Situatia Demografica a Uniunii Europene
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………….5
CAPITOLUL 1 UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………………………………………………..7
1.1. Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană………………………………………….7
1.2. Extinderea integrării europene……………………………………………………………………………………..8
1.2.1.Tratatele Uniunii Europene………………………………………………………………………………………..9
1.2.2.Tratatul de la Maastricht………………………………………………………………………………………….10
1.2.2.1 Primul pilon………………………………………………………………………………………………………..12
1.2.2.2. Al doilea pilon……………………………………………………………………………………………………13
1.2.2.3. Al treilea pilon……………………………………………………………………………………………………14
1.3. Țările Uniunii Europene……………………………………………………………………………………………17
1.4. Cadrul instituțional și procesul de decizie…………………………………………………………………..18
1.4.1.Parlamentul European……………………………………………………………………………………………..18
1.4.2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)……………………………………………………18
1.4.3. Comisia Europeană………………………………………………………………………………………………..18
1.4.4. Curtea Europeană de Conturi…………………………………………………………………………………..19
1.4.5. Consiliul European………………………………………………………………………………………………..19
1.4.6. Ombudsmanul European…………………………………………………………………………………………19
1.4.7. Comitetul Economic și Social………………………………………………………………………………….19
1.4.8. Comitetul Regiunilor……………………………………………………………………………………………..20
1.4.9. Banca Europeană de Investiții…………………………………………………………………………………20
1.4.10. Banca Centrală Europeană…………………………………………………………………………………….20
1.5. Viitorul Uniunii Europene și procesul de decizie………………………………………………………..21
CAPITOLUL 2 IMPORTANȚA RESURSEI UMANE ÎN CONTEXTUL EUROPEAN………..22
2.1. Rolul resurselor umane. Managementul resurselor umane……………………………………………..22
2.1.1. Definirea conceptului de Managementul Resurselor Umane……………………………………….23
2.1.1.1. Principalele caracteristici ale Managementului Resurselor Umane……………………………24
2.2. Elemente de psihologie ce influențează recrutarea și selecția resurselor umane………………..24
2.2.1. Activitatea umană………………………………………………………………………………………………….25
2.2.2. Personalitatea………………………………………………………………………………………………………..25
2.2.3. Temperamentul……………………………………………………………………………………………………..25
2.2.4. Aptitudinile…………………………………………………………………………………………………………..25
2.2.5. Caracterul……………………………………………………………………………………………………………..25
2.3. Recrutarea resurselor umane……………………………………………………………………………………..26
2.3.1. Strategia Resurselor Umane…………………………………………………………………………………….26
Conceptul de strategie și domeniile de dezvoltare……………………………………………………………….26
2.3.2. Necesitatea activității de recrutare a resurselor umane………………………………………………..28
2.4. Selecția resurselor umane………………………………………………………………………………………….29
2.4.1. Definire și caracteristici………………………………………………………………………………………….29
2.4.2. Metode de selecție…………………………………………………………………………………………………30
2.5. Angajarea și integrarea profesională……………………………………………………………………………30
CAPITOLUL 3 POLITICA SOCIALĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………..33
3.1. Politica socială a Uniunii Europene…………………………………………………………………………….33
3.1.1. Momente cheie………………………………………………………………………………………………………34
3.1.2. Actori instituționali ai politicii sociale în Uniunea Europeană……………………………………..36
3.1.3. Agenda politicii sociale………………………………………………………………………………………….36
3.2. Priorități ale politicii sociale……………………………………………………………………………………..37
3.3. Direcții de acțiune ale politicii sociale………………………………………………………………………..38
3.4. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale……………………………….39
3.4.1. Strategia europeană de ocupare a forței de muncă……………………………………………………..39
3.5. Fondul Social European……………………………………………………………………………………………41
3.5.1. Metode și strategii adiacente…………………………………………………………………………………..43
CAPITOLUL 4 DEMOGRAFIA SI DEFICITUL DEMOGRAFIC AL UNIUNII EUROPENE
4.1. Demografia în istorie………………………………………………………………………………………………..43
4.1.1. Datele demografice………………………………………………………………………………………………..44
4.2. Metode de cercetare………………………………………………………………………………………………….45
4.2.1. Tendințe la ora actuală……………………………………………………………………………………………46
4.3. Obiectivul politicilor demografice………………………………………………………………………………47
4.3.1. Interferențele cu alte tipuri de politici publice……………………………………………………………47
4.4. Deficitul demografic al Uniunii Europene…………………………………………………………………..48
4.4.1. Multietnicitatea societăților naționale – o nouă dimensiune a deficitului demografic european………………………………………………………………………………………………………………………..49
STUDIU DE CAZ
Situația demografică a româniei și a franței, două state membre ale uniunii europene……………..49
I. Situația demografică a României……………………………………………………………………………………52
I.1. Privire geografică de ansamblu…………………………………………………………………………………..52
I.2. Situația demografică………………………………………………………………………………………………….52
I.3. Migrația…………………………………………………………………………………………………………………..54
II. Situația demografică a Franței……………………………………………………………………………………..55
II.1. Privire geografică de ansamblu………………………………………………………………………………….55
II.2. Situația demografică…………………………………………………………………………………………………56
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………58
INTRODUCERE
Uniunea Europeană este o organizație a țărilor europene dedicată creșterii integrării economice și intărirea cooperării între state. Uniunea Europeană are sediul în Bruxelles, Belgia.
Uniunea Europeană a fost înfințată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recentă organizație de cooperare europeană care a început cu Comunitatea Europeană de Cărbune și Oțel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană în 1967.
Uniunea europeană este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 țări. Este considerată a fi o construcție sui generis, situându-se între federație și confederație.
Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:
Parlamentul European, care reprezintă cetățenii Uniunii Europene, și care este ales prin vot direct de către aceștia;
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), care reprezintă fiecare stat membru;
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale Uniunii Europene;
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care se îngrijește de respectarea legilor europene;
Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanțarea activităților Uniunii Europene.
Demografia (din grecescul "demos", popor) este știința care se ocupă cu studiul populației din punct de vedere al numărului, structurii și a dezvoltării. Este împărțită în demografie formală, care se ocupa cu manipularea statistică a datelor demografice, cum ar fi nașterile, decesele și migrația, laolaltă cu tehnicile analitice de a măsura aceste evenimente, și o gama mai largă de studii ale populației, incluzând aici studiul natalității, mortalității și a migrației într-un context economic și social mai larg folosindu-se atât de metode calitative, cât și de metode cantitative.
Ambele ramuri au importante aplicații practice. Administrația, la toate nivelurile, de la guvernul național la consiliul orașenesc, cât și organizații internaționale, dau o prioritate înaltă adunării, procesării și interpretării datelor demografice. Schimbările în natalitate, mortalitate și migrație au un puternic impact social, economic, politic și cultural, astfel încât demografia este o parte esențială în analiza și dezvoltarea politică.
Au existat multe discuții cu privire la apariția demografiei ca o disciplină separată și, mai ales, dacă este o disciplină independentă sau doar un set de sub-discipline înrudite, cum ar fi demografia matematică, economică, istorică și socială. Această idee se bazează pe faptul că, în zilele noastre, demografii lucrează cu o varietate de alte științe, cum ar fi economia, sociologia, antropologia sau geografia.
Termenul de "demografie" a fost pentru prima oară utilizat de statisticianul belgian Achille Guilland în 1855, deși stud și procesul de decizie………………………………………………………..21
CAPITOLUL 2 IMPORTANȚA RESURSEI UMANE ÎN CONTEXTUL EUROPEAN………..22
2.1. Rolul resurselor umane. Managementul resurselor umane……………………………………………..22
2.1.1. Definirea conceptului de Managementul Resurselor Umane……………………………………….23
2.1.1.1. Principalele caracteristici ale Managementului Resurselor Umane……………………………24
2.2. Elemente de psihologie ce influențează recrutarea și selecția resurselor umane………………..24
2.2.1. Activitatea umană………………………………………………………………………………………………….25
2.2.2. Personalitatea………………………………………………………………………………………………………..25
2.2.3. Temperamentul……………………………………………………………………………………………………..25
2.2.4. Aptitudinile…………………………………………………………………………………………………………..25
2.2.5. Caracterul……………………………………………………………………………………………………………..25
2.3. Recrutarea resurselor umane……………………………………………………………………………………..26
2.3.1. Strategia Resurselor Umane…………………………………………………………………………………….26
Conceptul de strategie și domeniile de dezvoltare……………………………………………………………….26
2.3.2. Necesitatea activității de recrutare a resurselor umane………………………………………………..28
2.4. Selecția resurselor umane………………………………………………………………………………………….29
2.4.1. Definire și caracteristici………………………………………………………………………………………….29
2.4.2. Metode de selecție…………………………………………………………………………………………………30
2.5. Angajarea și integrarea profesională……………………………………………………………………………30
CAPITOLUL 3 POLITICA SOCIALĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………..33
3.1. Politica socială a Uniunii Europene…………………………………………………………………………….33
3.1.1. Momente cheie………………………………………………………………………………………………………34
3.1.2. Actori instituționali ai politicii sociale în Uniunea Europeană……………………………………..36
3.1.3. Agenda politicii sociale………………………………………………………………………………………….36
3.2. Priorități ale politicii sociale……………………………………………………………………………………..37
3.3. Direcții de acțiune ale politicii sociale………………………………………………………………………..38
3.4. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale……………………………….39
3.4.1. Strategia europeană de ocupare a forței de muncă……………………………………………………..39
3.5. Fondul Social European……………………………………………………………………………………………41
3.5.1. Metode și strategii adiacente…………………………………………………………………………………..43
CAPITOLUL 4 DEMOGRAFIA SI DEFICITUL DEMOGRAFIC AL UNIUNII EUROPENE
4.1. Demografia în istorie………………………………………………………………………………………………..43
4.1.1. Datele demografice………………………………………………………………………………………………..44
4.2. Metode de cercetare………………………………………………………………………………………………….45
4.2.1. Tendințe la ora actuală……………………………………………………………………………………………46
4.3. Obiectivul politicilor demografice………………………………………………………………………………47
4.3.1. Interferențele cu alte tipuri de politici publice……………………………………………………………47
4.4. Deficitul demografic al Uniunii Europene…………………………………………………………………..48
4.4.1. Multietnicitatea societăților naționale – o nouă dimensiune a deficitului demografic european………………………………………………………………………………………………………………………..49
STUDIU DE CAZ
Situația demografică a româniei și a franței, două state membre ale uniunii europene……………..49
I. Situația demografică a României……………………………………………………………………………………52
I.1. Privire geografică de ansamblu…………………………………………………………………………………..52
I.2. Situația demografică………………………………………………………………………………………………….52
I.3. Migrația…………………………………………………………………………………………………………………..54
II. Situația demografică a Franței……………………………………………………………………………………..55
II.1. Privire geografică de ansamblu………………………………………………………………………………….55
II.2. Situația demografică…………………………………………………………………………………………………56
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………58
INTRODUCERE
Uniunea Europeană este o organizație a țărilor europene dedicată creșterii integrării economice și intărirea cooperării între state. Uniunea Europeană are sediul în Bruxelles, Belgia.
Uniunea Europeană a fost înfințată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recentă organizație de cooperare europeană care a început cu Comunitatea Europeană de Cărbune și Oțel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeană în 1967.
Uniunea europeană este o entitate politică, socială și economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 țări. Este considerată a fi o construcție sui generis, situându-se între federație și confederație.
Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:
Parlamentul European, care reprezintă cetățenii Uniunii Europene, și care este ales prin vot direct de către aceștia;
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), care reprezintă fiecare stat membru;
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale Uniunii Europene;
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care se îngrijește de respectarea legilor europene;
Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanțarea activităților Uniunii Europene.
Demografia (din grecescul "demos", popor) este știința care se ocupă cu studiul populației din punct de vedere al numărului, structurii și a dezvoltării. Este împărțită în demografie formală, care se ocupa cu manipularea statistică a datelor demografice, cum ar fi nașterile, decesele și migrația, laolaltă cu tehnicile analitice de a măsura aceste evenimente, și o gama mai largă de studii ale populației, incluzând aici studiul natalității, mortalității și a migrației într-un context economic și social mai larg folosindu-se atât de metode calitative, cât și de metode cantitative.
Ambele ramuri au importante aplicații practice. Administrația, la toate nivelurile, de la guvernul național la consiliul orașenesc, cât și organizații internaționale, dau o prioritate înaltă adunării, procesării și interpretării datelor demografice. Schimbările în natalitate, mortalitate și migrație au un puternic impact social, economic, politic și cultural, astfel încât demografia este o parte esențială în analiza și dezvoltarea politică.
Au existat multe discuții cu privire la apariția demografiei ca o disciplină separată și, mai ales, dacă este o disciplină independentă sau doar un set de sub-discipline înrudite, cum ar fi demografia matematică, economică, istorică și socială. Această idee se bazează pe faptul că, în zilele noastre, demografii lucrează cu o varietate de alte științe, cum ar fi economia, sociologia, antropologia sau geografia.
Termenul de "demografie" a fost pentru prima oară utilizat de statisticianul belgian Achille Guilland în 1855, deși studiul populației are o istorie mult mai veche. Cu siguranță în Europa de Vest a existat un interes continuu referitor la problemele legate de populație încă din secolul al XVII-lea. La sfârșitul acelui secol exista o știința numită aritmetica politică, știința ce stă la baza statisticii. Studiile cantitative erau totuși inhibate de absența datelor. Informația despre nașteri și decese nu putea fi obținută decât de la cler sau de la autoritățiile civice, iar lipsa recensemintelor pe scară largă făcea ca cele mai multe tentative de analiză să se bazeze pe intuiție, și nu pe date.
Astfel mulți îl consideră pe preotul englez Thomas Robert Malthus întemeietorul demografiei moderne. Contribuția sa este văzută în termeni simplii: populația crește printr-o rație geometrică, iar stocul de hrană după o rație aritmetică, astfel încât populația va depăși întotdeauna resursele de hrana. Aceste idei pot fi găsite în „Eseu despre Principiile Populației”, carte publicată în 1798. Totuși, în cinci esee consecutive publicate între 1803 și 1826, el a rafinat și schimbat aceste argumente, acordând o mai mare atenție progresului, în special prin educație, care ar reduce numărul de nou-născuți. Ideile lui Malthus încă provoacă dispute aprinse în demografia contemporană.
