. Fundamentarea Politicii de Investitii a Intreprinderii
INTRODUCERE
Întreprinderea modernă își desfășoară activitatea într-un spațiu financiar care îi conferă instrumente și posibilități de acțiune specifice, dar care o supune unor constrângeri deosebite. Conținutul și condițiile financiare la care trebuie să facă față întreprinderea, precum și soluțiile care pot fi găsite sunt legate în mod evident de caracteristicile mediului său financiar, precum și de propriile caracteristici.
Astfel, problemele puse gestiunii financiare apar extrem de diferențiate după cum este vorba de exemplu:
de tratarea problemelor unor microîntreprinderi într-o țară în curs de dezvoltare;
de problemele de finanțare ale unei întreprinderi multinaționale, care are acces la piețele internaționale de capital;
de problemele de investiții ale unei întreprinderi de talie mijlocie aflată pe o piață bogată în lichidități și în instituții care o pot finanța.
Cu toate acestea se consideră că există elemente ce constituie baza universală a teoriei și a practicii financiare legate de caracteristicile comune tuturor economiilor care practică schimbul monetar și sistemele de credit. Astfel, o întreprindere de orice fel trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară ori de câte ori efectuează o operațiune ce implică fluxurile financiare ale acestuia.
Obiectivul major al oricărei firme este maximizarea valorii acesteia, crearea de valoare pentru acționarii săi. Valoarea este reprezentată de prețul de piață al acțiunilor care este o funcție a deciziilor financiare ale firmei (investiții, finanțare, dividend).
În această lucrare accentul cade pe decizia de investiție a firmei. După o scurtă prezentare a principalelor aspecte privind investițiile, este evidențiată decizia de investiții în fiecare dintre cele trei medii: cert, probabilistic și incert.
Proiectele de investiții au o importanță deosebită pentru dezvoltarea întreprinderii. Pentru că pregătesc capacitățile și condițiile de producție viitoare ele condiționează competivitatea întreprinderii și în consecință rezultatele și echilibrul financiar.
Alegerile efectuate în materie de investiții reprezintă aspecte esențiale ale politicii întreprinderii, în general și ale gestiunii financiare, în particular și constituie una dintre principalele determinante ale dezvoltării sale viitoare, dar ele implică și riscuri.
Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să facă aprecieri asupra investițiilor realizate în trecut și asupra nevoilor de investiții în viitor. Trebuie evaluate efectele investițiilor precedente și prevăzute efectele investițiilor în viitor.
Definirea criteriilor de apreciere a proiectelor de investiții conduce la selectarea celor mai avantajoase proiecte.
În a doua parte a lucrării este abordată problema deciziei de finanțare a întreprinderii, modalitățile de finanțare precum și costul acestora, legătura existentă între structura financiară și costul capitalului.
După stadiul său de dezvoltare mediul financiar pune la dispoziția întreprinderii o gamă de mijloace de finanțare mai mult sau mai puțin substanțială. Foarte divesificată în țările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare.
Autofinanțarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderii.
Aportul la capitalul propriu constituie, de asemenea, o sursă substanțială de finanțare a întreprinderilor.
În adoptarea deciziei de finanțare, firma trebuie să dispună de criterii riguroase care să îi permită să selecționeze și să combine aceste surse. Printre variabilele susceptibile să intervină pentru a orienta aceste decizii trebuie subliniată importanța considerațiilor referitoare la durată, autonomie și flexibilitate. Dar alegerea unui mod de finanțare este determinată de costul său, pe
de o parte și de preț și structura financiară existentă pe de altă parte.
Deci există o legătură indisolubilă între noțiunile de cost al capitalului și structura financiară. O structură financiară optimă corespunde unui cost minim al capitalului. Dacă la nivelul unei surse problema costului pare simplistă, determinarea costului global al finanțării ridică mari dificultăți unele dintre acestea prezentând un caracter tehnic.
Deciziile de investiții sunt decizii de plasament ale capitalului și prin natura lor sunt asimilate deciziilor strategice.
Deciziile financiare de finanțare se referă la modul de finanțare a activelor. Prin intermediul lor se stabilesc sursele de procurare ale capitalului necesar finanțării activelor.
Deciziile de investiții și de finanțare se intercondiționează reciproc, motiv pentru care ele nu pot fi separate în activitatea decidentului.
Corelarea deciziei de investiții cu cea de finanțare se realizează prin intermediul planului de finanțare a investițiilor care compară pe de o parte investițiile indispensabile creării, menținerii sau dezvoltării întreprinderii cu sursele de care dispune sau pe care le poate atrage în circuit.
Lucrarea are la bază material bibliografic elaborat de autori de renume din România și din alte țări.
Cap I. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND INVESTIȚIILE
1.1. Conținutul și etapele procesului investițional
Factorul esențial al politicii de continuare și de creștere a activității întreprinderii îl reprezintă investiția concretizată în achiziții de capital fix, de producție și comercializare.
În activitatea întreprinderilor, decizia de investiții este una dintre cele mai importante deoarece de ea contează viitorul acesteia și implică aproape toate compartimentele operaționale și anume: compartimentul comercial, financiar, tehnic și de personal.
În funcție de aspectele de natură economică, financiară sau contabilă la nivel microeconomic noțiunii de investiție i se pot atribui mai multe sensuri.
Din punct de vedere economic opțiunea asupra unei variante de investiții este o aplicație a teoriei economice potrivit căreia întreprinderea poate investi atâta timp și atât de mult cât randamentul marginal este superior costului marginal al capitalului.
Costul marginal al capitalului este determinat de fiecare unitate monetară suplimentară destinată investiției. Acest cost crește pe măsura ce investițiile sunt din ce în ce mai importante, în timp ce rata randamentului scade pe măsura efortului investițional.
Din punct de vedere financiar investiția este decizia de imobilizare a capitalului, de angajare a unei cheltuieli în prezent în scopul obținerii de venituri viitoare.
Aceasta este și cea mai generală definiție care este dată acestei noțiuni. Teoria financiară urmărește să pună la dispoziția practicii criteriile care stau la baza opțiunii pentru investire.
Din punct de vedere contabil, investiția este asimilată noțiunii de imobilizări necorporale, corporale sau financiare; este vorba de imobilizări, obiectul sau suportul deciziei de investiții.
Deci investițiile pot fi definite ca alocări sau cheltuieli legate de crearea, de noi active imobilizate, cu destinație productivă sau socială, de înlocuire a mijloacelor fixe uzate. Totodată, sunt considerate investiții și cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, prospecțiuni și explorări geologice, cheltuielile pentru pregătirea personalului ce va lucra la noile obiective, inclusiv cheltuielile legate de plata personalului de conducere și administrativ al întreprinderilor aflate in construcție.
Investițiile ca principal suport al creșterii economice, produc în economie efecte diverse, concretizate în următoarele direcții:
– asigură dezvoltarea cantitativă și calitativă a infrastructurii economiei;
– reprezintă principala modalitate de optimizare a proporțiilor economice prin orientarea fondurilor sau stimularea investitorilor în anumite ramuri economice, domenii de activitate și în profil teritorial;
– prin investiții se urmărește și crearea unor noi locuri de muncă și evitarea sau atenuarea, pe aceasta bază, a șomajului.
Se poate spune că investiția este premisă și efect al dezvoltării în rezultatele nete ale căreia își găsește sursa și pe care rezultatele le poate amplifica atunci când dinamica și structura ei este în consonanța necesităților economiei și se întregesc într-o eficiență cât mai ridicată.
Realizarea investiției impune necesități de finanțare importante conducând la afectarea resurselor pe termen lung. De aceea eficiența proiectelor de investiții trebuie să fie comparată cu randamentul pe piața capitalurilor. Pentru obiectivele complexe, ciclul de realizare a unui proiect de dezvoltare cuprinde trei faze:
– faza preinvestițională în care au loc identificarea oportunităților investiției, înlocuirea studiului de prefezabilitate cu studiul de fezabilitate și a raportului de evaluare cu luarea deciziei de investire;
– faza investițională în care are loc proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivului de investiții;
– faza operațională în care are loc exploatarea obiectivului de investiții pus în funcțiune formează conținutul procesului investițional.
1.2. Diversitatea investițiilor întreprinderii
Deși omogene prin trăsăturile lor cele mai generale, diferitele grupe de cheltuieli care formează conținutul prezintă o serie de trăsături specifice în ceea ce privește modul de desfășurare al procesului investițional, respectiv în modul de desfășurare a deciziei de investiție, de promovare și utilizare a resurselor necesare.
Din această cauză se impune o clasificare a investițiilor, clasificare ce se poate face după mai multe criterii:
După natura lor, investițiile se grupează în următoarele categorii :
– investiții materiale concretizate în crearea sau achiziționarea de active în scopul menținerii sau creșterii potențialului de producție. În acest caz, noțiunea de investiție este strâns legată de aceea de creștere și progres tehnic, care impun creșterea capacității de producție și modernizarea echipamentelor productive;
– investiții imateriale, realizate în domeniul cercetării, formării personalului sau investițiile comerciale în reclamă și publicitate, programe informatice. În condițiile actuale ale concurenței acerbe între întreprinderi, acest gen de investiții ocupă un loc din ce în ce mai important în gestiunea întreprinderii;
– investitii financiare, concretizate în participațiuni la capitalul social al altor întreprinderi. Pe lângă randamentul sporit de valorificare a disponibilităților întreprinderii se urmărește și politica de creștere externă, de impunere a intereselor proprii în gestiunea și administrarea unor colaboratori, furnizori sau clienți ai întreprinderii.
După natura lor, investițiile mai pot fi grupate în :
– investiții în active imobilizate: imobilizări necorporale, corporale și financiare necesare activității de exploatare și altor activități în afara exploatării;
– investiții în nevoia de fond de rulment, de exploatare în cazul creșterii capacității de producție, prin realizarea de investiții în utilaje, instalații.
După destinație, investițiile se împart în :
– investiții productive destinate activității de exploatare. Ele se mai numesc și investiții în imobilizări profesionale, deoarece sunt utilizate pentru producția de bunuri și servicii;
– investiții supraproductive, prin care se asigură construirea unor obiective social-culturale și sportive pentru personal, clădiri administrative. Ele se mai numesc și investiții în imobilizări neprofesionale, destinate altor activități decât cea de bază, de exploatare. Tot aici se cuprind și investițiile obligatorii impuse de lege, în special împotriva poluării și protecția personalulul.
După obiectivul lor, investițiile productive pot fi grupate, astfel:
– investiții de mentenanță sau de înlocuire care au drept scop reînnoirea imobilizărilor uzate fizic sau moral. Ele sunt investiții sigure, întrucât se poate bine apreciaeste premisă și efect al dezvoltării în rezultatele nete ale căreia își găsește sursa și pe care rezultatele le poate amplifica atunci când dinamica și structura ei este în consonanța necesităților economiei și se întregesc într-o eficiență cât mai ridicată.
Realizarea investiției impune necesități de finanțare importante conducând la afectarea resurselor pe termen lung. De aceea eficiența proiectelor de investiții trebuie să fie comparată cu randamentul pe piața capitalurilor. Pentru obiectivele complexe, ciclul de realizare a unui proiect de dezvoltare cuprinde trei faze:
– faza preinvestițională în care au loc identificarea oportunităților investiției, înlocuirea studiului de prefezabilitate cu studiul de fezabilitate și a raportului de evaluare cu luarea deciziei de investire;
– faza investițională în care are loc proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivului de investiții;
– faza operațională în care are loc exploatarea obiectivului de investiții pus în funcțiune formează conținutul procesului investițional.
1.2. Diversitatea investițiilor întreprinderii
Deși omogene prin trăsăturile lor cele mai generale, diferitele grupe de cheltuieli care formează conținutul prezintă o serie de trăsături specifice în ceea ce privește modul de desfășurare al procesului investițional, respectiv în modul de desfășurare a deciziei de investiție, de promovare și utilizare a resurselor necesare.
Din această cauză se impune o clasificare a investițiilor, clasificare ce se poate face după mai multe criterii:
După natura lor, investițiile se grupează în următoarele categorii :
– investiții materiale concretizate în crearea sau achiziționarea de active în scopul menținerii sau creșterii potențialului de producție. În acest caz, noțiunea de investiție este strâns legată de aceea de creștere și progres tehnic, care impun creșterea capacității de producție și modernizarea echipamentelor productive;
– investiții imateriale, realizate în domeniul cercetării, formării personalului sau investițiile comerciale în reclamă și publicitate, programe informatice. În condițiile actuale ale concurenței acerbe între întreprinderi, acest gen de investiții ocupă un loc din ce în ce mai important în gestiunea întreprinderii;
– investitii financiare, concretizate în participațiuni la capitalul social al altor întreprinderi. Pe lângă randamentul sporit de valorificare a disponibilităților întreprinderii se urmărește și politica de creștere externă, de impunere a intereselor proprii în gestiunea și administrarea unor colaboratori, furnizori sau clienți ai întreprinderii.
După natura lor, investițiile mai pot fi grupate în :
– investiții în active imobilizate: imobilizări necorporale, corporale și financiare necesare activității de exploatare și altor activități în afara exploatării;
– investiții în nevoia de fond de rulment, de exploatare în cazul creșterii capacității de producție, prin realizarea de investiții în utilaje, instalații.
După destinație, investițiile se împart în :
– investiții productive destinate activității de exploatare. Ele se mai numesc și investiții în imobilizări profesionale, deoarece sunt utilizate pentru producția de bunuri și servicii;
– investiții supraproductive, prin care se asigură construirea unor obiective social-culturale și sportive pentru personal, clădiri administrative. Ele se mai numesc și investiții în imobilizări neprofesionale, destinate altor activități decât cea de bază, de exploatare. Tot aici se cuprind și investițiile obligatorii impuse de lege, în special împotriva poluării și protecția personalulul.
După obiectivul lor, investițiile productive pot fi grupate, astfel:
– investiții de mentenanță sau de înlocuire care au drept scop reînnoirea imobilizărilor uzate fizic sau moral. Ele sunt investiții sigure, întrucât se poate bine aprecia randamentul lor viitor;
– investiții de capacitate și adaptare, care au drept scop creșterea nivelului producției sau fabricarea de produse noi. Ele sunt investiții de expansiune, concretizate în dezvoltarea capacităților existente sau crearea de noi capacități menite să diversifice profilul întreprinderii. Eficiența lor este mai greu de apreciat datorită incertitudinii în ceea ce privește desfacerea și asigurarea în condițiile proiectate a bazei materiale necesare;
– investiții de productivitate, care vizează reducerea costurilor unitare ale produselor fabricate. Ele se materializează cel mai adesea în noi tehnologii de realizare a produsului.
În realitate, distincția între aceste trei categorii este mai greu de sesizat, întrucât toate investițiile au ca efect creșterea productivității, dacă se materializează în realizări noi ale științei și tehnicii, iar înlocuirea, de regulă, nu se mai realizează cu același tip de utilaj, ci cu unul cu randament crescut. Pentru dezvoltarea capacităților lor, întreprinderile realizează adesea investiții legate de fuziuni,
aporturi parțiale de active care scurtează timpul necesar pentru atingerea taliei mininiale optime de realizare a producției în condiții de eficiență.
Investițiile mai pot fi clasificate după modul de finanțare, după competența de aprobare (pentru cele finanțate din fonduri bugetare), din punct de vedere al structurii și modului de execuție.
Deși au la bază decizii financiare strategice, în perioada actuală se vorbește tot mai mult de așa-zise investiții ,,strategice", care însoțesc strategia întreprinderii de diversificare, de dominație prin costuri și calitate, de internaționalizare a producției.
Realizarea investițiilor presupune parcurgerea unui complex de operațiuni, începând cu adoptarea deciziei de investiții și finanțare a ei și încheind cu punerea în exploatare și urmărirea atingerii parametrilor proiectați.
1.3. Documentația tehnico-economică a investiției
Pentru sporirea eficienței economice a investițiilor un rol deosebil îl joacă elaborarea documentației tehnico-economice pe baza prospectării pieței interne și externe, adică a unor studii de marketing și a întocmirii unor prognoze.
Documentația tehnico-economică a investițiilor în principiu, are menirea de a fundamenta necesitatea, oportunitatea și economicitatea fiecărui obiectiv, să stabilească modalitățile tehnice, constructive și arhitecturale de înfăptuire a fiecărei lucrări sau acțiune, să determine valoarea lor.
Documentația tehnico-economică a investițiilor cuprinde:
• studiul de prefezabilitate;
• studiul de fezabilitate;
• proiectul de execuție;
• documentația de deviz.
Studiul de prefezabilitate folosit în perioada actuală mai ales în ceea ce privește investițiile finanțate de la buget urmărește o selecție preliminară a ideilor proiectului (oportunității investiției). Se întocmește de către beneficiarii investițiilor împreună cu institutele de cercetare-proiectare specializate și cuprinde o serie de date absolut necesare pentru caracterizarea proiectului de investiții: amplasamentul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate în care se va încadra evoluția cererii și ofertei de produse de acest tip, date referitoare la capacitatea de producție, materiile prime ce se utilizează și locul lor de proveniență sau de exploatare, estimarea valorii investiției și date de eficiență economică.
Studiul de fezabilitate detaliază prezentarea colectivă a informațiilor din studiul de prefezabilitate și stă la baza adoptării deciziei de investiții, scoțând în evidență necesitatea și eficiența economică.
Un studiu de fezabilitate nu este un scop în sine, ci numai un mijloc de a ajunge la decizia de a investi. Acesta trebuie să asigure baza tehnică, economică și financiară pentru o astfel de decizie.
În cadrul unui astfel de studiu se definesc și se analizează elementele critice legate de realizarea unui produs dat, împreună cu variante de abordare ale acestuia.
Un studiu de fezabilitate trebuie să se concretizeze într-un proiect privind capacitatea de producție dată, pe un amplasament deja ales, folosind o anumită tehnologie sau tehnologii corelate cu anumite materiale indigene sau din import, cu costuri date de investiție și cu venituri care să asigure o rentabilitate a investiției corespunzătoare.
Studiul de fezabilitate trebuie să se raporteze la factorii de producție disponibili, la condițiile pieței locale și la condițiile de producție, aceasta implicând o analiză ce trebuie concretizată în costuri și venituri.
Un studiu de fezabilitate poate fi:
– orientat spre piața de desfacere (pornește de la cererea potențială sau existentă) bazat pe intrări de materiale (materii prime, energie). Necesitatea elaborării unui studiu de fezabilitate apare în următoarele cazuri:
– extinderea unei întreprinderi;
– înființarea de noi unități industriale în cazul aceleiași linii de producție;
– extinderea pieței unui/unor produse în afara țării de origine. Deseori inițiatorul proiectului nu poate să pregătească singur un proiect, să analizeze alternativele și să proiecteze o configurație corespunzătoare a proiectului. În aceste cazuri, banca îl poate îndruma pe durata studiului sau poate finanța servicii de consultanță pentru: organizarea ideilor proiectului, culegerea informațiilor tehnice și financiare necesare, plasarea lor într-un cadru analitic (set de tabele financiare).
