. Diagnosticul Si Echilibrul Financiar al Firmei (s.c. Xyz S.a., Timisoara)

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND

DIAGNOSTICUL FIRMEI

Pentru conducerea oricărei firme este esențial să cunoască în permanență situația firmei. Doar așa este posibil un management eficient, care să asigure rezolvarea cât mai rapidă a problemelor care apar.

Din acest punct de vedere, o firmă poate fi comparată cu un organism uman.

Există și persoane care merg la medic doar atunci când au sesizat că au probleme de sănătate, dar cel mai bine este să se meargă la controale periodice, pentru a depista cât mai rapid problemele, înainte de agravarea lor. În orice caz, înainte de aplicarea unui tratament, trebuie pus un diagnostic; abia după investigațiile efectuate cu scopul stabilirii diagnosticului se poate stabili dacă organismul este sănătos sau bolnav, iar dacă este bolnav și diagnosticul este corect stabilit, se poate aplica un tratament pentru a asigura însănătoșirea sa.

În mod similar în cazul unei firme se recomandă realizarea unor „investigații”, a unor analize periodice, cu scopul de a stabili dacă firma funcționează normal sau dacă are probleme în unele domenii – altfel spus cu scopul de a îi pune un diagnostic. Nu este recomandabil să se aștepte până când problemele cu care se confruntă firma devin evidente pentru a le soluționa.

Așa cum este definit el în dicționarul limbii române, diagnosticul constă în identificarea unei boli, după simptomele ei, sau după rezultatul examenelor de laborator. În sens larg, depășind domeniul medical, diagnosticul se referă la identificarea unor probleme, pe baza unei analize complexe. Importanța sa este evident, având în vedere faptul că primul pas în rezolvarea unei probleme este identificarea sa.

Etimologic, cuvântul diagnostic provine din limba greacă, de la „diagnostikus”, termen care înseamnă apt de a discerne, de a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia.

Referitor la o firmă, diagnosticul presupune aprecierea stării firmei, identificarea posibilelor probleme cu care se confruntă firma și a cauzelor acestora.

1.1 MOTIVAȚIA ȘI OBIECTIVELE

DIAGNOSTICULUI FIRMEI

Diagnosticul, indiferent de domeniul de utilizare, presupune o analiză complexă a fenomenului investigat, a mecanismului său de formare și de modificare. Diagnosticul firmei este o analiză a situației firmei care permite evidențierea aspectelor pozitive și a aspectelor negative legate de activitatea firmei.

În funcție de gradul de extindere a analizei, se poate vorbi de un diagnostic global (o analiză a principalelor funcții ale firmei – financiar-contabilă, juridic-patrimonială, comercială, tehnic-operațională, de personal) sau de un diagnostic special (al unei singure funcții a firmei) – diagnosticul special cel mai frecvent realizat este diagnosticul financiar.

Pentru realizarea unui diagnostic al firmei trebuie parcurse cel puțin trei etape:

a) analiza firmei;

b) analiza mediului intern al firmei (angajați, produse, active, pasive);

c) analiza mediului extern (clienți, piață, concurență).

Din analiza diagnostic nu trebuie să lipsească elemente referitoare la următoarele aspecte:

istoria firmei – cu accent pe evoluția din ultimii ani;

asociați (acționari în cazul unei societăți pe acțiuni);

personalul firmei;

organizarea și gestiunea firmei;

produse;

performanțele utilajelor și a echipamentelor de producție;

imaginea și reputația firmei;

calitatea relațiilor comerciale;

concurență;

strategia firmei și perspectivele acesteia;

activitatea de cercetare-dezvoltare;

gestiunea financiară și relațiile financiare ale firmei.

Diagnosticul unei firme poate avea la bază diverse motivații. El este obligatoriu pentru firmele aflate în dificultate și supuse unui proces de reorganizare și lichidare. El poate fi cerut de proprietar (în cazul schimbării proprietarului) sau de către bănci în cazul în care firma apelează la credite. De asemenea, conducerea firmei poate cere realizarea unui diagnostic pentru a cunoaște mai bine situația firmei, chiar dacă nu există probleme sesizabile la momentul respectiv. Există și cazuri în care alte persoane externe firmei cer realizarea unui diagnostic (general sau parțial) – acționari, clienți, furnizori, etc.

Indiferent de motivația care constituie fundamentul deciziei de a realiza un diagnostic al firmei, obiectivele urmărite sunt aceleași: stabilirea aspectelor pozitive și a aspectelor negative legate de activitatea firmei, stabilirea punctelor forte și a punctelor de fragilitate a firmei.

Diagnosticul are ca obiectiv aprecierea stării de sănătate a firmei pe baza măsurării performanțelor și a vulnerabilității firmei. Astfel, obiectivul unui diagnostic nu este soluționarea problemelor, ci identificarea lor – element absolut necesar pentru a le putea rezolva ulterior – deoarece realizarea unui diagnostic nu implică aplicarea unor măsuri de redresare.

Pe baza diagnosticului se poate face evaluarea firmei, considerând că din timpul necesar evaluării unei firme, după metodele clasice de evaluare, stabilirea diagnosticul ocupă 80%.

Puncte forte ale firmei pot fi:

dimensiunea firmei și dinamica ei (dacă firma este în creștere);

diversitatea și fidelitatea clientelei;

calitatea produselor și serviciilor;

produse și licențe realizate în exclusivitate de firmă;

puterea și autonomia financiară;

bonitatea;

structura adecvată a personalului;

o înaltă calificare a personalului;

nivelul tehnologic;

puterea rețelei comerciale și vadul comercial.

Printre aspectele negative pot fi menționate:

situația în raport cu concurenții;

situația în raport cu furnizorii și clienții;

dependența de surse externe de finanțare;

dependența de piața externă;

caracterul sezonier al activității;

o piață în declin;

modificarea reglementărilor legale în domeniul respectiv de activitate;

amplasarea firmei departe de căi de transport și/sau de comunicație.

Consecințele unui diagnostic al firmei diferă în funcție de concluziile sale, în funcție de stare firmei, și sunt redate schematic în figura 1.1.

Diagnostic al firmei

Stare bună Stare de dificultate

Evidențiere puncte forte

și de fragilitate

Identificarea disfuncționalităților

și dificultăților

Analiză Analiză

Program de acțiune Măsuri de redresare

Succes Eșec Succes Eșec

Dezvoltare Declin Redresare Faliment

Fig. 1.1.

1.2. COMPONENTELE DIAGNOSTICULUI

GENERAL AL FIRMEI

Diagnosticul general al firmei presupune analiza a numeroase aspecte, urmărind o serie de criterii specifice. În literatura de specialitate străină se spune că un diagnostic trebuie să urmărească analiza „celor 5M”:

a) men – oamenii, angajații întreprinderii, personalul acesteia, ceea ce înseamnă diagnosticul potențialului uman;

b) money – bani, analiza aspectelor financiare (surse de finanțare, gestiunea creanțelor, a datoriilor, gestiunea financiară a firmei în ansamblu), ceea ce înseamnă diagnosticul financiar;

c) merchandise – mărfuri în sens larg, produsele firmei, gestiunea stocurilor, aspecte legate de comercializarea de bunuri și servicii (rețea de distribuție, modalități de promovare, relații comerciale), ceea ce înseamnă diagnosticul comercial;

d) materials – aspecte materiale, privind îndeosebi activele fixe, imobilizate ale firmei, analiza cantitativ-calitativă a acestora, ceea ce înseamnă diagnosticul potențialului tehnic și tehnologic;

e) market – aspecte legate de piața pe care se găsește firma (concurență, clienți, furnizori, reglementări specifice acestei piețe, pe care firma este obligată să le respecte, ceea ce înseamnă diagnosticul comercial (aspectele legate de concurență, clienți, furnizori) și diagnosticul juridic (aspecte referitoare la ansamblul legilor, normelor și reglementărilor pe care firma trebuie să le respecte);

Se poate spune deci că principalele segmente (sau componente) ale diagnosticului general al firmei sunt diagnosticul juridic, diagnosticul personalului (diagnosticul potențialului uman, diagnosticul organizării conducerii și personalului, diagnosticul organizării și managementului), diagnosticul potențialului tehnic și tehnologic (diagnosticul tehnic, diagnosticul producției-exploatării), diagnosticul comercial și diagnosticul financiar (diagnosticul financiar-contabil).

Diagnosticul juridic are ca obiectiv aprecierea situației juridice a firmei și a riscurilor legate de situația juridică. Se urmărește îndeosebi modul în care firma a respectat legislația în vigoare (privind societățile comerciale, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul fiscal, legislația privind mediul, etc.).

Diagnosticul personalului urmărește aspecte legate de asigurarea resurselor umane (concordanța dintre dimensiunea personalului necesar și cel existent), calificarea personalului, structura lui pe categorii de salariați, în funcție de sex, vârstă, nivel de pregătire, vechime în muncă, flexibilitatea personalului (capacitatea angajaților de a de adapta la sarcini noi și diferite), comportamentul și disciplina personalului (gradul de utilizare a timpului de muncă, rata absenteismului, frecvența și amploarea conflictelor de muncă), eficiența utilizării forței de muncă (productivitatea muncii, profitabilitatea muncii).

Ca indicatori principali, se calculează:

a) Efectivul mediu (), ca medie aritmetică între efectivul de salariați la începutul anului (Ei) și efectivul de salariați la sfârșitul anului (Ef):

b) Indicele de stabilitate a personalului (Isp), ca raport între efectivul permanent (Ep) și efectivul total (Et):

c) Indicele celor plecați din firmă (Rp), ca raport între numărul salariaților plecați în timpul anului (Np) și efectivul mediu ():

d) Coeficientul de absenteism (Ka), numărul de absențe pe an (Oa) și numărul de ore convenționale dintr-un an (No):

Diagnosticul potențialului tehnic și tehnologic urmărește determinarea gradului în care capitalul productiv al firmei răspunde nevoilor actuale și de perspectivă. Principalele aspecte avute în vedere privesc asigurarea cu mijloace de muncă, starea imobilizărilor corporale (volumul, gradul de uzură, structura, posibilități de reînnoire și modernizare), gradul de utilizare a imobilizărilor corporale și performanțele acestora.

Principalii indicatori urmăriți se referă la:

a) Starea mijloacelor de producție (SMp), calculată ca raport între numărul mijloacelor de producție în activitate (Mpa) și numărul total al mijloacelor de producție din inventar (Mpt):

b) Coeficientul de uzură al mijloacelor fixe (Ku), calculat ca raport între valoarea uzurii (Vu) și valoarea brută a mijloacelor fixe (Vb):

c) Coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe (Kr), calculat ca raport între valoarea intrărilor din investiții (Vii) și valoarea brută a mijloacelor fixe la finele anului (Vbf):

d) Înzestrarea tehnică cu echipamente de producție (Zt), calculată ca raport între valoarea mijloace fixe destinate exploatării (Mpe) și numărul mediu scriptic de muncitori productivi (Npp):

e) Nivelul de automatizare (Na), calculat ca raport între valoarea brută a mașinilor automatizate (Vba) și valoarea brută a numărul total de mijloace fixe (Vbt):

Diagnosticul comercial are ca obiectiv determinarea poziției firmei pe piață, în momentul realizării diagnosticului și în perspectivă (evoluția vânzărilor, dimensiunea pieței de desfacere, concurența, cota de piață a firmei, poziția sa în raport cu concurenții, produsele și serviciile comercializate, modalități de distribuție, performanțele rețelei de distribuție, promovarea produselor și serviciilor) și evaluarea relațiilor comerciale ale firmei (relațiile firmei cu clienții și cu furnizorii).

