Potentialul Natural Si Perspectiva Reorganizarii Spatiului Economic Conform Cerintelor Ecologice

CUPRINS

CAPITOLUL I

Spațiul geografic ca unitate a României

Generalități

Spațiul românesc

Suprafață 238.391 km2

Populație 22.600.000 locuitori

Densitatea populației 96 locuitori/ km2

Capitala București – 2.064.474 locuitori

Limba oficială Română

Produs Intern Brut ( PIB ): 22.759 mil. dolari americani

Forma de stat Republică

Unitatea geografică a spațiului carpato-dunărean se sprijină pe trei elemente importante: Dunărea, Carpații și Marea Neagră. Proporționalitatea armonioasă a elementelor geografice, clima temperată, bogăția florei și faunei au oferit condiții optime de trai locuitorilor din această arie geografică. Așa se explică și continuitatea de locuire din cele mai vechi timpuri și până azi, în pofida numeroaselor migrații ce au afectat teritoriul țării noastre până în zorii Evului Mediu și care au determinat fluctuații demografice.

Câmpiile și văile râurilor au permis practicarea agriculturii, în zona dealurilor subcarpatice se creșteau animale, iar din munți se extrăgeau bogățiile subsolului. Civilizația Românească veche a fost o civilizație a lemnului. Pădurea a jucat un rol important în istoria românească, constituind nu numai o bogăție naturală, dar și un adăpost împotriva năvălitorilor. Rețeaua hidrografică a României, izvorâtă din Munții Carpați, constituie un alt element de unitate, apele curgătoare fiind artere importante de comunicație între diferitele provincii. Dunărea a fost o cale de contact cu regiunile Europei centrale, favorizând circulația oamenilor, ideilor, bunurilor culturale și materiale.

Facand parte din lantul muntilor tineri, alpino-hymalaian, Carpatii prezinta careactere de inrudire atat cu Alpii cat si cu Balcanii, cu care se leaga de o parte si de alta, precum si cu alti munti din sistemul alpin.

Carpatii se deosebesc de celelalte catene muntoase ale sistemului aplin prin traseul lor sinuos.

Daca ii comparam cu ceilalti munti ai continentului, ei au o altitudine mijlocie. Nu ating nici inaltimile Alpilor, nici nu raman la inaltimea celor mai multi dintre muntii vechi ai Europei, care rareori depasesc 1000 m altitudine.

Carpatii se caracterizeaza, de asemenea, prin masivitatea lor redusa, rezultata din multimea trecatorilor si a depresiunilor interioare care ii fragmenteaza. Specifica pentru Carpati este si multimea depresiunilor, unele destul de intinse, bine populate, cu holde bogate, multe dintre ele cunoscute din vechime sub denumirea de „tari” (Tara Hategului, Tara Barsei, Tara Maramuresului); altele chiar mai retrase, au capatat insemnatate prin zacamintele cuprinse in subsolul lor (Depresiunile Petrosani si Comanesti, bogate in carbuni), ori prin dezvoltarea industriala si urbana (Depresiunea Brasovului). Spre deosebire de Alpi si Pirinei, cu zapezi

permanente si ghetari, Carpatii nu au ghetari actuali pe culmi, intrucat se afla in intregime sub limita zapezilor permanente, care la altitudinea tarii noaste se afla la circa 3000 m altitudine.

O alta caracteristica a Carpatilor, pe ansamblul lantului Carpatic, dar si pe teritoriul Romaniei o constituie succesiunea de sectoare inalte, despartite de altele joase.

Subimpartirea lantului carpatic se bazeaza tocmai pe aceste deosebiri de alcatuire petrografica, de structura si altitudine, la care se adauga si alte caractere diferentiale, ca: orientarea culmilor, formele predominante ale muntilor, masivitatea sau fragmentarea lor prin depresiuni si vai, frecventa si inaltimea trecatorilor, gradul de poluare etc. S-au putut diferentia astfel urmatoarele mari diviziuni: grupa Tatrei, Beskizii Orientali, Carpatii Orientali, Carpatii Meridionali, Muntii Banatului, Muntii Apuseni. Pe teritoriul tarii noastre intinzandu-se ultimele patru sectoare.

Muntii Apuseni – situati la nord de Culoarul transversal al Muresului, reprezinta sectorul cel mai extins, complex si inalt al Carpatilor Orientali. Puternic tectonizati si inegal inaltati, in urma jocului pe verticala a compartimentelor muntoase, au aspectul unor horsturi si grabene bine individualizate. Fiind inconjurati de regiuni joase – Culoarul Muresului la sud si est, campia la vest si fragmentele muntoase ale jugului intercarpatic la nord, par mai inalti decat sunt in realitate; de fapt, numai in partea centrala, Muntii

_______________________________________________________

1*Bran Florina; Candea Melinda – Spatiul geografic romanesc – organizare, amenajare, dezvoltare – Ed. Economica,2001 Pg. 17

Bihorului trec de 1800 m altitudine, restul culmilor fiind cu mult mai scunde, doar in putine locuri depasind 1100 m. Deci, predomina altitudinile mijlocii si mici, caracteristica principala costituind-o etajarea in trepte a reliefului, cu un nucleu inalt si compartimente periferice mai coborate.

Din punct de vedere litologic, Muntii Apuseni constituie o adevarata „sinteza geologica”, unde sunt prezente toate categoriile de roci: vucanice, metamorfice si sedimentare, fapt ce a dus la diferentierea unei game largi de forme de relief vulcanice, carstice etc, si la marea varietate a resurselor de subsol.Muntii Apuseni, beneficiaza de prezenta celei mi lungi pesteri din Romania (Pestera Vantului de 32,5 km) a celui mai adanc aven (325 m), si cinci pesteri de gheata, alimentand pluvial, nival si subteran numeroase rauri mari: Somesul Mic, Crisurile Alb, Negru si Repede, Ariesul.

In cadrul Subdiviziunii se delimiteaza destul de evident trei unitati muntoase principale: Muntii (Masivul Bihor), Muntii Muresului si Muntii Crisurilor.

Muntii (Masivul Bihor), au o pozitie central-estica in cadrul Muntilor Apuseni, si constituie ompartimentul cel mai reprezentativ prin masivitate si altitudine, cu funtctia de „nucleu” montan principal, cu altitudini de 1500-1800 m, din care se desprind o serie de culmi si masive periferice mai coborate numite si muncei (V. Mihailescu, 1963), care bordeaza latura nordica, vestica si sudica a grupei, uneori abia depasind 500 m. Au o alcatuire geologica foarte felurita, cuprinzand sistuti cristaline si granite – ceea ce explica profilul masiv al unor culmi, dar si frecventele fasii calcaroase, care dau o mare varietate de forme carstice. Vestite pentru frumusetea lor sunt, indeosebi: „ Cetatile Ponorului”, ca o cetate ferecata, pestera cu gheata de la Scarisoara sau cea etajata de la Meziad, Statiunea Stana de Vale, etc. Bihorul este format din trei masive principale: Muntii Biharia (in vest), Muntele Mare (in est), Muntii Vladeasa (in nord), carora li se asociaza: in sud Muntele Gaina, cu renumitul „ Targ de Fete” si Muntii Gilau, spre nord-est.

Muntii Muresului, se desfasoara in sudul si sud-estul Apusenilor, intre Mures si, respectiv, Crisul Alb si Aries. Cele mai reprezentative sectoare sunt: Muntii Metaliferi si Muntii Trascau.

Muntii Crisurilor, reprezinta partea cea mai coborata a Muntilor Apuseni. Succesiunea de culmi si depresiuni constituie caracteristica principala a Muntilor Crisurilor. Muntii Codru-Moma sunt cei mai inalti munti din latura vestica a Muntilor Apuseni. Muntii Padurea Craiului intra in actegoria muntilor mijlocii si mici, dezvoltati pe roci predominant sedimentare, dominate de calcare – care au generat in timp mai multe tipuri de carst: paleocarts, exocarst si endocarst – reprezentat prin cele 135 de pesteri.

Carpatii Occidentali sunt cei mai despaduriti si mai umanizati, iar asezarile urca pe platformele cele mai inalte sub forma de cranguri, avand un rol deosebit in valorificare fanetelor si pasunilor prin cresterea animalelor. Vegetatia forestiera este dominata de fagete iar puternica tectonizare a favorizat aparitia unor izvoare termale la Moneasa, Vata de Jos, Geoagiu.

Pădurile, care în antichitate și evul mediu acopereau aproape întreaga suprafață a României (exceptând sud-estul țării), au făcut loc treptat terenurilor agricole. În zilele noastre pădurile ocupă26,2% (6.366.000 ha) din suprafața țării, constând în păduri de fag (în jur de 2 milioane ha), de stejar (1,1 milioane ha), păduri de conifere (1,9 milioane ha). Se mai întâlnesc și alte specii precum carpen, plop, frasin, tei. Pășunile alpine acoperă arii extinse la altitudini ce depășesc 1.800 m și sunt folosite în principal pentru creșterea oilor. Peste 400.000 ha (6,3% din suprafața totală) sunt afectate în mod vizibil (au devenit aride) de poluarea cu compuși sulfurici sau cu alți compuși proveniți din emisiile industriale.

Mult timp, calitatea mediului înconjurător a fost percepută ca o grijă nefondată a unor indivizi bogați, dar acum, în anul 2006, aceasta constituie una din cele mai stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci este pusă sub semnul întrebării însăși supraviețuirea speciei umane.

Dezechilibrarea tot mai accentuată a raportului dintre economie și mediu îndeamnă la regândirea relațiilor dintre activitatea economică și mediul înconjurător, formarea conștiinței ecologice, dezvoltarea științei economia mediului și modificarea atitudinii față de natură.

Consecințele negative au putea să se facă dacă nu se eliminau costurile impuse de protecția mediului. Ierarhia normelor care guvernează activitatea umană trebuie să fie schimbată.

________________________________________________________

2*Bran Florina; Candea Melinda – Spatiul geografic romanesc – organizare, amenajare, dezvoltare – Ed. Economica,2001 Pg. 18; pg.30

*Bran Florina; Candea Melinda – Spatiul geografic romanesc – organizare, amenajare, dezvoltare – Ed. Economica,2001 Pg. 30-31

Amenințările globale care apasă astăzi asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se reduce la o simplă acumulare de bunuri și servicii.

Trebuie să se realizeze o gândire pentru a se găsi mijloacele de a înțelege sistemul complex al relațiilor dintre mediu și economie. Noțiunile de creștere, dezvoltare trebuie supuse revizuirii. Deja interesului economic imediat i se substituie noțiunea de “interes al păstrării patrimoniului generațiilor viitoare” – dezvoltare durabilă. În loc de a supune biosfera constrângerilor logicii capitalului și lucrurilor neînsuflețite, va trebui să luăm în considerare natura prin economie. În fața amplorii amenințărilor care vizează mediul înconjurător, omul a devenit conștient de apartenența sa la un ecosistem planetar, care îl integrează și îl depășește în complexitate și dimensiune.

Noțiunea de mediu, de protejare a acestuia s-a stabilit definitiv în viața cotidiană și a captat o importanță de ordin internațional.

Exploatând pădurile în mod irațional, facem astăzi să crească profitul fără a ne gândi la ziua de mâine și fără a asigura reînnoirea capitalului natural. Cu cât tăietorii de lemne doboară mai mulți arbori într-o zi, cu atât randamentul privit din punct de vedere economic este mai ridicat.

Dar dacă nu are loc și reîmpădurirea, într-un orizont de timp limitat, tăietorii de lemne vor fi nevoiți să-și caute de lucru în altă parte. Factorul natural de producție contează mult prea puțin din această perspectivă. Noțiunea de amortisment, pe care orice întreprinzător o ia în considerate în contabilitatea proprie, atunci când efectuează o investiție, nu este luată în calcul în cazul capitalului natural.

Dimpotrivă, sistemul economic favorizează combaterea sa. Nici un indicator al activității economice nu măsoară cu adevărat deprecierea acestui activ de producție. În produsul intern brut (PIB), utilizat oriunde pentru evaluarea creșterii economice a unei țări, nu sunt deloc cuprinse variațiile resurselor naturale. În timp ce deprecierile

capitalului tehnic afectează în mod direct conturile de capital, nici o operație contabilă nu reflectă poluarea sau degradarea solului, dispariția pădurilor.

În mod asemănător, contabilitatea nu reflectă poluarea apei, a aerului; Dar depoluarea, cheltuielile de refacere a sănătății se constituie în costuri. Pentru contabilitate, aceste activitati vin să complice situația.

1.2 Economia mediului în contextul stiintelor economice și de mediu

Ansamblul acțiunilor sociale întreprinse de oameni, în snilor sociale întreprinse de oameni, în strânsa legătură cu natura și cu mijloacele tehnice utilizate, prin intermediul cărora aceștia își făuresc propria lor viață și își perfecționează personalitatea este, generic, exprimată prin conceptul general sintetic de activitate umană (socială). Activitatea umană se prezintă ca un sistem global, complex și unitar, constituit dintr-o multitudine de subsisteme dinamice, fiecare cu specificitatea și legile sale proprii de mișcare, dar aflat în interdependență cu celelalte subsisteme, inclusiv cu sistemul global. Fiecare subsistem al activității umane constituie o parte a întregului care, la rândul ei, are o mișcare specifică ce influențează celelalte părți ale sistemului global, inclusiv pe acesta.

Știința, ca forma a conștiinței sociale, sistematizează cunoștințele veridice despre natură, societate și gândire, formulează principii și legi, care guvernează faptele, fenomenele și procesele specifice fiecărui domeniu de activitate, pe baza cărora elaborează previziuni științifice. Rezultatele diferitelor științe, obținute prin generalizarea realității pe care o studiază, se concretizează în formarea suportului teoretic al științei respective, exprimat printr-un sistem noțional specific, dinamic precum și în formularea unor legi proprii de mișcare, confirmate de practica socială.

În vederea reliefării statutului fiecărei științe, a identificării locului și rolului lor, precum și a interferențelor dintre ele, specialiștii din diferite domenii de activitate umană au fost preocupați și de clasificarea acestora. În decursul evoluției societății și naturii, ca urmare a progresului social, diferitele științe s-au structurat și restructurat în anumite grupări.

Cea mai sintetică clasificare a științelor este cea care le structurează în următoarele grupe:

Științe ale naturii, al căror obiect de studiu îl reprezintă fenomenele, procesele și legile mișcării biosferei. În cadrul acestor grupări se includ printre altele: fizica, chimia, biologia, matematica;

______________________________________________________________

4*Bran Florina; Candea Melinda – Spatiul geografic romanesc – organizare, amenajare, dezvoltare – Ed. Economica,2001,Pg.31-32

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, 2003, pg.11-13

Științe tehnice, care cercetează aspecte esențiale privind tehnica și tehnologia în diferite ramuri economice. În această grupă se includ printre altele: metalurgia, automatica, electronica, energetica, robotica;

Științe social-umane, care studiază fenomenele și procesele din societate, legile care stau la baza evoluției lor. În acest subsistem al științei se încadrează: filozofia, economia, statistica, psihologia, sociologia, antropologia, lingvistica, istoria, dreptul, religia tec;

Științe de graniță (interdisciplinare, de interferență), care cercetează interrelațiile dintre științele naturii, tehnice și sociale, cum sunt, de pildă, matematica economică, geografia economică, exobiologia, biofizica, biochimia, cibernetica economică, epistemologia.

În cadrul sistemului unitar al științelor, un loc important îl dețin științele social-umane, care cercetează multitudinea relațiilor ce se manifestă în societate.

Pentru prima oară termenul de economie politică a fost utilizat de francezul Antoine Montchrestien în „Tratatul său de Economie Politică” (1615), care în traducere liberă semnifica inițial regulile de gospodărire a cetății.Acest termen de economie politică desemna știința care studia economia în ansamblul ei, fiind utilizat de cei mai mulți din marii economiști ai secolului al XIX-lea ca titlu pentru operele lor fundamentale.

Mai târziu, economiștii de sorginte liberală au utilizat termenul de economie politică ca o legătură între știința economică și opțiunile și deciziile politice, considerând că economicul este subordonat politicului. În ultima jumătate a secolului al XIX-lea se manifestă o tendință de reconstrucție a economiei ca știință teoretică fundamentală, considerând economia despovărata de aspectele ideologice și constituire a ei într-o tehnică socială. Dar, indiferent de denumirea ce i s-a dat, economia a rămas suportul teoretic și metodologic al sistemului științelor economice.

Începând cu deceniul al VIII-lea al secolului XX, gândirea și știința economică au intrat într-o nouă perioadă a evoluției sale aflată în plin proces de desfășurare. Această perioadă se caracterizează prin dezvoltarea și actualizarea teoriilor economice elaborate anterior, prin abandonarea sau marginalizarea anumitor teorii, dar mai ales prin intensificarea preocupărilor conjugate ale diferitelor categorii de specialiști în rezolvarea problemelor globale ale omenirii, a dezechilibrelor economice și ecologice.

O direcție prioritară a oamenilor de știință, autoritarilor publice și societății civile o constituie prevenirea și înlăturarea consecințelor poluării mediului, fundamentarea soluțiilor tehnice și tehnologice, economice și ecologice care să asigure manifestarea unor noi relații între om și natură, un nou comportament economic și ecologic al oamenilor, al societății în general. Aspectele esențiale ale problemelor globale cu care se confruntă omenirea sunt analizate și dezbătute, într-o bogată literatură cu caracter interdisciplinar, în Rapoartele Clubului de la Roma, în documentele ONU și în alte organisme ale societății civile.

O contribuție deosebită la înțelegerea interdependențelor dintre economic, politic, social și natural și la eludarea multiplelor aspecte globale care îngrijorează omenirea, la fundamentarea soluțiilor tehnice, economice, politice, sociale și ecologice, o au discuțiile organizate sub egida Clubului de la Roma, înființat în 1960, la inițiativa economistului și omului de afaceri italian dr. Aurelio Peccei. De o importanță deosebită sunt și lucrările Conferitei Națiunilor Unite asupra Mediului de la Stockholm din 1972, pe baza cărora s-a elaborat Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E.), precum și cele ale Conferinței Mondiale „Mediul și dezvoltarea” de la Rio de Janeiro în anul 1992.

Principala dificultate a evaluărilor constă în cuantificarea unor elemente care nu pot fi exprimate în unități de măsură fizice sau valorice.

Mediul înconjurător este un bun public pur, pentru că el răspunde celor trei caracteristici care-l deosebesc de orice alt bun public privat:

chiar dacă este consumat, el rămâne disponibil și pentru alții;

nimeni nu poate exclude pe cineva de la consumarea unui bun public pur, pe când, în cazul unui bun public privat, producătorul îi exclude pe toi cei care nu pot plăti prețul lui;

consumatorul nu se poate exclude pe el însuși de la utilizarea unui bun public pur.

___________________________________________________

2*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003, Pg.13-15

3*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Analizând aceste trei caracteristici, putem concluziona că cel care consumă bunul public pur trebuie să o facă de o așa manieră încât ceilalți sa poată dispune la rândul lor de acest bun. În plus, consumatorul trebuie să ia măsuri de protecție a mediului astfel încât la rândul lui să poată beneficia în continuare de bunul public pur.

Experiența de până acum a demonstrat că, pentru a proteja mediul, cel mai economic este să previi poluarea, sa adopți o poziție preventivă încă din faza de proiectare. În conformitate cu legislația în vigoare, investitorul are obligația să cerceteze în ce măsură proiectul propus este compatibil cu cerințele protecției mediului natural și a cadrului uman de viață.

El trebuie să pună în practică pachetul de măsuri tehnico-economice care să permită reducerea consecințelor negative ale lucrărilor propuse asupra mediului.

Când măsurile tehnice de reducere a impactelor nu sunt suficiente, respectiv impactul nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie să adopte măsuri compensatoare, asumându-si și costul integral al realizării acestora.