Conținutul cadru al studiului de fezabilitate detaliază părțile studiului de prefezabilitate, adăugând încă trei capitole privind forța de muncă, devizul general și avize și acorduri, cuprinzând următoarele elemente:
1. Date generale:
– denumirea obiectivului de investiții
– proiectantul sau după caz entitatea achizitoare
– ordonatorul principal de credite
– investitorul
– amplasamentul
– tema cu fundamentarea necesității și oportunității avute în vedere la aprobarea studiului de prefezabilitate
– descrierea funcțională și tehnologică, inclusiv memorii tehnice pe specialități
2. Date tehnice ale investiției:
– suprafața și situația juridică a terenului ce urmează a fi ocupat de obiectivul de investiții (definitiv și/sau temporar)
– caracteristicile principale ale construcțiilor
– principalele utilaje din dotarea constructorilor
– instalația aferentă construcțiilor
– utilități
3. Date privind forța de muncă:
– total personal din care personal de execuție
– locuri de muncă nou create
4. Devizul general al investiției
5. Principalii indicatori tehnico-economici ai investiției:
– valoarea totală a investiției
– eșalonarea investiției
– durata de realizare a investiției (luni)
– capacități (în unități fizice)
6. Finanțarea investiției
7. Avize și acorduri
Proiectul de execuție se elaborează pe baza studiului de fezabilitate și cuprinde părți scrise și desenate, astfel elaborate încât să asigure informații complete și concrete pentru investitor.
Conținutul cadru al proiectului de execuție este următorul:
A. Părți scrise
– descrierea generală a lucrărilor – cuprinde prezentarea anunțurilor care fac obiectul proiectului tehnic
– caietul de sarcini dezvoltă în scris toate elementele tehnice menționate în diferite planșe, prezintă informații, precizări și prescripții complementare pentru fiecare categorie de lucrări
– listele cu cantitățile de lucrări pe capitole
– graficul general de realizare a investiției
B. Părți desenate
Documentația de deviz constituie parte integrantă a documentației pentru proiectarea și execuția unui obiectiv de investiții și joacă un rol esențial în eficiența investiției. Prin deviz se stabilește efortul necesar pentru realizarea unui obiectiv, începând cu cheltuielile de proiectare, apoi de execuție și punere în funcțiune a unui obiectiv de investiții.
Actuala legislație nu prevede explicit întocmirea de devize analitice pe stadii fizice și dă libertatea proiectantului să comaseze diversele articole de deviz pe capitole de lucrări.
Având în vedere structura diferită a cheltuielilor de investiții cât și diversitatea lucrărilor ce se execută în cadrul fiecărui obiectiv se întocmesc următoarele categorii de devize:
– devize pe categorii de lucrări;
– devize pe categorii de cheltuieli;
– devize pe obiecte;
– devizul general.
1.4. Investirea – decizie financiară strategică
1.4.1. Adoptarea deciziei de investiții în viitor cert
Mediul cert este o noțiune pur teoretică. Acesta nu există în realitate, dar în schimb, este deosebit de util în înțelegerea fenomenelor financiar-monetare.
Fiind extrem de importantă în viața unei întreprinderi, fundamentarea politicii de investiții produce consecințe concretizate într-un ansamblu de fluxuri de trezorerie. Decizia de investiții nu trebuie luată în grabă ci după o serie de examinări în cursul cărora proiectul este studiat în cele mai mici detalii.
Decizia de investiții are o importanță deosebită pentru că angajează viitorul societății comerciale, implică multe compartimente operaționale în execuția ei și implică fonduri însemnate cantitativ.
Opțiunea pentru investiții are loc în situația în care se produce o creștere a valorii întreprinderii, respectiv când fluxurile de încasări actualizate depășesc costul investiției.
Studiul de fezabilitate trebuie să pună în evidență următoarele aspecte:
– modul de calcul al fluxurilor nete de trezorerie pe durata estimată de exploatare a investiției;
– rata de actualizare care influențează fluxurile de încasări viitoare (cash-flow);
– calculul actuarial prin care se evaluează proiectul de investiții sau se alege între mai multe variante;
– afectarea rentabilității proiectului cu un anumit coeficient de risc.
Adoptarea deciziei de investiții în conditiile unui viitor cert, ține cont de anumite ipoteze și anume:
– fiecare investiție este clar identificată și ea va produce o serie de fluxuri monetare în momente precis determinate în timp;
– proiectul de investiții este considerat de către decident independent de altele și alege între mai multe proiecte. Se consideră proiecte independente atunci când realizarea unuia nu este conditionată de realizarea altuia;
– lipsind incertitudinea, nu există nici risc asociat proiectului de investiții.
Decizia de investiții este complexă și cel mai adesea apelează, pe lângă calculele financiare, la o anumită experiență profesională, la intuiția managerului întreprinderii.
– în evaluarea investițiilor trebuie să se țină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor și efectelor acestora.
Dacă efortul de investiții este întotdeauna măsurabil, pentru unele investiții (umane, sociale, comerciale) efectul este greu de evaluat sau este chiar nemăsurabil.
Efortul și efectul unei investiții pot fi surprinse prin următoarele elemente de măsurare a lor:
– suma totală a cheltuielilor inițiale pentru investiții;
– durata de viață;
– fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile);
– valoarea reziduală și rata de actualizare.
Calculul cheltuielilor inițiale de investiții
Cheltuiala inițială, într-un proiect de investiții, reprezintă mărimea netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiției.
Elementele componente ale sumei inițiale a investiției sunt formate din:
– costul achiziției activelor fixe, fizice sau financiare (mașini, instalații, licențe, titluri de participare etc.);
– cheltuieli de instalare și montaj al echipamentelor și instalațiilor noi și cheltuielile de specializare a personalului în exploatarea noii tehnologii;
– creșterea nevoii de fond de rulment, respectiv creșterea stocurilor și a creanțelor clienți minus creșterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producție;
– prețul de revânzare, eventual al activelor fixe dezinvestite (înlocuite) prin noua investiție, inclusiv plus sau minus valoarea rezultată din această cesiune.
Costul de achiziție al activelor fixe noi este prețul de facturare al acestora, în funcție de care se stabilește mărimea amortizării.
În legătură cu influența amortizării asupra fluxurilor viitoare de trezorerie (CFt) sunt necesare următoarele precizări:
– politica de amortizare (degresivă sau liniară) are incidențe diferite asupra fluxurilor viitoare de trezorerie, și deci, asupra mărimii valorii actualizate nete (VAN);
Amortizarea degresivă determină dotații ale amortizării mai mari în primii ani de viață ai investiției. Aceste dotații sunt deductible (total sau parțial, în funcție de legea fiscală în vigoare) în materia impozitului pe profit, determinând astfel economii de impozit. Cum fluxurile de trezorerie din primii ani au o pondere mai mare în calculul mărimii VAN, economiile de impozit, din amortizarea degresivă conduc la creșterea valorii actualizate nete (VAN).
– evoluția inflației are influențe contrare celor de mai sus.
Legea contabilității reglementează amortizarea activelor fixe (noi), în raport cu costul de procurare a acestora, în ipoteza că rata inflației va fi constantă, pe toată durata de amortizare, în cadrul vieții economice a investiției.
Creșterea în viitor a ratei inflației nu ajustează, în mod corespunzător, mărimea dotațiilor anuale de amortizare.
În consecință, profitul impozabil va fi mai mare ca deficitul de amortizare și deci întreprinderea va plăti impozite corespunzător, mai mari, care vor afecta fluxurile viitoare de trezorerie.
Creșterea nevoii de fond de rulment (NFR) este relativ proporțională cu creșterea cifrei de afaceri (CA).
Dacă investiția schimbă structural procesul tehnologic și/sau de distribuție, atunci creșterea NFR se determină analitic prin calculul stocului mediu suplimentar de materiale, de produse în curs și de produse finite, a soldului mediu suplimentar de creanțe-clienți solicitate de noua investiție, din care se deduce soldul mediu suplimentar de datorii furnizori și de alte datorii de exploatare antrenate de noua investiție.
Pentru calcul valorii actualizate nete a proiectului de investiții se utilizează întotdeauna un raționament marginal, respectiv încasările și plățile suplimentare generate în întreprindere de noua investiție.
În acest raționament, creșterea NFR, la începutul și pe parcursul exploatării investiției, reprezintă o alocare de capital, pentru ca la finalul vieții investiției, întreaga creștere a NFR să reprezinte o atragere de capital dezinvestit, prin încetarea exploatării investiției.
De asemenea, în primul an al noii investiții are loc și dezinvestirea activelor fixe înlocuite, și deci o eliberare de capital imobilizat atât în activele nevândute, cât și în scăderea NFR, specifică vechii activități de exploatare.
Prețul de revânzare este prețul de valorificare pe piață a activelor fixe dezinvestite.
Deoarece acesta este, mai întotdeauna, diferit de valoarea net contabilă (după deducerea valorii cumulate), se înregistrează plus sau minus din valoarea cesiunii.
Aceasta din urmă influențează mărimea inițială a investiției, prin impozitul sau economia de impozit asupra câștigului sau pierderii de capital din cesiunea activelor dezinvestite.
Durata de viață a investiției
În primul rând, se face referință la durata fiscală, contabilă, adică durata normală de serviciu a mijloacelor fixe din catalogul normelor de amortizare, anexat Legii amortizării din România.
În al doilea rând, se face referire la durata tehnică de funcționare a mijloacelor fixe rezultate prin investiții, durata determinată de caracteristicile tehnico-funcționale, specifice fiecărui mijloc fix.
Sunt situații când durata contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiții de utilizare intensivă (în două schimburi, cu viteze sporite) sau în condiții deosebite de exploatare (mediu umed, temperaturi ridicate).
Există și situații în care durata tehnica este mai mare decât cea contabilă, ca urmare a unei exploatări și întrețineri atente a mijlocului fix respectiv.
În al treilea rând, rezultatul unei investiții prezintă interes numai pe durata comercială, determinată de durata de viață a produselor fabricate cu respectiva investiție.
Investitorii pot fi interesati numai de durata juridică a investiției, respectiv durata protecției juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări, asupra unui brevet, licență, mărci de fabrică.
Evaluarea eficienței investiției va ține cont de durata de viață care interesează cel mai mult gestiunea financiară a întreprinderii.
Peste aceasta durată, obiectivul de investiții va genera cheltuieli și deprecieri mai mult decât veniturile realizate.
Calculul fluxurilor nete de trezorerie (CFt)
Fiind vorba despre o estimare a fluxurilor viitoare, se apelează în mod necesar, la un sistem de ipoteze:
– mediul economic cert, fără variații ale rentabilităților înregistrate anterior;
– capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investiții de cea de finanțare și, deci, neluarea în calculul fluxurilor de trezorerie a dobânzilor la capitalurile împrumutate;
– impozitul pe profit este presupus a fi plătit la sfârșitul exercițiului financiar;
– rata inflației rămâne constantă pe toată durata de viață a investiției și este egală cu cea din primul an de realizare a investiției.
În aceste condiții fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă de fapt, excedentele de trezorerie, de exploatare ale noii investiții.
Valoarea reziduală (VR)
Problema valorii reziduale se pune, mai ales, pentru operațiile de leasing (închiriere și cumpărare ulterioară a unui bun fix).
Vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze cheltuielile rămase neacoperite, cu fabricarea și menținerea funcționării bunului fix respectiv.
Pe de altă parte, cumpărătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mică, pentru a reduce efortul sau de investiții privind procurarea acelui bun fix.
Valoarea reziduala (VR) exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viață a investiției (prin vânzare, prin valorificarea pieselor, subansamblelor rezultate la casare etc.).
De regulă, după împlinirea duratei tehnice, valoarea reziduală ajunge aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară.
Pentru durate de viață mai mici decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată și determină un câștig de capital, un surplus de încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Pentru durate de viață economică îndelungată (10 ani spre exemplu), valoarea reziduală ce ar rezulta din dezinvestirea noii investiții este considerată semnificativă.
Pentru durate de viață mai mici, estimarea valorii reziduale devine importantă.
Într-o politică dinamică de investiții cu posibilitatea unei dezinvestiții înainte de închiderea duratei de viață economică, estimarea valorii reziduale, la sfârșitul fiecărui an, se impune cu necesitate.
În fapt, valoarea reziduală ar trebui să surprindă cel puțin elementele următoare:
– valoarea imobilizărilor corporale la prețul de revânzare estimat, corectat cu impozitele sau cu economia de impozit aferente plus sau minus valoarea ce ar rezulta;
– valoarea imobilizărilor necorporale (licențe, brevete, studii) și a celor financiare la prețul de piață sau cel estimat de experți financiari;
– suma cumulată a creșterii nevoii de fond de rulment.
Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atât mai mare cu cât mărimea estimată a valorii reziduale este mai mare și cu cât momentul dezinvestirii este mai aproape de momentul investirii.
1.4.1.1 Evaluarea fluxurilor de numerar ale investiției
Fundamentarea politicii de investiții are la bază în principiu analiza fluxului de încasări (cash-flow) pe care îl aduce investiția.
Fiecare proiect de investiții determină într-un anumit ritm și la anumite termene fluxuri certe.
Acestea pot fi:
– fluxuri de ieșire de trezorerie (plăți);
– fluxuri de intrare de trezorerie (încasări);
– economii de plăți datorate modului de acțiune a fiscalității întreprinderii.
Unele din aceste fluxuri se estimează în faza inițială (de realizare a proiectului), altele în perioada exploatării investiției și altă parte, la finele exploatării cu ocazia lichidării investiției.
În această fază, se determină suma de investit care ia in considerare costurile directe si indirecte legate de proiectul de investiție, precum și incidența fiscală asupra unor sume realizate din operații de dezinvestire cerute de realizarea proiectului.
Suma de investit pentru un proiect de investiții dat, se compune din următoarele fluxuri de ieșire de trezorerie:
– prețul utilajelor și materialelor de construcții achiziționate;
– cheltuielile de transport montaj și punere în funcțiune a utilajelor;
– cheltuielile determinate de realizarea proiectului: cheltuielile de creare, de formare a personalului;
– nevoia de fond de rulment suplimentară, ca urmare a creșterii capacității de producție;
– costul de oportunitate, adică veniturile pe care le-ar fi realizat întreprinderea dacă investea în altă formă capitalurile proiectului;
– diferența dintre suma de încasat și valoarea contabilă netă a activelor de vânzare / casare este impusă de realizarea proiectului; dacă diferența este pozitivă fluxul de lichidități micșorează suma investită;
Fluxurile de trezorerie în perioada exploatării investiției
Fluxurile de intrare de trezorerie care au loc în perioada exploatării investiției se stabilesc pe bază de previziuni cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate.
Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea investiției cuprind fluxuri monetare propriu-zise și economii de impozit, datorită modului de impozitare a profitului întreprinderii.
În evaluarea cash flow –ului trebuie să se țină seama de următoarele aspecte:
– amortismentul este un element al costului, dar nu și o plată fiind un element de cheltuială dedus înaintea determinării profitului impozabil, el permite o economie de impozit;
– dobânda plătită, deși este o cheltuială financiară deductibilă în anumite limite și produce economie fiscală ca și amortizarea, nu se ia in calculul cashflow-ului deoarece intră în calculul ratei de actualizare.
În cazul activității de exploatare a întreprinderii, în calculul cash-flow net, intră următoarele elemente:
– excedentul brut de exploatare (EBE) stabilit ca diferență între veniturile de exploatare și cheltuielile pentru exploatare, exclusiv amortizările;
– amortizarea (A);
– profitul brut din exploatare (PBE);
– impozitul pe profit (IP).
cash-flow brut = venitul din exploatare – cheltuielile de exploatare, exclusiv amortizarea
cash-flow net= cash-flow brut – {(cash-flow brut – amortizarea) x cota de impozit pe profit}
Fluxurile de trezorerie la finele exploatării
La finele exploatării fluxurile de trezorerie determinate sunt fluxuri de intrare de trezorerie ce cuprind următoarele două elemente:
– valoarea reziduală a investiției formată din prețuri de vânzare ca atare sau a materialelor și pieselor de schimb rezultate din lichidare după deducerea cheltuielilor efective cu lichidarea;
– nevoia de fond de rulment recuperată, ca urmare a dispariției capacității de producție creată de investiție; această nevoie, la finele duratei de viață, este egală cu cea inițială, eventual corectată cu variațiile care intervin pe durata exploatării investiției.
1.4.1.2 Criterii de selecție a proiectelor de investiții
Opțiunea pentru investiții presupune selectarea proiectelor de investiții în funcție de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor. Aceasta comparație se poate face conform principiului sumei algebrice a veniturilor și cheltuielilor scontate pe durata de viață a bunului sau confruntând veniturile nete pe ani cu cheltuiala pentru investiții, aduse la momentul opțiunii pentru investiții. De aceea, în adoptarea deciziei de investiții se folosesc criterii de opțiune fără actualizare numite și criterii simple de opțiune și criterii de opțiune pe baza actualizării.
1.4.1.3 Criterii simple de opțiune
În întreprinderi se pot folosi diferite criterii de opțiune pentru alegerea proiectului optim de investiții între mai multe variante posibile ca de exemplu:
– criteriul costului;
– criteriul ratei medii a rentabilității;
– criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.
Criteriile costului se aplică la două tipuri de investiții: la investițiile de înlocuire a unui utilaj cu altul identic și la investițiile prin care se determină o creșterea a producției.
În cazul investiției de înlocuire unui utilaj cu altul identic sunt de precizat următoarele stări de fapt: dacă producția nu va crește, atunci investiția se va efectua numai dacă economiile la costul de producție vor permite recuperarea investiției și un spor al randamentului minimal al utilajului uzat.
Aplicarea acestui criteriu presupune parcurgerea a două faze:
– determinarea economiei sau depășirii costurilor de producție datorită realizării înlocuirii;
– determinarea randamentului investiției și compararea lui cu randamentul deja realizat în întreprindere, în cazul unei economii de costuri.
Economia sau depășirea costurilor de producție se calculează după următoarea relație:
=
în care:
C0 = costuri de exploatare determinate de utilajul aflat in funcțiune care se înlocuiește (cheltuieli de întreținere și reparație, etc.);
Vcn0 = valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utilajului aflat în funcțiune;
Dnr0 = durata normală rămasă de serviciu a utilajului în funcțiune;
C1 = costurile de exploatare ale utilajului nou aflat în proiectul de investiții;
Vi1= valoarea de intrare a noului utilaj (costul investiției)
Dn1= durata normală de exploatare a noului utilaj.
În cazul în care diferența este pozitivă (E(D) > 0) rezultă o economie în costuri, adică costurile determinate de folosirea în continuare a vechiului utilaj sunt mai mari decât cele dacă se realizează înlocuirea, în caz contrar rezultă o depășire a costurilor de producție.
Randamentul investiției (ri) se calculează raportând economia în costuri, respectiv creșterea profitului din exploatare, la sporul patrimonial determinat după înlocuire, după relația:
=
Dacă randamentul investiției este mai mare decât randamentul activelor imobilizate existente (calculat ca raport procentual între profitul brut realizat și valoarea medie a activelor imobilizate), se adopta decizia de investiție. În caz contrar, proiectul se respinge.
În cazul investițiilor de înlocuire care au drept scop creșterea capacității de producție, adoptarea deciziei de investiții se face numai dacă costul unitar (pe produs) realizat cu noul utilaj este mai mic decât costul unitar realizat cu vechiul utilaj.
Costul unitar realizat cu utilajul nou se determină astfel:
=
în care:
I = valoarea investiției;
D =durata de exploatare a investiției;
I/D = amortizarea anuală a investiției;
rm = randamentul minim sperat al investiției;
rm x I = profitul din exploatare determinat de înlocuire;
C1 = cheltuielile de exploatare anuale legate de uzura noului utilaj;
Q1= cantitatea de produse realizate cu noul utilaj.
Dacă c1< c0, co fiind costul unitar înaintea înlocuirii, investiția se adoptă.
Criteriul ratei medii a rentabilității este foarte important în adoptarea deciziei de investiție, deoarece orice proiect de investiții se adoptă numai dacă rentabilitatea realizată în urma punerii în funcțiune a investițiilor este mai mare decât o anumită rată stabilită dinainte.