Principalii indicatori calculați în cadrul unui diagnostic comercial sunt:

a) Ritmul înnoirii producției (Rî), calculat ca raport între numărul de produse noi (PN) și numărul total al produselor firmei (TP), sau ca raport între valoarea produselor noi (VPN) și cifra de afaceri (CA) a perioadei de referință:

b) Durata medie de decontare a creaixe (Kr), calculat ca raport între valoarea intrărilor din investiții (Vii) și valoarea brută a mijloacelor fixe la finele anului (Vbf):

d) Înzestrarea tehnică cu echipamente de producție (Zt), calculată ca raport între valoarea mijloace fixe destinate exploatării (Mpe) și numărul mediu scriptic de muncitori productivi (Npp):

e) Nivelul de automatizare (Na), calculat ca raport între valoarea brută a mașinilor automatizate (Vba) și valoarea brută a numărul total de mijloace fixe (Vbt):

Diagnosticul comercial are ca obiectiv determinarea poziției firmei pe piață, în momentul realizării diagnosticului și în perspectivă (evoluția vânzărilor, dimensiunea pieței de desfacere, concurența, cota de piață a firmei, poziția sa în raport cu concurenții, produsele și serviciile comercializate, modalități de distribuție, performanțele rețelei de distribuție, promovarea produselor și serviciilor) și evaluarea relațiilor comerciale ale firmei (relațiile firmei cu clienții și cu furnizorii).

Principalii indicatori calculați în cadrul unui diagnostic comercial sunt:

a) Ritmul înnoirii producției (Rî), calculat ca raport între numărul de produse noi (PN) și numărul total al produselor firmei (TP), sau ca raport între valoarea produselor noi (VPN) și cifra de afaceri (CA) a perioadei de referință:

b) Durata medie de decontare a creanțelor (dc), calculată ca raport între soldul contului clienți (Ssc) la 31.XII. și rulajul anual al contului clienți (Rac), înmulțit cu 360:

c) Gradul acoperirii pieței de către firma respectivă (Ppo), calculat ca raport între cifra de afaceri a firmei (CA) raportată la cifra de afaceri a celui mai important concurent (CA’) înmulțit cu 100:

Diagnosticul financiar urmărește investigarea situației financiare a firmei, pe baza informațiilor culese din documente financiar-contabile precum bilanțul, contul de profit și pierdere, anexe. Sunt analizate aspecte precum structura financiară a firmei (structura capitalului utilizat), structura activelor firmei, echilibrul financiar al firmei, încasarea creanțelor, plata datoriilor, gestionarea resurselor, eficiența resurselor utilizate, rentabilitatea economică a firmei (capacitatea firmei de a obține profit), capacitatea de autofinanțare a activității, etc. Analiza urmărește atât valoarea indicatorilor financiari, cât și evoluția acestora.

Diagnosticul firmei poate fi realizat de conducerea firmei, de cadre abilitate aparținând departamentelor supuse diagnosticului, de către specialiști externi (firme de consultanță) sau de către echipe mixte, formate din specialiști interni și externi. Se apreciază că ultima variantă asigură cele mai mari șanse de succes, deoarece combină avantajul cunoașterii aprofundate și detaliate a situației firmei (specialiștii interni) cu experiența și specializarea specialiștilor externi.

Există și cazuri în care se dorește doar o analiză parțială a situației firmei, și atunci se vor realiza doar unele componente ale diagnosticului general, nu toate.

Cea mai adesea, când se realizează un diagnostic parțial este vorba de diagnosticul financiar. Aspectele cuprinse în diagnosticul financiar sunt extrem de complexe și de cele mai multe ori când persoane terțe doresc să cunoască situația firmei, acestea sunt interesate cu precădere de situația financiară a acesteia. În cazul unei fuziuni sau achiziții, evaluarea financiară a firmei este esențială pentru a stabili prețul acesteia, sau cota pe care o va deține din întreprinderea nou creată. Proprietarii unei firme (sau acționarii unei societăți pe acțiuni) vor fi întotdeauna interesați de situația financiară a firmei, pentru a își putea evalua corect averea. În cazul unor tranzacții importante, partenerii pot fi interesați de situația financiară a firmei cu care încheie contractul. De asemenea în cazul unei cereri de credit, banca va solicita întotdeauna informații despre situația financiară a solicitantului, pentru a decide dacă cererea va fi acceptată sau respinsă și pentru a stabili prima de risc aferentă dobânzii cerute.

Importanța cunoașterii situației financiare a unei firme este evidentă și dacă se au în vedere documentele pe care orice firmă este obligată prin lege să le publice anual – bilanț contabil, cont de profit și pierderi, anexe.

În ultimă instanță, aprecierea viabilității unei firme, se face în funcție de situația sa financiară, deoarece problemele apărute în orice alt domeniu afectează mai devreme sau mai târziu și situația financiară a firmei (de exemplu deteriorarea climatului social din firmă, manifestată prin conflicte și creșterea ratei de absenteism va determina reducerea productivității muncii, scăderea volumului și implicit a valorii producției obținute și vândute, ceea ce va afecta negativ situația financiară a firmei; deteriorarea relațiilor comerciale ale firmei va implica și costuri care vor duce la deteriorarea situației financiare).

Se poate aprecia că activitatea unei firme se reflectă cu destul de mare exactitate în situația sa financiară, care poate fi cunoscută cu ajutorul unui diagnostic financiar.

1.3. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL FIRMEI

Diagnosticul financiar poate fi definit ca „o sinteză a analizei financiare, efectuate la nivelul întreprinderii, care are ca obiectiv esențial studiul static și dinamic al activității desfășurate de întreprindere, din care să rezulte concluzii cu privire la lichiditatea întreprinderii, structura mijloacelor economie și resurselor, echilibru financiar, rezultatele obținute, precum și în legătură cu modul de gestionare a resurselor”.

Informațiile furnizate de un diagnosticul financiar se obțin pe baza unei analize retrospective și sunt utilizate pentru fundamentarea deciziilor privind măsurile de redresare și dezvoltare a firmei.

Un diagnostic financiar trebuie să răspundă următoarelor întrebări:

pot fi plătite datoriile pe termen foarte scurt ale firmei?;

pot fi plătite datoriile pe termen lung ale firmei?;

nevoile de exploatare pot fi acoperite din activitatea proprie a firmei?;

structura capitalului este adecvată activității desfășurate?;

gestiunea resurselor este corespunzătoare?;

eficiența resurselor utilizate depășește mărimea medie pentru sectorul de activitate al firmei?;

tendința indicatorilor este de creștere?

La fel ca și în cazul diagnosticului general al firmei, obiectivul diagnosticului financiar este detectarea unor eventuale stări de dezechilibru financiar și identificarea cauzelor care le-au generat; mai concret, diagnosticul financiar urmărește măsurarea rentabilității capitalului, aprecierea condițiilor de echilibru financiar și evaluarea gradului de risc.

Termenul de diagnostic financiar est frecvent asociat cu termenul de risc, deoarece prin cunoașterea situației financiare a unei firme pot fi evaluate riscurile la care aceasta este expusă.

Riscul poate fi definit, în sens larg, drept un eveniment posibil și nesigur, care poate genera o pagubă, o pierdere. Principalele riscuri cu care se confruntă o firmă pot fi împărțite în următoarele categorii:

riscuri economice (de exploatare);

riscuri financiare;

riscul de faliment;

riscul de dobândă.

Între mărimea riscurilor financiare și performanțele financiare ale firmei există o strânsă legătură, motiv pentru care băncile cer o serie de indicatori specifici diagnosticului financiar înainte de a decide aprobarea sau respingerea unei cereri de creditare.

Elementele care compun diagnosticul financiar pot fi împărțite după mai multe criterii. În esență aceste elemente se referă la capacitatea de plată a firmei, indicatori de solvabilitate, capacitate de autofinanțare, structura capitalului, structura activelor, gestiunea resurselor, randamentul resurselor.

Unii autori consideră că diagnosticul financiar este compus din două diagnostice distincte: diagnosticul rentabilității (analiza ratelor de rentabilitate economică și financiară, a profitului pe acțiune etc.) și diagnosticul riscului (analiza riscului economic și a riscului de faliment).

Diagnosticul financiar se face pornind de la datele din bilanțul firmei și urmărește analiza situației patrimoniale prin intermediul echilibrului financiar (a indicatorilor privind evoluția fondului de rulment, a necesarului de fond de rulment și a trezoreriei nete, a indicatorilor privind structura financiară a firmei, a indicatorilor privind diverse rate și durate) și analiza rezultatelor exercițiului.

CAPITOLUL II

METODE DE DIAGNOSTIC FINANCIAR

Practica financiară internațională utilizează mai multe metode de analiză pentru realizarea diagnosticului financiar. Fiecare metodă prezintă anumite avantaje și anumite dezavantaje. Printre cele mai cunoscute metode utilizate în Occident sunt metoda Conon-Holder și metoda Altman. Aplicate la condițiile specifice din țara noastră, cele două metode duc la rezultate diametral opuse. Astfel, primul model fiind unul optimist plasează firmele românești în zone riscului minim, iar cel de-al doilea, mai pesimist, le plasează în zona de risc maxim. Un alt model utilizat frecvent în practica occidentală este modelul Centralei Bilanțurilor al Băncii Franței, dar nici acesta nu este adaptat analizei în condiții de tranziție.

Cunoscute ca metode ale scorurilor, cele trei modele (Conan-Holder, Altman, și modelul Centralei Bilanțurilor al Băncii Franței) au la bază scorul „Z” atribuit firmei, și calculat în funcție de diferite elemente:

A) în modelul Conan-Holder, scorul Z se calculează în funcție de cinci rate:

;

;

în care:

EBE – excedentul brut din exploatare;

DT – datorii totale;

Cpe – capitaluri permanente;

TA – activ total;

AC' – active circulante, fără stocuri;

Chf – cheltuieli financiare;

CA – cifra de afaceri;

Chp – cheltuieli de personal;

VA – valoarea adăugată.

Pe baza acestor rate, scorul „Z” se calculează cu formula:

Z = 0,24 x1 + 0,22 x2 + 0,16 x3 + 0,87 x4 + 0,10 x5

Interpretarea scorului „Z” obținut se face astfel:

a) Z > 0,16 situație foarte bună a firmei (risc de faliment sub 10%);

b) 0,16 > Z > 0,1 situație bună (risc de faliment cuprins între 10% și 30%);

c) 0,1 > Z > 0,04 situație dificilă, de alertă (risc de faliment cuprins între 30% și 65%);

d) 0,04 > Z > -0,05 situație de pericol (risc de faliment cuprins între 65% și 90%);

e) Z < -0,05 situație foarte gravă, de eșec (risc de faliment de peste 90%).

B) în modelul Altman, ratele care stau la baza calculului scorului Z sunt următoarele :

;

;

în care:

RBE – rezultatul brut din exploatare;

TA – activ total;

R – rezerve;

FRNG – fond de rulment net global;

CA – cifra de afaceri;

Cpr – capital propriu;

DT – datorii totale.