Toate aceste considerații au făcut ca, în ultima perioadă, să se acorde o atenție sporită relației dintre economie și ecologie, incluzând protecția mediului.

_____________________________________________________________

*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003, pg. 19

CAPITOLUL II

Componenta ecologică în politica globală a României

S-a menționat că a existat o evoluție în relațiile dintre economie și problematica protecției mediului.

Această evoluție a plecat de la conceptul că poluarea și degradarea mediului constituie un “rău necesar” al dezvoltării economiei, ca astăzi să fie deja acceptat principiul dezvoltării durabile în care economia și mediul se intercondiționează.

2.1 Degradarea mediului înconjurător și dezvoltarea economică

Simon Kuznets a emis o teorie potrivit căreia exista o relație invers proporțională între degradarea mediului înconjurător și dezvoltarea economică. În timp ce o curbă EK pentru mediu este doar o realitate empirică și o inevitabila rezultantă a schimbărilor structurale, creșterea economică nu este în mod necesar optimă din cauza intrărilor în grafic, care pot fi reversibil încrucișate. În parte exagerată, relația invers proporțională dintre degradarea mediului și creștere este datorată distorsiunilor politice cum ar fi subvențiile de energie și produse agrochimice și subevaluării resurselor naturale care sunt distructive și din punct de vedere economic dar și al mediului. Alta distorsiune este datorată eșecului pieței, cum ar fi definirea greșită a dreptului de proprietate asupra resurselor naturale și necontabilizarea și neplătirea externalităților mediului, care rezultă într-un nivel foarte ridicat al poluării, raportată la unitatea de externabilitate.

Țările în curs de dezvoltare pot avea o curbă EK mai dreaptă prin:

eliminarea distorsiunilor politice;

internalizarea costurilor degradării mediului celor care o produc;

definirea drepturilor de proprietate asupra resurselor naturale.

Agențiile de asistență în privința dezvoltării economice pot ajuta în continuare la îndreptarea curbei, abordarea problemei mediului. Finanțarea de către țările dezvoltate prin mecanisme financiare creative a țărilor în curs de dezvoltare poate asigura conservarea resurselor (biodiversitatea care generează beneficii globale care ar putea altfel să fie pierdute inevitabil în fazele inferioare ale procesului de dezvoltare economică).

Simon Kuznets (1965-1966) a avansat ipoteza potrivit căreia, în cursul dezvoltării economice, diferențele cresc la început pentru ca apoi să scadă. Această relație invers proporțională între inegalitatea venitului și nivelurile venitului pe cap de locuitor, care este dovedită de date statistice considerabile, a început să fie cunoscută sub denumirea de curba Kugnets (curba EK). Ideea potrivit căreia lucrurile trebuiau să se înrăutățească ca apoi să fie mai bune se pare ca are o aplicabilitate mult mai generală. Observațiile arată că degradarea mediului crește la început pentru ca apoi să scadă spre finalul ciclului dezvoltării economice. Starea în care se află resursele naturale și mediul într-o țară depinde de cinci mari factori:

nivelul activității economice sau mărimea economiei;

structura sectorială a economiei;

efectele obținute tehnologic;

cererea de reglementări în privința mediului;

deconservarea cheltuielilor pentru mediu dar și de efectivitatea lor.

Cu cât este mai dezvoltată economia unei țări, atunci când ceilalți factori rămân constanți, cu atât mai rapidă este epuizarea resurselor naturale și nivelul de poluare este mai ridicat. Tipul și nivelul epuizării resurselor și ale poluării depind de asemenea de structura sectorială a economiei; economiile care depind foarte mult de agricultură și alte industrii ale sectorului primar tind să sufere mai mult de o rapidă epuizare a resurselor, precum defrișările și eroziunea terenurilor și mai puțin de poluare industrială. Această transformare tinde să fie influențată de doi factori:

schimbarea structurală neegală a angajării populației, fapt ce impune ca o mare parte a poluării să fie dependentă de sectoare ce nu pot fi evaluate;

umbra făcută de sectorul industrial urban asupra sectorului rural în două direcții:

cererea de materii prime;

poluanți (exemplu: ploi acide care distrug recoltele și pădurile).

___________________________________________________________

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003 pg. 21

Există o relație relativ strânsă între nivelul de dezvoltare, creșterea sectorului industrial și structura industriei.

În țările cu venit mic, rata sectorului industrial este mică și acest sector este dominat de industria alimentară și cea ușoară.

În țările cu un venit total pe cap de locuitor mijlociu, sectorul industrial este dominat de industria grea a cimentului și cea chimică.

În țările cu un venit mare pe cap de locuitor procentul industriei este dominat de industria electrică și electrocasnică. Produsele fabricate variază în funcție de mărimea industriei grele și a celei chimice. Aceste schimbări structurale pot explica relația invers proporțională între emisii și dezvoltarea economică.

Țări cu aceeași structură industrială pot genera diferite grade (niveluri) de emisii de deșeuri dacă tehnologia de producție și capitalul fix sunt de diferite forme sau productivități. Învechită fizic și/sau moral, tehnologia fabricilor vechi tinde să fie mai puțin eficientă în consumul material sau al energiei și produce, drept rezultat, niveluri mai mari de deșeuri decât tehnologia din fabricile noi și bine îngrijite.

Alegerea tehnologiei este influențată de procese relative și de politica de încadrare în stipulațiile guvernamentale. O țară care dă voie să se importe fără taxe vamale (duty free) tehnologie nepoluantă se așteaptă să aibă niveluri mai scăzute de poluare decât o țară care impune taxe vamale mari asupra tehnologiei de producție.

Poluarea per unitate de produs este influențată și intensitatea și fermitatea reglementarilor privind mediul sau de prețul la care mediul poate fi utilizat de către industrie ca loc de depozitare a deșeurilor. Atunci când ceilalți factori rămân constanți, în țările cu reglementări elastice în domeniul poluării ar trebui să avem mai multe emisii poluante decât în țările care au un control efectiv asupra mediului sau cer prețuri mai mari pentru folosirea mediului drept depozitar al deșeurilor.

Poluarea per unitate de produs este influențată și intensitatea și fermitatea reglementarilor privind mediul sau de prețul la care mediul poate fi utilizat de către industrie ca loc de depozitare a deșeurilor. Atunci când ceilalți factori rămân constanți, în țările cu reglementări elastice în domeniul poluării ar trebui să avem mai multe emisii poluante decât în țările care au un control efectiv asupra mediului sau cer prețuri mai mari pentru folosirea mediului drept depozitar al deșeurilor.

Liberalizarea economiei și a schimburilor poate elimina industriile ineficiente și duce la reforme în administrațiile publice care oferă surse majore de poluare, de asemenea poate deschide porțile importurilor de industrii poluante din țări cu reglementări ale mediului mai stricte. Depinzând de etapa de dezvoltare, politicile de liberalizare, cum ar fi reducerea nivelului protecției sau devalorizarea supravalorizatelor cursuri de schimb, pot duce sau nu la o reducere a emisiilor industriale într-o perioadă scurtă sau medie. Însă, într-o perioadă lungă, politicile de liberalizare, cum ar fi reducerea nivelului protecției sau devalorizarea supravalorizatelor cursuri de schimb, pot duce sau nu la o reducere a emisiilor industriale într-o perioadă scurtă sau medie. Însă, într-o perioadă lungă, politicile care adoptă competitivitatea și eficiența economică ajută și la dezvoltarea economică și la reducerea poluării industriale, prin reducerea deșeurilor, prin reciclarea produselor secundare și creșterea calității capitalului fix. Cu toate acestea, poluarea industrială tinde să crească o dată cu industrializarea și abia apoi să scadă; politicile guvernamentale pot încetini sau mări rata de creștere a procesului de transformare structurală și progres tehnologic, modificând astfel relația dintre poluarea industrială și dezvoltarea economică.

În timp, o dată cu creșterea veniturilor, poluanții se acumulează și oamenii își pot permite să fie mai conștienți de starea mediului, astfel încât reglementările asupra mediului sunt mai strict impuse.

Paralel cu procesul de dezvoltare, epuizarea rezervelor se accelerează și poluarea începe să se asimileze cu o rată crescătoare, o dată ce capacitățile asimilative ale mediului devin suprasolicitate de poluanți. În contrast, cheltuielile cu protecția mediului cresc încet, deoarece nu există încă conștientizarea de către oameni a problemei poluării, în ciuda creșterii veniturilor și a creșterii mișcării antipoluare.

_____________________________________________________________

2*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003, pg. 22-23

1*Bran P, Bran F, Rosca Gh, Costica I, Iorgulescu A – Componenta ecologica a strategiei de dezvoltare economica a Zonei Muntilor Apuseni – Editura ASE, Bucuresti, 2003, pg. 14

Atunci când o țară ajunge la statutul de economie nou-industrializată (NIE), calitatea mediului se află în cel mai jos punct din cauza efectelor cumulative ale rapidei creșteri economice și diferenței între acumularea poluanților și apariția efectelor lor, în vreme ce cheltuielile cu protecția mediului sunt încă limitate și impactul lor nu este simțit. Când un nivel mai înalt al venitului și al bogăției este consolidat economic (dar amenințat ecologic de impactul epuizării resurselor și al poluării asupra productivității, sănătății, calităților vieții), cererea de măsuri antipoluare creste, creând un dezechilibru perceptibil în raport cu scăderea acestor măsuri. Ca rezultat, presiunile economice, sociale și politice doresc să instituie unele reglementari antipoluare, să oblige la respectarea acestora și să crească alocațiile bugetare pentru protecția și curățarea mediului.

Acestea nu duc doar la reducerea emisiilor poluante ci și la o schimbare structurală, schimbare împotriva marilor poluatori precum industria oțelului, a cimentului, chimică, dar în favoarea industriilor mai sofisticate, mai puțin poluante deci ducând la alte schimbări structurale.

Aceste presiuni sunt exercitate printr-o multitudine de canale, precum alăturarea la o mișcare antipoluare, votul pentru partide ecologiste, boicotarea industriilor poluante, exprimând o clară preferință pentru produsele verzi. Astfel, în etapele mai înaintate ale dezvoltării, calitatea mediului crește.

Nivelul poluanților mediului variază în timp și de-a lungul mapamondului o dată cu calitatea tipului/sursei de energie consumată, care ea însăși variază în funcție de:

nivelul și felul activității economice;

numărul și productivitatea (calitatea) vehiculelor;

consumul domestic de energie.

Tipurile de activitate industrială, numărul vehiculelor și cantitatea consumată de electricitate sunt direct legate de nivelul dezvoltării economice și de nivelul venitului. De aceea, consumul de energie și generarea emisiilor vor crește o dată cu nivelul de dezvoltare (reprezentat aici de venit per cap de locuitor). Pe de altă parte, tipul de activitate industrială, productivitatea capitalului, vechimea și calitatea vehiculelor și calitatea carburanților și a altor surse de energie au tendința de a se îmbunătăți o dată cu nivelul dezvoltării economice. Când există mai multe surse de poluare la niveluri mai înalte ale dezvoltării, fiecare sursă generează mai puțină poluare pe unitate de produs. Aceasta se datorează în parte introducerii de noi tehnologii în vreme ce capitalul fix depășit este înlocuit și în parte îmbunătățirii eficienței economice.

Într-un moment ulterior al dezvoltării economice, are loc o combinare a activităților care fac ca nu numai emisiile poluante pe unitate de produs să fie mai mici, dar și cantitatea totală de emisii să fie mai mică. Acești factori sunt:

creșterea reglementărilor cu privire la emisiile poluante ca răspuns la cererea de venit;

schimbări structurale avansate, de la industrie la servicii, trecând prin industriile energofage.

Cum țările merg pe calea rapidei industrializări, energia folosită per cap de locuitor crește și tinde să își modifice structura, de la combustibili “murdari” (cărbune, lignit) la forme mai ecologice. La un nivel mult mai înalt pe scara dezvoltării, țările își stabilizează consumul către combustibili mai “curați” (precum gazul natural).

Creșterea economică este un mod important prin care se îmbunătățește calitatea mediului în țările în curs de dezvoltare. Dacă creșterea economică este favorabilă pentru mediu, atunci politicile care stimulează creșterea, precum liberalizarea comerțului, restructurarea economică și reforma prețurilor, ar trebui să fie de asemenea favorabile pentru mediu. Aceasta sugerează mai degrabă că mediul are nevoie de o atenție deosebita, fie prin termeni ai politicii interne, fie prin ajutor sau impunere internațională.

Unele forme de degradare a mediului precum eroziunea solului, distrugerea stratului de apă subterană, sedimentarea canalelor de irigații și a rezervoarelor hidroelectrice, probleme la nivel uman care duc la pierderea productivității acestor activități, pierderea din timpul acordat muncii prin trafic aglomerat și probleme respiratorii, toate privesc creșterea economică. De aceea, degradarea mediului s-ar putea să fie atacată direct prin politici ecologiste și investiții, pentru a înlătura obstacole aflate chiar în calea dezvoltării economice, de la care se așteaptă o nouă generație de beneficii pentru mediu.

____________________________________________________________

4*Rojanschi V. Bran F. Diaconu Grigore F– Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003 Pg.26

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003, Pg.27-28

Poate că sursa și modelul creșterii economice sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante decât rata creșterii economice.

Creșterea economică care rezultă prin folosirea energiei și a materiilor prime subvenționate are un cost ecologic mai mare decât creșterea economică care derivă din folosirea eficientă a resurselor, prin industrie care folosește intensiv munca și serviciile precum și tehnologiile informaționale. Creșterea ce are loc într-o economie, în care drepturile de proprietate asupra resurselor nu sunt bine definite și asigurate și în care costurile ecologice nu sunt contabilizate, impune un cost excesiv asupra societății, care, în ultima fază, duce la descreșterea progresului economic. Această ambiție poate duce la încetinirea ritmului de creștere economică, fără a duce în mod necesar la îmbunătățirea calității mediului.

O alternativă care ar putea îndrepta curba fără a scădea rata dezvoltării economice este adoptarea unor standarde ecologice potrivite cu nivelul de dezvoltare al țării respective sau o trecere gradată la standardele internaționale. Instrumentele (pârghiile) economice, precum taxele ecologice, amenzile pentru poluare, ar duce economia de la cea preponderent energofagă (foarte poluantă) către industrii nepoluante și servicii.

Unele forme de degradare a mediului precum distrugerea pădurilor, cultivarea până la erodarea solului, deteriorări ale mediului în zonele urbane sunt legate de mărimea fenomenelor, de șomaj, analfabetism și lipsa de pământ pentru cultivat. Ideal ar trebui să existe forță de muncă ieftină, pentru a fi absorbită de sectoarele industriale și de servicii în plină ascensiune. Aceasta nu se întâmplă în general, deoarece există o combinație de factori precum: salarii minimale, lipsa cunoștințelor esențiale. Principalul factor care împiedică aceasta este folosirea unei tehnologii care nu corespunde cu stadiul general de dezvoltare al țării sau cu factorul relativ al preturilor; de exemplu, promovarea investițiilor prin relaxare fiscală și credite ieftine are ca rezultat formarea unor industrii energo-intensive . O țară cu resurse de muncă abundente, la un cost mic, are avantaj în activitățile care presupun consum mare de muncă, ajutând la evitarea sărăciei și limitând distrugerile asupra mediului.

Schimbările structurale în cererea de muncă duc și la schimbări structurale la nivelul produselor finite. Aceste situații duc la lungirea părții ascendente a curbei etc. și la mărirea probabilității ca valorile ecologice să fie distruse. O soluție eficientă din punct de vedere al costului cere anularea subvențiilor directe sau indirecte, reducerea protectivității asupra industriilor energofage care angajează puțină forță de muncă și promovarea activităților care necesită cantități mari de muncă, aceste măsuri fiind asociate cu creșterea investițiilor în domeniul învățământului și pregătirii profesionale.

Multe au fost spuse despre nevoia de transfer, de tehnologie, pentru a putea ca și țările în curs de dezvoltare să se bucure de o susținută dezvoltare economică.

De vreme ce majoritatea țărilor în curs de dezvoltare nu au resurse financiare de a importa aceste tehnologii la prețuri comerciale, s-a argumentat ca țările dezvoltate ar trebui să transfere aceste tehnologii în termeni obișnuiți. Chiar și la prețuri mici, transferul unor astfel de tehnologii către țările în curs de dezvoltare s-ar putea să aibă “două tăișuri”. Pe de o parte, tehnologii mai puțin poluante pot reduce emisiile masive per unitate de rezultat.

Pe de altă parte, astfel de tehnologii, proiectate a fi profitabile în condițiile unei forțe de muncă plătite puțin și unui capital mic, pot fi foarte puțin potrivite țărilor în curs de dezvoltare, cu reversibilitatea prețurilor relative. Dacă această nepotrivire este ignorată, transferul unei tehnologii neadecvate, chiar și la un preț mic, poate duce la scăderea cererii de muncă și intensificarea epuizării resurselor precum și la degradarea mediului. Impactul net al transferului de tehnologie poate depinde de industria căreia îi este atașat. În sectoarele energetice și de transport, tehnologiile mai eficiente sigur duc la beneficii nete asupra mediului. Ar putea să nu fie astfel în sectoare cum sunt construcțiile, textilele, agricultura și serviciile. Din această cauză, nu de tehnologii au nevoie țările în curs de dezvoltare, ci de transferul de informație, know-how și îndemânarea care să le permită să-și proiecteze propriile tehnologii sau să le modifice pe cele existente.

_______________________________________________________________

3*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg.28-29

4*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 28-29

1* Bran F., Rojanschi V., Diaconu Gh, – Politici ecologice – Bucuresti, Centrul Editorial Poligrafic ASE, 1997

Țările în curs de dezvoltare nu au numai o lipsă tehnologică, ci și una financiară.

Motivul pentru care se dorește finanțarea dezvoltării este accelerarea creșterii economice, care oferă calea unui cerc vicios nedorit de sărăcie și degradare a mediului.

Sursele tradiționale de obținere a fondurilor externe sunt reprezentate de asociații donatoare. Deși acestea au un succes recunoscut, finanțarea dezvoltării nu a fost total adecvată din punct de vedere al mediului

Creșterea finanțării costurilor pentru proiecte ecologice care nu pot fi justificate prin date economice convenționale sau care nu generează beneficii interne suficiente pentru a acoperi costurile are două justificări:

ocolirea pierderilor ecologice ireversibile;

posibilitatea realizării beneficiilor globale ale măsurilor ecologiste care nu ar pute a fi realizate altfel (conservarea biodiversității, protejarea stratului de ozon, reducerea efectului de seră). De vreme ce problemele mediului sunt în primul rând conștientizate de către țările dezvoltate, care au venituri mari, se asigură o cerere mare de protecție a mediului.

În concluzie, se poate reține că degradarea mediului tinde să se accentueze înainte de a se diminua de-a lungul dezvoltării economice a unei țări.

2.2 Componentele politicii de mediu

Recente aprecieri asupra dezvoltării durabile scot în evidență faptul că, fără o componentă economică, protecția mediului rămâne doar o declarație de bune intenții și o inserare de acțiuni fără posibilitate de concretizare.

„Eco – Economia”, concept recent promovat, indică poziția importantă pe care o ocupă latura economică într-o strategie de ansamblu de protecția mediului. Acest fapt rezultă și din prezentarea sintetica a politicii de mediu din tabelul 2.1.

2.3 Politica de mediu – Concepte și instrumente

Politica de mediu, din punct de vedere al instrumentelor utilizate, are următoarele componente:

Politica reglementarilor globale

Aceasta se referă la ansamblul agenților economici, la toate categoriile de cetățeni. Ca instrumente, pot fi citate printre altele:

legi cadru, generale , ale mediului și componentelor sale;

standarde, norme, limite;

studii și analize de impact asupra mediului.

Politica reglementarilor specifice În acest gen de politică se apelează la instrumente de tipul:

responsabilități pentru produse periculoase;

responsabilitatea riscului;

dreptul la informare corectă și în timp real.