În acest scop, proiectele de investiții se așeaza în ordinea descrescătoare a ratei de rentabilitate. Rata medie a rentabilitații investiției se determină conform relațiilor:
= =
în care:
= profitul mediu anual brut din exploatare;
= cash flow-ul net al investiției;
I= valoarea investiției.
Dacă rata medie a rentabilității proiectului este superioară nivelului de comparare, investiția se adoptă.
Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit (Payback period) este un criteriu larg utilizat în fundamentarea politicii de investiții, deoarece prezintă interes real pentru investitor și se definește ca fiind numărul de ani și luni necesar recuperării integrate a capitalului investit inițial.
Durata de recuperare este intervalul de timp la sfârșitul căruia suma cash flow-ului degajată de investiția specifică este egală cu valoarea investiției:
Dr=
în care: I = valoarea investiției; CFa = cash flow anual;
În situația în care cash-flow-rile anuale diferă de la un an la altul, la sfârșitul fiecărui an se determină perioada de timp care este necesară recuperării totale a investiției.
În momentul în care investiția de recuperat după anul n este mai mică decât cash-flow-rile anului următor, Irn< CFn+1, se determină durata de recuperare astfel:
Dr= n+
În general, pentru alegerea unei variante optime de investire, este necesară utilizarea combinată a mai multor criterii ce stau la baza opțiunii.
1.4.1.4 Criterii de opțiune pe baza actualizării
Acest criteriu ține seama de eșalonarea în timp a încasărilor, actualizate la momentul realizării investiției.
Actualizarea este operațiunea de aducere în stare de comparabilitate în momentul actual, a unei sume de fluxuri de trezorerie viitoare. Acest criteriu presupune calculul a 3 indicatori:
– valoarea netă actualizată;
– rata internă de rentabilitate;
– indicele de rentabilitate.
Rata folosită pentru actualizare nu este de regulă rata dobânzii, ci rata costului mediu al capitalului folosit în întreprindere.
Valoarea netă actualizată (VAN) se determină ca diferență între cash flow-ul actualizat și valoarea investiției conform relației:
VAN=
a = rata de actualizare;
n = durata normală de exploatare a investiției;
CF = cash flow-ul;
I = valoarea investiției.
Dacă valoarea netă actualizată este mai mare decât zero, atunci întreprinderea optează pentru realizarea proiectului de investiții; în caz contrar, întreprinderea nu va opta pentru proiectul de investiții respectiv.
Dacă pentru același obiectiv de investiții există două proiecte care se exclud reciproc se optează pentru cel cu valoarea actualizată mai mare.
Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată netă este nulă.
Deci:
unde r = rata randamentului sperat.
Rata internă de rentabilitate trebuie să fie superioară ratei de actualizare sau ratei dobânzii fără risc pe piața financiară.
Indicele de rentabilitate este de fapt rentabilitatea relativă a proiectului de investiții.
Se determină prin raportarea cash flow-ului actualizat cu rata de actualizare la valoarea investiției, după relația:
Proiectul de investiții va fi apreciat fezabil atunci când indicele de rentabilitate va fi mai mare decât 1.
În practica financiară tehnica actualizării este larg utilizată de investitori pentru a-și da seama dacă investiția permite recuperarea reală a sumei investite și dacă conduce la sporirea valorii întreprinderii. Tehnica actualizării prezintă și limite având în vedere că anumite proiecte sunt oportune dar nu sunt și rentabile din punct de vedere financiar.
1.4.1.5 Influența inflației asupra deciziei de investiții
În fundamentarea politicii de investiții se folosesc fie criterii simple de opțiune (fără actualizare), fie criterii cu actualizare. Din categoria acestora din urmă face parte și criteriul valorii actualizate nete (VAN) este cel mai des folosit, întrucât răspunde obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii cerut de teoria finanțelor moderne. Rezultatele însă sunt diferite în funcție de acțiunea sau nu a inflației.
Criteriul VAN în absența inflației
Expresia pentru calcularea VAN a investiției este:
VAN=
VAN = valoarea actualizată netă a proiectului;
CFt = cash flow-ul net anual în anul t
a = rata de actualizare (în cazul nostru vom folosi costul mediu ponderat al capitalului);
I = capitalul investit (valoarea investiției);
n = durata de viață previzionată a investiției.
(Am folosit ca indice de însumare ,,t" pentru a nu apărea confuzii cu „ i" de la inflație).
Daca se iau în considerare efectele inflației
Presupunem că rata anuală a inflației va fi cunoscută cu certitudine și constantă.
Întrucat investiția și veniturile se bazează pe fluxuri viitoare anticipate, rata anticipată a inflației se va reflecta în rata cerută a venitului (rentabilității) aferentă proiectului sau costul capitalului pentru proiectul respectiv. Legătura dintre rata reală a venitului, rata nominală a acestuia și rata inflației este stabilită de relația lui Fischer:
Rr = rata reală a venitului;
Rn = rata nominală a venitului;
Ri = rata anuală a inflației.
Datele de piață utilizate în estimarea costurilor de capital curente vor include o primă pentru inflația anticipată. Dar atâta timp cât piața include o corecție pentru inflație în factorul de actualizare, cash flow-ul estimat folosit de întreprindere în analiza de bugetare a capitalului poate să nu includă un element pentru a reflecta inflația viitoare.
Dat fiind faptul că costul capitalului include deja inflația anticipată, decidentul poate folosi pentru corectarea în raport cu inflația:
– fie adăugarea unei inflații estimate în cash flow-urile de la numărător;
– fie exprimarea numărătorului fără includerea unei corecții pentru inflație și mutarea unui factor inflaționist din rata de piață în numitor.
Este mult mai natural să utilizăm datele de piață și, în mod explicit, să încorporam estimările ratei inflației anticipate în cash flow-urile de la numărător. Dar pe de altă parte, problema dificilă este cum să estimăm rata inflației anticipate.
Așadar, întrucât factorii inflationiști sunt luați în considerare atât la numărător cât și la numitor în aceiași masura, efectul lor este nul.
Astfel, când inflația anticipată este reflectată cum se cuvine atât în estimările de cash flow de la numărător cât și în rata certă a venitului din datele de piață în numitor, VAN-ul rezultat va fi calculat atât în termeni reali cât și nominali. Rezultă că dacă inflația este reflectată atât în cash flow-urile estimate cât și în rata cerută a venitului, VAN-ul estimat va fi independent de inflație.
Însă efectul inflației anticipate asupra ratei cerute a venitului poate fi diferit de cel asupra cash flow-urilor estimate. Într-adevăr, componentele cash flow-ului net, cash inflow-ul și cash outflow-ul pot fi influențate în grade diferite de către inflația anticipată.
Cash inflow-urile sunt subiectul unei rate a inflației Rii, care este diferită de rata inflației aferentă cash outflow-urilor Rio. Ambele pot fi diferite de rata anticipată a inflației reflectată în rata cerută a venitului. De asemenea, amortizarea poate fi constantă în sume nominale, dar valoarea economiei de impozit aferentă amortizării poate scădea în termeni reali.
1.4.2. Adoptarea deciziei de investiții în viitor probabilistic (incert)
Orice investiție este într-o măsură mai mare sau mai mică un angajament cu viitorul și în consecință estimarea eficienței sale nu poate fi făcută cu certitudine.
Decidentul întâmpină dificultăți în estimarea profitului investiției, în proiectarea mediului în care va opera investiția, în aprecierea reacției concurenței.
Totuși reușita investiției este determinată de capacitatea sa de a direcționa viitorul în sensul împlinirii evenimentelor pe care le previzionează, cu toate că există și probabilitatea ca și alte evenimente pe care nu le-a previzionat să se întâmple și care să aibă consecințe importante asupra vieții întreprinderii. Viitorul este, deci, necunoscut și de aceea, decizia de investiții implică și riscul care trebuie măsurat integral în procesul investițional.
Introducerea riscului în analiza proiectelor de investiții ține de faptul că valoarea cash flow-urilor pe care le generează nu poate fi considerată ca sigură. Într-adevăr, atâta timp cât putem stabili destul de precis suma totală a cheltuielilor inițiate este mult mai dificil de evaluat cash flow-urile viitoare inerente proiectului, mai ales în cazul unei investiții de lungă durată.
Totuși, riscul nu provine numai din îndepărtarea în timp a anumitor fluxuri. El apare mai degrabă din variabilitatea potentială a valorii unuia sau mai multor fluxuri chiar apropiate de momentul inițial. Bineînțeles, îndepărtarea fluxurilor dă, în principiu, valorii lor și mai multă incertitudine.
Un univers probabilistic este o lume în care se estimează că știm să numărăm toate stările naturii și să le asociem o probabilitate de apariție. În ceea ce privește decizia de investiții, aceasta înseamnă că suntem capabili să prezentăm toate scenariile referitoare la valoarea diferitelor cash flow-uri asociate unui proiect. Se cunosc deci distribuții de probabilitate a variabilelor aleatoare care sunt cash flow-urile.
Această ipoteză de bază în fapt este una foarte puternică. În realitate nu este sigur că putem să prevedem toate scenariile viitoare care pot avea loc și, cu atât mai puțin, nu putem să știm a le asocia cu precizie o probabilitate de apariție.
În condițiile unui viitor probabilistic, adoptarea deciziei presupune parcurgerea următoarelor etape:
– evaluarea cash flow-urilor investite în diferite ipostaze de probabilități;
– mărimea riscului investiției;
– elaborarea arborilor de decizie și opțiunea pentru un proiect de investiție;
Investițiile în viitor incert determină evaluarea cash flow-urilor. Operațiunea impune determinarea speranței matematice adică a valorii medii anuale așteptate a cash flow-urilor și compararea lor. În acest sens, cash flow-urilor fiecărui proiect de investiții li se atribuie coeficienți de probabilitate determinați pe baza unor serii statistice din perioadele anterioare sau aleși în mod subiectiv de către decident.
În această fază compararea proiectelor în ceea ce privește speranța matematică se poate face folosind sau nu actualizarea cash flow-urilor.
Speranța matematică a cash flow-urilor proiectelor de investiții se determină după relația:
CFiit= al “i”-lea cash flow net posibil pentru perioada “t”
pit= coeficientul de probabiliate aferent lui CFit
Riscul element asociat proiectelor de investiții
În adoptarea deciziei strategice financiare de investire trebuie ținut seama de criteriul riscului. Orice investitie comportă un risc.
Riscul, definit ca probabilitate a survenirii unui fenomen nedorit, este inerent oricărui proiect de investiții.
Riscul unui proiect de investitii este, în primul rând, un risc de afaceri (operațional) privind variabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash flow-urile).
Această variabilitate este determinată, mai întâi, de impactul vânzărilor suplimentare cu piata concurențială și mai apoi de imprevizibilitatea condițiilor noi de exploatare (aprovizionare, fabricare, desfacere).
Deci proiectele de investiții ce propun produse noi, tehnologii noi, extinderi de activitate, au cel mai mare risc de afaceri, cu mult mai mare decât riscul întreprinderii în ansamblul ei.
Proiectele de investiții, pentru înlocuirea unor tehnologii noi sau pentru modernizarea celor existente, prezintă adesea un risc de afaceri egal cu riscul economic al întreprinderii.
În al doilea rând, riscul unui proiect de investiții este un risc financiar al surselor suplimentare de capital pentru finanțarea proiectului.
Riscul financiar este determinat de rata de îndatorare solicitată de finanțarea proiectului, îndatorare care determină aprioric un risc de insolvabilitate al întreprinderii. Deoarece investițiile sunt realizate în prezent, dar ele privesc obținerea unor efecte în viitor, este necesară o anumită atitudine fata de riscuri și incertitudini.
În primul rând, înregistrările statistice despre trecutul economic pot reprezenta baze de exploatare a unor tendințe, de manifestare a unor fenomene, de apariție a unor modificări, folosind o serie de tehnici de calcul matematico-economic.
Ele reprezintă ceea ce numim mecanismul de conexiune inversă (feed-back), dar de cele mai multe ori, trecutul este irelevant și atunci se apelează la metode mult mai sofisticate, care să conducă la predicții, la previzionări, pentru a ajunge la acel mecanism de prevenire (feed-before).
Specific investițiilor este faptul că riscul este foarte mare (ajungând chiar la incertitudine) în următoarele situații, și anume:
– riscul acționează cu maximă intensitate în finalul procesului de realizare a unei investiții și în preajma punerii în funcționare, adică atunci când investitorii și-au blocat întreg capitalul în utilaje, lucrări, etc. ce urmează să producă efecte, iar riscul scade pe măsura ce investițiile se recuperează și dacă procesul de investiții prevede punerea în funcțiune
parțial;
– riscul depinde de timp, el fiind cu atât mai mare cu cât procesele
economice se întind pe durate mai lungi, astfel că unul este riscul pentru ceea ce avem de realizat în următoarele ore sau zile și altul este riscul dacă privim efectele peste luni, ani, decenii;
– riscul este mai mare atunci când se mizează pe o singură afacere sau activitate, pe obținerea unui singur produs sau serviciu și el scade prin diversificarea acestor activități, prin stabilirea unui portofoliu de investiții, astfel că anumite activități pot fi contracarate de câștigurile din celelalte activități.
– riscul este cu atât mai mare cu cât câștigul urmărit este mai mare, deoarece, logic, un efect mare presupune și eforturi foarte mari.
Indicatori de măsurare a riscului
În mediul probabilistic decizia de investiție se analizează în funcție de speranța S(CF) de a obține un flux de trezorerie sau altul, acestea fiind aleatoare.
Această speranță se construiește pe structura probabilităților de apariție, în viitor, a fluxurilor de trezorerie.
În aceste condiții aleatoare, investitorul de capital evaluează proiectul de investiții în raport cu speranța medie, dar și în raport cu mărimea abaterilor față de medie. Având aversiune față de risc, interesul său este de a ști dacă riscul asumării acestor abateri (acestei variabilități a fluxurilor de trezorerie) este bine remunerat alături de rentabilitatea medie a proiectului.
Se pune problema măsurarii riscului și a calculării primei de risc care să fie adaugată rentabilității medii a proiectului, în vederea determinării ratei de actualizare.
Riscul investiției este probabilitatea ca fluxurile cash flow ale investiției să nu se adeverească.
El se măsoară prin ecartul tip (standard) determinat astfel:
σ =
Deci ecartul de tip este radical din abaterea medie patratică a fluxurilor reale prognozate în fiecare din anii intervalului de analiză față de media anuală separată a fluxurilor cash-flow.
Cu cât ecartul tip este mai mic, mai apropiat de zero, cu atât riscul investiției este mai mic.
Dacă din analiza a două proiecte de investitii rezultă că au același ecart tip, se determină în continuare un alt indicator de apreciere a riscului și anume coeficientul de variație, ca un raport între ecartul tip și speranța matematică a proiectului, astfel:
η
Se optează pentru proiectul cu coeficientul de variație cel mai mic, deoarece el prezintă un risc mai mic.
Determinarea fluxului de trezorerie în condiții de risc
În ipoteza că se poate cunoaște cert mărimea cheltuielilor inițiale pentru investiție, riscul unui proiect de investiție desemnează variația fluxurilor viitoare de trezorerie, din fiecare an de exploatare al acestuia. Această variație a trezoreriei este determinată de variația elementelor sale componente: prețul unitar de vânzare a producției și serviciilor obținute cu noua investiție (p), cantitatea vândută (Q), costurile variabile (V), costurile fixe globale (F) și durata în zile a nevoii de fond de rulment (dNFR).
Scenariile posibile trebuie să identifice în fiecare an de exploatare diferitele stări rezultante ale fluxurilor de trezorerie (CF) și probabilitățile de apariție a fiecărei stări de identificare.
Reținem ipoteza că trecutul este repetabil și că vom avea aceleași fluxuri variabile și aceleași frecvențe, înregistrate anterior la proiecte similare.
Dacă investiția proiectată oferă pieței produse și servicii noi, fabricate în condiții tehnologice substanțial modificate, atunci se pot simula (cu consultarea unor experți și cu ajutorul calculatorului) diferite scenarii combinate de vânzări și cheltuieli de exploatare. Aceste scenarii combinate vor conduce la o variabilitate estimată a fluxurilor de trezorerie și a posibilităților lor de apariție.
Procesul de simulare este cu atât mai veridic cu cât modelul utilizat este mai realist. Cu cât modelul este, însă mai sofisticat, cu atât procesul de simulare este mai greoi.
Intensitatea corelației fluxurilor de trezorerie este măsurabilă statistic prin coeficientul de corelatie (p), care ia valori in intervalul +/-1
Când p= -l, fluxurile sunt perfect corelate negativ;
Când p= +l, fluxurile sunt perfect corelate pozitiv;
Când p= 0 fluxurile sunt independente.
1.4.2.1 Metode de selectare a investițiilor în condiții de risc
Fiecare proiect de investiții se caracterizează printr-o rentabilitate sperată, ca medie a rentabilităților estimate a se obține în diferite stări ale naturii (creștere economică mare, moderată sau recesiune economică). Această rată de rentabilitate este privită ca o rată internă (RIR).
Investitorii de capital analizează nivelul rentabilității ca un criteriu de acceptare sau respingere a proiectelor de investiții, în raport cu o referință exterioară întreprinderii.
Această referință poate fi reprezentată de rata rentabilității fără risc sau rata medie a dobânzii pe piață.
Alte referințe externe pot fi date de rentabilitatea medie a sectorului industrial din care face parte întreprinderea sau chiar de rentabilitatea medie de exploatare a întreprinderii însăși.
Dificultatea constă, însă, în faptul că toate aceste referințe au asociate riscuri diferite (risc zero, risc de piață, risc de sector, risc economic), care nu sunt specifice proiectului de investiție.
A. Selecția investițiilor cu modelul de echilibru a activelor financiare
Modelul de echilibru a activelor financiare oferă legătura între nivelul rentabilitatii și nivelul riscului și evoluează prima de rise pentru investitor conform următoarei relații:
Rc=RF+βs(RM-RF)
Rc = rata costului capitalului propriu;
RF = rata rentabilității fără risc și anume rata titlurilor de credit emise de stat;
βS = coeficient de risc;
Coeficientul de risc măsoară sensibilitatea ratei rentabilității unui titlu față de rentabilitatea medie a pieței.
RM = rata rentabilității medii pe piața financiară;
Rm-Rf= prima riscului schematic.
Costul capitalului propriu este determinat de două componente:
– rata rentabilității fără risc;
– prima de risc.
Coeficientul de risc este 1 atunci când randamentul plasamentului corespunde rentabilității medii a pieței sau indicele de piață.
Titlurile cu coeficienții de risc mai mare decât 1 prezintă un risc mai ridicat decât riscul mediu al pieței, iar cele cu coeficient subunitar prezintă risc mai mic.
Riscul poate fi descompus în:
– risc sistematic de piață;
– risc specific titlului negociat pe piață.
Riscul sistematic de piață este rezultatul unor evenimente neprevăzute care au o incidență asupra ansamblului titlurilor pieței.
Riscul specific are originea în evenimente care nu influențează decât asupra titlului considerat, de exemplu eșecul unei campanii de publicitate.
Riscul specific care nu se referă decât la titlu ca atare poate fi eliminat prin diversificare.
Este suficient ca deținătorul să obțină un portofoliu suficient de diversificat pentru ca el să aibă o compensație între riscurile diverselor titluri, adică câștigurile realizate la anumite titluri compensează pierderile suferite la alte titluri.
În schimb riscul sistematic afectează ansamblul titlurilor unei piețe financiare, deci nu poate fi eliminat prin diversificare.