Pe baza acestor rate, scorul „Z” se calculează cu formula:

Z = 3,3 x1 + 1,4 x2 + 1,2 x3 + 0,9 x4 + 0,6 x5

Interpretarea scorului „Z” obținut se face astfel:

a) Z 1,8 situație foarte gravă (faliment iminent);

b) 3 > Z > 1,8 situație financiară dificilă, aproape de pragul stării de faliment;

c) Z > 3 situație bună, firmă solvabilă;

C) modelul stabilit de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței cuprinde 8 rate, și anume:

a) rata cheltuielilor financiare:

b) rata de acoperire a capitalului investit:

c) rata capacității de rambursare a obligațiilor:

d) rata marjei brute a exploatării:

e) durata medie a creditului furnizori:

f) rata de creștere a valorii adăugate:

g) durata medie a creditului clienți

h) rata investițiilor fizice:

în care:

Chf – cheltuieli financiare;

RBE – rezultatul brut din exploatare;

Cpe – capital permanent;

Ci – capital investit;

CAF – capacitatea de autofinanțare;

DT – datorii totale;

CA – cifra de afaceri;

Fz – stoc mediu furnizori;

Cmf – cumpărări mărfuri;

VA – valoarea adăugată;

Cl – sold mediu clienți;

I – investiții.

Pe baza acestor rate, scorul „Z” se calculează cu formula:

Z = 1,255 x1 + 2,003 x2 – 0,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 – 85,544

Interpretarea scorului „Z” obținut se face astfel:

a) Z < -0,25 dificultăți financiare grave;

b) -0,25 < Z < 0,125 situație financiară incertă, prezentând unele dificultăți;

c) Z > 0,125 situație bună, normală;

Aceste modele au fost create și testate pe condițiile existente în țările dezvoltate, cu o economie de piață. În economiile în tranziție însă numeroși indicatori își pierd din relevanță, anumite aspecte fiind mai bine puse în evidență de alți indicatori.

Astfel, metodele utilizate și propuse de firme internaționale de consultanță, deși dau rezultate bune pentru analiza firmelor din țările dezvoltate, nu realizează o evaluare corectă a firmelor din economiile în tranziție, deoarece nu țin cont de specificitățile unor astfel de economii.

În plus, cele trei modele mai sus amintite sunt folosite în special pentru aprecierea sintetică a riscului de faliment. Un diagnostic financiar însă trebuie să evidențieze mult mai multe aspecte, să ofere o analiză mai nuanțată, care să permită identificarea problemelor apărute și a cauzelor lor.

Firmele de consultanță românești folosesc ca metode de analiză diagnostic modelele „ANCOR”, „MANAGER” și „CEMATT”.

Se consideră că în perioada de tranziție unul dintre modelele care poate fi aplicat cu succes este modelul de analiză „CEMATT”. Conceput ca un instrument de diagnosticare multicriterială a stării patrimoniale a firmei, modelul de analiză „CEMATT” propune un punctaj calculat prin ponderarea criteriilor avute în vedere . Literatura de specialitate propune și alte metode de realizare a diagnosticul financiar, principalele două care se pot aplica cu succes și în condițiile unei economii în tranziție fiind:

a) metoda maselor financiare, utilizată în special pentru analiza echilibrului financiar al firmei;

b) metoda ratelor, utilizată pentru aprecierea lichidității și solvabilității firmei, a structurii financiar, a gestiunii stocurilor și a randamentului resurselor utilizate.

2.1. METODA MASELOR FINANCIARE

Pentru a putea utiliza metoda maselor financiare, informațiile culese din documentele contabile ale firmei (bilanț, cont de profit și pierdere, etc.) trebuie corectate și regrupate. Astfel, elementele care apar în bilanțul firmei trebuie ordonate în funcție de lichiditate (elementele de activ) și exigibilitate (elementele de pasiv). Cu alte cuvinte trebuie realizat bilanțul financiar al firmei.

Orice firmă trebuie să întocmească anual un bilanț contabil. În afară de bilanțul contabil mai există și alte forme de bilanț: bilanțul funcțional și bilanțul financiar.

Spre deosebire de bilanțul contabil (unde elementele sunt așezate în ordinea impusă de planul de conturi), sau de bilanțul funcțional (unde elementele sunt grupate în funcție de rolul lor în ciclurile de exploatare), bilanțul financiar grupează elementele din patrimoniul firmei în funcție de durata lor în timp, referitoare la consumul lor (pentru active) sau la stingerea lor (pentru pasive).

Caracteristica activelor de a putea fi transformate rapid și fără costuri importante în bani se numește lichiditate. În bilanțul financiar elementele de activ se trec în ordine crescătoare a lichidității lor, începând cu cele mai puțin lichide (imobilizări necorporale) și încheind cu cele mai lichide (disponibilități bănești și alte active de trezorerie).

Proprietatea elementelor de pasiv de a deveni scadente la un moment dat se numește exigibilitate. În bilanțul financiar pasivele se trec în ordine crescătoare a exigibilității lor, începând cu cele mai puțin exigibile (capitalurile proprii) și sfârșind cu cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt care formează pasivele de trezorerie).

Trecerea de la bilanțul contabil la bilanțul financiar se face prin aplicarea unor corecții:

a) eliminarea activelor fictive (active care nu reprezintă valori reale ale firmei, considerate „nonvalori” – elementele de imobilizări necorporale (cheltuieli de constituire, cheltuieli legate de majorarea sau reducerea capitalului, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuieli cu asociații privind capitalul, cheltuieli înregistrate în avans, diferențe de conversie activ, prime de rambursare a obligațiunilor); aceste elemente sunt incluse în activul firmei pentru a ca valoarea lor să poată fi recuperată prin amortizare și să fie inclusă în costuri treptat, în mai multe cicluri de exploatare, dar nu mai pot fi valorificate (nu mai pot da naștere unor fluxuri de numerar în urma vânzării);

b) retratarea grupei „conturi de regularizare – pasiv” (a diferențelor de conversie pasiv, care constituie beneficii latente și cu a căror valoare se majorează rezervele firmei și a veniturilor înregistrate în avans, care trebuie trecute , în funcție de termenul lor de exigibilitate, în categoria datoriilor pe termen mediu și lung sau în categoria datorii cu scadență sub 1 an;

c) clarificarea participării salariaților la profit (care va fi inclusă în capitaluri proprii, dacă se materializează în acțiuni atribuite salariaților, sau în datorii pe termen scurt dacă suma aferentă urmează să fie plătită într-o perioadă mai scurtă decât un an);

d) reclasificare provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli (dacă acoperă riscuri și cheltuieli reale se includ la datorii, altfel se includ la rezerve);

e) regruparea unor elemente bilanțiere;

f) retratarea datoriei fiscale (calculată ca sumă între impozitul amânat asupra provizioanelor reglementate, impozitul amânat asupra subvențiilor, impozitul amânat asupra diferențelor de conversie pasiv, datoria fiscală determină reducerea capitalurilor proprii și creșterea datoriilor pe termen scurt).

Bilanțul financiar poate fi împărțit în două părți importante:

a) partea de sus a bilanțului, unde sunt trecute elementele care au o durată de existență în cadrul firmei mai mare d 1 an – active imobilizate și capitaluri permanente (utilizări și surse permanente);

b) partea de jos a bilanțului, unde apar elemente cu o durată de existență în cadrul firmei mai mică de 1 an – active circulante și finanțări pe termen scurt (utilizări și surse ciclice).

În termeni de echilibru financiar, partea de sus a bilanțului reflectă echilibrul pe termen lung, pe când partea de jos a bilanțului reflectă echilibrul pe termen scurt. Principalele reguli ale bilanțului financiar, în materie de echilibru financiar se referă la finanțarea nevoilor permanente din capitaluri permanente și finanțarea nevoilor ciclice (temporare) din surse ciclice (temporare). Respectarea acestor reguli de finanțare asigură realizarea echilibrului financiar. Nerespectarea lor va determina o situație de dezechilibru financiar.

Tot pornind de la analiza bilanțului financiar se pot calcula și alți indicatori, referitori la lichiditatea și solvabilitatea firmei, bonitatea, exigibilitatea, capacitatea de plată a acesteia, autonomia financiară, capacitatea de autofinanțare, etc.

Echilibru financiar al firmei este rezultatul unei gestiuni financiare sănătoase și implică o bună solvabilitate, lichiditate, exigibilitate și capacitate de plată.

Solvabilitatea exprimă aptitudinea firmei de a face față angajamentelor sale în caz de lichidare sau capacitatea firmei de a asigura fonduri care să susțină continuitatea exploatării, care să permită un flux normal al fondurilor. În sensul său cel mai general, solvabilitatea exprimă capacitatea unui agent economic de stinge la scadență obligațiile asumate. (H Cristea, N. Ștefănescu, 1996)

În afară de sensul deja precizat al lichidității (acela de proprietate a activelor de a fi transformate rapid și fără costuri în bani), lichiditatea mai poate exprima și capacitatea unui agent economic de a-și onora rapid și la termen datoriile față de creditori. Lichiditatea reprezintă astfel capacitatea unui agent economic de a-și acoperi obligațiile de plată pe termen scurt pe baza activelor circulante pe care le deține. Într-un sens și mai restrâns, lichiditatea exprimă capacitatea unui agent economic de a satisface prompt (în 10 – 20 de zile) obligațiile exigibile, din disponibilități și alte plasamente lichide. (Gh. Băileșteanu, 1997)

Exigibilitatea este și ea o noțiune cu mai multe sensuri. Astfel prin exigibilitate se înțelege caracteristica elementelor de pasiv de a deveni scadente la un moment dat. În alt sens, exigibilitatea exprimă capacitatea unui agent economic de a-și rambursa rapid datoriile.

Tot în această categorie, ca formă de manifestare a echilibrului financiar, poate fi inclusă și capacitatea de plată, care exprimă capacitatea firmei de a satisface prompt orice obligație bănească față de terți,

Indicatorii utilizați de metoda maselor financiare arată nivelul pe care diferite elemente îl au la firma analizată – ceea ce interesează este mărimea indicatorului, nivelul lui la un moment dat. indicatorii folosiți sunt din diferite domenii și pot să se refere la echilibrul financiar, la valoarea patrimonială a firmei, la rezultatele activității economice etc.

Printre indicatorii utilizați se numără situația netă a firmei, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, soldurile intermediare de gestiune, pragul de rentabilitate, capacitatea de autofinanțare, capacitatea de plată, etc.

Metoda ratelor permite o apreciere a situației patrimoniale a firmei în funcție de elementele înscrise în bilanțul financiar.

Pentru o imagine mai clară însă de cele mai multe ori este necesară cunoașterea nu doar a mărimilor indicatorilor dintr-o firmă ci și a relațiilor dintre ei, a mărimilor relative, ceea ce impune calculul diferitelor rate.

În plus, pentru analiza dinamicii indicatorilor, adesea se folosește nu doar sporul absolut al acestora și o gamă largă de indici, calculați ca raport între diferiți indicatori economico-financiari.

Din aceste considerente, cel mai des, cele două metode (metoda maselor financiare și metoda ratelor) se folosesc împreună.

2.2. METODA RATELOR

Metoda ratelor presupune calcularea ratelor (a rapoartelor) financiare ca raport între două mărimi absolute (între doi indicatori de masă). Ratele financiare evidențiază mărimi relative.

Pentru aprecierea unor aspecte financiare precum lichiditate, solvabilitate, structură financiară, gestiunea stocurilor sau randamentul resurselor utilizate se recomandă utilizarea metodei ratelor.

