.

Guvernul angajează, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe contractate direct sau de către societățile comerciale, regii autonome și autorități publice locale cu garanția statului.

Contractarea împrumuturilor externe se face pentru finanțarea unor obiective cum ar fi realizarea programelor de dezvoltare; restructurare economică; echilibrarea balanței de plăți externe; crearea, menținerea și sporirea rezervei valutare a statului precum și pentru asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamități naturale sau alte cazuri de forță majoră.

Plafonul de credite externe se aprobă de către Parlament, la propunerea Guvernului, în limita gradului de îndatorare externă. În acesta se încadrează necesarul de împrumuturi externe, pe baza strategiei privind datoria publică externă.

În ceea ce privește garantarea de către stat, prin Ministerul Finanțelor, a unor credite externe pentru investiții contractate pentru societăți comerciale, regii autonome și autorități publice, aceasta se efectuează pe baza analizelor de proiect ale Băncii de Export – Import a României S.A. și cu aprobarea Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior.

Ministerul Finanțelor în calitate de garant al împrumuturilor externe, în numele statului, evaluează resursele financiare, oportunitatea și condițiile de emitere a garanției. În același timp, el participă la negocierea acordurilor și a altor instrumente juridice internaționale prin care se contractează împrumuturi externe garantate de către stat, în scopul de a spori credibilitatea financiară a statului român pe plan internațional.

Titlurile de valoare care se lansează pe piața financiară externă se emit la propunerea Ministerului Finanțelor și cu aprobarea Guvernului, pe baza avizului consultativ al Băncii Naționale a României.

Ministerul Finanțelor încheie convenții cu băncile comerciale și cu beneficiarii împrumuturilor contractate, pentru derularea operațiilor referitoare la realizarea angajamentelor de datorie publică externă. Tot el este cel care coordonează și răspunde de exercitarea acestora. Acesta împreună cu Banca Națională a României exercită supravegherea generală a execuției de casă a angajamentelor de datorie publică externă, conform normelor metodologice.

În cazul în care împrumuturile externe sunt contractate de alți beneficiari decât Guvernul, ei sunt cei care poartă direct răspunderea pentru gestionarea, utilizarea, rambursarea, plata dobânzilor și a altor cheltuieli aferente.

Pentru împrumuturile externe contractate direct de către stat pentru anumite destinații prevăzute de lege, după caz, Ministerul Finanțelor, cu acordul creditorului extern și respectând condițiile prevăzute în contractul de împrumut, poate mandata instituții financiare interne să administreze în numele și în contul statului, împrumuturi externe destinate finanțării investițiilor, exporturilor și importurilor, ori să transfere la utilizatorii finali al împrumuturilor externe, pe baza unor contracte de subîmprumut, încheiate între Ministerul Finanțelor și aceștia. Toți aceștia au obligația să asigure integral sursele necesare pentru plata sumelor datorate ce decurg din împrumuturile externe respective, în conformitate cu clauzele prevăzute în contractele externe și în cele de subîmprumut.

Ministerul Finanțelor alături de Banca Națională și băncile comerciale supraveghează respectarea strictă a destinației împrumuturilor externe.

Plățile exigibile pe o perioadă de un an, privind rambursarea datoriei publice externe, reprezentând ratele anuale scadente, dobânzile, spezele și comisioanele aferente constituie serviciul datoriei externe.

Cheltuielile legate de rambursarea ratelor scadente, dobânzile și celelalte cheltuieli aferente împrumuturilor externe contractate direct de Guvern se suportă din bugetul de stat sau bugetele locale. Ele sunt înscrise ca rambursări de credite externe, plata dobânzilor, comisioanelor aferente pentru împrumuturile contractate de ordonatorii de credite, pe categorii funcționale de cheltuieli, precum și ca plată de dobânzi și alte cheltuieli aferente datoriei publice (pentru dobânzi aferente datoriei publice externe).

Pentru onorarea obligațiilor cuprinse în serviciul datoriei externe sunt prevăzute în balanța de plăți externe resursele valutare necesare. Ministerul Finanțelor împreună cu Banca Națională întocmește proiectul balanței de plăți externe anuale. Aceasta din urmă transmite Ministerului Finanțelor situația drepturilor și a angajamentelor externe. Cele două instituții amintite analizează sistematic evoluția resurselor valutare ale țării, identificând astfel eventualele dificultăți care intervin la rambursarea datoriei publice externe și soluțiile posibile de aplicat. Guvernul analizează oportunitatea și condițiile reeșalonării sau refinanțării datoriei publice externe, propunerile aprobându-se de către Parlament.

Guvernul este informat semestrial de către Ministerul Finanțelor și Banca Națională despre modul de realizare a prevederilor balanței de plăți externe și propunerile de soluții pentru acoperirea deficitului sau de utilizare a excedentului din contul curent al balanței de plăți externe.

Parlamentului i se prezintă spre aprobare, până la 30 iunie, execuția anuală a balanței de plăți externe.

În calitate de membru al organismelor financiar – bancare internaționale, România transmite și acestora date statistice privind datoria publică externă.

Pentru riscurile financiare care decurg din garantarea de către stat a împrumuturilor externe contractate de societăți comerciale, regii autonome, la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie Fondul de risc pentru garanții externe și împrumuturi subsidiare, administrat în regim extrabugetar. Acest fond se alimentează din comisioane de la beneficiarii împrumuturilor externe garantate, dobânzi încasate din plasamentele pe piață a sumelor temporar disponibile din fondul de risc, sumele provenite de la bugetul de stat în limita celor aprobate, precum și din alte surse prevăzute de lege.

Comisioanele datorate de beneficiarii de împrumut se stabilesc pe baza unor cote procentuale negociabile, diferențiate pe beneficiari, în funcție de bonitatea financiară a acestora, de perioada de grație și de cuantumul ratei medii de rambursare.

Contractul încheiat între beneficiarul împrumutului și Ministerul Finanțelor cuprinde toate obligațiile celui dintâi.

Toate angajamentele de datorie externă se înregistrează în Registrul datoriei publice externe.

Atunci când se angajează împrumuturi externe trebuie să se țină seama de plafonul anual de îndatorare publică externă aprobat de Parlament și să se urmărească încadrarea în destinațiile prevăzute de lege.

Ministerul Finanțelor trebuie să urmărească fundamentarea necesității și oportunității împrumuturilor externe în raport cu prioritățile și cu acordurile guvernamentale, precum și eficiența împrumuturilor externe angajate (costuri, condiții și termene de rambursare, costuri aferente). El trebuie să analizeze existența și realitatea tuturor documentelor pentru acordarea împrumuturilor, în scopul prevenirii riscurilor de încălcare a prevederilor acordului și/sau contractului de împrumut atât către beneficiarul împrumutului, cât și de creditorul extern. Este necesar studiul de fezabilitate însoțit de acordul și de aprobarea organelor sau autorităților competente, în cazul investițiilor care se realizează din împrumuturi externe precum și avizul Comitetului Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior pentru finanțarea investițiilor și a importurilor.

Datoria publică externă are ca instrumente titlurile de stat în valută emise pe piețele externe; împrumuturile de la guvernele străine sau alte instituții financiare; împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung; împrumuturile directe de la investitorii privați; împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, precum și alte împrumuturi, după caz.

Datoria publică externă se plătește din bugetul de stat, Fondul de Rezervă la dispoziția Guvernului, sumele rezultate din recuperarea creanțelor statului român și cele încasate de către instituțiile financiare mandatate de Ministerul Finanțelor pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta. Sumele încasate de Ministerul Finanțelor de la beneficiarii finali ai împrumuturilor; sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor de împrumuturi în baza acordurilor subsidiare de împrumut și de garanție încheiate între Ministerul Finanțelor, consiliile județene sau locale și agențiile economice de sub autoritatea acestora și sumele prevăzute în bugetele autorităților publice județene sau locale pentru împrumuturile externe contractate direct de către ele, constituie alte surse de plată a datoriei publice externe. Alte surse importante sunt sumele prevăzute în bugetele agenților economici care au contractat astfel de împrumuturi cu garanția statului și fondul de risc pentru situațiile în care sunt executate garanțiile emise de Ministerul Finanțelor pentru împrumuturile externe contractate de agenții economici.

În ceea ce privește calculul indicatorilor privind datoria publică externă a României, menționăm ca fiind foarte importantă stabilirea fondului de risc pentru garanții la împrumuturile externe și împrumuturi subsidiare. Acesta se administrează în regim extrabugetar. Comisioanele de la beneficiarii împrumuturilor externe; dobânzile încasate din plasamentul sumelor temporar disponibile ale fondului de risc; sumele provenite de la bugetul de stat, în limita celor aprobate constituie resurse ale fondului de risc.

Comisioanele sunt cote procentuale negociabile, diferențiate pe beneficiari, in funcție de bonitatea lor financiară, perioada de grație și mărimea ratei medii de rambursare.

Sumele provenite de la bugetul de stat se stabilesc în funcție de încadrarea serviciului datoriei publice externe, generat de garanții, la împrumuturile contractate de societăți comerciale și de regii autonome în gradul minim de expunere la risc de 1/10.

Pentru a determina care este gradul de expunere, vom raporta fondul de risc (F.R.)la serviciul datoriei publice externe (S.D.P.E.) aferent garanțiilor acordate.

Este necesar să se efectueze și calculul plafonului de credite externe și îndatorare externă. Necesitatea acestuia se explică prin corelația care trebuie să existe între creșterea datoriei publice externe, generată de contractarea de noi împrumuturi și capacitatea țării de a-i asigura serviciul.

Pentru a determina care este cel mai bun mod de utilizare a împrumuturilor externe, trebuie să se aibă în vedere susținerea unor rate de creștere economică ridicate și stabile, care să genereze în viitor fluxuri de resurse externe reale și suficiente pentru asigurarea în timpul dorit a serviciului datoriei publice externe a țării.

Metodologia determinării plafonului de îndatorare externă a fost stabilită pentru a cunoaște limitele între care trebuie să se încadreze valoarea anuală a împrumuturilor externe. Calculul plafonului de îndatorare externă se efectuează cu ajutorul unor indicatori . Primul dintre aceștia este ponderea datoriei externe în produsul intern brut. Acesta nu trebuie să depășească 50%, procent ce a fost stabilit pe baza practicilor internaționale (metodologia F.M.I.) și experienței acumulate de România în domeniul gestionării datoriei publice externe.

Un alt indicator este raportul dintre serviciul datoriei publice externe și volumul exporturilor de bunuri și servicii. Acesta se calculează pentru aprecierea gradului de asigurare în timpul dorit a fluxului de resurse necesare acoperirii seviciului datoriei publice externe. Se consideră că la nivelul unui an, mărimea acestui indicator trebuie să se situeze sub 20%.

Este important să se calculeze și raportul dintre deficitul balanței comerciale și P.I.B., care trebuie să fie sub 5%.

În practicile internaționale se calculează datoria publică externă maxim posibil de atins, apreciindu-se prudent că aceasta trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu de două ori valoarea exporturilor de bunuri și servicii ale anului.

Pentru contractarea și gestionarea datoriei externe este important să se calculeze și rezerva valutară a statului. Aceasta, pe lângă faptul că influențează stabilitatea monedei naționale, reflectă și capacitatea unei țări de a face față obligațiilor externe în care veniturile din comerțul exterior ar fi supuse unei conjuncturi nefavorabile. Se consideră optim ca rezerva valutară să acopere peste 25% din datoria publică externă a unei țări, contractată într-un an.

Datorită situației deficitare a balanței de plăți externe din ultimii ani, comportamentul statului a devenit prudent în ceea ce privește orientarea asupra datoriei publice externe. În aceste condiții, este necesar să se acorde prioritate promovării în ritmuri sporite a exporturilor pentru a nu îngreuna serviciul datoriei publice externe pe termen lung și a nu mai prelungi situația actuală a finanțării balanței de plăți prin împrumuturi externe.

Spre exemplificare, vom enunța câteva date concrete privind datoria publică externă a României în anul 2000. Astfel, datoria publică externă este structurată în datorie publică externă directă în sumă de 4370,4 de milioane de dolari și datorie publică externă garantată de statul român în valoare de 2082,8 de milioane de dolari. Creditele externe directe au fost destinate susținerii balanței de plăți și pentru finanțarea diferitelor proiecte cum ar fi: închiderea minelor, supravegherea vamală, serviciile din agricultură, reforma sectorului sanitar, eliminarea efectelor inundațiilor, reînnoirea flotei Tarom. În privința datoriei externe garantate de statul român, creditele contractate de ministere și de agenții economici au avut ca destinații transporturile, industria, sănătatea, amenajarea teritoriului și ordinea publică.

În urma unei analize a datoriei publice externe după tipul creditorului, s-a constatat faptul că 52,6% reprezintă creditori oficiali și 11,45% creditori bilaterali, iar creditorii privați, care includ băncile comerciale, piețele externe de capital și alte surse, reprezintă 36% din total. În ceea ce privește valutele componente, datoria publică externă este constituită în mare parte din dolari americani (57,1%), urmată de moneda unică europeană, euro (13%), marca germană (9,7%) și DST (Drepturi Speciale de Tragere 7,2%).