Politica prin convingere

Este categoria cea mai eficientă, deci este posibil ca efectele ei să aibă ponderea cea mai mare. Dintre instrumentele specifice, se menționează:

promovarea tehnologiei ecologice și a cercetării;

utilizarea mecanismelor de piață;

promovarea conștientizării și educației.

Politica transferului de informație

Se utilizează instrumente de comunicare socială precum:

educație;

mass-media și relații cu publicul;

sisteme informaționale cu acces la public.

______________________________________________________________

5*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 31-32

Politica de stimulare economico-financiară

Instrumentele folosite pentru aplicarea acestei politici constau în:

taxe și penalități;

subsidii și impozite;

scutiri de impozite pentru investiții și activități de protecția mediului;

drepturi negociabile de poluare.

Drept criterii de apreciere a alegerii corecte a instrumentelor se pot cita:

siguranța atingerii scopului propus;

corespunde specificului poluării și situației asupra cărora urmează să se acționeze;

permite o înțelegere și explicație ușoară;

permite o implementare ușoară în situațiile în care se acționează;

permite evaluarea corectă și suficient de exactă a costurilor și decelarea responsabilităților;

permite prognoza destul de exactă a rezultatelor;

ajută la finanțarea politicii de protecția mediului;

stimulează inițiativa grupurilor țintă și asumarea de către acestea a unor responsabilități;

obține sprijinul societății civile;

coincide cu interesele individuale pe termen scurt;

este flexibil;

stimulează dezvoltarea și integrarea unor tehnologii de proces “curate”.

Politica de mediu poate fi reprezentata în raport cu nivelul de atenție publica în patru faze:

Nivelul de atenție publică

Fig. 2.1 Ciclul unei politici de mediu

________________________________________________________________

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 33 – 34

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 35-36

Faza I : recunoașterea

Faza II : formularea politicii

Faza III : implementarea

Faza IV : managementul politicii

Acest tip de evoluție apreciem că se aplică în cazul unei acțiuni specifice în cadrul politicii de mediu.

Având în vedere ca politica de mediu nu are un caracter limitat în timp, că ea trebuie să fie o componentă permanentă a unei societăți ce evoluează în conceptul dezvoltării durabile, se impune ca programarea acțiunilor pe termen scurt, mediu sau lung să fie astfel concepută încât nivelul de atenție publică să rămână relativ constant, conform schemei unui ciclu multiplicat prezentat în figura 2.2. De la început trebuie precizat că strategia de protecție a mediului adoptată, conceptele și instrumentele însușite își dovedesc eficiența în măsura în care se reușește:

menținerea calității sănătății umane;

menținerea calității tuturor valorilor specifice naturii.

Fig. 2.2. Ciclul politicii integrate de mediu

Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de protecția mediului.

Amintim câteva dintre acestea:

înlocuirea sistemului de acțiuni întâmplătoare, ocazionale cu acțiuni programatice și coerente de protecția mediului;

eliminarea unor contradicții interne care indicau necesitatea luării unor măsuri de protejare a mediului sau reducerea eficientă a acestor măsuri;

elaborarea, implementarea și evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea acesteia;

adaptarea planurilor de acțiune și de implementare la scară de timp (pe termene scurte, medii și lungi);

____________________________________________________________

2*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

alegerea și formarea unui personal adecvat în funcție de etapă și acțiune;

controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizațiilor, normelor sau altor cerințe legale.

Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul:

adaptare continuă;

recurgere la propuneri flexibile.

Aceasta reconsiderare presupune două elemente de bază:

adaptare la ideile în schimbare sau la circumstanțele vieții socio-economice;

adaptare pe baza evaluării rezultatelor etapei anterioare.

Este de semnalat că esențial în elaborarea unei strategii eficiente de protecția mediului este factorul uman.

Adoptarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane cu grade variate de pregătire și înțelegere, de profesii diferite, din diferite structuri și segmente ale societății. În aceste condiții un stil de lucru interactiv este esențial.

În stabilirea strategiei, a planurilor de acțiune și a planurilor de implementare, abordarea integrată este unul din conceptele larg promovate.

Putem menționa câteva argumente pentru abordarea integrată:

evitarea transferului problemei poluării: de exemplu de la aer la apă, de la un bazin la altul sau de la un nivel la altul de decizie;

stabilirea priorităților pentru a selecta cele mai importante aspecte și a evita deciziile punctiforme sau elaborate instantaneu;

obținerea unei înalte eficiențe prin combinarea măsurilor pentru a avea cele mai bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli și eforturi.

În elaborarea strategiei trebuie să se aibă în vedere, legat de metoda abordării integrate a procesului, următoarele:

concentrarea atenției numai asupra celor mai importante puncte și obiective;

stabilirea punctelor și obiectivelor trebuie însoțită de planuri de acțiune și planuri de implementare;

manifestarea abordării integrate trebuie să se reflecte atât din punct de vedere geografic (integrare locală sau zonală) cât și din punct de vedere al atitudinilor societății implicate (baza juridică, infrastructura administrativă, diverse domenii economice etc.).

În etapele de elaborare și finalizare a strategiei de protecția mediului, trebuie apelat și la discuții sau dialog cu grupurile-țintă. Sunt două categorii de mare interes de grupuri-țintă.

Unul dintre aceste grupuri-țintă este format din reprezentanți ai “poluanților direcți”. Exemple de poluatori direcți pot fi găsite în sectoare ca: agricultură, transport, industrie, energetică, materiale de construcții etc.

Un al doilea grup țintă deosebit de important este cel de “interpreți” în sensul că servesc ca producători și distribuitori de informații. Mesajele acestui grup se vor concentra spre informarea societății fie într-o direcție fie în alta. Acest grup este format din cercetători și educatori, reprezentanți ai organelor guvernamentale și neguvernamentale , mass media etc.

________________________________________________________________

2*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 38

3*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 40-41

2* Bran F., Rojanschi V., Diaconu Gh, – Politici ecologice – Bucuresti, Centrul Editorial Poligrafic ASE, 1997

CAPITOLUL III

Aspecte economice și ecologice în diferite sectoare de activitate

3.1 Generalități

După 1990, statele din centrul și estul Europei au realizat că se confruntă cu grave probleme de mediu. Pe fondul a numeroase disfunctionalități cu care se confruntă economiile naționale ale acestor țări, precum și al lipsei de fonduri de la bugetul statului cu care să se finanțeze marile proiecte de protecție a mediului, s-a apelat la înființarea unor fonduri extrabugetare, cunoscute în prezent sub numele de “Fond pentru mediu”.

La baza înființării acestor fonduri a stat principiul “poluatorul plătește”.

Principiul Poluatorul Plătește (PPP), care a fost adoptat pe scară largă de guvernele din centrul și estul Europei și noile state independente din fosta URSS, solicită poluatorilor să folosească propriile resurse în scopul finanțării măsurilor cerute pentru satisfacerea standardelor de mediu.

În cadrul PPP-ului, un obiectiv al guvernului în combaterea poluării este stabilirea unei politici și a cadrului instituțional de la care să provină finanțarea. PPP-ul susține, cu câteva excepții, propria filozofie “fără subvenții”. Aceste excepții includ situațiile în care firmele poluante ar suferi în mod nejustificat fără subvenții și pot fi justificate dacă mărimea și durata subvenției sunt limitate și nu introduc distorsiuni importante pe piață. Pe lângă aceasta, subvențiile sau finanțarea „blândă” pot fi justificate pentru proiecte în care externalitățile semnificative sunt implicate ca efecte ale sănătății umane sau în care există un potențial pentru distrugeri serioase ale capitalului natural sau schimbare ireversibilă a mediului.

Un număr de condiții, în țările cu economie în tranziție , constrâng de asemenea aplicarea totală a PPP și împiedică utilizarea de urgență sau eficientă a mecanismelor financiare caracteristice economiilor de piață mai mature. Aceste condiții includ slăbiciunea aplicării legislației de mediu, a constrângerilor financiare severe asupra întreprinderilor și consumatorilor casnici, incertitudinile în sistemele fiscale și costuri informaționale inadecvate ale deteriorării mediului. Guvernele din multe state central și est Europene și din noile state independente fac uz de fonduri specifice și publice ca mijloace de atingere sau micșorare a acestor provocări. Aceste fonduri sunt de obicei guvernamentale, incluzând taxe și penalități de mediu. Ele furnizează suport financiar, de obicei sub formă de împrumuturi garantate de stat, pentru un număr larg de activități de protecție a mediului.

În multe țări CEEC/NIS1, fondurile au îmbunătățit ritmul ameliorării calității mediului, susținerea finanțării adiționale pentru investiții de mediu și au întărit capacitățile interne pentru pregătirea proiectelor și politica de implementare.

Fondurile prezintă dezavantaje reale și potențiale. Deși nu reprezintă o opțiune politică de prim rang, fondurile pot fi considerate mecanisme efective și eficiente pentru finanțarea protecției mediului, condiția fiind ca ele să fie inițiate și mânuite adecvat.

În România, din cauza unor inconveniente nici în 2002 Fondul pentru mediu nu a fost operațional, în sensul finanțării unor proiecte de mediu.

3.2 Rolul și importanta fondurilor

Chiar daca multe state CEEC/NIS încep să beneficieze cu succes de pe urma reformelor și să facă progrese în perioada tranziției, fondurile de mediu continuă să joace roluri semnificative în finanțarea protecției mediului în regiune. Într-adevăr, rolul important jucat de fonduri a fost încă odată recunoscut de guverne și ministerele de mediu ale acestora la conferința ministerială “Mediu pentru Europa” ținută la Arhus, Danemarca în 1998. Recunoscând faptul că ele există în cadre dinamice, multe fonduri își caută activ nișa lor în mijlocul împrejurărilor schimbătoare de mediu și economice. Fondurile pe termen lung evoluează, cu câteva strategii pe termen lung și chiar considerând scenarii post-tranziție pentru ele însele. Aceste strategii și scenarii includ o gama largă de opțiuni, de la privatizarea și transformarea în bănci comerciale, până la consolidarea în bugetul de stat. În același timp, noi fonduri sunt create ca fonduri de mediu, într-o formă sau în alta, existând acum în majoritatea țărilor acestor regiuni.

_______________________________________________________________

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 169

3.3 Statutul legal și instituțional al fondurilor

Statutul legal și instituțional al fondurilor variază considerabil în cadrul regiunii: de la entități legale independente și extra-bugetare cu propriile infrastructuri instituționale la liniile de buget ale Ministerelor de Mediu administrate de personalul Ministerelor de Mediu. Lipsa unui cadru instituțional potrivit și a unor fundamente legale clar definite pot împiedica serios eficiența fondului. Aceste obstacole au condus la următoarele nevoi stringente instituționale privind anumite fonduri:

o mai mare independență politică ar permite obținerea unei eficiențe mărite a multor fonduri regionale;

protecției mediului. În anumite situații, însă, resursele câtorva fonduri au fost folosite pentru finanțarea activităților din afara mandatelor lor, chiar complet diferite de protecția mediului. Aceste situații au diminuat credibilitatea lor instituțională și viabilitatea pe termen lung;

fonduri create în interiorul structurilor instituționale ale Ministerului Mediului pot întâmpina dificultăți în atragerea și menținerea specialiștilor necesari.

Veniturile fondului sunt limitate mult în câteva dintre țările NIS, unde reforma economică este încă într-un stadiu nu foarte evoluat și se înregistrează dificultăți financiare în sectorul public și în cel privat.

Mai mult, trebuie să se ia în considerare condițiile de incertitudine, deoarece unele venituri fluctuează semnificativ de la an la an, fiind afectate de negocierile anuale din Guvern sau Parlament.

Investițiile pentru reducerea poluării în sectorul aerului și apei domină cheltuielile majoritare ale fondului, în special în CEEC. La anumite fonduri, cheltuielile cu monitorizarea mediului, cu managementul pierderilor și protecția naturii sunt semnificative. Educația de mediu primește un suport limitat de la majoritatea fondurilor; câteva au cheltuit sume substanțiale în afara sectoarelor de mediu.

Majoritatea fondurilor din țările CEE utilizează proceduri de evaluare standardizate pentru compararea și clasificarea proiectelor pe baza unor criterii, în timp ce altele , în particular din NIS , tind să opereze cu cereri de finanțare pe baze particulare.

Considerând ca furnizarea finanțării pentru protecția mediului din CEEC și NIS este limitată, utilizarea efectivă și eficientă a resurselor disponibile este critică. Corespunzător, multe fonduri din regiune își pot îmbunătăți cheltuielile prin abordarea următoarelor aspecte:

prioritățile definite clar pot mări impactul de mediu al cheltuielilor;

majoritatea fondurilor pot genera beneficii de mediu mai mari prin implementarea unei strategii mai riguroase de identificare a proiectelor, prin proceduri de evaluare și selecție subliniind eficiența proiectelor;

fondurile s-ar putea proteja împotriva criticii promovând un suport public mai puternic pentru activitățile lor, prin creșterea transparenței alocării resursei proprii.

Fondurile pot angaja o varietate de mecanisme de plată pentru furnizarea suportului lor financiar. Forma dominantă a finanțării (acordarea de alocații) este înlocuită sau completată de împrumuturi mai sensibile și alte forme de subvenții cum ar fi garanții-împrumuturi, investiții corecte.

Fondurile pentru mediu interesate în administrarea asistenței financiare a UE vor trebui să respecte cerințe suplimentare specifice UE și programelor de asistență. Câteva din cele mai importante dintre acestea sunt:

eligibilitatea proiectelor, criterii de evaluare și selecție compatibile cu prioritățile noi (de exemplu, câteva tipuri de proiecte vor avea o prioritate mai mare decât altele; mărimea proiectului și participarea altor co-finanțatori va fi crucială);

proceduri de procurare competitive , compatibile cu regulile UE;

contabilități, conduceri financiare și audituri potrivite cu standardele recunoscute de UE;

raportarea la autoritățile EU (care implică, de asemenea, relații externe sporite și cunoașterea limbilor străine).

________________________________________________________________

2*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 170-171

3*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 170-171

3.4 Impactul fondurilor bazate pe mecanisme de finanțare asupra pieței

Prevederea de finanțare subvenționată pentru protecția mediului din țările CEE și NIS a fost necesară pentru confruntarea legalității abuzului de mediu și pentru depășirea unui număr de obstacole existente în perioada de tranziție care împiedicau implementarea totală a PPP. Aceste țări continuă să progreseze în perioada de tranziție, totuși, oportunitățile utilizării altor surse bazate mai mult pe piață și forme de finanțare a mediului vor ieși la iveală (de exemplu bănci comerciale, resurse proprii). Într-adevăr, câteva din aceste surse și mecanisme sunt deja implicate în finanțarea investițiilor de mediu în regiuni, în special în țările CEE. Ministerele de mediu și oficialii fondului ar trebui să evalueze regulat impactul pe care fondurile le au asupra generării mecanismelor de finanțare bazate pe piață și să ia măsuri pentru a se asigura că fondurile nu împiedică dezvoltarea lor. Deoarece piețele de capital se dezvoltă atât în țările CEE cât și în NIS și nevoia pentru finanțarea subvenționată între clienții fondurilor se diminuează, fondurile ar trebui să evalueze efectul pe care mărimea cheltuielilor proprii și formele de plată diferite le au asupra capacității de obținere a surselor comerciale și proprii de finanțare a clienților.

Fondurile ar trebui să caute să maximizeze capacitatea de obținere și să suporte activ dezvoltarea mai multor mecanisme de finanțare bazate pe piață, a unei implementări mai directe a PPP, prin încurajarea unei responsabilități mai mari în rândul poluatorilor și utilizatorilor de resurse pentru finanțarea protecției mediului. Deoarece această responsabilitate devine mai puternică în regiune, ar trebui să se aștepte că fondurile vor suferi o schimbare continuă, probabil dramatică în unele cazuri, și că regiunea ar putea fi martoră nu numai la crearea de noi fonduri, ci și la dispariția unora dintre ele.

________________________________________________________________

4*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 173-174

5*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003

Pg. 174

CAPITOLUL IV

Elemente de ecologie și management al mediului în activitatea autorităților locale

Noua politică de management în domeniul ecoturismului trebuie să îmbine formele de management turistic cu cele de mediu pentru a putea pune bazele unei dezvoltări și promovări durabile a turismului.

Orientarea țărilor în curs de dezvoltare pentru mileniul următor cere ca fiecare sector economic să joace un rol bine definit în politica de planificare și dezvoltare și eforturile concentrate ale tuturor sectoarelor economice să fie integrate în această politică pentru a sprijini dezvoltarea industriei turistice.

4.1 Procesul de globalizare a politicilor ecologice

Pe plan mondial, atât țările dezvoltare, cât și cele în curs de dezvoltare se confruntă cu probleme de poluare mai grave sau în curs de evoluție. Existența unor fenomene globale de poluare, efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, poluarea apelor de suprafață, reducerea biodiversității, particulele radioactive ș.a. se manifestă tot mai agresiv, influențând negativ populația globului.

Din grija de a permite dezvoltarea economică viitoare, în anul 1997, noiembrie, U.N.E.S.C.O. a adoptat o declarație privind obligațiile națiunilor pentru securitatea generațiilor viitoare care se referă la asigurarea unei dezvoltări durabile în concordanță cu menținerea la parametrii actuali a calității mediului înconjurător.

Având în vedere situația României, se constată că atât politica externă, dar și cea internă trebuie gândite prin prisma unor obiective strategice.

Marile puteri economice trebuie să încerce să cunoască mai bine particularitățile economice ale țărilor mici și mijlocii în acest context al globalizării proceselor economice.

În concepția organismelor economice internaționale creșterea economică va trebui să pornească de la principiul localizării prin care se urmărește dezvoltarea și ascensiunea economică a provinciilor, orașelor, comunelor rurale. Astfel, în procesul de globalizare accelerată a economiei mondiale se va pune accent pe îmbunătățirea comunicațiilor, a transporturilor și desființarea barierelor comerciale prin care lumea devine mai mică la nivel planetar. Acest fenomen are două fațete:

o mai largă participare a populațiilor locale în domeniul politicii și a deciziilor economice;

un proces mai amplu de descentralizare și de creștere a autonomiei locale prin care se recunoaște o anume identitate socioeconomică, culturală;

Globalizarea oferă atât riscuri cât și beneficii:

lărgirea piețelor, dezvoltarea tehnicii;

creșterea productivității, îmbunătățirea standardului de viață;

produce și teama de reducere a locurilor de muncă, prin importarea de produse;

instabilitate financiară determinată de pătrunderea fluxurilor inconstante ale capitalului străin;

amenințările legate de problemele de poluare a mediului ambiant.

