Situatia Economica a Uniunii Europene
Universitatea “Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș
Facultatea de Științe Economice
Proiect de licență
Îndrumător științific,
Lect. univ. drd. Susana Iosof
Absolvent:
Popovici Sorin Alin
Târgu-Mureș
Universitatea “Dimitrie Cantemir” din Târgu-Mureș
Facultatea de Științe Economice
Specializarea Finanțe și Bănci
Proiect de licență
Situația economică a Uniunii Europene
Îndrumător științific,
Lect. univ. drd. Susana Iosof
Absolvent:
Popovici Sorin Alin
Cuprins Popovici Sorin Alin
Cuprins
=== Lucrare licenta ===
INTRODUCERE
Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche și a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate națiunile conținentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor. Această gândire și- a găsit temeiul, însă a fost amânată până după ce Europa a rămas profund divizată și afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, izbucnite pe acest conținent.
Uniunea Europeană, denumită în continuare UE, este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 țări. Este considerată a fi o construcție sui generis, situându-se între federație și confederație.
Uniunea Europeană a fost înființată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recentă organizație de cooperare Europeană care a început cu Comunitatea Europeană de Cărbune și Oțel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană în 1957. Membrii acestei organizații au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Spania. În 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit și Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. În 1994 Austria, Suedia și Finlanda au intrat și ele astfel numărul total de membrii a ajuns la 15. Uniunea Europeană are mai multe obiective. În special ea muncește pentru a promova și extinde cooperarea între membrii în unele regiuni, inclusiv în probleme economice, sociale și legate de comert, politica externa, securitate și probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), care a stabilit o singura moneda pentru membrii UE. În afara de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europene de a-și atinge obiectivele a fost limitată de neînțelegeri între statele membre, probleme economice și politice externe și presiune din partea noilor democrații est europene de a deveni membre.
Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Ultimul dîntre aceste tratate este Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa. Tratatele actuale și viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituții. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura să principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă și juridică, iar în ce privește procesul legislativ urmărește principiile subsidiarității și proporționalității.
Economia UE este, indubitabil, o economie de piață, iar concurența este o componenta a pieței. Economia Europeană se construiește având o Piața Internă, unică, cu cele patru libertăți de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor.
"În cadrul Pieței Interne, competiția este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică armonioasă și echilibrată, sustenabila, neinflationista, respectând mediul , cu un grad ridicat de convergenta a performanțelor economice, un grad ridicat de ocupare a forței de munca și a protecției sociale, cu ridicarea standardului de viață, cu coeziune economică și socială." În condițiile economice actuale, concurența nu se mai limitează la spațiul național sau chiar regional, ci devine concurența la nivel global.
Uniunea europeană s-a aflat într-un proces de extindere continuă, proces inițiat din momentul constituirii sale în 1951. În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care șase membri fondatori din 1958, iar alte 21 state au aderat succesiv. Alte trei țări, sunt oficial candidate la aderarea la UE.
Capitolul 1. uniunea Europeană
1.1. Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană
Ideea unei Europe Unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internățională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.
În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare, inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent semnat în 1952, nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței.
O relansare în forță a „inițativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai Comunității Europeane a Cărbunelui și Oțelului au căzut de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piețe comune” și de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue și echilibrate, a unei creșteri accelerate a standardelor de viață și a unor relații mai strânse între statele membre.
Crearea unei piețe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice, piața comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului și stabilirea unor politici comune în domenii strategice, agricultură, comerț, transport și concurență pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice. Astfel, în 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală și avea o piață agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic, prin aderări successive, cât și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu șase membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 27 de țări, cu negocieri în plină desfășurare pentru admiterea de noi membri și care va avea în curând o nouă Constituție.
1.2. Extinderea uniunii europene
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică, sau integrarea pe orizontală și constă în aderarea de noi membri la Comunitatea Economică Europeană. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfășurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele întregrării geografice fiind indicate mai jos:
– Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;
– Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
– A doua extindere: 1981 – Grecia;
– A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
– A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
– A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
– A sasea extindere: La 1 ianuarie 2007 Bulgaria și România au aderat și ele.
Extinderea către nord
Prima cerere de aderare din partea Marii Britanii a fost formulată încă din anul 1961, adică la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. A mai durat însă încă unsprezece ani, până ce Marea Britanie, Danemarca și Irlanda să se poată integra cu adevărat în Comunitate.
Extinderea către sud
Aderarea Greciei, a Spaniei și Portugaliei, adică extinderea către sud, a fost considerată din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv și necesar. Punctele slabe erau însă consecințele de ordin economic și instituțional, pe care această extindere le aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economică din toate cele trei țări se afla în mod evident sub media Comunității; eterogenitatea sporită precum și, fără îndoială, mărirea considerabilă a numărului statelor membre, a determinat ingrijorare în ceea ce priveste eficiența instituțiilor și decursul proceselor decizionale.
Extinderea AELS
Extinderea cea mai lipsită de probleme, a cuprins Austria, Suedia și Finlanda. Relațiile dîntre statele AELS și Comunitate fuseseră reglementate încă din 1972, prin intermediul unor acorduri comerciale bilaterale, care au fost înlocuite, în ianuarie 1994, de Spațiul Economic European (SEE). Relațiile economice fuseseră așadar de multă vreme foarte strânse; multe din reglementările comunitare, mai ales din domeniul pieței interne, fuseseră aplicate de cele trei țări, prin intermediul acordului SEE, încă dinainte de aderare. În plus, cele trei state aveau un nivel economic relativ crescut. Una dîntre cele mai importante probleme politice potențiale, și anume statutul lor de țări neutre, își pierduse din importanță odată cu încetarea conflictului dîntre est și vest, iar interesul lor vădit pentru anumite subiecte de referință, precum obținerea unui grad mai mare de transparență sau politica socială și politica mediului crea noi impulsuri în politicile UE.
Adoptarea unei noi Constituții este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui proces de extindere și de transformările pe care le impune atât la nivel instituțional, cât și decizional.
Procesul de adâncire a întregrării europene sau integrarea pe verticală a demarat în anii 1950 și are în vedere următoarele aspecte:
a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar, în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului, prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecărui stat membru, precum și prin întărirea rolului Parlamentului European, unde sunt direct reprezentați cetățenii europeni.
Extinderea Uniunii Europene la 27 de țări, prefigurata înca din anii 90, nu are precedent în privinta numarului de țări și nici a schimbarilor pe care le implica. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru țările membre UE, cât și pentru țările candidate.
Extinderea spre estul Europei reprezintă una din directiile importante ale evoluției UE în urmatorii 10 – 15 ani. O asemenea orientare isi are premisele intr-o serie de deschideri și acorduri incheiate de UE cu aceste țări, inainte de 1990. Pe langa acordurile comerciale bilaterale incheiate cu unele țări din zona, UE a instituit și așa – numitul sistem generalizat de preferinte comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste țări, care au facilitat accesul unor anumite categorii de produse (textile, siderurgie) pe piața comunitară.
Pentru a veni în sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput și pus în aplicare Programul PHARE (Asociatia pentru Reconstructie economică). Accesul la acest program, limitat initial la Polonia și Ungaria, s-a extins ulterior și pentru alte țări, între care și Romania.
Relatiile comerciale între UE și țările din centrul și estul Europei s-au dezvoltat sistematic, lor revenindu-le în anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii și 5,6% din exportul acesteia. În acelasi timp, UE detine în comertul exterior ale acestor țări peste 50%, iar unele din ele chiar peste 60%.
Interesul pentru extinderea relatiilor catre est este reciproc. Pentur UE el este motivat de importanța economică și politica a zonei: marile nevoi de modernizare a capacitatilor de productie și a tehnologiilor, cererea de consum dinamica, atractivitatea piețelor pentru producatori și investotorii din Uniune, resursele naturale și de forta de munca de care dispun aceste țări.
La rândul lor, țările din centrul și estul Europei se simt atrase de UE din considerente politice (ca foste partenere ale țărilor din Uniune în anii antebelici), dar și economice: tratamentul comercial preferențial de care ar beneficia ca membre și accesul liber pe piața UE, posibilitatea obtinderii de subventii și acces la fondul de dezvoltare regionala, fondul pentru agricultura și alte forme de sprijin și atragerea de investitii straine.
Extinderea spre est a UE comporta realizarea prealabilă a unor ajustări structurale menite să pregateasca largirea Uniunii de la 15 membrii la 20 sau chiar mai multi. Schimbarile pe care ar trebui să le opereze UE în interiorul sau vizeaza:
Restructurarea instituțională și a sistemului de adoptare a deciziilor;
Simplificarea procesului legislativ;
Ajustarea politicii agricole comune și a politicii externe și de securitate comună pentru a putea funcționa cu un numar mai mare de membri.
În acelasi timp, extensia UE implica cheltuieli de ajustare, cele mai ridicate costuri de integrare solicitand Polonia și Romania.
În vederea integrării spațiului central și est european UE a incheiat în anii “90 o serie de acorduri de asociere cu majoritatea țărilor din zona. Statutul de asociere permite atât acestor țări, cat și Uniunii să pregateasca condițiile aderarii și integrarii depline.
Pornind de la nivelul precar al indicatorilor ce marcheaza situatia economico – sociala a țărilor din zona (PIB pe locuitor, ponderea agriculturii în populatia activa și în PIB, deficitele bugetare ai ale balantei de plati s.a.), UE a elaborat o strategie (adoptată de Consiliul European) de pregatire a țărilor asociate pentru a accede la statutul de membru deplin, care prevede și masuri de sprijinire ca țările candidate la aderare să-și perfectioneze infrastructura, transporturile, sistemul enrgetic, cercetarea stiintifica și protecția mediului, să realizeze armonizarea legislatiei și a politicilor de securitate internă.
Perioada de preaderare este pentru țările asociate o perioada consacrata infaptuirii unor reforme de anvergura în domeniul piețelor, al politicii monetare, de prețuri, de comert exterior și al renunțării la toate vestigiile politicii de comanda: subventii, sustinerea de agenti neperformanti etc. Ele trebuie să faca dovada indeplinirii condițiilor privitoare la:
Garantarea stabilitătii instituțiilor și a democratiei;
Existența unei economii de piață funcționale;
Capacitatea de a rezista concurentei din interiorul UE;
Indeplinirea obligatiilor rezultand din calitatea de membru al UE.
Condițiile de aderare sunt sintetizate în Cartea Alba adoptată de Consiliul European în 1995, la Cannes, care conține o lista detaliata a masurilor și etapelor ce trebuie parcurse în vederea aderarii. Comunitatea Economic Europeană (C.E.)
De la intrarea în vigoare și pana la inglobarea să în tratatul de la Maastricht în 1992 în cei peste 30 ani de funcționare,tratatul CE a cunoscut diverse modificari fie în interprețarea să,fie în litera să. Intr-un proces complex și divers, rațiunile care au dus la completarea, adoptarea sau modificarea tratatului, au fost și ele diverse și complexe,de la evenimente politice interen și externe pana la noutati “din sistemul mondial”.
Între principalele adapțări ale tratatului amintim:
evoluția sitemului instituțional al comunității cu modificari în modul de luare a deciziilor în consiliu,”compromisul de la Luxemburg” de la 1966. Fuzionarea executivelor celor 3 comunități,1967.Noi competente ale Parlamentului,noi instituții (Curtea de conturi)
extinderea geografică a integrarii prin aderarea de noi state,fapt care a dus la adapțări tehnice (în compozitia instituțiilor sau în sistemul de vot) la noi fonduri structurale,la noi mecanisme bugetare.
Extinderea competentei comunitare la noi domenii (mediu,moneda,pescuit)
Actul Uni-European,1986, care a ințărit tratatul CE și a cuplat langa integrarea economică un sistem de cooperare în politica externa a statelor membre.
Următoarea etapă importantă pe calea extinderii a fost Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002. Aici au fost finalizate negocierile de aderare cu cele zece state și a fost stabilită data de 1 mai 2004 ca zi a aderării, totodată fiind stabilite și aspectele de ordin financiar pentru perioada 2004-2006, primii ani dificili în Uniunea celor 25. Mai mult, Consiliul European a stabilit și data aderării pentru Bulgaria și România – anul 2007. negocierile de aderare cu România și Bulgaria au fost finalizate în decembrie 2004. La 13 aprilie 2005, România și Bulgaria primesc avizul Parlamentului European, iar la 25 aprilie 2005 este semnat Tratatul de Aderare, deși devin membri cu drepturi depline la 1 ianuarie 2007.
Dispersia statelor membre UE și a trei candidate la aderare
1.3 Obiectivele Uniunii Europene
Se poate afirma ca obiectivul urmărit, neexplicit acum în tratat era integrarea economiilor statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se refera la necesitatea de a ințări unitatea economică, de a asigura dezvoltarea armonioasa a acestora prin reducerea decalajului dîntre diferitele regiuni și sprijinirea acelora mai putin favorizate.
Obiectivul general a fost prevăzut să se realizeze prin:
1 – crearea unei piețe comune caracteristizata printr-un anumit numar de libertăți
2 – apropierea progresivă a politicii economice a statelor membre prin care să se sprijine evoluția comunității cu scopul de a asigura:
dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice în ansamblul comunității
expansiunea economică continuă și echilibrată
crestere accelerata a nivelului de viata
relatii mai strânse între țările membre
1. Piața comună – numeste un spațiu comun al unui grup de state care este guvernat de regulile economiei de piață. Ea reprezintă o etapa intermediara în drumul catre Uniune Economică.
Primul care a conferit un sens juridic pieței comune a fost tratatul CECO și apoi tratatele CEE și CEEA.