Momentul în care Malthus publică aceste esee coincide cu o creștere bruscă a populației Angliei, combinată cu mai multe date despre populație, primul recensamânt a fost efectuat în Anglia în 1801, iar în 1837 a fost introdusă înregistrarea nașterilor, a căsătoriilor și a deceselor. La sfârșitul secolului al XIX-lea și alte țări, cum ar fi Franța și Rusia, organizau recenseminte periodice. Apariția demografiei moderne coincide cu finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial, odată cu explozia populației, de data aceasta la scara mondială, cu sporirea datelor disponibile și cu apariția computerelor. Recensemintele și înregistrarea nașterilor, a căsătoriilor, a deceselor și a divorțurilor, au fost introduse în marea majoritate a țărilor, de obicei cu ajutorul Națiunilor Unite. Totodată s-a înregistrat și o creștere a datelor obținute de la diverse segmente reprezentative de populație. De exemplu, divizia ce se ocupa cu studiul populației de pe lângă Organizația Națiunilor Unite pregătește din doi în doi ani un raport cu privire la numărul, structura și creșterea prognozată a populației. Între 1974 și 1984 a fost condusă o cercetare multinațională asupra natalității. Această cercetare a produs un număr impresionant de date.
CAPITOLUL 1 UNIUNEA EUROPEANĂ
1.1. Formarea Uniunii Europene, procesul de integrare europeană
Ideea unei Europe Unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europei Occidentale. Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.
Începutul procesului de integrare europeană, caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.
În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare, inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent semnat în 1952, nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței.
O relansare în forță a „inițativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai Comunității Europeane a Cărbunelui și Oțelului au căzut de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piețe comune” și de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue și echilibrate, a unei creșteri accelerate a standardelor de viață și a unor relații mai strânse între statele membre.
Crearea unei piețe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice, piața comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului și stabilirea unor politici comune în domenii strategice, agricultură, comerț, transport și concurență pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice. Astfel, în 1968, Comunitatea Economică Europeană avea deja încheiată uniunea vamală și avea o piață agricolă comună.
Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic, prin aderări successive, cât și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu șase membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 27 de țări, cu negocieri în plină desfășurare pentru admiterea de noi membri și care va avea în curând o nouă Constituție.
1.2. Extinderea integrării europene
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică, sau integrarea pe orizontală și constă în aderarea de noi membri la Comunitatea Economică Europeană. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfășurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos:
– Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;
– Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
– A doua extindere: 1981 – Grecia;
– A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
– A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
– A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
– A sasea extindere: La 1 ianuarie 2007 Bulgaria și România au aderat și ele.
Adoptarea unei noi Constituții este cauzată, în mare parte, de dimensiunea acestui proces de extindere și de transformările pe care le impune atât la nivel instituțional, cât și decizional.
Procesul de adâncire a intregrării europene sau integrarea pe verticală a demarat în anii 1950 și are în vedere următoarele aspecte:
a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar, în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului, prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecărui stat membru, precum și prin întărirea rolului Parlamentului European, unde sunt direct reprezentați cetățenii europeni.
1.2.1. Tratatele Uniunii Europene
Tratatul Comunității Economice Europeane a fost amendat de câteva ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție. În materialul de mai jos sunt prezentate tratatele prin care a fost amendat Tratatul Uniunii Europene:
– 1986 (ratificat în 1987) Actul Unic European;
– 1992 (ratificat în 1993) Tratatul de la Maastricht;
– 1997 (ratificat în 1999) Tratatul de la Amsterdam;
– 2001 (ratificat în 2003) Tratatul de la Nisa.
Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord și pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987.
În urma unui preambul ce exprima intenția statelor membre de a transforma Comunitatea mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht, au fost introduse următoarele inovații:
– instituționalizarea formală a Consiliului European format din șefii de stat sau de guvern și de președintele Comisiei Europene, ca principalul organism responsabil pentru stabilirea direcțiilor de dezvoltare ale Comunității;
– introducerea sistemului de vot al majorității calificate în cadrul Consiliului, pentru adoptarea acelor decizii care au în vedere finalizarea pieței interne, politica socială, coeziunea economică și socială și politicii cercetării;
– întărirea rolului Parlamentului European, prin introducerea procedurilor legislative de cooperare și a necesității acordului Parlamentului European pentru deciziile privind aderarea de noi state membre și acordurile de asociere;
– înființarea Tribunalului Primei Instanțe, alături de Curtea Europeană de Justiție;
– creșterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de mediu, cercetare științifică, coeziune economică și socială;
– stabilirea unei date pentru definitivarea pieței interne noțiunea de „piață internă” fiind mai puternică decât cea de „piață comună”, implicând nu numai realizarea celor patru libertăți (libera circulație a bunurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a capitalului) ci și implementarea a noi politici și a coeziunii economice și sociale.
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității Europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană înseamnă, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului Comunității Europene și pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și al Justiției și Afacerilor Interne. Astfel, conform imaginii comune despre Uniunea Europenă, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu.
1.2.2. Tratatul de la Maastricht
1.2.2.1 Primul pilon
Dimensiunea comunitară:
– cetățenia europeană;
– libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului;
– politici comunitare;
– uniunea economică și monetară.
Primul pilon acoperă sectoarele, regulile și procedurile de decizie referitoare la Comunităti Economice Europeane,Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euratom.
Prin Tratatul de la Amsterdam, multe din domeniile aflate sub jurisdicția Justiției și Afacerilor Interne au fost transferate dimensiunii comunitare, primul pilon.
Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al Comunității Economice Europeane și creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depășește marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:
– continuarea extinderii rolului Parlamentului European, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei;
– continuarea extinderii gamei politicilor comune, educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului și întărirea altor politici comune deja existente, politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica de mediu;
– crearea cetățeniei europene: toți cetățenii statelor membre pot circula și se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege și de a participa în alegerile municipale și pentru Parlamentul European în statele membre de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terț și în care statul membru național nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții Parlamentul European și de a se adresa Mediatorului European:
– instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economice și monetare a statelor membre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune Euro și la înființarea Băncii Centrale Europene.
– dimensiunea comunitară a Uniunii Europene a fost întărită sub următoarele aspecte:
– crearea de politici comune de ocupare a forței de muncă: statele membre vor considera promovarea ocupării forței de muncă drept o chestiune de interes comun și își vor
coordona acțiunile în cadrul Consiliului, acesta din urmă elaborând anual un set „Direcții de ocupare a forței de muncă”, ce vor fi urmărite de guvernele statelor membre în adoptarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă, mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naționale prin majoritate calificată și poate adopta în co-decizie cu Parlamentul măsuri de promovare a acțiunilor inovatoare în doemniul ocupării;
– integrarea conținutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea Britanie;
– extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate, excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei;
– extinderea listei drepturilor civice ale cetățenilor europeni;
– întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate și a politicii de protecție a
consumatorului.
1.2.2.2. Al doilea pilon
Politica Externă și de Securitate Comună
Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituțional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice între statele membre. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune, desfășurate de consens și care limitează statele membre în politica lor externă.
Politica Externă și de Securitate Comună este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de importanță strategică, pentru statele membre și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală, pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului.
Sistemul Politicii Externe și de Securitate Comună a fost întărit cu privire la:
– posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acțiunile de politică externă ale statelor membre;
– introducerea principiului „abținerii constructive”, prin care se permite unui stat membru să se abțină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă astfel, respectivul stat membru nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune și trebuie să se abțină de la orice acțiune ce poate veni în conflict cu acțiunile Uniunii Europene bazate pe decizia în cauză;
– înființarea unei Unități de Planificare și Avertizare responsabilă cu monitorizarea evoluțiilor externe și cu avertizarea referitoare la evenimente și situații ce pot afecta securitatea Uniunii Europene;
– oferirea poziției de „Înalt Reprezentant pentru Probleme de Politicii Externe și de Securitate Comună”, Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Președenției Uniunii în probleme referitoare la Politicile Externe și de Securitate Comună și pentru sprijin în formularea, pregătirea și implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „Înaltul Reprezentant” poate purta discuții politice cu părți terțe, în numele Consiliului și la cererea Președenței;
– includerea „misiunilor Petersberg” în Tratatul Uniunii Europene, cu scopul de a sublinia că la baza priorităților de acțiune ale Uniunii Europene stă dorința comună de a apăra securitatea europeană prin acțiuni de ajutor umanitar și de restaurare a păcii.
1.2.2.3. Al treilea pilon
Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne
Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între statele membre, în domeniul justiției și afacerilor interne, cooperare care, până la acest moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale, un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 state membre. Procesul de decizie este similar celui din domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună, bazat pe regula unanimității.
Aspectele acoperite de această politică și reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt:
– oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și dependenței de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale, cooperarea vamală și a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.
Următorul moment cheie în direcția adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinței Inter Guvernamemtale inițiate la Torino în 1997 și prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul Consiliului European, cât și Tratatul Uniunii Europene, iar elementele de noutate aduse sunt:
– instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări, existentă în unele state membre, cu nevoia respectării dorinței altor state membre de a nu fi implicate în anumite politici comune, în domeniul cărora vor să își păstreze suveranitatea națională; acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiții:
– să aibă în vedere promovare obiectivelor Uniunii Europene și să fie aplicat ca o ultimă variantă;
– să nu pună în pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligațiile și interesele statelor membre neparticipante;
– să se refere la majoritatea statelor membre și să fie deschis tuturor celorlate state membre, în orice moment.
Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat încă dinaintea dobândirii unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării:
– Acordului Schengen, în 1985, numai de către Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda;
– Cartei Sociale, Marea Britanie refuzând semnarea, în 1993, a angajamentului de armonizare a politicilor sociale, însă fiind incluse reguli cu caracter relativ și obligatorii pentru celelate state membre, uniunii economice și monetare la care nu au aderat Danemarca, Suedia și Marea Britanie.
– de la metoda Inter Guvernamentală la metoda comunitară, ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiție și Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară și polițienească în domeniul criminalității”. Tratatul de la Amsterdam, ca și Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferință Inter Guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituționale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere.
1.3. Țările Uniunii Europene
Belgia
Suprafața: 30.510 km2
Populația: 10.289.088 locuitori
Capitala: Bruxelles
Cehia
Suprafața: 78.866 km2
Populația: 10.249.216 locuitori
Capitala: Praga
Danemarca
Suprafața: 43.094 km2
Populația: 5.384.384 locuitori
Capitala: Copenhaga
Germania
Suprafața: 357.021 km2
Populația: 82.398.326 locuitori
Capitala: Berlin
Estonia
Suprafața: 45.226 km2
Populația: 1.408.556 locuitori
Capitala: Tallinn
Irlanda
Suprafața: 504.782 km2
Populația: 3.924.140 locuitori
Capitala: Dublin
Franta
Suprafața: 547.030 km2
Populația: 60.180.529 locuitori
Capitala: Paris
Spania
Suprafața: 504.782 km2
Populația: 40.217.413 locuitori
Capitala: Madrid
Grecia
Suprafața: 131.940 km2
Populația: 10.665.989 locuitori
Capitala: Atena
Italia
Suprafața: 301.230 km2
Populația: 57.998.353 locuitori
Capitala: Roma
Cipru
Suprafața: 9.250 km2
Populația: 771.657 locuitori
Capitala: Nicosia
Letonia
Suprafața: 64.589 km2
Populația: 2.348.784 locuitori
Capitala: Riga
Lituania
Suprafața: 65.200 km2
Populația: 3.592.561 locuitori
Capitala: Vilnius
Luxemburg
Suprafața: 2.586 km2
Populația: 454.157 locuitori
Capitala: Luxemburg
Ungaria
Suprafața: 93.030 km2
Populația: 10.045.407 locuitori
Capitala: Budapesta
Malta
Suprafața: 316 km2
Populația: 400.420 locuitori
Capitala: Valletta
Olanda
Suprafața: 41.526 km2
Populația: 16.150.511 locuitori
Capitala: Amsterdam
Austria
Suprafața: 83.858 km2
Populația: 8.188.207 locuitori
Capitala: Viena
Polonia
Suprafața: 312.685 km2
Populația: 38.662.660 locuitori
Capitala: Varșovia
Portugalia
Suprafața: 92.391km2
Populația: 10.102.022 locuitori
Capitala: Lisabona
Slovacia
Suprafața: 48.845 km2
Populația: 5.430.033 locuitori
Capitala: Bratislava
Finlanda
Suprafața: 337.030 km2
Populația: 5.190.785 locuitori
Capitala: Helsinki
Marea Britanie
Suprafața: 244.820 km2
Populația: 60.094.648 locuitori
Capitala: Londra
Slovenia
Suprafața: 20.253 km2
Populația: 1.935.677 locuitori
Capitala: Ljubljana
Suedia
Suprafața: 449.964 km2
Populația: 8.878.085 locuitori
Capitala: Stockholm
Romania
Suprafața: 237.500 km2
Populația: 22.271.839 locuitori
Capitala: București
Bulgaria
Suprafața: 110.910 km2
Populația: 7.537.929 locuitori
Capitala: Sofia
1.4. Cadrul instituțional și procesul de decizie
Principalele instituții ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituții centrale și implicate în procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. Rol consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuțiilor și ințiativelor comunitare.
Alte instituții cu rol important în funcționarea Uniunii Europene sunt: Curtea Europeană de Justiție, împreună cu Tribunalul Primei Instanțe, Curtea de Conturi și Ombudsmanul European. Nu în ultimul rând, avem instituția financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiții, care sprijină implementarea politicilor Uniunii Europene alături de Fondurile Structurale și de programele comunitare și Banca Centrală Europeană, creată în scopul sprijinirii uniunii economice și monetare.
1.4.1.Parlamentul European
Parlamentul European a fost înființat prin Tratatul de la Roma în 1957, pentru a reprezenta “popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene", fiind singura instituție a cărei componență este stabilită prin alegeri libere, la nivel european și ale cărei ședințe și deliberări sunt publice. Inițial, Parlamentul European a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcție consultativă și constituit din membri ai parlamentelor naționale. Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului Parlamentului European, acesta devenind un organ cu funcții politice și cu puteri legislative și bugetare.