Din aceste considerente investitorii sunt obligați să-l suporte și de aceea li se cuvine o primă de risc pentru a-i despăgubi. Se constată că la întreprinderile cele mai îndatorate rata costului capitalului propriu respectiv rata cuvenită acționarilor întreprinderii este cea mai ridicată, dar și prima de risc financiar va fi cea mai ridicată.
1.5 Logica deciziei de dezinvestire
Decizia de dezinvestire se înscrie într-un raționament de flexibilitate a procesului de investire, de reversibilitate a deciziei inițiate de investire. Se îndepărtează ipoteza restrictivă potrivit căreia alocarea capitalului se face definitiv pe toată durata de viață economică a investiției, fără posibilitatea recuperării lui înainte de termen, atunci când apar oportunități de investiții mai rentabile.
Dezinvestirea determină o recuperare a capitalului alocat în active fixe și circulante, dar și o întrerupere a fluxurilor de trezorerie ale activității dezinvestite.
Decizia de dezinvestire trebuie luată cu multă precauție, întrucât se renunță la o succesiune de fluxuri de trezorerie certe dar neperformante, în contrapartida unor fluxuri de trezorerie incerte dar mai performante ale noii investiții.
Reinvestirea poate privi dezvoltarea unor activități mai rentabile sau mai centrate pe orientările strategice ale întreprinderii sau poate privi plasamente exterioare mai rentabile sau înscrise într-o perspectivă de participare financiară la formarea și controlul capitalurilor altor societăți.
În general, politica de dezinvestire se concepe ca proces invers, în raport cu politica de investiții. De aceea și tehnicile de previziune a unei dezinvestiții se bazează pe cele utilizate în previziunea investițiilor, dar cu sensurile de evaluare inversate: în cazul investiției se pornește de la alocarea unei sume de bani și se măsoară rentabilitatea fluxurilor monetare pe care obiectivul de investiții le degajă la timp; în cazul dezinvestiției se intenționează deblocarea sumei investite și se măsoară pierderile de fluxuri monetare viitoare, prin încetarea activității.
În ambele cazuri, se determină valoarea actualizată netă (VAN) care se doreste să fie pozitivă și cât mai mare (pentru investiții) și să fie negativă și cât mai mică (pentru dezinvestiții).
1.5.1 Elemente financiare ale unei dezinvestiții
Pentru analiza deciziei de dezinvestiții este necesară definirea fluxurilor financiare pe care aceasta le ocazionează, rentabilitatea acestora și chiar riscul pe care îl implică.
Deci analiza dezinvestiției trebuie să dovedească profitabilitatea recuperării unei sume de bani din dezinvestire, în raport cu sumele ce s-ar fi putut obține, prin continuarea activității un anumit număr de ani, dacă nu s-ar proceda la dezinvestire.
În acest context, se pot desprinde următoarele elemente financiare: valoarea recuperabilă, valoarea reziduală ce va fi pierdută la închiderea duratei de viata și rata de actualizare.
Valoarea recuperabilă (VR) din dezinvestire reprezintă suma fluxurilor nete actualizate de trezorerie, ce rezultă după încetarea activității și valorificarea (prin vânzare) a activelor, ce aparțin activității dezinvestite (active fixe și active circulante).
Valoarea recuperabilă se stabilește după deducerea: cheltuielilor ocazionate de operațiile de dezinvestire (CD = demontare si demolare, indemnizațiile pentru personalul concediat, avizarea furnizorilor si clienților), a cheltuielilor ce decurg din asumarea obligațiilor, pentru activitatea care a încetat (CO = fabricația unui stoc de piese de schimb, menținerea service-ului) și a cheltuielilor de reorganizare a activității întreprinderii (CR = recalificarea personalului afectat, reorganizarea atelierelor).
Fluxurile monetare pozitive ale deciziei de dezinvestire sunt în cea mai mare parte previzionate și se referă la:
– încasarea netă din cesiunea activelor fixe dezinvestite (VKF), rezultată din deducerea impozitului pe veniturile de capital sau după adiționarea economiei de impozit, din pierderea de capital la operația de cesiune;
– recuperarea capitalului investit în mijloace circulante (VKC) aferente activității dezinvestite;
– economiile marginale actualizate (EMA) care vor rezulta la cheltuielile cu noua investiție (ce va consta în cumpărarea unor mașini și utilaje mai performante). Valoarea recuperabilă se determină după relația:
VR=(VKF+VKC+EMA)-(CD+CO+CR)
Durata de viață economică ramasă (DVR) a obiectivului supus dezinvestiției reprezintă numărul de ani (ținand cont de condițiile din momentul dezinvestirii), în care s-ar mai fi putut exploata respectiva activitate, dacă nu s-ar pune problema dezinvestirii.
Veniturile viitoare pierdute (VVP) reprezintă profiturile nete de exploatare previzionate care ar rezulta din activitatea supusă operației de dezinvestire, dacă aceasta din urmă nu ar avea loc.
Profiturile nete se stabilesc după deducerea impozitului aferent și adiționarea economiei fiscale, ca urmare a reducerii amortizării.
– Cifra de afaceri pierdută (CA)
– Cheltuieli variabile evitate (V)
– Cheltuieli fixe evitate (F)
= Profitul de exploatare pierdut (MCV)
x (i-Rata de impozit) (1-t)
= Profitul net de exploatare pierdut (PN)
+ Amortizări pierdute x Rata de impozit (A x t)
= Venituri viitoare pierdute
Valoarea reziduală pierdută (VRP) reprezintă ca și valoarea recuperabilă fluxurile monetare pozitive previzionate care ar rezulta la sfârșitul duratei de viață rămase, dacă dezinvestirea nu va avea loc.
Este vorba de încasarea netă din revânzarea activelor fixe și din recuperările de capitaluri reinvestite în active circulante, eliberate la încheierea vieții economice a obiectivului.
Rata de actualizare (a) a veniturilor viitoare marginale pierdute se determină la nivelul costului mediu ponderat al capitalului întreprinderii (în funcție de natura finanțării), majorat cu prima de risc, specifică activității ce se supune dezinvestirii.
1.6 Independența deciziei de investiții și deciziei de finanțare. Surse de finanțare a investițiilor
Deciziile de investiții sunt decizii de plasament ale capitalului și prin natura lor sunt asimilate deciziilor strategice. Aceste decizii se referă la:
– promovarea de active corporale (de natura activelor imobilizate corporale);
– procurarea de active necorporale (licențe, brevete, mărci de fabricație);
– promovarea de active financiare (acțiuni și obligațiuni ale altor societăți comerciale). Deciziile financiare de finanțare se referă la modul de finanțare a activelor. Prin intermediul lor se stabilesc sursele de procurare ale capitalului necesar finanțării activelor. În această categorie pot fi cuprinse și deciziile de distribuție a dividendelor.
Deciziile de investiție și de finanțare se intercondiționează reciproc, motiv pentru care ele nu pot fi separate în activitatea decidentului.
Decizia de finanțare înglobează trei tipuri majore de decizii:
– alegerea structurii de finanțare, respectiv stabilirea raportului între capitalurile proprii și cele împrumutate;
– politica de dividende respectiv opțiunea pentru reinvestirea rezultatului sau distribuirea sa;
– alegerea între finanțarea internă, respectiv autofinanțare și cea externă din capitaluri provenite de la acționari sau creditori financiari. Între deciziile de investiții și cele de finanțare există o intercondiționare în sensul că opțiunea pentru investiții determină nivelul capitalurilor de finanțare și necesitatea găsirii resurselor de acoperire, dar și nivelul surselor de finanțare este hotărâtor în adoptarea deciziei de investiții.
O gestiune financiară optimă presupune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de existență a activului procurat cu aceasta, pentru a nu determina goluri de surse.
Corelarea deciziei de investiții și a celei de finanțare se realizează prin intermediul planului de finanțare a investițiilor care compară pe de o parte investițiile indispensabile creării, menținerii sau dezvoltării întreprinderii cu sursele de care dispune sau pe care le poate atrage în circuit.
Fundamentarea planurilor de investiții și de finanțare a investițiilor presupune parcurgerea următoarelor etape:
– analiza structurii financiare actuale a întreprinderii, adică a raportului între capitalurile proprii și imprumutate si a costului fiecăreia din aceste componente;
– stabilirea planului de investiții cu eșalonarea în timp a realizării obiectivelor de investiții;
– evaluarea capacității de autofinanțare și compararea surselor afectate pentru autofinanțare cu nevoile de investiții ale întreprinderii;
– fundamentarea planului de finanțare a investițiilor cu relevarea și a celorlalte surse care concură la realizarea investițiilor.
Obiectivele care se au în vedere la elaborarea planului de investiții și finanțare sunt: obiective de fabricație, comerciale, de cercetare, de personal, financiare.
Planul este conceput ca un tablou de finanțare în termen de utilizări și de resurse, dar nu este aprioric echilibrat. El are drept scop de a pune în evidență nevoia de capitaluri externe sau excedentul resurselor interne (caz mai rar) în așa fel încât să prevadă finanțările complementare sau plasamentele eventuale.
Principalele utilizări pe termen lung sunt autofinanțarea, măririle de capital și împrumuturile.
Planurile de investitii și implicit cele de autofinanțare se întocmesc pe orizonturi de timp mai mari, de regulă până la cinci ani cu actualizarea anuală a investițiilor rămase de realizat și surselor de finanțare necesare.
Elaborarea planurilor de investiții și a planurilor de finanțare are loc în contextul în care societatea comercială fundamentează și elaborează anual și bugetul de venituri și cheltuieli ale acesteia. Între aceste secțiuni există diferențe certe.
Planul de finanțare al investițiilor întocmindu-se pentru o perioadă mai mare de timp este un document mai mult orientativ întrucât cuprinde prognoze cu un grad probabil de realizare, pe când bugetul activității de investiții ca parte a bugetului anual de venituri și cheltuieli referindu-se la perioada imediat următoare conține informații cu un grad de realizare ridicat având un caracter normativ cu sarcini imperative de realizare pentru atingerea obiectivului strategic al întreprinderii.
Bugetul antrenează activități și programe care sunt duse la îndeplinire de toate compartimentele întreprinderii, în timp ce planul de investiții și de finanțare rămâne mai mult la nivelul conducerii întreprinderii.
Bugetul se elaborează cu scopul controlului activității desfășurate în timp ce deciziile de investiții și de finanțare adoptate în aceste planuri vor fi încorporate în perioada următoare și ajustate în fiecare buget anual.
Planul de finanțare a investițiilor se întocmește pe total obiectiv de investiții cu defalcare anuală și cuprinde două părți: investiții de realizat și surse de finanțare.
În prima parte, investițiile se prevăd de regulă pe patru grupe de investiții și anume:
– investiții în imobilizări necorporale (achiziționarea de brevete, licențe mărci de fabricație, cheltuieli de cercetare științifică, achiziționarea de programe informatice);
– investiții în imobilizări corporale (terenuri și mijloace fixe, eventual precizat și scopul: înlocuire sau dezvoltare);
– investiții în imobilizări financiare (titluri de participare sau creanțe legate de participațiuni);
– investiții în acoperirea nevoii suplimentare de fond de rulment datorate în special creșterii stocurilor de materii prime, materiale consumabile, producție neterminată și produse finite ca urmare a măririi capacității de producție prin investiții. După finalizarea primei părți a planului de investiții și finanțare se trece la prevederea surselor de finanțare în următoarea ordine:
– sume din autofinanțare netă și brută, respectiv sumele alocate din profitul net și cele provenind din amortismente și alte surse rezultate din circuitul intern al întreprinderii;
– sume din emisiunea suplimentară de acțiuni;
– sume din emisiunea de obligațiuni;
– finanțări din partea grupului;
– eventualele subvenții;
– credite bancare.
Planul de investiții și finanțare aferent obiectivelor complexe de investiții elaborat pe o perioadă mai lungă de timp, se actualizează anual în funcție de ceea ce s-a finalizat și ceea ce urmează a se realiza în următorii ani, funcționând pe sistemul planurilor glisante.
Planul de finanțare este suportul de bază al deciziei de investiții, întrucât chiar dacă pe total există un echilibru între nevoia de resurse de finanțare și posibilitățile de acoperire financiară la nivel de an pot exista dezechilibre.
Astfel, dacă diferența dintre nevoi și resurse este mică întreprinderea poate angaja un credit pe termen scurt, rambursabil în perioada în care se realizează fluxuri pozitive ale soldurilor de încasări.
Dacă întreprinderea însă nu are posibilitatea să se împrumute pe termen scurt pentru asigurarea echilibrului, costul creditului fiind ridicat, atunci se procedează la analiza în structură a investițiilor programate și la renunțarea la acele obiective care pot fi realizate și într-un interval mai îndepărtat de timp.
Prin intermediul bugetului activității de investiții ca parte a bugetului de venituri și cheltuieli al întreprinderii se fundamentează sarcina financiară anuală pentru finanțarea investițiilor.
Prin bugetul activității de investiții se stabilesc mai întâi sursele proprii rămase pentru finanțarea investițiilor noi și apoi prin compararea cu cheltuielile de investiții programate se stabilește excedentul de resurse ce se va reporta pentru anul următor sau deflcitul și posibilitățile lui de acoperire din credite.
Planul de investiții și de finanțare îndeplinește un dublu rol, ambele laturi fiind la fel de importante:
– pe de o parte, ca secțiune a bugetului de venituri și cheltuieli el contribuie la previzionarea echilibrului financiar;
– pe de altă parte, este o importantă piesă în documentația pentru admiterea investițiilor la finanțare.
1.6.1 Surse de finanțare a investiției
Fundamentarea politicii de investiții pune cu necesitate problema posibilităților de finanțare pe care le are întreprinderea.
Finanțarea investițiilor se realizează din surse interne, prin autofinanțare sau din surse externe.
1.6.1.1 Finanțarea internă
Principalele surse de finanțare internă a investițiilor sunt: autofinanțarea și vânzarea de mijloace fixe.Autofinanțarea asigură un cadru material de manifestare a autonomiei întreprinderii și de adoptare a deciziei economice optime în activitatea de dezvoltare a societății comerciale.
Autofinanțarea este importantă pentru întreprindere și ca element de caracterizare a situației economice a acesteia.
De altfel, în țările cu economie de piață capacitatea de autofinanțare (marja brută de autofinanțare) este unul din indicatorii care sunt prezentați de firmă atunci când aceasta solicită un împrumut sau când inițiază diferite tranzacții.
Dar autofinanțarea este, în primul rând, o sursă de finanțare a investițiilor putând asigura mai mult de jumătate din volumul fondurilor de investiții. Nu este absolut indispensabil și nici eficient ca autofinanțarea să acopere întreg necesarul de resurse investiționale.
Se consideră că oricare ar fi posibilitățile de autofinanțare ale întreprinderii, acestea nu trebuie epuizate în cadrul unui proces investițional pentru a nu afecta capacitatea de plată a societății și cea de reacție la modificările mediului economic, necesitățile de fonduri pentru investiții urmând a fi acoperite din împrumuturi.
Ca noțiune, autofinanțarea are un caracter dual putând fi interpretată ca modalitate de utilizare a amortismentului și profitului pentru utilizarea investițiilor cât și ca sursă a capitalului propriu al întreprinderii. Din punct de vedere al conținutului, autofinanțarea este de două feluri: brută și netă.
Autofinanțarea netă se referă doar la utilizarea unei părți din profiturile anuale pentru finanțarea activelor imobilizate sau pentru finanțarea activelor circulante.
Autofinanțarea netă sporește capitalul social, iar transformarea surselor provenite din autofinanțare în capital social, se face, de regulă, fără mărirea numărului de acțiuni, ci creșterea valorilor pe acțiune, valoare repartizată gratuit actionarilor existenți.
Autofinanțarea brută cuprinde pe lângă profitul capitalizat și amortismentul ca sursă de finanțare.
Întrucât amortizarea este folosită în practică pentru înlocuirea mijloacelor fixe uzate ea nu contribuie la sporirea capitalului social, ci numai la modificarea structurii acestuia.
După scopul final urmărit, autofinanțarea poate fi: de menținere și de dezvoltare.
Autofinanțarea de menținere utilizează doar amortismentul pentru refacerea capacității de producție.
Autofinanțarea de dezvoltare utilizează atât o parte a profitului care de regulă nu se distribuie acționarilor sub formă de dividende, cât și o parte din rezervele constituite.
Însă sursa cea mai importantă a autofinanțării de dezvoltare o reprezintă profitul realizat.
Nivelul autofinanțării este influențat de doi factori:
– marja brută de autofinanțare (capacitatea de autofinanțare);
– dividendele distribuite acționarilor.
Relația de calcul este: A=MBA(CAF)-DIV, în care:
A = autofinanțarea;
MBA = marja brută de autofinanțare;
CAF = capacitatea de autofinanțare;
DIV = dividende.
În principal, marja brută de autofinanțare (MBA) este:
MBA = profit net + amortizare + provizioane cu caracter de rezervă
În concluzie, autofinanțarea (A) este:
A = profit net capitalizat + amortizare + provizioane cu caracter de rezervă – dividende
Autofinanțarea depinde în mod explicit de politica de dividende, dar și de o serie de factori care reflectă capacitatea întreprinderii de a negocia cu mediul.
Această capacitate este influențată de o serie de condiții sau restricții externe care pot fi negociate de întreprindere sau care provin din intervenția statului, cauze care determină un volum mai mare sau mai mic al capacității de autofinanțare.
În primul rând, capacitatea de autofinanțare este determinată de modul de negociere a factorilor de producție cu piața furnizorilor și forței de muncă și a prețului de vânzare a produselor și serviciilor pe piața clienților, știut fiind că rezultatul exercițiului este influențat de mărimea de venituri obținute de la clienți și de mărimea costurilor materiale înregistrate în legătura cu piața factorilor de producție.
În al doilea rând, capacitatea de autofinanțare este influențată de unele măsuri impuse de stat: limitarea nivelului unor prețuri, măsuri ale politicii salariale (înghețarea salariilor sau sporirea cotizațiilor salariale), nivelul unor impozite și taxe legiferate de stat, nivelul ratei scontului (dobânda), politica de amortizare.
Deci, autofinanțarea depinde de puterea economică a întreprinderii de a impune anumite reguli cu furnizorii sau clienții, de capacitatea de negociere cu salariații, acționarii și creditorii, precum și de politica etapei de dezvoltare a economiei, statul.
1.6.1.2 Finanțarea externă
Împrumuturile bancare
Pe lângă autofinanțare care rămâne principala sursă de finanțare a investițiilor într-o economie de piață societățile comerciale mai dispun și de alte mijloace de procurare a capitalului necesar, cum sunt: împrumuturi pe termen lung, creșterea capitalului prin emisiune de acțiuni noi, credit-bail.
Societățile comerciale se împrumută pe termen lung la bănci și la organisme specializate în distribuția de credite pe termen lung.
Recurgerile la aceste mijloace de finanțare variază după firme în funcție de cota de interes și de risc, așa cum aceasta este avansată de creditori.
Împrumuturile antrenează sarcini financiare directe, piața dobânzii și obligația de rambursare. Aceste împrumuturi se numesc împrumuturi individuale, adică contractate la un singur creditor prin opoziție cu împrumuturile obligatare divizate în obligațiuni subscrise printr-un număr mare de creditori.
Împrumuturile sunt în general rambursabile prin anuități constante, calculate utilizând dobânzile compuse și mai rar prin amortizări constante.
În cazul rambursării prin anuități constante, vărsămintele anuale ale debitorului care cuprind dobânda plus amortismentul unei fracțiuni din capital sunt constante.
Referitor la amortizarea prin anuități constante se fac următoarele remarci:
– suma amortizărilor este egală cu capitalul împrumutat;
– dobânda anuală se diminuează în fiecare an, așa că amortizarea crește după o progresie geometrică.