Pentru a se ajunge la integrarea unei piețe naționale într-un spațiu comun tratatul CE a prevăzut un anumit numar de libertăți:
Libera circulație a marfurilor – a fost prevăzuta să se realizeze în primul rând prin constituirea unei uniuni vamale (un teritoriu vamal unic al țărilor membre și o politica comerciala comună fata de terti)
Uniunea vamala propunea:
înlăturarea completa dar treptata a taxelor vamale de import-export în relatiile comerciale dîntre țările membre atât pentru produsele industriale cat și pentru pordusele agricole.
înlaturarea completă dar treptată în decursul aceleiași perioade ca și pentru taxele vamale a restricțiilor cantitative și a altor bariere nețărifare din calea comertului reciproc a țărilor membre.
Instituirea unui regim fiscal comun în țările membre,adică stabilirea unui regim similar de impozite interne pentru a nu fi discriminate produsele importate din țările membre decat cele autohtone.
A stabilit ca la frontiera comunității să fie aplicat un țărif vamal comun (ca o medie aritmetica a țărifelor vamale a țărilor membre – 1 ianuarie, 1957) care să se substituie diferitelor țărife vamale,instituirea unei politici comerciale comune fata de terti; în paralel trebuie să se armonizeze și legislatiile vamale ale țărilor membre
Pentru ca o uniune vamala nu poate fi realizata în mod brutal,tratatul a prevăzut un ritm lent și anume termenul de ralizare a fost dat pentru 1 ianuarie, 1970. S-a realizat insa la 1 iulie,1968.
Daca obiectivele pentru realizarea uniunii vamale au fost respectate,marfurile nu circulau insa în mod corect în comunitate ca în cadrul unei piețe naționale,pentru ca o asemenea circulație se efectua de fapt în cadrul unor politici economice și monetare naționale divergente.De aici a decurs necesitatea perfectionării uniunii vamale printr-o armonizare preogresiva a politicii vamale.
Considerarea comunității ca o piața comună presupunea și un regim de concurența și un sistem juridic uniform în lipsa carora noi bariere putea să afecteze schimburile.
Libera circulație a muncitorilor
O piața comună a ”activitatilor economice” impunea desigur ca orice persoana fizica sau juridica care avea naționalitatea unui stat membru să poata să se stabileasca,să lucreze și să-și ofere serviciile în celelalte state membre.
Egalitatea de acces la piața comună presupunea libertatea fără nici un fel de discriminare pe motiv de naționalitate adică ea se referea atât la libera circulație a muncitorilor salariati cat și la libertatea de stabilire a lucratorilor independenti.
Libera circulație a serviciilor
Comform tratatului notiunea de servicii numea prestatiile efectuate în mod normal în schimbul unei renumerații de catre un național al unui stat membru în beneficiul unei persoane stabilită intr-o alta țara decat cea a prestatorului.
Libertatea serviciilor presupunea deci ca prestatorul să poata exercita activitatea să nu numai în propria țara, dar și în alte țări ale comunității și în aceleasi condiții cu naționalii din acele țări (prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau care rezultau din profesii libere). Pentru serviciile financiare tratatul dispunea alte dispozitii.
Libera circulație a capitalurilor
Era o consecința directa a celorlalte 3 libertăți, pentru ca era necesar să se permita capitalului să fie investit și să circule.
Libera circulație a capitalului presupunea ca statele membre vor suprima în mod progresiv în cursul perioadei de tranziție și în masura necesara bunei funcționari a pieței comune atât restricțiile privind miscarile de capitaluri apartinand persoaneleor din statele membre cat și discriminările de tratament bazate pe naționalitate sau pe localizarea plasamentului.
2. Apropierea progresivă a politicilor economice naționale. Reprezintă cel de-al 2-lea instrument principal pentru realizarea obiectivelor CE și este obligatie atât pentru statele membre cat și pentru instituțiile comunitare.A fost necesara distincția între domeniile implicate:
domenii pentru care se prevedea elaborarea unor politici comune
domenii în care apropierea se limita la instituirea unei coordonari a politicilor respective.
Aceasta distincție era necesara pentru ca coordonarea politica a ramas în competența statelor membre în beneficiul instituțiilor comunitare care sunt dotate cu competente și puteri necesare pentru a realiza acestepolitici comune care se vor substitui politicilor naționale.
La început politicile comune au fost prevăzute în domenii considerate speciale (agricultura și transporturi).Dupa terminarea perioadei de tranziție și politicilor comune a devenit de competența autorităților comunitare.
1.4 Uniunea Europeană – realizări și perspective
În cele peste patru decenii de existență, UE a întreprins pași însemnați în realizarea prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, și a înscris ca obiective esențiale armonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici comerciale comune, de politici agrare și crearea unității economice și monetare. Pe parcursul funcționării sale, piața comună concepută la Roma în 1957 a sprijinit cooperarea dintre statele membre, a contribuit la o anumită stabilităte a pieței muncii și la realizarea unor progrese notabile în domeniul politicii agrare, sociale și de securitate.
Un moment deosebit în evoluția UE il constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a Pieței unice, prevăzuta în Actul Unic European din 1987. În urma punerii în aplicare a acestui act, UE devine piața cea mai unificata din lume, cu efecte benefice asupra performanțelor piețelor integrate și a sistemului de adoptare a deciziilor.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993), Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, noua denumire fiind motivata de orientarea ei spre integrarea domeniilor politic și social.
Tratatul are în vedere crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale și crearea unei uniuni economice și monetare care să dispuna de o moneda unică.
Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni:
Dimensiunea economică a integrarii (piața unică și uniune economică – monetara);
Dimensiunea socială (politica de securitate sociala și externa comune);
Dimensiunea politică (acțiuni comune în domeniile justitiei și al politicii interne – imigrație, vize, azil etc.)
Consecințele economice ale realizarii pieței unice sunt apreciate de analisti prin efectele ei directe și indirecte, care reprezintă tot atatea pierderi daca nu s-ar realiza. Vor apare astfel beneficii directe rezultate din inlaturarea barierelor vamale, benficii indirecte prin integrarea completa a pieței (efecte de scara, ale adancirii concurentei etc.) și efecte generale asupra bunasțării (creșterea ocuparii, diminuari de prețuri).
La capitolul realizari pot fi înscrise și acțiunile avansate pe linia crearii Uniunii Economice și Monetare prin infiintarea Bancii Centrale Europene și angajarea statelor de a raspunde criteriilor de aderare la moneda unică.
Uniunea Europeană în perspectivă. Acțiunile în perspectiva ale Uniunii Europene vizeaza doua planuri: pe de o parte realizarea prevederilor Tratatului de la Maastricht, iar pe de alta parte, extinderea Uniunii sre est.
Organizatia care se ocupa cu realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht este Uniunea Monetara și Economică (UME) care are doua componente:
Creșterea funcționalitatii pieței unice;
Infaptuirea unității monetare, trecerea la moneda unică – EURO – în statele în care s-au îndeplinit criteriile de intrare în Uniune (rata inflației, deficitul bugetar, rata dobanzii, datoria publica) moneda unică Europeană a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2002.
1.5 Structura Uniunii Europene
A. Primul pilon (supranațional-federație) : Comunitățile Europene (CE)
Politica agricolă comună
Uniune vamală și Piața internă
Politica în domeniul conncurenței , Subvenții de stat
Politică structurală
Politică comercială
Uniunea Economică și Monetară
Cetățenia europeană
Educație și Cultură
Cercetare și Mediul înconjurător
Rețele transeuropene
Sănătate
Protecția consumatorului
Politică socială
Politica comună de imigrație
Politica în domeniul azilului
Protecția frontierelor
B. Al doilea pilon (interguvernamental-confederație) Politica externă și de securitate comună(PESC)
Politica externă:
Cooperare
Menținerea păcii
Observatorii electorali și Trupele comune de intervenție
Drepturile omului
Democrație
Asistența acordată statelor terțe
Politica de securitate:
Politica europeană de securitate și apărare
Dezarmarea
Aspectele economice ale dezarmării
Sistemul european de securitate
C. Al treilea pilon (interguvernamental-confederație) Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (JAI)
Trafic de droguri și Trafic de arme
Trafic de carne vie
Terorismul
Infracțiuni împotriva minorilor
Crimă organizată
Corupție, coruptibilitate și înșelăciune
1.6 Instituții ale Uniunii Europene
Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale și implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuțiilor și ințiativelor comunitare.
Consiliul European (funcțional și juridic este supraordonat organelor UE, nefiind un organ UE). Este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadrul UE acesta este instituția care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană. Consiliul stabilește liniile și obiectivele politice fundamentale, având deci competențe directoare. În cazuri excepționale soluționează problemele care nu au putut fi clarificate la nivel ministerial. În cea mai mare parte însă Consiliul se ocupă cu probleme privitoare la cadrul și perspectivele generale de evoluție ale Uniunii Europene. O altă importantă sferă de activitate o constituie politica externă și de securitate comună, coordonată de șefii de stat și de guvern la întâlnirile la nivel înalt.
Acesta : – Ia decizii fundamentale
– Stabilește liniile și obiectivele generale.
Comisia Europeană
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităților Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranațional. Sediul Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acționează exclusiv la dispoziția Uniunii și nu a țărilor de origine.
Aceasta: – Propune legi
– Aplică planul bugetar
– Veghează la aplicarea legilor europene, a bugetului și a programelor uniunii
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) reprezintă, împreună cu Parlamentul European, ramura legislativă a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene este principalul organ legislativ. Consiliul Uniunii Europene nu este același lucru cu Consiliul Europei, care este o organizație internățională, complet independentă de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cu Consiliul European, care este o instituție diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta
Decide asupra proiectelor de lege ale Comisiei
Stabilește bugetul
Încheie tratate internăționale
Parlamentul European. Parlamentul European cu sediul la Strasbourg este adunarea reprezentativă a celor 460 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene, urmând ca după extinderea din 2007 să reprezinte aproape 490 de milioane de europeni. În mare, tendințele europene din statele membre se reflectă în fracțiunile politice de pe scena europeană. Votează asupra legilor privind bugetul, în cazul respingerii apare procesul de negociere cu Consiliul de Miniștri.
Parlamentul are trei puteri importante:
Puterea legislativă reprezintă adoptarea legilor europene (foi de parcurs, ordonanțe, decizii).
Puterea bugetară, deci poate să exercite o influență asupra cheltuielilor comunității.
Puterea de supraveghere democratică se exercită asupra Comisiei Europene. PE își spune părerea despre numirea membrilor comisiei și poate să depună o moțiune împotriva acesteia.
1.7 Integrarea României în Uniunea Europeană
România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înțelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferințe al Comunității iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia și-a publicat "Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se propunea inițial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne", se arată în amendament.
După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câștig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat imediat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.
România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abația Neumünster din Luxemburg, iar cele două țări au aderat la 1 ianuarie 2007.
Capitolul 2.
Situația economică a Uniunii Europene
2.1 Premisele situației economice a Uniunii Europene
Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizație de integrare multilaterală, având posibilitatea de acțiune atât în domeniul economic, social și politic, cât și în domeniul drepturilor omului și al relațiilor externe ale celor 15 state membre.
Totalitatea tratatelor (din 1951, 1957, 1986 și 1991)constituie baza constituțională a ceea ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de relațiile contractuale între statele suverane.
2.1.1 Principiile Uniunii Economice și Monetare.
Acțiunea statelor membre și a Comunității cuprinde instaurarea unei politici economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei economii de piață deschisă și în liberă concurență.
Aceste acțiuni includ și fixarea irevocabilă a taxelor de schimb conducând la instaurarea unei monede unice ECU, ca și definirea și conducerea unei politici monetare și de schimb unice al cărei obiectiv principal este de a asigura stabilitătea prețurilor și de a susține politicile generale în comunitate.
Această acțiune a statelor membre și a CE implică respectarea principiilor directoare următoare: prețuri stabile; finanțele publice și condițiile monetare sănătoase, balanța de plăți stabilă.
La 1 ianuarie 1995 cei 15 membrii cu drepturi depline, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, olanda, Portugalia, regatul Unit al marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania și Suedia, au stabilit un principiu de bază conform căruia țările mai bogate trebuie să le ajute pe cele ale căror PNB pe locuitor este mai mic de 75% din medie pe întreaga uniune. O bună parte din bugetul UE este destinat fondurilor structurale pentru sprijinirea economiei țărilor din Sudul Europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania și Grecia), precum și a Irlandei. Țările membre sunt de două categorii:
net contribuitori la bugetul UE (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franța 14, Belgia 0;
net beneficiari din bugetul UE (ECU pe locuitor): Irlanda 681, Luxembrg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.
În politică și în adoptarea măsurilor practice întâlnim o clasificare a membrilor UE în două categorii. În prima intră cele patru țări mari ale UE: Germania, Franța, Marea Britanie și Italia. În cea de-a doua intră celelalte țări membre, apreciate ca țări mijlocii și mici. Daca urmarim situatia țărilor membre al UE pornind de la indexul dezvolțării umane (IDU) vom constata ca ele se afla în urmatoarele pozitii: Olanda, Finlanda, Franta, Suedia, Spania, Belgia, Austria, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Grecia, Luxemburg și Portugalia. Prin urmare dupa acest index, rangul țărilor membre se deosebeste de cel socotit dupa PNB pe locuitor. Luxemburg, de exemplu care este pe primul loc dupa PNB pe locuitor este abia pe locul 14 dupa indexul dezvolțării umane. Tot astfel, Danemarca este pe locul doi dupa PNB pe locuitor și abia pe locul 9 dupa indexul dezvolțării umane
2.1.2 Etapele uniunii Economice și Monetare
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înființarea Comunității Economice Europene (CEE), devenit Uniunea Economică și Monetară.
UEM a fost realizată în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht și anume: prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidență cu libertatea de circulație a capitalurilor în marele spațiu european, a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997, iar a treia etapă a început cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică și uniunea monetară.
1.Uniunea vamală. Constituirea CEE a avut ca obiectiv inițial crearea unei uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și instituirea unui țărif vamal comun față de țările terțe, adică cele care nu erau membre ale comunității. Această fază, cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.