1.4.2. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)
Conform Tratatului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele Statelor Membre, spre deosebire de Parlament, care reprezintă interesele populației Statelor Membre și este compus din reprezentanți ai guvernelor Statelor Membre, motiv pentru care i se spune și “Consiliul de Miniștri”, având atât putere legislativă cât și executivă. Numărul membrilor Consiliului este egal cu numărul Statelor Membre fiecare guvern având un singur reprezentant. Consiliul este principala instituție de decizie a Uniunii Europene.
1.4.3. Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, spre deosebire de Parlament și de Consiliu și este organul executiv al Uniunii Europene. Principalele competențe ale Comisiei sunt:
– de control: supraveghează respectarea Tratatului Uniunii Europene și implementarea legislației comunitare;
– de inițiativă: are monopolul inițiativei în chestiuni de competență comunitară, politici comunitare;
– de execuție: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, precum și a gestionării Fondurilor Structurale și a bugetului anual al Uniunii;
– de reprezentare: primește scrisorile de acreditare ale ambasadorilor țărilor din afara spațiului comunitar în Uniunea Europenă și are Delegații cu rang de ambasade în statele candidate sau în alte state din afara Uniunii, precum și birouri de reprezentare în Statele Membre.
1.4.4. Curtea Europeană de Conturi
Înființată în 1977, Curtea Europeană de Conturi a dobândit statutul de institiție a Uniunii Europene numai în 1993, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam și reprezintă “conștiința financiară” a Uniunii. Rolul său este de a controla aspectele financiare ale Uniunii Europene, mai exact legalitatea operațiunilor bugetului comunitar și corespondența acestuia cu programul anual de gestionare a sa. Curtea desfășoară acest tip de control anual și elaborează un raport pe care îl înaintează Parlamentului European și care servește la descărcarea bugetară a Comisiei.
Curtea de Conturi este independentă în raport cu celelalte instituții comunitare și are deplină libertate în privința organizării și planificării activității sale de audit și de raportare.
1.4.5. Consiliul European
Consiliul European nu are, propriu-zis, statut de instituție a Uniunii Europene, însă are un rol esențial în trasarea priorităților și definirea orientărilor politice generale ale Uniunii Europene.
Consiliul European este constituit din șefii de stat sau de guvern ai Statelor Membre, iar lucrările sale sunt găzduite de Statul Membru care deține Președenția Consiliului Uniunii Europene.
1.4.6. Ombudsmanul European
Ombudsmanul European sau Mediatorul European, este echivalentul unui Avocat al Poporului la nivel comunitar, și este numit de Parlament pe o durată de cinci ani. Instituția Ombudsmanului există din 1992 iar rolul său este de a primi reclamații referitoare la acte de administrare deficiență în activitatea instituțiilor sau organismelor comunitare, din partea cetățenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu sediul în unul din Statele Membre.
1.4.7. Comitetul Economic și Social
Comitetul Economic și Social este un organ consultativ, înființat prin Tratatul de la Roma în 1957, care reflectă implicarea societății civile în viața politică și care reprezintă cele mai importante grupuri de interese din domeniile economic și social. Comitetul Economic și Social este constituit din 222 de membri, de la reprezentanți ai sindicatelor, la consumatori și ecologiști.
Rolul Comitetul Economic și Social este:
– de a oferi consultanță Parlamentului, Consiliului și Comisiei în procesul de luare a deciziei;
– de a asigura o mai mare implicare a societății civile în inițiativa europeană și de a promova dialogul social;
– de a întări rolul organizațiilor și asociațiilor societății civile în țările ne-membre ale Uniunii Europene.
1.4.8. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este cea mai nouă instituție comunitară și a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht în 1992, ca răspuns la cererea organizațiilor locale și regionale de a fi reprezentate în cadrul Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor este constituit din 222 de reprezentanți ai autorităților locale și regionale, numiți de către Consiliul Uniunii Europene la recomandarea Statelor Membre, pentru o perioadă de patru ani și care își desfășoară activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea Statelor Membre.
1.4.9. Banca Europeană de Investiții
Instituție financiară a Uniunii Europene, înființată în baza Tratatului de la Roma, Banca Europeană de Investiții finanțează proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa și în toată lumea. Banca Europeană de Investiții este un organism cu personalitate juridică și independență financiară și are sediul la Luxemburg.
1.4.10. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt a fost înființată în 1998 și este responsabilă pentru politica monetară a Uniunii Europene. Principalul obiectiv al Băncii Central Europeane este asigurarea stabilității prețurilor, astfel încît să se păstreze valoarea monedei unice Euro și economia europeană să nu fie afectată de procesele inflaționiste. În plus, politica monetară are și rolul de a sprijini alte obiective politice stabilite la nivel comunitar.
1.5. Viitorul Uniunii Europene și procesul de decizie
După cum am arătat anterior, relația care există între instituțiile Uniunii Europene și procesul de decizie este direct afectată de procesul de extindere și de creșterea numărului Statelor Membre. Reforma instituțională care are loc în momentul de față nu este însă numai rezultatul acestei extinderi, ci și a deficitului democratic cu care Uniunea s-a confruntat în anii trecuți, a participării și interesului insuficiente din partea societății civile și a sectorului privat.
Revenind la procesul de decizie, s-a spus adesea că acesta nu este destul de apropiat de cetățeni, că nu reflectă suficient interesele locale și sectoriale. Tocmai de aceea, considerăm utilă o scurtă trecere în revistă a ceea ce înseamnă procesul de decizie la nivel comunitar și ce va aduce nou reforma în acest sens.
Astfel, am văzut că Uniunia Europenă este structurată pe trei piloni: dimensiunea comunitară (primul pilon), politici externe și de securitate comune (al doilea pilon) și cooperarea judiciară și a poliției în domeniul criminalității (al treilea pilon). În domeniul ultimilor doi piloni, metoda de decizie este cea Inter Guvernamentală, caracterizată prin:
– drept de inițiativă împărțit de către Comisie și Statele Membre;
– consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate);
– rol consultativ pentru Parlamentul European;
– rol minor pentru Curtea de Justiție.
CAPITOLUL 2
IMPORTANȚA RESURSEI UMANE ÎN CONTEXTUL EUROPEAN
2.1. Rolul resurselor umane. Managementul resurselor umane
Locul Mangementului Resurselor Umane e bine precizat în contextul Managementului General. Astfel, în literatura de specialitate, apărută până în prezent, se pune accentul pe aspectele ce privesc relațiile, raportul, începând cu recrutarea, selecția, încadrarea, perfecționarea și stimularea pe tot parcursul angajării și terminând cu încetarea activității.
Cu alte cuvinte, Mangementul Resurselor Umane ar putea fi definit ca un complex de măsuri concepute interdisciplinar, cu privire la recrutarea personalului, selecția, încadrarea, utilizarea prin organizarea ergonomică a muncii, stimularea materială și morală până în momentul încetării contractului de muncă.
Această definiție corespunde sistemului “om-solicitări”, unde omul ocupă locul central, fiind nevoit să răspundă solicitărilor tuturor factorilor.
Fig. 2.1 Sistemul “om – solicitări”
“Omul e măsura tuturor lucrurilor” afirmă filosoful grec Pretoqoras, ceea ce înseamnă că omul e capabil să integreze orice solicitări prezente sau viitoare având ca țintă omul, care trebuie să le facă. Esențial e efortul potrivit căruia, acțiunea simultană a acestor factori și capacitatea organismului omenesc trebuie să realizeze un echilibru permanent. Acest echilibru se reflectă în balanța energetică a organismului fiecărui om.
Bill Gates, președintele fondator al cunoscutei firme “Microsoft”, declara în 1992: ”Dacă 20 dintre cei mai buni oameni cu care lucrez mă părăsesc, în câteva luni nu veți mai auzi de «Microsoft» ”. În acest context, fără prezența efectivă a oamenilor care știu ce, când și cum trebuie făcut, e pur și simplu imposibil ca organizațiile să-și atingă obiectivele. Tocmai de aceea pe plan mondial se duce o adevărată bătălie pentru atragerea creierelor, investițiile în acest sens fiind foarte rapide.
Importanța ființei umane în conducerea cu succes a unei afaceri e cea care face din managementul resurselor umane, un set de competențe, deprinderi și atitudini esențiale pentru toți managerii. Acest set e legat direct de valorile supreme ale firmei, organizației.
2.1.1. Definirea conceptului de Managementul Resurselor Umane
În funcție de obiectivele urmărite, granițele Managementului Resurselor Umane pot fi mai largi sau mai restrânse, cuprinzând sau lăsând în afara analizei anumite aspecte sau elemente ce compun natura specifică a Managementului Resurselor Umane.
Importanța acestuia a crescut pe parcursul unui proces mai dificil, în care a apărut necesitatea evaluării ansamblului de activități ale organizației și a mecanismului desfășurării acestora, precum și găsirii modalităților de investigare care să rămână operante chiar în condițiile creșterii apreciabile a complexității, diversității și dimensiunilor organizațiilor. Toate organizațiile implică oameni, acestea trebuie să le câștige serviciile, să le dezvolte aptitudinile, să-i motiveze pentru nivelele înalte de dezvoltare și să se asigure că vor continua să-și mențină atașamentul față de organizație.
Astfel, un număr tot mai mare de organizații sunt preocupate de calitatea totală a activităților, pentru că nu numai calitatea serviciilor și produselor contează, ci și calitatea oamenilor pe care îi are o organizație.
Managementul Resurselor Umane presupune îmbunătățirea continuă a activității tuturor angajaților în scopul realizării misiunii și obiectivelor organizaționale. Exercitarea unui asemenea tip de management necesită drept condiție primordială ca fiecare manager să constituie un model de atitudine comportamentală.
Acțiunile manageriale iau în considerare fiecare salariat ca pe o individualitate distinctă, cu caracteristici specifice. Aplicarea cu succes a Managementului Resurselor Umane presupune existența unui sistem de evaluare a performanțelor, a unui sistem de stimulare a angajaților și de recompensare a rezulatelor.
Se poate spune că Managementul Resurselor Umane e definit ca ansamblul activitățiilor de ordin strategic și operațional, planificarea, recrutarea și menținerea personalului, precum și crearea unui climat organizațional corespunzător, care permite asigurarea cu Resurse Umane necesare îndeplinirii obiectivelor organizaționale.
2.1.1.1. Principalele caracteristici ale Managementului Resurselor Umane
Aplicarea unor politici și practici reciproc constructive privind raporturile de muncă, prin elaborarea unor politici și practici de Resurse Umane integrate;
Obținerea angajamentului asumat față de misiunea și valorile instituției publice;
Angajații sunt văzuți ca active ale instituției sau capital uman în care se investește prin asigurarea posibilităților de instruire și dezvoltarea unei „organizații, instituții care învață”;
Resursele umane sunt văzute ca sursă de avantaj competitiv, adică poate fi perceput ca funcționând în cadrul instituției ca stimulent al performanței individuale a funcționarului public;
Abordarea relațiilor cu angajații este unitaristă: se consideră că angajații, funcționarii publici au același interes cu angajatorul conducătorul instituției publice;
Realizarea și aplicarea Managementului Resurselor Umane, constituie o responsabilitate a personalului de conducere executiv.
2.2. Elemente de psihologie ce influențează recrutarea și
selecția resurselor umane
Psihologia, ca știință cooperantă în managementul resurselor umane și implicit în organizarea ergonomică a muncii își aduce un aport foarte important în analiza proceselor de muncă. Acest aspect e strâns corelat cu problema personalității și a influențelor acesteia în orientarea și selecția personală.
2.2.1. Activitatea umană
Munca e o manifestare conștientă de adaptare la mediu, desfășurată de organismul uman prin care se urmărește realizarea unor valori materiale sau spirituale. Munca profesională are două aspecte: una biologică, legată de organismul și funcțiile sale, și alta socială, determinată de relațiile de producție. În componenta biologică sunt cuprinse toate reacțiile, structurile organice, care, în succesiunea cronologică și în proporții diferite pentru fiecare formă de muncă, înlocuiesc activitățile segmentelor corpului, în vederea obținerii unor rezultate bine definite: produsul muncii.
2.2.2. Personalitatea
Edificiu central al psihiscului uman.
În cea mai largă accepțiune a sa, conceptul de personalitate denumește ființa umană considerată în existența sa socială și înzestrarea ei culturală. Totodată și un sistem bio-psiho-socio-cultural ce se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.
2.2.3. Temperamentul
Latura dinamico-energetică a personalității.
Primele teorii asupra temperamentului, confundau temperamentul cu constituția fizică.
În antichitatea greacă, medicul Hipocrat a stabilit patru tipuri de comportament după modul cum predomină cele patru humori ale corpului: sangvinic (sânge), flegmatic (flegma ce e secretată de creier), melancolic (fierea neagră) și coleric (fiere galbenă).
2.2.4. Aptitudinile
Latura instrumental operațională a personalității.
Oamenii se deosebesc între ei după capacitățile, posibilitățile lor de acțiune. Aceleași activități practice, intelectuale, artistice sunt executate de diverși indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficiență mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Aptitudinile constituie latura instrumentală și executivă a personalității. Ele s-ar putea defini ca subsisteme sau sisteme operaționale, superior dezvoltate, mijloce si performanțe supramedii în activitatea depusă. La
2.2.5. Caracterul
Trăsăturile caracteriale exprimă motivele și scopurile acțiunilor omului, tendințe, trebuințe, motivații, precum și ce reprezintă omul ca ființă socială, care e orientarea sa față de muncă, societate și față de sine însuși, complexul său aptitudinal.
2.3. Recrutarea resurselor umane
2.3.1. Strategia Resurselor Umane.
Conceptul de strategie și domeniile de dezvoltare
Noțiunea de strategie are origine ce ajunge la noi din epoca antică a Greciei.