În funcție de aspectele financiare la care se referă, ratele financiare pot fi împărțite în următoarele categorii:

a) Ratele lichidității și solvabilității: rata lichidității curente, rata lichidității rapide, rata lichidității foarte rapide, rata lichidității imediate, rata solvabilității general, rata solvabilității parțiale, rata solvabilității imediate, rata fondului de rulment, gradul de acoperire a serviciului datoriei;

b) ratele de structură financiară: rata stabilității financiare, rata autonomiei financiare (globale și la termen), rata îndatorării (globale și la termen), rata cheltuielilor financiare, rata finanțării imobilizărilor (activelor fixe);

c) ratele gestionării stocurilor: viteza de rotație a stocurilor, viteza de rotație a creanțelor, viteza de rotație a furnizorilor;

d) ratele randamentului resurselor utilizate: rata rentabilității economice, rata marjei brute de exploatare, rata marjei nete de exploatare, rata marjei nete a exercițiului, rata rentabilității comerciale, rata rentabilității financiare, rata capitalizării profitului, rata capitalizării dividendelor;

Ratele financiare pot avea o mai mare relevanță decât indicatorii de masă, deoarece permit comparații între diferite firme, dar și compararea performanțelor actuale ale firmei cu performanțele trecute. Pentru evidențierea tendinței de evoluție a indicatorilor financiari se recomandă de asemenea folosirea ratelor financiare.

Astfel realizarea unui diagnostic financiar se poate face îmbinând cele două metode, calculând indicatorii echilibrului financiar și ai situației patrimoniale cu ajutorul metodei maselor, iar indicatorii privind lichiditatea, solvabilitatea și randamentul resurselor cu ajutorul metodei ratelor.

CAPITOLUL III

INDICATORI AI DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Pentru a stabili ce metodă de diagnosticare poate fi folosită, mai întâi trebuie identificați indicatorii care exprimă cel mai bine situația financiară a firmei.

Un grup de economiști români propun ca principali indicatori pentru realizarea unui diagnostic financiar în cazul firmelor românești următorii:

a) indicatori de bonitate:

capacitatea de plată;

tendința capacității de plată;

lichiditatea întreprinderii;

tendința lichidității întreprinderii;

solvabilitatea;

tendința solvabilității;

rata capacității de autofinanțare;

tendința ratei capacității de autofinanțare.

b) indicatori de structură:

structura capitalului utilizat;

structura activelor întreprinderii.

c) indicatori de gestiune:

viteza de rotație a stocurilor;

tendința vitezei de rotație a stocurilor;

viteza de rotație a creditului clienți;

tendința vitezei de rotație a creditului clienți;

viteza de rotație a creditului furnizori;

tendința vitezei de rotație a creditului furnizori.

d) indicatori de randament:

rentabilitatea economică;

tendința rentabilității economice;

rentabilitatea financiară;

tendința rentabilității financiare.

Autorii propun stabilirea unei grile de evaluare a acestor indicatorii și acordarea unor coeficienți de importanță. În tabelul 3.1. este prezentată profilograma propusă pe baza acestor indicatori, pentru fiecare indicator fiind precizate cele patru stări și coeficientul de importanță. Grila de evaluare propusă cuprinde patru stări:

S1 = nesatisfăcător (pentru 0S10,25);

S2 = satisfăcător (pentru 0,26S20,5);

S3 = stare bună (pentru 0,51S30,75).

S4 = stare foarte bună (pentru 0,75S41);

Profilogramă pentru aprecierea situației financiare a firmei

Tabelul 3.1.

Sursa: Mihai I. și colectiv – Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Starea medie a potențialului financiar () al firmei putând fi calculată ca medie aritmetică ponderată a stărilor indicatorilor considerați:

în care:

n – numărul indicatorilor considerați;

Si – starea indicatorului i;

ki – coeficientul de importanță acordat indicatorului i.

În continuare, indicatorii financiari ce pot fi utilizați pentru realizarea unui diagnostic financiar vor fi prezentați pe grupe, în conformitate cu cele două metode prezentate la capitolul anterior.

3.1. INDICATORI AI ECHILIBRULUI

FINANCIAR

Pornind de la analiza bilanțului financiar se pot determina indicatori ai echilibrului financiar precum fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă.

Tot pe baza analizei tip lichiditate-exigibilitate se pot determina indicatori privind solvabilitatea, lichiditatea, exigibilitatea și capacitatea de plată a firmei.

În afara indicatorilor de echilibru financiar, pe baza elementelor din bilanțul financiar se poate realiza și o apreciere a situației patrimoniale a firmei – indicatorii calculați în acest sens fiind activul net contabil (ANC) și situația netă (SN).

Activul net contabil (ANC) este cel mai simplu indicator prin care poate fi estimată valoarea unei firme.

ANC = AR – DT

AR = TA – AF

=> ANC = (TA – AF) – DT

sau, deoarece TA – DT = Cpr

=> ANC = Cpr – AF

în care:

ANC – activul net contabil;

AR – activele reale ale firmei (activele care pot fi valorificate (prin vânzare) și transformate în lichidități, în bani);

DT – datorii totale;

TA – total activ,

AF – active fictive (acele active care nu reprezintă valori reale, deoarece nu pot fi valorificate – cheltuieli de constituire, cheltuieli de cercetare-dezvoltare etc.);

Cpr – capital propriu.

Teoretic activul net contabil reprezintă valoarea contabilă a firmei, valoarea care rămâne asociaților în cazul lichidării firmei, după valorificarea activelor și achitarea obligațiilor. Poate fi utilizat de firmele mici, însă de multe ori în practică valoarea reală a active-lor diferă de valoarea lor contabilă, deoarece în contabilitate elementele sunt înregistrate la costul lor istoric. Prin urmare se recomandă completarea informațiilor oferite de acest indicator cu alte date, obținute prin utilizarea altor indicatori.

O altă posibilitate de a obține informații mai aproape de realitate este de a calcula activul net corectat (ANC0), pe baza valorii economice a elementelor patrimoniale ale firmei, și nu pe baza valorii contabile. Într-o primă fază trebuie calculat activul reevaluat corijat (ARC), prin reevaluarea tuturor posturilor de activ din patrimoniul firmei, ținând cont de inflație, de regimul de amortizare utilizat, de evoluția prețurilor pentru produsele vizate și pentru produse similare, etc. Activul net corectat (ANC0) reprezintă valoarea patrimoniului net corijat. Practic se caută valoarea de înlocuire, se calculează mărimea fondurilor necesare pentru reconstituirea patrimoniului firmei în starea sa curentă.

ANC0 = ARC – DT

ARC = AT + ΔR – DT

=> ANC0 = (AT + ΔR) – DT

în care: ΔR – diferențe din reevaluarea elementelor de activ.

Situația netă (SN) exprimă contabil valoarea drepturilor proprietarilor asupra firmei, fiind utilizată ca indicator de evaluare a situației patrimoniale a firmei de către analiștii financiari care abordează juridic bilanțul.

SN = ANC – (S + P)

în care:

S – subvenții pentru investiții;

P – provizioane reglementate.

3.1.1. FONDUL DE RULMENT, NECESARUL

DE FOND DE RULMENT ȘI TREZORERIA

NETĂ A FIRMEI

Realizarea echilibrului financiar impune respectarea a două reguli de bază ale finanțării, pe termen scurt, mediu și lung de timp.

a) finanțarea nevoilor permanente, stabile (concretizate în active imobilizate) din surse permanente, stabile (capitaluri permanente);

b) finanțarea nevoilor temporare, ciclice (a activelor circulante ale firmei) din surse temporare, ciclice (surse aflate la disponibilitatea firmei pe termen scurt, de sub 1 an – datorii pe termen scurt).

Respectarea sau nerespectarea acestor reguli de finanțare la nivelul unei firme poate fi evidențiată cu ajutorul a doi indicatori: fondul de rulment (FR) și necesarul de fond de rulment (NFR). Unii autori consideră că fondul de rulment este cel mai relevant indicator al echilibrului financiar, alții acordă importanță maximă necesarului de fond de rulment, iar alți autori consideră că informațiile furnizate de acești doi indicatori trebuie neapărat completate cu informații oferite de alți indicatori, precum trezoreria netă, lichiditatea și solvabilitatea firmei. Toți acești indicatori vor fi prezentați în cele ce urmează.

Fondul de rulment poate fi fond de rulment brut (FRB) sau fond de rulment net (FRN).

Fondul de rulment brut (FRB) se mai numește și fond de rulment total sau economic și desemnează ansamblul elementelor de active circulante susceptibile a fi transformate în bani în mai puțin de 1 an și care într-un an se reînnoiesc și efectuează cel puțin o rotație (sau un rulment) În acest sens fondul de rulment este puțin utilizat.

Cel mai des noțiunea de fond de rulment desemnează fondul de rulment net (FRN). Acesta reprezintă surplusul de resurse permanente, stabile ce poate fi utilizat pentru finanțarea activelor circulante. Este o sursă permanentă, stabilă de finanțare, apărută din cauza unui excedent al surselor permanente (SP) peste alocările permanente, stabile ale firmei (AP):

FRN = SP – AP

Ținând cont de faptul că sursele permanente ale firmei reprezintă capitalul permanent (Cpe), format din capitalul propriu al firmei (Cpr) și datoriile pe termen mediu și lung (DTML), iar alocările permanente reprezintă activele imobilizate nete ale firmei (AI), relația de calcul a fondului de rulment se poate scrie și:

FRN = Cpe – AI

FRN = (Cpr + DTML) – AI

În funcție de relația dintre capitalul permanent al firmei și activele imobilizate nete ale acesteia, se pot întâlni mai multe situații:

a) FRN > 0, ceea ce înseamnă că firma finanțează o parte din alocările ciclice pe baza surselor permanente, situație considerată favorabilă, deoarece fondul de rulment acționează ca o marjă de siguranță, permițând finanțarea activelor circulante și continuarea activității chiar și în cazul în care firma nu reușește să-și reînnoiască sursele de finanțare pe termen scurt; cu toate acestea, fondul de rulment nu trebuie să ia valori foarte mari, deoarece costul finanțării la termen este de cele mai multe ori mai ridicat decât costul finanțării pe termen scurt; în acest caz firma își realizează echilibrul financiar în condiții de solvabilitate;

b) FRN = 0, situație ce reflectă un echilibru perfect, alocările permanente fiind integral finanțate din surse permanente, iar alocările ciclice fiind finanțate exclusiv din surse ciclice; totuși această situație este mai puțin favorabilă decât precedenta, echilibrul financiar fiind în acest caz unul foarte fragil;

c) FRN < 0, ceea ce înseamnă că firma finanțează o parte din alocările permanente din surse ciclice, pe termen scurt, situație ce comportă un grad ridicat de risc, deoarece sursele ciclice destul de instabile și nu este recomandată utilizarea lor pentru finanțarea unor active imobilizate, care au un grad foarte scăzut de lichiditate; se poate aprecia în acest caz că firma are mari șanse să se confrunte cu probleme de solvabilitate.

Deoarece activul bilanțului este egal cu pasivul, diferența dintre sursele pe termen lung și utilizările pe termen lung, înscrise în partea de sus a bilanțului, va fi egală cu diferența dintre utilizările ciclice concretizate în active circulante (AC) și sursele ciclice concretizate în datorii pe termen scurt (DTS) înscrise în partea de jos a bilanțului așa cum reiese din tabelul 3.2. Astfel relația de calcul a fondului de rulment devine:

FRN = AC – DTS

Fondul de rulment

Tabelul 3.2.