2.Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăți”: libertatea de mișcare a bunurilor; libertatea de mișcare a capitalurilor; libertatea de mișcare a serviciilor; libertatea de mișcare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertăți” s-a constituit piața unică europeană, care a început să funcționeze la 1 ianuarie 1993.
Prima etapă a UEM a permis mersul spre o mai mare convergență a politicilor economice a statelor membre și o consolidare a coordonării politicilor monetare naționale. În cursul primei etape se avea în vedere ca programul pieței unice să fie terminat și noul tratat al UEM să fie subordonat ratificării în toate statele membre, după procedurile constituționale naționale.
Constituirea pieței unice a avut ca urmări:
– desființarea controlului mărfurilor la frontiere; reducerea controlului persoanelor la frontierele interioare în cursul anului 1993;
– securitate comună pentru toți cetățenii comunității; eliminarea dublei taxări la cumpărarea de produse pentru uz personal din alte țări membre;
– stabilirea cetățenilor Comunității pentru o durată nedeterminată într-un alt stat membru decât propriul lor stat,
– recunoașterea calificărilor profesionale pentru toate statele membre, extinderea ofertei de produse mai ieftine pentru consumatori printr-o concurență sporită; concurența deschide posibilități suplimentare pentru crearea de noi locuri de muncă.
Termenul de constituire a pieței unice europene la 1 ianuarie 1993 nu înseamnă că toate libertățile s-au realizat automat și în întregime la acea dată. Este vorba de un proces, în care unele măsuri s-au realizat anterior, sau se vor realiza în anii următori. De exemplu, nouă state membre (din cele 12 de atunci) au semnat Convenția de la Schengen fixând data de 1 februarie 1994 pentru suprimarea controlului la frontierele interioare, inclusiv pentru zborurile aeriene ale căror plecări și sosiri se situează în interiorul Comunității.
Franța a mai amânat punerea în aplicare a Convenției. Celelalte țări membre – Marea Britanie, Danemarca și Irlanda au continuat controalele respective pentru persoane la frontierele lor.
Formarea Uniunii Economice, a pieței unice europene, este un proces în care drepturile și libertățile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale. În decembrie 1989, țările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12 drepturi fundamentale sociale:
– dreptul de a exercita orice profesie într-una din țările Comunității, la alegerea să; dreptul de remunerare echitabilă;
– dreptul la ameliorarea condițiilor de viață și de muncă; dreptul la protecție socială asigurată prin sistemul în vigoare în țara primitoare;
– dreptul la libertatea de asociere și la negociere colectivă; dreptul la formarea profesională; dreptul la egalitate de tratament între bărbați și femei; dreptul la informație, la consultare și participare a salariaților;
– dreptul la protecția sănătății și securitatea locului de muncă; dreptul la protecția copiilor și adolescenților;
– garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă, dreptul la integrare profesională și socială pentru persoanele handicapate.
Piața unică europeană s-a extins prin crearea spațiului economic european (SEE) printr-un acord semnat în mai 1992 între CEE și Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să evite deficitele excesive ale finanțelor publice, iar finanțarea monetară a acestora este interzisă.
Când este vorba în tratatul UEM de a cuprinde deficitele și datoria finanțelor publice în interiorul anumitor rații, trebuie să se înțeleagă: prin finanțe publice (finanțele guvernului general); prin deficit (suma totală netă a împrumuturilor); prin datorie (totalul datoriilor brute la valoarea lor nominală în curs la sfârșitul exercițiului, în interiorul sectoarelor de guvernământ general).
În ceea ce privește deficitele publice și în particular cheltuielile publice corespunzătoare deficitului, putem spune că un deficit corespunzător cu investițiile, purtătoare de bogăție pentru viitor, poate fi considerat un „bun” deficit.
Modul de finanțare al deficitelor se poate face: prin ceea ce se numește „finanțare monetară”, prin recurgerea la un împrumut, cu condiția ca statul să nu beneficieze de acces privilegiat la piața capitalurilor; prin recurgerea la un împrumut pe piața capitalurilor, care poate să pună problema contractării de datorii externe a unei țări; statul poate să finanțeze un deficit bugetar, crescând impozitele.
Comisia este însărcinată să supravegheze evoluția situației bugetare și starea datoriei publice a Statelor Membre în vederea descoperirii erorilor făcute și elaborează un raport care examinează în special dacă deficitul public depășește cheltuielile publice de investiții ținând cont de toți ceilalți factori.
3. Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Concepția privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte urmărește ca până la finele secolului să apară pe piață euro – bacnotele și euro – monedele, ceea ce s-a și întâmplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înțeles ca începând doar după înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme, de aceea se vorbește de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
3.1. Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:
a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor țărilor membre, care nu permitea o fluctuație mai mare de ±2,25%;
b. introducerea unității monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca monedă de cont, ECU se formează ca un coș al valutelor țărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcție de forța economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părți.
În anii 1992-1993 au apărut unele tulburențe monetare, provocate de dificultățile unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat modificarea în vara anului 1993 a marjei fluctuației a monedelor în cadrul SME de la ±2,25% la ± 15%, cu excepția mărcii germane și guldenului olandez, pentru care s-au menținut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost provocată prin ieșirea lirei sterline și lirei italiene din SME în 1992 și care au fost lăsate să fluctueze liber. Lira italiană a revenit în SME în decembrie 1996.
3.2. Înființarea Institutului Monetar European (IME), care a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1994. Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, această etapă înseamnă consolidarea ei.
Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naționale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilității prețurilor; supravegherea funcționării SME; facilitarea utilizării ECU; pregătirea condițiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor și procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.
3.3. În etapa finală s-a creat Banca Centrală Europeană (BCE), care a înlocuit IME. BCE emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică să se numească EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.
Prin înființarea BCE se ajunge la o singură politică monetară, vor fi blocate ratele de schimb se va introduce moneda unică cu circulație mai întîi între băncile centrale și comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piață ca bacnote și monede în 2002.
După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua să existe și împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Pentru judecarea gradului de convergență economică atins de statele membre și reținute pentru a decide trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht (menționate în capitolul anterior). În plan economic convergența politicilor economice naționale spre obiectivele fixate în comun va fi mai puternică decât în cursul celei de-a doua etape și urmărirea multilaterală a evoluțiilor economice a statelor membre va putea, dacă este cazul, să aplice sancțiuni pentru statele care, ducând o „proastă politică” ar risca să pună în pericol stabilitătea monedei unice.
Incercarea Uniunii Europene de a crea o singura moneda pentru Europa, cum se spunea și în Tratatul Maastricht, a fost controversata de la început. De exemplu unele țări europene, cum a fost Marea Britanie, s-au temut ca acest lucru le va ameninta identitatea naționala și autoritatea guvernului. În ciuda acestor temeri multe state membre au incercat să indeplineasca obiectivele economice necesare unei monezi unice:
rata de inflație a unei țări să nu fie cu 1,5 mai mare decat media primelor 3 țări cu inflatia cea mai mica.
deficitul bugetului unei țări să nu depaseasca 3 la suta din PIB și datoria guvernului să nu depaseasca 60 la suta.
dobanda pe termen lung a unei țări să nu fie cu 2 la suta mai mare decat media primelor trei țări cu dobanda cea mai mica
o țara nu trebuie să devalorizeze moneda fata de moneda altei țări membre UE cu cel putin 2 ani inainte de UEM.
Majoritatea țărilor au gasit a fi foarte greu satisfacerea tuturor criterilor. Masurile de a reduce inflatia și dobanzile mari au dus la creșterea somajului, în timp ce eforturile de a controla deficitele guvernamentale foarte des au dus la creșterea taxelor.
2.2 Specificul economic al Uniunii Europene
Economia UE este, indubitabil, o economie de piața, iar concurența este o componenta a pieței.
Am putea defini economia de piață acel mod de organizare a activității economice care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forțele pieței în care raportul dîntre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în alocarea și utilizarea resurselor materiale, umane și financiare disponibile. Într-o astfel de economie, activitatea agenților economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieței, aceasta răsplătind ori sancționând, după caz, munca desfășurată în toate celulele economiei naționale, criteriile cu care operează sunt cele ale eficienței și ale concordanței activităților economice cu nevoile efective ale societății. Pentru a supraviețui în condițiile economiei de piață și cu atât mai mult pentru a desfășura o activitate rentabilă, unitățile economice trebuie să fie receptive la semnalele pieței, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de funcționare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoirea și modernizarea produselor, serviciilor, formelor de distribuție, metodelor de promovare etc.
Economia de piață se definește ca fiind acea formă modernă de organizare și funcționare a economiei de schimb în care întreprinzătorii își desfășoară activitatea economică în mod liber, autonom și rațional, corespunzător cerințelor pieței în scopul satisfacerii unor nevoi existențiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.
În condițiile actuale, pentru funcționarea eficientă a economiei de piață trebuie avută în vedere existența cumulativă a următoarelor condiții:
• piața este cadrul general prin care se stabilește ce, cât și pentru cine să se producă în condițiile libertății de acțiune a agenților economici;
• deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi și firme, din interacțiunea acestora rezultând producția globală și consumul;
• cocurența între agenții economiei și obținerea unui profit cât mai mare reprezintă obiectivul major al activității și criteriul esențial în evaluarea eficienței acestuia;
• indivizii acționează pe baza intereselor personale și a principiului eficienței maxime, atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul prețurilor, numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele și dorințele celorlalți;
• formarea liberă a prețurilor bunurilor economice pe baza cunoașterii de către agenții economici, a cererii și a ofertei;
• proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenților economici;
• instituționalizarea juridică și economică a economiei de piață;
• intervenția statului având rolul de a asigura cadrul instituțional al economiei de piață și supravegherea funcționării normale a acestuia, prin folosirea cadrului legal și a pârghiilor economice;
• existența unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producție, mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiție a satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetățenilor.
În principal economia de piață a evoluat de la formarea spontană a prețurilor, de la economie de piață liberă și de la o liberă concurență, la o economie de piață dominată de marile corporații monopoliste, la o economie în care a apărut și s-a dezvoltat un agent economic nou : statul.
După unele aprecieri, concentrarea producției și a capitalului în câteva corporații gigant, naționale și transnaționale, limitează așa numita „suveranitate” a consumatorului, deoarece producătorii nu mai ascultă „absolut” și „pasiv” de consumatori și de acțiunile acestora. Acestea urmărind să vândă cât mai mult, modelează opiniile, gusturile și chiar deciziile consumatorilor, dirijează prin variate metode și în mare măsură cererea. Drept urmare, economia de piață, așa cum există ea în realitate în prezent nu mai prezintă trăsăturile economiei de piață perfect concurențială din gândirea clasică și neoclasică (număr mare de producători și consumatori de putere aproximativ egală care acționau exclusiv în baza unor principii de raționalitate economică și erau perfect și permanent informați asupra raportului dîntre cerere și ofertă); ea se caracterizează printr-o „concurență imperfectă”, ce presupune dominația unui număr redus de unități mari care duc o politică de piață în sensul de „diferențiere” (modificarea formală sau reală) a produsului, controlează în grade diferite prețurile, ridică bariere de diverse genuri la intrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenți (potențiali sau reali), influențează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează informația economică etc.
Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcționare, economiile de piață sunt economii mixte, aceasta întrucât în condițiile dominării mecanismelor pieței, constatarea unor slăbiciuni și eșecuri ale acestora au dus la includerea statului în mecanismul general de funcționare a economiei naționale. În funcționarea economiei se împletesc mecanismele de piață cu intervenția statului și ceea ce diferă de la o țară la alta este natura și proporțiile acesteia. Apariția acestui agent economic, a fost considerat drept un proces necesar în contextul creșterii complexității economiei naționale, a contradicțiilor economiei de piață, a necesității menținerii echilibrului economic. Statul, în economiile moderne de piață, joacă un rol de catalizator economic, conservând însă principiile esențiale caracteristice mecanismului pieței. Însă, intervenția statului în economie, prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală și monetară, prin legislația economică (vizând concurența, salariul etc.) peste anumite limite obiective, apare, mai ales în concepția economiștilor monețăriști, de natură să deregleze funcționarea pieței.
Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esență a mecanismului economic din aceste economii. Trăsătura să principală rămâne autoreglarea, piața ocupând locul principal în deciziile și comportamentul agenților economici. Prin mecanismele sale, piața reprezintă condiția generală a funcționării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor ca și în organizarea, gestiunea și reglarea economiilor naționale.
Economia de schimb poate asigura corelațiile necesare funcționării eficiente a economiei, prin virtuțile sale, prin jocul cererii și ofertei, al prețurilor, concurenței, deciziilor de producție și opțiunile consumatorilor, orientând resursele societății spre activitățile necesare și rentabile. Prin aceste pârghii ea realizează adaptările necesare în economie, li se oferă consumatorilor largi posibilități de comparare a bunurilor și serviciilor și alegerea lor la prețuri convenabile, iar pentru producători evitarea risipei, fabricarea la costuri inferioare și vânzarea la prețurile cele mai rentabile.
Economia de schimb presupune existența mecanismului concurențial, ce se caracterizează prin formarea liberă a prețurilor, care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea și, în același timp, una din premisele maximizării rezultatelor activității economice, în condițiile unui volum limitat al resurselor.
Tipul actual de economie de schimb existent în țările dezvoltate se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături:
multipolaritate, în sensul că se caracterizează prin multitudinea și diversitatea centrelor de decizie economică;
descentralizare, în sensul că orice agent economic are autonomie de opțiune, decizie și acțiune;
economie de întreprindere, în care spațiul microeconomic este fundamental în activitățile din economia națională;
calcul în expresie monetară, moneda servind drept numitor comun al activităților agenților economici, răspunzând cerințelor de evaluare – cuantificare a costurilor și a rezultatelor;
economie în care statul exercită o intervenție indirectă și globală, prin care acesta nu desființează piața și nici nu îndeplinește funcțiile ei, ci caută să o completeze, să-i corecteze eșecurile și să vegheze asupra funcționării ei;
profitul reprezintă mobil central al unităților economice.