4.2 Elementele de conținut ale globalizării

Elementele globalizării ecoturismului sunt marcate prin:

identificarea tuturor resurselor naturale și antropice cu valențe turistice;

exploatarea durabilă a resurselor turistice;

limitarea supraconsumului și a pierderilor;

păstrarea biodiversității și a identității culturale;

integrarea industriei turistice în procesul de planificare economică;

susținerea economiilor locale;

implicarea populațiilor locale;

consultarea specialiștilor și populației pentru investițiile de interes

pregătirea și perfecționarea personalului angajat în turism;

marketing turistic adecvat cerințelor de protecție a mediului înconjurător;

____________________________________________________________

1*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 103-105

2*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 104

Procesul de ecoglobalizare a serviciilor și produselor presupune adaptarea unui anume tip de politică ecologică, aceasta putând prezenta mici diferențe în funcție de specificul și structura serviciilor și produselor realizate. În esență, politica ecologică se axează pe anumite componente care se referă la:

tipurile de resurse utilizate și posibilitățile de valorificare optimă a acestora;

comportamentul uman prin care oamenii trebuie să accepte ideea că au o mare responsabilitate față de mediu, față de consumatori;

plan de obiective și sarcini concrete prin care orice firmă să aibă în vedere și rezolvarea problemelor de mediu;

informarea la zi privind legislația de mediu și normele de poluare admise;

aplicarea standardelor ecologice referitoare la calitatea produselor și serviciilor și etichetarea acestora;

stabilirea nivelului de conservare a resurselor naturale și antropice utilizate, cu reducere la minimum a consumului pentru cele epuizabile sau cu un fragil echilibru ecologic;

realizarea unor servicii și produse căutate de piață și reciclarea subproduselor și deșeurilor;

aplicarea unor procedee tehnologice care să evite pierderile, să permită o eficiență maximă cu procese de poluare foarte reduse;

utilizarea rezultatelor din cercetare și dezvoltare, pentru creșterea calității produselor și serviciilor oferite pentru a fi compatibile cu cerințele mediului înconjurător;

asigurarea unor locuri de muncă atractive, sigure, sănătoase, care să favorizeze productivitatea și eficiența muncii;

dezvoltarea unor sisteme de transport cât mai puțin poluante cu echipamente care pot folosi surse alternative;

realizarea unei comunicări deschise privind problemele firmei față de angajați și informații asupra serviciilor oferite față de clienți cu asigurarea respectării siguranței, calității și protecția mediului;

colaborarea cu comunitățile locale pentru a putea dezvolta acțiuni comune și pentru a asigura de comun acord protecția și conservarea mediului;

asigurarea unor bune relații cu mass-media și societatea în ansamblu pentru a face cunoscute performanțele obținute în domeniul aplicării unor procedee și soluții de diminuare a fenomenelor de poluare;

pregătirea personalului, indiferent de funcția deținută pentru a fi responsabil și conștient de problemele mediului ambiant.

Aspecte ale acestei politici pot avea elemente diferențiate de la o țară la alta prin faptul că apar și se aplică legislații ușor diferite sau standarde diferite.

4.3 Planificarea și dezvoltarea turistică durabilă

Experiența multor țări ale lumii a demonstrat că, pe termen lung, o abordare planificată a dezvoltării turistice poate aduce beneficii și poate satisface diferitele categorii de turiști. Acele țări care nu și-au dezvoltat o activitate turistică pe baza planificării sunt afectate adesea de probleme sociale și ecologice și nu pot, practic, să concureze cu destinațiile turistice planificate ale lumii. Acestea însă se pot „reamenaja” în timp, pe baza unei abordări planificate și a unor investiții financiare. Pentru acele țări care sunt deja dezvoltate din punct de vedere turistic, planificarea este adesea necesară pentru revitalizarea acestui sector și menținerea viabilității sale în viitor.

Aceste aspecte vizează și turismul prin faptul că influențează în mod direct resursele naturale și culturale, pe multiple planuri de acțiune.

______________________________________________________________

3*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 106

4.3.1 La nivel național

Turismul trebuie planificat la nivel național. La acest nivel planificarea are în vedere: politicile de amenajare turistică, structura planurilor, nivelurile serviciilor, factorii instituționali și toate celelalte elemente necesare dezvoltării și gestionării activității turistice.

În cadrul programului de dezvoltare la nivel național – si in mod special in zona Muntilor Apuseni – trebuie realizate planuri mai detaliate pentru dezvoltarea atracțiilor turistice ale stațiunilor, pentru dezvoltarea turismului rural și a celorlalte forme de turism. În etapa de tranziție a României la economia de piață, turismul trebuie regândit din perspectiva planificării. Coordonatele unei planificări la nivel național se referă la: – stabilirea tuturor politicilor și obiectivelor de amenajare turistică: determinarea obiectivului turistic principal care trebuie îndeplinit, precum și modul în care pot fi realizate toate celelalte obiective;

dezvoltarea durabilă a turismului, astfel încât resursele sale naturale și culturale să fie protejate și conservate în timp;

integrarea turistică în modelele generale de dezvoltare ale țărilor și regiunilor, precum și stabilirea unui circuit închis între turism și alte sectoare economice;

crearea unei baze „raționale” pentru luarea deciziilor de dezvoltare turistică, atât din partea sectorului public, cât și a celui privat;

realizarea unei dezvoltări coordonate a tuturor elementelor sectorului turistic: atracții turistice, echipamente și servicii aferente activității turistice;

optimizarea și echilibrarea avantajelor economice, ecologice și sociale ale turismului, cu o distribuție egală a acestor avantaje pentru societate;

stabilirea liniilor directoare și a standardelor pentru pregătirea minuțioasă a planurilor de dezvoltare turistică specifică fiecărui areal în parte;

crearea proiectului pentru o coordonare efectivă a activităților sectoarelor public și privat, precum și a unui proiect de investiții pentru o dezvoltare durabilă a turismului.

4.3.2 Planificarea pentru o dezvoltare durabilă

Conceptul dezvoltării durabile a căpătat o importanță internațională, încă de la începutul anilor `80, deși planificarea turistică dinaintea acestei perioade lua în calcul problema protejării resurselor turistice. Cele trei domenii asupra cărora se manifestă procesul planificării dezvoltării durabile sunt:

economic, prin creșterea gradului de exploatare și valorificare a resurselor;

ecologic, prin evitarea degradării mediului;

social, prin: creșterea numărului locurilor de muncă, practicarea unor meserii tradiționale, atragerea populației în practicarea turismului – ca măsură de regenerare fizică și psihică a acesteia.

Procesul reformei turistice din România va trebui să creeze cadrul necesar pentru o dezvoltare durabilă în acest domeniu. În prezent, acceptarea conceptului dezvoltării durabile a turismului românesc nu întâmpină obstacole de fond. Dezvoltarea constă în precizarea elementelor operaționale, adaptate actualei perioade de tranziție.

Strategia planificării unui turism durabil in zona Muntilor Apuseni presupune:

conservarea resurselor turistice naturale și antropice, în scopul unei utilizări continue în viitor;

creșterea nivelului de trai al comunităților locale;

mai buna cunoaștere și conștientizare de către populația locală și vizitatori a ideii de conservare etc.

______________________________________________

4*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 108-109

5*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 110

În contextul aplicării sistemelor de planificare a mediului in zona Muntilor Apuseni trebuie să se țină cont de următoarele principii:

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul prevenirii riscurilor ecologice (producerea unor efecte negative asupra mediului) și a producerii daunelor;

principiul conservării biodiversității (diversității din interiorul speciilor, dintre specii și între ecosisteme) și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural (ecosistem în accepția legii = complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul lipsit de viață, care interacționează într-o unitate funcțională);

principul „poluatorul plătește”;

înlăturarea cu prioritate a poluanților (orice substanță sau formă de energie care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale) care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor;

crearea sistemului național de monitorizare integrată a mediului (supraveghere, prognoză, avertizare și intervenție care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, urmate de măsurile care se impun);

utilizarea durabilă a tuturor resurselor existente;

crearea unui cadru de participare a organizațiilor nonguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea lor;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea protecției mediului.

Planificarea durabilă in zona Muntilor Apuseni presupune și o abordare de la nivel local a activității turistice. Aceasta se referă la implicarea comunității în procesul de planificare și dezvoltare, precum și la crearea și dezvoltarea formelor de turism care generează beneficii pentru localnici.

Prin maximizarea avantajelor pentru rezidenți, aceștia vor fi tot mai mult interesați în susținerea unei dezvoltări turistice a arealului respectiv, urmărind totodată și conservarea resurselor turistice locale. Aceste avantaje, care se reflectă și la nivel național, se traduc prin;

venituri suplimentare în valută convertibilă;

realizarea de noi locuri de muncă;

protecție și conservare a mediului mai eficiente.

Planificarea durabilă determină realizarea unui turism de calitate. Turismul de calitate nu înseamnă neapărat un turism costisitor. El are în vedere anumite obiective, și anume:

atracții și servicii turistice a căror valoare să corespundă unei calități înalte;

protejarea resurselor turistice;

atragerea acelor turiști care vor proteja mediul înconjurător.

Responsabilitatea realizării unui turism de calitate trebuie să revină atât sectorului public, cât și celui privat, conceptul necesitând a fi introdus în cadrul planului general de dezvoltare și organizare turistică.

Ecosistemul este considerat de o bună parte dintre practicieni drept o formă a turismului durabil ce poate asigura valorificarea adecvată a resurselor turistice și dezvoltarea unor zone turistice, concomitent cu păstrarea integrității ecologice a acestora.

Ținând cont de cele prezentate, ca și de tot mai accentuata tendință de întoarcere la natură, încercăm conștientizarea și direcționarea viitoare a oamenilor – mai mult sau mai puțin tineri – spre o posibilă sursă de venit durabilă-reciclabilă-regenerabilă; o existență decentă și, nu în ultimă instanță, spre o afacere civilizată, in Romania, si nu in ultimul rand in zona Muntilor Apuseni.

Procesul de reorientare și schimbare a mentalității celor care, sub o formă sau alta, practică turismul – în viziunea ce v-o propunem – are în principal ațintită atenția asupra serviciilor/prestațiilor turistice: agroturism, turism rural, turism durabil și ecoturism.

Turismul mileniului trei va fi marcat de schimbarea climatică și de grija pentru planetă. Turismul, constituit din ansamblul prestațiilor acordate persoanelor ce călătoresc cu motivații turistice (odihnă, petrecerea timpului liber, vacanțe, tratament balnear, agrement, sport, cultură, vizite etc.), împreună cu gama serviciilor aferente duratei deplasării și la locul de destinație, se află într-o strânsă dependență cu clima.

________________________________________________________________

6*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 110

7*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 112-113

Aceeași dependență există între climă și agricultură, sporturile în aer liber sau starea emoțională, toate aflate într-o legătură mai mult sau mai puțin strânsă cu activitățile turistice. Drept urmare, schimburile de informații între specialiștii acestor domenii sunt privite cu tot mai mare interes.

În condițiile în care, alături de tranziție, societatea umană este preocupată de integrare, considerăm că o primă formă de integrare se cere a fi realizată prin stabilirea de reguli regionale sau supranaționale pentru protecția mediului.

Sistem de susținere a statului în politica de ecoturism se poate face prin:

pentru firmele de turism care respectă cerințele de calitate a mediului se pot acorda exceptări, reduceri de la plata taxelor și impozitelor;

acordarea de garanții guvernamentale pentru realizarea de investiții necesare dezvoltării infrastructurii turistice;

participări cu capital din partea statului sau a altor instituții publice privind derularea unor investiții;

ajutoare acordate de stat pentru reducerea unor efecte rezultate în urma unor dezastre naturale;

crearea condițiilor de dezvoltare și modernizare a serviciilor publice care pot susține activitatea tuturor operatorilor din industria turistică;

Considerăm însă că un rol, mult mai mare, revine administrației de la toate nivelurile, agenților economici implicați în activitățile turistice, turoperatorilor și nu în ultimul rând școlii și mass-mediei. Spunem aceasta întrucât neconștientizarea necesității de a închide circuitul consumului turistic nu numai prin contabilizarea profiturilor, ci și prin educație și conservarea naturii, prin salubrizarea și recondiționarea zonelor aflate sub impactul circulației turistice, poate conduce la apariția unor afirmații de genul „turismul reprezintă o șansă pentru economie, dar și un risc pentru natură și societate”.

Organismele guvernamentale – legislativul, ministerele – trebuie ca în planurile de dezvoltare națională să pună un accent mai important asupra susținerii dezvoltării turismului. Astfel, acestea pot participa la dezvoltarea următoarelor aspecte:

elaborarea unei strategii naționale integrate privind dezvoltarea ecoturismului;

elaborarea metodologiilor, procedurilor și inițiativelor legislative;

elaborarea standardelor, criteriilor de practicare a ecoturismului;

realizarea condițiilor de formare a specialiștilor și experților în industria turistică.

În domeniul planificării turistice, Autoritatea Națională pentru Turism ar trebui să-și asume o serie de responsabilități:

elaborarea politicii și planurilor de dezvoltare turistică detaliate pe forme de turism;

coordonarea implementării planurilor de dezvoltare specifice;

stabilirea și supravegherea respectării normelor și a legislației din turism.

Deoarece turismul este o activitate multilaterală, este foarte importantă realizarea unei cât mai bune coordonări între Autoritatea Națională pentru Turism și celelalte organisme guvernamentale, precum și între sectorul public și cel privat.

La nivel regional și local

Factori de decizie din teritoriu, în funcție de aspectele planificării macroeconomice își pot stabili propria lor planificare a dezvoltării economice, stabilindu-și prioritățile. Din acest punct de vedere, organismele regionale și locale din zona Muntilor Apuseni, care aparțin domeniului public sau privat, pot pune la punct pe termen scurt și mediu etapele de dezvoltare a industriei turistice.

La baza planificării locale se vor avea în vedere următoarele aspecte:

identificarea resurselor ce pot fi exploatate prin subtipurile ecoturismului;

identificare și amenajarea resurselor turistice, atragerea gospodăriilor private în practicarea turismului;

realizarea unor forme de instruire regională sau locală pentru practicarea unor meserii specifice turismului;

________________________________________________________________

8*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 113-114

9*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 115-116

acordarea de asistență financiar bancară pentru obținerea de credite și tehnică pentru construirea de noi locuințe care să înglobeze și o funcționalitate turistică;

sprijinirea partenerilor particulari în obținerea certificatelor de omologare a structurilor turistice și de obținere a licențelor și brevetelor profesionale din domeniu;

menținerea în stare funcțională a traseelor și potecilor turistice;

pregătirea unor consilieri locali în probleme de turism – profesori, ingineri agricoli, tehnicieni, economiști etc. Managementul ecoturistic al calității.

În acivitatea de turism din zona Muntilor Apuseni procesele de planificare includ:

planificarea atracțiilor naturale și culturale pentru diversificarea formelor de turism;

planificarea sistemului de vizitare a tuturor tipurilor de atracție turistică.

Dar aceste deziderate poartă amprenta unui mod de viață accelerat – spre exemplu – care atrage după el mai multe articole de unică folosință, mai multe servicii pe termen scurt, mai multe piese modulare și înlocuibile. Rezultatul negativ al celor enumerate poate fi materializat – în condiții de negospodărire sau management defectuos – în forme de manifestare de tipul poluării.

Rezultatul se poate constitui într-o reconceptualizare a standardelor și într-un mod de a privi lumea. O societate dezvoltată presupune servicii – deci și circulație turistică -, dar mai ales un echilibru ecologic. Nu întâmplător în momentul de față sunt căutate standarde de performanță și stimulente pentru identificarea, protejarea și oferta destinațiilor turismului durabil. Sunt cunoscute, în acest sens, lăudabilele inițiative ale unor asociatii nonguvrnamentale din zona Muntilor Apuseni ale caror obiective sunt în principal de a lucra în asociere cu organizațiile din industria turismului în scopul aducerii de îmbunătățiri mediului înconjurător.

Sunt verificate din punct de vedere ecologic produsele turistice oferite, organizatorii și gazdele vacanțelor ecologice.

Analiza ia în calcul criterii ale turismului durabil, din rândul cărora enumerăm:

atenția acordată peisajului, vieții sălbatice și moștenirii culturale;

eficiența economică;

depozitarea și reciclarea deșeurilor;

interacțiunea cu comunitățile locale prin prisma bunurilor și serviciilor;

clădiri de arhitectură din care să reiasă ideea de conservare a mediului.

Aplicarea ecoturismului in zona Muntilor Apuseni presupune utilizarea simultană a unor principii existente în managementul de mediu și cel al calității serviciilor. Funcționarea și dezvoltarea fiecărei forme de turism presupune utilizarea pe cât posibil a unui mediu cât mai curat.

Pentru îmbunătățirea calității serviciilor turistice oferite orice societate de turism trebuie să știe maniera în care turiștii percep calitatea și mai ales ce fel de calitate așteaptă ei să primească din partea societății sau a turoperatorilor.

Realizarea acestui deziderat presupune mai multe etape de acțiune:

cercetări și anchete de piață privind calitatea serviciilor existente la un moment dat;

participarea întregului personal, în cunoștință de cauză, la aplicarea calității totale;

crearea unor sisteme de evaluare a calității serviciilor și instituirea unor prime drept recompensă;

asigurarea cadrului financiar, administrativ, profesional, privind îmbunătățirea permanentă a serviciilor oferite.

4.4 Managementul calității totale

Aplicarea managementului calității totale în ecoturism trebuie să țină cont și de cerințele de respectare a calității mediului. Și în acest domeniu există multe metode care pot fi aplicate cu succes.

Managementul calității ecoturistice in zona Muntilor Apuseni presupune mai multe direcții de acțiune, și anume:

____________________________________________________________

10*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 115-116

11*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 117

cunoașterea detaliată a preferințelor și motivațiilor clienților;

aplicarea calității pornește de la calitatea resurselor turistice, a materiilor prime, amenajărilor turistice, a pregătirii profesionale;

calitatea nu se referă la un anume serviciu sau produs turistic, ci include toate serviciile oferite de o firmă;

realizarea calității totale în ecoturism se sprijină foarte mult pe factorul uman, care trebuie să aibă și o cultură și informare pe probleme de mediu;

existența unei funcțiuni turistice pentru orice localitate turistică sau a oricăror produse turistice de înalt nivel impune existența unor servicii publice de calitate;

promovarea performanțelor realizate de anumite societăți de turism care s-au făcut cunoscute prin calitatea serviciilor pentru a influența aplicarea unui management similar și în alte societăți similare;

permanentizarea acțiunilor realizate performant din prima etapă, fără reveniri ulterioare, și etapizarea procesului de modernizare pentru a realiza un progres evident.

Pe baza unor analize economice efectuate de diferiți cercetători în probleme de management au rezultat câteva etape necesare în vederea punerii în practică a managementului ecoturistic.

Acceptarea rapidă a schimbării. Sub acest aspect este necesară mai întâi înțelegerea celor trei componente ale dezvoltării durabile: creștere economică, protecția mediului și bunăstarea socială. Integrarea acestora într-o strategie necesită o schimbare în modul de gândire.

Realizarea unei noi culturi de firmă. În afară de trecerea la noul concept de interdependență este necesară schimbarea culturală chiar în interiorul fiecărei

organizații. Imperativă pentru proces este integrarea deciziilor în ceea ce privește afacerile și mediul. Este necesară astfel luarea în considerare atât a impactului de mediu și social al deciziilor, precum și impactul economic al investiției legate de mediu.

Susținerea acțiunilor voluntare. Din acest punct de vedere, este larg acceptată ideea conform căreia stilul curent al reglementărilor și legislației țării noastre nu poate să conducă spre durabilitate. Este necesar să se urmărească abordări alternative în vederea fixării de obiective și atingerea unor niveluri mai mari. Aceasta se traduce prin stimulente economice puternice pentru afaceri pentru a preveni în mod voluntar poluarea. Vor fi necesar întotdeauna legi și regulamente pentru a atinge performanțe bazate pe obiective și ținte. Totuși, stimulentele de piață și economice vorbesc mai bine limbajul afacerilor.

Strategie de ecoeficiență. Se poate proiecta nu numai pentru mediu, dar și pentru avantaje economice și echitate socială, pentru „ecoefiență”. Este necesară o reevaluarea a ciclului de viață al produselor, de la faza de materie primă și până la produsul final și deșeurile care se aruncă după utilizare. Este necesară evaluarea procesului de „cum” să se producă, precum și a celui de „ce” să se producă. Ecoeficiența ține cont de conținutul total de intrări: energie, combustibil sau utilități consumate în timpul ciclului de viață al produsului.

Obiectivul este să se identifice părțile de proces ce au cea mai mare intensitate resurselor și apoi să se reproiecteze produsul pentru a obține economii importante de energie. Ecoeficiența, în locul „atenționării cumpărătorului”, solicită împărțirea responsabilităților pentru valoarea și funcționabilitatea produsului între producători și consumatori.

Realizarea oportunităților pentru creștere. Pe măsură ce se urmărește să se ajungă la durabilitate, managerii trebuie să fie atenți la schimbările nevoilor indivizilor și ale societății pentru calitatea mediului înconjurător.