Cercetătorul american Brian Quinn spunea: Inițial, în antichitatea greacă timpurie, termenul de „strategos” se referea la rolul generalului care comanda o armată. Ulterior a dobândit sensul de „artă a generalului”, referindu-se la abilitățile psihologice și comportamentale care dădeau posibilitatea generalului să-și îndeplinească rolul său. În timpul lui Pericle (450 î.e.n.), accepțiunea strategiei era de calitate managerială administrativă, oratorie, putere, iar pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 î.e.n.), strategia se referea la abilitatea de a desfășura forțele pentru a copleși dușmanul și de a crea un sistem unitar de guvernare globală. Această ultimă accepțiune a fost utilizată secole de-a rândul, în cea mai mare parte a abordărilor militare, extinzîndu-se, începând cu secolul al XX-lea și în economie.”
Referindu-se strict la contextul economic, unul din cei mai mari specialiști în domeniul managementului, Henrz Mintzberg, pe baza analizei a 1495 de lucrări consacrate strategiei, a identificat 10 școli de gândire managerială în ceea ce privește conceptul de strategie.
Fig. 2.3.1. Evoluția de strategii
Prin strategiile de personal se definesc intențiile organizației în ceea ce privește direcțiile de dezvoltare a resurselor umane, precum și necesitățiile sau cerințele ce trebuie satisfăcute în acest domeniu, pentru a se facilita atingerea obiectivelor organizaționale. Strategiile din domeniu resurselor umane trebuie să pornească atât de la obiectivele organizaționale cât și de la conținutul managementului resurselor umane.
Direcțiile în care pot fi dezvoltate strategii de personal, sunt:
– asigurarea și selecția personalului;
– pregătirea și dezvoltarea angajaților;
– evaluarea performanțelor;
– recompensarea angajaților;
– relațiile cu angajații.
Numeroși specialiști în domeniul Resurse Umane de exemplu J. Hallovan, H.G. Heveman și C.D. Fisher, în practică managerială, strategiile și politicile de recrutare diferă mult de la o organizație la alta. Astfel decizile manageriale care privesc strategiile și politicile de recrutare a personalului trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
Strategiile și politicile de recrutare definesc modul în care organizația își definește responsabilitățile în domeniile referitoare la realizarea procesului de recrutare.
– identificarea și atragerea unu număr cât mai mare de candidați pentru a obține necesarul numeric și calitativ de angajați. Astfel organizațiile dispun de numeroase metode și surse de recrutare;
– în ce măsura posturile vacante sunt ocupate din interiorul organizației sau prin combinarea acestor două posibilități, de exemplu una din cele mai importante politici e promovarea din interiorul organizației, fiind considerată cea mai corectă față de angajații loiali, iar ca avantaj rezultă că se permite păstrarea secretului postului;
– asigurarea concordanței între activitățile de recrutare ale organizației și valorile și strategiile acesteia;
– măsura în care organizația preferă să atragă candidații cu calificări satisfăcătoare, care sunt în căutarea unui post de muncă și care sunt interesați în ocuparea posturilor vacante, sau încearcă să atragă pe acei candidați care pot asigura un management performant în domeniul Resurselor Umane;
– luarea în considerare a obiectivelor avute în vedere după angajarea personalului, ca de exemplu asigurarea în procesul de recrutare a unui personal competitiv de înaltă performanță care va fi menținut în cadrul companiei o perioadă mai mare de timp, fără a fi expus șomajului;
– eforturile de recrutare a personalului să ducă la efectele așteptate inclusiv la îmbunătățirea imaginii de ansamblu a organizației, astfel încât chiar candidații respinși să-și dezvolte atitudiniile pozitive față de organizație;
– realizarea recrutării personalului într-un timp cât mai scurt și cu cele mai mici cheltuieli posibile având permanent în vedere particularitățile posturilor ce urmează a fi ocupate.
Organizațiile în general, și firmele, în special pentru a supraviețui, trebuie sa soluționeze în mod corespunzător următoarele probleme:
– identificarea aptitudinilor și alegerea sau selecția candidaților ce corespund mai bine cerințelor posturilor noi sau vacante;
– identificarea și atragerea candidaților competitivi folosind cele mai adecvate metode, resurse sau medii de recrutare.
Soluționarea cu succes a acestor probleme înseamnă succesul întregului proces de asigurare cu personal, proces deosebit de important datorită faptului că pot apărea erori de angajare. Astfel, respingerea unui candidat competitiv sau angajarea unuia slab pregătit, constituie un principiu pentru organizație.
Recrutarea resurselor umane se referă la confirmarea necesității de a angaja personal, la anumite schimbări în situația angajării cu personal și identificarea solicitanților potențiali și capabili să îndeplinească cât mai eficient cerințele posturilor.
2.3.2. Necesitatea activității de recrutare a resurselor umane
În acest context nevoile de recrutare pot fi strategice, restructurări, retehnologizări, pot răspunde unor urgențe temporare, părăsirea organizației din diferite motive, continuarea studiilor, satisfacerea stagiului militar, sau pot fi legate de mișcările interpersonal, promovări, transferuri. Recrutarea personalului poate avea un caracter permanent și sistematic sau se poate realiza numai atunci când apare o anumită necesitate.
Dacă recrutarea are un caracter continuu și sistematic, organizația are avantajul menținerii unui contact permanent cu piața muncii. Procesul de căutare, localizare, identificare și atragere a potențialilor candidați, de unde urmează a fi aleși candidații capabili, se numește acțiunea de recrutare a personalului.
Recrutarea este un proces managerial de menținere și dezvoltare a celor mai adecvate surse interne și externe, necesare asigurării cu personal competitiv în sensul îndeplinirii obiectivelor organizației. Din această perspectivă, recrutarea poate fi un proces activ. Deci, organizația încearcă să-și mențină o rețea de specialiști calificați sau potențiali candidați, chiar dacă există în mod curent posturi vacante. Trebuie atrași un număr suficient de mare de candidați, pentru a-i putea identifica pe cei care corespund cel mai bine cerințelor postului.
2.4. Selecția resurselor umane
2.4.1. Definire și caracteristici
Procesul de selecție al personalului trebuie privit ca o activitate de armonizare, de adecvare între cerințele unei funcții și capacitățile fizice și psiho intelectuale ale candidatului selecționat. Angajații incapabili de a realiza cantitatea și calitatea muncii așteptate pot costa organizația mulți bani, timp și imagine.
Adecvarea dintre cerințele postului și capacitatea angajatului este importantă și pentru persoane care solicită funcția respectivă. Astfel, plasarea într-o funcție nepotrivită poate conduce la eforturi și timp suplimentar pentru angajat, care ar putea folosi și experiența sa mai bine în altă funcție sau în altă poziție.
Cu alte cuvinte, selecția personalului este acea activitate a Mangementului Resurselor Umane care constă în alegerea, potrivit anumitor criterii, a celui mai competitiv sau potrivit candidat pentru ocuparea unui anumit post.
Procesul de selecție urmează logic după analiza posturilor, planificarea personalului, precum și după recrutarea personalului care trebuie să atragă un număr suficient de mare de potențiali candidați, dintre care vor fi aleși cei mai capabili sau cei mai competitivi pentru ocuparea posturilor vacante.
Selecția profesională nu înseamnă alegerea unor supra valori, ci examinarea psihologică, atentă în baza căreia se poate realiza o repartiție științifică a personalului la diverse locuri de muncă, conforme cu aptitudinile și pregătirile fiecărui individ.
Astfel, prin selecție se pun în evidență calitățiile, prezența sau absența unor contradicții profesionale, și în baza rezultatelor obținute, cel în cauză este orientat spre locul de muncă în care se preconizează că va da un randament maxim și va fi pe deplin mulțumit și satisfăcut de ceea ce face.
În anumite situații, psihologilor li se solicită să efectueze o selecție de personal pentru ocuparea unor posturi vacante. După o perioadă de timp se constată că cei selecționați nu dau satisfacție fiind declarați ca incompatibili activității pe care o desfășoară. Acesta este efectul concepției potrivit căreia, o persoană dacă a fost selecționată va fi și eficientă profesional.
De fapt, examenul de selecție-repartiție profesională este considerat doar o etapă sau subprogram al acțiunii complexe de integrare, încadrare în muncă.
2.4.2. Metode de selecție
Selecția personalului se poate efectua folosind două categorii de metode:
– empirice;
– științifice.
Prima metodă, nu se bazează pe criterii riguroase ci pe recomandări, impresii, aspectul fizic al candidaților, modul de prezentare al acestora, etc. În această ordine de idei există, și unele practici controversate, promovate în Resurselor Umane și care au apărut și la noi:
– analiza grafologică, sau ansamblul investigaților teoretice și aplicative asupra scrisului, efectuată în vederea stabilirii unor relații între personalitate și scris sau pentru studierea trăsăturilor de caracter ale unor persoane;
– frenologia, care sugerează existența unei corelații între caracterul și funcțiile intelectuale ale individului pe de o parte și conformația craniului pe de altă parte ceea ce impune studiul formei, proeminenței și neregularitățile capului;
– chirologia, știința studiului mâinii care studiază existența unor corelații între caracter și desenul mâinii;
– astrologia, care se ocupă de prevederea destinului oamenilor prin poziția și mișcarea astrelor sau prin alte fenomene cerești.
2.5. Angajarea și integrarea profesională
Angajarea oricărei persoane să se facă în acord cu legislația în vigoare în acest domeniu. Între organizație și angajat se încheie un contract de muncă ce ține seama și de elementele stabilite în timpul interviului. Orice modificare a condițiilor și clauzelor contractuale trebuie să fie adusă la cunoștința angajatului în termen de o lună. Angajatul trebuie să primească o înștiințare în care să precizeze salariul brut, cel net, sporuri, impozite, etc. Organizația are obligația de a asigura condiții de lucru corespunzătoare legislației în vigoare privind nivelul noxelor, ventilației, iluminat, echipament de protecție.
Integrarea socio-profesionala reprezintă procesul de asimilare a unei persoane în mediul profesional, de adoptare a acesteia la cerințele de muncă și comportament, ale colectivului în cadrul căruia lucrează ,de adecvare a personalității sale la cea a grupului. Pentru o integrare rapidă și eficace, noul angajat trebuie să primească atât informații cu privire la obiectul de activitate, modul de organizare, locul ocupat în contextul socio-economic, facilitățile oferite personalului cât și informații referitoare la postul ocupat și subdiviziunea din care aceasta face parte, sarciniile, componențele, responsabilitățiile, condiția de lucru, criteriile de evaluare rezultatelor, comportamentul așteptat, persoana cu care va colabora, etc.
În acest sens, se va comanda utilizarea unei mape de întâmpinare care să recunoască toate informațiile utile, precum și de asemenea unui mentor care să-l ajute pe noul angajat atât în munca sa cât și în cadrul relațional cu colegii și superiorii rapid izolat de colectivitate, atrăgându-și adversitatea celorlalți.
Tab 2.5. Responsabilitățile integrării profesionale
Cunoașterea noilor angajați cere timp, integrarea lor va depinde de o serie de factori care vizează motivația, comportamentul, relațiile interpersonale, performanța în muncă. Se poate spune că integrarea noului angajat a luat sfârșit, atunci când acesta e capabil să-și îndeplinească corect sarciniile postului pe care îl ocupă. Dar integrarea profesională nu înseamnă numai ajutor angajatului ci și observarea acestuia pe o perioada mai îndelungată după angajare, identificându-se atitudinea, interesele, aspirațiile sale, ritmul de progresare, reacțiile la diferiți stimuli și participarea la realizarea obiectivelor firmei.
Multe organizații doresc să grăbească procesul de integrare. Dar managerii de personal invocă două argumente pentru întârzierea asumării responsabilității de către noii angajați:
– nu se poate lucra în mod eficient, fără o cunoaștere prealabilă a organizației;
– complexitatea sarcinilor face imposibilă îndeplinirea acestora fără o inițiere prealabilă. Unele organizații nu iau în calcul aceste argumente, și i se cere salariatului să muncească din prima zi. Pentru angajat apare o situație stresantă, normalizată ce poate fi evitată, prin adoptarea unui sistem de îndrumare a noului angajat.
CAPITOLUL 3
POLITICA SOCIALĂ IN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. Politica socială a Uniunii Europene
Politica socială a Uniunii Europene este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat și multiplicat pe parcursul timpului și care acționează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală și socială. Permanenta preocupare a comunității europene pentru aspectele de politică socială, începută cu Tratatul de Roma în anul 1957 a dus, în timp, la crearea unui „model social european”. Unul din momentele cele mai importante ale evoluției acestui model se situează în jurul anului 2000, când se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecințelor sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are în vedere modernizarea sistemului social european și investiția în capitalul uman, altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă, minimizarea consecințelor, la una calitativă, investiția în oameni.
De asemenea, o caracteristică importantă a politicii sociale este delegarea responsabilitățiilor de atingere a obiectivelor comunitare către Statele Membre.
Deși preocuparea pentru aspectele sociale la nivel comunitar este prezentă încă de la începuturile acesteia, iar instrumente de politică socială au fost înființate timpuriu, crearea Fondului Social European în 1958, din punct de vedere programatic, politica socială debutează odată cu adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, cunoscută și drept Carta Socială.
Carta Socială reflectă preocuparea pentru dimensiunea socială a politiciilor comunitare în contextul construcției pieței unice europene și a fost elaborată în urma unui proces de consultare a părților interesate, reprezentanți ai angajatorilor, lucrătorilor, liber profesioniștilor, fermierilor, etc.
Important de menționat este că, deși în faza de proiect se prefigura o soluție la nivel comunitar, documentul final accentuează rolul și responsabilitățiile Statelor Membre în direcția aplicării și respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulație a muncitorilor, angajarea și salarizarea, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață, protecția socială, libertatea de asociere și negocierea colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaților și femeilor, European Social Model protecția sănătății și siguranța la locul de muncă, protecția copiilor, adolescenților, persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap, precum și informarea, participarea și consultarea lucrătorilor în probleme ce îi afectează direct. Carta a fost semnată în decembrie 1989 de către 11 state membre, singura excepție fiind Marea Britanie care a semnat în 1998.