Structura pe scadențe a datoriei publice externe efective arată că ponderea cea mai mare o dețin creditele externe cu scadența de peste 10 ani (56,2%).

Astfel se prezenta situația datoriei publice externe a României în anul 2000. În continuare vom ilustra, prin intermediul tabelelor, care a fost evoluția datoriei publice interne și externe a României până în 1997.

Tabelul nr. 2 Evoluția datoriei publice interne a Românei

Tabelul nr. 3 Evoluția datoriei publice externe a României

Sursa Tabel nr. 2: Comisia Națională de Statistică

Sursa Tabel nr. 3: C.N.S. și B.N.R

Din ultimul tabel rezultă că datoria externă a României a crescut îngrijorător de mult pe fondul unei căderi abrupte a P.I.B. Această creștere face dificilă pentru țara noastră realizarea serviciului datoriei publice externe și credibilitatea sa pe piețele financiare internaționale. Creșterea datoriei externe a României indică o slabă dezvoltare a pieței interne de capital, în special cea a capitalului de împrumut, și dependența economică și financiară a României de piețele internaționale.

În concluzie, menționăm faptul că indicatorul datorie publică prezintă o deosebită importanță pentru înțelegerea situației financiare a unei țări, a gradului său de îndatorare, a credibilității de care se bucură etc.

SECȚIUNEA a III-a: DATORIA INTERNĂ

Potrivit art. 1 al Legii nr. 81/1999 privind datoria publică, prin datorie publică internă se înțelege „totalitatea obligațiilor statului, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piața internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.”

Statul primește de la Banca Națională împrumuturi pe termen scurt pentru echilibrarea în execuție a bugetului de stat. Acestea se rambursează din resurse, iar dacă nu se rambursează, se prelungește termenul, se consolidează și rămân în datoria publică de sfârșit de an, contribuind la creșterea ei. Și plasarea de înscrisuri pe termen mediu sau lung, prin subscripție publică, pentru procurarea de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual sau a tuturor cheltuielilor pe seama deschiderii de credite bugetare poate determina o creștere a datoriei publice a statului, prin consolidarea acestora. În datoria publică internă intră și volumul garanțiilor acordate de stat la credite bancare interne ale agenților economici sau ale autorității locale pentru necesități legate de obiective de maximă importanță pentru economia națională. De asemenea, statul rămân dator și în cazul în care în urma emisiunii de bonuri de tezaur, rambursabile din resurse bugetare până la sfârșitul anului, acestea nu se pot răscumpăra și se emit noi înscrisuri, determinând consolidarea datoriei publice.

În funcție de condițiile concrete ale statului, datoria publică internă poate fi angajată și prin alte tipuri de instrumente, cum ar fi: titluri de stat în valută emise pe piața internă; titluri de stat destinate atât persoanelor fizice cât și celor juridice și plasamente efectuate în contul general al trezoreriei statului.

Statul trebuie să achite datoria publică internă întrucât aceasta reprezintă „o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor și a altor costuri aferente. În vederea plății dobânzilor aferente datoriei publice interne se acordă autorizarea bugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli”.

Datoria publică internă poate fi apreciată cu ajutorul următorilor indicatori: datoria publică la nivelul anului (și în fiecare moment); serviciul datoriei publice interne (S.D.P.I.) al anului și componentele acestuia; ponderea datoriei publice interne (D.P.I.) în P.I.B.; ponderea dobânzilor în P.I.B.; ponderea S.D.P.I. în P.I.B.; ponderea S.D.P.I. în bugetul statului.

Pentru a înțelege modalitatea de administrare și conducere a datoriei naționale interne vom prezenta mai întâi principalele elemente caracteristice ale pieței financiare, întrucât aceasta reprezintă instrumentul esențial al administrării datoriei publice interne.

Vom vorbi în primul rând despre piața primară și piața secundară. Diferența dintre ele constă în faptul că în timp ce pe piața primară sunt tranzacționate noi valori, pe piața secundară tranzacțiile au ca obiect valorile deja existente („vechi”). Piețele secundare au apărut ca urmare a necesității de a acorda un nivel superior de lichiditate valorilor financiare.

O altă diferență este dată de tipul celor care acționează pe cele două piețe. Astfel, în timp ce pe piața primară acționează așa-numiții „bancheri de investiții” (a nu se confunda cu bancherii în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu acordă credite obișnuite și nu acceptă depozite, ci doar creează prețul), pe piața secundară lucrurile sunt mult mai simple, principalii intermediari fiind brockerii și dealerii.

„Bancherii de investiții” sunt cei care subscriu noile emisiuni. Subscrierea în speță presupune garantarea valorilor emise de stat sau de marile firme, iar în ceea ce privește prețul, acesta depinde de numărul și calitatea subscriitorilor. Bancherii vând acțiunile la un preț superior celui stabilit de emițător și garantat de subscriitori. În realitate, subscrierea constă într-o înțelegere existentă între acești „bancheri” și emițători (firme, guvern).

Alte două piețe care au existat și funcționat, dar care nu mai desemnează nimic în realitatea românească, sunt piața de capital și piața monetară.

Piața de capital include tranzacțiile cu valorile financiare pe termen lung (scadențe de peste un an). O primă componentă importantă a pieței de capital este bursa de valori. A doua ca importanță, este piața ipotecilor, care cuprinde ipotecile imobiliare urbane (locuințe familiale) și ipotecile imobiliare rurale sau ipoteci agricole (terenuri, proprietăți rurale) și comerciale.

În țările dezvoltate pe piața ipotecilor acționează în special băncile comerciale, băncile de depuneri și ajutor și companiile de asigurări (de viață).

Piața valorilor (obligații) emise de marile firme reprezintă a treia componentă importantă. Societățile de asigurări au rolul principal pe această piață.

În sfârșit, a patra componentă este piața valorilor emise de guvern (stat), agenții guvernamentali, administrații locale. Specificitatea acestei piețe constă în faptul că nu există persoane specializate să tranzacționeze asemenea valori, ci persoane juridice și fizice.

Piața monetară include tranzacțiile cu valori pe termen scurt și foarte scurt, cu scadență sub un an. Componenta cea mai importantă este piața valorilor emise de guvern (stat). Ea este urmată ca importanță de piața certificatelor de depozit (CD) și de piața efectelor comerciale și a „acceptărilor bancare”.

Ceva mai recent au fost create alte două componente ale pieței monetare, și anume piața „înțelegerilor de răscumpărare”(REPO) și piața fondurilor federale, care a apărut în S.U.A. Prima oferă deținătorilor de obligații posibilitatea de a obține lichidități vânzând și „răscumpărând” la o dată fixă prin înțelegere, obligațiile respective.

Ultima componentă este piața fondurilor de ajutor (fondurile mutuale) de piață monetară. Prin aceasta, „acționarii” acestor fonduri obțin un câștig prin dobândă, care este foarte apropiată de cea de pe piața monetară propriu-zisă.

Cunoscând aceste elemente specifice piețelor financiare putem arăta în continuare care sunt principalele caracteristici și principii ale modului de gestionare a datoriei publice.

Ne vom referi numai la piața valorilor financiare guvernamentale (de stat). Aceste valori sunt de fapt hârtii de valoare, care au o anumită valoare înscrisă (inițială) și care sunt emise pe diferite perioade de timp. Câștigul celui care vrea să facă o asemenea investiție îl reprezintă fie diferența dintre prețul de cumpărare (inițial) și cel de vânzare, în cazul celor pe termen scurt, fie „cuponul” încasat bianual sau anual, adică un anume procent din valoarea înscrisă, pentru cele pe termen lung. Atunci când perioada de scadență ia sfârșit, el primește suma pe care a plătit-o pentru valoarea respectivă.

Este necesar să menționăm faptul că spre deosebire de valorile pe termen scurt, valorile pe termen mediu și lung sunt înregistrate de Trezoreria Statului, unde se înregistrează și orice schimbare de proprietar.

Mai recent a apărut o nouă categorie pe piața financiară, unde tranzacțiile (vânzare-cumpărare) se fac la un anume „viitor”. Adică, se ajunge la un acord privind tranzacționarea unei anumite cantități de valori, la un preț stabilit, la o dată anume specificată.

În realitate, astfel de tranzacții sunt mult mai vechi și diverse. Spre exemplu, un agricultor care prin contract se angajează să livreze la silozuri o anumită cantitate de cereale din recolta viitoare, la un anumit preț, sau un cumpărător care cumpără un automobil ce va fi livrat doar peste un timp (1-2 luni) etc. sunt de fapt tranzacții tip „future”.

Există numeroase deosebiri importante între un contract de „future” și un contract pentru tranzacții obișnuite, inclusiv cele care implică un avans, cum ar fi contractul comercial.

Specificitatea acestei piețe constă în faptul că tranzacțiile sunt nepersonale, cumpărătorul și vânzătorul nu se cunosc, nu se știe nici data și nici locul „livrării”.

Tranzacțiile „future” sunt importante pentru că se asigură astfel o protecție a cumpărătorilor de valori pe termen lung, contra unor creșteri ale ratei dobânzilor pe piață, care reduce prețul acestor valori.

Încheiem această paranteză și revenim la gestionarea și administrarea datoriei publice interne, vorbind pentru început despre valorile pe termen scurt.

Valorile pe termen scurt mai cunoscute sunt cele pe 3 luni (91 zile) și 6 luni (182 zile). Faptul că sunt cele mai populare instrumente de acest fel se datorează gradului lor ridicat de lichiditate.

În orice proces de emisiune de valori financiare se regăsește un element important, și anume licitația. Aici se fixează prețul valorilor financiare fie în mod concurențial, fie în mod neconcurențial. În primul caz, prețul fixat pentru emisiunea respectivă este cel mai mare preț oferit. În cel de-al doilea caz, prețul de cumpărare este prețul mediu, plătit pentru toate valorile de acest tip vândute pe piață în ziua licitației. Cei care licitează sunt în special mici investitori lipsiți de experiență. În acest tip de licitație este permisă cumpărarea doar a unei cantități de valori pe termen scurt.

Din totalul valorilor puse în vânzare, trezoreria va extrage mai întâi cantitatea de valori cu prețuri fixate neconcurențial. Valorile rămase vor fi oferite spre cumpărare, în cadrul licitației concurențiale, în ordinea nivelurilor prețurilor anunțate. Astfel, mai întâi cumpără cei care au oferit un preț mai mare, apoi cei care au oferit al doilea preț ș.a.m.d.

O altă etapă este cea în care sunt oferite spre vânzare valorile extrase, al căror preț a fost fixat nonconcurențial. Adică, prețul este media ponderată a prețurilor fixate concurențial, deja realizate.

În ceea ce privește situația de pe piața secundară, știm că aici acționează dealeri și brockeri, specializați în valori guvernamentale, care strâng informații privind cele două categorii de prețuri. Cumpărătorul este interesat să cumpere deoarece prețul cerut este mai mic decât valoarea înscrisă, iar la scadența unei valori pe termen scurt, va primi suma înscrisă.

Este important de menționat faptul că cu cât perioada de emisiune (scadență) este mai redusă, cu atât va fi mai mică variația prețului valorilor la o schimbare dată a ratei dobânzilor.

În concluzie, valorile pe termen scurt oferă o mai mare lichiditate, putând fi tranzacționate rapid pe piața secundară.

Spre deosebire de valorile pe termen scurt, valorile pe termen mediu și lung oferă un câștig sub formă de cupoane (echivalente cu rata dobânzii), anuale sau semianuale. Ele nu mai sunt accesibile și cumpărătorilor de valori pe termen scurt, atunci când sunt oferite spre cumpărare prin subscripție. Caz în care, data emisiunii, perioada emisiunii (scadența), ca și valoarea cuponului sunt anunțate de către Trezorerie cu 1-3 săptămâni înainte de emisiune. În acest interval potențialii investitori subscriu la o anumită cantitate pe care doresc să o cumpere. O situație nedorită este existența unui singur cumpărător. Vânzarea acestora se poate face și prin licitație, plata făcându-se, în ambele situații, în cash sau contra unor alte valori (obligații).

În ceea ce privește piața secundară, aici dealerii acționează la fel ca și în cazul valorilor pe termen scurt, dar nu sunt necesare mai multe informații pentru fixarea prețului.

Radu Vasile este de părere că în România „suntem departe de a ne afla în poziția de a putea administra științific datoria publică internă”.

Unul dintre obiectivele esențiale care stau la baza oricărei acțiuni de conducere și administrare a datoriei interne este „urmărirea unei politici anticiclice, de stabilitate economică”.

Specialiștii în domeniu, mai ales cei din S.U.A., afirmă că trezoreria joacă un rol important în încercarea de se evita sau diminua efectele sau fenomenele specifice evoluției economice ciclice. Orientarea spre emisiunea unor valori pe termen lung a fost considerată o măsură antiinflaționistă din două motive. Primul motiv este acela că emisiunea de valori pe termen lung determină o ridicare a nivelului ratelor dobânzilor pe termen lung, ceea ce generează o reducere a volumului de credit.

Al doilea motiv îl constituie faptul că înlocuirea emisiunilor de valori pe termen scurt cu cele pe termen lung reduce nivelul lichidității în economie.