Banca acordă credite agenților economici din țară pe termen scurt, mediu și lung, cu rambursare de la 12 luni – 5 ani și, respectiv 25 ani, în condițiile asigurării de către aceștia a unor garanții reale pentru realizarea unor obiective de investiții.
La creditele acordate, banca percepe dobânzi și comisioane ce se stabilesc de Consiliul de Administrație și se comunică periodic unităților sale.
Banca acordă credite pe termen mediu și lung pe obiectiv de investiții sau listă de utilaje și alte dotări, precum și pe acțiuni sau grupe de obiective de investiții similare.
Aprobarea și acordarea creditelor se face numai după analiza documentației tehnico-economice și a situației economico-financiare, efectuate de unitățile băncii indiferent de natura și volumul creditelor.
Documentația ce se depune la bancă pentru acordarea creditului este:
– cererea de credit;
– documentația tehnico-economică aferentă obiectivului de investiție;
– studiul de fezabilitate bazat pe analiza propriei activități, precum și a perspectivelor sale;
– proiecția surselor și a utilizării acestora până la rambursare integrală a creditelor pentru investiții;
– ultimul bilanț contabil încheiat de client și contul de "Profit și pierdere";
– documentele privind garanțiile materiale și financiare ale creditului solicitat.
Unitățile băncii vor analiza conținutul documentației tehnico-economice, urmărind existența tuturor elementelor din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și eficiența economică a investiției respective.
Pentru creditele solicitate, inclusiv dobânzile aferente, agenții economici trebuie să prezinte garanții asiguratorii cu o valoare de cel puțin 125% din valoarea creditului. Garanțiile în principal pot fi următoarele: ipotecă asupra unor bunuri imobile, gajuri asupra unor bunuri mobile, cesiunea de creanță, cesionarea în favoarea băncii a drepturilor de despăgubire ale clientului din asigurările în lei, care constituie o garanție suplimentară a băncii, scrisori de garanție emise de bănci sau instituții fmanciare și de credit, din țară și din străinatate, lucrările executate, utilajele și dotările achiziționate din credit și alte garanții.
Pe baza concluziilor favorabile acordării creditului, conducerea băncii va negocia cu solicitanții de credite următoarele: volumul creditului, perioada pentru care se acordă, cuantumul ratelor lunare, trimestriale de rambursare, dobânda și alte comisioane și perioada de grație.
Împrumutul poate fi acordat integral la o anumită dată sau eșalonat.
Creditul poate fi rambursat și înainte de scadență, cu acceptul băncii, în condițiile stabilite prin contractul de împrumut.
Modalitatea de punere efectivă la dispoziția agentului economic a împrumutului va fi cea stabilită prin contractul încheiat.
Împrumuturile obligatare
În cadrul finanțării externe, pe lângă contractarea de împrumuturi bancare, societatea comercială mai dispune de o altă modalitate de finanțare și anume emiterea de obligațiuni.
Potrivit legii românești, o societate comercială de acțiuni poate emite obligațiuni la purtător și nominative pentru o sumă globală care să nu depășească 3/4 din capitalul social existent. Legea prevede și un prag de valori a obligațiunii individuale.
Obligațiunile sunt bilete la ordin pentru o anumită sumă, emise de societatea comercială când aceasta este suficient de puternică sau prin organisme specializate, eventual având statul drept garant, în cazul societăților comerciale mici și mijlocii.
Obligațiunea este un înscris care exprimă raportul de împrumut între creditor (deținătorul obligațiunii) și debitor.
Obligațiunea dă dreptul deținătorului la obținerea unei dobânzi anuale conform unei rate a dobânzii prestabilite în condițiile de lansare a împrumutului.
La lansarea împrumutului prin subscripție, societatea comercială este obligată să publice un prospect de emisiune care să cuprindă informații capabile să asigure pe viitor creditorii că societatea este serioasă și solvabilă. Pe lângă denumire, obiect și durata societății, prospectul trebuie să arate mărimea capitalului social și al rezervelor, situația patrimoniului social după ultimul bilanț aprobat, suma obligațiunilor care urmează a fi emise și care au mai fost emise și în trecut, sarcinile ce grevează imobilele societății.
Deținătorii obligațiunilor nu au drept de participare la adunările generale, nu pot alege și nici nu pot fi aleși în consiliul de administrație. Ca posesori ai obligațiunilor, ei sunt creditori ai societății și nu proprietari, așa cum acționarii sunt proprietari ai capitalului social.
Legislația românească apară interesele creditorilor și, ca atare, prevede posibilitatea ca deținătorii de obligațiuni să se întrunească în adunarea generală, pentru a delibera asupra intereselor lor: în acest sens, ei se pot opune modificărilor de statut ale societății emitente a obligațiunilor, precum și modificării condițiilor în care a fost lansat împrumutul; de asemenea, ei se pot pronunța în calitate de creditori deja existenți asupra emiterii de noi obligațiuni.
Deținătorul obligațiunii poate păstra obligațiunea până la scadență și să încaseze astfel dobânda anuală sau dacă are nevoie de capital lichid pentru a-1 reinvesti în afacerile pe care le consideră mai convenabile pentru el, le poate vinde la bursă.
Unele obligațiuni conferă deținătorilor de capital lichid o siguranță mai mare în fructificarea fondurilor bănesti pe care le au, deși sunt dispuse să ofere un preț mai mare, în timp ce alte obligațiuni nu sunt apreciate la fel și deci cererea, fiind mai mică, cursul poate fi și el mai mic.
Negocierea obligațiunilor la bursă, schimbarea proprietarilor obligațiunilor nu afectează cu nimic societatea comercială emitentă, care achită dobânda la sfârșitul anului celor care prezintă înscrierile. Deci dreptul de proprietate asupra obligațiunilor poate trece de "n" ori de la un posesor la altul, în timp ce capitalul real își urmează cursul sau tranzacțiile de la bursă pot determina transferuri importante de capital lichid, pot îmbogăți sau dimpotrivă, pot sărăci.
Obligațiunile se prezintă în diferite forme:
– obligațiuni de tip clasic;
– obligațiuni convertibile;
– obligațiuni cu bonuri de subscripție la acțiuni;
– alte forme.
Obligațiunile de tip clasic se caracterizează prin: număr, durata dobânzii, valoarea nominală a titlurilor, preț de emisiune, condițiile de amortizare.
Dobânda se plătește anual, pe baza unui cupon ce se detașează de la obligațiune.
Prețul de emisiune este inferior valorii nominale. Această diferență sporește dobânda reală, deoarece aceasta este calculată asupra valorii nominale și nu prețul de emisiune vărsat de subscriitor.
Costul obligațiunii pentru societatea emitentă este mai mare cu 2-3% decât rata nominală, ca urmare a cheltuielilor de emisiune (comision, publicitate, cheltuieli de tipărire etc.).
Prețul de rambursare poate fi mai mare decât prețul de emisiune, diferența fiind prima emisiune.
Rambursarea obligațiunilor are loc la termenul stabilit în momentul lansării împrumutului, conform unui tabel de amortizare. Pot fi folosite două modele de amortizare a datoriilor: rambursarea în tranșe egale și rambursarea prin anuități constante de dobânzi și amortismente cu ajutorul tragerii la sorți.
În fiecare an, societatea are ca destinație aceeași sumă pentru serviciul împrumutului (dobânda și rata de rambursare).
Obligațiunea convertibilă este obligațiunea care poate fi convertită în acțiuni. Emisiunea unor asemenea obligațiuni trebuie să aibă aprobarea specială a adunării generale extraordinare a acționarilor.
Ca elemente distincte, pe lângă cele arătate la obligațiunile de tip clasic, se mai adaugă și proporția de conversiune. Proporția de conversiune indică raportul dintre acțiunile și obligațiunile contabile.
Deținătorii obligațiunilor convertibile au posibilitatea de a transforma titlul pe acțiuni pe baza proporției de conversiune prevăzute. Conversiunea nu poate avea loc decât după un anumit timp, deoarece între prețul conversiunii și cursul acțiunilor există o diferență în momentul emisiunii.
Obligațiunile cu bonuri de subscripție la acțiuni se deosebesc de obligațiunile convertibile.
Bonul de subscripție la acțiuni conferă deținătorului dreptul de a subscrie la acțiunile pe care le va emite societatea în viitor un pret și în condițiile prevăzute în contractul de emisiune. În asemenea cazuri, acționarii societății care a emis astfel de obligațiuni vor renunța în viitor la dreptul lor preferențial de a subscrie la noile acțiuni în favoarea creditoritor ce prezintă asemenea bonuri.
Bonurile se emit odată cu obligațiunile, ca anexă a acestora, dar în continuare, vor fi negociate separat la bursa, ceea ce înseamnă că pot fi cotate.
Alte tipuri de obligațiuni: obligațiunile indexate, în cazul cărora se indexează fie rata dobânzii, fie suma de rambursat, fie altele.
Indexarea se face fie în funcție de prețul unui produs, fie în functie de cifra de afaceri.
Alte obligatiuni mai sunt și obligațiunile participative care se caracterizează prin aceea că dobânda aferentă variază odată cu profitul firmei.
Pentru ca împrumutul pe bază de obligațiuni să poată avea loc este necesară întrunirea mai multor componente:
1. Emisiunea de obligațiuni în sume standard;
2. O bancă sau un sindicat bancar care să preia această emisiune și să o plaseze pe piața primară în scopul mobilizării capitalurilor disponibile atât pe piața internă, cât și pe piața internațională;
3. O piață secundară de capital, specializată, la care obligațiunile să fie revândute de către primii deținători, respectiv negociate și cotate la bursă;
4. Un serviciu în țara emitentă a obligațiunilor care să aibă ca atribuții rambursarea eșalonată în timp a capitalului investit.
Emisiunea de obligațiuni este o sursă preferată de capital pentru societățile comerciale, datorită avantajelor pe care acestea le prezintă.
Firmele, de regulă societăți comerciale, având o structură dată a deținerilor (și deținătorilor de capital) și, prin aceasta, o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație, evită noile emisiuni de acțiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situație care ar duce la schimbarea raportului de forțe. Acest fapt explică în bună măsura preferința pentru împrumut îin opoziție cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emiterea de acțiuni.
Apar și alte avantaje decurgând din ieftinătatea și comoditatea soluției. În primul rând, creditul este remunerat prin dobânzi care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă), incubă o prestație mai mică decât dividendul care ar reveni furnizorilor de capital, în condițiile în care aceștia ar avea calitatea de acționar. Pe de altă parte, creditorul este factor comod în activitatea societății, creanța nu-i permite imixtiunea în activitatea unității ci numai așteptarea pacientă a termenelor de plată. Aceste avantaje specifice pentru ambele părți, determină opțiunea deschisă pentru acest sistem, fapt evident prin dimensiunile covârșitoare ale creșterii sale în toată lumea.
Dar, totuși, emisiunile de obligațiuni prezintă și anumite incoveniențe. Această formă de împrumut nu este însă la îndemâna tuturor societăților comerciale. În general, legislațiile țărilor impun reguli stricte referitoare la emisiunile de obligațiuni, între care: numai societățile pe acțiuni au dreptul să emită; emisiunile sunt interzise societăților al căror capital nu a fost vărsat în întregime; societățile emitente trebuie să furnizeze garanții materiale (ipoteci, cauțiuni, amanetări etc.)
Creșterea de capital prin emisiunea de acțiuni suplimentare
Nevoile de capital pe termen lung ale unei societăți comerciale, mai pot fi satisfăcute și prin emisiuni suplimentare de acțiuni.
Creșterea capitalului prin emisiunea de acțiuni asigură un aport suplimentar definitiv de capital. Pentru o firmă tânără, care nu și-a desăvârșit încă evoluția, pentru a se impune pe piață în fața creditorilor este absolut necesar pentru creșterea capitalului propriu, emisiunea de acțiuni.
Apelul la emisiuni de acțiuni mai este supus și altor rațiuni, imobilizările existente în cadrul societății (sub forma mijloacelor fixe, de exemplu) în mod normal, trebuie finanțate, în primul rând, cu fonduri proprii. Deci, structura bilanțului justifică uneori atragerea de noi asociați și nu de noi creditori.
Spre deosebire de obligațiuni care sunt titluri de împrumut, acțiunile sunt titluri asociative.
Acțiunile reprezintă titluri care atestă deținerea unei părți din capitalul unei societăți comerciale, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat și îi dă dreptul să participe la rezultatele financiare ale societății în cauză.
Aceasta este forma cea mai reprezentativă pentru constituirea și majorarea capitalului unei persoane juridice în țările cu economie de piață.
Acțiunile sunt titluri de valori negociabile la bursă și reprezintă o parte din capitalul unei societăți și în baza cărora deținătorul lor primește o parte corespunzătoare din profitul respectivei societăți sub formă de dividend. Mărimea dividendului nu este fixă. Ea depinde atât de mărimea profitului net al firmei, cât și de hotărârea adunării generale a acționarilor în ceea ce privește proporția de acumulare și de repartizare, ca dividend, a profitului. Pentru acest motiv, acțiunile poartă denumirea de valori cu venit variabil.
Utilizarea acestei forme conduce nu numai la sporirea capitalului societății printr-un supliment de fonduri bănești, ci și la creșterea numărului acționarilor.
La subscrierea noilor acțiuni, vechilor actionari li se asigură un drept de preferință, deoarece, împreună cu fondatorii societății, ei au susținut eforturile acesteia, cunosc problemele cu care s-au confruntat, au suportat pierderile anterioare.
Dreptul de preferință al vechilor actionari este atribuit de adunarea generală a acționarilor, care poate și să nu-1 acorde, mai ales atunci când prețul de emisiune cerut noilor asociați depășește cu mult valoarea nominală a acționarilor noi, la care subscriu vechii acționari.
Prima de emisiune (suma cerută peste valoarea nominala) reprezintă pentru noii acționari, un efort suplimentar direct în profitul societății și indirect, în favoarea noilor acționari.
La sporirea capitalului unei societăți, prin emiterea de noi acțiuni, vechilor acționari li se oferă următoarele posibilități de opțiune:
– să-și vândă drepturile de subscriere, diminuându-și astfel, participarea la capitalul societății emitente;
– să-și exercite dreptul de subscriere, plătind prețul de subscriere, ceea ce înseamnă să-și mărească participarea la capital;
– să vândă o parte din drepturile de subscriere și cu contravaloarea lor să achite prețul de subscriere a acțiunilor subscrise. Deoarece dreptul de subscriere poate fi vândut, negocierea lui creează o piață independentă de aceea a acțiunilor, de fapt un compartiment al acesteia din urmă, iar drepturile respective fac obiectul unei cotații la bursă. Cursul lor depinde de raportul dintre cererea și oferta pentru acest activ financiar care se manifestă pe piață.
În timpul desfășurării activității de subscriere de noi acțiuni, acestea devin obiectul unor putemice tranzacții la bursă.
Creșterea de capital prezintă avantajul de a determina o sporire rapidă în caz de nevoie, la fondurile proprii ale societății comerciale, dar generează costuri relativ importante.
Acționarii existenți riscă, de asemenea, să-și piardă controlul asupra societății, ca urmare a apariției de noi acționari. Un alt dezavantaj constă în faptul ca dividendul acțiunilor ordinare nu este dedus din impozabil, așa cum scad dobânzile datorate capitalului împrumutat.
Această formă de împrumut are și avantaje.
Accesul pe piața financiară permite firmei să-și procure capitaluri pe termen lung. Într-un anumit fel, durata acțiunilor este infinită. Ele sunt o bună garanție pentru creditare, deoarece reprezintă capitaluri proprii și, ca atare, ele măresc soliditatea financiară a firmei. Mai trebuie adăugat și faptul că, firmele ale căror acțiuni sunt cotate la bursă au prestigiu și atrag în acest fel, cadrele calificate.
Credit-bail
În cadrul finanțării externe o formă originală de finanțare a investițiilor, practicată și în țara noastră din ce în ce mai mult, o reprezintă credit-bail-ul sau leasing-ul.
Esența credit-bail-ului constă în aceea că la cererea unei societăți comerciale, un organism specializat (societate de credit-bail) achiziționează un anumit tip de utilaj, pe care îl dă apoi în locație (cu chirie) firmei solicitante, pe o anumită perioadă.
În schimbul dreptului de a folosi utilajul, societatea comercială varsă o chirie (redevența) care trebuie să acopere costul echipamentului și comisionul societății de credit-bail.
Leasing-ul se integrează tehnicilor moderne de contract mai cu seama în comerțul internațional.
Necesitatea lui a fost dictată de ritmul alert al concurenței, al cererii și ofertei, al progresului tehnic, care implică decizii și investiții imediate, ce depășesc uneori atât posibilitățile de autofinanțare ale întreprinzătorului, cât și facilitățile de creditare de care dispune.
Având caracterul unei operații complexe și inedite, leasing-ul reprezintă o formă specială de creditare, dar nu financiară, ci în bunuri.
Leasing-ul include un contract de vânzare-cumpărare prin care o persoană, îndeobște o societate specializată în acest scop, finanțatorul întregii operații, cumpără un bun, ales de o altă persoană, numită utilizator (care de obicei este tot o societate comercială) în scopul de a-1 închiria utilizatorului și care, la sfârșitul locațiunii, are opțiunea între 3 posibilități: de a continua contractul de locațiune, a-1 rezilia ori de a cumpăra bunul la valoarea reziduală.
Utilizatorul care urmează să folosească bunul în scopul prevăzut în contractul de locațiune, tratează problema cu vânzătorul, înainte de orice intervenție a instituției financiare cumpărătoare, stabilind obiectul, caracteristicile și exigențele tehnice și calitative, marca, durata vieții economice, randament, conformitatea materialelor cu specificațiile pe care locatarii virtuali le stabilesc, asigurarea acestor cerințe implicând, uneori, cercetări, verificări și expertize. Totodată el este și cel care tratează prețul cu vânzătorul, deoarece, în final el va fi cel care îl va plăti sub forma ratelor la chirie sau a valorilor reziduale, dacă va opta pentru cumpărarea acestuia.
Dreptul utilizatorului de a discuta cu vânzătorul condițiile vânzării și de a îndeplini formalitățile administrative implicate de încheierea afacerii, iar atunci când este cazul, de a plati și taxele vamale, are la bază mandatul pe care finanțatorul îl dă utilizatorului.
Contractul de vânzare-cumpărare privind obiectul material ales de utilizator și condițiile stabilite de acesta cu furnizorul-vânzător, se încheie între furnizor și stabilimentul care finanțează întreaga operațiune și care devine și proprietarul bunurilor.
Operațiunea de leasing implică și un contract de locațiune între finanțator și utilizator în privința lucrului cumpărat de finanțator și în legatură cu care, în baza mandatului, utilizatorul a tratat toate elementele contractului de vânzare-cumpărare.
Contractul de locațiune este, însă, precedat de o promisiune bilaterală de locațiune, în sensul că finanțatorul promite să dea în locație bunul pe care îl cumpără utilizatorul care, la randul său, promite să-1 ia în locațiune.
Contractul de locațiune este instrumentul juridic de punere a bunului la dispoziția utilizatorului. Contractul de locațiune intervenit între finanțator și utilizator, îmbracă însușiri specifice legate de caracterul leasing-ului, ca instrument de finanțare pe termen lung.
Astfel, irevocabilitatea contractului este impusă nu numai de considerente de ordin financiar ale operațiunii leasing-ului, dar și de acelea economice (chiria fiind calculată astfel ca să acopere întreaga viață economică a obiectului) și fiscale (durata contractului și ratele chiriei fiind determinate de durata de amortizare fiscală).
Clauzele contractului de locațiune sunt în privința utilizatorului stricte și deosebit de severe, fără posibilitatea modificării lor de utilizator, ceea ce îi conferă caracteristicile unui contract de adeziune.