Investiții directe în creativitate. Tehnologia este cea mai mare contribuție pe care industria o poate dace pentru dezvoltarea durabilă. Fundamentul cu cel mai mare succes este deci inovarea.

Recompensarea competitivă a angajaților. O etică puternică a mediului înconjurător își are rădăcina, în primul rând, printre angajați, apoi se extinde în strategia afacerii și în cultura firmei.

Afacerile, mediul economic, cel social și mediul existențial al omenirii intră, sub o formă sau alta în ecuația eco-business-ului.

________________________________________________________________

2*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 118-119

Identificarea in zona Muntilor Apuseni a ecotehnicilor și ecotehnologiilor performante care susțin „producția curată” trebuie să țină cont de următoarele criterii:

eficiența sporită în utilizarea energiei și materiilor prime;

reducerea și eliminarea deșeurilor periculoase și a altor poluanți ai mediului;

reducerea și eliminarea substanțelor chimice toxice;

reducerea expunerii la pericole ocupaționale (loc de muncă);

obținerea de produse eficiente și compatibile cu mediul.

Astfel, procesul de producție este orientat spre conservarea resurselor, eliminarea substanțelor toxice, reducerea deșeurilor etc., iar la nivelul produselor strategia se axează pe reducerea impactului ecologic de-a lungul ciclului de viață.

Principiul ecoeficienței reprezintă „o rată performantă de ghidare a întreprinzătorului în rolul său din societate, măsoară simultan, efortul de minimizare a sarcinii ecologice și cel de maximizare a valorii economice pe care întreprinderea își permite să o producă, iar salariații săi își permit să o plătească”.

Ecoeficiența nu are o limită, ci acționează în funcție de inovație, de valorificarea superioară a producției, de instrumente de politică economică etc.

Caracterizarea ecoeficienței presupune însă și calități manageriale cum ar fi clarviziunea și ingeniozitatea, resurse tehnologice, stimulente financiare etc.

O primă metodă presupune analizei, cunoscută sub numele de „Roata lui Deming” care se sprijină pe patru elemente de bază:

P – asigurarea planificării;

D – realizarea obiectivelor;

C – asigurarea verificării;

A – trecerea la acțiune.

Această metodă are o mai largă aplicabilitate, dar se potrivește cel mai bine problemelor de ecoturism, unde mediul înconjurător devine un factor activ de susținere a tuturor activităților turistice.

Un alt sistem pe care se poate sprijini ecoturismul este acela al „Benchmarketing”, care presupune o analiză comparativă a serviciilor oferite de o firmă față de altele similare produse de alte firme. El se orientează numai spre asigurarea calității și reprezintă o cale eficientă de obținere a excelenței. Recunoașterea acestui concept se realizează prin acordarea Premiului European pentru Calitate, care include și o taxă de participare a firmelor care aspiră la acest titlu.

Analiza liniei vizibilității vine în sprijinul prestatorilor de servicii prin detalierea întregului proces de derulare a produsului respectiv și stabilirea legăturilor directe cu clienți. În cadrul cestei metode sunt abordate mai multe aspecte:

observarea directă a relației client – prestator;

analiza lunară a reclamațiilor primite;

realizarea unor chestionare pentru clienți referitoare la calitatea serviciilor oferite;

utilizarea imortalizării prin mijloace foto-video a unor situații negative;

prezentarea și analiza cu tot personalului angajat a evenimentelor critice.

Diagrama cauză-efect sau diagrama Ishikawa reprezintă un instrument de analiză prin care se analizează relația dintre cauză și efectele directe sau indirecte.

În funcție de cerințele în continuă evoluție ale clienților, are loc procesul continuu de perfecționare a serviciilor oferite, care va conduce implicit la satisfacția consumatorilor. Un element în plus care influențează în mod deosebit gradul de satisfacere a clienților este aspectul legat de calitatea mediului înconjurător, care devine un factor de atractivitate și siguranță.

În condițiile de tranziție a României la economia de piață se impune aplicarea la nivelul structurilor turistice a unui minimum de măsuri care să conducă la realizarea unui ecoturism adevărat. Din acest punct de vedere ecoturismul din zona Muntilor Apuseni se sprijină pe elemente ale managementului serviciilor turistice combinat cu cele de gestionare echilibrată și durabilă a mediului înconjurător.

______________________________________________________________

3*Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 120

4* Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg. 124-125

1* Dobrin C, – Calitatea in sectorul public – Ed. ASE, Bucuresti, 2005, pg 148-149

4.5 Formele majore de turism practicate în România

În România turismul s-a dezvoltat în mod organizat de aproape două secole și jumătate, o dată cu punerea în valoare a resurselor turistice montane și balneare, când s-au ridicat primele cabane și pavilioane balneare. În prezent, motivele majore care-i atrag pe turiștii străini către țara noastră sunt stațiunile de litoral, cele montane, și unele stațiuni blaneoclimterice, circuitele cultural-istorice, și activitățile legate de afaceri, târguri și expoziții comerciale.

Turismul montan estival și pentru sporturi de iarnă beneficiază de un potențial deosebit oferit de prezența Carpaților, care ocupa 36% din teritoriul național. Există aproape 35 de stațiuni și localități turistice montane, din care doar 10 pretabile pentru sporturi de iarnă – Borșa, Vatra Dornei, Durău, Poiana Brașov, Sinaia, Predeal, Azuga, Bușteni, Păltiniș, Semenic, Stâna de Vale.

În ansamblu, stațiunile montane cuprind 12% din structurile de cazare și 9% din cererea turistică. Exista 698 de unități de cazare cu 34784 de locuri, indicele de utilizare a capacităților fiind de 37%, durata medie a sejurului de 3,7 zile. Numărul de turiști se ridică la 32815 turiști cu 121499 de înnoptări.

Turismul în arii protejate se sprijină pe arii protejate declarate, dar fără a avea o raportare în plan statistic. Conform ultimelor date întocmite de cercetătorii silvici, se confirmă încă o dată faptul că România este singura țară din Europa care focalizează 5 din cele 11 zone de vegetație naturală.

Teritoriul ei cuprinde: 162 de sectoare ecologice, 450 de unități edafice, 500 de tipuri naturale potențiale de pădure, 3450 de specii de plante cu flori, care reprezintă aproape 40% din inventarul european, din care 127, endemice. La acestea se mai adaugă 497 de specii minerale, adică 25% din diversitatea mineralogică universală, și 50.000 de specii animale. „Acest impresionant patrimoniu natural constituie valuta forte a României”. 13 teritorii forestiere au fost recunoscute ca parcuri naționale sub gospodărirea ocoalelor și inspectoratelor silvice. Au fost numite parcuri naționale: Rodna, Călimană, Ceahlău, Cheile Bicazului – Hășmaș, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Retezat, Domogled – Valea Cernei, Semenic – Cheile Carașului, Cheile Nerei, Apuseni și Delta Dunării (ca rezervație a biosferei).

Acestea dețin în fondul forestier 397.400 de hectare și aproape 10% din întinderea pădurii românești. Turismul din aceste spații naturale deosebite dispune de doar 4-5% din oferta de cazare prin intermediul cabanelor montane a unor structuri din unele stațiuni montane situate în apropierea ariilor protejate (Borșa, Băile Herculane, Stâna de Vale etc.).

Anul 1990 s-a dovedit a fi deosebit de favorabil acțiunii de înființare a parcurilor naționale. S-au stabilit pentru prima oară în România limite fixe ale parcurilor naționale. S-au avut în vedere zona rezervațiilor integrale și zona-tampon a fiecărui parc național.

Începând cu anul 1991, seminariile ecologice încep să se profileze pe capitolul „Parcuri Naționale”, la care participă oameni de știință din întreaga Europă. Parcurile naționale românești sunt considerate esențiale pentru Europa. Marii specialiști europeni în domeniul protecției mediului au relevat faptul că România constituie ultima barieră vie în calea aridizării Europei.

S-a afirmat faptul că pădurile arhetipale românești reprezintă pentru Europa sinonimul pădurilor amazoniene pentru întreaga planetă. La un seminar internațional din anul 1991, dl. H. Weinzierl, președintele Federației Germane pentru Protecția Mediului, a declarat că „… recunoașterea legală a parcurilor naționale propuse de România este cea mai mare realizare în domeniul protejării mediului ambiant în spațiul dinte Atlantic și Urali”. Deci, din multiple puncte de vedere, s-a ajuns la concluzia că pădurea românească este un ultim donator pentru întreaga Europă.

In 1993 au fost planificate și constituite provizoriu alte parcuri naționale: Rarău-Giumalău, Penteleu, Ciucaș, Făgăraș, Buila, Parâng, Țarcu, Porțile de Fier, Cioclovina, Domogled și Măcin.

Mai recent, pe baza Legilor nr. 58/1994 și 137/1995, a fost definitivată prim listă completă a zonelor naturale protejate de interes național și regional în număr de 854, lista care va sta la baza promulgării viitoarei legi a zonelor protejate. Din această listă rezultă o lărgire a spațiilor protejate și o creștere a numărului lor, fapt care demonstrează că protecția și conservarea acestora este foarte importantă pentru menținerea biodiversității și a fondului genetic natural.

__________________________________________________________

1* Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg.126 -127

2* Bran F, Simon T, Nistoreanu P. – Ecoturism – Ed Economica, Bucuresti, 2000, Pg.128

CAPITOLUL V

Politici și strategii definitorii în dezvoltarea concepției ecologice, a strategiei de dezvoltare economică în profil teritorial

5.1 Politici de mediu în România

După 1990, în România, politica de mediu a devenit o componentă a politicii de ansamblu, recunoscându-se importanța acesteia pentru dezvoltarea armonioasă a societății.

Evoluția acestei politici, chiar dacă a cunoscut perioade de căutări, de incoerență, s-a îndreptat spre coordonatele imprimate de UE și astăzi putem afirma că, cel puțin din punct de vedere legislativ, suntem aproape de atingerea acestui obiectiv. Desigur problemele de implementare a prevederilor legislative și de îmbunătățire continuă a lor ramâne încă un deziderat pentru care trebuie făcute eforturi deosebite.

Se poate exemplifica efortul pe linie legislativă prin prezentarea unui extras din Planul Strategic de Acțiune pentru Protecția Mediului, preluat din Hotărârea de Guvern 32/2002 privind aprobarea Planului de Acțiune pe anii 2001 – 2004 al Programului de Guvernare.

Un astfel de plan la nivel național se detaliază într-o următoare etapă, în planuri regionale și planuri locale ce includ și responsabili, fonduri necesare și surse financiare (Anexa 1)

5.2 Politici de dezvoltare regionala – zona Muntilor Apuseni

In ceea ce priveste asamblarea politicilor ce urmeaza a ridica economic, social, cultural, etc o regiune, cele mai multe politici vor gravita in jurul politicii de dezvoltare industriala. Cresterea economica are efect multiplicator asupra eceonomiei si contribuie nu numai la ridicarea standardelor de trai, efectele benefice regasindu-se si in domeniul culturii, deducerii ratei de crestere a populatiei, etc.

In anul 1998, ONU recomanda trei obiective care sa-si gaseasca locul in politicile de dezvoltare regionala, si anume:

Incurajarea unei economii deschise, competitive, prin adoptarea de politici corespunzatoare in domeniul industriei si comertului, inclusiv o liberalizare progresiva a comertului international si regional, in conditiile in care se respecta protejarea mediului inconjurator;

Crearea de locuri de munca productive, stabile, pe tgermen lung – suport pentru cresterea venitului personal si pentru dezvoltarea sociala;

Protectia mediului natural printr-o utilizare mai eficienta a resurselor neregenerabile si regenerabile

Astfel, in tabelul 1 sunt detaliate obiectivele politicilor zonei Muntilor Apuseni:

Tabel 1

Sursa: Documentele Conferintei Dezvoltarii Regionale, 12-13 ianuarie 1997, Bucuresti, organizator Guvernul Romaniei

Procesele de dezvoltare in zona Muntilor Apuseni trebuie sa se realizeze in concordanta cu criteriile Uniunii Europene ce au legatura cu eligibilitatea proiectelor in vederea finantarii, promovarii produselor romanesti pe piata externa prin atragerea capitalui strain, a investitorilor straini, a tehnologiilor moderne ce de vin elemente esentiale pentru marimea volumului exportului

_______________________________________________________________

1*Rojanschi V. Bran F. Diaconu S. Grigore F. – Abordari economice in protectia mediului – Ed . A.S. E, Bucuresti, 2003,Pg. 58-65

2* Bran P, Bran F, Rosca Gh, Costica I, Iorgulescu A, – Componenta ecologica a strategiei de dezvoltare economica a zonei Muntilor Apuseni – Ed. ASE, Bucuresti, 2003, pg.35-36

3* Ferentz G –Dezvoltarea regionala durabile in Romania, „ Economia Teoretica si aplicata”, nr.113/23.11.1998

Pentru România realizarea premiselor unei dezvoltări regionale durabile presupune:

încheierea procesului de privatizare a unităților industriale;

clarificarea regimului proprietății;

liberalizarea completă a comerțului cu prețurile, inclusiv în agricultură;

o bună administrare a țării, participarea democratică a populației, descentralizarea administrației locale;

integrarea politicii de dezvoltare regională în politicile sectoriale și de dezvoltare comunitară;

cooperarea voluntară între posibilii actori locali ce interesează dezvoltarea regională;

lupta împotriva criminalității, corupției; garantarea siguranței personale, a bunurilor personale; respectarea legilor;

stoparea involuției economiei.

Analiza proceselor de dezvoltare regională la nivelul abordărilor naționale, zonale (zona Munților Apuseni, de exemplu) pune în evidență o gamă largă de principii privitoare la stabilirea strategiilor sau politicilor concrete de dezvoltare regională.

În afara principiilor politicilor de dezvoltare regională preluate de la Uniunea Europeană, România și-a stabilit un set propriu de principii adaptat condițiilor și zonelor (Munții Apuseni) specifice țării noastre, adoptând și unele principii ce derivă din conceptul de dezvoltare durabilă:

prevenirea poluării la sursă, în locul tratării, neutralizării deșeurilor după ce acestea s-au produs. Principiul e întreprinderilor care se privatizează și a căror producție prezintă potențial poluant, noilor unități de producție și la modernizarea unor tehnologii;

poluatorul plătește, care este necesar să devină un principiu operațional în întreaga economie, urmărind a avea efecte benefice asupra mediului și consumatorului. Se va stimula, în acest fel, gestiunea corectă a deșeurilor, apelarea la tehnologii și produse mai puțin poluante.

În perspectiva îndepărtată, setul de criterii prevăzut în legislația României ar putea include și criteriile specifice dezvoltării durabile. Unele dintre aceste criterii au efect benefic asupra economiei mediului înconjurător, populației, chiar din această perioadă. Decidenții pot selecta în politicile lor de dezvoltare regională și criterii precum:

criteriul protecției biosistemelor, care cere concentrarea atenției decidenților, salariaților care lucrează în unități poluante, funcționarea acestora în limitele normelor de calitate a factorilor de mediu prevăzute în legislația românească. Se protejează, astfel, populația, vegetația, fauna împotriva poluării.

criteriul eficienței capitalului natural și uman sau :

creșterea gradului de valorificare a unei surse: pământ, păduri, apă etc.;

aducerea în circuitul economic a unor surse minerale ca: argilă, piatră de construcție, roci ornamentale, pietre semiprețioase (calcedonia, hematita, lizurit), gips; bentonită, caolin, cuarț

transformarea unor mine celebre în muzee (Roșia Montană);

transformarea gestiunii deșeurilor în oportunitate de afaceri: reciclare, comercializarea componentelor separate etc.;

reconstrucția ecologică a siturilor poluate, ceea ce aduce în circuitul economic teren suplimentar pentru agricultură, construcții, divertisment etc., creează locuri noi de muncă și protejează mediul înconjurător;

amplificarea procesului educațional de instruire a elevilor, studenților, salariaților, populației în general.

criteriul echității între generații, între regiuni, între sat și oraș.

Pentru țara noastră, și în special pentru zona munților Apuseni, se poate contura un set de obiective prioritare ce trebuie urmărite prin politici adecvate de dezvoltare regională: modernizarea și dezvoltarea sistemlor de transport, comunicații și informații; crearea unui mediu favorizant de afaceri atât pentru întreprinzătorii interni, cât și pentru cei străini; modernizarea sistemelor de educație și instruirea populației.

____________________________________________

* Bran P, Bran F, Rosca Gh, Costica I, Iorgulescu A, – Componenta ecologica a strategiei de dezvoltare economica a zonei Muntilor Apuseni – Ed. ASE, Bucuresti, 2003, pg.41-42

CAPITOLUL VI

Studiu de caz – „Reamenajarea spațiului turistic în zona Munților Apuseni”

6.1 Spatiul turistic

Orice spatiu geografic este un potential purtator de activitati turistice care, prin dezvoltare si intensificare, specializare sau diversificare pot crea spatii turistice de diferite tipuri si de dimensiuni variabile (de la banalul centru turistic, la regiuni si re|ele turistice). In timp au aparut si s-au dezvoltat, pe teritoriul tarii noastre, spatii turistice specializate, unde turismul reprezinta principala activitate economica de ocupare a spatiului, dar si spatii turistice polivalente, unde activitatea turistica se deruleaza in paralel cu alte activitati. Adesea, intre aceste activitati exista o complementaritate indispensabila productiei si consumului turistic.

Spatiile turistice sunt sisteme spatio-temperale generate de existenta unui potential turistic natural si/sau antropic, de prezenta unei baze de primire si a fluxurilor turistice, care interactioneazia si se conditioneaza reciproc, in prezenta unor factori economico-sociali si culturali specifici, factori ce rcelementeaza si influenteaza dezvoltarca sistemului respectiv .Deci, conturarea spatiilor turistice, gradul lor de integrare in lantul productiv si amenajarea lor depind de corelatia dintre cererea si oferta turistica, in prezenta unor factori de favorabilitate sau restrictivitate ce fundamenteaza analiza turistica.

Tipologia spafiului turistic in general si la nivelul Romaniei in special poate fi abordata in diferite maniere, plecand de la criterii cantitative si calitative care se bazeaza cu precadere pe intensitatea fenomenului turistic:

prezenta spatiala a turismului, respectiv intensitatea fluxurilor turistice, gradul de frecventare a spatiului si structura acestuia in raport cu alte forme de ocupare, cu care turismul poate coexista;

caracteristicile diverselor amenajari turistice si impactul lor asupra mediului geografic;

caracteristicile functionale ale spatiului turistic, ale centrelor de primire turistica: turistic specializat (cu functie turistica) sau turistic polivalent (cu functii turistice si neturistice);

-specificul componentelor geografice generatoare de fluxuri turistice etc.

Spafiul turistic regional sau regiunea turistica semnifica, inainte de toate, un teritoriu caruia intensitatea activitafilor turistice ii confera o mare specificitate geografica si social-culturala. Fiecare regiune turistica poseda propria sa imagine de marca.

Un spatiu turistic se poate defini ca regiune turistica (spatiu turistic regional) din momentul in care exista o prezenta turistica semnificativa, spatii de primire corespunzatoare, unde organizarea transporturilor si serviciilor (si uneori chiar a economiei in general) este partial sau total subordonata turismului (activitatilor turistice). Regiunea turistica este deci un spatiu functional, imaginea acestuia fiind imprimata de ansamblul componentelor naturale si atropice, mai mult sau mai putin omogene si continue.

Pe teritoriul tarii noastre se impun ca spatii turistice regionale, cu o putere de polarizare deosebita:

litoralul Marii Negre;

regiunea turistica a Deltei Dunarii;

regiunile turistice de tip urban;

regiunile turistice de tip montan;

6.2Modalitati de delimitare si ierarhizare a zonelor turistice

In vederea delimitarii si ierarhizarii zonelor turistice este necesara, in primul rand inventarierea si cunoasterea tuturor componentelor de potential turistic, gruparea lor in spatiu si apoi evaluarea lor cantitativa si calitativa in vederea stabilirii oportunitatilor de dezvoltare, a formelor de dezvoltare pe care le pot genera si a echiparilor necesare pentru o gestionare in conditjii de eficienta si competitivitate.