Cele două fenomene diminuează inflația prin reducerea cheltuielii totale curente în economie. Explicația este dată de specialiști, care consideră că nivelul dorit de cheltuieli dintr-o țară depinde de volumul de lichiditate deținut de persoanele fizice și juridice (nebancare).

În cazul în care lichiditatea existentă este redusă, valorile pe termen scurt sunt înlocuite cu cele pe termen lung, se așteaptă o scădere a nivelului cheltuielilor totale. Rezultă că acea comunitate, pentru a-și mări lichiditățile, va trebui să cheltuiască mai puțin pe bunuri și servicii, forțând inflația să scadă.

Al doilea obiectiv esențial este „reducerea frecvențelor emisiunilor noi”. Calea cea mai ușoară pentru a atinge acest obiectiv este prelungirea mediei scadenței (duratei pentru care a fost emisă) datoriei interne.

Specialiștii în domeniu consideră acest principiu ca fiind foarte important întrucât volumul obligației statului de a achita dobânzile se reduce, însă nu la fel de eficace ca primul principiu de politică anticiclică.

Cel de-al treilea obiectiv este „minimizarea costului datoriei naționale”. Dobânzile pe care statul le plătește în contul datoriei interne reprezintă un cost enorm. De exemplu, în S.U.A., ele s-au ridicat la 99 miliarde dolari în 1982, ceea ce a reprezentat 13,6% din cheltuielile guvernului federal.

Cei care susțin acest principiu sunt de părere că Trezoreria este în măsură să reducă acest cost, schimbând datoria pe termen lung cu cea pe termen scurt și astfel ratele dobânzilor micșorându-se. Însă, Guvernul poate înlocui datoria pe termen scurt cu cea pe termen lung pentru a obține un câștig mai mare.

CAPITOLUL IV

DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ

SECȚIUNEA I: CONCEPTUL DE DATORIE EXTERNĂ. CARACTERISTICI. STRATEGII

Pentru început este necesar să menționăm faptul că noțiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă, întrucât împrumuturile în străinătate pot fi contractate nu numai de persoanele de drept public, ci și de persoanele fizice și juridice.

Una din formele exportului de capital este reprezentată de împrumuturile externe. Ele se pot grupa după diferite criterii. Unul dintre acestea este destinația, în funcție de care se disting credite pe mărfuri și credite financiare. Cel mai des se acordă credite din prima categorie, pentru cumpărarea de mărfuri de la creditor sau din țara acestuia. Mai rar întâlnite sunt creditele din a doua categorie, care se acordă de organisme financiare în valută convertibilă ce se va folosi de debitor pentru a-și satisface nevoile, fie pe piața creditorului, fie pe o altă piață. În general, beneficiarii creditelor financiare le folosesc în scopuri productive, precum construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de consum, lucrări de irigații, căi ferate, porturi etc.

Chiar dacă în funcție de durata pentru care se acordă, creditele externe sunt pe termene scurte (1-2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi, beneficiarul creditelor este interesat ca termenul de rambursare să fie îndepărtat. Scopul este acela de a-și acorda timpul necesar pentru a-și procura resursele necesare rambursării acestuia, achitării dobânzilor și altor cheltuieli aferente.

Durata pentru care au fost contractate creditele se stabilește în funcție de destinația acestora, de rentabilitatea obiectivului finanțat (scopuri productive), de practica internațională, de legislația existentă în țara creditorului precum și în aceea a beneficiarului, de prevederile unor convenții internaționale în materie etc.

În practica internațională rambursarea creditelor se realizează în cote egale, în cote inegale, care pot crește în mod progresiv sau într-o singură tranșă, la scadență.

Cel care împrumută, poate pretinde o garanție materială sau morală pentru a acorda creditul solicitat. Prin garanție materială înțelegem anumite mărfuri, acțiuni și obligațiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituții guvernamentale, bunuri imobiliare, rezervele de aur și devizele statului etc. În cazul în care statul care solicită împrumutul nu dispune de garanții materiale directe, creditorul poate solicita o garanție din partea a două sau mai multe state care se bucură de credibilitate pe piața capitalului de împrumut. De obicei, în țara debitoare sunt trimiși experți de către creditori (guverne, organisme financiare internaționale ș. a.), cu scopul de a verifica oportunitatea creditelor financiare solicitate, eficiența scontată, modul în care au fost folosite sumele acordate ș. a.

Împrumuturile externe se acordă de către întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă), bănci și alte instituții financiare (credite bancare), guverne (credite guvernamentale), organisme financiare internaționale (credite financiare), rentieri și alte persoane fizice (împrumuturi de stat).

Primele două categorii de creditori acordă credite pe baze bilaterale, guvernul le acordă asistență publică bilaterală, iar organismele financiare internaționale acordă asistență publică pe baze multilaterale: Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare, alte organisme multilaterale și interguvernamentale.

Asistența bilaterală constă în ajutoare în natură sau în bani, asistență tehnică și militară. ea se acordă de către guvernele țărilor dezvoltate grupate în instituții specializate.

Beneficiarii creditelor externe pot fi întreprinderile private, băncile, guvernul, unitățile administrativ-teritoriale, întreprinderile de stat și alte instituții de drept public.

Angajarea de împrumuturi externe generează o creștere a dependenței țărilor beneficiare față de cele creditoare, care le impun anumite condiții economice, politice sau militare. Spre exemplu, au fost cazuri când împrumuturile externe se acordau numai cu condiția ca marile trusturi și concerne din țara creditoare să obțină anumite concesii în țara debitoare sau beneficiarii creditelor să livreze produsele (minereuri, combustibili sau alte materii prime), obținute cu ajutorul creditelor externe, agenților economici din țările creditoare la prețuri avantajoase.

Acordarea împrumuturilor externe poate fi condiționată din punct de vedere politic de sprijinirea politicii interne și externe a guvernului țării creditoare, a acțiunilor și inițiativelor acesteia pe plan internațional, de către guvernul țării beneficiare, respectarea drepturilor omului etc. mergând până la o imixtiune a guvernului creditelor în treburile interne ale țării beneficiare.

Au fost cazuri când țara beneficiară trebuia să adere la anumite alianțe militare, să creeze baze militare străine pe teritoriu său, să participe la anumite acțiuni militare sau să cumpere armament din țara creditoare.

Împrumuturile externe pot contribui la progresul economic și social al țărilor în curs de dezvoltare numai în cazul în care s-ar acorda fără impunerea unor condiții care ar aduce atingere independenței lor politice și economice și suveranității naționale.

Împrumuturile de stat externe directe și cele garantate de stat sunt generate de datoria publică externă.

Noțiunea de datorie externă este mai largă decât cea de datorie publică externă și are mai multe sensuri. Toate obligațiile țării față de străinătate formează datoria externă brută în sens larg. Aceasta cuprinde sumele datorate de stat, unități administrativ-teritoriale și alte entități de drept public, întreprinderi private, alte organizații, precum și de persoanele fizice unor organisme internaționale, guverne, bănci și altor instituții publice străine, unor bănci private, firme și altor creditori, precum și unor persoane fizice rezidente în străinătate. Faptul că există un grad ridicat de dificultate în ceea ce privește inventarierea tuturor obligațiilor, față de străinătate, lipsa unor termene precise de achitare sau termenele prea scurte ori prea lungi au făcut imposibilă aplicarea practică a acestor interpretări.

Spre deosebire de datoria externă brută în sens larg, datoria externă brută în sens restrâns nu cuprinde creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea sunt operații financiare curente; investițiile străine directe fără termene de rambursare sau de lichidare; ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite prin programele de asistență publică; împrumuturi externe cu o perioadă de grație de 10-15 ani sau mai mare; împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor filialelor sau altor reprezentanțe ale acestora în condiții mai avantajoase decât cele de pe piața mondială; creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autoritățile competente.

În interpretarea Băncii Mondiale și a celorlalte instituții din sistemul său, datoria externă cuprinde sumele în valută; bunuri sau servicii datorate unor creditori publici și privați având un termen de rambursare mai mare de un an și sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică. Nu sunt cuprinse aici datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autoritățile publice; datoria din tranzacțiile cu F.M.I.; datoria care poate fi achitată, la opțiunea debitorului, în monedă națională, sumele datorate unor creditori rezidenți în străinătate, pentru care s-au stabilit termene de achitare.

Diferența dintre activele publice și private ale rezidenților unei țări în străinătate (disponibilitățile valutare, împrumuturi acordate, investiții directe, titluri, alte creanțe și valori) și activele deținute de rezidenți străini în țara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenții guvernamentale, organisme financiare, bănci private, titluri) constituie datoria externă netă. În general, aceasta cuprinde numai creanțele lichide sau ușor realizabile față de străinătate.

În cazul țărilor care sunt în același timp creditoare și debitoare față de străinătate, se folosește indicatorul datoriei externe nete. De-a lungul timpului au loc foarte multe mutații astfel încât o țară poate deveni din creditor mondial, debitor mondial sau invers. Este cazul S.U.A., care până în 1984 erau primul creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii, cu toate acestea ele rămân, după Japonia, cel de-al doilea creditor mondial.

Datoria externă poate îmbrăca trei forme. O primă formă este datoria publică externă constituită din obligațiile externe contractate prin debitori publici, inclusiv guvernul național, serviciile sale și organismele publice autonome. A doua formă este datoria cu garanție publică, adică obligațiile externe contractate prin debitori privați a căror rambursare este garantată printr-un organism public. Ultima formă este datoria privată negarantată.

Datoria publică externă (inclusiv cea garantată) nu cuprinde tranzacțiile cu F.M.I., cu excepția împrumuturilor acordate de fondurile financiare pentru echilibrarea balanței de plăți externe; datoria rambursabilă în monedă națională; investițiile directe de capital străin și datoria pe termen scurt (sub un an).

Pentru a determina gradul de îndatorare al unei țări față de străinătate, precum și efortul valutar necesar, se folosesc anumiți indicatori. Astfel, cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei respective pe un locuitor și al raportului dintre datoria externă și venitul național (P.I.B.), se exprimă gradul de îndatorare a unei țări față de străinătate. Mărimea absolută a datoriei externe se poate afla prin transformarea valutelor în care aceasta a fost exprimată în monedă națională sau într-o valută străină de largă circulație internațională. Datoria externă medie pe locuitor se determină prin același procedeu.

Prin raportarea datoriei externe la venitul național (P.I.B.) obținem cât din venitul național (P.I.B.) al anului respectiv ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Având în vedere faptul că datoria se rambursează în mod eșalonat iar din venitul național (P.I.B.) al unui an numai o parte poate fi folosită pentru onorarea angajamentelor față de străinătate, rezultă că acest indicator are o valoare pur teoretică.

Fiecare indicator dintre cei menționați anterior reflectă o altă imagine despre gradul de îndatorare a țărilor față de străinătate.

Potrivit datelor Băncii Mondiale, cele mai îndatorate țări cu venituri mijlocii, în 1989 erau: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Congo, Costa Rica, Côte d’Ivoire, Ecuador, Filipine, Honduras, Maroc, Mexic, Nicaragua, Peru, Polonia, Senegal, Ungaria, Uruguay și Venezuela.

Un alt indicator folosit mai ales în practică este raportul dintre datoria externă și încasările din exportul de mărfuri și servicii. În anul 1987, acest indicator, pe ansamblul țărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital, era de 183%, iar în țările cele mai îndatorate era dublu.

Pentru a arăta care este efortul valutar pe care trebuie să-l facă o țară cu datorie externă, ne vom folosi de mărimea absolută a serviciului datoriei externe (separat cu ajutorul mărimii dobânzilor aferente acestei datorii) și de raportul dintre serviciul datoriei externe și încasările din exportul de mărfuri și servicii (separat cu ajutorul raportului dintre dobânzile plătite și încasările din export).

Resursele valutare ale unei țări destinate pentru plata importurilor necesare dezvoltării economice și sociale a unei țări și aprovizionării acesteia cu bunuri de consum indispensabile, sunt cu atât mai mici cu cât efortul valutar determinat de datoria externă este mai mare.

Pentru exprimarea nivelului absolut al datoriei publice externe se folosesc următorii indicatori: nivelul datoriei, inclusiv sumele exigibile la momentul dat, reprezintă sumele exigibile și neexigibile în titlul datoriei; sumele exigibile și nerambursate (angajamente trase de debitor până la sfârșitul anului); angajamente anuale (nivelul total al împrumuturilor pentru care s-au semnat acordurile în cursul anului respectiv); plățile în titlul serviciului datoriei; fluxurile nete (datoriile, mai puțin rambursările) și transferurile nete (fluxurile nete, mai puțin plățile dobânzilor sau comisioanelor).

Este important să amintim și de ratele îndatorării, care permit să se măsoare, în diferite feluri, costul serviciului sau aptitudinea țării de a asigura acest serviciu, prin comparație cu devizele străine sau cu producția la care țara trebuie să renunțe.

Ratele de îndatorare au în general, la numitor PNB, PIB sau încasările din export. Astfel, este posibilă luarea în calcul a dimensiunii economiei, și, deci, măsurarea sarcinii datoriei.