În funcție de originea surselor permanente excedentare față de alocările permanente fondul de rulment poate fi propriu sau împrumutat.

Fondul de rulment propriu (FPR) reprezintă excedentul capitalului propriu (Cpr) față de activele imobilizate nete (AI). Se poate calcula în două moduri:

FRP = Cpr – AI

FRP = FRN – DTML

Fondul de rulment propriu este o măsură a autonomiei financiare a firmei. Un fond de rulment propriu pozitiv exprimă autonomia financiară a firmei. Un fond de rulment propriu negativ exprimă lipsa de autonomie financiară a firmei, dependența acesteia de surse împrumutate pentru a-și finanța activele imobilizate.

Fondul de rulment străin (împrumutat) (FRS) reflectă gradul îndatorării pe termen lung pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt. Se calculează ca diferență între fondul de rulment net (FRN) și fondul de rulment propriu (FRP).

FRS = FRN – FRP

Având în vedere relațiile de calcul ale fondului de rulment net și a fondului de rulment propriu se poate ușor observa că fondul de rulment străin este egal cu datoriile firmei pe termen mediu și lung:

FRS = (Cpe – AI) – (Cpr – AI ) = Cpe – Cpr = DTML

Un alt indicator important al echilibrului financiar este necesarul de fond de rulment (NFR).Acesta reprezintă diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare. Necesarul de fond de rulment pune în evidență echilibrul pe termen scurt, în funcție de corelațiile existente între elementele din partea de jos a bilanțului: alocări ciclice (AC), exclusiv disponibilitățile bănești (Db) și sursele ciclice (datorii pe termen scurt) (DTS), exclusiv creditele bancare pe termen scurt (Cbts).

NFR = (AC – Db) – (DTS – Cbts)

Ținând cont de elementele care alcătuiesc activele circulante (stocuri, creanțe și disponibilități bănești) și sursele ciclice, adică datoriile pe termen scurt (datorii furnizori și credite bancare pe termen scurt), relația de calcul a necesarului de fond de rulment poate fi rescrisă astfel:

NFR = (S + Cr) – Fz,

în care:

S – stocuri;

Cr – creanțe;

Fz – datorii furnizori.

În cazul necesarului de fond de rulment, ca și în cazul FRN, pot fi întâlnite trei situații, în funcție de valorile pe care le poate lua acest indicator:

a) NFR > 0, presupune existența unui surplus de nevoi temporare, ciclice, în raport cu sursele temporare, ciclice pe care le poate mobiliza firma; pentru a putea preciza dacă această situație este pozitivă sau negativă trebuie cunoscut motivul acestui decalaj (politica de investiții, politică de plasare rentabilă a capitalului); situația va fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare; în caz contrar decalajul dintre nevoile temporare și sursele temporare va fi considerat negativ;

b) NFR = 0, situație ce reflectă un echilibru teoretic perfect între alocările ciclice și sursele ciclice aflate la dispoziția firmei; în practică echilibru este fragil, la fel ca și în cazul fondului de rulment; pentru a putea aprecia corect situația se recomandă analiza cauzelor care au dus la această situație și compararea necesarului de fond de rulment cu fondul de rulment net;

c) NFR < 0, ceea ce înseamnă că sursele ciclice, temporare ale firmei sunt excedentare în raport cu alocările ciclice; și aici contează foarte mult cauzele care au determinat această situație: dacă este rezultatul accelerării vitezei de rotație a activelor circulante și al contractării unor datorii cu scadențe mai relaxate, situația este considerată normală și pozitivă; dacă însă necesarul de fond de rulment negativ este rezultatul unor întreruperi apărute în procesul de aprovizionare și reînnoire a stocurilor, situația este negativă.

Necesarul de fond de rulment poate fi structurat în necesar de fond de rulment din exploatare și necesar de fond de rulment din afara exploatării.

O apreciere cât mai realistă a echilibrului financiar pe baza fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment trebuie să țină cont și de viteza de rotație a elementelor care apar în relația de calcul a celor doi indicatori (elemente de active circulante și datorii pe termen scurt).

Un alt aspect care are o deosebită importanță îl constituie viteza de rotație a fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment.

Viteza de rotație a fondului de rulment se determină pe baza celor doi indicatori specifici viteza de rotație: numărul de rotații efectuate de fondul de rulment în perioada analizată (kFRN) și durata în zile a unei rotații (DzFRN):

în care: CA = cifra de afaceri a firmei.

În mod normal, durata în zile a unei rotații a fondului de rulment trebuie să fie cuprinsă în intervalul [30; 90 zile], o durată a unei rotații de 30 de zile reprezentând o marjă minimă de siguranță asigurată de fondul de rulment, iar 90 de zile reprezentând marja maximă de siguranță.

În mod similar se poate calcula viteza de rotație a necesarului de fond de rulment, cu ajutorul indicatorilor număr de rotații (kNFR) și durata în zile a unei rotații (DzNFR):

în care: CA – cifra de afaceri a firmei.

Pentru a putea desprinde concluzii cât mai pertinente legate de echilibrul financiar al firmei, mărimea necesarului de fond de rulment trebuie comparată cu mărimea fondului de rulment. Indicatorul cel mai des utilizat, care pune în relație fondul de rulment net (FRN) și necesarul de fond de rulment (NFR) este trezoreria netă (TN).

Trezoreria netă (TN) reprezintă excedentul de finanțare de care dispune firma la un moment dat, concretizat în disponibilități bănești în conturi bancare și în casă. Se determină cu relația:

TN = FRN – NFR

Ținând cont de formulele de calcul ale fondului de rulment net și necesarului de fond de rulment, relația devine:

TN = (AC – DTS) – [(AC – Db) – (DTS – Cbts)]

TN = Db – Cbts

Altfel spus, trezoreria netă a firmei reprezintă diferența dintre activele de trezorerie (disponibilități bănești) și pasivele de trezorerie (credite de trezorerie).

În cazul trezoreriei nete, în funcțiile de valorile pe care le ia acest indicator, putem distinge trei situații:

a) TN > 0, ceea ce presupune că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie a profitului net și a altor acumulări bănești; acest excedent de finanțare permite realizarea unor plasamente financiare lichide în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară; situația ideală este o trezorerie pozitivă și în creștere;

b) TN = 0, ceea ce înseamnă că echilibru trezoreriei este teoretic perfect asigurat, neexistând nici excedent, nici deficit; fondul de rulment acoperă integral necesarul de fond de rulment, iar firma nu este dependentă de resursele de trezorerie;

c) TN < 0, ceea ce înseamnă că la sfârșitul exercițiului financiar, situația firmei este una de dezechilibru financiar, fiind nevoită să obțină noi credite, la cel mai mic cost posibil; în acest caz firma este dependentă de resursele de trezorerie, ceea ce creează o importantă tensiune asupra trezoreriei.

Echilibrul financiar poate fi analizat cu ajutorul fondului de rulment, al necesarului de fond de rulment și al trezoreriei nete atât static, la un moment dat (prin valoarea indicatorilor respectivi) cât și dinamic (pe baza evoluției acestor indicatori).

Există o serie de factori care influențează dinamica celor trei indicatori menționați.

În sensul creșterii fondului de rulment acționează creșterea capitalului permanent (a capitalului propriu și/sau a datoriilor pe termen mediu și lung), precum și diminuarea activelor imobilizate ale firmei (cesiuni de imobilizări, încasarea sumelor acordate ca împrumut pe termen lung de către firmă). Diminuarea fondului de rulment poate fi produsă de creșterea activelor imobilizate ale firmei (investiții corporale, necorporale și financiare) și/sau de reducerea capitalurilor permanente aflate la dispoziția firmei (distribuirea dividendelor, distribuirea rezervelor, pierderi de exploatare, rambursarea creditelor contractate anterior pe termen mediu și lung).

Modificarea nevoilor de finanțare pentru exploatare și a celor din afara exploatării antrenează o modificare a necesarului de fond de rulment. Un alt element care va determina modificarea fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment este accelerarea sau încetinirea vitezei de rotație a elementelor care alcătuiesc activele circulante (stocuri, credite clienți) și datoriile pe termen scurt (credite furnizori).

Modificările suferite de fondul de rulment și de necesarul de fond de rulment afectează automat și trezoreria netă a firmei.

3.1.2. INDICATORI PRIVIND SOLVABILITATEA,

LICHIDITATEA, EXIGIBILITATEA

ȘI CAPACITATEA DE PLATĂ A FIRMEI

Pentru ca o firmă să primească credite, ea trebuie să aibă o situație economico-financiară foarte bună. În acest sens, cel mai des se apreciază bonitatea a firmei, pe seama unor indicatori privind solvabilitatea, lichiditatea, exigibilitatea și capacitatea de plată a firmei.

Tot ca indicator de bonitate poate fi utilizată și capacitatea de autofinanțare a firmei (CAF), aceasta reprezentând surplusul de monetar obținut de o întreprindere într-o anumită perioadă timp, care permite autofinanțarea activității (constituie o sursă proprie de finanțare). Capacitatea de autofinanțare se poate determina, luând în considerare aspectele economice și financiare ale activității firmei, cu următoarea relație:

CAF = (V – C)(1 – I/100) + A

în care:

V – venituri totale (din activitatea de exploatare, financiară și excepțională);

C – cheltuieli totale (de exploatare, financiare și excepționale);

I – cota de impozit pe profit;

A – amortizarea.

O altă variantă de calcul a capacității de autofinanțare este însumarea elementelor componente (profit net (Pn), amortizare (A) și fond de rezervă (Fr):

CAF = Pn + A + Fr

Autofinanțarea efectivă este însă mai mică decât capacitatea de autofinanțare, deoarece o parte din aceasta nu rămâne la dispoziția firmei, ci se distribuie sub forma dividendelor (D) și a participațiilor la profit (PP). Astfel, capacitatea de autofinanțare reală a firmei (CAR) devine:

CAR = CAF – (D + PP)

Bonitatea firmei îmbracă două forme:

a) bonitatea financiară, care exprimă starea de încredere pe care o inspiră firma potențialilor săi creditori (de regulă bănci cu care negociază acordarea unor credite);

b) bonitatea comercială, care evidențiază capacitatea unei firme de a-și plăti obligațiile comerciale asumate prin contractele încheiate cu partenerii săi comerciali.

A) Solvabilitatea patrimonială (SP) exprimă gradul în care capitalul social acoperă creditele pe termen mediu și lung contractate de firmă.

în care:

CS – capitalul social;

DTML – datorii pe termen mediu și lung.

În relația de calcul a solvabilității patrimoniale, capitalul social considerat este cel vărsat, și nu cel subscris, iar datoriile pe termen mediu și lung cuprind atât creditele la termen cât și pe cele amânate (nerambursabile la scadență).

Situația firmei este bună atunci când indicatorul solvabilității ia valori în intervalul (40% – 60%). Valoarea minimă a indicatorului, pentru ca situația să fie încă considerată normală (satisfăcătoare) este de 30%.

Indicatorii utilizați pentru aprecierea solvabilității unei firme sunt următorii:

a) Gradul de acoperire a serviciului datoriei (gsd), care se calculează cu relația:

în care:

Pn – profitul net;

Am – amortizarea;

Div – dividende de plătit;

Rc – rata de rambursare a creditelor la termen;

D – dobânzi scadente aferente creditelor la termen.