Prin rezilierea contractului, finanțatorul primește înapoi întregul bun pe care îl poate vinde sau îl poate reinchiria, primind și plata ratelor locațiunii.
La sfârșitul locațiunii, utilizatorul are opțiunea de a cumpăra toate sau numai o parte din bunurile închiriate la un preț fixat încă de la încheierea contractului de locațiune, de a cere reinnoirea locației pentru o nouă perioadă de timp cu o chirie mai mică, sau de a restitui bunurile către proprietari-finanțatori întreaga operațiune de leasing luând sfârșit.
În general, atunci când durata vieții economice a bunului depășește durata contractului de locațiune, operațiunea cumpărării este mai avantajoasă pentru utilizator, prețul de cumpărare fiind inferior valorii reale a bunului.
Această tehnică de finanțare a investițiilor, în ciuda costului său ridicat, față de cel al altor surse de finanțare, a cunoscut o largă răspândire și este de multe ori preferată datorită avantajelor ei.
Astfel, credit-bail-ul creanțelor, diminuează capacitatea de îndatorare a firmei, capacitatea ei de a contracta împrumuturi de la bănci, deoarece nu figurează în bilanț ca datorie, fiind asimilat cheltuielilor de exploatare.
Cap II. Fundamentarea deciziei de investiții pe exemplul SC MAGNETTO WHEELS ROMANIA SA
2.1 Prezentarea societății SC MAGNETTO WHEELS ROMANIA SA
Magnetto Wheels Romania este o societate cu o experiență de peste 25 de ani de ani în producția de jante și roți de oțel.
Scurt istoric
Magnetto Wheels România a fost înființată în anul 1981 și se numea „ Fabrica de Jante Auto Drăgășani”, prin transferul liniilor de fabricație jante de la DACIA. În același an au fost achiziționate încă două linii Grontes (SUA) pentru fabricația de jante, precum și demararea exportului de jante în SUA.
În anul 1985 s-au achiziționat 2 linii de prese Zdass (fosta Cehoslovacie) și ERFURT (RDG) demarându-se astfel producția de roți. Tot în acest an s-a pus în funcțiune și o instalație de grunduire anaforetică.
În anul 1990 denumirea se modifică din „F.J.A.D” în „SC ROȚI AUTO SA” prin HG 1176/1990.
În anul 1997 se obține certificatul de asigurare a calității conform standardului ISO 9001, prin TUV Rheiland.
În anul 2000, liderul producătorilor de roți de oțel, MAGNETTO GROUP-ITALIA devine (prin firma sa Fergat S.p.a Italia) devine acționar majoritar al firmei prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni (50,87%).
Din anul 2001 începe procesul de reengineering al societății printr-un program de investiții în valoare de 21 milioane EURO. Acest proces a culminat cu obținerea certificatului ISO 9001: 2000 (TUV Rheiland) și obținerea calificativului furnizor clasa A pentru Renault.
În prezent se pregătește instalarea unei noi linii de grunduire și extinderea capacității de producție ca urmare a faptului că societatea a devenit unul dintre furnizorii principali de jante pentru majoritatea companiilor europene, cât și din SUA producătoare de autoturisme, alături de celelalte divizii ale grupului Magnetto Italia.
În momentul actual Magnetto Wheels România este cel mai important producător de roți din Centrul și Estul Europei.
Creșterea calității activității de fabricație și comercializare roți a dat posibilitatea promovării produselor și pe piețele externe, ponderea exportului în cifra de afaceri crescând continuu.
Pe linia asigurării calității s-a obținut de curând certificatul ISO 16949 și ISO 14001. Pentru obținerea acestor calificative s-a investit în laboratoare performante pentru testarea roților.
Capitalul social subscris și vărsat a suferit modificări în data de 31.12.200 în sensul majorării de la 80.776.689 mii lei la 116.415.039 mii lei, respectiv cu 35.638.360 mii lei.
Majorarea capitalului a fost efectuată prin aport de capital în sumă de 1.425.534 Euro la cursul de 25 000/euro, curs mediu de schimb valabil pentru perioada de executare a dreptului de referință.
Capitalul social vărsat în sumă de 116.415.039 mii lei este format din 57.883.389 mii lei și 2.443.014 EURO, împărțit în 116.415.039 acțiuni cu o valoare nominală de 1000 lei fiecare acțiune.
În urma majorării, structura capitalului social este următoarea:
1. Fergat SpA- deține un număr de 87.979.184 acțiuni în valoare nominală de 1000 lei fiecare din care 29.447.534 mii lei și 2.443.014 EURO ponderea deținută în totalul acțiunilor fiind de 75,574%.
2. SIF Oltenia deține un număr de 13.371.927 acțiuni în valoare nominală de 1000 lei fiecare, integral liberate, ponderea fiind de 11,486% din total a capital social.
3. Broadhurst Investements Limited – deține un număr de 935.029 acțiuni în valoare nominală de 1000 lei fiecare, integral eliberate, ponderea fiind de 0,803% din valoarea totală a capitalului social.
4. Alți acționari dețin împreună un număr de 14.128.899 acțiuni în valoare nominală de 1000 lei fiecare, integral eliberate, ponderea fiind de 12,137 % din valoarea totală a capitalului social.
Număr salariați
În prezent în cadrul societății lucrează 258 salariați, grupați pe direcții, servicii și ateliere de producție.
Direcțiile principale de urmat au fost formulate de Președintele Consiliului de Administrație al Magnetto Wheels România astfel: „CALITATE, EFICIENȚĂ, EDUCAȚIE”.
Amplasarea societății
Societatea Magnetto Wheels România este amplasată în municipiul Drăgășani, județul Vâlcea, respectiv central pentru piața țintă central și estic europeană și vecină cu clienții din Ungaria, Polonia, Turcia, Serbia, Slovacia și apropiată de celelalte țări central europene și chiar vestice Franța.
Clienții
În țară ocupă de asemenea o poziție centrală față de clienții importanți: Renault Dacia Pitești, Daewoo Craiova, Aro Câmpulung, precum și către alte companii din Occident datorită prețurilor acceptabile practicate.
De asemenea, așa cum s-a precizat și în introducere încă din anul 1982 societatea livrează jante pentru companiile din SUA.
Rețeaua de distribuție a produselor proprii, a serviciilor se poate desfășura eficient existând posibilitatea de a comunica rapid: telefon, internet, cale ferată industrială și locomotivă proprie. Nu sunt înregistrate restanțe la plată din partea clienților.
Disponibilități
Forța de muncă existentă în Magnetto Wheels România este în marea ei majoritate originară din împrejurimi, având și state vechi de lucru de peste 20 de ani in această fabrică. În prezent mai lucrează și personal din Polonia.
Relația de transport este de asemenea dezvoltată, având la dispoziție autoturisme și autocamioane pentru transport și delegații personale.
Societatea are sursă proprie de apă necesară procesului de fabricație, fiind racordată la rețeaua de gaze naturale și alimentându-se cu energie electrică prin stații zonale.
S-au făcut de asemenea investiții în modernizarea compresoarelor pentru aer comprimat, încălzirea și ventilarea spațiilor, electrostivuitoare,etc.
Furnizori
Furnizorii de tablă din oțel sunt:
SIDEX MITTAL STEEL – furnizorul din România care din păcate nu este competitiv având prețuri de cca 500 USD/to franco furnizor Galați în rulori;
CLN – firma mamă care a dezvoltat prețuri de 515 EURO/to în inele debitate livrate în Drăgășani, calitatea fiind foarte bună (de reținut că prețul este unul politic în sensul susținerii proiectului Magnetto Wheels România);
USS KOSICE (Slovacia) – un furnizor competitiv cu prețuri de 480 EURO/to franco Drăgășani și o calitate bună;
Wuppermann – companie austro-olandeză.
Pentru grund furnizorul este PPG Italia, furnizor tradițional al Magentto Wheels, iar pentru vopsea BASF din Germania.
Pentru substanțele utilizate pentru procesul de pregătire a suprafețelor înainte de grunduire (degresare- activare- fosfatare), furnizorul este Henkel.
Acești furnizori sunt evaluați permanent și supuși unui benchmarching insistent, existând furnizori alternativi de rezervă.
La fel și pentru ESAB- furnizorul de sârmă de sudură sau alți furnizori pentru amestecul de gaze, ambalaje, MAILLIS.
De specificat că nu există restricții vamale de import pentru materiile prime utilizate.
Concurenții
La intern nu există concurență.
Protecția mediului
Problemele legate de protecția mediului sunt tratate cu seriozitate de către Magnetto Wheels România. Începând cu anul 1999, societatea are o politică de mediu. Din 2002 se aplică proceduri de mediu și proceduri de recoltare diferențiată a deșeurilor. Tot din acel an există un contract de vânzare pentru toate tipurile de deșeuri prezente și viitoare, precum și un proiect pentru neutralizarea și epurarea apelor uzate. Apele care ies din Magnetto Wheels România respectă normativa A a Comunității Europene. În 2004 s-a certificat sistemul de management al protecției mediului în conformitate cu ISO 14001.
Scurtă descriere a procesului de fabricație
Produsul roata se compune din două subansamble: disc și janta.
Pentru execuția acestora prin procedeul de deformare plastică la rece sunt necesare:
2 linii de prese pentru execuție disc;
scule și dispozitive de control;
2 linii de rulare jante;
scule și dispozitive de control;
2 linii de asmblare;
scule și dispozitive;
mașini de sudat în cordon;
scule și dispozitive;
instalație de grunduire cataforetică automată;
instalație de vopsire automată.
Procesul de execuție roata presupune o documentație tehnică și de execuție pentru a cărei elaboare se folosesc programe informatice specializate (proiectare avansată). Magnetto Wheels România dispune de o echipă de ingineri proiectanți cu o pregătire de top și își propune ca obiective:
capacitate proiectată 5.000.000 roți, ținta comercială 4.000.000 roți;
calitate de top în Grupul Magnetto;
flexibilitate maximă în Grupul Magnetto;
eficiență maximă.
Pentru procesele speciale de sudură și acoperire cataforeică sunt necesare calificări speciale ale personalului direct implicat, începând de la proiectare procese și finalizând cu execuție și control.
Pentru a răspunde cerințelor pieței și garantarea produsului final roata, acesta este certificat printr-un sistem al calității ISO 9001/2000, care este auditat periodic, iar produsele sunt omologate cu Registrul Auto Român, respectiv pentru Europa de către clienți, TUV sau KBA (omologul german al RAR).
2.2 Nivelul și dinamica principalilor indicatori economico-financiari ai SC Magnetto Wheels Romania SA
1. Indicatori de structură a activului
a) Rata activelor imobilizate necorporale reflectă ponderea imobilizărilor necorporale în activul total al întreprinderii.
Lei
R.a.i.n2004=
R.a.i.n2005=
În 2005 rata activelor imobilizate necorporale a crescut cu 0,15% față de anul 2005, datorită faptului că imobilizările necorporale au crescut în anul 2006 față de anul 2004 cu 270544 mii lei.
b) Rata activelor imobilizate corporale reflectă ponderea imobilizărilor corporale în activul total al firmei.
Lei
R.a.i.c2005=
R.a.i.c2006=
În anul 2006 rata activelor imobilizate corporale a crescut cu 6,96% față de anul 2005 ca urmare a creșterii cu 47431822 mii lei.
c) Rata activelor circulante arată ponderea activelor circulante în activul total al întreprinderii.
Lei
R.a.c2005=
R.a.c2006=
În anul 2006 activele circulante reprezintă 41,77% din totalul activului, iar în 2005 ele reprezintă cu 7,26% mai puțin datorită faptului că au scăzut activele circulante ca urmare a creșterii activelor imobilizate.
d) Rata stocurilor reprezintă ponderea stocurilor în activul total.
Lei
R.c2005=
R.c2006=
În anul 2006 stocurile au scăzut cu 4,09% față de anul 2005 ca urmare a scăderii producției în curs de execuție , ceea ce demonstrează existența unei ineficiențe economice.
e) Rata creanțelor reflectă ponderea creanțelor întreprinderii în activul total al întreprinderii.
Lei
R.cr2005=
R.cr2006=
Rata creanțelor a crescut în anul 2006 față de anul 2005 cu 4,18% datorită faptului că au crescut creanțele comerciale și alte creanțe față de anul 2005.
f) Rata disponibilităților bănești reflectă ponderea disponibilităților bănești în activul total al întreprinderii.
R.d.b2005=
R.d.b2006=
În anul 2006 rata disponibilităților bănești a scăzut cu 7,35% față de anul 2005 datorită faptului că au scăzut disponibilitățile bănești în casă și în conturi la bănci.
2. Indicatori de structură a pasivului:
a) Rata stabilității financiare reflectă legătura dintre capitalul permanent, aflat în mod stabil la dispoziția întreprinderii și patrimonial total.
Capital permanent = Capital propriu + Credite pe termen mediu și lung
Total pasiv = Capitaluri + Provizioane pentru riscuri și cheltuieli + Venituri înregistrate în avans + Datorii
Lei
R.sf2005=
R.sf2006=
În anul 2006 s-a înregistrat o scădere de 15,76% a ratei stabilității financiare față de anul 2005 ca urmare a scăderii capitalului permanent.
b) Rata de îndatorare globală măsoară ponderea obligațiilor totale în patrimoniul întreprinderii.
Lei
R.î.g2005=
R.î.g2006=
Rata de îndatorare globală înregistrează un nivel bun dacă are o valoare de până la 60%, un nivel satisfăcător dacă valoarea sa este cuprinsă între 60-100% și un nivel necorespunzător dacă are o valoare peste 100%.
Gradul de îndatorare a crescut cu 33,11% în anul 2006 față de anul anul 2005 și în ambii ani înregistrează niveluri corespunzătoare, respectiv un nivel bun în anul 2005 și un nivel satisfăcător în anul 2006.
Creșterea ratei de îndatorare semnifică scăderea autonomiei financiare.
3. Indicatori de structură a bilanțului
a) Lichidarea generală măsoară gradul de acoperire al datoriilor pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.
L.g2005=
L.g2006=
Lichiditatea generală se apreciază ca fiind favorabilă atunci când are o mărime supraunitară(cuprinsă între 2 și 2,5). Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea este pusă mai bine la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțieriilor.
Rata lichidității generale la S.C. Magnetto Wheels Romania SA a scăzut de la 2,08 la 1,14 și deși înregistra un nivel bun, în 2006 este sub limita minimă de 1,5.
b) Lichidarea imediată exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.
L.i2005=
L.i2006=
În teoria economică se apreciază că o rată cuprinsă între 0,8 și 1 reprezintă situația optimă.
Atât în anul 2005 cât și în anul 2006, SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat o rată a lichidității imediate favorabilă, deoarece valoarea sa este în anul 2005 în intervalul 0,8-1 și în anul 2006 peste limita acestui interval.
c) Rata solvabilității generale reprezintă capacitatea generală a întreprinderii de a transforma toate activele sale în cash pentru plata tuturor datoriilor.
R.s.g=
R.s.g2005=
R.s.g2006=
Întreprinderea înregistrează o situație favorabilă pentru că rata solvabilității generale are un nivel supraunitar în ambii ani.
Indicatori de gestiune
1. Rotația activelor circulante (viteza de rotație în zile a activelor circulante) exprimă numărul de zile în care activele circulante se transformă în capital lichid.
Rotația activului total=
V.a.t=
V.a.t2005= zile
V.a.t2006= zile
În anul 2005 viteza de rotație a activelor circulante a crescut față de anul 2004, această evoluție crescătoare fiind nefavorabilă, dinamica cifrei de afaceri fiind depășită de dinamica activelor circulante.
2) Rotația activului total (viteza de rotație în zile a activului total) exprimă numărul de zile în care activele totale se transformă în capital lichid.
Rotația activului total=
V.a.t=
V.a.t2005= zile
V.a.t2006= zile
Viteza de rotație a activului total înregistrează în anul 2006 o evoluție crescătoare față de anul 2005, ceea ce ilustrează o situație favorabilă. Viteza de rotație a activului total a crescut în anul 2006 față de anul 2005 ca urmare a creșterii activelor totale într-un ritm superior cifrei de afaceri.
3) Durata medie de recuperare a creanțelor (viteza de rotație în zile a creanțelor) reprezintă numărul de zile în care se recuperează creanțele.
Durata medie de recuperare a creanțelor=
V.cr2005= zile
V.cr2006= zile
Evoluția crescătoare a indicatorului este nefavorabilă semnificând un decalaj mediu în zile de la data facturării până la data încasării facturii mai mare.
4) Perioada de plată a datoriilor către furnizori reprezintă numărul de zile în care se vor efectua plățile către furnizori.
P.d.f=
Lei
P.d.f2005= zile
P.d.f2006= zile
În anul 2006 nivelul acestui indicator s-a îmbunătățit prin scăderea numărului de zile în care întreprinderea își achită obligațiile față de furnizori. Nivelul acestui indicator s-a îmbunătățit datorită faptului că dinamica cifrei de afaceri a depășit dinamica datoriilor față de furnizori.
Indicatorii de analiză ai echilibrului financiară
1. Fondul de rulment total se determină ca diferență între activele totale și activele imobilizate ale întreprinderii.
FRt= Total activ – Active imobilizate
FRt2005= 112941243 – 57558548 = 55382695 lei
FRt2006= 181243469 – 105531458 = 75712011 lei
Atât în anul 2005 cât și în anul 2006, SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat un fond de rulment total pozitiv ceea ce indică o situație favorabilă.
2. Fondul de rulment permanent se determină astfel:
FRperm= Capital propriu + Împrumuturi și datorii pe termen mediu și lung – Total active imobilizate
FRperm2005= 82156760+3941625-57558548=28539837 lei
FRperm2006= 98885773+10728014-105531458=4082329 lei
Atât în 2005 cât și în 2006, întreprinderea a înregistrat un fond de rulment permanent pozitiv ceea ce reprezintă o situație favorabilă.
3. Fondul de rulment propriu se determină astfel:
FRpr. = Capital propriu total – Total active imobilizate
FRpr.2005= 82156760-57558548= 24598213 lei
FRpr.2006= 98885773- 105531458 = -6645685 lei
În 2005 întreprinderea a înregistrat un fond de rulment propriu pozitiv, ceea ce reprezintă o situație favorabilă, iar în 2006 un fond de rulment negativ ceea ce ilustrează o situație de disconfort financiar.
4. Gradul de acoperire a activelor circulante cu capital propriu se determină raportând fondul de rulment propriu la fondul de rulment total
5. Necesarul de fond de rulment reprezintă necesarul resurselor de finanțat ca urmare a decalajului temporar dintre încasări și plăți și deci și dintre fluxurile de exploatare și fluxurile datoriilor față de furnizori.
NFR= (Stocuri+Creanțe)- Datorii curente
NFR2005= (18007754+11596811)- 26572173= 3032392 lei
NFR2006= (21490100+26188258)- 65994124= -18315766 lei
În ultimul an NFR are o valoare negativă ceea ce indică un surplus de resurse în raport cu nevoile temporare.
6. Fondul de rulment net global se determină ca diferență între capitalul permanent și activele imoblizate ale întreprinderii. Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent care depășește valoarea activelor imobilizate și care acoperă o parte a activelor circulante.