PNB este influențat net de plățile dobânzilor și, în unele cazuri, PIB permite mai bine să se măsoare aptitudinea unei țări de a asigura serviciul datoriei sale. Totuși, s-a avansat frecvent ideea că este mai bine să se folosească încasările din export, ca indicator, decât PIB sau PNB. Explicația constă în faptul că aceste încasări reprezintă resursele în devize care pot fi utilizate pentru a face față obligațiilor referitoare la serviciul datoriei externe, în timp ce PIB sau PNB includ surse de venit care nu pot fi destinate acestei utilizări.

Am considerat indicatorii îndatoririi ca fiind importanți din mai multe motive. În primul rând, pentru că ei reflectă situația trecută și prezentă a îndatoririi externe, servesc la evaluarea capacității de îndatorare și la stabilirea previziunilor referitoare la evoluția viitoare a situației, inclusiv a dificultăților care ar putea surveni în cadrul serviciului datoriei.

Din acest motiv ei pot fi utilizați în analizele efectuate pentru compararea situației mai multor țări la un moment dat specific, sau a evoluției situației, diverselor țări în timp, pentru a evalua capacitatea de îndatorare și a determina evoluția poziției datoriei externe a țărilor considerate.

Atunci când se fac comparații între țări trebuie să se ia in considerare perioada de timp în care s-au acumulat datoriile externe, deoarece ratele debitorilor diferă în funcție de fazele procesului în care ele se găsesc (fiind vorba de țări cu economie în tranzacție, de exemplu).

Cunoscând ce este datoria publică externă, care sunt indicatorii cu ajutorul cărora o putem determina, este necesar să știm prin ce se deosebește datoria publică externă, de cea internă, care sunt caracteristicile ei.

În primul rând, menționăm faptul că datoria publică externă este mai împovărătoare decât datoria publică internă. Motivăm această afirmație arătând că împrumuturile externe trebuie rambursate, în timp ce împrumuturile interne pot fi transformate într-o datorie publică permanentă (perpetuă) sau rambursarea poate fi amânată printr-o conversie într-un împrumut pe termen mai lung. Un alt argument care vine în sprijinul afirmației noastre este acela că sarcinile privind dobânzile pentru împrumuturile externe sunt determinate de către creditor și guvernul nu poate avea control asupra acestuia, plățile trebuie făcute la momentul stabilit de către creditor, și nu la momentul convenabil debitorului, iar imposibilitatea plății, fie a dobânzilor, fie a capitalului, conduce la penalități în sarcina țării respective, ceea ce face dificilă obținerea unor credite în viitor. Pe lângă acestea, o scădere a valorii valutei debitorului pe piețele monetare interne ar determina o creștere a sarcinii plăților de dobânzi și a capitalului rambursat. Valuta străină a unei țări debitoare va fi utilizată pentru plata dobânzii, iar faptul că această valută nu este disponibilă pentru a face importuri sau în alte scopuri, conduce la o pierdere de resurse. Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că pierderea de suveranitate este un preț indirect al recurgerii la împrumuturi externe, așa cum am arătat anterior.

Pentru creditorul extern importante sunt riscurile la care acesta se expune (riscul de suveranitate, riscul de credit etc.) și, în ultimă instanță, capacitatea de rambursare a țării debitoare. Indicele care exprimă această capacitate trebuie să aibă o valoare supraunitară pentru ca imaginea debitorului în fața creditorului să fie favorabilă, iar acesta din urmă să fie liniștit în privința recuperării sumelor împrumutate.

În dezbaterile teoretice despre oportunitatea datoriei publice există două mari poziții. Prima poziție este cea a clasicilor, care susțin că îndatorarea publică reprezintă un cost real pentru generațiile prezente sau viitoare și nu trebuie deci să intervină decât pentru a face față unor nevoi excepționale, cum ar fi războaiele. Cea de-a doua poziție este cea a keynesienilor, care consideră că îndatorarea va fi rambursată ulterior pe baza unei avuții crescute, ceea ce înseamnă absența costurilor provenite din îndatorare pentru generațiile viitoare.

În prezent, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare este, în mare parte, o datorie pe termen lung, garantată de statele debitoare. Astfel, în perioada 1983 – 1990, s-a înregistrat o creștere a datoriei cu aproximativ 50%, pentru care au fost considerate răspunzătoare instituțiile oficiale, organizațiile internaționale sau guvernele. Îndeosebi din anii 1986 – 1987, aportul băncilor comerciale s-a redus în mod constant. Profiturile bancare sunt reinvestite în scopul consolidării fondurilor proprii.

Politicile de reeșalonare a datoriei externe se generalizează, fiind extinse și asupra serviciului datoriei, respectiv asupra dobânzilor începând cu criza mexicană din 1982, fiind de fapt o renegociere a datoriei internaționale.

A fost creată de către bănci o adevărată piață secundară pentru creanțele asupra țărilor în curs de dezvoltare. Băncile urmăreau ca prin această piață să se reducă expunerea la riscuri. Astfel, se asigura o mai bună gestionare a creanțelor, cât și dezvoltarea unor tehnici de reducere a datoriei internaționale.

Atunci când o bancă cedează o parte din creanțele pe care le deține, contra unui alt activ, rezultă un schimb financiar de creanțe, cunoscut sub denumirea generică de swap. Valoarea de schimb se bazează pe decotarea constatată pe piața secundară.

Operațiunea permite țării debitoare să profite de decotare, însă, necesită un disponibil suficient de devize în momentul oportun. Tehnica a fost utilizată pentru prima dată de către Bolivia.

Swap-ul de datorii contra capital a fost aplicat, pentru prima dată, în 1985, de către statul Chile. Trebuia să se facă o investiție în Chile de către o firmă transnațională americană. Aceasta a cumpărat, prin intermediul băncii sale, creanțe decotate pe piața secundară. Repatrierea acestor creanțe constituie operațiunea de swap. Pentru aceasta statul debitor sau o întreprindere publică poate recupera aceste creanțe în dolari, contra unei creanțe în monedă națională, mobilizată pe piața financiară locală. În acest mod firma transnațională americană a obținut lichiditățile necesare finanțării investiției sale în Chile.

Pentru ca operațiunea să fie posibilă trebuie ca deținătorul final al creanței în dolari să fie de acord să o anuleze. În speță, banca centrală a convertit creanța în monedă chiliană. Astfel, datoria externă în dolari este stinsă și are loc o creștere a masei monetare în țara debitoare.

Asemenea swap-uri au fost efectuate și în alte țări. Spre exemplu, Mexicul l-a folosit în cadrul acțiunilor de privatizare. În prezent acest mecanism este asociat politicilor de atragere a capitalului străin și de privatizare. În timp ce investitorul internațional urmărește beneficiul decotării, țara debitoare are în vedere o reducere a datoriei externe. În consecință, investitorii internaționali reușesc să finanțeze o gamă largă de activități (de la protecția mediului, la sănătate, obiective culturale ș.a.m.d.).

Principala alternativă și cea mai bună soluție față de împrumutul extern este investiția directă, dar în domenii cum sunt transporturile aeriene se apelează și la leasing.

În ultimii ani, societățile din țările debitoare au manifestat un interes deosebit în ceea ce privește marile centre financiare internaționale dorind să beneficieze de avantajele acestora și, în principal să obțină finanțări în mod direct.

SECȚIUNEA a II-a: DATORIA EXTERNĂ A ȚĂRILOR ÎN CURS DE DEZVOLTARE

În general, țările în curs de dezvoltare nu își pot asigura progresul economic și social numai pe seama resurselor lor proprii, motiv pentru care sunt obligate să apeleze la importul de capital. Cea mai mare parte a resurselor externe provine de la instituțiile publice sau private, pe baze bi sau multilaterale, în condiții de rambursabilitate. Sumele pe care o țară le datorează străinătății, la un moment dat, constituie datoria externă a acesteia.

O problemă importantă este cea a situației datoriei externe pe ansamblu țărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital și pe regiuni (zone) geografice.

Datoria externă a acestor țări a înregistrat în perioada 1981 – 1992, o creștere de la 697,4 miliarde de dolari SUA, la 1419,4 miliarde, adică s-a dublat. Așa cum am menționat și în secțiunea anterioară, datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare este în mare parte o datorie pe termen lung, dar care a înregistrat două etape distincte. Astfel, în primii 5 ani s-a manifestat o tendință de creștere (de la 78,6% în 1981 la 88,5% în 1986), după care a avut loc o diminuare a acesteia (până la 84,5% în 1992). Datorită accesului limitat la împrumuturile externe pe termen lung, țările interesate au fost nevoite să apeleze la credite pe termen scurt.

Modificări importante au survenit și în ceea ce privește proveniența datoriei publice pe termen lung. Astfel, dacă la începutul anilor `80 datoria din surse private era precumpănitoare (56,0% din total în 1982), ulterior, ponderea acestei surse scade (în 1987 datoria din surse publice era aproximativ egală cu cea din surse private), ajungându-se, la începutul anilor `90, ca datoria din surse publice să devină preponderentă (56,0% din total, în 1992).

Datorită faptului că numeroase țări se află în imposibilitatea de a-și onora angajamentele față de creditorii externi, băncile private au devenit mai circumspecte în acordarea de noi împrumuturi țărilor aflate în impas. În aceste condiții țărilor respective nu le mai rămânea decât posibilitatea limitată de a apela la împrumuturi (creditele) din surse publice. Spre exemplu, în perioada 1982 – 1992, datoria pe termen lung a țărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital din surse publice a crescut de 2,5 ori, iar cea din surse private numai de 1,5 ori.

În urma efectuării unei analize asupra modului de repartizare a volumului datoriei externe totale, exprimate în dolari SUA, pe regiuni geografice s-a constat că în intervalul 1981 – 1990, pe primul loc s-a situat America Latină, pe locul doi Asia, iar pe locul trei Africa. Începând din 1991, Asia trece pe locul întâi, iar America Latină coboară cu o treaptă (de la locul I la locul II), iar locul trei rămâne neschimbat. În perioada de referință, ponderea Americii Latine în totalul datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare se reduce cu 11,8 unități procentuale (de la 45,5% la 33,7%); în schimb, ponderile celorlalte regiuni înregistrează creșteri mai mari sau mai mici. Astfel, Asia își majorează ponderea cu 8,7 u.p. (de la 29,3% la 38,0%), iar Africa cu 2,1 u.p. (de la 18,2% la 20,3%).

O ultimă constatare a acestei analize este aceea că în perioada 1981 – 1992, mărimea absolută a datoriei externe a crescut în toate țările în curs de dezvoltare importatoare de capital, dar în proporții diferite. Astfel, cea mai alertă creștere (de 2,64 ori) a cunoscut Asia datorită evoluției economice și financiar-valutare pozitive, înregistrată de țările asiatice. Africa a înregistrat o creștere de 2,27 ori, datorită sprijinului financiar acordat de comunitatea internațională pentru dezvoltarea țărilor mai puțin avansate. Țările latino-americane au cunoscut o creștere de numai 1,50 ori, datorită rezultatelor mediocre, care nu au convins organismele internaționale și băncile să le acorde noi împrumuturi până la redresarea situației acestora. Țările aflate în perioada de tranziție spre economia de piață, din spațiul fostei Uniuni Sovietice precum și cele din Europa Centrală și de Est se confruntă cu probleme privind datoria externă.

În perioada 1982 – 1992, datoria externă a țărilor cu economie în tranziție a cunoscut creșteri importante (de 2,7 ori în țările din fosta URSS, în perioada 1985 – 1992, și de 4,8 ori în țările din centrul și estul Europei, între anii 1982 și 1992).

Cel mai important loc în totalul datoriei externe a țărilor din centrul și estul Europei este ocupat de Polonia și Ungaria. Astfel, în anul 1992, prima avea o pondere de 51,0%, iar următoarea de 22,0%. Datorii externe mai mici aveau Bulgaria, Cehia, Slovacia și România.

Datoria pe termen lung a țărilor cu economie în tranziție variază între 76,0% și 86,0%. Din punct de vedere al provenienței datoriei pe termen lung, ponderea cea mai mare o dețin sursele private (în țările din fosta URSS), aproape 100% până în 1989, în 1990, 87,0% și 77,4% în 1991. după ce țările în cauză au aderat la F.M.I. și B.I.R.D., a devenit posibil accesul lor la resursele publice de împrumut.

Dintre țările din centrul și estul Europei, Polonia s-a bucurat de o situație privilegiată, beneficiind de importante împrumuturi din surse publice. Deci, ponderea datoriei pe termen lung din surse publice a oscilat între 63,8% în 1985 și 74,8% în 1991.

Este necesar să ne oprim și asupra indicatorilor care exprimă gradul de îndatorare al țarilor respective față de străinătate, precum și povara datoriei externe a acestora, deoarece ne ajută să înțelegem situația țărilor importatoare de capital.

Un prim indicator este raportul dintre datoria externă și P.I.B. Acesta a înregistrat o creștere cu 13,7 unități procentuale în perioada 1982 – 1987, ceea ce reflectă o accentuare a îndatorării țărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital. O diminuare a acestuia cu 13,2 u.p. s-a sesizat în intervalul 1987 – 1992. Altfel spus, în 1992 gradul de îndatorare al țărilor în curs de dezvoltare a revenit aproximativ la nivelul celui din anul declanșării crizei datoriei externe (1982).