Este bine ca valoarea acestui indicator să fie supraunitară.

b) Indicele de solvabilitate generală (Isg), care se calculează cu relația:

în care:

TA – total activ;

DTS – datorii pe termen scurt;

DTML – datorii la termen;

D – dobânzi aferente datoriilor contractate.

Este bine ca valoarea indicelui de solvabilitate generală să fie cuprins între 3 și 4.

c) Solvabilitatea financiară pe termen mediu și lung (Stml), care se calculează cu relația:

în care:

AI – activele imobilizate;

DTML – datoriile pe termen mediu și lung.

Firma este considerată solvabilă pe termen mediu și lung atunci când valoarea acestui indicator este supraunitară.

d) Solvabilitatea financiară pe termen scurt (Sts), care se determină cu relația:

în care:

AC – active circulante;

DTS – datorii pe termen scurt.

Firma este considerată solvabilă pe termen scurt atunci când valoarea acestui indicator este supraunitară.

B) Lichiditatea este un alt indicator utilizat în aprecierea echilibrului financiar, care se poate calcula sub patru forme:

a) Lichiditate curentă (Lc), reprezintă capacitatea pe care o are firma de a acoperi obligațiile de plată pe termen scurt (pasivele curente exigibile medii) (PC) pe baza activelor curente lichide medii (AC):

b) Lichiditate rapidă (Lr), reprezintă capacitatea pe care o are firma de a acoperi obligațiile de plată pe termen scurt (pasivele curente exigibile medii) (PC) pe baza activelor curente foarte lichide medii (active circulante, mai puțin stocuri, adică creanțe, disponibilități bănești și plasamente) (AC'):

c) Lichiditate foarte rapidă (Lfr), reprezintă capacitatea pe care o are firma de a-și acoperi pasivele exigibile medii) (DTS) pe baza celor mai lichide active (disponibilități bănești (Db), inclusiv plasamente (P):

d) Lichiditate la vedere (Lv), reprezintă capacitatea pe care o are firma de a acoperi datoriile pe termen scurt (DTS) pe baza disponibilităților bănești (Db):

Lichiditatea foarte rapidă se mai numește lichiditate imediată, sau lichiditate acidă.

Calculată sub forma lichidității curente (forma cel mai des calculată a lichidității patrimoniale), o valoare supraunitară a indicatorului indică o situație financiară bună.

C) Exigibilitatea exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Spre deosebire de lichiditatea activului, care este aleatorie (din cauza riscului de vânzare în pierdere, a riscului deprecierii stocurilor, și a altor riscuri), exigibilitatea elementelor de pasiv este cunoscută cu certitudine

D) Capacitatea de plată a firmei (Cp) exprimă un complex de relații care apar în legătură cu raporturile bănești dintre firme (în calitate de furnizori, clienți, creditori sau debitori). Capacitatea de plată a firmei poate fi calculată ca mărime absolută, prin diferența între disponibilitățile bănești și obligațiile pe termen foarte scurt ale firmei, sau relativă (coeficient), raportând disponibilitățile la obligații. Se obțin astfel următorii indicatori:

a) Capacitatea de plată, în mărime absolută, determinată cu relația:

Cp = D – O

b) Coeficientul capacității de plată, în mărime relativă, determinată cu relațiile:

sau

sau

în care:

D – disponibilități bănești;

O – obligații pe termen foarte scurt;

C – credite disponibile înainte de scadența obligațiilor;

Î – încasări până la scadența obligațiilor.

Situația firmei este bună atunci când capacitatea de plată calculată ca mărime absolută este pozitivă, și dacă coeficientul capacității de plată este supraunitar. În caz contrar, firma are dificultăți privind rambursarea datoriilor pe termen foarte scurt, neavând suficiente disponibilități.

3.2. RATELE FINANCIARE ALE FIRMEI

Încă din secolul al XIX-lea bancherii comerciali și specialiștii care se ocupau cu comercializarea creditelor utilizau rate financiare pentru calcularea structurii financiare a beneficiarilor de credite, pentru a putea efectua comparații între aceștia.

Ratele financiare (rapoartele financiare) oferă nu doar posibilitatea de a efectua comparații între diferite firme, ci și informații utile pentru gestiunea internă a firmei, pentru orientarea sa pe termen scurt și pe termen scurt, ratele financiare fiind cei mai utilizați indicatori de apreciere a dinamicii, a evoluției firmei.

Astfel ratele financiare oferă informații utile acționarilor (asociaților), băncilor, conducerii firmei, partenerilor comerciali, etc. Pe baza acestor rate pot fi cunoscute tendințele de evoluție ale firmei și se poate obține o imaginii asupra poziției sale pe piață, a poziției sale față de parteneri (clienți, furnizori, creditori, asociați).

Există mai multe categorii de rate financiare, cele mai importante fiind ratele de structură financiară, ratele gestionării stocurilor și ratele privind randamentul resurselor utilizate.

3.2.1. RATELE DE STRUCTURA FINANCIARĂ

Există numeroase rate de structură financiară. Diferiți autori recomandă utilizarea a diferite rate. Dintre acestea reținem:

a) Rata autonomiei financiare globale (rafg), calculată prin raportul dintre capitalul propriu net al firmei (Cpr) și datoriile totale (DT):

Situația firmei este bună atunci când această rată este supraunitară; în caz contrar, situația firmei este riscantă. Rata minimă considerată acceptabilă este de 50%.

O altă relație de calcul utilizată pentru exprimarea autonomiei financiare globale este raportarea capitalului propriu (Cpr) la totalul capitalului investit, adică pasivul total (TP):

În acest caz, valoarea minimă acceptată este de 33%, dar ideal ar fi ca raportul să fie mai mare decât 50%.

b) Rata autonomiei financiare la termen (raft), calculată prin raportul dintre capitalul propriu net al firmei (Cpr) și datoriile la termen (DTML):

Situația firmei este considerată normală daca valoarea acestei rate este mai mare decât 1.

O altă relație de calcul utilizată pentru exprimarea autonomiei financiare la termen este raportarea capitalului propriu (Cpr) la capitalul permanent al firmei (Cpe):

În acest caz, valoarea minimă acceptată este de 50%, pentru a putea vorbi de o autonomie financiară la termen.

c) Rata îndatorării globale (coeficientul îndatorării globale) (kîg), calculată prin raportul dintre datoriile totale ale firmei (DT) și capitalul total (total pasiv) (TP) sau capitalul propriu (Cpr):

sau

Situația firmei este bună atunci când această rată este mai mică decât 0,5; limita maximă considerată acceptabilă este de 2/3. Calculată în cea de-a doua variantă, raportul trebuie să fie subunitar, limita maximă considerată acceptabilă fiind în acest caz 2. Limitele maxime acceptabile sunt stabilite prin uzanțe bancare, peste aceste limite, orice solicitare de credit a firmei fiind respinsă. Atunci când coeficienții de îndatorare sunt inferiori limitelor prevăzute, firma mai poate solicita credite; în caz contrar, capacitatea de îndatorare a firmei este saturată, și firma nu mai poate primi credite.

d) Rata îndatorării la termen (coeficientul îndatorării la termen) (kît), calculată prin raportul dintre datoriile la termen ale firmei (datoriile pe termen mediu și lung) (DT) și capitalul disponibil pe termen mediu și lung (capitalul permanent) (Cpe) sau capitalul propriu (Cpr):

sau

Situația firmei este normală, și firma mai are capacitate de îndatorare la termen (deci mai poate solicita credite pe termen mediu sau lung) atunci când coeficientul de îndatorare la termen este mai mic decât 1/2 (prima relație de calcul) și respectiv decât 1 (a doua relație de calcul). Optim este ca firma să apeleze la credite pe termen mediu și lung, în condițiile unei rate de rentabilitate economică superioară ratei dobânzii pe piață.

Un alt coeficient de îndatorare la termen, care reflectă capacitatea de rambursare a firmei, este raportul dintre datoriile financiare ale firmei (DTML) și capacitatea de autofinanțare a firmei:

Este bine ca valoarea acestui indicator să fie mai mică decât 3. Situația firmei este considerată normală (acceptabile) și pentru valori ale coeficientului cuprinse între 3 și 4.

e) Structura financiară a firmei (SF), exprimată în funcție de două criterii:

durata capitalurilor, calculată ca raport între sursele de finanțare pe termen scurt (FTS) (numite și resurse de trezorerie (RT)) și sursele de finanțare pe termen mediu și lung (FTML), și anume capitalurile permanente ale firmei (Cpe):

proveniența capitalurilor, calculată ca raport între datoriile totale ale firmei (DT) și capitalurile proprii (Cpr):

Situația firmei este considerată normală atunci când sursele temporare, pe termen scurt, nu depășesc jumătate din sursele permanente ale firmei, și atunci când datoriile totale ale firmei nu depășesc valoarea capitalurilor proprii utilizate.

f) Rata stabilității financiare (rsf), exprimată ca raport între capitalul permanent al firmei (Cpe) și capitalul total disponibil, deci pasivul total (TP):

Situația firmei este considerată normală atunci când sursele permanente de finanțare depășesc 50% din totalul surselor de finanțare – deci când rata stabilității financiare este mai mare decât 50%.

Se poate observa că toate ratele menționate sunt rate de structură a pasivului. În legătură cu structura activului patrimonial, părerile sunt foarte împărțite, considerându-se că structura activului trebuie apreciată în funcție de domeniul de activitate al firmei analizate, comparând structura activului din firma supusă analizei cu structura activului a principalilor concurenți (a celor mai importante firme din acel domeniu).

La nivelul activelor, principalele rate de structură a activului sunt:

a) Rata activelor imobilizate – raportul dintre activele imobilizate nete ale firmei și totalul activului;

b) Rata imobilizărilor necorporale – raportul dintre imobilizările necorporale ale firmei și activele imobilizate nete;

c) Rata imobilizărilor corporale – raportul dintre imobilizările corporale ale firmei și activele imobilizate nete;

d) Rata imobilizărilor financiare – raportul dintre imobilizările financiare ale firmei și activele imobilizate nete;

e) Rate de structură a imobilizărilor corporale – rata terenurilor, rata mijloacelor fixe, rata imobilizărilor în curs;

f) Rata activelor circulante – raportul dintre valoarea activelor circulante deținute de firmă și valoarea activului total;

g) Rata stocurilor – raportul dintre valoarea stocurilor firmei și valoarea activelor circulante deținute;

h) Rata creanțelor – raportul dintre valoarea creanțelor firmei și valoarea activelor circulante;

i) Rata disponibilităților – raportul dintre disponibilitățile bănești și activele circulante;

j) Rate de structură a stocurilor pe elemente componente (produse finite, materii prime, producție neterminată, mărfuri, ambalaje);

k) Rate de structură a creanțelor pe categorii (creanțe din exploatare și alte creanțe);

l) Rate de structură a disponibilităților pe elemente componente (disponibilități în casă și în conturi bancare, titluri de plasament și alte valori lichide).