Pasul următor în programarea politicii sociale este reprezentat de Cartea Verde, documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar în anul 1993, în vederea elaborării Cărții Albe în anul 1994. Liniile de discuție identificate prin Cartea Verde privesc:
– prioritățile commune tuturor Statelor Membre în domeniile pieței muncii, formării profesionale și protecției sociale;
– îmbunătățirea situației ocupării forței de muncă;
accelerarea progresului în crearea unui sistem de producție bazat pe calitate;
– stimularea solidarității și integrării sociale;
– lupta împotriva sărăciei și excluderii sociale;
– piața unică și libera circulație a persoanelor;
– promovarea egalității de șanse pentru bărbați și femei;
– sprijinirea dialogului social;
– coeziunea economică și socială;
Așa cum aminteam la început, anul 2000 reprezintă un moment cheie în evoluția modelului social comunitar, datorită abordării noi pe care o aduce prin centrarea pe calitate. Asfel, se discută posibilitatea creșterii ratei de ocupare a forței de muncă prin stimularea creării de noi locuri de muncă, însă este vorba de locuri de muncă „de calitate”. Atunci a fost adoptată Agenda Politicii Sociale (Social Policy Agenda), ce trasează cadrul și prioritățile de dezvoltare ale politicii sociale până în anul 2005.
Astfel, provocările cărora trebuie să le răspundă Agenda Socială sunt date de rata de ocupare a forței de muncă, creșterea importanței tehnologiilor informației și numărul redus al celor ce au abilități în domeniu, dezvoltarea unei economii bazată pe cunoaștere, situația socială, procesul de extindere a Uniunii Europene și internaționalizarea politicii sociale.
3.1.1. Momente cheie
Politica socială a comunității europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulație a muncitorilor și la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieței comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută și crearea Fondului Social European, instrumentul de finanțare a politicii sociale și cel mai vechi dintre fondurile structurale.
Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European, în 1986, ce conține directive privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, introduce dialogul social și conceptul de coeziune economică și socială, materializat prin crearea Fondului de coeziune economică și socială.
Anul 1989 constituie un moment important al construcției sociale europene prin adoptarea primului document programatic al politicii sociale, Carta Socială, ce stabilește drepturile sociale fundamentale și, odată cu acestea, direcțiile de acțiune ale politicii sociale.
Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht, ratificat în 1992 stabilește ca unul din obiectivele Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și al protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați, creșterea standardelor de viață și a calității vieții…”
În 1991 a fost adoptat Protocolul Social, ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht și care stabilește obiectivele politicii sociale, prefigurate de Carta Socială:
– promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc. semnat de 11 State Membre nu și de Marea Britanie.
Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuție asupra viitorului politicilor sociale la nivel comunitar și este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) ce stabilește prioritățile politicii sociale până în anul 2000. Acestea sunt concretizate în programele de acțiune socială pentru perioadele 1995-1997 și 1998 -2000.
În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, este lansat Acordul Social și este integrat un nou articol în Tratatul Uniunii Europene, un articol privind ocuparea forței de muncă și cunoscut ca Titlul VIII. 1998 este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social și participă astfel la politica socială comunitară.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluția politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona, prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere. Tot în acest an a fost adoptată și Agenda Politicii Sociale, ce preia acele obiective specifice și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale.
În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităților Agendei în funcție de progresul înregistrat până în acest moment și de schimbările politice, economice și sociale întregistrate la nivel comunitar.
3.1.2. Actori instituționali ai politicii sociale în Uniunea Europeană
Principalii actori instituționali implicați în procesul de decizie și de implementare a politicii sociale sunt reprezentați de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) și Comitetul Economic și Social, sprijiniți în activitatea lor de trei agenții europene și un număr egal de parteneri sociali.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcția Generală, Probleme Sociale și Ocupare a Forței de Muncă. Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european și se reunește de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor sociale ale Statelor Membre.
Comitetul Economic și Social are rol consultativ în procesul de decizie și emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au însă numai caracter informativ. Comitetul Economic și Social constituie legătura cu societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizații economice și sociale de pe teritoriul Statelor Membre.
Comitetul de Ocupare a forței de muncă a fost înființat în anul 2000 înlocuind Comitetul pentru Ocupare și Piața muncii, are rol consultativ și este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a forței de muncă, precum și în promovarea coordonării între Statele Membre în privința politicilor ce țin de ocuparea și de piața forței de muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost înființat în 1997, începându-și activitatea în 1998 și sprijină procesul decizional prin furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune în acest domeniu.
Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată în 1975 și are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcții:
– managementul cercetării;
– informare și comunicare.
3.1.3. Agenda politicii sociale
Agenda Politicii Sociale este documentul programatic și cadrul de implementare al politicii sociale comunitare în perioda 2000-2005 și a fost adoptată în anul 2000, ca rezultat al “Strategiei de la Lisabona”, elaborată în anul 2000, în cursul președinției portugheze. Strategia prezintă obiectivul pe 10 ani, pâna în 2010 al Uniunii Europene de transformare a economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaștere și descrie stategia elaborată pentru realizarea acestuia, ce reflectă aproape toate activitățile economice, sociale și de mediu ale Uniunii Europene.
Altfel spus, obiectivul Uniunii pentru următoarea decadă este de a crește performanța economică, de a crea mai multe locuri de muncă și mai bune și de a folosi la maxim posibilitățile oferite de o societate bazată pe cunoaștere. Agenda Politicii Sociale preia acele obiective și elemente ale strategiei ce țin de politica socială și le convertește într-un program de acțiune pe 5 ani, ce constituie cadrul politicii sociale actuale și care are drept principiu de bază întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv.
3.2. Priorități ale politicii sociale
Prioritățile politicii sociale pentru perioada 2000-2010 reflectă această orientare spre calitate și sunt reprezentate de:
– gradul ridicat de ocupare al forței de muncă, are în vedere crearea și promovarea de noi locuri de muncă;
– calitatea muncii, se referă la locuri de muncă mai bune și la moduri mai echilibrate de combinare a vieții profesionale cu viața personală, ceea ce implică existența unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile și o organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor cât și nevoilor indivizilor;
– calitatea politicii sociale propriu-zise, implică un grad ridicat de protecție socială, existența unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii și accesibile tuturor, crearea de oportunități reale pentru toți indivizii și garantarea drepturilor fundamentale și sociale.
Politică economică, Politica de ocupare a forței de muncă, a celor sociale, aspecte ce joacă un rol esențial în atingerea obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin îmbinarea productivității cu satisfacția personal-profesională;
– calitatea relațiilor industriale are în vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale și reflectă impactul „cunoașterii” adică al noilor tehnologii și al cercetării în progresul economic;
Aceste priorități reflectă nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană și se constituie ca puncte de referință ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente și direcții de acțiune special adoptate în vederea realizării lor.
3.3. Direcții de acțiune ale politicii sociale
Rezolvarea priorităților prezentate anterior constituie provocarea majoră a politicii sociale la inceput de mileniu și impune structurarea pe obiective specifice și adoptarea de măsuri de acțiune concrete și adecvate situațiilor identificate.
Astfel, dat fiind că primele două priorități, gradul ridicat de ocupare al forței de muncă și calitatea muncii, țin de dinamica pieței muncii și de sfera profesională, ele sunt tratate împreună și dispun de direcții comune de acțiune ce au în vedere:
– crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune , cu scopul de a crește rata generală de ocupare până la 70% și rata de ocupare în rândul femeilor până la 60%;
– anticiparea și managementul schimbării, precum și adaptarea la noul mediu de lucru, reprezentat de o societate bazată pe cunoaștere și pe dezvoltare tehnologică, prin informarea corespunzătoare și eficientă atât a angajatorilor cât și a angajaților în vederea ponderării flexibilității și siguranței unui loc de muncă;
– exploatarea oportunităților oferite de o societate bazată pe cunoaștere, prin promovarea învățării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii și creșterea șanselor de angajare a persoanelor cu handicap;
– promovarea mobilității forței de muncă, prin implementarea liberei circulații a forței de muncă și eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce facilitează mobilitatea inclusiv noile tehnologii;
Prioritatea referitoare la îmbunătățirea calității politicii sociale ca atare este reprezentată de măsuri ce au vedere diverse domenii ale vieții sociale și este strâns corelată cu modul în care aceasta interferează cu viața profesională. Direcțiile de acțiune adoptate pentru adresarea acestei nevoi sunt:
– modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale, astfel încât să asigure indivizilor un venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor și crearea unor sisteme de pensii durabile, care să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;
– promovarea incluziunii sociale, ce are ca obiectiv prevenirea și eradicarea sărăciei, precum și promovarea participării tuturor în viața economică și socială;
– promovarea egalității de gen, prin promovarea participării femeilor la viața economică, științifică, socială, politică și civică;
– întărirea drepturilor fundamentale și combaterea discriminării, prin asigurarea dezvoltării și respectării drepturilor sociale fundamentale.
Promovarea calității în relațiile industriale este poate domeniul prioritar cu cel mai ridicat caracter de noutate și are în vedere întărirea dialogului social, promovarea competitivității și a solidarității la acest nivel.
Acestor direcții de acțiune ce corespund unor priorități specifice se adaugă alte două linii de dezvoltare a politicii sociale, ce corespund dimensiunii extra-comunitare a acesteia:
– pregătirea în vederea extinderii Uniunii Europene;
– promovarea cooperării internaționale.
3.4. Strategii, instrumente și metode de implementare a politicii sociale
Modalitățile de implementare a modelului social european sunt dintre cele mai variate și corespund complexității politicii sociale, formând o gamă largă de abordări ce cuprinde elemente strategice, instrumente financiare, legislative și analitice, metode de dialog și coordonare. Acestea acționează concentrat și împreună asigură coeziunea internă a politicii sociale.
3.4.1. Strategia europeană de ocupare a forței de muncă
A fost adoptată odată cu introducerea, în Tratatul de la Amsterdam 1997, a capitolului referitor la ocuparea forței de muncă.
Strategia are drept scop combaterea șomajului la nivelul Uniunii Europene și a fost concepută ca instrument principal de trasare și coordonare a priorităților comunitare în această direcție, priorități ce vor fi adresate de fiecare Stat Membru în parte. Astfel spus, rolul acestei strategii este de a coordona, la nivel comunitar, politicile de ocupare ale Statelor Membre. Inițial elaborată ca strategie de cinci ani, aceasta a fost supusă unei evaluări intermediare în 2000 și unei evaluări a impactului în 2002.
În funcție de prioritățile identificate, strategia este structurată pe trei piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acțiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forței de muncă la nivel comunitar:
a) angajabilitatea – reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forței de muncă și se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea șomajului în rândul tinerilor și la combaterea șomajului pe termen lung; promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării locale.
b) adaptabilitatea – are în vedere modernizarea organizării muncii și promovarea contractelor de muncă flexibile.
c) asigurarea de șanse egale – se referă în special la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, în scopul reconcilierii vieții profesionale cu viața personală.
Modul de funcționare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după cum urmează:
– stabilirea unor „Direcții în ocuparea forței de muncă”, document elaborat anual și având la bază o propunere a Comisiei Europene ce este discutată și aprobată de Consiliul European;
– elaborarea unor „Planuri naționale de acțiune”de fiecare Stat Membru în parte, ce descriu modul de aplicare a elementelor documentului anterior la nivelul Statului Membru respectiv;
– elaborarea, de către Comisie și Consiliu, a unui „Raport comun asupra ocupării”ce are la bază planurile naționale de acțiune;
– trasarea de recomandări specifice pentru fiecare Stat Membru, recomandări ale Consiliului, pe baza propunerilor Comisiei.
Metoda pe baza căreia se desfășoară acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă este o metodă inițiată în cadrul Strategiei de ocupare și cunoscută ca „metoda deschisă de coordonare”.
Principiile ce susțin această metodă sunt:
– principiul subsidiarității, ce constă în stabilirea, împărțirea responsabilității între nivelul comunitar și cel național prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea Statelor Membre în privința implementării măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național;
– principiul convergenței, ce constă în urmărirea obiectivelor comune prin acțiuni corelate;
– managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea și evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate Statele Membre;
– monitorizarea pe țară, ce constă în elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul și identifică posibilele bune practici la nivel de State Membre;
– abordarea integrată, ce presupune extinderea Direcțiilor politicilor pieței muncii în sfera altor politici sociale, educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare.
Rezultatul evaluărilor din 2000 și 2002 au arătat progrese în direcția creării unui cadru integrat al politicilor naționale, creșterii transparenței politicilor de ocupare și a numărului de actori implicați atât la nivel comunitar, cât și la nivelul Statelor Membre. De asemenea, au fost identificate aspectele sensibile ale politicilor de ocupare și trasate prioritățile perioadei următoare. Astfel, dacă la nivelul realizărilor se poate vorbi de progresul politicilor naționale în domeniu și de schimbarea percepței asupra conceptului de ocupare și corelarea acestuia cu educația continuă, de promovare a egalității de gen și de eficacitatea metodei deschise de coordonare, nu a fost neglijată nici identificarea priorităților și direcțiilor de dezvoltare pentru perioada următoare.
Temele identificate pentru reforma Strategiei de ocupare a forței de muncă sunt:
a) stabilirea de obiective clare;
b) simplificarea Direcțiilor de ocupare fără a-i reduce însă eficacitatea;
c) întărirea rolului parteneriatului social în aplicarea strategiei;
d) creșterea coerenței și complementarității cu alte procese comunitare;
3.5. Fondul Social European
Fondul Social European, înființat prin Tratatul de la Roma, reprezintă principalul instrument financiar al politicii sociale europene și este unul din fondurile structurale ale politicii regionale. În particular, Fondul Social European constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare și finanțează trei tipuri de acțiuni: formarea profesională, reconversia profesională și măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă.
În urma procesului de reformă prin care au trecut fondurile structurale în 1999, prioritățile de acțiune s-au schimbat iar pentru perioada 2000-2009, Fondul Social European va sprijini măsurile de combatere a șomajului, de dezvoltare a resurselor umane și integrare pe piața muncii cuprinse în Strategia de ocupare. Astfel, prioritățile tematice pentru perioada 2000-2008 sunt grupate în două categorii:
a) adaptarea la noua economie manifestată în cadrul dialogului social;
b) promovarea strategiilor locale de ocupare a forței de muncă și inovare.