Aceeași evoluție a avut-o și indicatorul exprimat de raportul dintre volumul datorie externe și valoarea exporturilor. În consecință, dacă țările importatoare de capital ar fi trebuit să ramburseze întreaga datorie externă într-un singur an, ele ar fi avut nevoie, în 1992, de resurse valutare echivalente cu 129,7% din volumul exportului anual, față de 156,5% în 1982.

În ceea ce privește situația pe regiuni geografice, aceasta prezintă adesea abateri semnificative. Un exemplu este America Latină unde se înregistrează tendințe de creștere – descreștere ale celor doi indicatori menționați anterior, dar, aceștia ating cote mult mai înalte decât mediile arătate mai sus. Prin urmare, gradul de îndatorare al țărilor latino – americane apare mai scăzut în 1992, decât cu un deceniu în urmă.

Situația Asiei este mult mai bună, ea prezentând indicatori de îndatorare față de străinătate de 2-3-4 ori mai buni decât America Latină și Africa. În timp ce aceasta din urmă prezenta o situație mai puțin favorabilă decât celelalte regiuni, dar mai puțin grea față de cea a țărilor care fac parte din Africa subsahariană, unde indicatorii respectivi sunt mai mici.

Povara datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare a cunoscut începând cu anul 1992, o ameliorare perceptibilă, raportul dintre serviciul datoriei externe și export fiind mai scăzut decât în 1982 (15,0% față de 24,2%). Aceeași situație se regăsește și în America Latină și Asia, în timp ce în Africa, se înregistrează o evoluție diametral opusă.

În timp ce pe ansamblul țărilor în curs de dezvoltare, serviciul datoriei externe crește, pe regiuni geografice acest indicator cunoaște evoluții diferite. Astfel, el crește în Asia (cu 99,0%) și Africa (cu 66,0%) și se diminuează (de 8,7%) în America Latină. În perioada 1982 – 1992 se înregistrează o creștere a eforturilor Asiei și Africii și o scădere a eforturilor Americii Latine. Tot în același interval s-a constatat o diminuare a ponderii dobânzilor în serviciul datoriei externe (de la 63,7% la 40,1% în America Latină, de la 57,4% la 43,7% în Asia și de la 48,8% la 38,7% în Africa).

În comparație cu țările în curs de dezvoltare, în anul 1991, țările din Europa Centrală și de Est, în ansamblu, prezintă un grad de îndatorare exprimat de raportul dintre datoria externă și PIB, mai ridicat. Astfel, Ungaria, Bulgaria și Polonia prezentau valori (77,0%, 73,6% și 61,4%), care le situau la nivelul celor mai îndatorate țări din lume. Fosta Republică Ceho – Slovacia (cu 29,5%) se apropria de nivelul mediu al țărilor asiatice, în timp ce România (cu 7,1%) era țara cea mai puțin îndatorată care, în 1989, reușește să-și lichideze datoria contractată în trecut, iar după revoluție nu obținuse încă împrumuturi externe importante.

Aceeași situație se prezintă și în ceea ce privește raportul dintre datoria externă și export, înregistrat de țările aflate în perioada de tranziție spre economia de piață.

Țările din Europa Centrală și de est se apropiau, în 1991, de cele în curs de dezvoltare din punct de vedere al nivelului atins de efortul financiar reclamat de rambursarea împrumuturilor ajunse la scadență și de achitarea dobânzilor datorate creditorilor externi. Spre exemplu, Ungaria și Bulgaria erau obligate să sacrifice procente importante din veniturile realizate la export (32,5 și 21,8) pentru serviciul datoriei externe, în timp ce fosta Republică Ceho – Slovacia (cu 11,5%) avea o situație suportabilă. Datorită obținerii unor importante reduceri și rescadențări ale datoriei externe, Polonia prezintă o valoare de 5,4%. Iar, neînsemnatele angajamente ale României și împrumuturile aflate în perioada de grație făceau ca aceasta să cheltuiască sume modice cu această destinație (2,0%).

SECȚIUNEA a III-a: CRIZA DATORIEI EXTERNE

Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare a cunoscut, în ultima perioadă, evoluții sinuoase. Astfel, unor perioade de creștere accentuată le-au urmat altele de stagnare sau de creștere moderată; creșterilor în expresie nominală, le-au corespuns creșteri diferite în termeni reali. Îndatorarea tot mai mare față de străinătate a țarilor importatoare de capital așa cum era de așteptat nu a determinat reducerea decalajelor care le separă de țările dezvoltate.

Uneori s-a apelat la resurse externe, nu pentru efectuarea unor programe de dezvoltare, ci pentru acoperirea unor goluri de venituri, sau a unor plusuri de cheltuieli generate de modificări ale prețurilor externe și cursurilor de schimb valutar, majorări ale ratelor dobânzilor la creditele externe, măsuri protecționiste etc. Amintim, spre exemplu, cele două majorări ale prețului petrolului brut din anii 1973 și 1979 – 1980, evoluția diferită a prețurilor externe la produsele manufacturate și la produsele primare. Această situație a afectat în special țările în curs de dezvoltare importatoare de combustibil și exportatoare de produse agroalimentare, de minereuri și metale.

Începând cu anii `90 se înregistrează creșteri la bunuri de investiții: mașini și echipamente industriale, mașini și utilaje agricole, mijloace de transport și telecomunicații, aparatură de măsură și control, electrică și electronică etc., originare din S.U.A., Japonia, Germania și alte țări industrializate. Pentru procurarea acestor bunuri, țările în curs de dezvoltare erau nevoite să exporte cantități tot mai mari de produse primare la prețuri tot mai mici.

Pe lângă aceasta, țările respective au fost afectate și de nivelul ridicat al dobânzilor la împrumuturile contractate în străinătate, mai ales în perioada 1978 – 1985 și 1988 – 1990. Ulterior, s-au înregistrat tendințe de scădere până în 1992.

Situația țărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital a fost influențată, de asemenea, de gradul de stabilitate al monedei în care au fost contractate împrumuturile externe. Cum majoritatea împrumuturilor externe au fost contractate în dolari S.U.A., evoluția cursului acestei monede a produs efecte deloc neglijabile.

Monedele altor țări exportatoare de capital au înregistrat evoluții mai puțin spectaculoase, dar mai constante pe termen lung. Astfel, yenul și marca vest – germană au manifestat tendințe de apreciere, în timp ce dolarul canadian, francul francez, lira sterlină și lira italiană au cunoscut deprecieri mai mari sau mai mici.

Modul în care țările importatoare de capital au gestionat resursele împrumutate a influențat situația economico – financiară a acestora. Spre exemplu, unele țari au investit în mari obiective economice, care s-au dovedit a fi ineficiente sau au avut o eficiență inferioară celei scontate. Altele au investit în obiective de infrastructură, dar costurile exagerate cu care au fost realizate ori dependența de străinătate pentru piesele de schimb necesare aparaturii ultramoderne cu care acestea au fost echipate au dus, uneori, la insatisfacție.

Au existat cazuri când autoritățile publice au promovat o politică bugetară nechibzuită și au făcut apel la împrumuturi externe pentru acoperirea deficitelor bugetare. În țările conduse de militari s-au cheltuit importante sume de bani pentru achiziționarea de armament din străinătate.

Toți acești factori au făcut ca, la un moment dat, anumite țări importatoare de capital să nu-și mai poată onora angajamentele asumate față de creditorii externi. Astfel, s-a declanșat o veritabilă criză a datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare. Cel care a dat semnalul izbucnirii acestei crize a fost Mexicul, care în august 1982, nemaiputând face față plăților scadente, a suspendat serviciul datoriei sale externe. Au urmat Brazilia, Argentina, Bolivia, Chile, Peru, Ecuador, Uruguay, Venezuela, Nigeria, Cote d`Ivoire, Maroc, Filipine, Iugoslavia și multe altele.

La început, dificultățile întâmpinate de țările debitoare au fost considerate drept criză pasageră de lichidități. S-au organizat discuții în cadrul Clubului de la Paris pentru creanțele publice și al Clubului de la Londra pentru creanțele private. Discuțiile au avut ca obiect împrumuturile acordate sau garantate de organisme guvernamentale ale țării creditoare. Împrumuturile private negarantate și creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către părțile interesate. După ce s-a stabilit, în linii mari, conținutul acordului de amenajare a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte. Reeșalonarea a fost concepută de băncile creditoare ca o măsură excepțională. Ea presupune amânarea, pe timp de câțiva ani, a unei părți din datoria exigibilă în anul considerat, cealaltă parte plus dobânzile rămânând în sarcina debitorului. Reeșalonarea datoriilor ajunse la scadență a fost acceptată numai pe termene scurte, în anumite proporții și cu o rată a dobânzii mai mare decât cea stabilită inițial în contract.

Țările care se confruntă cu dificultăți financiar – valutare sunt obligate să ia măsuri precum reducerea cheltuielilor cu caracter de investiții și de consum, stimularea exportului și limitarea importului pe calea devalorizării monedei naționale; stabilirea de preturi interne și tarife care să reflecte cât mai corect costurile de producție și cheltuielile de circulație, inclusiv majorările de prețuri înregistrate la combustibil, energie și alte produse din import, majorarea ratei dobânzii și limitarea creditului bancar și, pe această cale, a emisiunii monetare.

Aceste măsuri s-au dovedit a fi contraindicate și nepopulare astfel încât nu au dat rezultatele scontate. Nu s-a ajuns la îmbunătățirea situației economice și financiare a țărilor în curs de dezvoltare debitoare nici după redresarea economică înregistrată de S.U.A. în 1984.

În 1985, la propunerea ministrului de finanțe al S.U.A., James A. Baker, a fost adoptat „Programul de creștere susținută”. Acesta prevedea adoptarea de politici globale de ajustare macroeconomică în țările în curs de dezvoltare; acordarea de noi împrumuturi țărilor respective, de către băncile comerciale; atribuirea unui rol sporit Băncii Mondiale și altor bănci de dezvoltare, în sensul acordării unui volum de credite mai mare și mai eficace pentru restructurări economice.

În anii următori, băncile comerciale au devenit mai tolerante în ceea ce privește reeșalonarea datoriei externe. Astfel, ele au încheiat acorduri de reeșalonare plurianuale, în locul acordurilor separate pe fiecare an în parte, au redus nivelul comisioanelor percepute și în unele cazuri, marja de intermediere. De asemenea, au început să prelungească termenele de rambursare și perioadele de grație ale împrumuturilor.

Cu toate acestea, strategia amendată în 1985 nu a dat rezultatele așteptate, volumul total al datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare continuând să crească. Explicația o regăsim în Raportul Secretariatului Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare din 1987, conform căreia „Defectul care afectează cel mai mult strategia datoriei, așa cum a fost ea concepută până în prezent, constă în aceea că ea nu a fost concepută în optica mai largă a unei strategii de accelerare a creșterii economiei mondiale”.

În concluzie, menționăm faptul că această criză a datoriei externe a demonstrat interdependența care caracterizează economia mondială. Astfel, încetinirea creșterii economice în țările în curs de dezvoltare a influențat negativ economia țărilor dezvoltate, care n-au mai putut să-și plaseze o parte din produsele lor pe piețele acestor țări. La rândul lor, țările dezvoltate în loc să-și extindă importurile din țările în curs de dezvoltare, au fost nevoite să și le reducă.

Măsura reeșalonării datoriei restante a fost considerată insuficientă de către reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare. Aceștia au arătat, la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, la Adunarea Generală O.N.U., precum și în alte instanțe naționale și internaționale, că, pentru soluționarea problemelor datoriei externe este necesară luarea de măsuri la nivel mondial.

CAPITOLUL V

MECANISMUL DE GESTIUNE A DATORIEI PUBLICE

SECȚIUNEA I: OPERAȚII PRIVIND GESTIUNEA DATORIEI PUBLICE

Operațiunile prin care are loc contractarea împrumuturilor de stat, organizarea și ținerea evidenței prin conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul și plata dobânzii, comisioanelor și spezelor datorate, precum și gestionarea Fondului de risc pentru garanții interne și a Fondului de risc pentru garanții externe constituie gestionarea datoriei publice. Datoria publică reprezintă pentru investitori (cumpărătorii de titluri de credit) un activ și aceștia câștigă venituri din investiția respectivă, care sunt sigure și convenabile.

Ministerul Finanțelor, prin aparatul de specialitate din cadrul său, exercită atribuții de gestiune a datoriei publice. Gestionarea datoriei publice interne se efectuează prin sisteme și mecanisme de lansare a titlurilor de stat, inclusiv a bonurilor de tezaur.

Până la înființarea Bursei de Valori, Ministerul de Finanțe a efectuat pe cont propriu o emisiune de titluri de stat destinate populației pentru finanțarea deficitului bugetar de la sfârșitul anului 1992.