În concluzie, economia de schimb în care piața are un rol hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor ca și în organizarea, gestionarea și reglarea economiei naționale, s-a dovedit așa cum experiența acumulată până în prezent demonstrează, sistemul economic de o deosebită performanță.
2.3 Situația economică generală a Uniunii Europene
Dacă Uniunea este luată ca o entitate de sine stătătoare, ea are cea mai mare economie din lume cu un produs intern brut în 2004 de 12.332.296 milioane de dolari. Este preconizat ca economia UE să crească în următorul deceniu, prin aderarea unor state noi – în special datorită faptului că noile state sunt de obicei mai sărace ca media europeană, urmând ca rapida creștere a PIB-ului în interiorul uniunii să contribuie la dinamica Europei unite. Totuși, se estimează că zona Euro va crește doar cu puțin peste 1 la sută pe an, în timp ce alte state bine industrializate, cum sunt Statele Unite vor crește de trei ori pe atât, cu o medie de 3.2% pe an
Industria. Industria europeană a cosmeticelor are o valoare ce depășește 35 miliarde Euro pe an, este foarte inovativă și, în medie, companiile de cosmetice înlocuiesc sau aduc îmbunătățiri pentru peste 25% dîntre produse în fiecare an.
Agricultura. Pentru anul 2008 este preconizată o producție de 57,6 milioane de tone de porumb, cu aproape 10 milioane de tone peste producția din 2007, creștere datorată extinderii suprafeței cultivate și rândamentelor superioare.
Forța de muncă. Milioane de est-europeni au emigrat în ultimii ani spre Occident, iar această situație a condus la limitarea dezvoltării economice a țărilor lor. Aproximativ 1,5 milioane de persoane au părăsit Polonia după aderarea la UE în 2004, iar Lituania a pierdut 350.000 de persoane, zece la sută din populație. Rata șomajului în Uniunea Europeană a fost de 7,1% în anul 2007. Potrivit Comisiei Europene, rata somajului în UE și-ar putea opri declinul pana în 2009.
Nivelul de trai. Mai jos se află un tabel, care prezintă PIB-ul nominal total, pentru cele 25 de state membre, pentru întreaga Uniune, pentru România și Bulgaria care au aderat la 1 ianuarie 2007. Datele sunt estimări pentru 2005 ale Fondului Monetar Internățional.
2.3.1 Situația inflației în Uniunea Europeană
“Inflatia este proces de crestere a nivelului general al prețurilor de consum, mecanism care provoaca variatii multiple de lunga durata, generalizeaza el insusi cauzele permanentei sale și exprima prin majoritatea cea mai mare parte a prețurilor”.
Inflatia contemporana reprezintă un dezechilibru structurat monetaro-real, care exprima existența în circulație a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili în aur și a celor neconvertibili în general, ca și creșterea durabila și generalizata a prețurilor.
În manuale și tratate, cauzele inflației sunt analizate pe rând (dupa principiul caeteris parsibus), fiecare dîntre acestea generând o forma specifica de inflație.
Adesea inflatia este explicata doar prin emisiunea excesiva de semne banesti (inflatia prin moneda). Economistul american M.Friedman afirma ca inflatia este legata mai ales de oferta de moneda, suplimentarea acesteea decurgand din deciziile agentilor economici specializati în sensul sporirii activelor lor de (bani de credit).
Un loc aparte ocupa acele conceptii care considera drept cauza principala (unică) a inflației insuficienta productiei (inflatia prin oferta ). Sporirea veniturilor, indeosebi a salariatilor, nu este compensata printr-o crestere corespunzatoare a productivitatii. Apare, astfel o penurie de bunuri materiale și de servicii. Specialistii numesc un asemenea dezichilibru inflație reala.
Fiind un fenomen deosebit de complex , inflatia se poate masura și ilustra prin utilizarea simultana a mai multor inidici și indicatori , fiecare din acestia evidentiind o anumita fateta a inflației .Cei mai importanti sunt:
-diferenta dîntre cererea solvabila și oferta reala de marfuri ,bunuri și servicii
-indicele general al prețurilor
-indicele prețurilor de consum
-indicele costului vietii
-scaderea de cumparare a banilor pe piața internă și cea externa
-depasirea de catre masa monetara în circulație a produsului național
Exprimarea absoluta a inflației se determina ca diferenta dîntre cererea absoluta nominala și cantitatea reala de bunuri și servicii pe care le pot oferi spre vanzare agentii economici.
Indiferent de cauza declansarii inflației , desfasurarea ei, perpetuarea și agravarea inflației are determinari multifactoriale. În condițiile economiei actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic , monetar socio-politic , de natura internă și externa care actioneaza simultan și se influienteaza reciproc.
Inflatia monetara se datoreaza introducerii și mentinerii în circulație a unei mase monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri și servicii de pe piața.
Inflatia prin cerere este un fenomen de crestere a prețului provocata de o situatie de dezechilibru între o cerere agregata solvabila prea mare în raport cu oferta agregata la un anumit preț. În condiții normale, excesul de cerere stimuleaza marirea productiei. Daca insa creșterea volumului cererii nu determina o crestere corespunzatoare a productiei , a ofertei ,prețurile cresc și se manifesta fenomenul inflational.
Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui , uneori, factorul principal al inflației.Creșterea cererii de consum a populatiei pote să provina dintr-o utilizare excesiva a economiilor banesti. Ea pote avea ca sursa și creșterea excesiva a salariilor, fără o crestere corespunzatoare a productiei sau a productivitatii muncii.
Inflatia prin oferta. Dezechilibrul inflationist dîntre cerere și oferta este explicat adeseori prin insuficienta ofertei , prin penuria de bunuri materiale și servicii pe piața.
Inflatia prin costuri exprima acea crestere inflationista a prețurilor datorata creșterii elementelor ce intra în prețuri(materii prime , salarii , beneficii).
Pentru combaterea inflației factorii de decizie trebuie să aiba în atentie franarea creșterii masei monetare și a prețurilor , atragerea economiilor banesti și transformarea lor în capitaluri active , revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea incertitudinilor e.t.c.Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri în pachete care să se completeze cat mai bine pe termen mediu și lung.
Potrivit Eurostat – Biroul de Statistică a Comunității europene, rata inflației în aprilie 2008 a fost 3,6 %, în scădere față de luna martie 2008 3,8 %, dar în creștere față de anul trecut în aceeași perioadă 2,2 %. În acelați timp, rata inflației a întregii Europe per ansamblu a fost 3,3 % în aprilie 2008.
Cea mai mică rată s-a înregistrat în Olanda 1,7%, Portugalia 2,5 %, în timp ce ratele cele mai ridicate se găsesc în Letonia 17,4 %, Bulgaria 13,4 % și Lituania 11,9 %.
2.3.2 Situația șomajului în Uniunea Europeană
Șomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupației plătite (locurilor de muncă) pentru forțele apte și calificate corespunzător pentru muncă. Acest fenomen este caracterizat prin faptul că o parte din populație este în căutare a unui loc de muncă. Când această situație ia proporții apar probleme economice serioase în cadrul regiunii sau statului respectiv, prin creșterea cheltuielilor sociale de întreținere a șomerilor.
Rata șomajului în Uniunea Europeană (EU 27 )s-a cifrat la 6,7% în luna aprilie 2008, menținându-se la un nivel apropiat cu cel din martie și în scădere comparativ cu aprilie anul trecut (7,2%), potrivit Eurostat. În zona euro, rata șomajului în aprilie a fost de 7,1%, la fel ca în luna precedentă și în ușoară scădere comparativ cu rata de 7,5% înregistrată în aprilie anul trecut. Estimările Biroului statistic al Uniunii Europene arată că peste 16.000 de persoane din EU 27, dîntre care peste 11.000 din zona euro, nu au avut un loc de muncă în luna aprilie din acest an.
Rata șomajului din România s-a situat, în ultimul trimestru al anului trecut, la 6,1%, s-a situat pe locul 11 la nivelul UE, în condițiile în care media celor 27 de state membre ale blocului comunitar a fost de 6,8%. Scaderea ratei somajului în zona euro, ca rezultat al expansiunii economice din ultimii doi ani, reprezintă un semn pozitiv pentru economie, avand în vedere ca majorarea numarului salariatilor sustine avansul cererii. În acelasi timp, exportatorii din zona se confrunta cu incetinirea creșterii economiei mondiale și cu aprecierea euro. Dîntre statele membre, cea mai scăzută rată a șomajului a fost înregistrată, luna trecută, în Danemarca (2,7%) și Olanda (2,8%), în timp ce cei mai mulți șomeri raportat la numărul de locuitori au fost în Slovacia (10%) și Spania (9,6%).
În ultimul an, numărul persoanelor fără serviciu a scăzut în 24 de țări din UE, în timp ce în trei țări a crescut. Cele mai mari scăderi ale ratei șomajului au fost înregistrate în Polonia, Bulgaria și Slovacia, iar cele mai mari creșteri – Spania și Irlanda. Șomajul în rândul tinerilor din UE se menține la un nivel ridicat de 14,28%. Potrivit Eurostat, inflația din zona euro a revenit, în luna mai, la nivelul-record de 3,6%, după o coborâre de 3,3% în aprilie.
2.3.3 Situația Produsului Intern Brut în Uniunea Europeană
Potrivit Eurostat , Zona Euro and UE27 prezintă în medie un produs intern brut PIB în creștere cu 2.2% și respective 2.5% în comparație cu aceeași perioadă a anului 2007. Romania se situeaza, cu o creștere de 8,2 la suta a Produsului Intern Brut în primul trimestru din 2008, fata de trimestrul I 2007, pe locul secund, dupa Slovacia (crestere de 8,7 la suta), în rândul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.
Romania se situeaza pe penultimul loc în Uniunea Europeana intr-un clasament privind PIB-ul pe cap de locuitor calculat la paritatea puterii de cumparare, aferent anului trecut. Valoarea indicatorului reprezintă doar 38% din media celor 27 de state. Ultimul loc al clasamentului a fost ocupat de Bulgaria, cu 37% din media UE.
Imediat inaintea Romaniei s-au situat Polonia, cu 53% din media UE, Letonia (56%) și Lituania (58%). Sub media UE s-au situat în total 14 state. Primul loc al clasamentului a fost ocupat de Luxemburg, cu un PIB pe cap de locuitor de peste doua ori și jumatate mai ridicat decit media celor 27 de state. Datele Eurostat sint exprimate la paritatea puterii de cumparare, care elimina diferentele legate de costul vietii din țările analizate.
În primul trimestru al acestui an cheltuielile de consum ale gospodariilor au crescut cu 0,2 procente în zona euro și cu 0,3 procente în UE 27. Investitiile au crescut cu 1,6 procente în zona euro și cu un procent în UE 27. Exporturile au crescut cu 1,9 procente în zona euro și cu 1,7 procente în UE 27, în timp ce importurile au crescut cu 1,8 procente în zona euro și cu 1,1 procente în UE27.
EA15 – Zona Euro: Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Olanda, Austria, Portugalia, Slovenia și Finlandia.
EU27- cuprinde cele 27 țări membre UE : Belgia (BE), Bulgaria (BG), Cehia (CZ), Danemarca (DK), Germania (DE), Estonia (EE), Irlanda (IE), Grecia (EL), Spania (ES), Franta (FR), Italia (IT), Cipru (CY), Letonia (LV), Lituania (LT), Luxemburg (LU), Ungaria (HU), Malta (MT), Olanda (NL), Austria (AT), Polonia (PL), Portugalia (PT), Romania (RO), Slovenia (ȘI), Slovacia (SK), Finlandia (FI), Suedia (SE) Marea Britanie(UK).
2.4 Situația economică a Europei Centrale
Europa Centrala constituie prin pozitie nucleul geografic al Europei. Țările care o alcatiuesc sunt : Germania, Elvetia, Austria, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania.
Germania este țara cu cea mai dezvoltata economie din aceasta zona și datorita ritmului și amplorii dezvolțării economice este supranumita “locomotive economiei mondiale”. Dispunand de importante zacaminte de carbune (bazinele Ruhr și Saarbrucken), sare, aur, argint, gaze naturale și petrol (exploatate mai ales pe platformele marine din M. Nordului ), industria germana are premizele unei dezvolțări multilaterale. Sunt dezvoltate în special ind. chimica, a constructiei de masini și mai ales nave maritime și autoturisme, ind siderurgica. Cele mai mari centre industriale ale Germaniei sunt Munchen, Hamburg(port), Berlin, Essen, Dortmund, Koln, Leipzig s.a.
În Austria, industria este diversificata și de mare rândament. Sunt dezvoltate mai ales ramurile care consuma putine materii prime : ind. chimica, mai ales farmaceutica, ind. constructoare de masini (electronica), hidroenergia și în ultima vreme atomoenergia. Centre industriale importante sunt: Graz, Linz, Salzburg.
Polonia are importante rezerve de carbuni (Silezia), sare, sulf. Sunt dezvoltate ind. prelucratoare – carbuni și minereuri – ,ind. constructoare de masini cu santiere navale la Gdansk și Gdynia, prelucrarea petrolului ( importat din Federatia Rusa), ind. energiei electrice și atomoenergia. Importante centre industriale sunt la Katowice, Varsovia, Lodz, Wroclaw, Poznan.
În Cehia și Slovacia industria este diversificata dar mai putin dezvoltata. Se disting ind. usoara ( cristaluri și portelanuri de Boemia, incaltaminte), ind. alimentara (bere). Cehia exporta în Slovacia energie electrica.
Ungaria are dezvoltate mai ales ind. constructoare de masini (la Cseple, Gyor, Szeged) și ind. siderurgica la Miskolc.