FRglobal= Capital permanent- Active imobilizate
FRglobal2005= (82156760+3941625)- 57558548= 28539837 lei
FRglobal2006= (98885773+10728014)- 105531458= 4082329 lei
7. Trezoreria netă reflectă necesitățile de finanțare a activității de exploatare, respectiv a stocurilor și creanțelor.
TN= FRglobal – NFR
TN2005= 28539837- 3032392= 25507445 lei
TN2006= 4082329- (-18315766)= 22398095 lei
8. Rata autonomiei financiare este dată de raportul dintre capitalul propriu și capitalul permanent al întreprinderii.
Acest raport oglindește măsura în care firma își utilizează capitalurile proprii și exprimă gradul său de independență față de creditorii permanenți. Din considerente impuse de normele bancare, în relațiile de credit cu întreprinderea acest raport trebuie să fie mai mare sau egal cu 0,5.
Cu cât acest raport este mai mic, cu atât întreprinderea depinde mai multe de creditorii săi și cu cât este mai mare cu atât gradul de independență financiară este mai ridicat.
= 95,42%
Atât în anul 2005 cât și în anul 2006, SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat o rată a autonomiei financiară bună.
9. Rata datoriilor financiare (datorii pe termen mediu și lung) este o rată complementară cu rata autonomiei financiare și este dată de raportul dintre datoriile pe termen mediu și lung și capitalul permanent.
Rata datoriilor financiare s-a înrăutățit în anul 2006 față de anul 2005 crescând datorită faptului că au crescut datoriile pe termen mediu și lung.
10. Rata datoriilor este o rată care ține cont de ansamblul datoriilor și este dată de raportul dintre datoriile totale și activele totale ale întreprinderii.
În anul 2006 rata datoriilor a crescut cu 5,32% față de anul 2005 ca urmare a creșterii datoriilor.
11. Rata de finanțare a stocurilor arată modul în care stocurile sunt acoperite din fondul de rulment.
Datorită faptului că fondul de rulment este pozitiv la SC Magnetto Wheels Romania SA, stocurile sunt acoperite integral din acesta.
12. Rata capitalului propriu față de activele imobilizate exprimă condițiile de finanțare a imobilizărilor.
SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat în primul an o valoare supraunitară a acestui indicator ceea ce ilustrează o situație favorabilă, iar în anul 2006 indicatorul înregistrează o situație nefavorabilă, deoarece rata capitalului propriu față de activele proprii trebuie să aibă o valoare supraunitară.
13. Rata de rotație a obligațiilor se determină ca raport între cifra de afaceri și datoriile totale.
Viteza de rotație a obligațiilor a crescut în anul 2006 față de anul 2005 ca urmare a scăderii dinamicii cifrei de afaceri față de dinamica datoriilor totale.
D. Indicatorii de rentabilitate
Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie.
Rata rentabilității economice exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit din întreaga sa activitate economico-financiară.
Lei
Rata rentabilității economice este negativă deoarece întreprinderea a înregistrat în ambii ani pierdere.
2. Rata rentabilității resurselor consumate se determină ca raport între profitul net și cheltuielile totale ale întreprinderii.
În ambii ani, întreprinderea înregistrează pierderi.
3. Rata rentabilității comerciale caracterizează eficiența politicii comerciale, reflectând mai ales politica de prețuri practicată de întreprindere.
În ambii ani întreprinderea înregistrează pierdere.
4.Rata rentabilității capitalului avansat și ocupat se determină raportând rezultatul curent al exercițiului la suma dintre activele fixe și activele circulante ale întreprinderii.
Rata rentabilității capitalului avansat și ocupat este negativă în anul 2006 deoarece întreprinderea a înregistrat pierdere.
2.3 Dinamica și structura investițiilor efectuate la SC MAGNETTO WHEELS ROMANIA SA
Societatea comercială dispune de potențial tehnic care îi permite îndeplinirea scopurilor în ceea ce privește producția de jante. După cum s-a văzut în capitolul de prezentare al firmei acest potențial este structurat în diverse secții de producție în funcție de activitățile ce sunt necesare în întreprindere, de complexitatea acestora și de specificul produselor la a căror realizare iau parte.
Baza materială și înzestrarea tenhică
Societatea comercială dispune de: clădiri, construcții speciale, instalații de forță și utilaje energertice, mașini, utilaje și instalații de lucru, aparate de măsură și control, mijloace de transport intern și extern, accesorii de producție și inventar gospodăresc.
Societatea deține în administrare construcții ocupând o suprafață de 209081 m2, toate aflate în proprietatea sa. De curând a mai achiziționat o altă clădire aflată în proprietatea unei firme falimentare în suprafață de 35000 m2.
Societatea a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate a terenului.
Suprafața de teren aflată în proprietate conform acestor certificate este de 244081m2. Valoarea terenului înregistrată în contabilitate este de 20 124 400 lei.
Secțiile de producție sunt dotate cu mașini, utilaje și instalații specifice activităților tehnologice.
Produsul roata se compune din două subansamble: disc și jantă.
Pentru execuția acestora prin procedeul de deformare plastică la rece sunt necesare:
2 linii de prese pentru execuție disc;
scule și dispozitive de control;
2 linii de rulare jante;
scule și dispozitive de control;
2 linii de asamblare;
scule și dispozitive;
mașini de sudat în cordon;
scule și dispozitive;
instalație de grunduire cataforetică automată;
instalație de vopsire automată.
Actualmente SC MAGNETTO WHEELS ROMANIA SA produce cu următoarele instalații și linii tehnologice de bază:
linie fabricație GROTNES I și II;
linie de grunduire cataforetică;
linie automată presă;
instalații de sudură în cordon.
Din totalul costurilor pentru execuția produsului de bază, roata cea mai mare pondere se repartizează cheltuielilor cu materia primă și materialele directe, respectiv 61%. Urmează cheltuiala cu personalul 10% și cu infrastructura 5%.
Costurile fixe au o pondere de 3%, costul cu întreținerea și costul comercial de transport câte 6 % fiecare. O pondere importantă în costul total o va avea amortizarea datorită creșterii volumului de investiții aceasta situându-se la nivelul de 9%.
Investițiile efectuate în anii 2004-2005 pot fi sintetizate prin intermediul unor tabele astfel:
lei
2.4 Fundamentarea deciziei de investiții și finanțare la SC Magnetto Wheels Romania SA
Criterii de opțiune utilizate în selecția proiectelor de investiții
Societatea consideră oportună creșterea volumului și calității producției. În acest scop, analizează efectele achiziției unei noi instalații de grunduire cataforeică. Costul de achiziție este estimat la 600000 lei. Această investiție ar urma să se amortizeze în 4 ani. De asemenea societatea are în vedere achiziția unei noi linii de producție de origine franceză al cărei cost este estimat la 600000 lei, cu o durată de amortizare de 4 ani.
Incidențele financiare principale sunt prezentate în tabelul următor:
lei
Rata medie a rentabilității
Așadar, proiectul 1 se dovedește mai rentabil decât proiectul 2.
Durata de recuperare a capitalului investit
Durata de recuperare este mai mică decât în cazul proiectului 1, de aceea se apreciază că este mai avantajos.
Valoarea actualizată netă: rata de actualizare 10%
În concluzie, VAN1‹VAN2, proiectul 2 este mai bun decât proiectul 1.
Rata internă de rentabilitate
Pentru determinarea RIR se fac calcule de tatonare astfel:
Proiectul 1
(Rezultate aproximate) VAN(11%) = 20490
VAN(12%) = 7470
VAN(13%) = – 5100
VAN(14%) = -17260
Proiectul 2
(Rezultate aproximate) VAN(13%) = 20050
VAN(15%) = 3990
VAN(16%) = -11470
VAN(17%) = – 26360
Aceste rezultate permit actualizarea ratei care anulează VAN între 12% și 13% pentru proiectul 1 și 14% și 15 % pentru proiectul 2. Și de această dată se concluzioneză că proiectul 2 este mai bun.
Toate criteriile utilizate evidențiază superioritatea proiectului 2. Această superioritate este dată de faptul pentru proiectul 2 surplusul monetar este mai ridicat cu toate că intrările de fonduri au loc mai ales în anii III și IV, ceea ce fac VAN sensibilă la creșterea ratei de actualizare.
Selecția proiectelor de investiții ținând cont de toate variabilele implicate de acestea
Necesitatea modernizării și retehnologizării s-a impus ca principala modalitate de menținere pe piață a poziției societății comerciale prin produse competitive.
Analiza economico-financiară și nivelul pragului de rentabilitate a confirmat oportunitatea acțiunilor de modernizare și retehnologizare – investiții din punct de vedere economic și al efectelor ei la nivel macroeconomic.
Alternativele posibile și dezirabile de restructurare a societății trebuie să aibă în vedere pe de o parte realizarea unor proiecte de investiții, iar pe de altă parte trebuie să aibă în considerare și rezolvarea unor probleme de diversificare a producției pentru asigurarea unei mai largi flexibilități având în vedere modificările care au loc într-un ritm din ce în ce mai alert pe o piață până nu demult sigură de desfacere.
Proiectul 1
Are în vedere o investiție care are ca obiectiv retehnologizarea a două linii tehnologice:
1. Retehnologizarea fabricării discurilor cu următoarele avantaje tehnico-economice:
– discuri calitativ superioare;
– creșterea productivității muncii;
– obținerea unor produse cu un nivel tehnic ridicat și grad de complexitate ridicat.
Costurile estimate pentru achiziționarea de utilaje și construcții montaj sunt de aproximativ 840000 lei. Sursa de finanțare: credite și surse proprii.
2. Retehnologizarea instalației de vopsire automată.
Avantajele tehnico-economice sunt:
– reducerea costurilor;
– eliminarea pierderilor;
Costurile estimate pentru cumpărarea instalației de vopsire automată sunt de aproximativ 110000 lei. Sursele de finanțare sunt de asemenea combinate din surse proprii și credite bancare. În total această variantă implică un efort financiar de aproximativ 950000 lei.
Plan de finanțare
Proiectul 2
Cea de-a doua variantă de retehnologizare își propune un dublu obiectiv de investiții care se concentrează asupra liniilor tehnologice producătoare cu cea mai mare pondere în structura producției și deci a vânzărilor și a costurilor totale de producție.
1. Retehnologizarea liniei de fabricație GROTNES II .
Avantaje tehnico-economice:
– creșterea calității și fiabilității;
– creșterea productivității;
– reducerea consumului de materiale.
Costurile estimate pentru achiziționarea utilajelor sunt de aproximativ 400000 lei. Sursa de finanțare: autofinanțare.
2. Retehnologizarea benzilor de transport prin achiziționarea unei linii de transport continuu.
Avantaje tehnico-economice:
– calitate și fiabilitate superioare;
– reducerea costurilor;
– productivitate mărită.
Costurile estimate pentru achiziționarea benzilor de transport și construcții montaj sunt de aproximativ 600000 lei. Surse de finanțare: credite și surse proprii.
În total necesitățile de resurse financiare pentru achiziționarea și punerea în funcțiune a celor două echipamente se cifrează la 1000000 lei.
Planul de finanțare
Ambele proiecte vor aduce îmbunătățiri ale procesului de fabricație.
Investițiile efectuate la linia de prese, linia de transport și instalația de vopsire automată vor contribui la:
îmbunătățirea performanțelor geometriei subansamblelor roții cât și la roata sudată în cordon, astfel ca bătăile radial-axiale de la 0,8 mm să ajungă la 0,6 mm;
numărul de ore de rezistență la ceața salină pentru rezistența stratului de protecție va putea ajunge de la 800 ore la 1500 ore;
rezistența la testele solicitate de oboseală va utea fi superioară produselor excutate de concurență;
productivitatea liniei actuale de execuție jante de la 800 piese/oră va crește la 920 piese/oră, iar la nivel de roata finită de la 200000 roți executate pe lună să se realizeze 250000 roți în prima etapă, după care 300000 roți pe lună va fi o producție firesc de realizat.
Retehnologizarea liniei de fabricație are avantaje economice care rezultă din creșteri ale producției realizate cu un procent de 25% într-o primă fază, urmând să crească apoi cu 50%.
Principalul avantaj al implementării acestei decizii constă în creșterea importantă a calității produselor realizate, fapt ce ar avea un rol foarte important în condițiile creșterii costurilor întreprinderii. Calitatea, la nivele internaționale asigură posibilitatea de valorificare a produselor pe piața externă. Acest lucru se dovedește a fi foarte important în contextul economiei contemporane.
Reducerea consumurilor de materii prime datorată introducerii de noi procedee de producție nu poate avea decât consecințe pozitive asupra reducerii costurilor de producție și implicit asupra posibilității reducerii prețurilor pe termen lung. Această reducere previzionată de cca. 7% este fundamentată pe caracteristicile calitative ale noului procedeu de fabricare la rece care are ca efect reducerea pierderilor de materiale în timpul procesului de producție.
Finanțarea investițiilor se face în mare parte pe bază de credite bancare dar și prin autofinanțare. Se constituie un fond special în acest sens, iar alimentarea lui se face pa baza încorporării profitului net din anii următori.
Cheltuielile totale ale întreprinderii vor cunoaște o creștere de 6%. Aceasta se datorează în special creșterii cheltuielilor financiare în următorii ani. Totuși cheltuielile totale nu cresc în aceeași măsură cu cele financiare datorită reducerii cheltuielilor de exploatare ca urmare a reducerii consumurilor specifice.
lei
Prin implementarea acestor măsuri se obține și o creștere a capitalului care va duce la creșterea valorii întreprinderii după perioada de retehnologizare. Riscurile la care se expune întreprinderea țin în special de piața de desfacere a produselor. Deși cererea depășește oferta, autonomia întreprinderii ar fi pusă în pericol în situația contractării unui credit mai ales că în exercițiile precedente a înregistrat pierdere și mai ales în contextul în care vor apărea noi concurenți. Aceleași considerente stau la baza necesității realizării unui program de investiții care să sporească capacitatea întreprinderii de adaptare.
Criterii de opțiune: Valoarea actualizată netă
Primul proiect de investiții este în valoare de 950000 lei și se estimează că va aduce cash-flow-uri anuale timp de 5 ani de: an I- 570000 lei; an II- 650000 lei; an III-700000 lei; an IV- 700000 lei; an V-550000 lei. Rata de actualizare este de 10%.
În cazul nostru:
Al doilea proiect de investiții este în valoare de 1000000 lei și se estimează că va aduce cash-flow-uri anuale timp de 5 ani astfel: an I- 4000000 lei; an II-5400000 lei; an III- 5000000; an IV- 5000000 lei; an V- 4100000 lei. Rata de actualizare este de 10%.
În acest caz:
Concluzii ale evaluării proiectelor de investiții
Ambele proiecte necesită finanțare prin credite bancare și autofinanțare prin încorporarea profitului din anul anterior. Valoarea proiectelor rezultată din cheltuielile pentru achiziționarea utilajelor construcții-montaj este apropiată: 1000000 lei și respectiv 950000 lei, dar acest criteriu nu este edificator pentru stabilirea unei concluzii.
Creșterea productivității prevăzută a se realiza și de asemenea creșterea profitului brut rezultată în urma calculului venituri-totale și cel al cheltuielilor totale, fiind favorabil veniturilor recomandă prima variantă de strategie.
Avantajele implementării acesteia sunt superioare celei de a doua variante și din punctul de vedere al creșterii competitivității firmei prin realizarea unor produse superioare calitativ.
De asemenea VAN a primului proiect este superioară VAN a celui de al doilea proiect.
Deci varianta cu cele mai bune rezultate în urma aplicării și care deschide în timp și alte oportunități de dezvoltare este cea bazată pe retehnologizarea liniei GROTNES și a benzilor de transport pentru că într-o economie modernă numai întreprinderile care posedă tehnologii avansate vor obține profit.
Capitolul III. CREATIVITATE
3.1 Fundamentarea politicii de investiții în condițiile finanțării mixte
Opțiunea pentru investiții presupune selectarea proiectelor de investiții în funcție de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor. Această comparație se poate face fără actualizare, conform principiului sumei algebrice a veniturilor și cheltuielilor scontate pe durata de viață a bunului sau confruntând veniturile nete pe ani aduse la momentul opțiunii pentru investiții cu cheltuiala pentru investiții.De aceea, în adoptarea deciziei de investiții se folosesc metode de opțiune fără actualizare și metode cu actualizare.
Cea mai uzuală metodă cu actualizare este valoarea actualizată netă (VAN), care răspunde obiectivului de bază al funcției financiare a întreprinderii și anume maximizarea valorii întreprinderii.
Teoria economică a statuat legea randamentelor descrescătoare ale oportunităților de investiții din economie potrvit căreia randamentul marginal al investiției este descrescător. Adică cu cât se investește mai mult, rentabilitatea obținută la ultimul leu investit este mai slabă. De aceea, decidentul trebuie să știe când să se oprească în a investi, fără a primi un răspuns clar din partea teoriei ci numai caracteristicile de bază ale analizei. Totodată, plasamentul disponibilităților în piața bunurilor și serviciilor (investiții corporale) se face numai dacă randamentul acestora este superior ratei dobânzii fără risc pe piața financiară.
Valoarea actualizată netă se stabilește pentru fiecare proiect de investiții, criteriul nerealizând compararea între proiecte decât prin ordinul de mărime a ei. Ea nu compară decât un capital de astăzi cu un capital viitor.
Valoarea actualizată netă se stabilește ca diferență între fluxurile de trezorerie viitoare (cash flow-uri) actualizate, respective valoarea lor actuală și capitalul investit. Problema care se pune este aceea a alegerii ratei de actualizare. Astfel, pentru comparabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie cu cheltuielile prezente în investiții este uzual să se facă actualizarea celor dintâi, la rata dobânzii fără risc, respectiv exprimarea lor în lei, la puterea de cumpărare de azi. De asemenea, teoria financiară recomandă folosirea ratei costului capitalului sau rata costului de oportunitate pe durata de exploatare a investiției.
Valoarea actualizată netă (VAN) se determină potrivit următoarei relații de calcul:
În care:
valoarea investiției;
rata de actualizare;
CFi- cash flow-ul net anual.
Cash flow-ul net anual se determină astfel:
CFi= PNi + Ai
Sau
CFi= EBEi(1-T) + Ai*T
În care:
PNi= profit net anual;
Ai= amortizarea anuală;
EBEi= excedentul brut din exploatare anual;
T= cota de impozit pe profit.
Dacă VAN›0, proiectul de investiții conduce la creșterea valorii întreprinderii și este acceptat. În caz contrar, proiectul se respinge. Dacă pentru același obiectiv există două variante de proiect se optează pentru cel cu VAN mai mare.
Aplicarea metodei în această formulă are loc numai dacă proiectele sunt finanțate în întregime din capitaluri proprii.
În situația în care proiectul este finanțat atât din fonduri proprii cât și din fonduri împrumutate se pot utiliza trei metode (variante ale valorii actualizate nete):
valoarea actualizată netă ajustată;
metoda fluxurilor de lichidități destinate acționarilor;
metoda costului mediu ponderat al capitalului.
Metoda valorii actualizate nete ajustate (VANA), potrivit căreia valoarea unui proiect cu finanțare mixtă, respectiv din capitaluri proprii și din capitaluri împrumutate este mai mare decât valoarea unui proiect similar finanțat în întregime din capitaluri proprii, cu valoarea efectelor secundare ale îndatorării.
Valoarea actualizată netă ajustată se determină ca o sumă a valorii actualizate nete (VAN) și a economiei de impozit aferentă împrumutului (VA), astfel:
În care:
FLCi – fluxurile anuale de lichidități pentru investițiile finanțate din capitaluri proprii;
r0- rata costului capitalului propriu.