Mecanismul de lansare a împrumuturilor de stat, cuprinzând emisiunea și celelalte operații, a fost conceput și realizat sub raport teoretic și practic, cu ajutorul specialiștilor trezoreriei din S.U.A., folosindu-se și experiența Marii Britanii. Pe baza Convenției încheiate între M.F. și B.N.R., acest mecanism s-a organizat la B.N.R., care funcționează ca agent al statului, prin care s-a lansat prima emisiune de titluri de stat pe o perioadă de 90 de zile, prin subscripție publică, prin care s-a finanțat deficitul bugetar pe anul 1993. Ulterior, formele și instrumentele folosite în asemenea emisiuni s-au multiplicat.

La subscripțiile publice au acces băncile comerciale în nume propriu sau în contul altor investitori.

Emisiunea titlurilor este purtătoare de dobândă, calculată la un preț al titlurilor cu discount sau alte formule ale prețurilor.

Avantajul emisiunii pentru investitori constă în faptul că trezoreria statului garantează plata dobânzii la scadență, iar pe perioada împrumutului dispun de diferența absolută a discountului între valoarea nominală și suma efectiv avansată.

Pentru datoria externă răspunderea aparține de regulă, beneficiarilor de împrumut. Gestionarea datoriei externe se efectuează prin executarea unui complex de operații privind derularea creditelor externe, împrumuturi ale statului de la organisme financiar – bancare internaționale. Aceste operații au specific financiar – bancar și au impus perfecționarea unui sistem de acorduri subscrise, de subîmprumut, acorduri care s-au perfectat cu Banca Națională a României și majoritatea băncilor comerciale abilitate, cât și cu beneficiarii finali ai împrumuturilor.

Operațiile de gestiune cele mai frecvente sunt gestionarea normală a datoriei, gestionarea excepțională a datoriei și amortizarea datoriei.

Gestionarea normală a datoriei constă, în esență, în plata dobânzilor stipulate în contractul de împrumut. Dar, titlurile de împrumut la care au subscris creditorii sunt proprietatea lor. Ca toate proprietățile, acestea se pot transfera de la o persoană la alta, fapt ce determină atât probleme juridice cât și probleme financiare.

În general, titlurile de împrumut (sau titlurile de rentă) au cupoane detașabile corespondente fiecărei fracțiuni de dobândă astfel, plata dobânzii se face contra remiterii cuponului. În ceea ce privește titlurile nominative este posibil ca plata dobânzilor să se efectueze prin simplul virament bancar în contul proprietarului titlului, fără ca acesta să se deplaseze.

Bonurile de tezaur și anumite titluri nu au cupoane. Dobânzile nu sunt plătite în manieră eșalonată, durând toată perioada titlului (care este scurtă, fiind vorba de titluri pe termen scurt sau mediu), ci sunt plătite într-o singură tranșă, în momentul rambursării.

Ca orice alt bun, titlurile de împrumut pot fi înstrăinate sub diferite forme. Din punct de vedere juridic există o diferență între formalitățile de transfer in cazul datoriei înscrise și în cazul datoriei neînscrise. Astfel, datoria înscrisă presupune instituirea unui registru sau unei cărți a datoriei publice în care trebuie înscrise toate titlurile creanțatorilor statului. În acest ultim caz, este posibil ca titlurile să nu aibă existență juridică proprie, ele fiind simple extrase din această carte.

În ceea ce privește datoria neînscrisă, statul adoptă forme comune cu cele ale împrumuturilor societăților comerciale private și anume acela de valori mobiliare. Titlurile împrumuturilor sunt Bonurile de Tezaur, obligațiunile, titlurile de rentă perpetuă (rentă viageră) și alte titluri emise de către stat.

Obligațiunile sunt fie nominative, fie la purtător. În primul caz, transferul lor este constatat de o inscripționare în înscrisurile publice. În cel de al doilea caz, simpla schimbare a proprietarului este suficientă pentru aplicarea unei reguli a Codului Civil: „în cazul bunurilor mobile, posesiunea valorează titlul”.

Bonurile de Tezaur sunt numai la purtător. Dar, pentru rațiuni de securitate, proprietarii lor pot renunța la anonimat și să-și înscrie numele pe bon; atunci, bonul se numește „la ordin” și transmiterea se face prin mențiune și semnătură pe dos.

Titlurile împrumuturilor de stat sunt cotate la bursă, unde pot fi vândute și cumpărate. Cotația definește prețul titlului, așa cum se stabilește în fiecare zi, în funcție de ofertă și cerere. Nu este necesar ca acest preț să fie egal cu valoarea nominală a titlului, dar, atunci când este egală, cotația atinge paritatea. Orice creditor al statului poate, în orice moment, să obțină rambursarea împrumutului său nu de la stat, ci de la un terț prin care titlul este cumpărat la bursă. Creditorul poate pierde o parte din bani dacă titlul este cotat mai jos decât prețul plătit de subscriptor, dar, poate de asemenea, să câștige dacă titlul este cotat mai sus. Cotația la bursă a titlurilor datoriei publice servește, deci, la măsurarea nivelului de credit al statului.

Dacă se înregistrează o scădere a cursului, aceasta însemna că numărul ofertelor de vânzare se mărește în raport cu numărul cererilor de cumpărare. Deci, statul va ajunge să cumpere un anumit număr de titluri pentru a determina o creștere a cotației.

Statul poate să susțină cursurile realizând astfel o amortizare a datoriei. Acest lucru se poate face prin cumpărări de titluri, efectuate de către casieriile publice care au fonduri disponibile. În anumite momente, acestea refuză să ajute la susținerea cursurilor, pentru că această susținere ar determina în viitor o pierdere. În acest sens, poate funcționa un „fond de susținere a rentelor”.

Referitor la operațiile excepționale de gestiune a datoriei, amintim conversiunea și consolidarea.

Dacă statul se găsește într-o situație financiară precară, iar conjunctura pieței financiare îi îngăduie reducerea ratei dobânzii sau prelungirea duratei împrumuturilor, acesta poate preschimba titlurile de împrumut mai vechi cu titluri ale unui nou împrumut, emis cu o dobândă mai mică. Această operație se numește conversiune.

Scopul este de a reduce sarcina anuală a dobânzii vărsate de stat sau de a pune capăt unei evaziuni fiscale. Din punct de vedere juridic se disting, tradițional, trei tipuri de conversiune: forțată, facultativă, obligatorie.

Atunci când rentierul nu are nici o alternativă, fiind obligat să accepte noul titlu, cu dobândă inferioară suntem în prezența conversiunii forțate. Este o violare a angajamentelor luate de către stat în timpul emiterii împrumutului. Juridic, această violare nu poate fi sancționată de tribunale, deoarece este decisă prin lege.

Anumite conversii sunt semiforțate, când statul, fără să impună în mod absolut, prevede scăderi ale titlurilor neconvertite. Inversul conversiunii forțate este conversiunea facultativă. Rentierul este lăsat liber, fie, să-și păstreze titlul vechi, fie să primească un titlu nou. Trebuie să i se acorde dobânzi aproape echivalente cu cele pe care i le dăduse vechiul titlu pentru care acceptă schimbul; conversiunea este atunci fără modificarea dobânzii.

Cea mai folosită este conversiunea obligatorie. Ea constă în a prezenta purtătorului următoarea alternativă: sau acceptă noul titlu însoțit de avantajele mai mici decât cel vechi, sau este rambursat. Statul exercită o anumită presiune indirectă asupra rentierilor. El acordă creditorilor o amânare pentru a opta între conversiune și rambursare.

Totuși, conversiunea obligatorie nu este posibilă pentru anumite titluri, pentru care statul a inserat în mod expres în împrumut o clauză inconvertibilă pe timpul unei anumite perioade.

Din punct de vedere economic și financiar pentru ca o conversie să reușească, trebuia ca rata dobânzii noilor titluri oferite rentierilor să fie puțin superioară celei a obligațiunilor pe care le pot cumpăra de la bursă în același moment. Dacă nu, rentierul va prefera rambursarea, ceea ce îi va permite să cumpere obligațiunile respective.

Fiind vorba de înlocuirea titlurilor vechi de împrumut cu titluri noi în cuprinsul cărora se specifică noul procent al dobânzii, putem afirma că suntem în prezența înlocuirii unei datorii publice vechi cu o datorie publică nouă având ca o condiție deosebită dobânda mai mică.

Operațiunea inversă conversiunii este arozarea și constă în preschimbarea titlurilor de împrumut existente cu titluri noi care au însă o rată a dobânzii mai mare. Această operație poate interveni pentru a face atractive titlurile emise de stat atunci când piața oferă condiții mai bune decât cele oferite inițial de stat, preîntâmpinându-se astfel respingerea de către public a acestor titluri.

Statul poate recurge la prelungirea termenului de rambursare a împrumuturilor, caz în care are loc operațiunea de consolidare. Această operație duce, pe termen scurt, la reducerea cheltuielilor bugetare anuale ale datoriei publice, însă, pe termen mediu și lung aceste cheltuieli cresc datorita dobânzilor mai mari.

Resursele de rambursare a împrumuturilor de stat sunt: fondul de amortizare a datoriei publice, resursele bugetare sau, atunci când ele exista, din excedentele bugetare.

Dacă statul contractant al împrumuturilor ce constituie datorie publică are o situație financiară critică, el poate cere instanțelor jurisdicționale speciale amânarea serviciului datoriei publice, amânare care se numește moratoriu.

În cazuri extreme, din motive politice, guvernul unui stat poate să repudieze (să nu recunoască) datoria publică contractată anterior de către un alt guvern. Prin repudiere se înțelege refuzul unui stat de a-și onora obligațiile asumate prin contractul de împrumut.

A amortiza un împrumut înseamnă a-l rambursa. Aceasta reduce nu numai sarcina bănească a datoriei publice, dar, și cea a sarcinii dobânzilor, de vreme ce statul nu mai varsă dobânzile pentru împrumuturile amortizate. La împrumuturile între particulari, rambursarea este întotdeauna stipulată la o anumita dată, la capătul unui termen de rambursare. Acest lucru este întâlnit și în cazul împrumuturilor de stat. Întâlnim, de asemenea, un tip nou și anume împrumuturile perpetue sau renta perpetuă. Este vorba de un împrumut ce nu comporta nici o obligație de rambursare, statul putând să nu ramburseze niciodată, cu condiția să verse întotdeauna dobânzile. El poate, dacă vrea, să ramburseze, dar această amortizare este facultativă.

Distingem, deci, două tipuri de amortizare în împrumuturile publice: obligatorie și facultativă. Trebuie adăugata o alta, neprevăzută oficial, dar care este cea mai importantă în practică: amortizarea automată și indirectă ce rezultă din deprecierea monetară. Statul este obligat să ramburseze împrumutul contractat de el, la o anumită dată, ca și debitorii privați.

În cazul rambursării la dată unică, statul se angajează să ramburseze global împrumutul la o dată determinată care se numește scadență. O altă modalitate de rambursare este cea anticipată. Ea este interzisă în anumite tipuri de împrumut, dar este posibilă practic să se realizeze, într-o măsură, prin cumpărări la bursă. Există posibilitatea stabilirii scadenței între două date fixe, între care statul poate să etaleze cum crede rambursările.

În împrumuturile pe termen lung, sistemul de amortizare cel mai folosit este cel al amortizării eșalonate, care îmbracă două forme esențiale.

O primă formă o constituie anuitățile. Rambursarea împrumuturilor prin anuități constă in aceea că, începând din al doilea sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe să plătească, pe lângă dobânzi, și o parte din suma împrumutată. Această modalitate se folosește atunci când există puțini creditori cu care statul stabilește condiții de rambursare. Anuitățile pot fi stabilite fie în sume egale pe toată durata restituirii împrumutului, fie în părți neegale (în cote progresive / regresive).

A doua formă este tragerea la sorți. În acest sistem eșalonarea are un caracter global. Fiecare titlu este rambursat într-o singură dată. Dar o fracțiune din totalul titlurilor emise este rambursată în fiecare an. Titlurile care vor fi plătite sunt determinate pe calea tragerii anuale la sorți. Sistemul se poate combina, sau nu, cu cel al împrumutului cu lozuri, primele titluri ieșite fiind rambursate la o valoare cu mult superioară prețului de cumpărare. Rambursarea prin tragere la sorți are loc când împrumutul de stat a fost contractat cu un mare număr de creditori.

În cazul împrumuturilor perpetue există întotdeauna posibilitatea unei amortizări facultative. În împrumuturile pe termen lung, această posibilitate există în general înainte de data fixată a scadenței. La această dată statul este obligat să ramburseze, dar poate rambursa, dacă vrea, înainte. Chiar dacă interdicția de rambursare înainte de scadență este stipulată, statul poate oricând răscumpăra titlurile de la bursă.

Dacă statul răscumpără la bursă propriile sale titluri de împrumut și dacă le distruge, este rambursare indirectă și diminuare a sarcinii datoriei. Când rambursarea anticipată este interzisă prin stipulațiile împrumutului, este obligat să recurgă la răscumpărări la bursă, dacă vrea ca, în ciuda tuturor interdicțiilor, să amortizeze parțial datoria înainte de scadență.

Chiar și când rambursarea anticipată este posibilă, poate exista interes în folosirea sistemului de răscumpărare la bursă. Experiența a arătat că statele sunt puțin dispuse să amortizeze datoria când nu sunt obligate.