Pentru prima categorie, au fost stabile 5 astfel de teme:
– anticiparea schimbării economice și sociale;
– utilizarea instrumentelor informatice în cadrul dialogului social;
– noi abordări în direcția dezvoltării responsabilității sociale corporative;
– modernizarea organizării muncii;
– promovarea învățării continue.
Pentru promovarea strategiilor locale, prioritățile tematice sunt date de:
– analizarea situațiilor existente la nivel local privind ocuparea forței de muncă;
– dezvoltarea de parteneriate locale, cu actori relevanți din diferite sectoare;
– studii și cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare;
– dezvoltarea și implementare de strategii locale;
– monitorizare și evaluare;
– schimbul și diseminarea de informații, dezvoltarea de rețele.
După cum se poate observa, aceste priorități reiau prioritățile Agendei Politicii Sociale și ale Strategiei de ocupare și le translatează la nivel practic. Finanțarea prin Fondul Social European este susținută și de programul comunitar EQUAL, care susține acțiuni ce promovează egalitatea de șanse și lupta împotriva discriminării, alături de un set de acțiuni inovatoare ce promovează noi abordări privind formarea profesională și adaptarea industrială și cunoscute ca măsuri ale „Articolului 6”.
3.5.1. Metode și strategii adiacente
Această categorie a modalitățiilor de implementare a politicii sociale cuprinde crearea unui cadru legislativ comun tuturor statelor membre, accentuarea unei anumite priorități în mai multe direcții de acțiune cum este cazul egalității de gen și utilizarea de analize politice și cercetări.
O importanță specială este acordată acestora din urmă prin înfințarea a trei organisme separate ce monitorizează evoluția și implementarea politicii sociale: Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei din Viena, Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă din Dublin și Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă din Bilbao.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei a fost înființat în 1997, începându-și activitatea în 1998 și are drept scop furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune în acest domeniu.
De asemenea, Centrul diseminează informații și exemple de bune practici prin rețeaua sa RAXEN, Rețeaua Europeană de Informații privind Rasismul și Xenofobia, ce are puncte naționale de colectare și diseminare a informației în fiecare Stat Membru.
Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată în 1975 pentru a contribui la planificarea și crearea unor condiții mai bune de viață și de muncă la nivelul Uniunii Europene.
Activitățile sale se desfășoară în parteneriat cu guvernele, organizațiile patronale, sindicatele și Comisia Europeană, fiind orientate în două direcții:
– managementul cercetării;
– informare și comunicare.
De asemenea, organizația dispune de o rețea de Centre Naționale de Legătură ce funcționează ca sisteme de comunicare și fac legătura cu nivelele naționale.
CAPITOLUL 4
Demografia si deficitul demografic al Uniunii Europene
Demografia, din grecescul “demos”-popor, este știința care se ocupă cu studiul populației din punct de vedere al numărului, structurii și a dezvoltării. Este împărșită în demografie formală, care se ocupă cu manipularea statistică a datelor demografice, cum ar fi nașterile, decesele și migrația, laolaltă cu tehnicile analitice de a măsura aceste evinimente, și o gamă mai largă de studii ale populației, incluzând aici studiul natalității, mortalității și a migrației într-un context economic și social mai larg folosindu-se atât de metode calitative, cât și de metode cantitative.
Ambele ramuri au importante aplicații practice. Administrația, la toate nivelurile, de la guvernul național la consiliul orășenesc, cât și organizații internaționale, dau o prioritate înaltă adunării, procesării și interpretării datelor demografice. Schimbările în natalitate, mortalitate și migrație au un puternic impact social, economic, politic și cultural, astfel încât demografia este o parte esențială în analiza și dezvoltarea politică.
4.1. Demografia în istorie
Au existat multe discuții cu privire la apariția demografiei ca o disciplină separată și, mai ales, dacă este o disciplină independentă sau doar un set de sub-discipline înrudite, cum ar fi demografia matematică, economică, istorică și socială. Această idee se bazează pe faptul că, în zilele noastre, demografii lucrează cu o varietate de alte științe, cum ar fi economia, sociologia, antropologia sau geografia.
Termenul de “demografie” a fost pentru prima oară utilizat de statisticianul belgian Achille Guilland în 1855, deși studiul populației are o istorie mult mai veche. Cu siguranță în Europa de Vest a existat un interes continuu referitor la problemele legate de populație încă din secolul al XVII-lea. La sfârșitul acelui secol exista o știință numită aritmetică politică, știință ce stă la baza statisticii. Studiile cantitative erau totuși inhibate de absența datelor.
Informația despre nașteri și decese nu putea fi obținută decât de la cler sau de la autoritățile civice, iar lipsa recensemintelor pe scară largă făcea ca cele mai multe tentative de analiză să se bazeze pe intuiție, și nu pe date. Astfel mulți îl consideră pe preotul englez Thomas Robert Malthus întemeietorul demografiei moderne. Contribuția sa este văzută în termeni simpli: populația crește printr-o rație geometrică, iar stocul de hrană după o rație aritmetică, astfel încât populația va depăși întotdeauna resursele de hrană.
Aceste idei pot fi găsite în „Eseu despre Principiile Populației”, carte publicată în 1798. Totuși, în cinci esee consecutive publicate între 1803 și 1826, el a rafinat și schimbat aceste argumente, acordând o mai mare atenție progresului, în special prin educație, care ar reduce numărul de nou-născuți. Ideile lui Malthus încă provoacă dispute aprinse în demografia contemporană. Momentul în care Malthus publică aceste esee coincide cu o creștere bruscă a populației Angliei, combinată cu mai multe date despre populație, primul recensământ a fost efectuat în Anglia în 1801, iar în 1837 a fost introdusă înregistrarea nașteriilor, a căsătoriilor și a deceselor. La sfârșitul secolului al XIX-lea și alte țări, cum ar fi Franța și Rusia, organizau recenseminte periodice.
Apariția demografiei moderne coincide cu finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial, odată cu explozia populației, de data această la scară mondială, cu sporirea datelor disponibile și cu apariția computerelor. Recensemintele și înregistrarea nașterilor, a căsătoriilor, a deceselor și a divorțurilor, au fost introduse în marea majoritate a țărilor, de obicei cu ajutorul Națiunilor Unite.
Totodată s-a înregistrat și o creștere a datelor obținute de la diverse segmente reprezentative de populație. De exemplu, divizia ce se ocupă cu studiul populației de pe lângă Organizația Națiunilor Unite, pregătește din doi în doi ani un raport cu privire la numărul, structura și creșterea prognozată a populației. Între 1974 și 1984 a fost condusă o cercetare multinațională asupra natalității. Această cercetare a produs un număr impresionant de date.
4.1.1. Datele demografice
Principalii indicatori demografici sunt numărul și creșterea populației, natalitatea, mortalitatea, fertilitatea, speranța de viață, mortalitatea infantilă, bilanțul migrator și distribuția populației pe sexe și pe grupe de vârstă. Natalitatea, mortalitatea și creșterea populației sunt exprimate ca o anumită proporție din populația totală. Aceste statistici și distribuția pe sexe sunt influențate de distribuția populației pe grupe de vârstă. De obicei la naștere sunt mai mulți copii de sex masculin, la maturitate balanța este echilibrată, iar în final se deplasează în favoarea femeilor, care tind să trăiască mai mult.
Fertilitatea este media de copii cărora o femeie le dă naștere. Fertilitatea diferă de la țară la țară, variind între șase copii pentru fiecare femeie la mai puțin de unul. Nivelul normal al fertilității ar trebuii să fie puțin mai mult de doi copii. Speranța de viață este numărul de ani pe care o persoană ar trebui să-i trăiască dacă se încadreză în standardele stabilite la naștere. Este de obicei exprimată prin media vârstelor întregii populații, sau defalcată pe sexe. Mortalitatea infantilă este probalitatea ca un copil să decedeze în primul său an de viață. Poate varia de la 100 ‰ la mai puțin de 15 ‰. Această probabilitate depinde în primul rând de nivelul de dezvoltare a țării respective.
Acești indicatori sunt calculați folosind o varietate de surse de date, incluzând recensemintele naționale, registrele civile, bolile și alte statistici legate de sănătate, emigrările și imigrările. Deși acuratețea rezultatelor per total a crescut considerabil în ultimii ani, acuratețea datelor prelevate din surse individuale depind și de alți factori. Acuratețea statisticilor referitoare la migrația oficială trebuie considerată în relație cu nivelul migrației ilegale, în timp ce registrele civile variază cu promptitudiunea cu care oamenii anunță nașterile, decesele și căsătoriile. Recensemintele naționale sunt afectate de nivelul intelectual și de acuratețea în răspuns.
În unele țări recensemintele sunt afectate și de considerații politice care fac ca anumite segmente să fie exagerate sau sub-estimate. Nigeria este exemplul clasic. Aici recensemintele au devenit arme în luptele inter-etnice sau inter-religioase. Asta face ca fiecare recensământ începând cu 1963 a fost contestat. De aceea demografii utilizează frecvent propriile lor sondaje împreună cu cele oficiale.
Datele referitoare la populația globului sunt compilate sistematic de Comisia de Statistică a Organizației Națiunilor Unite în anuare demografice, de Divizia Populației a Organizației Națiunilor Unite și de Banca Mondială, care publică o varietate de informații demografice în anuarul său Indicatorii Progresului Mondial.
4.2. Metode de cercetare
Demografii utilizează o largă varietate de tehnici pentru a manipula și analiza datele. Acestea variază de la reprezentări grafice la tehnici statistice complexe, cum ar fi calculul cu fractali. Utilizarea teoriei și a modelelor este de asemenea foarte importantă. Unii dintre cei care cercetează populația în general au început să se folosească de analiza evenimentelor din istorie. Acestă metodă de analiză este diferită prin faptul că indivizii sunt urmăriți pe tot parcursul vieții lor și nu numai într-un anumit an.
Una dintre cele mai importante teorii folosite de cercetători este teoria tranziției demografice. Această teorie a fost formulată în 1945 de Frank Notestein, demograf american și primul președinte al Comisiei pentru Populație a Organizației Națiunilor Unite. Teoria afirmă că, odată cu trecerea societăților de la economii pre-industriale la economia modernă, natalitatea și mortalitatea încep să scadă. Acestă schimbare este marcată de o perioadă de creștere rapidă.
Acest fenomen este normal, căci mortalitatea scade mai rapid ca natalitatea. Modelul a fost creat folosindu-se pe datele despre populația Europei în secolele XVIII și XIX. Totuși cercetările recente au alterat concepția demografilor despre tranziție. Grupul pentru Istoria Populației și a Structurii Sociale de la Cambridge a folosit surse bisericești pentru a recrea istoria populației engleze de la 1541, în timp ce Universitatea din Princeton a folosit populația Europei între 1870 și 1960.
Aceste studii au arătat că declinul natalității în Europa nu este neapărat legat de industrializare. Factorii culturali sunt recunoscuți acum ca importanți în determinarea fertilității și a tiparelor de schimbare. În ciuda acestor rectificări teoria tranziției sociale rămâne una dintre cele mai folositoare modele, mai ales pentru că marea majoritate a țărilor de pe glob au trecut sau trec printr-o tranziție demografică.
4.2.1. Tendințe la ora actuală
Încă din 1950 demografii au fost interesați de ceea ce se întâmplă cu natalitatea, mortalitatea, migrația, numărul și structura populației. De exemplu, demografii au arătat un interes profund pentru factorii care influențează planificarea familială în țările în curs de dezvoltare. Studiile asupra tendințelor din țările dezvoltate includ dezbateri dacă natalitatea va rămâne la aceste nivele sau dacă schimbările în structura familială este cauzată de numărul în creștere al divorțurilor.
Mortalitatea și consecințele ei sunt la fel de importante și în țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare. S-au făcut cercetări în diferite direcții, cum ar fi efectul virusului HIV în țările africane și impactul măriri speranței de viață în Europa. Tiparele prezente și viitoare referitoare la migrația internă și internațională continuă și ele să fie de o importanță vitală la nivel mondial.
În viitor demografia are în față o varitate de întrebări și provocări, printre care:
– cât de jos vor ajunge mortallitatea și natalitatea și care vor fi consecințele acestui declin?
– cât de repede va scădea natalitatea în țările dezvoltate și care este rolul guvernelor în acest declin?
– când se va stabiliza populația Terrei?
– va putea Pământul să hrănească și să întrețină o populație mult mai numeroasă?
– care va fi efectul creșterii populației asupra mediului?
Astfel de întrebări evidențiază atât natura interdisciplinară a demografiei, cât și locul ei central în încercarea oamenilor de a înțelege lumea modernă.
4.3. Obiectivul politicilor demografice
În sensul strict al termenului, politica demografică este destinată să controleze numărul populației dintr-un anumit teritoriu, țară sau pe plan mondial. În raport cu obiectivul fixat, poate fi vorba de menținerea numărului populației la valorile existente la un moment dat, respectiv obținerea unei creșteri sau descreșteri a acestui număr.
Prin urmare, avem de-a face cu politici publice de intervenție într-un proces natural referitor la înmulțirea populației și asupra căruia există concepții foarte diferite. Aici își au originea, de fapt, disputele asupra politicilor demografice, asupra acceptării întemeierii lor, respectiv asupra mijloacelor de intervenție, dacă obiectivul enunțat este deja admis.
Prin specificul lor, politicile demografice pun probleme deontologice aparte: de la cerința de a nu perturba un proces vital pentru ca nu se pot controla toate consecințele acțiunilor la aceea de a nu face rău cuiva. Aceasta deoarece, spre deosebire de alte politici publice, unde domeniul de intervenție îl constituie anumite componente ale activității umane și condițiile în care se desfasoară acestea, reglementate și influențate, în politiciile demografice domeniul de intervenție este, așa cum spuneam, de altă natură; el se referă la viața umană ca atare.
4.3.1. Interferențele cu alte tipuri de politici publice
Dat fiind faptul că o serie de alte politici publice, sociale, economice etc. au anumite efecte de natură demografică, pot apărea ambiguități în delimitarea sferei politicilor demografice. Anume, fie cuprinderea în sfera politicilor demografice a ansamblului actiunilor publice de influentă, sau dimpotrivă, să se considere că nu este necesară o politică demografică propriu-zisă, ea fiind suplinită de celelalte.