În Romania industria cuprinde exploatarea carbunilor și a gazelor naturale (în Depresinea Transilvaniei), prelucrarea petrolului (import și productie proprie). De asemenea se remarca cateva centrale electrice mari – Portile de Fier, atomocentrala de la Cernavoda, termocentralele de la Braila, Brazi, Turceni.
Regiunea Europei Centrale are o agricultura dezvoltata, bazata pe culturi intensive, cu productii bune de cereale (Romania, Ungaria), sfecla, cartofi (Germania, Polonia), iar sectorul zootehnic este bine dezvoltat. De asemenea, transporturile sunt dezvoltate și diversificate dispunand de importante retele feroviare (Germania, Austria, Elvetia), mari autostrazi care fac legatura între țări importante ale Europei, transporturi aeriene cu mari aeroporturi – Viena, Frankfurt pe Main și chiar transporturi fluviale pe Rin, Dunare. Avand un mare potential turistic, țările Europei Centrale și-au dezvoltat multe statiuni de munte – Davos, Saint Moritz (în Elvetia), Innsbruck (Austria), Poiana Brasov, sau statiuni litorale (Mamaia, Neptun –la Marea Neagra, Sopot în Polonia).
2.5 Previziuni economice pentru perioada viitoare: încetinirea creșterii
Conform previziunilor economice de toamnă ale Comisiei, creșterea economică va scădea de la 2,9% în 2007 la 2,4% atât în 2008 cât și în 2009 (de la 2,6% la 2,2% în 2008 și la 2,1% în 2009 în zona euro). Această tendință este rezultatul impactului turbulențelor de pe piețele financiare, care a avut ca efect înăsprirea condițiilor de finanțare și o accentuarea nesiguranței. Totuși, contextul mondial încă favorabil și bazele solide limitează revizuirea în sens descendent la 0,3 puncte procentuale în 2008 pentru ambele zone în comparație cu previziunile de primăvară. Se pare că în special consumul privat, care a devenit principalul element motor al creșterii la începutul acestui an, va crește într-un ritm continuu, antrenat fiind de o creștere relative susținută a ocupării forței de muncă. Se preconizează că pe întreg teritoriu UE vor fi create 8 milioane de noi locuri de muncă în perioada 2007-2009, pe lângă cele 3,5 milioane create deja în 2006. Acest lucru va contribui la reducerea ratei șomajul în UE la 6,6% în 2009. În parte datorită acestei activități economice sănătoase, se preconizează că deficitul bugetar va atinge în 2007, atât în UE cât și în zona euro, cel mai scăzut nivel din ultimii ani, în medie 1,1% din PIB în UE și 0,8% în zona euro. De asemenea, se preconizează că deficitul structural va cunoaște și el o evoluție pozitivă anul acesta, deși într-o măsură mai mică, dar se prevede ulterior o încetare a consolidării fiscale. Se estimează că inflația va crește în următoarele trimestre, ca urmare a creșterii prețurilor bunurilor de larg consum, dar ar trebui să scadă din nou la valori apropiate de 2% până la jumătatea anului 2008 în zona euro.
Este clar că s-au adunat nori la orizont, ca urmare a turbulențelor din această vară de pe piața financiară, a încetinirii ritmului economiei americane și a creșterii continue a prețurilor petrolului. În consecință, creșterea economică a devenit mai moderată, iar riscurile s-au intensificat vizibil. Însă, datorită creșterii mondiale puternice și a bazelor economice solide, impactul negativ ar trebui limitat. În ceea ce privește prețurile, inflația ar trebui să rămână la valori moderate, dar riscă să crească.
Previziuni de creștere constantă, în ciuda încetinirii ritmului economiei americane
Conform previziunilor economice de toamnă ale Comisiei, publicate astăzi, creșterea economică va deveni mai moderată în perioada la care se referă previziunile, scăzând de la 2,9% în UE în 2007 la 2,4% atât în 2008 cât și în 2009 (și, în zona euro, de la 2,6% în 2007 la 2,2% în 2008 și la 2,1% în 2009). Previziunile de creștere pentru 2008 pentru ambele zone sunt în prezent cu 0,3 pp mai mici decât acum șase luni. După o creștere susținută în prima jumătate a anului 2007, încetinirea continuă a creșterii se explică parțial prin impactul turbulențelor de pe piața financiară – deși se poate ca punctul culminant al ciclului să fi trecut deja odată cu perturbările din această vară.
Conform previziunilor Comisiei, se estimează că problemele financiare vor dispărea treptat. Între timp, acestea au redus dorința în mod clar investitorilor de a-și asuma riscuri și au înăsprit condițiile de finanțare. Până acum investițiile au fost dinamice, dar în acest stadiu al ciclului ar trebui să devină mai moderate, în special din cauza reducerii bruște a investițiilor în domeniul construcțiilor în unele state membre. Consumul privat a crescut și începe să devină principalul element motor al creșterii, pe fondul unei perspective favorabile în domeniul ocupării forței de muncă, cu condiția ca încrederea consumatorilor să se mențină. Pe plan extern, creșterea economică a UE continuă să fie sprijinită de perspectivele solide ale economiei mondiale, în special economiile emergente, ceea ce compensează în mare măsură încetinirea ritmului economiei americane. În consecință, Comisia prevede că economia UE se va situa la nivelul potențialului său în cei doi ani la care se referă previziunile. Totuși, se estimează că inflația va crește la 2,4% în zona euro în următoarele trimestre, ca urmare a creșterii prețurilor bunurilor de larg consum, dar va scădea din nou la valori apropiate de 2% vara viitoare.
Șomajul continuă să scadă; consolidarea fiscală se întrerupe
Conform estimărilor, creșterea dinamică a ocupării forței de muncă, de 1,5% atât pentru UE cât și pentru zona euro, a dus la crearea a 3,6 milioane de noi locuri de muncă în UE anul acesta (2,3 milioane în zona euro). Această îmbunătățire se poate observa în cadrul a numeroase sectoare, tipuri de contracte de muncă și state membre. Prin urmare, creșterea ocupării forței de muncă ar trebui să scadă până la aproximativ 1% în medie în perioada 2008-2009, atât în UE cât și în zona euro, pe măsură ce ciclul economic ajunge la maturitate. Cu toate acestea, 4,5 milioane de locuri de muncă vor fi totuși create în UE în perioada 2008-2009 (3,2 milioane în zona euro), iar astfel rata ocupării forței de muncă va depăși 66% până în 2009. Se preconizează că rata șomajului va atinge 6,6% în UE și 7,1% în zona euro până în 2009, niveluri care nu au mai fost atinse de 15 ani. Lipsa forței de muncă este din ce în ce mai frecventă și, prin urmare, se preconizează că salariile vor crește mai repede în perioada de prognozare, în special în 2008, când situația va reflecta măsurile excepționale și de recuperare a restricțiilor salariale din anii precedenți. Totuși, creșterea susținută a productivității muncii ar trebui să limiteze costurile salariale unitare și să contribuie la limitarea presiunilor inflaționiste.
Ca urmare atât a creșterii neașteptate a veniturilor, cât și a eforturilor de consolidare, deficitul public va scădea de la 1,6% din PIB în 2006 la 1,1% în 2007 în UE (de la 1,5% la 0,8% în zona euro.) Totuși, situația s-ar putea înrăutăți în 2008 în unele țări, din cauza nivelului moderat al activității economice și a utilizării veniturilor excepționale pentru cheltuieli suplimentare în unele țări. Se pare că în 2008 deficitul total va crește la 1,2% din PIB în UE și la 0,9% în zona euro. În 2009, în situația menținerii politicilor existente, acesta ar trebui să se stabilizeze. În termini structurali, consolidarea fiscală ar trebui de asemenea să se întrerupă în 2008 și 2009. Datoria publică brută se află pe o traiectorie descendentă și se preconizează că va atinge 63,4% din PIB în zona euro până în 2009 și va scădea sub 60% în UE deja din 2007.
Riscuri evidente.
Principalele riscuri care amenință creșterea sunt legate de evenimentele de pe piețele financiare și de posibilitatea agravării sau prelungirii situației din economia
americană. Unele segmente ale piețelor financiare încă mai funcționează deficitar și de aceea există posibilitatea prelungirii perioadei de nesiguranță, care ar afecta condițiile de creditare și prin urmare piețele imobiliare, mai mult decât s-a prevăzut. Pe de altă parte, piața forței de muncă ar putea să mai rezerve unele surprize, ceea ce ar stimula veniturile și ar crește încrederea consumatorilor. În ceea ce privește inflația, eventualele noi fluctuații ale prețului petrolului și ale prețurilor bunurilor de larg consum ar reprezenta riscuri suplimentare pentru scenariul de referință.
Capitolul 3.
politici economice ale Uniunii europene
3.1 Politica regională a Uniunii Europene urmărește să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se asigure o repartizare mai echilibrată a populației și activităților economice pe ansamblul teritoriului.
3.1.1 Natura problemelor regionale
Disparitati în privinta nivelului venitului, a ratelor de crestere economică, a productiei, gradului de ocupare a forței de munca. Cauze ale disparitatilor: resurse insuficiente, mai ales de capital; nivelul de educatie a forței de munca – neadecvat; structura economică a regiunii; mobilitate redusa.
Teoretic – dezvoltarea regionala ar trebui, prin alocarea factorilor de productie pe criterii de piața, să tinda spre disparitia inegalitatilor.
Practic: mobilitatea deplina a factorilor de productie nu se realizeaza, iar noile industrii sunt atrase de existența infrastructurii și a serviciilor necesare. Apar "poli de dezvoltare". Integrarea economică poate încuraja orientarea noilor industrii spre zone cu infrastructura superioara, costuri mai mici a transporturilor și forta de munca înalt calificata; regiuni care au fost prospere în afara uniunii, pot deveni regiuni înapoiate în cadrul uniunii.
Nevoia unor interventii. Forme:
Asistenta din partea guvernelor/organismelor comunitare prin donatii directe; scutiri de impozite; credite subventionate.
Cheltuieli publice pentru infrastructura;
Descurajarea concentrarii și stimularea investitiilor în regiunile defavorizate
3.1.2 Problemele regionale în cadrul Uniunii Europene. Constau în:
Subdezvoltarea rurala – exploatatii agricole mici, pamânt sarac, capitalizare scazuta (regiuni din sudul EC: Portugalia, Spania, Italia, Grecia; din vestul Irlandei).
Declinul unor industrii clasice: carbune, textile, otel, constructii navale etc. (concentrare mai mare în UK).
Unele regiuni transfrontaliere.
A) Din punct de vedere al situatiei regionale, în UE exista mai multe categorii de țări:
Țări care au PIB/loc. > media UE și care nu au regiuni cu PIB/locuitor < media UE (Danemarca, Luxembourg; Franta – cu exceptia Corsicai – ; Germania , cu exceptia landurilor din Est).
Țări cu PIB/loc. > media UE, dar care au anumite regiuni în interior cu PIB/loc.<media UE (Belgia, Olanda și UK); Italia are media PIB/loc. < media UE, dar cu mari disparitati între Nord și Sud.
Țări cu PIB/loc. < media UE și care nu au regiuni cu PIB/loc.> media UE (Grecia, Portugalia)
B) Problemele regionale se refera la existența unor regiuni mai slab dezvoltate (venit/locuitor <75% din media EC și cu un procent relativ ridicat al forței de munca în agricultura: Grecia, Portugalia, o parte a Spaniei, Mezzogiorno, departamentele de peste mari ale Frantei, Corsica, noile landuri ale Germaniei); Reprezintă cca 20%din populatia EC și urmeaza a primi cca 80% din cheltuielile ERDF (European Regional and Development Funds) și peste 60% din Structural Funds.
3.1.3 Politica economică regionala
Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiției demografice și localizarea polilor de dezvoltare, ca și susținerea eforturilor regiunilor cel mai slab dezvoltată pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenția legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste patru decenii de existență a UE.
Prin reforma din 1999, ″Agenda 2000″, face din politica regională unul din principalele instrumente de solidaritate socială între europeni, datorită contribuției sale la crearea de locuri de muncă și al dezvoltării economice în regiunile cele mai sărace ale UE. Reforma din 1999 a urmărit:
îmbunătățirea eficienței instrumentelor structurale prin întărirea concentrării ajustoarelor ca urmare a reducerii numărului obiectivelor prioritare ale politicii structurale și a inițiativelor comunitare, ameliorând gestionarea și clarificând partajarea responsabilităților între diferiții participanți;
menținerea nivelului bugetar acordat coeziunii economice și sociale;
extinderea efortului de coeziune regională către viitoarele țări membre UE.
Realizarea unei dezvoltări armonioase făcea parte încă din 1957 dîntre obiectivele Comunității Economice Europene; instaurarea unei piețe comune trebuia să permită asigurarea dezvoltării statelor membre și recuperarea diferențelor de dezvoltare între anumite regiuni.
Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii și atribuirii Fondurilor structurale:
″programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de ani în scopul atingerii de obiective strategice și mai multă coerență în politica urmată și în proiectele finanțate″;
″parteneriatul, în conceperea și punerea în practică a programelor implică o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de autoritățile regionale și locale″;
″concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea mai mare nevoie și care a crescut de-a lungul timpului″;
″adiționalitatea, Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze decât să înlocuiască cheltuielile publice existente″.
Acestor patru principii de bază, li s-ar putea adăuga regula co-finanțării naționale a proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea co-finanțării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15% la 85% din suma investită.
Criterii de eligibilitate pentru a beneficia de programe de finantare-dezvoltare:
Criteriu strict: Puterea de cumparare standard (Purchasing Power Standard -PPS) trebuie să fie < 75% din media comunitară pentru trei ani consecutivi.
Grad de dependenta peste medie fata de agricultura sau de industriile în declin.
Rata ridicata a somajului, în special structural, și migratiei: rata somajului să fie mai ridicata decât media comunitară, iar ocuparea în industrie să fie în declin și un venit scazut din agricultura.