Cel mai eficace și cel mai folosit procedeu de amortizare este amortizarea indirectă făcută de către deprecierea monetară. O consecință a acestui procedeu este faptul că în țările în care deprecierea monetară este foarte profundă, unde inflația are variații foarte puternice, situația datoriei publice este un paradox, în sensul că suma datoriei crește, dar ponderea ei scade. Diminuarea, în procente, se explică în parte prin faptul că anumite alte cheltuieli publice au crescut în proporții mari. Consecințele sociale sunt evident regretabile pentru deținătorii de titluri.

În perioadele de criză economică, în care încasările fiscale tind să se încetinească și intervențiile sociale (legate de șomaj) să se accelereze, deficitele bugetare pot mări volumul datoriei prin deprecierea monetară.

Amortizarea datoriei publice interne reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de rambursare la scadență a împrumutului contractat și de plată a dobânzilor și a costurilor aferente și se realizează din surse stabilite prin dispoziții legale, din surse ale contului general al trezoreriei statului și din împrumuturi de stat pentru refinanțarea datoriei publice.

Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzii și a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate față de alte obligații ale statului. În situația în care, la împrumuturile contractate sau garantate de stat, fondurile bănești sunt insuficiente pentru acoperirea integrală a plăților scadente, toate responsabilitățile asumate de agentul sau agenții mandatari desemnați încetează prin preluarea simultană a obligațiilor de către Ministerul Finanțelor.

Gestiunea datoriei publice ridică o problemă importantă, și anume aceea a reducerii sau limitării datoriei publice, care rămâne un fenomen costisitor. Dar această reducere sau limitare a datoriei publice rămâne utilă pentru a păstra oportunitatea relansării într-o situație de recesiune economică.

Creșterea datoriei publice are ca principale consecințe: creșterea fondurilor disponibile puse la dispoziția guvernului pentru programele de cheltuieli publice curente sau de capital; transferarea resurselor de la sectorul privat la sectorul public al economiei; creșterea impozitelor pentru rambursarea împrumuturilor și a serviciului datoriei; contul balanței de plăți, în cazul împrumuturilor externe, care îmbunătățește situația încasărilor în valută, dar care o înrăutățește când începe plata dobânzilor, și când trebuie rambursate împrumuturile, și în anumite circumstanțe, inflația care se accelerează și banii tot mai mulți care sunt injectați în economie.

Dacă efectul total al împrumutului de stat va fi benefic sau în detrimentul țării depinde de scopul îndatorării, realizarea în timp a împrumuturilor, cum sunt folosiți banii, realizarea în timp a cheltuielilor publice și gestionarea datoriei publice.

SECȚIUNEA a II-a: RELAȚIILE ROMÂNIEI CU INSTITUȚIILE FINANCIARE INTERNAȚIONALE PENTRU GESTIONAREA DATORIEI PUBLICE

Începând cu anul 1990, România a reluat activitatea de împrumuturi, primind suport financiar și tehnic substanțial din partea unor diferite instituții financiare multilaterale printre care F.M.I., Grupul Băncii Mondiale, B.E.R.D., B.E.I., Fondul de Dezvoltare al Consiliului Europei și Fondul de Cooperare Economică Internațională.

În prezent, chiar și țările care se aflau pe poziții mai reticente recunosc rolul consultanței economice, asistenței financiare și programelor de pregătire acordate de F.M.I. unui număr record de guverne. Numărul țărilor membre F.M.I. a crescut în ultima perioadă.

Fondul Monetar Internațional are ca scop esențial expansiunea și dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional, a piețelor globale de capital, din ce în ce mai liberalizate, în condițiile unui sistem monetar liber – convertibil.

România a devenit membră a F.M.I. în 15 decembrie 1972. Începând cu 1990 a beneficiat de asistență financiară acordată de F.M.I. sub forma a cinci acorduri stand-by, un mecanism extern contingent și a unei facilități de transformare sistemică.

Țara noastră a primit, de asemenea o asistență tehnică substanțială din partea F.M.I. în diferite domenii, ca de exemplu: implementarea unui sistem bancar modern, supravegherea băncilor și clădirea bugetului de stat în condițiile unor rate de schimb și prețuri variabile.

În concordanță cu practica F.M.I., eliberarea fondurilor de către acesta este în general condiționată de întrunirea anumitor condiții macroeconomice agreate în mod confidențial între România și F.M.I., care în mod curent include limite relativ la mărimea deficitului bugetului de stat, evoluția agregatelor monetare, creditul intern net, rezerve minime obligatorii și datoria externă netă.

Spre deosebire de F.M.I., Banca Mondială funcționează ca o adevărată bancă cu participare guvernamentală, intervențiile sale actuale fiind orientate către țările în curs de dezvoltare.

Banca Mondială grupează, în prezent, Banca Internațională pentru Reconstrucții și Dezvoltare (B.I.R.D.) și afiliatele acesteia: Asociația pentru Dezvoltare (A.I.D. sau I.D.A.), Societatea Financiară Internațională (S.F.I.) și Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (A.M.G.I.). Sursele sale de finanțare sunt constituite din fondurile proprii (capital și beneficii nedistribuite) și împrumuturile contractate pe piețele financiare internaționale.

Banca Mondială are ca obiective promovarea dezvoltării economice și reformelor, în țările în curs de dezvoltare și acordarea de împrumuturi pe termen lung, destinate finanțării proiectelor de investiții și programelor de dezvoltare. Aceste împrumuturi sunt dirijate, îndeosebi, spre domeniile infrastructurii: șosele, căi ferate, sisteme de telecomunicații, echipamente portuare și domeniul energetic.

Banca Mondiala colaborează strâns cu F.M.I. în finanțarea programelor de ajustare structurală. Ea a redefinit programul de împrumut în vederea ajutării României în atingerea unei redresări economice. Ajutând România să facă față încercărilor economice și sociale, Banca ajută la întărirea securității sociale, creșterea investițiilor în sănătate și educație, întărirea efectului serviciilor guvernamentale și protecția mediului. Banca asigură consultanță și finanțare pentru reforma întreprinderilor, finanțelor, sectorului privat și agricol și pe termen mediu va da prioritate programelor sectoriale legate de integrarea în Uniunea Europeană.

În iunie 1997 Banca Mondială a aprobat trei împrumuturi ca suport pentru noul program de reformă economică al Guvernului României. Cele trei împrumuturi au fost destinate asigurării Guvernului cu resurse financiare suficiente pentru lupta împotriva sărăciei și pentru a putea face față costurilor sociale ale reformei în paralel cu continuarea măsurilor de stabilizare economică, reforma importantului sector agricol și îmbunătățirea rețelei de drumuri, crucială pentru existența concurenței în industria ușoară și agricultură.

O altă instituție financiară multilaterală cu care România a colaborat este Corporația Financiară Internațională. Ea a fost constituită in anul 1956, cu sediul la Washington. România a devenit membră a acestei corporații în anul 1990. Deși face parte din grupul Băncii Mondiale, alături de B.I.R.D. și A.I.D., C.F.I. este o entitate separată de cele ale Băncii.

Așa cum se precizează în statut (art. 1), Corporația are drept scop să promoveze dezvoltarea economiei prin încurajarea creșterii întreprinderilor productive private din țările membre, îndeosebi în țările mai puțin dezvoltate. Spre deosebire de B.I.R.D., care acordă în principal împrumuturi statelor membre și în subsidiar întreprinderilor cu garanția statelor, C.F.I. acordă împrumuturi întreprinderilor private cu caracter productiv, dar nu și statelor membre.

C.F.I. și-a asumat rolul de conducător în asigurarea de suport pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (I.M.M.). Pentru a crește accesul I.M.M. atât la finanțarea datoriei cât și la capitalul de risc, C.F.I. a creat prima companie română de leasing Romlease.

În vederea promovării dezvoltării pieței de capital, C.F.I. asigură asistență tehnică în punerea bazelor ligii române a valorilor mobiliare, ca și în crearea Comisiei de Valori Mobiliare și Bursei de Valori București.

Încurajarea investițiilor străine în țările în curs de dezvoltare constituie scopul Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor (A.M.G.I). În acest sens agenția asigură garanții pentru investiții ce acoperă riscul de transfer valutar, expropriere, război și probleme civile și întreruperea contractului de către guvernul gazdă; servicii de consultanță țărilor în curs de dezvoltare membre, în scopul îmbunătățirii atractivității acestora față de investițiile externe.

A.M.G.I. a ajutat la promovarea oportunităților în sectorul minier prin seminarii despre cum se fac afaceri cu companiile de minerit externe, și prin o larg dezvoltată conferință regională pe problema oportunităților de investiții în Europa de Est și Asia Centrală. În completare, departamentul de servicii în marketingul investițiilor la A.M.G.I. lucrează în scopul suportului activităților de promovare a investițiilor orientate pe sectoare în mod special în minerit și turism.

Prin actul semnat la Paris la 29 mai 1990 a fost înființată Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.). ea a fost creată cu scopul de a contribui la progresul și reconstrucția economică a țărilor din Europa centrală și de est care se angajează să respecte și să traducă în viață principiile democrației pluraliste, ale pluralismului și economiei de piață.

Pentru realizarea pe termen lung a obiectivului său – favorizarea tranziției economiilor acestor țări la economia de piață și încurajarea inițiativei private și a spiritului întreprinzător – Banca sprijină țările membre beneficiare să înfăptuiască reforme economice structurale și sectoriale, inclusiv cele care vizează lichidarea monopolurilor, descentralizarea și privatizarea.

Orice țară potențial beneficiară de sprijinul financiar al B.E.R.D îi poate solicita acesteia accesul la resursele sale în scopuri limitate și pentru o perioadă de trei ani, socotită de la data intrării în vigoare a Acordului privind crearea Băncii. În cursul acestei perioade, Banca acordă țării și întreprinderilor situate pe teritoriul său, la cerere, asistență tehnică și de orice alt fel vizând finanțarea sectorului privat, facilitarea trecerii întreprinderilor de stat în proprietatea și sub control privat și sprijinirea întreprinderilor care funcționează în condițiile de concurență și se pregătesc să opereze în conformitate cu regulile economiei de piață. Volumul împrumuturilor acordate, al participanților și al garanțiilor realizate de Bancă cu titlu de operații ordinare este limitat.

La finele anului 1993, 75% din totalul finanțării aprobate de B.E.R.D. revenea Poloniei, Ungariei, Federației Ruse, României, Republicii Cehe și Republicii Slovace. Țara noastră, cu o pondere de 11,3% din total, ocupa locul patru printre beneficiarii proiectelor aprobate de B.E.R.D..

În concluzie, precizăm că programul de investiții B.E.R.D. se caracterizează printr-o clară îndepărtare de activitățile de garantare externă prin intermediul unor largi tranzacții private împreună cu următoarele direcții de acțiune: investițiile sectorului privat; investiții în infrastructura critică; privatizarea pe scară largă cu investitori strategici; investițiile în sectorul privat fie în proiecte locale sau mixte, inclusiv I.M.M.; finanțarea privată a dezvoltării infrastructurii: concesionarea operațiilor în sectoare ca telecomunicațiile și autostrăzile, energie; finanțarea infrastructurii municipale.

O importanță deosebită pentru România o are și Banca Europeană de Investiții (B.E.I.). Această bancă a fost creată prin Tratatul cu privire la Comunitatea Economică Europeană din 1957 (art. 129) și își are sediul la Luxemburg. Ea are drept scop să contribuie la dezvoltarea echilibrată și fără obstacole a pieței comune, în interesul Comunității, făcând apel la piața capitalurilor de împrumut și la resursele sale proprii. În acest scop B.E.I. acordă împrumuturi și garanții, facilitând astfel finanțarea proiectelor referitoare la punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate, la modernizarea sau conversiunea întreprinderilor ori la crearea de noi activități, precum și a proiectelor de interes comun pentru mai multe state membre. Este important de precizat, că prin activitatea pe care o desfășoară, Banca nu urmărește un scop lucrativ.

Membre B.E.I. sunt statele membre ale Uniunii Europene.

De la începutul operațiilor sale în România în 1991, B.E.I. a împrumutat suma de 1 miliard euro, sumă care clasează România printre cei mai importanți parteneri al Băncii în Europa Centrală și de Est. Toate împrumuturile pentru sectorul public garantate la extern eliberate de către B.E.I. s-au concentrat până în acest moment în investiții de prioritate maximă destinate întăririi infrastructurii publice și serviciilor și sunt caracterizate printr-o puternică conotație europeană și aspecte ale unei rețele transeuropene, cu accent asupra perspectivelor de integrare ale țării noastre în Uniunea Europeană. Împrumuturile comerciale elaborate de B.E.I. sunt concentrate cu prioritate în susținerea investițiilor industriale în România și structurale în asociere cu bănci comerciale internaționale de primă mărime.

România a fost susținută și de Fondul de Dezvoltare Socială al Consiliului Europei (F.D.S.). Acesta este o bancă de dezvoltare multilaterală, administrată sub autoritatea Consiliului Europei. Participă la proiecte și programe de natură socială prin intermediul garanțiilor și finanțării de lungă durată.