Alte rate (rapoarte) pe baza cărora se poate aprecia structura financiară a firmei sunt:

a) Rata finanțării imobilizărilor – raportul dintre capitalul propriu și imobilizările nete ale firmei;

b) Rata trezoreriei relative (rația trezoreriei relative) – raportul dintre valorile disponibile și realizabile și datoriile pe termen scurt;

c) Rata rentabilității capitalului – raportul dintre rezultatul net (beneficiul net) (profitul net) și capitalul propriu;

d) Rata marjei nete – raportul dintre rezultatul net și cifra de afaceri (exprimă productivitatea cifrei de afaceri);

e) Rata rentabilității brute – raportul dintre cash-flow și capitalurile proprii ale firmei (exprimă capacitatea de expansiune a firmei);

f) Rata cash-flow – raportul dintre cash-flow și cifra de afaceri a firmei (este complementara ratei marjei nete);

g) Rata capacității de finanțare a investițiilor prin autofinanțare – raportul dintre investițiile globale și autofinanțare;

h) Rata randamentului financiar – raportul dintre dividend și cursul acțiunii (oferă informații privind tendința de evoluție);

Unii autori includ în categoria ratelor de structură financiar și indicatorii privind solvabilitatea și lichiditatea. Deoarece acești indicatori au fost prezentați în capitolul anterior, nu vom mai reveni asupra lor.

3.2.2. RATELE GESTIONĂRII RESURSELOR

(RATELE DE ROTAȚIE)

Ratele gestionării resurselor se referă în principal la viteza de rotație a stocurilor, a creditelor clienți și a creditelor furnizori, dar pot fi calculați pentru orice grupă de elemente de activ sau de pasiv (active totale, active imobilizate, active circulante, capital permanent, capital propriu, datorii totale, datorii de termen mediu și lung, datorii pe termen scurt, etc.). În plus se mai calculează rotația capitalului investit, intensitatea folosirii capitalului investit, etc.

Rotația capitalului investit poate fi calculată nu doar pe baza vitezei de rotație, ci și raportând capitalurile investite la valoarea adăugată (valoarea acestui indicator trebuie să fie mai mică decât media pentru domeniul de activitate al firmei, și în scădere).

Intensitatea folosirii capitalului investit se calculează ca raport între valoarea netă a desfacerilor și valoarea netă a capitalului utilizat (o valoare mai mare decât 2 a raportului indică faptul că firma analizată apelează la prea multe credite, având o situație financiară vulnerabilă).

Viteza de rotație se măsoară cu ajutorul a doi indicatori: numărul de rotații efectuate de elementul supus analizei (k) (raportul între cifra de afaceri anuală (CA) și valoarea elementului analizat) și durata în zile a unei rotații (Dz), care se obține împărțind durata perioadei de analiză (de regulă 1 an) la numărul de rotații efectuate în acea perioadă.

În locul cifrei de afaceri pot fi utilizați și alți indicatori, precum cheltuielile materiale totale, consumul de materiale (pentru materii prime și materiale), producția exercițiului, costul producției finite (pentru producția neterminată), producția vândută (pentru produse finite), veniturile totale, etc.

Pentru un element oarecare, notat cu X, indicatorii vitezei de rotație se vor calcula cu următoarele relații:

În baza celor menționate mai sus, vom considera drept rate de rotație următorii indicatori financiari:

a) Viteza de rotație a activelor totale, care se determină cu relațiile:

b) Viteza de rotație a activelor imobilizate, care se determină cu relațiile:

c) Viteza de rotație a activelor circulante, care se determină cu relațiile:

d) Viteza de rotație a stocurilor, care se determină cu relațiile:

În cazul stocurilor calculează frecvent și viteza de rotație a diferitelor elemente componente (viteza de rotație a stocurilor de materii prime și materiale, viteza de rotație a stocurilor de producție neterminată, viteza de rotație a stocurilor de produse finite, viteza de rotație a stocurilor de mărfuri, viteza de rotație a stocurilor de ambalaje).

Pentru a putea aprecia corect viteza de rotație a stocurilor unei firme, aceasta trebuie comparată cu viteza de rotație a stocurilor pentru alte firme care operează în același domeniu de activitate. Ideal este ca viteza de rotație a stocurilor să fie cât mai mare.

e) Viteza de rotație a creanțelor, determinată cu relațiile:

Având în vedere structura creanțelor firmei, se poate calcula și viteza de rotație a diferitelor tipuri de creanțe (creanțe imobilizate, creanțe curente, creanțe din exploatare (credite clienți și alte creanțe din exploatare) și creanțe din afara exploatării). Dintre acestea, cea mai mare importanță o are viteza de rotație a creditelor clienți, calculată cu ajutorul următoarelor relații:

Ideal este ca viteza de rotație a creditelor clienți să fie cât mai mare, astfel încât durata în zile a unei rotații să fie de sub 30 de zile – comparativ cu creditele furnizori, situația gestiunea financiară a firmei este bună atunci când viteza de rotație a creditelor clienți este mai mare decât viteza de rotație a creditelor furnizori.

f) Viteza de rotație a capitalului permanent, determinată cu relațiile:

g) Viteza de rotație a capitalului propriu, determinată cu relațiile:

h) Viteza de rotație a datoriilor totale, determinată cu relațiile:

În cazul datoriilor se calculează viteza de rotație atât a datoriilor totale cât și viteza de rotație a elementelor componente (datorii pe termen mediu și lung, datorii pe termen scurt, datorii de exploatare (credite-furnizori și alte credite de exploatare) și datorii din afara exploatării). Dintre acestea, cea mai mare importanță o are viteza de rotație a creditelor furnizori, calculată cu ajutorul următoarelor relații:

Orice firmă încearcă să negocieze cu furnizorii termene de plată cât mai lungi, și să obțină astfel o viteza de rotație a creditelor furnizori cât mai redusă. O gestiune financiară bună înseamnă o viteză de rotație a creditelor furnizori mai mică decât viteza de rotație a creditelor clienți.

Trebuie precizat că obiectivele firmei în materie de viteza de rotație diferă în funcție de grupa de elemente la care se referă. Astfel, se urmărește o viteză de rotație a activelor cât mai mare și o viteza de rotație a pasivelor cât mai redusă.

Accelerarea vitezei de rotație a activelor (îndeosebi a activelor circulante) are ca efect eliberarea de fonduri, de resurse financiare (care pot fi utilizate în alte scopuri). Invers, încetinirea vitezei de rotație a activelor circulante are ca efect imobilizarea unor fonduri, a unor resurse financiare.

3.2.3. RATELE PRIVIND RANDAMENTUL

RESURSELOR UTILIZATE

Randamentul resurselor utilizate se referă la rentabilitatea activității firmei și la rezultatele financiare obținute din aceasta.

Rentabilitatea are mai multe forme (rentabilitate economică, rentabilitate comercială, rentabilitate financiară) și poate fi redată cu ajutorul mai multor indicatori, printre care menționăm:

a) Rata marjei brute – raportul dintre cifra de afaceri din care s-a scăzut prețul de achiziție al mărfurilor vândute și cifra de afaceri (este utilizată îndeosebi de întreprinderi comerciale);

b) Rata marjei brute a exploatării – raportul dintre excedentul brut de exploatare la cifra de afaceri (indică capacitatea firmei de a genera surse de trezorerie, fiind utilizată pentru evaluarea performanței firmei în plan industrial și comercial);

c) Rata marjei nete – raportul dintre profitul net și cifra de afaceri (exprimă capacitatea firmei de a obține profit și de a rezista concurenței)

d) Rata de rentabilitate a capitalului investit – raport dintre beneficiul net și activul total al firmei (sau pasivul total, adică întregul capital utilizat) (exprimă eficacitatea gestionării și utilizării resurselor);

e) Rata de rentabilitate economică – raportul dintre profitul din exploatare și activul total al firmei (pasivul total sau capitalul investit) (exprimă randamentul capitalului);

f) Rata de rentabilitate economică brută – raportul dintre excedentul brut din exploatare și suma activelor imobilizate cu necesarul de fond de rulment (exprimă rentabilitatea brută a investițiilor);

g) Rata de rentabilitate economică netă – raportul dintre rezultatul din exploatare și suma dintre activele imobilizate și necesarul de fond de rulment (exprimă performanța economică a firmei);

h) Rata de rentabilitate comercială – raportul dintre profitul obținut și cifra de afaceri (măsoară rentabilitatea comercială a firmei);

i) Rata de rentabilitate financiară – raportul dintre rezultatul exercițiului (profitul net) și capitalul propriu al firmei (exprimă randamentul final al capitalului);

j) Rata de creștere a capitalului propriu – raportul dintre profitul destinat rezervelor și capital propriu;

k) Rata de rentabilitate a capitalului propriu – raportul dintre rezultatul exercițiului și capitalul propriu;

l) Rata de rentabilitate a capitalului permanent – raportul dintre profitul net, la care se adaugă dobânda aferentă împrumuturilor pe termen mediu și lung, și capitalul permanent.

Dintre acestea, cele mai relevante și, în același timp, cele mai utilizate sunt rata de rentabilitate economică și rata de rentabilitate financiară.

Rata de rentabilitate economică (re) se calculează raportând profitul din exploatare (P(E)) la capital investit (indiferent de proveniența acestuia) – deci la pasivul total (TP):

Rata de rentabilitate economic trebuie comparată cu dobânda de pe piață. Atunci când rata de rentabilitate economică este mai mare decât rata dobânzii, efectul de îndatorare este pozitiv pentru firmă. În acest caz se recomandă ca firma să apeleze la credite, deoarece în acest fel își poate crește profitul, deoarece rata de rentabilitate financiară este mai mare decât rata de rentabilitate economică. În caz contrar, dacă rata de rentabilitate economică este mai mică decât rata dobânzii, rata de rentabilitate financiară este mai mică decât rata de rentabilitate economică, și orice apelare la credite va diminua profitul firmei, dobânzile plătite fiind mai mari decât profitul obținut din exploatarea capitalului împrumutat.

Unii autori consideră că rata de rentabilitate economică trebuie să fie de cel puțin 20% pentru a considera că situația financiară a firmei este bună (din acest punct de vedere).

Rata de rentabilitate financiară (rf) exprimă randamentul final al capitalului propriu și se calculează ca raport între profitul net al firmei (Pn) și capitalul său propriu (Cpr):

Ideal ar fi ca rata de rentabilitate financiară să fie de peste 15% (peste 25% după alți autori).

În funcție de rata de rentabilitate economică, rata de rentabilitate financiară poate fi calculată cu relația:

în care:

DT – datorii totale;

Cpr – capital propriu;

rd – rata dobânzii;

–efectul de levier (sau efectul de îndatorare).

Rata de rentabilitate financiară mai poate fi calculată ca rată de rentabilitate financiară brută (ca raport între capacitatea de autofinanțare și capitalul propriu al firmei) și ca rată de rentabilitate financiară netă (ca raport între dividendele totale și capitalul social al firmei).

Indicatori ai randamentului resurselor utilizate pot fi menționați, în cazul în care acțiunile firmei sunt cotate la bursă, următorii:

a) Profitul pe acțiune – raportul dintre profitul net obținut și numărul de acțiuni emise;

b) Dividendul pe acțiune – raportul dintre valoarea dividendelor totale și numărul acțiunilor emise;

c) Rata capitalizării profitului – raportul dintre profitul pe acțiune și cursul unei acțiuni;

d) Rata capitalizării dividendului – raportul dintre dividendul pe acțiune și cursul unei acțiuni;

e) Coeficientul de capitalizare bursieră – raportul dintre cursul unei acțiuni și profitul pe acțiune.

Firma trebuie să aibă grijă ca evoluția acestor indicatori să fie cât mai bună, pentru ca acțiunile emise să fie cât mai atractive pentru investitori și astfel valoarea acțiunilor (cursul lor) să crească.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ: S.C. „1 IUNIE” S.A.