Politicile anterioare, în special cele de liberalizare comerciala, să fi dus la un efect advers.
Criteriile de eligibilitate se aplica pe baza comparativa la nivelul UE. Aceasta înseamna ca anumite regiuni mai slab dezvoltate la nivel național pot să apara, la nivel comunitar, ca mai dezvoltate decât regiuni din alte țări
Obiective, conform Comisiei europene:
Dezvoltare și ajustare structurala în regiunile ramase în urma, inclusiv facilitarea schimbarilor structurale.
Conversia regiunilor afectate de declin industrial.
Combaterea somajului de durata.
Schimbarea structurilor agricole și dezvoltarea zonelor rurale.
Sustinerea regiunilor cu foarte slaba densitate a populatiei (zonele nordice).
Rezultate:
Nu au disparut disparitatile regionale, deoarece apar mereu probleme noi.
S-a modificat ierarhia statelor sub aspectul venitului/locuitor și s-au îngustat disparitatile, la acest nivel: Luxembourg – pozitie consolidata în vârful listei; progres mare în cazul Irlandei, Spaniei; progres important în cazul Greciei și Portugaliei; reducere de venit/loc. în cazul Germaniei (din cauza reunificarii), dar și al Suediei și Finlandei; venituri mai mari pentru anumite regiuni, ca urmare a aparitiei unor surse noi de venit (Groningen: Nord-Estul Olandei; Aberdeen, în Estul Scotiei).
Gradul de ocupare a forței de munca a crescut semnificativ în Irlanda, Olanda și Marea Britanie. Regiuni în cadrul țărilor cu rata ridicata de somaj: Andaluzia, în Spania.
Politica regionala nu a fost suficient de eficienta deoarece, pe de o parte, bugetul comunitar nu este suficient de mare pentru amploarea nevoilor și nici suficient de redistributiv, iar, pe de alta parte, s-a practicat și o anumita farâmitare a fondurilor.
Trebuie stimulata dezvoltarea regiunilor pe baza de profitabilitate: investitii internăționale, inclusiv ale UE. Precondiții: existența infrastructurii, problemele de mediu; stabilităte politica.
3.2 Piața unică europeană
Piața Comună numeste un spațiu comun larg economic al unui grup de state care este guvernat de regulile unei economii de piața în care operatorii economici să poata exercita activitati în mod liber în beneficiul comun pentru dezvoltarea statelor member
Piața Unică Internă a devenit o realitate la sfarsitul anului 1998 contribuind la prosperitatea și integrarea economiei europene prin creșterea comertului intracomunitar cu aproximativ 10% în 10 ani, imbunatatirea productivitatii și reducerea costurilor astfel ca rata medie a creșterilor economice în comunitate a fost inte 1,1% și 1,5%.
Elemente fundamentale ale Pieței Unice Interne
Libera circulație a marfurilor
Se realizase eliminarea totala a țărifelor vamale și a restricțiilor cantitative în calea schimburilor comerciale, dar aceasta libertate continua să fie afectata prin existența frontierelor fizice, barierelor tehnice și barierelor fiscale.
Pentru eliminarea frontierelor fizice prîntre masurile luate pot fi evidentiate
1988 s-au simplificat controalele administrative facute la punctele de frontiera și s-au inlocuit documentele cu un document administrativ unic.
1992 s-au eliminat complet frontierele și controalele interne ca urmare a coordonari politicilor și creerii legislatiei comune
eliminarea barierelor tehnice a fost una din prioritatile de realizat
Principalele obstacole tehnice vizate erau:
normele industriale diferite
procedurile de aprobare și certificare care să asigure comformitatea unui produs cu criteriile naționale sau normele industriale
Eliminarea barierelor fiscale. Acest tip de obstacole deriva din diferentele de regim fiscal existente între țările membre în special în ceea ce priveste problemele fiscale ale întreprinderii și impunerea lor directa. Concretizarea Pieței Unice Interne implica abolirea lor și un anumit grad de armonizare a impozitului direct, a TVA-ului și a impozitelor specifice.
Libera circulație a persoanelor
Statul de primire trebuie să le asigure (persoanelor inactive) garantia unor venituri suficiente și asistenta sanitara. Principalele drepturi ce le revin sunt permisiunea de a se stabili și egalitatea de tratament.
Cu privire la libera circulație a persoanelor active și anume libera circulație a lucratorilor, “orice cetatean al unui stat membru, indiferent de naționalitate, are dreptul de a accede la o activitate salariala sau pe cont propriu și să o desfasoare pe teritoriul unui alt stat membru în comformitate cu prevederile legale carora se supun lucratorii naționali ai statului respectiv”.
Acordul Schengen (1985) transforma în realitate libera circulație a marfurilor și persoanelor. Obiectivul este eliminarea frontierelor interne și garantarea securitatii statelor membre și a securitatii cetatenilor acestora. Pentru aceasta trebuiau să se stabileasca acorduri în materie de politica migrarii și azilului precum și în probleme legate de securitate și justitie.
Libera circulație a seviciilor
Se referă la sectorul financiar : sectorul bancar, asigurarile și bursa de valori, telecomunicății și audio- vizual, transporturile,
Crearea Pieței Financiare Unice s-a desfasurat în 3 etape:
Eliminarea restricțiilor referitoare la libertatea de stabilire
Asigurarea libertății presțării de servicii
Stabilirea licentei unice și controlului din partea țării de origine
Libera circulație a capitalurilor
Completa liberalizare a miscarilor de capital s-a produs din 1990 prin eliminarea tuturor restricțiilor ce privesc miscarile de capital, autorizarea aplicarii temporare a unor masuri de saltgardare și mentinerea aceluiasi grad de libertate în circulatia capitalurilor în țările terte.
3.3 Veniturile și cheltuielile bugetului comunitar
Din 1968, exista, pe lânga bugetele naționale, și un buget comunitar.
Veniturile: initial, din contributii ale statelor; Din 1970, resurse bugetare proprii, constând în:
taxe vamale la import: marimea încasarilor s-a diminuat treptat, ca urmare a liberalizarilor comerciale;
prelevari la importul de produse agricole: o data cu creșterea gradului de acoperire a necesarului de produse agricole din productie proprie, s-au redus importurile de produse agricole și încasarile din aceste taxe;
un anumit procent din impozitul VAT (Value Added Tax – Taxa asupra valorii adaugate), fixat pentru fiecare an (1%, initial, urcat la 1,4%, în 1986, revenit la max. 1% din 1993, 1,27% în 1999); Baza de calcul a contributiei VAT s-a limitat la max. 55% din GNP;
1,2% din PNB al fiecarui stat membru (din 1988).
Cheltuieli (conform obiectivelor din tratate), grupate astfel:
Cheltuieli administrative
Cheltuieli de finantare a politicilor comunitare
Principii și particularitati ale bugetului comunitar:
Principiul unității: un singur document cuprinde veniturile și cheltuielile.
Universalitatea: veniturile nu se aloca unui anumit articol de cheltuiala.
Anualitatea: Buget anual, chiar daca anumite cheltuieli se întind pe mai multi ani. Eventual excedent, se transmite bugetului urmator.
Principiul echilibrului: Finanteaza politici doar în limitele veniturilor din buget (nu formuleaza politici și cauta apoi surse). Nu poate avea deficit și nici nu poate fi finantat prin împrumuturi.
Specificarea cheltuielilor: fiecare trebuie să aiba un anumit scop și să raspunda unui anumit obiectiv.
Deosebit fata de bugetele naționale prin marime și structura a veniturilor și cheltuielilor.
Nu are un rol identic cu bugetele naționale în privinta echilibrului macro-economic. Totusi, prin politicile mai recente, de coeziune economică și sociala, sporeste rolul bugetului comunitar în dezvoltarea regionala și în ajustarea structurala.
Rolul redistributiv al bugetului comunitar se manifesta prin pozitia de contributor net (Germania, UK, Belgia, Luxembourg, Germania, UK, Belgia, Luxembourg, Franta, Italia) sau de primitor net (Irlanda, Grecia, Danemarca, Olanda, Portugalia, de verificat) al statelor membre, prin sustinerea politicilor în diferite sectoare sau prin sustinerea financiara a unor regiuni.
3.4 Politica comerciala a Uniunii Europene
Obiectivul principal a fost crearea Uniunii Vamale prin aplicarea tarifului vamal extern unic. Crearea pieței unice intermediara a facut necesara unificarea politicilor nețărifare din care fac parte standardele aplicate. UE a incheiat mai multe tipuri de acorduri cu caracter preferențial: – acorduri bilaterale pentru crearea de zone libere cu țările AELS; – acorduri de asociere cu țările ex comuniste; – acordul cu țările în curs de dezvoltare membre. UE este membra a SGP (sistem generalizat de preferinte vamale nereciproce și nediscriminatorii prin care se aplica taxe vamale preferențiale la importurile din țările în curs de dezvoltare).
Consiliul European defineste politica generala a UE. Fixeaza obiectivele cele mai importante, armonizeaza politicile diplomatice în stabilirea unor optiuni commune. Consiliul de ministrii European. Comisia Europeana care este instituția cu rol executiv avand urmatoarele atributii: -face propuneri consiliului de ministrii cu privire la politica comunitară; – pune în aplicare deciziile luate de Consiliul de Ministrii; – are putere de control privind respectarea legislatiei comunitare; -are forta de decizie în domeniul administrarii programelor și fondurilor Uniunii Europene. Cel mai important program multilateral de asistenta nerambursata a UE e programul PHARE care are drept obiectiv sprijinirea procesului de reforma economică, sociala și de construire a statului de drept în țările ce doresc să adere la UE.
3.5 Politica în domeniul concurentei – între obiective interne și externe
3.5.1 Teorie – aspecte introductive
Importanța concurentei: alocarea eficienta a resurselor, o structura mai buna a ofertei, calitate superioara a produselor și serviciilor, impulsionarea inovatiei.
Teoretic, politica în domeniul concurentei se fundamenteaza pe modelul economiei de piața perfect competitive – model care nu se regaseste în practica economică actuala.
Concurența este imperfecta: în care consumatorii nu sunt perfect informati, prezenta unor întelegeri între concurenti sau a unor monopoluri poate duce la preturi mai mari decât costul marginal și la profituri nemeritate.
Necesara o anumita interventie, pentru a stabili reguli de comportament plus masuri contra unor întelegeri între firme, masuri de control a monopolurilor sau de control a preturilor pe care acestea le fixeaza.
Domeniile asupra carora se îndreapta, în general, masurile din cadrul politicii concurentei sunt urmatoarele:
Structura piețelor, gradul de concentrare, de monopolizare a acesteia.
Examinarea comportamentului firmelor cu privire la practicile anti-concurentiale ale acestora.
Reglementarea performanțelor economice, ceea ce are în vedere controlul asupra preturilor practicate de catre monopolurile publice.
3.5.2 Politica concurentei în UE – evoluție
Rațiuni care justifica o politica a concurentei la nivelul UE. Acestea pot fi sintetizate astfel:
1. Economia UE este, indubitabil, o economie de piața, iar concurența este o componenta a pieței.
2. Economia Europeana se construieste având o Piața Internă, unică, cu cele patru libertăți de miscare: a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor.
"În cadrul Pieței Interne, competiția este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică armonioasa și echilibrată, sustenabila, neinflationista, respectând mediul , cu un grad ridicat de convergenta a performanțelor economice, un grad ridicat de ocupare a forței de munca și a protecției sociale, cu ridicarea standardului de viata, cu coeziune economică și sociala"
3. În condițiile economice actuale, concurența nu se mai limiteaza la spațiul național sau chiar regional, ci devine concurența la nivel global
Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurentei în UE sunt urmatoarele:
Integrarea piețelor prin fluidizarea comertului peste frontiere și a alocarii resurselor în functie de cele mai avantajoase condiții.
Protejarea întreprinderilor mici și mijlocii, care contribuie la mentinerea unui mediu competitiv.
Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori.
Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice și sociale.
Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face fata concurentei în plan global.
Se poate spune ca UE practica o politica mixta a concurentei, în care se au în vedere ambele obiective: protejarea consumatorilor și a firmelor mici, dar și favorizarea dezvolțării firmelor în context global
Parlamentul European a aprobat, la 18 ianuarie 1999, ideea modernizarii regulilor de concurența, cu îndeplinirea urmatoarelor condiții:
să existe certitudinea legalitatii;
să primeze legea comunitară;
transparenta;
comisia să aiba mai mult în vedere prevenirea abuzului de pozitie dominanta;
criterii clare în împartirea cazurilor care revin autorităților naționale (principiul subsidiaritatii) și cele care revin Comisiei.
3.6 Politica industriala
3.6.1 Rolul industriei
diferit de la o țara la alta (ponderi ale contributiei la producerea PIB și la ocuparea forței de munca);
reducerea contributiei industriei în favoarea serviciilor;
politica industriala – parte a politicii economice de interventie. Sfera de cuprindere nu este definita în mod identic în lucrarile diferitilor autori: de la includerea tuturor masurilor guvernamentale (investitii, comert exterior, mediu), pâna la interventii specifice anumitor sectoare.
3.6.2. Politica industriala a CE/UE
În anii 60 s-a înregistrat o crestere economică rapida, inflatie scazuta, dezvoltare importanța a schimburilor externe și liberalizarea acestora, preturi mici ale energiei și materiei prime, schimbari structurale mari – de la agricultura, la industrie, grad ridicat de ocupare a forței de munca, chiar cerere mai mare decât oferta în țările cu ritm ridicat de crestere (Germania, Franta).
Interventie la nivel național, mai mult prezenta în Franta.
Protecție industriala în perioada urmatoare, cu mentinerea unor industrii ineficiente.
Prima încercare de formulare a unei politici industriale în UE a avut loc în 1970 – Raportul Colonna, cu titlul Memorândum asupra Politicii industriale, care atragea atentia asupra necesitatii de a orienta structura industriala și asupra unor acțiuni comune.