În prezent, F.D.S. are 32 de membri. România a devenit al 25-lea membru al F.D.S. în martie 1996. De atunci, colaborarea între România și F.D.S. s-a materializat în cinci proiecte, în sumă totală de aproximativ 60 milioane dolari S.U.A., care sunt parțial finanțate de F.D.S. împreună cu alte organisme internaționale (B.I.R.D. sau B.E.I.) sau organizații nonguvernamentale.

România a primit sprijin și din partea Fondului de Cooperare Economică Internațională (F.C.E.I.). În cadrul Asistenței de dezvoltare oficiale oferite de Guvernul Japoniei, România a primit suport financiar pentru două proiecte de infrastructură: Proiectul de îmbunătățire a drumurilor și Proiectul de dezvoltare Constanța Sud. Acordul de credit pentru cele două proiecte a fost semnat în data de 27 februarie 1998. Cele două proiecte au fost considerate a fi prioritare în domeniul transporturilor și vor promova dezvoltarea și creșterea economiei pentru țara noastră.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Dezvoltarea economică și socială a fiecărei țări trebuie să se bazeze înainte de toate pe propriile sale resurse. Este vorba de eforturile fiecărui popor de a pune în valoare tot ceea ce natura i-a dăruit. Nu puține țări, însă, au nevoie să-și completeze resursele proprii cu resurse atrase din afară. De regulă, aportul extern este rambursabil și oneros. Astfel, investițiile străine directe produc beneficii; acțiunile și părțile sociale dau dreptul la dividende; împrumuturile sunt purtătoare de dobânzi; transferul de licențe, brevete și alte forme de proprietăți intelectuale asigură redevențe, iar asistența acordată de specialiști străini este generos remunerată.

Resursele externe primite cu titlu definitiv și nerambursabil ocupă un loc modest în totalul resurselor atrase din afară. Țările industrializate ar trebui să înțeleagă că prosperitatea lor depinde în mare măsură de evoluția economiilor naționale ale țărilor în curs de dezvoltare sau în perioada de tranziție, de la care se aprovizionează cu produse primare și cărora le plasează o bună parte din produsele lor manufacturate. La rândul lor, țările în curs de dezvoltare și cele în tranziție resimt puternic nevoia importului de capital străin.

În concluzie, pentru reușita cooperării între diverse grupuri de țări și de interese este necesar ca relațiile dintre entitățile exportatoare și cele importatoare de capital să se bazeze pe avantajul economic reciproc, iar nu pe criterii de natură politică și ideologică.

Contractarea de împrumuturi externe pentru finanțarea unor obiective economice și sociale prioritare, având o eficiență ridicată sau o eficacitate certă, în condiții reciproc avantajoase, poate să favorizeze dezvoltarea economică și socială a unei țări și să grăbească reducerea decalajelor care o separă de țările industrializate.

Contractarea de împrumuturi peste graniță, în condiții oneroase, cu clauze care îi afectează dreptul de decizie în anumite domenii, în scop de consum sau pentru realizarea unor obiective neproductive ori cu o slabă eficiență economică, duce la acumularea de datorii împovărătoare față de străinătate. Dacă la toate acestea se adaugă o conjunctură externă nefavorabilă, o țară importatoare de capital poate ajunge în stare de incapacitate de plată, așa cum s-a întâmplat în numeroase cazuri, mai cu seamă în anii `80.

Experiența dureroasă a țărilor ajunse în această situație, printre care se numără și România, obligă autoritățile publice să analizeze cu responsabilitate, la contractarea (ori garantarea) unui împrumut extern, dacă acesta este absolut necesar în condițiile date, dacă prezintă o rentabilitate (economică și, respectiv, financiară) corespunzătoare și dacă, prin utilizarea ce i se dă, se asigură rambursarea lui la termen și suportarea dobânzilor aferente.

În momentul de față, problema datoriei se caracterizează printr-un veritabil paradox: pe de o parte, nivelul său global crește neîncetat, depășind și pragul de 3000 de miliarde de dolari, pe de altă parte, părțile implicate (țări debitoare, bănci și instituții internaționale) se străduiesc să pună la punct formule tehnice care să permită, simultan atât gestionarea cât și reducerea datoriei. În acest sens băncile au un rol foarte important, prin activitatea lor încercând corectarea subproduselor rezultate de pe urma finanțărilor exagerate și imprudente din perioada anterioară.

Cu toate acestea, strategiile adoptate de băncile creditoare, cu acordul organizațiilor financiare internaționale, pentru soluționarea crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, axate în principal pe măsuri financiare și monetare, s-au dovedit ineficace. Necesitatea soluționării la nivel global al problemei datoriei externe a impus luarea unor măsuri propuse de reprezentanții țărilor în curs de dezvoltare, la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, la Adunarea Generală a O.N.U., precum și în alte instanțe naționale și internaționale.

Sintetizate, aceste măsuri vizează: transformarea împrumuturilor acordate țărilor celor mai slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum și reducerea datoriilor celorlalte țări în curs de dezvoltare în funcție de valoarea la care acestea cotează pe piața secundară a capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci la împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare a datoriei și a perioadei de grație; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile de mărfuri ale țărilor debitoare; creșterea ajutorului public pentru dezvoltare ce se acordă pe baze bi și multilaterale; revizuirea condițiilor în care instituțiile financiare internaționale acordă împrumuturi pentru redresare și dezvoltare în vederea creșterii accesibilității și eficienței acestora; reducerea obstacolelor tarifare și netarifare care împiedică penetrația produselor țărilor în curs de dezvoltare; majorarea prețurilor la produsele de bază și stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de împărțire a riscului valutar între băncile creditoare și instituțiile financiare internaționale, pe de o parte, și țările debitoare, pe de alta; democratizarea centrelor de decizie în relațiile financiar-valutare internaționale și instaurarea unei noi ordini economice internaționale.

În sfârșit, așa după cum se arată în Raportul Secretarului General al O.N.U.; „rezolvarea problemei datoriei țărilor în curs de dezvoltare nu ar fi suficientă în sine pentru eliminarea constrângerilor financiare externe și cu atât mai puțin pentru rezolvarea problemei dezvoltării acestora. Eliminarea, pe calea restructurării, a poverii excesive a datoriei nu este decât unul din elementele de ansamblu ale măsurilor care vor permite țărilor în cauză să-și reechilibreze plățile lor externe și să regăsească o rată satisfăcătoare a creșterii economice. Nici măcar țările cele mai avansate în soluționarea problemei datoriei nu au atins încă pe deplin acest obiectiv. Adesea, redresarea lor continuă să fie fragilă și va trebui să fie urmărită cu atenție. Numeroase alte țări sunt mult mai puțin avansate și nu au reușit încă să depășească criza datoriei. De aceea, cooperarea internațională rămâne indispensabilă pe două fronturi, și anume: pentru sprijinirea țărilor care mai sunt încă paralizate de criza datoriei și pentru sprijinirea tuturor țărilor să-și regăsească o rată adecvată a creșterii economice”.

În ceea ce privește situația României, negocierile Guvernului român cu F.M.I. și Banca Mondială au o importanță determinantă pentru evoluția pe termen scurt și mediu a economiei. Aceste negocieri au intervenit pe fondul reducerii drastice a fluxurilor de capital pe termen lung către țările în curs de dezvoltare. Potrivit raportului elaborat de Banca Mondială cu puțin timp în urmă, rezultă că aceste fluxuri au scăzut, de la 338 de miliarde de dolari în 1997, la 275 de miliarde de dolari în 1998, ceea ce reprezintă o diminuare de 19%. În aceste condiții, multe țări se confruntă cu o stagnare sau chiar o reducere a producției și veniturilor, în timp ce majoritatea statelor puternic industrializate au înregistrat o rată mai mică a inflației, ca urmare a stabilității prețurilor la bunuri și servicii. În același timp, țările sărace au cunoscut o scădere a exporturilor lor de produse primare.

În asemenea circumstanțe, ajutorul pentru dezvoltare s-a situat la cel mai scăzut nivel din ultimii 50 de ani, deși s-a făcut apel la scutirea rapidă a datoriei a celor mai sărace națiuni, confirmând inițiativa lansată în anul 1996 de F.M.I. și Banca Mondială.

Investițiile directe s-au menținut la un nivel relativ constant.

În raportul F.M.I. asupra evoluției economiei mondiale în 1998 și perspectivei pentru anul 1999, se arată că piețele în formare, cum este și cazul României, au nevoie de mari resurse financiare externe, pentru a-și relansa economia. România este apreciată ca fiind o țară cu un grad mare de risc pentru investitori, similar cu cel al Turciei, Braziliei și a altor astfel de țări.

Brazilia și România sunt plasate pe o poziție similară, în timp ce Turcia este mult mai bine plasată, din punct de vedere al realizărilor in domeniul libertății economice. Realitatea este că toate cele trei țări se confruntă cu mari probleme în ceea ce privește stabilirea unei strategii adecvate de dezvoltare.

În privința României, afluxul de investiții străine este mult mai scăzut decât în cadrul Braziliei sau al Turciei, țări care au beneficiat din plin atât de ajutoare, cât și de un mare volum de investiții străine directe. Pentru a se putea înscrie in rândul beneficiarilor de investiții străine, țara noastră trebuie, conform majorității specialiștilor români, să procedeze la: definitivarea regimului investițiilor străine; asigurarea unui caracter echilibrat al normelor în domeniu, care să asigure investitorul străin de robustețea acestora și de buna intenție a legiuitorului român; aplicarea unui set de măsuri concrete și crearea unui cadru adecvat la nivelul organelor de execuție, pentru implementarea legislației privind regimul investițiilor străine; eliminarea suprapunerii de competențe; reflectarea, în cadrul politicii de atragere a investițiilor străine, a opțiunilor la nivel național; consolidarea credibilității externe a României, prin proiecte investiționale care să fie rodul coroborării opțiunilor și posibilităților noastre interne cu strategiile investitorilor străini; implicarea directă a statului român, prin asigurarea infrastructurii fizice aferente proiectelor susținute de investițiile străine directe; stabilizarea cursului de schimb al leului, ca premisă a atragerii capitalului străin și relansării economice.

Raportul semestrial al O.C.D.E. indică o ameliorare a situației economice în statele industrializate, însă dezechilibrele comerciale dintre marile regiuni ale lumii alimentează riscurile de declanșare a unor tensiuni.

Situația statelor în curs de dezvoltare este în continuare problematică. Revenirea acestora la o creștere susținută depinde, în mare măsură, de încrederea investitorilor. Previziunile O.C.D.E. sunt totuși optimiste.

România, Bulgaria, Croația au folosit conflictul din Kosovo drept scuză pentru performanțele lor slabe din punct de vedere economic.

Ca o concluzie finală, pentru România se impune elaborarea urgentă a unei strategii coerente pe două planuri. În primul rând, în ceea ce privește aderarea la Uniunea Europeană, ca urmare a inițiativei premierului britanic Tony Blair; în al doilea rând, conceperea unei strategii pe termen mediu și lung cu privire la datoria externă și posibilitățile actuale de rambursare a acesteia. Această strategie trebuie să țină cont de capacitatea de îndatorare a țării, de șansele imediate de relansare economică, concretizate în stabilizarea indicatorilor macroeconomici și, nu în ultimul rând, a monedei naționale.

Din păcate, plățile efectuate până în prezent în contul datoriei publice externe a României, reprezintă ieșiri din rezerva centralizată a statului, care a scăzut, în ciuda cumpărărilor intense de devize de pe piața de schimb. Compensarea diminuării acestei rezerve, dar și necesitatea creșterii ei, la nivelul de cel puțin 4-5 miliarde de dolari, dacă facem o comparație cu nivelul actual al rezervelor deținute de Slovacia sau Bulgaria, implică aspecte precum: diminuarea deficitului balanței curente, printr-o stimulare intensă a exporturilor și serviciilor, în principal turism; depășirea rapidă a dificultăților în cadrul sistemului bancar autohton și consolidarea acestuia prin privatizare; de sporirea acestei rezerve este legată stabilizarea ratei de schimb, ceea ce va determina o stabilitate economică generalizată, prin efectul indus asupra prețurilor interne. De asemenea, climatul macroeconomic stabil va contribui la îmbunătățirea imaginii externe, la atragerea investițiilor străine directe, la repatrierea capitalurilor și, prin aceasta, la creșterea performanțelor economice, în general.

Un alt aspect important constă în reluarea dialogului cu marile agenții internaționale în vederea ameliorării calificativelor acordate și obținerea unor noi împrumuturi private, în condiții mai avantajoase, cu scadențe mai lungi. Este necesară și definitivarea programului național de aderare la Uniunea Europeană, conform cerințelor, ceea ce va contribui la îmbunătățirea imaginii țării și la obținerea sprijinului financiar extern.

În sfârșit, elaborarea unei strategii pe termen mediu și lung, cu privire la datoria externă, care să facă obiectul preocupărilor unei echipe constante de specialiști, reprezintă un alt obiectiv. Scopul acestei echipe trebuie să-l constituie, pe lângă rambursări, în primul rând, menținerea și consolidarea accesului la finanțarea externă.