Procesul de ierarhizare a zonelor turistice se realizeaza deci in functie de o serie de criterii, care au ca scop o clasificare valorica a resurselor turistice, a
modului lor de concentrare in teritoriu. In literatura de specialitate exista
numeroase modalitati de evaluare si ierarhizare a zonelor turistice, dintre care se
pot mentiona: meloda grafurilor si cea a rangurilor partiale.

___________________________________________________________________

1*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 208

2*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 209

• Meloda grafurilor reprezinta un sistem de analiza pe baza unor serii de
criterii de baza si subcriterii, analiza realizandu-se pe mai multe niveluri. Fiecare
nivel de apreciere, care se sprijina pe un anumit numar de criterii, a primit un
anumit numar de puncte. Elementele care alcatuiesc patrimoniul turistic au primit
70 de puncte din totalul de 100, restul de 30 fiind acordat pentru nivelul echiparii
turistice (vezi Anexa 5).

La baza intregii metodologii pentru realizarea punctajelor valorice stau urmatoarele componente de potential:

POTENTIAL TURISTIC – ZONA MUNTILOR APUSENI
POTENTIAL NATURAL POTENTIAL ANTROPIC

• Valori de patrimoniu natural: • Valori cultural-istorice:

rezervatii ale biosferei -monumente si situri arheologice

parcuri nationale -monumente si ansambluri de arhitectura

rezervatii naturale – localitati istorice

monumente ale naturii

• Valori de peisaj (conditii naturale): • Valori etnografice:

forme de relief -localitaji rurale cu gospodarii si arhitectura

domenii schiabile traditionala

clima – tipuri -mestesuguri: instalajii tehnice populare

hidrografie -obiceiuri: port, manifestari autentice

vegetatie, fauna

•Valori balneare: • Valori memoriale:

-cladiri, monumente si locuri memoriale

izvoare minerale -ansambluri de arta plastica cu semnificatiii

lacuri sarate memoriale

Clasificarea spatjiilor turistice regionale, elemente esentiale in organizarea turistica a spatiului, se poate face pe baza potentialului turistic, pe baza infrastructurii turistice etc.

Un element deosebit este reprezentat si de pozitia fiecarei zone in teritoriu, in stransa legatura si cu reteaua de cai de comunicatie, fata de care se orienteaza si fluxurile turistice.

O dezvoltare complexa, dar intr-o conceptie integrata, cu o eficienta socio-economica, este posibila in conditiile in care se aplica o abordare sistematica a problemelor.

In sprijinul acestei idei, pentru zona turistica a Muntilor Apuseni trebuie sa se tina cont de un evantai de principii si criterii, cu rol determinant in dezvoltarea acesteia:

valorificarea resurselor si dezvoltarea zonei intr-o maniera sistematica, in care loate clementele componente se integreaza in proiectcle de dezvoltare;

stabilirea unor legaturi functionale intre subsistemelc aceleiasi zone prin cooperare si parteneriat, in scopul realizarii unor investitii care sa asigure cresterea economica si sociala;

conservarea si ameliorarea conditiilor, si calitatii mediului ambiant, prin realizarea unor infrastructuri si echipari in concordanta cu normele si reglementarile de protectie a mediului;

realizarea unui echilibru in dezvoltarea amenajarilor turistice si capacitatea de suport a mediului natural si antropic, pentru a nu se produce o degradare si epuizare rapida a resurselor turistice;

valorificarea atenta a statiunilor, localitatilor si punctelor turistice, pentru evitarea aglomerarilor si evitarea amplasarii altor investitii industriale, agricole si de transporturi, care pot periclita si pune in pericol insasi funcfia turistica a acestor centre de interes turistic.

____________________________________________________________________

1*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 214

2*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 215

Abordarea in viziune sistemica a dezvoltarii turismului are meritul ca estes puternic ancorata in realitatea imediata si pcrmite o mai buna corelare intre cererea si oferta turistica, fara depasirea unor praguri maxime, care pot afecta, in primul rand, calitatea produsului turistic.

Dincolo de aplicarea unei viziuni sistemice, orice zona turistice a Muntilor Apuseni pentru a fi viabila trebuie sa-si modeleze functiile in concordanta cu dimensiunile viitoare ale factorilor economici, sociali, psihologici, cu realizarea unor modele de dezvoltare turistica.

6.3. Conceptii si strategii de amenajare si de dezvoltare a turismului montan –

-amenajarea , organizarea si dezvoltarea spatiului turistic montan de dominanta „alba”- in zona Muntilor Apuseni

La elaborarea unei strategii de amenajare §i dczvoltare turistica trebuie sa se tina seama, in primul rand, de realitatile teritoriale ale tarii si zonelor ei si de determinarile cantitative si calitative ale acestora (G.Fresco, 1970; I.Berbecaru, M.Botez, 1977).

Din literatura de specialitate se cunosc trei tipuri principale de localizare a statiunilor montane:

localizare periferica, respectiv la periferia oraselor, in apropiere de masivele montane cu conditii prielnice practicarii sporturilor de iarna;

localizare liniara, care urmeaza culoarele naturale de penetratie in munte, dezvoltandu-se statiuni cu axe rutiere;

localizare terminala, care se dezvolta in zonele alpine.

Cele mai importante componente ale cadrului natural, care concura in mod evident la conturarea acestui tip de spatiu, sunt relieful – cu o serie de caracteristici morfometrice si morfografice specifice, si clima – prin caracteristicile de baza ale parametrilor climatici.

Chiar daca Carpatiii sunt mai scunzi decat Alpii, altitudinea maxima inregistrand abia 2544 m, fizionomia si expunerea domeniului versantilor, dispunerea altitudinala a acestora se constituie in factori favorizanti ai dezvoltarii sporturilor de lama, definind ceea ce numim domeniu schiabil.Romania dispune de un domeniu schiabil potential considerabil, dar in mare parte neamenajat, care se desfasoara intre 1500-1800 m, in cazul Carpatilor Meridionali si Orientali, 1300-1400 m in Muntii Banat si 1000-1600 m in Muntii Apuseni (care sunt situati in calea maselor de aer oceanic, benficiind de cantitati mari de precipitatii sub forma de zapada).

Unele masive montane, pnn configuratia pantelor, desfasurarea altitudinala pe 800-900 m. ofera posibilitatea amenajaiii unor partii si mijloace de transport pe cablu in sisstem releu, de la etajul inferior, de 900-1000 m altitudine la cel montan superior – de 2000-7200 m. Acest sistem permite: valorificarea domeniului schiabil succesiv, dinspre culme spre poale (la inceputul iemii) si de la poale spre culme (primavara), precum si prelungirea sezonului de sporturi de iarna.

Cele mai importante domenii schiabile amenajate se concetreaza in masivele Bucegi, Postavarul si Garbova, in lunguJ axei Vaii Prahovei, restul fiind diseminate in Masivul Semenic, Tarcu, Muntele Mic, Paring, Cindrel, Bihor, Gilau, Muntele Mare, Ceahlau, Gutaii. In concluzte, cea mai mare parte a partiilor din Carpatii romanesti sunt neamenajate, existand un real potential valorificabil in viitor.

Alaturi de versanti! Despaduriti, cu parametrii morfometrici favorabili desfasurani unor sporturi de iarna, clima este a doua componenta naturala indispensabila pentru definirea spatiului turistic montan „alb". Clima se implica prin stratul de zapada posibil si temperatura aerului.In zona montana stratul de /apada se instaleaza in octombrie, in general, si poate dura cu intermitente pana in mai, numarul mediu al zilelor cu strat de zapada depasind chiar si 200 de zile la peste 1500m altitudine.

Mentinerea strarului de zapada, dar si calitatea zapezii pentru schi sunt favorizate si de temperatura aerului. Importanta deosebita prezinta zilele de iarna, cand valorile maxime ale temperaturii nu depasesc 0°C, favorizlnd mentinerea stratului de zapada.

Pentru practicarea sporturilor de iarna statiunile din zona Muntilor Apuseni, datorita dotarilor, sunt recomandate pentru turismul intern, cu perspective de a fi lansate in turismul international, prin amenajarea valorosului lor potential natural in viitorii ani. Decficientele semnalate in aceste statiuni se refera la :

_________________________________________________________________

1*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 224

diversificarea redusa a unitatilor de cazare si de alimentatie publica;

insuficienta dotarilor de agrement (culturale, sportive, etc);

calitatea si pregatirea personalului si a serviciilor prestate;

prezenta unui valoros domeniu schiabil, insa necompetitiv – ca lungime, latime si varietate a partiilor – cu cel al altor statiuni europene;

insificienta instalatiilor mecanice de urcat, ca lungime, capacitate orara, diversificare;

intretinerea defectuoasa a partiilor de schi si slaba lor iluminare;

In functie de traditiile existente in zona Muntilor Apuseni si de tinand seama de dezvoltarea tursismului in general, de potentialul turistic, de realizarile de pana acum in aceasta zona, de utilizarea resurselor materiale si umane in profil teritorial, se pot desprinde principalele obiective ale strategiei dezvoltarii turismului in zona Muntilor Apuseni, dupa cum urmeaza:

dezvoltarea statiunilor existente si crearea altora noi, echiparea lor cu dotari de baza materials de cazare, alimentafie publica si agrement, in scopul desfasurarii activitatii turistice in tot cursul anului,

extinderea colaborarii si cooperarii cu firme specializate din tarile vecine si din tarile alpine pentru realizarea, In comun, a unor dotari de baza materiala si atragerea de noi segmente ale cererii turistice; includerea Romaniei in circuite turistice mondiale;

diversificarea ofertei de programe turistice in scopul cresteni incasarilor, atenuarea sezonalitafii activitatii de turism;

dezvoltarea statiunilor existente si crearea altora noi, pentru valorificarea superioara a potentialului existent;

diversificarea bazei de cazare, alimentatie publica si agrement, in scopul permanentizarii activititilor turistice in toate anorimpurile, reducand astfel curba sezonalitatii;

facilitarea accesului la partie si la domeniul schiabil In general;

fortificarea statiunilor existente.prin.moderniizarea partiilor, folosirea tunurilor de fabricat zapada. dotarea cu partii din material plastic, extinderea schiului pe iarba;

cresterea volumului incasarilor, in special la incasarile valutare, sporirea
eficientei economice a turismului montan.

In scopul valorificarii superioare a potenfialului turistic montan de care dispune tara noastra, cercetarile de specialitate au evidentjat urmatoarele directii de actiune:

avand In vedere experienta internationala in domeniul amenajarii muntelui si dezvoltarii sporturilor de iama (in special in tari europene, ca de exemplu -Iugoslavia, Bulgaria, Cehia si Slovacia, Franta, Austria etc.), se impune amenajarea si dotarea statiunilor din zona Muntilor Apuseni cu unitati de cazare, alimentafie publica, agrement, mijloace de transport pe cablu si partii de schi la nivelul exigentelor turismului international competitiv si lansarea lor in circuitul statiunilor organizatoare de concursuri de schi cu participare intemationala;

amenajarea, dotarea si lansarea unor noi statiuni competitive in turismul montan international ;

diversificarea unitatilor de cazare si alimentatie publica din statiunile montane, apropierea unitafilor de desfacere de partiile de schi;

diversificarea agrementului, de iarna si vara, in scopul transfornarii statiunilor montane in statiuni bivalente, cu program non-stop si reducerea, in acest fel, a curbei sezonalitatti;

optimizarea activitatii cabanelor turistice si transformarea lor in nuclee ale unui turism montan intensiv si de calitate.

____________________________________________________________________

1*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 250

2*M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic – Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pg. 241-242

6.4 Alternativa dezvoltării turismului în zona Munților Apuseni

6.4.1 Obiective strategice de dezvoltare durabilă a turismului în zona Munților Apuseni Pornind de la caracteristicile mediului citadin, alăturate obligațiilor și convențiilor sociale specifice, pot fi depistate o serie de necesități pe care orășeanul le emite din ce în ce mai constant și tinde să le transforme în acțiuni:

Reîntoarcerea la natură, motivație valabilă pentru toate categoriile de vârstă, sex, profesie, statut social. Este rezultatul necesității de relaxare, sănătate, confort fizic și spiritual. Ea demonstrează că omul modern nu se poate rupe de modul natural de viață, iar contactul cu mediul rustic are efecte pozitive în menținerea echilibrului său.

Cunoașterea și adeziunea temporară la grupurile de apartenență specifică zonelor rurale, dintre care pot fi amintite: familia de tip patriarhal, comunitatea locativă, grupul de muncă, grupul folcloric etc. Turistul care vine în contact cu aceste grupuri își satisface anumite necesități a căror realizare în mediul citadin este de cele mai multe ori imposibilă.

Cunoașterea, înțelegerea și creativitatea sunt motivații care se pot realiza cu succes în ambianța satului turistic.

Motivațiile estetice ce decurg din nevoia de frumos, ordine, armonie, naturalețe determină majoritatea turiștilor, care vizitează satele din zona Munților Apuseni, să se considere privilegiați pentru posibilitatea de a cunoaște locuri atât de frumoase și de pitorești.

Curiozitatea ce decurge din informații asupra ospitalității populare, obiceiurilor gastronomice, artizanatul și ritualurilor sătești determină dorința multor turiști de a cunoaște la fața locului toate acestea.

Odihna, cura de aer și fructe, consumul de alimente proaspete de care doresc să beneficieze cei ce își îngrijesc sănătatea în vacanță se îmbină armonios în raza așezărilor rurale.

Sportul, vânătoarea, pescuitul sportiv, ascensiunile și drumețiile sunt motivații care capătă o notă autentică, lăsând loc suficient inițiativei, imaginației și înclinațiilor individuale.

Atât turismul rural, cât mai ales agroturismul se bazează pe potențialul spațiului rural din zona Munților Apuseni, pe oamenii și produsele specifice locului, care trebuie să se adapteze cerințelor pieței turistic, care trebuie să abordeze o gândire antreprenorială și, fără să uniformizeze oferta, să-și reamenajeze structurile de primire pentru a fi la nivelul standardelor de calitate dorite de turiști, să pună în valoare tradițiile culinare ale bucătăriei românești, respectiv ale celei din zona Munților Apuseni.

Agroturismul se conturează ca o activitate capabilă să valorifice excedentul de cazare care există în numeroase gospodării țărănești, ca un ansamblu de bunuri și servicii oferite direct de gospodăriile țărănești spre consumul persoanelor care, pe o perioadă de timp determinată, vin în așezările rurale pentru odihnă, recreere, agrement sau chiar pentru afaceri, studii documentare etc. Activitatea turistică desfășurată în cadrul ei are un caracter secundar, ocazional.

Agroturismul reprezintă acțiunea de deplasare a unei persoane într-o localitate rurală nepoluată, pitorească, având un specific agrar, finalizată prin șederea (sejurul) pentru o durată de cel puțin 24 de ore într-o gospodărie țărănească, consumul de produse locale alimentare și nealimentare și coabitarea, observația, asistența și coparticiparea în comunitatea socială locală, prin respectarea normelor ce fac posibilă întreaga acțiune.

În esență, agroturismul presupune o valorificare superioară a valențelor economice, naturale și antropice ale zonei Munților Apuseni, punându-se accentul, prin turism pe o intercondiționare a laturii tradiționale cu cerințele turismului modern, competitiv, coparticiparea și coabitarea fiind elemente definitorii.

Turismul rural are o sferă de cuprindere mult mai largă, are caracter permanent și dispune de o structură de primire eterogenă, reprezentată nu prin gospodăriile țărănești, ci prin campinguri, popasuri turistice, sate de bungalow-uri sau vile grupate în jurul unor spații comune pentru masă, distracții comune etc. În acest caz, activitatea de bază a persoanelor implicate este prestarea unor servicii turistice, iar veniturile realizate au caracter permanent.

__________________________________________________________________

1*M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic romanesc, Bucuresti, Editura Economica, 2001, pg.288-289

Între așezările rurale de interes turistic se numără și satele turistice etnofolclorice, care dețin un fond etnografic de valoare inestimabilă, repreznetat prin muzee etnografice

(Lupșa, Rămetea, Beiuș, Chișcău, Avram Iancu) arhitectură populară de excepție, port tradițional și folclor etc.Este știut, însă, că păstrarea și perpetuarea folclorului și, îndeosebi, a etnografiei (portul, tehnicile de lucru arhitectura etc.) în formele lor originale, tradiționale se află în declin, devenind puncte tot mai izolate pe harta etnografică a țării. Formele și conținutul modului de viață citadin au pătruns și continuă să pătrundă impetuos și ireversibil în mediul rural.Este nevoie să amenajăm și să organizăm satele turistice, în general, ținând cont de:

valoarea și varietatea resurselor turistice, de ocupațiile agropastorale și tradițiile etnofolclorice din zonă;

poziția favorabilă pe o arteră turistică importantă sau în apropierea unor centre turistice și stațiuni renumite;

apropierea de masive montane de mare atractivitate și circulație turistică;

dezvoltarea socio-economică ridicată a satelor, care conduce la un nivel de trai confortabil al gospodăriilor, cu efecte benefice pentru primirea și găzduirea turiștilor, inclusiv din străinătate;

trăsăturile psihostructurale ale populației, ce-i conferă un grad mare de ospitalitate, cinste și moralitate, gradul mai înalt de emancipare a locuitorilor din sate (cunoscători și de limbi străine).

Bazele turistice trebuie formate din gospodăriile țărănești amenajate pentru primirea turiștilor și care pot fi clasificate, din punct de vedere al utilității și destinației lor în: gospodării pentru satisfacerea nevoilor proprii; gospodării construite pentru nevoile proprii și pentru alternativa turistică; gospodării nou construite, asistate de specialiști și prevăzute cu echipamente și utilități necesare pentru a răspunde cerințelor turistice. De asemenea, din punct de vedere al serviciilor oferite turiștilor, gospodăriile țărănești turistice pot fi clasificate astfel: gospodării turistice de găzduire și gospodării turistice de găzduire și sejur pentru copii.

Prin punerea în valoare a ofertei de cazare și servicii a tuturor structurilor turismului rural, prin crearea unor programe de turism variate se dezvoltă circulația turistică rurală. Principalele structuri ce pot fi dezvoltate în cadrul turismului rural în zona Munților Apuseni, sub aspect teoretic, sunt:

Satul de vacanță – centru turistic compus din vile sau bungalowuri destinate cazării individuale sau familiale și grupate în jurul unor spații comune pentru masă, distracție și sport;

Popasul turistic – tip de hotel destinat, în special, turiștilor în trecere și amenajat de-a lungul unui mare traseu turistic sau în apropierea lui; are mai puțin de 10 camere și un restaurant cu specific gastronomic regional;

Motelul – destinat să ofere serviciile necesare, la diferite grade de confort;

Hotelul rustic pavilionar – tip de hotel rustic, situat în mediul rural, care grupează o serie de pavilioane rustice;

Camping-ul – formă de turism care presupune cazarea în corturi sau rulote utilizând, pentru un sejur mai mult sau mai puțin prelungit, un echipament adecvat.

Politica de management în domeniul ecoturismului trebuie să îmbine formele de management turistic cu cele de mediu pentru a putea pune bazele unei dezvoltări și promovări durabile a turismului.

O abordare planificată a dezvoltării turistice, desfășurată pe termen lung, poate aduce beneficii atât pentru cei care prestează serviciile, cât și pentru beneficiari, respectiv pentru turiști. „Lipsa planificării conduce la apariția problemelor sociale și ecologice, la degradarea resurselor turistice naturale și antropice, adică la diminuarea competitivității internaționale a serviciilor turistice ale țării respective.”