Raportul Spinelli, din 1973, sub numele Memorândum asupra Programului Politicii Tehnologice și Industriale.
Raportul Cockfield, din 1985, cu numele Desavâsirea Pieței Interne, conține masuri care să faca posibila liberalizarea comertului cu bunuri.
Propunerea de elaborare a statului Companiei europene, în 1989.
Comunicatul Comisiei (Bangemann) asupra Politicii Industriale într-un mediu deschis și competitiv, în 1990, stipuleaza modul în care trebuie să opereze politica industriala: în cadrul unei politicii comerciale liberale, în concordanta cu alte politici comune; solutionarea problemelor industriale ale regiunilor sau în cadrul industriilor să se faca prin masuri care tin de piața internă și internăționala (mediu atragator pentru investitii, care să preia riscul). Rezulta o mai categorica orientare a politicilor industriale catre piața și catre o mai buna integrare în contextul comunitar.
Tratatul de la Maastricht formuleaza pentru Comisie (Art. 130) competența în domeniul asigurarii condițiilor pentru competitivitate externa. În acest sens, să promoveze masuri de ajustare a industriei la schimbarile structurale; să încurajeze cooperarile între firme: rivalitate în interiorul Pieței Interne și concurența în exterior; să întareasca potentialul industrial de inovare, cercetare și dezvoltare tehnologica.
Politica în R&D a început în 1984, și a constat într-un program cadru de 4 ani, privind coordonarea și integrarea întregii asistente acordate domeniului în UE.
Constatarea ramânerii în urma în domeniul informaticii a dus la adoptarea programului cunoscut sub numele ESPRIT (European Strategic Programme for Research în Information Technology), finantat jumatate din surse UE și jumatate din Surse naționale și private.
Diseminarea rezultatelor obtinute în cadrul ESPRIT s-a facut prin intermediul programului RACE (Research and Development în Advanced Communication for Europe).
Revitalizarea industriilor traditionale formeaza obiectul unui program Basic Research în Industrial Technologies în Europe (BRITE).
EUREKA (European Research Cooperation Agency) este un program amplu la care participa 17 țări, nu numai din UE, care și-a propus să contribuie la dezvoltarea și producerea unor bunuri de înalta tehnologie.
3.7 Politica agricola comunitară – are la baza 3 principii: – unicitatea pieței; – preferinta comunitară pentru produsele agricole din UE fata de celelalte; – solidaritatea financiara care presupune ca fiecare țara participa la bugetul de orientare și garantare agricola.
3.7.1 Principalele instrumente ale politicilor agricole
a) Preturile:
Fixarea acestora la un nivel scazut, sub pretul de echilibru scade interesul de a produce și se înregistreaza un deficit de produse.
Fixarea sau sustinerea acestora la un nivel mai ridicat (peste nivelul de echilibru, în condiții de piața libera, concurentiala) duce la extinderea ofertei peste nivelul cererii solvabile și aparitia unui surplus.
Ce se întâmpla cu surplusul? Posibilitati: a).Achizitionat de stat la preturi garantate; b).Exportat? în ce condiții, la ce marime a pretului? Trebuie subventionat exportul? Cine suporta efectele financiare ale acestei politici? Consumatorii (preturi mari), bugetul (cheltuieli ridicate), contribuabilii (impozite, cheltuieli mai mici de la buget).
b) Politica veniturilor
Subventionarea veniturilor prin preturi: când pretul pieței (în interior și pe piața mondiala) este mai mic decât pretul de sustinere, diferenta trebuie acoperita prin subventie (acoperirea pierderii și mentinerea interesului pentru productie).
Subventionarea consumatorilor: preturi de comercializare catre consumator sub nivelul pretului la producator, diferenta neîncasata de catre producator fiind acoperita de la buget (ex. controlul preturilor la unele produse alimentare de baza: zahar, ulei, oua, faina, lapte etc.).
Pretul catre consumator este cel real, dar anumiti consumatori (sub un anumit venit), primesc o suma compensatorie.
c) Subventionarea anumitor costuri:
input-urilor: seminte, motorina, îngrasaminte etc.;
credite subventionate (nivelul dobânzii sub cel al pieței).
d) Politici comerciale externe de stimulare și protecție:
subventionarea exporturilor;
scutirea de impozite;
taxe vamale;
contingente, licente etc.
3.7.2 Politica Agricola Comună în Tratatul de la Roma se refera la urmatoarele obiective:
sporirea ofertei de produse agricole;
creșterea productivitatii prin promovarea progresului tehnic și prin utilizarea optima a factorilor de productie, îndeosebi a forței de munca;
stabilizarea pieței: achizitionarea excedentelor de productie la preturi garantate și crearea de stocuri;
preturi rezonabile pentru consumatori;
sporirea veniturilor fermierilor (fair standard of living for farmers).
Principiile PAC:
circulatia libera a produselor agricole, piața unică, preturi comunitare, unice;
preferinta comunitară: aprovizionarea pieței în primul rând din productie proprie, ceea ce presupune protecție fata de importurile la preturi mai mici ale pieței mondiale și stimularea exporturilor prin subventii;
solidaritate financiara (acoperirea în comun a costurilor acestei politici prin taxe intermediul bugetului comunitar și prin redistribuire.
Mecanismul PAC:
Un sistem agricol organizat așa cum am aratat presupunea o finantare masiva de sustinere a preturilor. Finantarea s-a asigurat prin intermediul Fondului European de Orientare și Garantare Agricola (FEOGA), care a detinut permanent ponderea cea mai ridicata în totalul cheltuielilor bugetului comunitar ( initial, peste 60% din bugetul comunitar; ponderea acestuia s-a redus la <50% în prezent. Sistemul de sprijinire a preturilor s-a aflat în centrul politicii agricole comune.
Categoriile de preturi erau urmatoarele:
a) în interior:
preturi-obiectiv: fixate anual de catre organismele CE (Comisia), astfel încât să fie remuneratorii pentru fermieri și rezonabile pentru consumatori;
preturi de interventie: preturi minime garantate, la care organismele comunitare cumparau produsele de la fermieri, în vederea stocarii.
b) în relatiile cu exteriorul:
preturi prag: importurile la preturi comunitare mai mari decât preturile mondiale;
taxe de prelevare variabila: diferenta între pretul prag (mai ridicat) și pretul mondial (mai scazut), care intra în bugetul comunitar;
restituiri la export: diferenta între pretul mai ridicat în interior și pretul mondial de export. Subventia se achita exportatorilor de produse agricole.
Po = pretul de vânzare în interior (pret comunitar, pret obiectiv – target price);
Pw = pretul mondial;
Pg = pretul prag (threshold, pretul grâului în Duisburg);
Taxe de prelevare variabila = Pg – Pw;
Po = Pg + cheltuielile de transport/depozitare;
Pi = pret de interventie (de cumparare a excedentului, în vederea stocarii);
3.7.3 Rezultatele PAC pot fi sintetizate astfel:
– Creșterea productiei agricole și marirea gradului de autosatisfacere cu produse agricole (self-sufficient).
– Creșterea productiei, a ofertei: productie excedentara (productia creste cu cca 2% pe an, iar consumul cu cca 0,5% ); din importator, a devenit exportator pentru cele mai multe produse agricole, chiar și din cele pentru care exista exportatori traditionali (ex. zaharul).
– Creșterea costului sustinerii acestei politici: cheltuieli bugetare pentru stocare și subventionarea exporturilor, preturi mai ridicate la consumatori, costuri mai ridicate incluse în produsele industriale și influenta negativa asupra competitivitatii.
– Modernizarea agriculturii și sporirea productivitatii, dar și aplicarea unor metode intensive de cultivare (îngrasaminte, erbicide, pesticide, fertilizatori etc), în scopul creșterii productiei, acestea având efecte negative asupra mediului.
– Venituri mai mari pentru fermieri, dar totusi insuficient de multumitoare pentru acestia.
– Politici protectioniste fata de exterior, în contradictie cu politica GATT/WTO de liberalizare a comertului, inclusiv a comertului cu produse agricole.
– Situatia agriculturii însasi s-a schimbat radicăl în ultimele doua decenii, reducându-se atât contributia acesteia la PIB, cât și ponderea populatiei ocupate în aceasta ramura. Cu toate acestea, în UE agricultura continua să fie subventionata pâna la cca 42 % din valoarea totala a productiei (OECD, 1998).
– Pret mai ridicat al produselor agricole – cost pentru consumatori și impact negativ asupra competitivitatii produselor.
– Cheltuieli bugetare mari, prin FEOGA (platitorii de impozite): cca 70% din cheltuielile bugetare, initial; s-au redus la cca 50%.
– Transfer financiar dinspre țările net-importatoare (Marea Britanie), care ar fi fost avantaje de importuri de pe piața mondiala.
– Ajutoarele platite fermierilor implica fraude (pentru a "smulge" cote mai mari și venituri mai mari), iar guvernele nu sunt interesate să reduca aceste fraude.
– S-au agravat și unele probleme de mediu, tocmai datorita modului în care a fost orientata dezvoltarea productiei agricole dîntre care pot fi mentionate: exploatarea nerationala a pamântului, apelându-se la metode intensive de crestere a productiei, despaduriri masive, depopularea satelor și disparitia ruralului. Toate aceste urmari au dus la nevoia reformei PAC.
3.7.4 Viitorul PAC – o Noua Politica Agricola și Rurala
Politica Agricolă comună este substituită de Politica Agricolă și Rurală a Europei.
Obiectiv: a asigura o agricultura eficienta din punct de vedere economic, sustenabila din punct de vedere al mediului și care să stimuleze o dezvoltare integrata a zonelor rurale ale Uniunii Europene.
Semnificatia: agricultura apartine dintotdeauna ruralului și nu se poate dezvolta o adevarata politica agricola cu omiterea și ignorarea mediul sau natural – colectivitatile satesti. Este o abordare dificila, deoarece pare a fi o întoarcere la trecut și, într-un anumit sens, chiar este o "întoarcere", dar de pe alte baze, de pe pozitia, speram, a celor care au învatat, platind un anumit pret, ca mediul este ceva în care oamenii se integreaza cu mare atentie pentru a-l conserva cât mai aproape de echilibrul format prin însasi legile naturii. Nu dominatia asupra naturii este "lozinca" la moda, ci conservarea, protejarea, mentinerea sunt termenii care exprima o noua filozofie asupra relatiei om-natura. O politica economică înteleapta nu poate face abstractie de o asemenea relatie. Este ceea ce se afla la baza noii oriențări în domeniul Politicii Agricole Comune.
Studiu de caz.
SITUAȚIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ȘI A GERMANIEI, DOUĂ STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
I. Situația economică a României
Suprafata: 238.391 km2
Asezare geografică: este un stat situat în centrul Europei. Se invecineaza cu Ucraina și Republica Moldova în nord și est, Ungaria și Serbia la vest și Bulgaria la sud.
Populatie: 22.355.551 locuitori
Densitatea populatei: 93,78 loc/km2.
Capitala și orasul cel mai mare: Bucuresti aprox 2 milioane locuitori
Moneda oficiala: Leul romanesc (RON)
Produs intern brut (PIB): $292.7 miliarde (2007 est.).
Dezvoltarea economico-sociala
Stadiul de dezvoltare economico-sociala a Romaniei poate fi caracterizat prin urmarirea indicatorilor macroeconomici care exprima potentialul și nivelul economiei, structura acesteia, eficienta folosirii factorilor de productie și gradul de competivitate internăționala, nivelul de trai al populatiei. în perioada 1950-1989, creșterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales dupa 1970, cand s-a accentuat preponderenta acțiunii factorilor cantitativi în sustinerea indicatorilor macroeconomiei.Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternica extindere a campului de productie în întreaga economie, în afara de industrie, unde extensivitatea dezvolțării a fost deosebit de puternica. Produsul social a inregistrat o crestere rapida fata de venitul național, fapt ce a dus la scaderea ponderii venitului național în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obtine în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost inregistrata o rata de acumulare ridicata, în medie anuala de 35,7%, cea mai mare parte a investitiilor fiind orientate catre industrie.Referitor la contributia ramurilor la crearea venitului național, tendinta dominanta care s-a manifestat în aceasta perioada a fost legata de schimbarea caracterului structurii de ramura, din agrar industriala în industria agrara.
În 1989,industria și constructiile devenisera sectoarele preponderente ale structurii de ramura ale productiei naționale. Aceasta tendinta a fost rezultatul creșterii semnificative a venitului național creat în industrie, și a a unei creșteri mai reduse a venitului național creat în agricultura. Populatia ocupata a inregistrat creșteri în industrie și constructii și scaderi în agricultura.Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naționale a crescut, iar ponderea agriculturii a scazut. Din volumul total al investitiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusa.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvolțării economico-sociale se obtine prin combinarea indicatorilor de nivel, raportati la populatie, cu indicatorii eficientei. Fata de media europeana a produsului național brut pe locuitor în 1989, de 8200 de dolari americani și de cea mondiala, de circa 3400 de dolari, Romania avea un nivel de aproape 4 ori mai scazut decat cel european și se afla sub nivelul mediu mondial.
În ceea ce priveste indicatorul PNB (produs național brut) pe persoana activa (productivitatea muncii sociale), fata de o medie europeana de 17,217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, Romania se prezenta la un nivel mai scazut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul rândamentului la cereale, Romania se situa, la sfarsitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa.
Nivelul inregistrat de țara noastra la consumul de ingrasaminte chimice la hectar și la numarul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste doua ori și respectiv sase ori mai scazut, la acesti doi indicatori, fata de media țărilor europene dezvoltate. De asemenea, productia medie pe vaca furajata a fost în Romania în anul 1988, de 1955 kilograme, fata de media europeana de 3161 kg și media țărilor dezvoltate de 4120 kilograme.
Locul Romaniei în ierarhia mondiala se poate reflecta și cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, fata de media europeana de 1885 de dolari și de o medie a țărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. în 1989, s-a inregistrat un excedent al contului curent al balantei de plati de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe și creșterea rezervelor internăționale ale Romaniei.