Rezolvarea de principiu a problemei de evitare a confuziilor presupune acceptarea interferențelor dintre politicile publice și analiza întemeierii și specificității fiecareia în parte, în funcție de obiectivele urmărite. Dacă privim interferențele în cazul politicilor demografice, vom constata că întâlnim atât situații în care obiective demografice, controlul numărului populației sunt atinse prin actiuni extra demografice, politice, sociale, economice, culturale, cât și situații de utilizare a unor mijloace de natură demografică în atingerea unor obiective din alte domenii.
Toate aceste aspecte fac necesară analiza relațiilor dintre obiective și mijloace în acțiunea publică. Evident, și în politica demografică se impune faptul ca un obiectiv, poate dezirabil, nu trebuie să fie atins prin mijloace discutabile, și cu atât mai puțin abuzive, coercitive, criminale.
4.3.2. Întemeierea politicilor demografice
Întemeierea politicilor de control al numărului populației poate fi identificată în necesitatea atingerii optimului demografic. După cum este cunoscut, teoria optimului, respectiv a minimului și maximului demografic, se referă la relația dintre populație și teritoriu, densitate, intensitatea relațiilor sociale, diversitatea activitățiilor sociale, economice si culturale etc. și la aceea dintre populație și resurse, mijloace de subzistență, supraviețuire, dezvoltare. În funcție de situația înregistrată la un moment dat, se poate, într-adevăr, constitui un obiectiv de politică demografică în sensul celui expus anterior.
Dezechilibrele puternice ale acestor raporturi în tările subdezvoltate sunt îngrijoratoare. Datele referitoare la ratele de creștere a populației la nivel mondial și diferențiat pe țări conduc la astfel de concluzii. Pentru acest motiv, există o preocupare inter natională de ajutorare a țărilor care doresc să promoveze politici de reducere a ratei fertilității.
Se constată însă că politicile respective, educația privind reproducerea, planificarea familială, utilizarea contraceptivelor, sterilizarea, după zeci de ani de intervenție, nu au putut diminua rata creșterii populației în multe dintre țările subdezvoltate. Rezultă că, singure, politicile demografice au mai puține șanse de a influența un proces cu determinări multiple.
4.4. Deficitul demografic al Uniunii Europene
4.4.1. Multietnicitatea societăților naționale –
o nouă dimensiune a deficitului demografic european
S-a vorbit și s-a scris mult despre deficitul demografic al Uniunii Europene. Tema a câștigat o rară notorietate în ultimii ani, dar a și declanșat un număr considerabil de tentative de eliminare a discrepanței dintre instituții și cetățeni, nerezumându-se la a fi doar un teren fertil de dezbateri teoretice. “Alchimiștii” sofisticatului proces de construcție european, de la teoreticieni la politicieni, de la politicieni la tehnocrați, de la tehnocrați la societatea civilă s-au străduit să elaboreze răspunsuri la întrebări precum:
– cum și ce trebuie făcut pentru a apropia cetățeanul european, și, în special tinerii, de proiectul european și instituțiile comunitare?
– cum ar trebui structurată viața politică și spațiul politic european într-o Europă extinsă și eterogenă, astfel încât principiile democratice ale transparenței, reprezentativității, echității și, nu în ultimul rând, eficiența instituțională să fie asigurate?
Tratatul Constituțional constituie, atât prin cetățenii actualelor state din Europa ,ori dincolo de dificultatea evidentă a unui astfel de demers, dacă analizăm atent problema identității în societățile multiculturale cum sunt, în prezent, majoritatea statelor Uniunii Europene, ca urmare a fenomenului migraționist care supune în continuare unei puternice presiuni granițele Uniunii, realizăm că diferențele culturale, religioase, sociale, de tradiție și istorie ridică bariere greu surmontabile în calea unei comuniuni a identitățiilor.
Cu alte cuvinte, cu toate bunele intenții, este pertinent să abordăm provocarea edificării unei noi identități europene în mod nediferențiat, făcând abstracție de caracterul eterogen nu doar al diferitelor state membre, ci chiar al societăților cuprinse în aceste state. Întrebare cu atât mai actuală cu cât, în prezent, Europa este regiunea cu cea mai mare concentrație de non-naționali din lume, demers, între minorități naționale și grupuri etnice. În primul caz, la originea pluralității etnoculturale se găsește faptul că anumite comunități, care pe vremuri formau societăți active și complete din punct de vedere instituțional, inclusiv cu tradiții de autoguvernare, au fost încorporate într-un stat mai mare. În cel de-al doilea caz, pluralitatea etnică este rezultatul imigrării indivizilor care provin din zone defavorizate și care aparțin unor comunități etno-culturale specifice.
Din păcate, modul în care Comunitatea Europeană a reușit, cel puțin până în prezent, să instrumentalizeze atât conceptul de “integrare politică”, cât și pe cel de proces democratic pare a fi pornit de la premisa omogenității etno-culturale a multiplelor societăți naționale cărora li se adresează, ca și cum, cumva, tradiția și istoria comună ar fi ipoteza subînțelesă a unui acestui demers.
Și, peste toate astea, “colac peste pupăză”, Europa îmbătrânește într-un ritm năucitor. Dacă timp de jumătate de secol, orice discurs despre populația mondială evoca în mod inevitabil riscul exploziei demografice, puțini mai sunt aceia pe care îi mai îngrijorează astăzi perspectiva unei aglomerații sufocante pe teritoriul de acum literalmente a “bătrânului” continent.
De aproximativ 25 de ani, populația a încetat să se reînnoiască, astfel încât numărul nașterilor a devenit insuficient pentru a înlocui generațiile. Europenii trăiesc mai mult din beneficiile bunăstării, s-ar putea preciza și au mai puțini copii.
Distincția este cu atât mai semnificativă cu cât cele doua categorii de grupuri se deosebesc nu doar prin istoria apariției lor în spațiul național statal, dar și prin problemele pe care le generează și revendicările politice pe care le susțin.
Astfel, minoritățile naționale alcătuiesc de regulă în cadrul statului în care au fost încorporate, societăți paralele, mai mult sau mai puțin segregate în interiorul națiunilor politice, și urmăresc dobândirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare, considerând că numai pe această cale pot asigura păstrarea culturii, a limbii și a formelor de existență comunitară caracterizată prin tradiții specifice;
– grupurile etnice, în schimb, și-au părăsit țara de baștină în urma unei decizii personale, și urmăresc integrarea cât mai rapidă în societatea care îi găzduiește. Grupurile etnice nu-și pierd interesul față de propria identitate, și nici atașamentul etnocultural, continuă, de
exemplu, să fie preocupate de păstrarea anumitor obiceiuri, a portului, practicarea religiei etc. dar aceste preocupări trec pe plan secund în comparație cu interesul pentru dobândirea cetățeniei.
Pornind de la distincția mai sus menționată, între minoritățile naționale și grupuri etnice, Kymlicka numește „societăți multinaționale”cele care includ minoritățile naționale, și societăți multietnice pe cele care găzduiesc multiple grupuri etnice. Studiul de față are în vedere exclusiv problematica pe care o generează caracterul multietnic al societăților europene.
În acest context, perspectiva unei modificări dramatice a configurației sociale europene într-un segment de timp nu foarte îndepărtat, ca urmare, pe de-o parte, a deficitului demografic sever și, pe de altă parte, a imigrației masive, devine tot mai mult o probabilitate reală. Dincolo de implicațiile sociale și demografice ale fenomenului, o atare reconfigurare reprezintă însă o dimensiune mai puțin explorată și întrucâtva inedită, dar nu mai puțin importantă, a mult discutatului deficit democratic european, având în vedere că:
– acel segment de populație care are toate șansele să devină majoritar într-un viitor nu foarte îndepărtat, imigranții „grupurile etnice”suferă o puternică marginalizare socială și economică;
– marginalizarea constrânge aceste persoane la o agendă politică extrem de limitată, suprapusă agendei comunitare într-o măsură neînsemnată, de unde primul simptom al deficitului democratic ;
– deficitul democratic astfel creat este agravat de schimbarea raportului demografic de forțe mai sus menționat între societatea gazdă și actuala minoritate, dimensiunea cantitativă a deficitului democratic.
Mai mult, așa cum voi arăta în cele ce urmează, marginalizarea economică și socială a grupurilor etnice în cadrul Uniunii Europene subzistă chiar și în acele state care au aplicat politici elaborate și pragmatice de integrare a acestei populații, ceea ce conduce la ideea necesității reformulării pe cu totul alte baze a acestor politici. Studiul de față avansează ipoteza, de altfel nu originală, că principalul motiv al eșecului de integrare a grupurilor etnice în societatea europeană poate fi explicat pe baza conceptului de identitate și că singurele politici apte să soluționeze criza de asimilare actuală nu pot fi decât cele care vor ține seama de această realitate.
STUDIU DE CAZ
SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ A ROMÂNIEI ȘI A FRANȚEI,
DOUĂ STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
I. Situația demografică a României
I.1. Privire geografică de ansamblu
România se află situată în partea de Sud-Est a Europei, la intersecția principalelor axe europene de comunicație Vest-Sud-Est și Nord-Sud-Est. Se învecinează la Nord cu Ucraina, la Est cu Republica Moldova, la Sud cu Bulgaria, la Vest cu Iugoslavia și Ungaria. Comparativ cu celelalte state europene este o țară de dimensiuni medii, având un teritoriu de 238.391 km2 și o populație în anul 2007 de 22.408.393 locuitori,în timp ce populația României reprezintă cca. 5,9 % din cea a Uniunii Europene.
Structura administrativă teritorială a României este alcătuită din 266 de orașe, din care 96 de municipii și 2.686 de comune. Acestea sunt niveluri administrative de bază și corespunzând nivelului statistic. Municipiile, orașele și comunele sunt grupate în 41 de județe care, împreună cu capitala tării, București, corespund nivelului statistic.
Mai mult de jumatate din cele 266 de orașe ale României, 59,2 % au o populație sub 20.000 locuitori și în general depind de o singură activitate economică, în special industrială. Numai 24 de municipii au o populație de peste 100.000 de locuitori.
I.2. Situația demografică
Densitatea populației
Populația României reprezintă 5,9 % din cea a Uniunii Europene, iar ca suprafață România deține 7,5 % din totalul teritoriului celor 15 state membre. Densitatea medie a populației în România, de 94 locuitori/km2 , este mai mică decât în Germania, Marea Britanie sau Olanda, dar mai mare de 5-6 ori decât în Finlanda și Suedia. Densitatea populației din România este mai apropiată de cea a Greciei și Spaniei.
Fenomenele demografice care au caracterizat ultimul deceniu și mobilitatea populației au influențat distribuția spațială a acesteia. La nivelul țării densitatea populației prezintă variații însemnate. În multe din județele industrializate înainte de 1990, Prahova, Dâmbovița, Iași, Galați, densitatea populației se situeză cu mult peste densitatea medie a țării 130-150 loc./Km2, urmare a fenomenului intens de migrație rural urban pentru ocuparea numeroaselor locuri de muncă ce au fost create în procesul de industrializare.
Sub aspectul densității populației există, de asemenea , diferențe între regiuni. Fără a lua în considerare regiunea București Ilfov care are 1248,4 locuitori/Km2, ca urmare a prezenței aglomerației urbane a Capitalei, cea mai mare densitate a populației se înregistrează în Regiunea Nord-Est, circa 104,1 locuitori/Km2, regiunea care are cel mai mare dinamism demografic din țară, iar cea mai scazută densitate este în regiunea Vest, 63,4 locuitori/km2, regiunea cu cea mai mare descreștere a populației și cu relief muntos pe o mare parte din suprafață.
În perioada 1992 – 2005 populația României a scăzut cu 1,6%. Scăderea demografică din România se datorează descreșterii puternice a fertilității, a creșterii ratei mortalității și a emigrărilor, mai ales în perioada 1991-1992.
Mortalitatea infantilă (decese la 1.000 de născuți vii) în România este printre cele mai mari din Europa, înregistrând 18,4‰ în 2001, față de 5,5‰ în 1997 în Franța.
Speranța de viață la naștere în România, în 2007, era cu șapte ani mai mică atât pentru bărbați, cat și pentru femei decât media Uniunii Europene, bărbați: 67,7 ani în România față de 74,9 în Uniunea Europenă și femei: 74 ani față de 81,2 ani în Uniunea Europeană.
Structura populației pe grupe de vârstă a înregistrat modificări semnificative, ca urmare a procesului lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, accentuat în ultimul deceniu ca o consecintă a scăderii natalității. Ca urmare, ponderea populației sub 15 ani este în continuă scădere, iar ponderea populației vârstnice, de peste 60 de ani, este în continuă creștere.
Proporția persoanelor de 65 de ani și peste în România era în 2005 de 13,6%, mai mică decât media la nivelul Uniunii Europene, în timp ce proporția tinerilor, de 17,8% era mai mare cu 1,1% față de cea din Uniunea Europenă, ceea ce înseamnă că procesul de îmbătrânire demografică este mai accentuat la nivelul Uniunii Europene, comparativ cu România. În aceste condiții „presiunea” demografică pe care o exercită atât tinerii, cât și vârstnici persoane potențial inactive, asupra adulților, persoane potential active oscilează în jurul a 50%, cu o ușoară tendință de scădere din cauza diminuării presiunii populației tinere, ca urmare a scăderii natalității.
Cu toate acestea, coeficientul de dependență demografică înregistra cele mai mari valori în regiunea de Nord-Est, tocmai din cauza celei mai mari „presiuni” a tinerilor de 0-14 ani asupra adulților, de peste 31%, în timp ce presiunea cea mai mare exercitată de vârstnici se înregistra în regiunile Sud și Sud-Vest. Regiunea București, deși remarcată pentru numărul și ponderea mare a vârstnicilor, din punctul de vedere al dependenței demografice prezenta o situație bună, întrucât proporția adulților, de 72,6% din total în 2005, era cea mai mare la nivelul întregii tări. Capitala a fost mereu un pol de atracție puternic în migrația internă, din cauza gradului de dezvoltare economică și socială a zonei.