___________________________________________________________________

1*M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic romanesc, Bucuresti, Editura Economica, 2001, pg.289-290

2* Bran P, Bran F, Rosca Gh, Costica I, Iorgulescu A, – Componenta ecologica a strategiei de dezvoltare economica a zonei Muntilor Apuseni – Ed. ASE, Bucuresti, 2003, pg.121-122

1*M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic romanesc, Bucuresti, Editura Economica, 2001, pg.292,295

2* Bran P, Bran F, Rosca Gh, Costica I, Iorgulescu A, – Componenta ecologica a strategiei de dezvoltare economica a zonei Muntilor

Cele trei domenii vizate de planificarea dezvoltării turistice durabile sunt:

Economic, prin creșterea gradului de exploatare și valorificare a resurselor;

Ecologic, prin evitarea degradării mediului;

Social, prin creșterea numărului de locuri de muncă, favorizarea practicării unor meserii tradiționale atragerea populației în practicarea turismului, ca măsură de regenerare fizică și psihică a acesteia.

Strategia planificării turismului durabil presupune:

conservarea resurselor turistice naturale și antropice, în scopul unei utilizări continue în viitor;

creșterea nivelului de trai al comunităților locale;

cunoașterea mai bună și conștientizarea de către populație și vizitatori a ideii de conservare.

Calitatea sporită a mediului, reflectată în peisaje bine conservate, absența poluării factorilor de mediu (aer, apă, sol, vegetație, faună) un element a cărui atractivitate turistică a sporit considerabil în ultimele decenii. Planificarea mediului în turism presupune respectarea principiilor generale ale dezvoltării durabile, respectiv:

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor;

principiul conservării biodiversității;

principiul „poluatorul plătește”;

înlăturarea, cu prioritate, a poluanților care periclitează grav și nemijlocit sănătatea oamenilor;

crearea sistemului național de monitorizare a mediului;

utilizarea durabilă a resurselor existente;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea protecției mediului.

Responsabilitatea realizării unui turism de calitate trebuie să revină atât sectorului public, cât și celui privat, fiind necesară introducerea conceptului în cadrul planului general de dezvoltare și organizare turistică.

Aplicarea ecoturismului presupune utilizarea simultană a unor principii existente în managementul de mediu și cel al calității serviciilor. Funcționarea și dezvoltarea fiecărei forme de turism presupune utilizarea, pe cât posibil, a unui mediu cât mai curat. Pentru îmbunătățirea calității serviciilor turistice oferite, orice societate de turism trebuie să știe maniera în care turiștii percep calitatea și, mai ales, ce fel de calitate așteaptă ei să din partea societății sau a turoperatorilor.

În condițiile unei stări de normalitate, ce poate rezulta și din procesul de descentralizare și din economia de piață, asocierea ecologie-turism accentuează unul din cele mai importante deziderate ale generațiilor prezente: protecția mediului înconjurător în cadrul arealelor incluse în circuitul turistic național și mondial. Procesul de reorientare și schimbare a mentalității vizează servicii/prestații turistice din: agroturism, turism rural, turism durabil și ecoturism.

Beneficiile cooperării dintre turism și ecologie se manifestă prin:

diversificarea economică, în special în regiunile rurale, periferice și neindustrializate;

stabilitatea economică pe termen lung;

tendința de creștere a cheltuielilor turistice și a sejurului ecoturiștilor;

creșterea cererii pentru bunuri și servicii, care va atrage beneficii pentru economiile locale;

dezvoltarea infrastructurii;

Un rol important revine administrației de la toate nivelurile, agenților economice implicați în activități turistice, turoperatorilor și, nu în ultimul rând, școlii și mass-meidie, deoarece neconștentizarea necesității de a închide circuitul turistic nu numai prin contabilizarea profiturilor, ci și prin educație și conservarea naturii, prin salubrizarea și reconstrucția ecologică a zonelor aflate sub impactul circulației turistice, poate conduce la la apariția unor afirmații de genul “turismul reprezintă o șansă pentru economie, dar și un risc pentru natură și societate”:

_______________________________________________________________

1*M. Candea, F. Bran, Spatiul geografic romanesc, Bucuresti, Editura Economica, 2001, pg.295-296

Organismele guvernamentale (legislativul, ministerele) trebuie să pună accent în planurile de dezvoltare asupra susținerii dezvoltării turismului. Astfel, acestea pot participa la rezolvarea următoarelor aspecte:

elaborarea metodologiilor, procedurilor și inițiativelor legislative;

elaborarea standardelor, criteriilor de practicare a ecoturismului;

realizarea condițiilor de formare a specialiștilor și experților în industria turistică.

În domeniul planificării turistice, Autoritatea Națională pentru Turism ar trebui să-și asume o serie de responsabilități cum sunt:

elaborarea politicii și a planurilor de dezvoltare turistică, detaliate pe forme de turism;

coordonarea implementării planurilor de dezvoltare specifice;

stabilirea și supravegherea respectării normelor și a legislației din turism.

„Întrucât turismul este o activitate multilaterală este foarte importantă realizarea unei cât mai bune coordonări între Autoritatea Națională pentru Turism și celelalte organisme guvernamentale, precum și între sectorul public și cel privat.”

Factorii de decizie din zona Munților Apuseni își pot stabili propria planificare a dezvoltării economice, stabilindu-și prioritățile, putând pune la punct, pe termen scurt și mediu, etapele de dezvoltare ale industriei turistice. La baza acestei planificări se vor avea în vedere următoarele aspecte:

identificarea resurselor care pot fi exploatate prin subtipurile ecoturismului;

identificarea și amenajarea resurselor turistice, atragerea gospodăriilor private în practicarea turismului;

realizarea unor forme de instruire regională sau locală pentru practicarea unor meserii specifice turismului;

acordarea de asistență financiar bancară pentru obținerea de credite și tehnică pentru construirea de noi locuințe care să înglobeze și o funcționalitate turistică;

sprijinirea partenerilor particulari în obținerea certificatelor de omologare a structurilor turistice și de obținere a licențelor și brevetelor profesionale în domeniu;

menținerea în stare funcțională a traseelor și potecilor turistice;

pregătirea unor consilieri locali în probleme de turism (profesori, ingineri agricoli, tehnicieni economiști etc.);

managementul ecoturistic al calității.

Procesele de planificare a activităților din turism în zona Munților Apuseni presupun planificarea atracțiilor naturale și culturale pentru diversificarea formelor de turism și planificarea sistemului de vizitare a tuturor tipurilor de atracție turistică.

O societate dezvoltată presupune servicii, inclusiv circulație turistică, dar și echilibru ecologic. Nu întâmplător în momentul de față sunt standarde de performanță și stimulente pentru identificarea, protejarea și oferta destinațiilor turismului durabil. Printre criteriile care definesc turismul durabil putem enumera: valoarea estetică a peisajului, diversitatea culturală și biodiversitatea; eficiența economică; depozitarea și reciclarea deșeurilor; interacțiunea cu comunitățile locale prin prisma bunurilor și serviciilor; monumente arhitecturale din care să reiasă ideea de conservare a mediului.

Astfel, în zona Munților Apuseni și anume în zona Roșiei Montane s-ar putea dezvolta trei programe ce pot pune în evidență potențialul turistic al acesteia și anume:

punerea în aplicare a proiectului româno-elvețian de dezvoltare a domeniului schiabil al Văii Arieșului;

dezvoltarea zonei de agrement a localității Câmpeni;

oferte turistice complementare.

Valea Arieșului prezintă o serie de trăsături care pot duce la o dezvoltare turistică a acesteia. În zonă există numeroase drumuri forestiere ce pot fi transformate în pârtii de schi cu lungimi cuprinse între 4 și 7 kilometri, precum și drumul de acces spre vârful Cucrubăta Mare (1848 m altitudine) având o lungime de 14 km. De asemenea, în zonă există surse de alimentare cu energie electrică, surse de apă ce pot deveni surse pentru zăpadă artificială, accesibilitate cu mijloace de transport auto, posibilitatea construirii unui heliport, iar condițiile climatice sunt favorabile practicării sporturilor de iarnă (precipitațiile medii anuale și lunare depășesc media pe țară).

Studiul de dezvoltare a zonei a fost inițiat în anii 1990-1991, după care a fost completat de partea elvețiană între anii 1996-1998; aceasta din urmă considera că zona reprezintă o piață estică ce poate oferi aceleași condiții turistice, dar mai ieftine, chiar și pentru o parte a populației elvețiene.

În orașul Câmpeni, pe o suprafață de 12 ha, primăria a aprobat demararea unui proiect de amenajare a unei zone de agrement care va cuprinde un bazin de înot/patinoar, terenuri de sport, plajă, terenuri pentru construcții particulare.

Obiectivele turistice ce pot fi vizitate pe Valea Arieșului și în zonele adiacente, prin excursii organizate sunt: Peștera Scărișoara, Groapa Ruginoasa, Valea Gîrdăsească, Valea Sigheștelului, Peștera Urșilor, circuitul Văii Galbene, Cetățile Ponorului, Cascada Vârciog, Peștera Huda lui Papară și Cheile Runcului, precum și Masivul Scărița-Belioara.

De asemenea, în zonă există o serie de biserici din lemn (Arieșeni, Gărda de Sus, Rieni, Brădeț, Lupșea) datând din secolul al XVIII-lea, muzee etnografice (Lupșa, Rămetea, Beiuși, Chișcău), de istorie a mineritului aurului și galerii romane (Roșia Montană), precum și muzee memoriale (Avram Iancu).

Manifestările etnofolclorice se păstrează și în zilele noastre, acestea putând fi pentru turiști un punct de atracție (Târgul de fete de pe muntele Găina, Festivalul folcloric „Tulnicul Moților”, Târgul de pe muntele Călineasa).

6.4.2 Stațiuni turistice în zona Munților Apuseni

Având în vedere condițiile geografice existente în zonă, în localitatea Arieșeni se poate realiza o stațiune turistică la standarde ternaționale cu consecințe pozitive asupra dezvoltării zonei. Datorită condițiilor naturale climatice, terenurilor potrivite pentru extinderea activităților de agrement, a pârtiei de schi existente la Vârtop se poate realiza un proiect complex care presupune, pe lângă participarea celor mai buni specialiști în domeniul managementului, juridic, financiar și tehnic, și o susținere adecvată din partea autorităților publice și locale.

Bazinul superior al Arieșului poate constitui un punct de atracție pentru turiști datorită atât zăpezilor abundente, favorabile sporturilor de iarnă, cât și diverselor frumuseți naturale (peșteri, cascade, trasee turistice) ce prezintă interes îndeosebi în timpul verii.

Centrul turistic Arieșeni s-ar putea realiza în trei cătune ce aparțin comunei Arieșeni (Vârtop, Bumbești, Galbena), fiind necesară întocmirea unui plan de amenajare în care să se prevadă și infrastructura necesară (drumuri, alimentări cu apă, canalizare, electrificare, salubrizare). Accesul la stațiunea turistică Arieșeni este foarte ușor și pentru turiștii străini, chiar în condițiile actuale, existând numeroși turiști maghiari și italieni care vin aici în sistem de agroturism.

Stațiunea turistică Arieșeni este concepută a se dezvolta în comuna cu același nume, cu extindere atât 10 km în până amonte pe Valea Arieșului Mare, până la izvorul acestuia din Șaua Vârtop, cât și spre sud și vest în teritoriul delimitat de drumul spre releul de televiziune și de creasta care unește vârful Curcubăta Mică, vârful Curcubăta Mare, Șaua Tarnița Bihorului, vârful Piatra Grăitoare, Cota 1526 metri, Pasul Vârtop. Aici se pot dezvolta toate dotările necesare unui stațiuni turistice ce poate avea activitate atât în timpul verii, cât și în timpul iernii.

Pe timpul verii, existența cadrului natural foarte plăcut, a condițiilor ecologice favorabile (puritatea deosebită a aerului și a apei), a împrejurimilor bogate în puncte de interes turistic (naturale și antropice) pot conduce la practicarea diferitelor activități sportive (echitație, tenis, golf, , pescuit sportiv de păstrăvi etc.), precum și la implicarea turiștilor în activitățile meșteșugărești și artizanale specifice locuitorilor din zonă. Pe timpul iernii stațiunea oferă condiții favorabile practicării sporturilor de iarnă (schi, bob etc.).Dezvoltarea stațiunii turistice prezintă o multitudine de oportunități de afaceri, printre care:

__________________________________________________________________

1* F. Bran, Componenta ecologica a deciziilor de dezvoltare economica, Bucuresti, Editura ASE, 2002, pg.298

2*F. Bran, T. Simion, P. Nistoreanu, Ecoturism, Bucuresti, Editura Economica, 2000, pg. 103-105

3* F. Bran, Componenta ecologica a deciziilor de dezvoltare economica, Bucuresti, Editura ASE, 2002, pg.298

4*F. Bran, T. Simion, P. Nistoreanu, Ecoturism, Bucuresti, Editura Economica, 2000, pg. 103-105

5*Academia Romana, INCE, Prezent si perspective de dezvoltare durabila a zonei Rosia Montana, vol.11-12, 2003, pg.67

amenajarea a două pârtii pentru începători echipate cu teleschi și instalarea stației de plecare a unei telegondole pentru transportul schiorilor în golul alpin de sub vârful Curcubăta Mare;

construirea unei trambuline de schi și a unei piste pentru bob practicabil pe timp de vară;

construirea unităților de cazare, agrement, distracție și sport (Arieșeni, Galbena, Bumbești și Vârtop).

Cererea internă pentru sezonul de iarnă există deja datorită pârtiei amenajate la Vârtop, mulți turiști din Oradea și Cluj preferând-o în defavoarea pârtiilor din Stâna de Vale și Băișoara, aflate mult mai aproape de aceste orașe. În ceea ce privește cererea externă, se remarcă faptul că, chiar și în condițiile actuale când amenajările sunt reduse, pârtia de la Vârtop și teleschiul ce o deservește sunt solicitate de numeroși schiori din zona Debreczen-Bekescsaba. Pe măsura dezvoltării dotărilor se va extinde și aria de proveniență a schiorilor străini.

Poziția geografică favorabilă a Arieșeniului va face ca turiștii din vestul Europei să vină aici pentru a petrece un concediu datorită distanței relativ scurte pe care trebuie să o parcurgă și a prețurilor mult mai mici în comparație cu Germania, Elveția și Franța.

Avantajele proiectului de realizare a stațiunii turistice din Arieșeni pot fi prezentate succint astfel:

existența oportunităților de cumpărare de instalații ieftine datorită modernizării continue a instalațiilor din stațiunile turistice de iarnă din Europa de Vest;

practicarea unor tarife mai mici comparativ cu concurența vest-europeană;

creșterea economică ridicată în perioada următoare a țărilor est-europene, ceea ce poate favoriza turismul;

oferirea de superbe panorame în regiunea Arieșeni;

atragerea de turiști din țări îndepărtate cum ar fi Olanda și Marea Britanie printr-o politică de prețuri atractivă;

combinarea de către turiști a tratamentului de la Băile Felix cu agrementul la Arieșeni datorită distanței relativ mici dintre cele două stațiuni;

oferirea de locuri de muncă în zonă, precum și posibilitatea de cumpărare a produselor micilor producători din zonă; dezvoltarea economico-industrială a regiunii Arieșeni.

Printre punctele slabe ale acestui proiect se numără:

slaba dezvoltare economică a României;

reducerea numărului de turiști care practică schiul în comparație cu tendința crescută de practicare a snowboardului în Europa de Vest;

schiorii din Europa de Vest preferă încă stațiunile turistice de iarnă vestice care au un nivel tehnic ridicat al instalației.

Existența mediului natural nepoluat va atrage un număr considerabil de turiști români și străini, iar realizarea unor amenajări turistice în concordanță cu resursele (nivel de clasificare de 3-4 stele) va permite posibilitatea aplicării unor tarife prin care să se asigure recuperarea în termen scurt a investițiilor și obținerea unui profit apreciabil.

Amenajarea stațiunii va contribui la creșterea rapidă a nivelului de trai a populației din zonă atât prin crearea de noi locuri de muncă, cât și prin exigențele impuse de prezența și buna deservire a turiștilor.

Desfășurarea activităților turistice, de agrement și sportive va trebui să se facă prin impunerea protecției și amenajării punctelor de interes turistic din zonă în condiții ecologice.

____________________________________________________________________

1*V. Rojanschi, F.Bran, F. Grigore, I. Ioan, Cuantificarea dezvoltarii durabile, Editura Economica, 2006, pg.103

2* V. Rojanschi, F.Bran, F. Grigore, I. Ioan, Cuantificarea dezvoltarii durabile, Editura Economica, 2006, pg.109

6.5.Evaluarea performantei de mediu in profil teritorial – zona Muntilor Apuseni

Actiunea de evaluare a performantei de mediu a unei organizatii si, prin extrapolare, a unei regiuni sau localitati se poate derula in conditile si procedunle promovate de Standardele privind Sisteme de Management de Mediu-ISO 14031.

Indicatori pentru EPM

Se mentioneaza douS categorii generale de indicatori pentru EPM:

-indicatorii ai performantei de mediu (IPM);

-indicatorii conditiei de mediu (ICM).

6.5.1 Indicatorii conditiilor de mediu (ICM)

Aiegerea ICM

Indicatorii condipilor de mediu (ICM) furnizeaza informatii despre conditiile locale, regionale, nationale sau globale ale mediului. Conditia (starea mediului) se poate modifica in timp sau in functie de evenimente specifice. Deoarece ICM nu masoara direct impactul asupra mediului, modificarile ICM pot furniza informatii utile privind relatiile dintre conditia mediului si activitatile, produsele si serviciile organizatiei.Dezvoltarea si aplicarea ICM este frecvent functia agentiilor locale, regionale, nationale sau internationale, guvernamentale, organizatiilor neguvernamentale si institutiilor stiintifice:

ICM regionali, nationali sau globali –

Daca interesul conducerii este contributia organizatiei la conditiile de mediu regionale, nationale sau globale atunci organizatia poate organiza indicatorii care sunt in curs de investigare si dezvoltare de catre agentiile guvernamentale, organizatiile neguvernamentale si institutiile stiintifice de cercetare. Exemple de astfel de indicatori includ grosimea stratului de ozon, temperatura medie globala si marimea populatiilor de pesti din oceane.

a) Aer

Daca interesul conducerii este informarea privind conditia aerului in plan local sau regional, ICM posibili pot include:

concentratia unui contaminant specific in aer in zonele alese pentru monitorizare;

temperatura mediului in locurile aflate la o distant specifica de utilitatile organizatiei;

nivelurile de opacitate in amontele si avalul utilitatilor organizatiei;

frecventa ceturilor fotochimice intr-o anumita suprafata;

nivelurile medii de zgomot masurate intr-un perimetru al utilitatii organizafiei;

mirosul masurat la o distanta specifica de utilitatea organizatiei.

b) Apa

Daca interesul organizatiei este informarea privind conditia apelor de suprafata sau subterane, cum sunt raurile sau lacurile intr-o zona locala sau regionala, ICM pot include:

concentratia unui contaminant specific in apa subterana sau de suprafafa;

turbiditatea masurata intr-un curs adiacent utilitatii in amontele si avalul punctului de deversare a apei uzate;

oxigenul dizolvat in receptor;

temperatura apei intr-un curs de apa de suprafata adiacent utilitatii organizatiei;

■ modificarea nivelului apei subterane;

numarul de bacterii coliforme pe litrul de apa.

c) Sol

Daca interesul conducerii este in informarea despre conditia solului intr-o zona locala sau regionala, ICM posibili pot include:

concentratia unui contaminant specific in solurile de suprafata in anumite zone din apropierea utilitatii organizatiei;

concentratia de nutrienti din solurile adiacente utilitatii organizatiei;

refacerea terenului intr-o anumita zona;

suprafata de teren afectata agriculturii, turismului sau inundabila dintr-o anumita zona;

■ suprafata pavata si nefertila dintr-o anumita zona;

■ suprafetele protejate dintr-o anumita zona;

■ masura eroziunii solului de la suprafata dintr-o anumita zona.

d) Flora

Daca interesul conducerii este informarea privind conditia florei intr-o zona locala sau regionala, ICM posibili pot include:

■ concentratia unui contaminant specific in tesuturile unei anumite
specii de plante care se afla in zona locala sau regionala;

productivitatea in timp pe terenurile din zona apropiata;

populatia unei anumite specii de plante pe o anumita distanta fata de utilitatea organizatiei;

numarul total de specii ale florei intr-o zona definita;

numarul si varietatea speciilor de plante cultivate intr-o zona
definita;

■ masuratori specifice ale calitatii habitatului pentru anumite specii
din zona definita;

masura specifica a cantitatii de vegetatie dintr-o zona definita;

■ masura specifica a calitafii vegetatiei dintr-o zona definita.

e)Fauna

Daca interesul conducerii este in informarea privind conditiile faunei intrtr-o zona locala sau regionala, atunci ICM posibili pot include:

■ concentratia unui contaminant specific in tesuturile unei anumite specii de animale care se gase§te in zona locala sau regionala;

■ masuratori specifice ale calitatii habitatului pentru anumite specii din zona locala;

■ numarul total de specii din fauna dintr-o zona locala.

f) Fiintele umane

Daca interesul conducerii este informarea privind conditiile populatiei umane din zona locala sau regionala, atunci ICM posibili pot include:

■ datele de longevitate pentru anumite populatii;

■ incidenta bolilor specifice in principal printre populatiile sensibile
din studiile epidemiologice efectuate in zona locala sau regionala;

rata de crestere a populatiei in zona locala sau regionala; densitatea populatiei in zona locala sau regionala;

nivelurile de plumb in sange pentru copii din zona locala.

g) Estetica, patrimoniul si cultura

Daca interesul conducerii este informarea privind factorii estetici sau conditia structurilor si locurilor importante istorice sau culturale din zona locala sau regionala, atunci ICM pot include:

■ masura conditiei structurilor sensibile;

masura conditiei locurilor considerate protejate din vecinatatea utilitatii organizatiei;

masura integritaiti suprafetei cladirilor istorice din zona locala.