II. Situația economică a Germaniei
Suprafata: 356.900 km. patrati
Populatia: 81.3 mil. Loc.
Densitatea medie: 228 loc./km patrat
Capitala: Berlin
Relații internăționale: Membra a Uniunii Europene
Germania deținea în anul 1974 relații diplomatice cu 129 de state și era membru al ONU, UNESCO și a altor 85 de organizații internăționale guvernamentale.
Dezvoltarea economico-sociala
În ciuda efortului material făcut pentru integrarea fostei R.D.G (Republica Democrată Germană), Germania a devenit, în ultimii ani locomotiva economiei mondiale. Economia Germaniei este una dîntre cele mai dezvoltate și solide din lume, bazată pe industria prelucrătoare (locul I pe glob la mai multe produse) și comerțul exterior (cel mai mare exportator mondial de mărfuri). Dispune în principal de unele resurse energetice (în deosebi cărbuni: inferiori în bazinul Saxono-Thuringian și superiori în Ruhr, două dîntre cele mai mari de pe glob; cca. 500 000 000 de tone exploatate anual) și de sare (al-III-lea producător mondial), sulf, etc. Industria prelucrătoare este axată pe chimie (primele trei grupuri industriale mondiale în domeniu sunt germane: BASF; HOECHST; BAYER) și construcția de mașini (în deosebi mașini unelte, utilaje industriale, autovehicule, mecanică de precizie, aparatură optică, aparate electrice și electrotehnice – ocupând unul din primele locuri pe glob).
Este cel mai mare producator european e carbune ; este adevarat ca CSI o depaseste ca productie,dar cea mai mare parte a acesteia este obtinuta din partea asiatica. Germania (practic cele doua Geramanii – de vest și,respectiv, de est) a extras multa vreme în jur de 500 mil. T anual,dar în ultimii ania și-a redus productia la cca 443 mil.t în 1990, 350 mil.t în 1991 și sub 300 nil.t din 1993. în 2002, productia a crescut la 210,6 mil.t,din care 182 mil.t lignit și carbune brun ( locul I pe gob la aceasta categorie de carbuni). Zacamintele de carbune inferior sunt concentrate indeosebi în partea estica, în bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1/2 ) la productia totala a țării, și Lauchhammer, aceasta din urma avand rezerve mai importante. Alte bazine din care se exploateaza carbuni inferiori, atât lignit ct și carbune brun, se afla în partea vestica : Aachen, Koln, Saxonia Inferioara, Bavaria.
În ceea ce priveste carbunii superiori (28,6 mil.t în 2002), se reamrca bazinul Rhur – situat în vest și axat pe raul omonim, afluent al Rhinului – unul dîntre cele mai mari din lume,cu rezerve importante de huila (cca 20 miliarde de tone). Constituie cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentala și unul dîntre cele mai mari din lume, el favorizand, alaturi de alti factori – între care și minereurile de navigatie – dezvoltarea uneia dîntre cele mai complexe și importante regiuni industriala din lume. Un alt bazin huilifer este Saar, situat mai spre sud de Rhur, în apropiere de granita cu Franta.
În ceea ce priveste industria de rafinare Geramania concentreaza pe teritoriul să uramtoarele grupari : Rhenano-Wetfaliana ( Koln, Gelsenkirchen, Wesseling, Dinslaken), sudul țării (Karlsruhe, Ingolsadt, Neustadt, Mannheim) și nordul țăriii, mai ales porturile Hamburg și Wilhelmshaven.
Geramnia se situeaza, prin productia să de energie electrica de peste 523 mld. KWh, pe locul 7 în lume, 2/3 din productie fiind obtinuta în termocentrale ; cele mai mari sunt situate în bazinele carbonifere Rhur, Koln și Aachen, precum și în partea de est, în bazinele carbonifere Saxono – Thuringian, Leipzig- Halle s.a, unde sunt cantonate mari rezerve de lignit. Energia hidraulica joaca un rol redus în balanta de energie primara (3%), amenajari hidroenergetice afland-se pe Dunare, Rhin, Saale și pe unele rauri din Muntii Padurea Franconiei și Padurea Thuringiei.
O parte din ce în ce mai importanța a productiei de energie electrica se obtine în centrale nucleare (aproape 30%), amplasate în Saxonia Inferioara, regiunea Rhinului mijlociu, Bavaria etc. Cu cca. 9% din productia mondiala de energie electrica obtinuta în atomecentrale (ceea ce inseamna peste 160 mld. KWh), Germania ocupa locul al 5 lea pe glob.
Germania se afla pe primul loc în Europa și al treilea pe Glob în productia de autovehicule (5,4 mil bucati în 2000, din care 5,1 mil autoturisme), a carei productie este controlata de 4 mari concerne : Volkswagen, Daimler Benz, Gneral Motors (Opel) și Ford Taunus. Concernul Daimler Chrysler a produs primul autoturism în 1885 și are fabrici la Stuttgart și Benz, langa Mannheim. Produce camioane grele la uzinele din apropiere de Karlsruhe, camioane usoare la Dusseldorf și automobile la Mannheim. Uzinele Volkswagen, din Wolfsburg, langa Hanovra, reprezintă cea mai mare firma din Germania, care dateaza din perioada 1938-1939, produce automobile de tipuri și litraje diferite. Acesrte firme au filiale în Brazilia, Australia, Africa de Sud, Mexic, Belgia, Irlana și în alte țări.
Germania este unul din mari producatori de material feroviar (Essen, Kassel, Kiel)și ocupa locul 5 pe glob la productia de nave maritime, dipunand de mari santiere navale la Hamburg, Bremen, Bremerhaven, Kiel, Lubeck.
Se produc avioane de diferite tipuri,dar în nr restrâns la Munchen, Breman, Friederichshafen.
Produse industriale exportate (mii tone-1972): energie electrică (72,8 md. KWh din care 1,2 md. KWh hidroenergie), fontă și feroaliaje (2114,0), oțel (5890,0-1973), cocs metalurgic (1605,0), aluminiu (60,0), cupru rafinat (42,0), plumb (20,0), staniu (0,6), zinc (15,0), tractoare, mașini, textile și agricole, autovehicule (169 660 buc. din care 139 600 autoturisme), biciclete, locomotive, vagoane de cale ferată, nave (348 000), aparate de radio (1 041 000 buc.), televizoare (430 000), mecanisme de precizie, ceasuri, aparate optice, aparate fotografice. Capacitatea rafinăriilor de petrol a făcut ca Germania să exporte: benzină (2507 tone), uleiuri ușoare (3785 t), uleiuri grele (6011 t), acid sulfuric (1058 t), acid azotic (420,6 t), acid clorhidric (92,5 t), îngrășăminte potasice (2556 t), îngrășăminte azotoase (402 t), sodă caustică (420 t), materiale plastice și rășini sintetice (495 t), cauciuc sintetic (132,7 t), anvelope (5 192 000 buc.), produse farmceutice, cherestea (1 900 000 m3), hârtie (1107 t din care 100 t hârtie de ziar), celuloză (849 t), ciment (9 547 t), fire de bumbac (61,8 t), țesături de bumbac (242 mil. m2), fire de lână (62,4 t), țesături de lână (35 mil. m2), fire și fibre artificiale (153,4 mil), încălțăminte, pielărie, porțelan, țigarete (17,6 md. buc.), lapte (7635 t), unt (280 t), brânză (152 t), carne (1286 t), margarină (192,5 t).
AGRICULTURA: În cadrul agriculturii predomină zootehnia (70% din producția totală), îndeosebi creșterea porcinelor (locul IV pe glob) și bovinelor. Producția vegetală, limitată de condițiile, naturale nefavorabile, se bazează pe cereale (cca ½ din suprafața cultivată) : grâu (2744,0 tone), secară (1904,1 t), orz (2592 t), ovăz (890 t), sfeclă de zahăr (7233 t), semințe de în (5 t), fibre de în (4,8 t), cartofi (12 140 t), ceapă (100,4 t), tomate (31,3 t), mazăre (35 t), varză (350 t), fasole (14,5 t), mere, pere, prune și cireșe (în total 533,3 t).
Șeptel (mil. capete) :bovine (5,3), porcine (10), ovine (1,6), caprine (1), cabaline (0,1).
Germania are o rețea de transporturi care constă în :
Transport fluvial și maritim, cele mai importante porturi pentru mărfuri sunt: Hamburg (45,9 mil. t), Bremen (23,4), Emden (12,4), Lubeck (5,6), Nordeham (3,4)
Transportul aerian 10,2 miliarde călători (în anul 1980).Cele mai importante aeroporturi sunt: Frankfurt am Main, Dusseldorf, Hamburg, Hannover.
Transportul feroviar: căi ferate-37088 km ( 9956 km electrificați)
Transportul rutier constă în 2139717 km de șosea, Germania având 19 516 987 de autovehicule (în 1980).
CONCLUZII
Uniunea Europeana, organizatie integrationista suprastatala, este rezultatul adâncirii și amplificarii interdependentelor economice, ce se desfasoara pe fondul globalizarii economiei mondiale. Aceasta instituție comunitară s-a format și s-a afirmat pe parcursul unui proces evolutiv, de durata, de trecere de la uniunea vamala la piata comună și apoi la uniunea economică, iar în perspectiva la o uniune politica și militara. Acest proces istoric nu a decurs lin, din contra, s-a concretizat prin manifestarea și rezolvarea unor multiple contradictii și pozitii divergente, expresii ale diversitatii de interese ale tarilor participante. Pe acest fond evolutiv, U.E. și-a dovedit și se dovedeste a fi cea mai viabila forma de integrare economică interstatala, cu urmari pozitive asupra dezvoltarii economice și sociale a tuturor tarilor componente, cu consecinte multiple benefice pe planul relatiilor economice internătionale.
În condițiile actuale, U.E. se constituie într-un centru economic de mare forta al lumii contemporane, influentând puternic desfasurarea relatiilor economice internaționale: detine pozitii strategice în sectoarele cheie ale economiei moderne, precum și în cele traditionale; dispune de un puternic aparat de cercetare; este prima putere comerciala a lumii, detinând o pondere însemnata în comertul și productia mondiala.
Comparativ cu perioada de început a formarii acestei organizatii economice integrationiste interstatale, când problemele de interes se limitau doar la carbune și otel, în prezent U.E. se înfatiseaza ca o comunitate economică complexa, caracterizata prin libera miscare a persoanelor, bunurilor și serviciilor, existența unei piețe unice, a unei politici agrare și monetare comune, în condițiile extinderii responsabilitatilor în domenii social, regional și de mediu.
Facând o balanta a punctelor tari și punctelor slabe, a eforturilor și efectelor, a costurilor și beneficiilor, extinderea Uniunii Europene are drept consecinta consolidarea acesteia și a tuturor membrilor sai în procesul ireversibil al globalizarii mondiale. Stadiul atins de U.E. impune necesitatea perfectionarii, în continuare, a activitatii în cadrul acesteia, pe plan economic, monetar, social, de mediu, legislativ și instituțional.
Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană reprezintă o optiune strategică având girul forțelor politice și consimtamântul majoritatii populatiei, fiind considerata singura cale de dezvoltare pe termen mediu și lung, în concordanta cu interesul national și cu tendintele obiective ale procesului de globalizare a economiei mondiale, purtatoare a unei multitudini de costuri ce nu în toate cazurile sunt însotite și de beneficii. Chiar daca la nivel macroeconomic evaluarile privind implicatiile financiare ale aderarii la U.E., teoretic, sunt puternic pozitive, totusi, judecând la nivel microeconomic, s-ar putea ca aceste „câstiguri”, mai ales imediat dupa aderare, să fie reduse, să rezulte pierderi sau impactul să fie aproape nul sau nesemnificativ. România, prin complementaritatile sale economice, prin istorie, traditie și spiritualitate, prin pozitia să geografică, apartine spațiului european.
BIBLIOGRAFIE
Bernardi, L., Profeta P., Tax Systems and Tax Reforms în Europe, Routledge, London, 2004
Comisia Europeană: Cum funcționează Uniunea Europeană?, Editura Europa Union, Bonn, 2000
Comisia Europeană: Agenda 2000: Consolidarea și lărgirea Uniunii Europene, Editura Europa Union, Bonn, 2001
Fontaine, P.: Un nou concept pentru Europa, Editura Europa Union, Bonn, 2000
Messal, R.: Sistemul de venit al Comunității Europene, Editura Nomoș, Baden – Baden, 1991
Avram I. ,Uniunea Europeană, Ed. Sylvi, București, 2001
Bărbulescu I. , De la Comunitățiile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001;
Bărbulescu I. , Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed. Tritonic, București, 2005;
Bibere O., Uniunea Europeană între real și virtual, ED. All, București, 1999;
Bichigean G. , Istoria Europeană, Ed. Thausib, Sibiu, 2001;
Brădescu F. , Europa unită, Ed.Majadahonda, București 2000;
Cairns W. , Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001;
Cociuban A. , Extinderea Uniunii Europene și România, Ed. Apimondia, București, 2002;
Darie N. , Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, Ed. Matrix Rom, București, 2001;
Angelescu, Coralia ; Socol, Cristian. Politici economice : politici de crestere economică : politici sectoriale. Bucuresti : Editura Economică, 2005, 338.949 8 ANG, Sala Victor Slavescu;
STANCIU MARIETA , Economie Politică, Editura 2000, Craiova;
V. Nechita, I. Ignat, N. Stoica, Economie politica, Vol. I, Ed. Porto-Franco, Galați, 1992;
Angelescu Coralia, Economia de Piata, Editura Economică, 1995, Bucuresti.
*** Government Finance Statistics Yearbook 2003, International Monetary Fund
*** www.eurostat.ec.europa.eu : Biroul de Statistică al Comunității Europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatia Economica a Uniunii Europene (ID: 132179)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.