Durata medie a vieții se menține la valori scăzute în context european. Cu 67,69 ani pentru bărbați și 74,84 ani pentru femei, valorile duratei medii a vietii sunt în România cu mult mai mici chiar față de țări ex-socialiste ca Polonia, cu 69,8 ani pentru bărbați si respectiv 78 ani pentru femei sau Republica Cehă cu 71,7 pentru bărbați ani si respectiv 78,4 ani pentru femei, ca sa nu mai amintim de țările Uniunii Europene, în care durata medie a vieții depășeste 75 de ani la masculin si 80 de ani la feminin.
Cele mai importante tendințe în evoluția populației sunt următoarele:
– scăderea cu o viteza extrem de mare a natalității și respectiv, a fertilității feminine;
– nivelul ridicat al mortalității11,6‰ în 2004 comparativ cu țările Uniunii Europene;
– mortalitatea infantilă se menține încă foarte ridicată, în ciuda progreselor înregistrate după 1990;
– menținerea duratei medii a vieții la valori scazute în context European 67,69 ani pentru
bărbati și 74,84 ani pentru femei.
– creșterea fluxului migrației interne urban-rural.
I.3. Migrația
Fenomenul migrației temporare și/sau permanente, atât interne cât și externe, a unor categorii importante din populația României, în special populația înalt calificată și pregatită s-a intensificat.
Migrația externă a fost unul din factorii care au contribuit la scăderea numerică a populației, generând un sold negativ de peste 300.000 persoane. După explozia fluxului migrației externe din 1990, numărul emigranților a scăzut treptat pâna la cifre nesemnificative 9.921 persoane în anul 2001, de 10 ori mai puțin decât în 1990.
Cea mai mare partea a persoanelor care au emigrat sunt din categoria populației în vârsta de muncă îndeosebi tineri și familii tinere, migrația în această perioadă având în cea mai mare parte motivație economică. Totodată, este de remarcat numărul mare al persoanelor aparținând minorităților entice care au părăsit România în această perioadă germani 31% și maghiari 11%.
Principalele țări de destinație au fost Germania, către care s-au îndreptat peste 43% din totalul emigranților, Ungaria,10,3%, SUA 10,1% și Canada 7,2%.
Începând cu anul 1999, pe fondul reducerii puternice a fluxului migrator către Germania, Austria și Ungaria, se constată schimbarea structurii emigrației pe țări de destinație, în principal către Canada și SUA. România a intrat în al optsprezecelea an de declin al populației și nu există perspective de stopare a acestei scăderi. Dimpotrivă, tendința va continua și în anii următori.
Realitatea demografică din țara noastră poate fi caracterizată prin termenul de criză demografică latentă.Mecanismele care au condus la scăderea populației României cu aproape 1,5 milioane de oameni din 1990 până în prezent și la deteriorarea structurii pe vârste a populației sunt:
– fertilitatea, cu o valoare de numai 1,3 copii la o femeie, aceasta este scăzută și nu asigură înlocuirea generațiilor. Pentru înlocuirea generațiilor, fertilitatea ar trebui să fie de 2,1 copii la o femeie;
– migrația externă, este necunoscută ca dimensiune, dar are valori foarte ridicate, în special migrația temporară pentru muncă. Dintre cei plecați la muncă, 65% au vârste între 20 și 40 de ani, persoane care pot aduce pe lume copii;
– mortalitatea generală, înregistrează încă valori ridicate în România, deși s-a stabilizat după 2000 în jurul valorii de 12 decedați la 1000 de locuitori. Rezultatele acestor factori sunt: o populație îmbătrânită, puțini copii și tineri și o populație de peste 60 de ani numeroasă și un raport de dependență de 34 de vârstnici la 100 de persoane adulte. Această situație are consecințe economice și sociale grave și necesită măsuri urgente de restructurare coerentă a sistemului de asigurări sociale, a celui medical și a sistemului de educație care să ia în considerare realitatea demografică din țară.
II. Situația demografică a Franței
II.1. Privire geografică de ansamblu
Numele de Franța provine de la denumirea din limba latina a cuvântului “Francia” care înseamnă “ tărâmul Francilor”. Francia desemna la origine o regiune din Nordul Europei populată sau mai degrabă dominantă de către poporul războinic Germanic, ce se numeau ei înșiși Franci.
Franța, oficial Republica Franceză, este o țară situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și diverse insule si teritorii situate pe alte continente. Este cea mai mare tară din Europa Occidentală cu două fațade maritime, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană. Are un relief variat; Munții Alpi cu două văi adânci și relief glaciar tipic, ghețari, lacuri, văi, în Sud-Vest se află Munții Pirinei la granițele cu Spania și Munții Jura și Vosgi mai scunzi și mai vechi cărora li se adaugă regiuni colinare și podișuri, Ardenii în nord, Masivul Central dominat de înălțimi vulcanice, precum și de bazine și culoare depresionare: Bazinul Parisului, Culoarul Rhônului, Câmpia Alsaciei și Câmpiile litorale.
Clima este temperat oceanică, precipitații mai bogate în vest și în munții înalți și mediteraneană pe litoralul sudic unde vânturi reci precum mistralul și tramontanul pot să compromită recoltele de citrice.
Limba franceză este singura limbă oficială din 1992, astfel că Franța este singura țară din vestul Europei care are o singură limbă recunoscută oficial. Cu toate acestea, în Franța se vorbesc 77 de limbi regionale care nu au nici un statut oficial dar în ultima vreme au început să fie predate în unele școli. Alte limbi străine cum ar fi limba portugheză, italiană, limba arabă, și altele sunt vobite de diferite colectivități de imigranți.
II.2. Situația demografică
Suprafața Franței este de 551.659 km2, Franța fiind clasată astfel ca al 47-lea stat după suprafața totală ce cuprinde toate regiunile, colectivitățiile și teritoriile de peste mări este de 674.843 km2, ceea ce reprezintă 0,45 % din suprafața totală a uscatului de pe Pamânt.
Franța este divizată din punct de vedere administrativ în 26 de regiuni: 22 se găsesc în cadrul Franței metropolitane, 21 situate în partea continentală plus Corsica, iar 4 sunt regiuni de peste mări. Aceste 26 de regiuni se subdivid în 100 de departamente fiecare având asociat un cod ce îndeplinește o serie de funcții administrative. Patru dintre aceste departamente sunt simultan regiuni de peste mări dar sunt parte intregrantă a Franței și a Uniunii Europene.
Departamentele se subdivid și ele în 342 de arodismente alcătuite din 4.035 de cantoane și 36.682 de comune. Trei comune, Paris, Lyon și Marsilia sunt subdivizate la rândul lor în arodismente municipale. Pe langă cele 26 de regiuni și 100 de departamente, Republica Franceză este alcatuită și din 5 colectivități de peste mări, din care Noua Caledonie are un statut special, și trei teritorii speciale nelocuite. Colectivitățile și teritoriile de peste mări sunt părti ale Republicii Franceze, dar nu fac parte din Uniunea Europenă. Teritoriile din Pacific continuă să folosească francul, al cărui valoare este raportată la euro. În contrast, cele patru regiuni și departamente de peste mare foloseau francul francez, iar acum folosesc moneda euro.
Franța avea o populație de 62.998.773 locuitori la 1 ianuarie 2006, aglomerațiile principale urbane înregistrându-se în: Lyon 1.262 mii locuitori, Marseille 1.087 mii locuitori, Lille 950 mii locuitori, Toulouse 608 mii locuitori, Nantes, Strasbourg. Imigranții reprezintă 6,3 % din populația țării, dintre care 22% portughezi, 20% algerieni, 14% spanioli, 13% italieni, marocani, turci. Natalitatea este de 13,3 %o, și mortalitatea este de 9,2%o iar populația urbană reprezintă 74%.
Cele mai mari densități ale populației se înregistrează în regiunea pariziană 890 loc/km2, adică 2% din suprafața Franței și 19% din populația țării, în regiunea Nord-Pas de Calais 320 loc/km2, Marseille-Nice, Lyon-St Etienne și în Alsacia.
Creșterea demografică înregistrată de Franța este una dintre cele mai dinamice din Europa și este datorată unui nivel al natalității superior mediei europene și unui sold migrator pozitiv, aproximativ 100.000 persoane anual. În plus, datorită creșterii speranței de viață, se înregistrează o creștere a proporției de persoane în vârstă, fenomen cunoscut sub numele de pappy boom și este datorată ajungerii la vârsta a treia a generației baby boom din anii 1950.
În Franta, situația familiei tradiționale dominate de barbat este cu totul alta, aproape jumatate dintre copiii francezi sunt născuți "din flori", în afara căsătoriei, noul stil de viață familială oferind femeilor mai multă libertate, în timp ce asigură, în continuare, un mediu de viață de incredere pentru copii. Principala modalitate prin care aleg femeile să folosească această libertate este aceea de a rămâne în câmpul muncii: 80 % dintre femeile franceze cu vârste cuprinse între 24 și 49 de ani muncesc, cea mai mare rată a femeilor care aleg să muncească din Uniunea Europeană.
Nu este vorba doar despre bani: principalul aspect al acestei probleme este reprezentat de independența și de satisfacțiile oferite de viață. Guvernul francez ajută femeile prin îngrijirea gratuită a copiilor, chiar și pentru copiii cu vârste foarte mici, prin oferirea unor tabere subvenționate în perioada vacanțelor școlare, prin scutirea de impozite și prin oferirea unor alocații familiilor numeroase; însă există și țări care oferă înlesniri asemanatoare, fără ca acestea să aibă un efect îmbucurător asupra ratei natalității.
Familia cu trei copii constituie în continuare un lucru normal în cadrul clasei de mijloc din Franșa, întrucat femeile franceze nu simt că sunt nevoite să aleagă între a fi mame și a trăi o viață adevarată în afara casei.
Din această situație nu se pot trage învățăminte imediate pentru societățile din Asia de Est, schimbarea mentalității putându-se realiza doar într-o perioadă îndelungată de timp. Pentru multe dintre țările care se află în "tranziție demografică" și se straduiesc să își reducă rata de natalitate, toate aceste probleme par îndepărtate și pur ipotetice.
Însă lecția care poate fi învățată de întreaga lume este următoarea:
pentru ca rata natalității să se păstreze între limitele normalității, statutul femeii trebuie să se bucure de atenția pe care o merită.
Bibliografie
Adrian Petelean, Florin Ciotea, Angela On, Loredana Rahău, Lucica Dobrean, Monica Filipișan, Alexandra Silvaș, Resursele umane și performanța în organizații, Ed.Universității „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2003;
Avram I. ,Uniunea Europeană, Ed. Sylvi, București, 2001;
Băluță O. , Bălan C. , Justiție și Afaceri Interne, Ed. Tritonic, București, 2007;
Bărbulescu I. , De la Comunitățiile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, București, 2001;
Bărbulescu I. , Uniunea Europeană de la economic la politic, , Ed. Tritonic, București, 2005;
Bărbulescu I. , Uniunea Europeană de la național la feudal, Ed. Tritonic, București, 2005;
Bărbulescu I. , Politiciile extinderii, Ed. Tritonic, București, 2007;
Bărbulescu I. , Sistemul instituțional, Ed. Tritonic, București, 2007;
Bădescu I. , Geopolitica integrării europene, Ed.Universității București, București, 2003;
Bercea R. , Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, 2007
Bibere O: , Uniunea Europeană între real și virtual, ED. All, București, 1999;
Brădescu F. , Europa unită, Ed.Majadahonda, București 2000;
Brague R. , Europa calea română, Ed. Idea Disign&Print, Cluj, 2002;
Burban J.L. ,Parlamentul European, Ed. Meridiane, București, 1999;
Bichigean G. , Bazele științei politice, Ed. Burg, Sibiu, 2002;
Bichigean G. , Istoria Europeană, Ed. Thausib, Sibiu, 2001;
Bobiro N. , Liberalism și democrație, Ed. Nemira, București, 1998;
Brown L. , Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Ed. Tehnică, București, 1996;
Baudouin J. , Introducere în sociologia politică, Ed. Amarcord, 1999;
Cairns W. , Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001;
Cociuban A. , Extinderea Uniunii Europene si România, Ed. Apimondia, București, 2002;
Coman F. , Drept comunitar european, Ed. Universul Juridic, București, 2003;
Corbett R. , Jacobs F. , Shackleton M. , Parlamentul European, Regia autonomă „Monitorul Oficial” București, 2007;
Crăcană M. , Căpățână M. , Libera cfirculație a persoanelor, bunurilor, seviciiloe si capitalurilor, Ed. Ed. Tritonic, București, 2007
C. D. Fisher, L. F. Schoenfeldt, J. B. Shaw, Human Resource Management, Houghton Mifflin Company, Boston, 1996;
C. Botez, M. Mamali, P. Pufan: Selecția și orientarea profesională, București, 1971;
H. Mintzberg – Strategy Formation: School of Thought, Harper & Row, N.Y., 1990Percy B. Lehning, European citizenship – Towards a European Identity (Working Paper Series in European Studies), vol. 2 nr. 3;
Jürgen Habermas, On the Relation between the Nation, Rule of Law and Democracy (The Inclusion of the Other), Cambridge; Ma., 1998;
Darie N. , Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, Ed. Matrix Rom, București, 2001;
Wallerstein, Immanuel, “An underclass rebellion”. The Economist, 14. nov. 2005;
Delgado Godoy, Leticia Immigration in Europe: realities and policies, 2005;
Delliege Robert, Giraud Michel, Cetățenie și integrare socială I.N.I., Maclet Thierry, 1999;
Dubar Claude, Criza identităților, Ed. Știința, București, 2003;
Ferreol Gilles, Identitate, cetățenie și legăturile sociale, Ed. I.N.I. , 1999;
Habermas Jürgen, On the Relation between the Nation, Rule of Law and Democracy, Cambridge, Ma., 1998;
Hureaux Roland, Les temps des derniers hommes, Hachet, 2000;
Koopmans Ruud, Paul Statham, Immigration and Ethnic Relations Politics, ed. Challenging, Oxford Univesity Press, 2001;
Chasard Yves & Preda Marian, Politici sociale în Europa, Institutul European din România , București, 2000;
Kok Wim, Enlarging the European Union, Achievements and Challenges, Robert Schuman entre for Advanced Studies, European University Institute, Florence, 2003;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Situatia Demografica a Uniunii Europene (ID: 132178)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.