6.5.2. Concluzii si propuneri

Puncte slabe ale potentialului economic

„Cea mai mare parte a teritoriului zonei Rosia Montana are functie industrial-extractiva, detinuta de exploatarea minereurilor de aur si argint, concentrata in comuna Rosia Montana, Abrud si Bucium. La Sohodol se extrage marmura. Functia agrar-industriala este reprezentata de agricultura (cultura cartofului, fructe si cresterea animalelor) si prelucrarea industriala (imdustria textila, confectii, covoare tesute manual; industria alimentara si de prelucrare a lemmnui). Potentiahu peisajului natural (chei, pesteri, fenomene carstice etc.") ca si traditia unor serbari populare inlesnesc dezvoltarea unor activitati turistice, de exemplu la Bucium."

Unele fenomene de risc natural ce au avut loc in ultimul timp in zona Muntilor Apuseni au general manifestari diferite in functie de localitatile unde s-au declansat: alunecari de teren; eroziuni de maluri, dislocari de stanci si caderi de roci; vai torentiale (ravene, ogase, rape); zone inundabile si zone mlastinoase. Aceste fenomene de rise natural pot fi combatute printr-o serie de actiuni diverse printre care: plantari de arbori si perdele forestiere, lucrari de regularizare, indiguiri, desecari, decolmatari, evitari de excavatii etc.

Factorii care contribuie la realizarea potentialului economic al zonei Muntilor Apuseni sunt:

resursele naturale importante ale subsolului (aur si argint) si ale solului (paduri, pasuni, fanete);

forta de munca cu traditii in unele ramuri (minerit, prelucrarea lemnului si a metalelor, cresterea animalelor, artizanat etc.);

■ mijloace de productie si tehnologii invechite si o echipare insuficienta a teritoriului cu cai de comunicatie, gospodarirea apelor, alimentarea cu energie electrica si termica etc.

Extractia de minereuri constituie cea mai importanta ramura a industriei in zona, folosind majoritatea fortei de munca masculine de aici. Daca zacamintele s-ar epuiza sau daca s-ar efectua un program de disponibilizari masive, acesti lucratori nu ar avea catre ce ramuri industriale sa se indrepte in aceasta zona, aparand grave problemc sociale.

Domeniul silvic, desi bogat din punct de vedere al fondului forestier, prezinta probleme legate de administrarea acestuia precum si de defrisari si despaduriri provocate de exploatarile miniere din zona; productivitatea slaba a padurilor in zonele poluate; extinderea pajistilor in defavoarea suprafefei impadurite, legata de acelasi fenomen; lipsa accesibilitatii pe intreaga suprafata a fondului forestier etc.

Cresterea animalelor, culturi restranse de porumb si cartofi sunt cateva din domeniiie agriculturii practicate in zona Muntilor Apuseni. Exista localitati (Lupsa) in care activitatea preponderenta a locuitorilor este cea agricola (peste 85%). De asemenea, insuficienta valorificare a terenurilor agricole, scaderea fertilitatii solurilor din cauza degradarilor, valorificarea insuficienta si deficitara a productiei agricole din lipsa acuta de puncte de colectare si conditii de transport adecvate etc. reprezinta disfunctionalitati ale agriculturii din aceasta zona.

Economia intregii regiuni a Muntilor Apuseni, se gaseste in procesul schimbarii de sistem datorita mostenirii nefaste de tip mono-industrial, combinata cu starea saraciei continue a populatiei, cu amenintarea de epuizare a resurselor subsolului si de agravare a degradarii mediului. Sensul acestor schimbari este opus celui cerut de obiectivele dezvoltarii durabile.

De asemenea, trebuie sa se realizeze o schimbare si in ceea ce priveste abordarea problemelor de mediu, ajungandu-se de la situatia unui consumator de fonduri banesti la cea a unui furnizor de eco-eficienta (eficienta economica si ecologica). Actiunile de protectie a mediului, de conservare a resurselor naturale si de reconstructie ecologica trebuie sa devina oportunitati cu efecte economice, care vor crea noi locuri de munca si vor furniza venituri atat pentru populate, cat si pentru bugetele locale.

Propuneri de dezvoltare a unor activitati economice in zona Muntilor Apuseni

Principalele probleme ale zonei se refera la dotarea cu elemente de infrastructura, calitatea mediului, posibilitatile de educate, disponibilitatile de capital etc. Atenuand aceste probleme, s-ar crea conditii de egalitate intre intreprinderile si autoritatile locale din zona si cele corespunzatoare altor zone ale tarii in vederea eliminarii riscului de incompatibilitate intre starea economica si dezvoltarea durabila a zonei.

Resursele financiarc modeste ale zonei Muntilor Apuseni necesita existenta unor surse suplimentare de finantare (Fondul National de Dezvoltare Regionala, Phare, SAPARD) in vederea cresterii independentei iutoritatilor la nivel comunal, al zonei Muntilor Apuseni.Reteaua de drumuri (sosele) a acestei zone trebuie dezvoltata, dar acest lucru nu poate fi realizat doar din fondurile modeste ale autoritatilor locale, ci si prin atragerea altor surse de finantare si introducerea proiectului de dezvoltare zonala a drumurilor in proiectul national.

Zona prezinta un potential scazut in ceea ce priveste acordarea de consultanta si oferirea de informatii. In zona, datorita acestui lucru, exista posibilitatea ca populatia, respectiv intreprinzatorii, sa nu cunoasca toate informatiile referitoare la tehnologiile si pietele de desfacere nationale si interna|ionale existente in acest moment. Pentru imbunatatirea acestei deficiente, statul poate acorda consultanta gratuita sau poate subventiona agenti economici sau institutii care sa ofere acestc informatii.

Datorita dezvoltarii mono-industriale a zonei, piata muncii prezinta o oferta de mana de lucru slab adaptata la cererea diversificata, aparand necesitatea interventiei publice in formarea profesionala a populatiei prin I reconversia fortei de munca.

In ceea ce priveste activitatile economice care se desfasoara in zona Muntilor Apuseni, sau care ar putea fi dezvoltate tinand seama de resursele zonei, mentionam:

dezvoltarea industriei de panificatie plecand de la brutariile existente in zona;

posibilitatea infiintarii unor centru de colectare si prelucrare primara a laptelui;

infiintarea de ateliere de cojocarie, vopsitorie si pentru prelucrarea pieilor de animale;

infiintarea unor unitati de preparare a carnii a unor prese de ulei, si a unui atelier pentru spalatul, torsul si tesutul lanii;

reluarea productiei de covoare din lana tesute manual si a altor tesaturi de interior;

infiintarea unor unitati de prelucrare si valorificare a lemnului (tamplarie, dogarie, rotarie, mobila);

dezvoltarea productiei artizanale;

dezvoltarea activitatilor de achizitionare si valorificare a fructelorde padure si a plantelor medicinale.

Si in domeniul serviciilor se poate valorifica potentialul local prin:

crearea unor unitati in domeniul prestarilor de servicii in agricultura (servicii agricole si de intretinere a mijloacelor mecanice utilizate in agricultura);

dezvoltarea serviciilor de intretinere si reparatii a mijloacelor auto

infiintarea de statii pentru alimentarea autovehiculelor cu carburanti;

infiintarea unor servicii de transport persoane si de transport marfuri.

Date fiind resursele naturale din zona, se poate dezvolta o activitate de turism plecand de la conditiile existente de cazare si de agrement, dezvoltandu-le si creand conditiile necesare desfasurarii unui ecoturism eficient.

Un rol important il are nivelul de trai al populatiei din aceasta zona.

Este necesara o crestere a acestuia prin extinderea retelei de apa potabila si canalizare, modernizarea drumurilor de acces spre centrul comunei si satele componente, construirea unor poduri, instalarea unui releu de televiziune pentru receptionarea programelor de televiziune.

De asemenea, in cadrul stimulentelor financiare intra si Programul de creditare pentru dezvoltarea regiunii Muntilor Apuseni, cu o durata de desfasurare de cinci ani, coordonat si sustinut de Societatea Germana de Cooperare Tehnica impreuna cu Directia pentru Agricultura si Industrie Alba. Pe langa acest program, exista un alt program care urmareste infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii (IMM). Aceste proiecte sunt destinate, in special, zonelor defavorizate, prezentand un grad de accesibilitate ridicat pentru locuitorii din zona Muntilor Apuseni.

Lipsa de informatii si a spiritului antreprenorial impiedica accesul persoanelor la programe de finantare, ramanand in atentia autoritatilor locale sa ia masuri concrete de informare si de sprijinire a potentiator intreprinzatori, urmarind totodata extinderea activitatii intreprinzatorilor existenti.

Din studiile realizate de Institutul National de Cercetari Economice al Academiei Romane, se pot mentiona o serie de posibilitati de finantare a IMM-urilor din zona Muntilor Apuseni. Din sondajele efectuate, reiese ca oamenii sunt dornici de a-si inccpe propria afacere, urmarind o relansare a vietii social-economice.

Mijloacele financiare necesare pentru initierea IMM-urilor in zona pot sa provina atat din sursele interne, cat si din finantari exteme. Se pot mentiona o serie de avantaje si dezavantaje. In general, mijloacele financiare obtinute reprezinta un cumul dintre sursele interne proprii si cele externe, in functie de previziunea proprie facuta.

Solutia durabila in aceasta zona o constituie restructurarea acelor domenii care genereaza pierderi la nivelul firmei. Aparitia ulterioara a unor dereglari manageriale, sociale, comerciale ne pune in fata unor necesitati de restructurare a activitatilor nerentabile.

Este nevoie a se realiza o afacere proprie pornindu-se de la realizarea unui program financiar ce trebuie sa sustina afacerile proprii.

Centrul Roman pentru IMM-uri a aratat ca principalele surse de finantare pentru sustinerea unei afaceri proprii sunt: capitalul propriu, creditele furnizorilor si creditele bancare. O inventariere reala a surselor de finantare a IMM-urilor arata existenta si a altor surse, cum ar fi: disponibilitatile banesti aduse de asociati, creditul asociat unic, creditele acordate in cadrul unor programe internationale, asistenta financiara nerambursabila in cadrul unor programe internationale, leasingul, scrisorile de garantie, subventiile, acreditivul in lei si/sau valuta.

In cazul peisajului natural foarte bogat, original, divers, acesta se ooate constitui intr-un adevarat tezaur care sa rivalizeze cu exploatarile de aur din zona. Acesl tezaur, inventariat cu grija, cunoscut local, pus in valoare inteligent, facut cunoscut si in afara zonei, poate fi suportul
dezvoltarii economice a unei parti din generatia actuala si generatiile viitoare de locuitori din Muntii Apuseni. Atractor turistic de prim rang,merita a fi regasit printre obiectivele strategiei de dezvoltare zonala (Anexa 2) si pus in valoare.

In cazul resurselor minerale, aurul a fast principala bogatie a zonei, exploatata de cateva mii de ani. (Anexa 3). Epuizarea zacamintelor in aur a dus la involutia indicatorilor economici ai unitatilor de extractie a Au/Ag, subventionarea acestora de la buget si reducerea treptata a activitatii (vezi Rosia Montana, Mininvest-Deva) in care lucreaza aproape un sfert din totalul populatiei active a zonei.

Concluzionand, resursele naturale existente in zona Muntilor Apuseni, modul de valorificare a acestora, organizarea administrativa si politica privita istoric nu au permis locuitorilor sa iasa din zona saraciei.

Evolutiile de dupa anul 1989 nu au fost favorabile zonei, astfel incat guvernele au trebuit sa declare o zona cu o suprafata de 108.497 ha ca zona defavorizata economic si social. Zona cuprinde, in special, industria miniera, cu zacaminte in declin calitativ si ca performante financiare dn domeniul falimentului.

Stoparea/eradicarea saraciei presupune gasirea de alternative la industria miniera si aducerea in circuitul economic a altor resurse si valorificarea superioara a celei gasite de in exploatare.

Putem formula astfel trei directii de actiune pentru amplificarea activitatii economice si anume:

alternative la extractia/prelucrarea minereurilor neferoase, aurifere;

mobilizarea resurselor actuale pentru a se obtine un volum mai mare de produse;

cresterea gradului de valorificare, o alta eficienta a prelucrarii resurselor naturale;

Reconsiderarea economiei zonei este un proces complex care presupune modernizarea infrastructurii de transport, comunicatii, aprovizionarii cu utilitati a localitatilor, urbanizarea treptata a mediului rural, investitii in retelele de invatamant, sanatate, pregatire profesionala, canale de desfacere a produselor, atragerea investitorilor din afara zonei in activitati de productie si de servicii.

Pentru a face loc unei gandiri strategice, de eradicare a saraciei, trebuie, inainte de toate, sa se stopeze fenomenele de degradare a mediului inconjurator, cerinta fara de care durabilitatea dezvoltarii economice pe termen lung devine imposibila.

Anexa 2

Sursa: Dale de la Primaria orajului Campeni, via CEIS, 2003 preluatc din lucrarea Prezent fi perspective de dezvoltare durabila a zonei Rosia Montana, pg. 13, 42, 46; „EconomisluP 1416 (2782) din 29 sept.2003, supliment nr. 358

Sursa: Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriuluinational (Sectiunea a M-a Zona protejata).

Anexa 3

Resurse minerale din zona Muntilor Apuseni

Resurse Localizare Rezerve Sursa

bibliografica

Minereuri Rosia Montana 225,7 mil.t. cu o concentratie a

aurifere de 1,4 gr.aur/t.minereu sj

7,5 gr.argint/t minereu, concentrate in sulf de 1,9%.

Barza b

Bucium
Deva
Rosia Poeni 0,5 g aur/t minereu
Sacaramb Productia posibila = 84 t Au.
Zlatna
Baia de Aries
Minereu Deva

cu continut Barza

de Cu

Rosia Poeni 350 mil.t cu 0,36% Cu

(1,2 mil.t)

Marmura

Calcar

Argila Rosia Montana

Sursa: a. Evaluarea tehnica a Proiectului Rosia Montana, Autori: Asociatia Aurarilor Alburnus Maior, PATRIR – Cluj-Napoca, ASE martie 2003, pag.1,2; b. GIS/GEODE, Apuseni District, ROM-0001

Anexa 4

Obiective turistice antropice

Arieseni – biserica din lemn, sec. al XVIII-lea;

Garda de sus – biserica din lemn;

Lupsa – muzeu etnografic satesc si biserica din sec. al XV—lea;

Rosia Montana – muzeu de istorie a mineritului si aurului; galeriile romane, case sec. al XVlIl-XIX-lea;

RSmetea – muzeu etnografic;

Avram Iancu – muzeu memorial;

Beius – biserica din lemn, 1734;

Rieni – biserica de lemn, 1753;

Chiscani – colectia etnografica;

Alba Iulia – cetatea-bastion din sec.al XVIII-lea, Muzeul Unirii, Sala Unirii, Biblioteca Bathyaneum, Catedrala Reintregirii, Catedrala Romano-Catolica, Palatul Princiar;

Targul de fete de pe Muntele Gaina;

Festivalul folcloric „Tulnicul Motilor" (Campeni);

Targul de pe muntele Calineasa

Sursa: Date de la Primaria orasului Campeni, via CEIS, 2003, preluate din lucrarea „Prezent si perspective de dezvoltare durabila a zonei Rosia Montana", pg.13, 42,46; „Economistul" 1416/2782 din 29 sept.2003, supliment nr.358

BIBLIOGRAFIE

Bran, Florina; Simon, Tamara; Nistoreanu, P. – „Ecoturism”, Editura Economică, București, 2000

Bran, P. (coord.) – Componenta ecologică a strategiei de dezvoltare economică a zonei Munților Apuseni. Studiu de caz Roșia Montană”, Editura ASE, București, 2003

Rojanschi, V.; Bran, Florina; Diaconu, Simona; Grigore, F. – „Abordări economice în protecția mediului”, Editura ASE, București, 2003

Ionescu, Cicerone – „Cum să construim și să implementăm un sistem de management de mediu în conformitate cu ISO 14001, Editura Economică, București, 2000

Rojanschi, Vladimir; Bran, Florina; Diaconu, Gheorghița; Iosif, Gh. N.; Toderoiu, Filon – „Economia și protecția mediului”, Editura Tribuna Economică, București, 1997

Miron, Dumitru – „Economia integrării europene”, Editura București, 1998

Vișan, Sandală; Angelescu, Anca; Alpopi, Cristina – „Mediul înconjurător. Poluare și protecție”, Editura Economică, București, 2000

Bran, Florina – „Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică”, Editura ASE, București, 2002

Bran, Florina; Ioan, Ildiko – „Ecosferă și politici ecologice”, Editura ASE, București, 2002

Bidilean, Vidu – „Uniunea Europeană – Instituții, politici, activități”, Editura Agroprint, Timișoara, 2000

Rojanschi, Vladimir; Bran, Florina; Simona Diaconu; Florian Grigore –

„Evaluarea impactului ecologic si auditul de mediu”, Editura ASE, 2004

M. Candea, I. Cimpoeru, F. Bran – „ Organizarea, amenajarea si dezvoltarea durabila a spatiului geografic”, Editura Universitara, 2006

V. Rojanschi, F. Bran, F. Grigore, I. Ioan – „ Cuantificarea dezvoltarii durabile”, Editura Economica, 2006

P. Bran – „ Economica valorii”, Editura ASE, 2002

P .Bran (coord) – „ Raportul comisiei Academiei de Studii Economice, Bucuresti privitor la problemele economice, financiare, sociale, de mediu si de durabilitate ale proiectului minier Rosia Montana” in „Academica”, anul III, nr,15/06/2003

C. Camasoiu, M. Rudareanu, Gh. Manea – „ Conceptul eco-bussines” Editura Magic, Bucuresti, 1998

F. Bran, I.Ioan, D. Marin, C. Mockesch – „ Mic lexicon de protectia mediului” Editura Economica, Bucuresti, 1999