Astfel, în determinarea valorii actualizate nete ajustate se au în vedere și efectele secundare generate de împrumut care sunt următoarele:
economia fiscală aferentă capitalului împrumutat. Un împrumut perpetuu generează o economie de impozit egală cu TxD (în care D- valoarea de piață a împrumutului), fapt demonstrat de Modigliani și Miller în dezvoltarea teoriei valorii întreprinderii;
costul de emisiune aferent noilor titluri financiare, respectiv comisioane plătite băncilor care participă la procesul de plasare pe piață a acestor titluri, cost ce are ca efect diminuarea valorii încasate;
riscul de faliment, adesea asociat capitalurilor împrumutate, al cărui cost actualizat diminuează valoarea economiei de impozit aferente deductibilității dobânzii și implicit valoarea firmei îndatorate;
subvențiile sau ajutoarele financiare de care pot beneficia firmele. Dobânzile aferente unor împrumuturi emise de unele organizații locale sunt, în anumite țări scutite de impunere pentru investitorii care le subscriu.
Deși fiecare dintre aceste efecte potențiale ale finanțării prin îndatorare poate fi important, cel cu impact mai mare asupra proiectului de investiții este efectul beneficiării de economie de impozit reflectat ca atare și în formula prezentată.
Această metodă se aplică în special în situația în care valoarea capitalului împrumutat reprezintă un procent fix din valoarea finanțării.
Metoda fluxurilor de lichidități destinate acționarilor presupune determinarea valorii actuale nete a proiectului de investiții finanțat atât din capitaluri proprii cât și din îndatorare, ca diferență între suma fluxurilor de lichidități ce revin acționarilor actualizate cu rata de renatbilitate pretinsă de acționari și partea din finanțare realizată din capitalurile acestora.
Astfel:
În care:
VAND- valoarea actuală netă a proiectului de investiții finanțat atât din capitaluri proprii cât și din îndatorare;
FLEi- fluxurile anuale de lichidități destinate acționarilor după deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit;
rs- rata de rentabilitate pretinsă de acționari;
D- valoarea capitalului împrumutat.
Rata de rentabilitate pretinsă de acționari se determină astfel:
În care:
C- valoarea capitalului propriu;
d- rata dobânzii.
Această metodă are în vedere efectul îndatorării atât în cazul fluxurilor destinate acționarilor prin deducerea dobânzilor plătite cât și în cazul ratei de actualizare prin luarea în considerare a efectului de levier al îndatorării.
Metoda costului mediu ponderat a capitalului în care valoarea actualizată netă se determină astfel:
În care:
WACC – rata costului mediu ponderat a capitalului care se determină astfel:
Această metodă are în vedere actualizarea fluxurilor de lichidități ca și cum proiectul ar fi finanțat în întregime din capitaluri proprii cu o rată ce are în vedere atât finanțarea din capitaluri proprii cât și din capitaluri împrumutate.
Cu toate că cele trei metode presupun formule specifice de determinare a valorii actualizate nete a proiectelor de investiții, rezultatul obținut este același, dacă se consideră că fluxurile de trezorerie sunt perpetue.
Dintre cele trei metode, VANA și VANwacc sunt cele mai apropiate. Amândouă evaluează proiectul pe baza unor fluxuri de lichidități în ipoteza în care datoria este zero. VANA reajustează această valoare cu economia de impozit aferentă deductibilităților dobânzilor, iar VANwacc integrează impactul fiscal al îndatorării în rata de actualizare, respectiv rata costului mediu ponderat a capitalului.
VANA se aplică dacă suma îndatorării este cunoscută pe toată durata de viață a proiectului, iar VANwacc se aplică dacă rata îndatorării (raportul D/C) este aceeași pe toată durata de viață a proiectului.
Metoda fluxurilor de lichidități destinate acționarilor diferă destul de mult de celelalte două metode. Acestea compară fluxurile de lichidități ce revin acționarilor după deducerea cheltuielilor cu dobânzile aferente capitalului împrumutat cu partea din valoare proiectului de investiții finanțată de acționarii întreprinderii. Această metodă se aplică de asemenea în situația în care rata îndatorării este constantă pe toată durata de exploatare a proiectului.
Pentru exemplificare considerăm un proiect de investiții în valoare de 10 mil. lei, cu o durată de exploatare de 5 ani. Amortizarea se determină potrivit sistemului liniar, respectiv este de 2 mil. lei annual.
Din exploatare rezultă excedente brute anuale de 3 mil. lei iar cota de impozit pe profit este de 16%.
Rata rentabilității fără risc aferentă certificatelor de trezorerie emise de stat este de 10%, iar rata costului capitalurilor proprii pentru proiecte cu același risc în ipoteza îndatorării este de 15%.
Metoda valorii actualizate nete ajustate (VANA)
Proiectarea fluxurilor de lichidități este prezentată în tabelul următor:
Valoarea actualizată netă în ipoteza îndatorării zero este:
VAN fiind mai mică decât zero proiectul trebuie respins. Totuși nu a fost luat în calcul efectul îndatorării asupra proiectului de investiții.
În condițiile în care firma obține un împrumut prin emisiune de obligațiuni în sumă de 6,06 mil. lei cu o dobândă de 10 % pe an pe termen de 5 ani și un commision de plasament de 1 %, cheltuielile de emisiune sunt de 6,06 mil lei.
Pe an, costul net al cheltuielilor de emisiune se determină astfel:
Economia de impozit actualizată va fi:
Valoarea actualizată cu luarea în calcul a costurilor de emisiune este egală cu:
-0, 35 + 0,008 = -0,342 mil. lei
Economia de impozit aferentă deductibilității dobânzilor va fi:
Valoarea actuală netă a datoriei se determină astfel:
VANîmprumut = Împrumut brut – Valoarea actuală a dobânzilor – Valoarea actuală a rambursărilor
Adică,
VANA= -0,35-0,008+0,4 = 0,042 mil.lei
Valoarea actualizată netă ajustată fiind pozitivă, proiectul finanțat și prin îndatorare trebuie să fie acceptat.
Așadar, rezultatul obținut prin aplicarea valorii actualizate nete ajustate este total diferit față de calculul obișnuit al valorii actualizate nete, ceea ce determină luarea unei decizii contrare privind acceptarea proiectului de investiții.
Metoda fluxurilor de lichidități destinate acționarilor
Determinarea fluxurilor de lichidități cuvenite acționarilor:
Determinarea ratei rentabilității pretinse de acționari:
Valoarea actuală netă a unui proiect de investiții finanțat atât din capitaluri proprii cât și din îndatorare:
Se constată că partea pentru capital destinat finanțării investiției ce cade în sarcina acționarilor, valoarea actualizată netă este sensibil mai mare, ceea ce încurajează adoptarea deciziei de investiții finanțată în această formă.
Metoda costului mediu ponderat a capitalului
Se determină rata costului mediu ponderat a capitalului astfel:
Se determină valoarea actualizată netă în funcție de costul mediu ponderat al capitalului:
Se constată că valoarea actualizată netă în acset caz este ușor negativă, însă valoarea rezultată este apropiată ca mărime de cea rezultată prin aplicarea valorii actualizate nete ajustate (poate și ca urmare a rotunjirilor pe care le-am realizat în determinarea ratei costului mediu ponderat al capitalului).
Analizând rezultatele obținute etapizat prin aplicarea acestor trei metode constatăm că decidentul trece de la o decizie categorică de respingere a proiectului de investiții la o decizie de acceptare, reflectată prin criteriile valoarea actualizată netă ajustată și metode fluxurilor de lichidități destinate acționarilor.
Se pune atunci întrebarea când trebuie aplicată una sau alta din aceste metode.
Dacă riscul proiectului rămâne constant pe toată durata de viață a proiectului, în mod evident și rata costului capitalului va fi constantă în acest interval. Dacă și rata îndatorării rămâne constantă înseamnă că și rata costului mediu ponderat a capitalului va fi constantă, ceea ce ușurează aplicarea metodei costului mediu ponderat a capitalului și metoda fluxului de lichidități destinate acționarilor.
De fapt, firma trebuie să-și propună pentru proiectele de investiții o rată țintă de îndatorare care să fie identică cu structura de finanțare existentă a întreprinderii pentru a nu modifica rsicurile associate îndatorării. Ca atare, sunt recomandate de a fi utilizate metoda costului mediu ponderat a capitalului și metoda fluxului de lichidități destinate acționarilor.
Dacă suma îndatorării este cunoscută pe întreaga perioadă de exploatare a proiectului, atunci metoda valorii actualizate nete ajustate este mai ușor de aplicat. Însă, această metodă este frecvent utilizată în următoarele situații speciale:
existența unei rate a dobânzii bonificate;
atunci când firma își procură dreptul de exploatare a utilajelor prin leasing;
– dacă vânzarea firmei se realizează prin metoda MEBO, caz în care gradul de îndatorare este ridicat dar se cunoaște planul de rambursare al datoriei.
3.2 Criterii de selecție a proiectelor de investiții
Aprecierea proiectelor de investiții este făcută după criterii ce se pot aplica tuturor investițiilor, criterii ce reflectă obiective și constrângeri cuantificabile ce pot fi identificate într-un mod riguros. Totuși, tendințele recente se orientează spre punerea la punct a unor metode „mai deschise” avându-se în vedere efectele economico-sociale ale proiectelor în toată complexitatea lor.
Incidența proiectelor de investiții asupra rezultatelor viitoare
Fiecare proiect de investiții analizat determină venituri și cheltuieli pe toată duarata sa de viață. Este deci posibil, să se calculeze diverși indicatori ai rezultatului ce permit să se măsoare contribuția specifică la rentabilitatea globală. Aprecierea în funcție de rentabilitate va consta în confruntarea fondurilor utilizate inițial cu rezulttaele viitoare posibile. Pe de o parte, evaluarea proiectului se poate axa pe mărimea beneficiului contabil rezultat din compararea ansamblului veniturilor cu ansamblul cheltuielilor. Pe de altă parte, se poate utiliza cash flow-ul ce măsoară surplusul monetar.
Incidența proiectelor de investiții asupra echilibrului financiar
În ceea ce privește incidența investițiilor asupra solvabilității, fondurile inițiale necesare unui proiect constând în achiziția de active imobilizate pune o problemă de finanțare pentru întreprindere. Ea procură resurse externe sau prelevări din fondul de rulment și acceptă o anumită deteriorare a trezoreriei.
În al doilea rând, investiția determină o nevoie suplimentară de fond de rulment. În sfârșit, investiția aduce o capacitate de finanțare adițională reprezentată de cash flow-ul pe care îl aduce.
Incidența proiectelor de investiții asupra riscului financiar
Aici pot fi identificate trei tipuri de risc:
în primul rând, cheltuielile de finanțare adiționale suportate și eventuala trezorerie pot amenința solvabilitatea întreprinderii. Aceasta se expune riscului de faliment.
în al doilea rând, investiția determină o amplificare a riscului de exploatare căci crește dispersia rezultatelor posibile și mărește cheltuielile fixe suportate de întreprindere.
în al treilea rând există un risc financiar ce depinde de raportul dintre randamentul activelor obținute prin investiție și costul resurselor utilizate pentru efectuarea investiției.
Impactul investiției asupra funcțiilor întreprinderii
Pe plan comercial, o investiție are implicații asupra gamei de produse, condițiilor de distribuire, raporturilor cu rețeaua comercială, politicii de prețuri, imaginii întreprinderii. Pe planul producției, o investiție are implicații asupra derulării proceselor productive, asupra capacitățiide producție, asupra productivității muncii.
Un proiect produce de asemenea efecte asupra gestiunii efectivului de salariați, asupra calificării acestora, asupra condițiilor de muncă. Gestiunea administrativă și logistică a întreprinderii este și ea afectată de noile investiții ce modifică fluxurile informaționale.
Legătura investițiilor cu orientările startegice
Toate investițiile sunt evaluate având în vedere un criteriu de concordanță cu activitatea întreprinderii. Această coerență vizează proiectul în sine și raporturile sale cu orientările majore ale întreprinderii așa cum sunt definite de plitica sa generală, de strategia sa.
CRITERII FINANCIARE RECOMANDATE DE BANCA MONDIALĂ ÎN VEDEREA ALEGERII UNUI PROIECT DE INVESTIȚII
CONCLUZII
Suport al creșterii economice, investițiile au un rol important în economie. Ele asigură dezvoltarea cantitativă și calitativă a infrastructurii economiei, crearea de noi locuri de muncă atenuând sau diminuând șomajul, determină progresul general al societății și asigură baza materială pentru activități social-culturale: învățământ, sănătate și cultură.
Din punct de vedere economic, investiția presupune o acumulare de capital, iar din punct de vedere financiar investiția presupune o angajare de cheltuieli în prezent în scopul obținerii de venituri viitoare. Totuși accepțiuni ale noțiunii de investiții au caracter restrictiv dacă țimen cont de faptul că o importantă operație de pregătire profesională ce vizează dezvoltarea în timp a calificării salariaților.
Decizia de investiții presupune opțiunea din mai multe variante decizionale, pentru cea mai avantajoasă. Frecvent, însă, această opțiune are loc într-un mediu asupra căruia decidentul are control limitat sau nul. În funcție de informațiile de care dispune decidentul asupra acestor situații (stări), le grupează pe acestea în:
starea certă: decidentul are informații complete asupra mediului decizional;
starea probabilistică: fiecare variantă decizională conduce la unul dintre rezultatele specifice dintr-o mulțime dată, fiecare rezultat putând să apară cu o probabilitate cunoscută obiectiv de către decident;
starea incertă: una sau mai multe alternative decizionale au sau nu rezultate dint-o mulțime dată sau chiar dacă au astfel de rezultate, probabilitatea lor de apariție este necunoscută sau imposibil de apreciat obiectiv.
Selectarea proiectelor de investiții se face în funcție de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma cash flow-urilor rezultate din exploatare. Această comparație se poate face cu sau fără actualizare.
Cele mai uzuale criterii simple de opțiune sunt:
criteriul costului;
criteriul ratei medii a rentabilității;
criteriul duratei de recuperare a capitalului investit.
Criteriul costului se aplică în cazul deciziilor de investiții care vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate, înlocuire care conduce sau nu la creșterea capacității de producție.
Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit (payback period) se definește ca fiind numărul de ani și de luni necesar recuperării integrale a capitalului investit inițial (investiției inițiale) din cash flow-uri. Acest criteriu a fost primul utilizat în evaluarea proiectelor și este larg utilizat.
Criterii bazate pe actualizare
Actualizarea este opțiunea de aducere a unei sume viitoare în stare de comparabilitate, în momentul actual, suma obținută în viitor are o altă valoare de cumpărare comparativ cu cea investită.
Capitalizarea, în sens invers, este operațiunea prin care se determină nivelul viitor, la data finală, a unei sume plasate în momentul actual.
Valoarea actualizată netă se determină ca diferență între fluxurile de trezorerie viitoare actualizate, respectiv valoarea lor actuală și capitalul investit. Pentru comparabilitatea fluxurilor viitoare cu cheltuielile prezente, actualizarea se face la rata dobânzii fără risc, rata costului capitalului sau rata costului de oportunitate.
Indicele de profitabilitate exprimă rentabilitatea pe întreaga durată de viață a investiției, respectiv valoarea actuală (V0) scontată pentru o cheltuială inițială egală cu I.
Rata internă de rentabilitate este acea rată pentru care valoarea actualizată netă este zero.
Riscul se măsoară prin intermediul dispersiei sau abaterii medii pătratice a cash flow-urilor individuale față de speranța matematică. În cazul în care se obține aceeași valoare se va calcula coeficientul de variație.
Finanțarea proiectelor de investiții
Autofinanțarea reprezintă baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă de finanțare a întreprinderilor. Dar amploarea și modalitățile acestor raporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la piețele de capital.
Recurgerea la îndatorare ar trebui să aducă completări la resursele întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanțarea lor chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri ridicate. În cazul firmei analizate în acest proiect resursele nu sunt prea multe și de aceea o posibilitate de sprijinire a proiectului de investiții o reprezintă recurgerea la împrumuturi.
În adoptarea deciziei de finanțare, firma face apel la criterii riguroase care îi permit să selecționeze și să combine aceste surse. Alegerea unei surse de finanțare are în vedere durata, autonomia, flexibilitatea dar mai ales costul său. Costul mediu ponderat al capitalului depinde de costul fiecărei surse de finanțare și de proporția finanțării pe care o reprezintă.
Obligațiunile sunt titluri de valoare negociabile, reprezentând un drept de creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societăți. De obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social și nu afectează dreptul de proprietate al acționarilor. Decizia privind emisiunea de obligațiuni aparține Adunării Generale a Acționarilor și se realizează prin instituții care acționează ca intermediar (societățile de valori mobiliare), în nume propriu sau ca garant al emisiunii.
În ultimii ani, la noi în țară leasingul a devenit din ce în ce mai utilizat, cu preponderență în sfera economicului. Principalul avantaj al procesului este următorul: închiriezi un bun pentru care la data respectivă nu ai bani să-l achiziționezi definitiv, îl utilizezi, creând noi valori și în final devii proprietarul său.
Politica de investiții trebuie să se sprijine pe criterii și modele complexe de evaluare a proiectelor de investiții.
Pentru aceste criterii și metode, cele propuse la analiza financiară aduc indicații precise, clare, dar parțiale. Concluziile evaluării financiare nu decid singure cu privire la investițiile întreprinderii în viitor, dar furnizează indicații de referință care vor putea fi confruntate cu alte indicații, calitative sau cantitative, emise de alți specialiști din întreprindere
În cadrul acestei lucrări au fost analizate două proiecte de investiții ambele finanțate din surse proprii cât și din credite bancare. Concluziile privind opțiunea pentru unul sau altul dintre criterii nu ține seama numai de indicatorii calculați ci și de decizia organelor de conducere pe baza analizei interne a firmei.
Bibliografie
Berceanu D. Deciziile finaciare ale firmei
Editura Universitaria, Craiova, 2003
Bistriceanu Gh. Finanțele agenților publici
Adochiței N. M. Editura Economică, București, 2001
Negrea E.
Brezeanu P. Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață
Editura Fundației “România de mâine”, București, 2000
Bran P. Relații financiare și monetare internaționale
Costică I. Editura Economică, București, 1999
Cristea H. Gestiunea financiară a întreprinderilor
Editura Mirton, Timișoara, 2000
Dardac N. Metodologii de diagnosticare financiar bancară a întreprinderii
Moșteanu T. Buletin economico-legslativ nr. 9/2004, Editura Tribuna Economică
Vintilă G.
Hoanță N. Finanțele firmei
Editura Continent, Sibiu, 1999
Ilie V. Gestiunea financiară a întreprinderii
Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001
Oprițescu M. Monedă și credit
Popescu J. Editura Universitaria, Craiova, 2003
Spulbăr M.
Opritescu M. Finanțele întreprinderii
Sichigea N. Reprografia Universității din Craiova, 1999
Drăcea M.
Popa A. Eficiența investițiilor
Cristea M. Reprografia Universității din Craiova, 2000
Popa A Investiții
Editura Sitech, Craiova, 2005
Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii
Drăcea M. Editura Universitaria, Craiova, 2003
Berceanu D.
Vasilescu Giurcă L.
Sichigea N. Gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicații și studii de caz
Drăcea M. Editura Amicul Casei, Craiova, 2003
Berceanu D.
Sichigea N. Finanțe – Provocările viitorului
Giurcă-Vasilescu Anul VI, Nr. 6/2007
Spulbăr C. Management bancar
Editura Sitech, Craiova, 2003
Tomiță I. Prețuri și politici concurențiale
Băndoi A. Editura Universitaria, Craiova, 2003
Vintilă G. Gestiunea financiară a întreprinderii
Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1999
* * * Colecția revistei Capital, 2005 – 2007
* * * Colecția revistei Tribuna economică, 2005 – 2007
* * * Colecția ziarului Adevărul economic, 2005 – 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Fundamentarea Politicii de Investitii a Intreprinderii (ID: 132234)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.