Pentru studiul de caz a fost aleasă societatea comercială „1 IUNIE” S.A., deoarece este o întreprindere reprezentativă pentru Timișoara, fiind, probabil, cea mai cunoscută firmă de tricotaje din zona de vest a țării.

4.1. PREZENTAREA GENERALĂ A FIRMEI

Societatea comercială „1 IUNIE” S.A. s-a constituit conform H.G. nr. 1296/13.12.1990, prin preluarea integrală a patrimoniului Întreprinderii de tricotaje pentru copii „1 IUNIE” Timișoara. După apariția legii 58/1991 care a permis demararea procesului de privatizare, întreprindere s-a privatizat, prin cumpărarea a 70% din acțiuni de la FPS București și a 25% din acțiuni de la FPP Molcova II.

Firma este atestată documentar încă din anul 1926, când a luat ființă fabrica de ciorapi FLORIDA. În anul 1949 profilul firmei a fost schimbat, trecându-se la producerea de lenjerie și îmbrăcăminte din fire de bumbac și lână pentru copii și adulți. În 1952 denumirea unității a fost schimbată în 1 IUNIE, odată cu dotarea și specializarea întreprinderii pentru executarea în exclusivitate a articolelor de confecții tricotaje pentru nou-născuți și copii.

În anul 1963 au fost preluate primele comenzi pentru export. Treptat ponderea exportului în totalul producției a crescut, în 1975 la 50% din producție fiind orientată spre export în țări precum Germania, Franța, Olanda, S.U.A., Belgia, Italia, etc.

În prezent, firma este organizată ca societate pe acțiuni, 93,65% din acțiuni fiind deținute de persoane fizice (în mare majoritate angajați și foști angajați), diferența de 6,35% aparținând S.I.F. Moldova.

Domeniul de activitate al firmei se încadrează în industria ușoară, constând în fabricarea de articole confecționate din textile pentru nou-născuți, copii și adulți (Cod CAEN 1740), și activități anexe – comerț cu ridicata al produselor textile (cod CAEN 5141) și comerț cu amănuntul al produselor textile (cod CAEN 5241).

Principalul obiect de activitate al S.C. „1 IUNIE” S.A. este producerea articolelor de confecții tricotaje din fire de bumbac și tip bumbac pentru nou-născuți, copii și adulți.

S.C. „1 IUNIE” S.A. are un capital social de 8.260.100.000 lei (ultima majorare de capital datând din 31.12.1995), iar la sfârșitul anului 2001 activele totale erau evaluate la 165.655.666.000 lei, în timp ce cifra de afaceri se ridica la 144.209.000.000 lei. Capitalul social al firmei este împărțit în 82.601 acțiuni cu valoarea nominală de 100.000 lei.

Suprafața totală ocupată de unitate este de 2,2 ha, firma deținând clădiri cu 2, 3 sau 4 nivele, în valoare totală de 49 miliarde lei.

Există trei entități legale la care S.C. „1 IUNIE” S.A. are participări de capital:

1 IUNIE K.F.T. Budapesta (100%);

Pro Aliment „1 IUNIE” S.R.L. Timișoara (95%);

Aprilia Print S.R.L. Timișoara (70%).

După transformarea din Întreprinderea de tricotaje pentru copii „1 IUNIE” Timișoara în societatea pe acțiuni S.C. „1 IUNIE” S.A., firma a suferit numeroase transformări în încercarea de a se adapta cât mai rapid economiei de piață, de a-și întări poziția pe piață și de a se dezvolta în permanență.

Restructurarea a implicat (ca de altfel în cazul majorității întreprinderilor privatizate) reducerea personalului. Reducerea de personal continuă încă – în ultimii 5 ani numărul de angajați s-a redus de la 1540 în 1997 la 869 în mai 2002.

Principalele produse oferite de S.C. „1 IUNIE” S.A. pe piață sunt :

lenjerie pentru copii și adulți;

îmbrăcăminte pentru nou-născuți (costumașe și pantaloni strampel, pieptărașe, jachete, solare etc.);

îmbrăcăminte pentru copii și adulți (bluze, treninguri, pijamale, halate de baie, rochii, fuste, veste etc.)

Principalele puncte tari ale produselor firmei constau în calitatea ridicată a acestora (certificat de calitate OKO-TEX), gradul nou de noutate (dat de creativitatea creatorilor) și gradul ridicat de receptivitate față de tendințele modei. Astfel pe piața externă S.C. „1 IUNIE” S.A. acoperă segmentul de calitate medie-înaltă, printre clienți numărându-se firme de prestigiu precum C&A, Quelle, etc. În plan intern trebuie amintit că S.C. „1 IUNIE” S.A. este singura firmă producătoare de articole pentru nou-născuți din zona de vest a României.

Deși puternic orientată spre export, S.C. „1 IUNIE” S.A. este una dintre puținele firme românești care continuă să exporte modele proprii, producția în lohn reprezentând doar 2% din totalul producției.

Procesul tehnologic actual presupune parcurgerea mai multor faze:

pregătirea firului (bobinare, parafinare);

tricotarea firului;

finisarea firului (vopsire, uscare, calandrare, imprimare tricot metraj);

croire (după perioada de relaxare de 24 de ore), eventual recroire dacă se brodează sau imprimă local (tricotajele se croiesc în funcție de comenzile primite pe mărimi și culori în pachete de 20-30 de bucăți);

confecționarea pieselor croite;

etichetarea, călcarea produsului finit;

controlul tehnic de calitate;

ambalarea produsului finit.

Principalii concurenți, în plan intern, sunt:

S.C. Tricoul Roșu Arad;

S.C. Crinul București;

S.C. Cotton Tex Timișoara;

S.C. Textila Lugoj.

Prin tradiția, calitatea, diversitatea produselor și printr-un foarte bun raport calitate – preț, S.C. „1 IUNIE” S.A. a reușit să-și asigure o piață de desfacere solidă și de durată. Pentru piața externă firma folosește atât exportul direct cât și contractele de export prin comisionar și într-o mai mică măsură producția în lohn. Pe piața internă firma folosește un sistem de distribuție format din 12 magazine proprii, distribuitori direcți și comisionari organizați pe județe. În plus, S.C. „1 IUNIE” S.A. participă la târgurile interne organizate de instituțiile abilitate prin care își prezintă în special produsele noi.

4.2. INDICATORII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR PENTRU

S.C. „1 IUNIE” S.A.

Pentru a putea analiza situația financiară a S.C. „1 IUNIE” S.A., trebuie mai întâi să regrupăm elementele bilanțului contabil și să realizăm bilanțul financiar al firmei. Analiza a fost făcută pentru perioada 2000 – 2001. Bilanțul contabil și financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. Timișoara este prezentat în tabelele 4.1. și 4.2.

Bilanțul contabil al S.C. „1 IUNIE” S.A. (mil. lei)

(ACTIV)

Tabelul 4.1. (a)

Bilanțul contabil al S.C. „1 IUNIE” S.A. (mil. lei)

(PASIV)

Tabelul 4.1. (b)

Bilanțul financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. (mil. lei)

(ACTIV)

Tabelul 4.2. (a)

Bilanțul financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. (mil. lei)

(PASIV)

Tabelul 4.2. (b)

Structura patrimoniului S.C. „1 IUNIE” S.A. se prezintă ca în bilanțul contabil al firmei, prezentat în anexa 1. Elementele bilanțiere au fost regrupate, obținându-se bilanțul financiar (prezentat în anexa 2). În continuare, pentru calculul diferiților indicatori, s-au folosit datele furnizate de bilanțul financiar, precum și alte date, prezentate în tabelul 4.3.

Alte informații financiare necesare

Tabelul 4.3.

Sursa: S.C. „1 IUNIE” S.A.

Profitul net al firmei a fost repartizat astfel:

în anul 2000: rezerve legale (406 milioane lei) și dividende (1.735 milioane lei);

în anul 2001: rezerve legale (160 milioane lei), surse proprii de finanțare (1.420 milioane lei), alte repartizări prevăzute de lege (297 milioane lei) și dividende (829 milioane lei).

La o primă vedere, pe baza acestor date se poate aprecia că situația financiară a firmei este destul de bună, firma încheind ambele exerciții financiare din perioada de analiză (2000 și 2001) cu profit. S.C. „1 IUNIE” S.A. nu are pierderi neacoperite din exercițiile financiare anterioare, și a distribuit dividende în fiecare an, iar cursul acțiunilor sale pe piață a crescut.

Ca dinamică însă se constată o reducere a profitului în anul 2001 față de anul 2000, scăderea fiind și mai importantă dacă avem în vedere și rata inflației.

În continuare sunt prezentați indicatorii diagnosticului financiar, calculați pentru S.C. „1 IUNIE” S.A., pentru anul 2000 și pentru anul 2001.

4.2.1. INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR

Indicatorii situației patrimoniale a societății comerciale luate în analiză sunt prezentați în tabelul 4.4.

Situația patrimonială a S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.4.

Deoarece firma nu are nici subvenții pentru investiții, nici provizioane reglementate, situația netă a firmei este egală cu activul net contabil.

Se poate observa că activul net contabil și situația netă a firmei sunt pozitive, într-o ușoară creștere. Luând în calcul inflația însă, constatăm că în termeni reali, valoarea contabilă a firmei este în scădere.

Din păcate nu există date disponibile privind valoarea economică a elementelor patrimoniale de activ și de pasiv ale firmei, și prin urmare nu s-a putut calcula activul net corectat (ANC0), nici activul reevaluat corijat (ARC).

Comparând însă activul net contabil, respectiv situația netă a firmei cu capitalul social al firmei, constatăm că valoarea contabilă a firmei este mai mare decât capitalul social (mult mai mare, având în vedere că în 2000 și în 2001 capitalul social s-a menținut constant, la nivelul de 8260 milioane lei. Deci teoretic, în cazul lichidării firmei, acționarii ar primi o sumă mult mai mare decât cea investită. Desigur această apreciere nu ține cont de evoluția prețurilor între momentul investirii banilor și momentul actual.

Se poate compara și valoarea contabilă a firmei cu valoarea sa cotată la bursă (numărul acțiunilor emise înmulțit cu cursul unei acțiuni), am constata că în anul 2000, considerând cursul mediu al acțiunii de 936.000 lei, valoarea la bursă a acțiunilor firmei a fost de 82601*936.000 = 77314,536 milioane lei, valoare ușor superioară valorii contabile a firmei (de 77275 milioane lei); oricum diferența, în termeni procentuali este de 0,05%, și poate fi considerată neglijabilă. Se poate spune că firma a fost corect apreciată și evaluată de către bursă. În anul 2001, cursul mediu al acțiunilor a fost de 951.000 lei. Astfel valoarea acțiunilor la bursă a fost de 82601*951000 = 78553,551 milioane lei. Și în anul 2001 valoarea acțiunilor S.C. „1 IUNIE” S.A. la bursă a fost ușor mai mare decât valoarea contabilă a firmei (de 78252 milioane lei). Diferența a fost de 0,4%, mai mare decât în anul precedent, dar în continuarea neglijabilă, cursul acțiunilor fiind o reflectare destul de bună a valorii contabile a firmei.

Indicatorii echilibrului financiar: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă sunt prezentați în tabelul 4.5.

Echilibrul financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.5.

S.C. „1 IUNIE” S.A. a avut un fond de rulment pozitiv, atât în 2000 cât și în 2001. În plus fondul de rulment net a crescut în 2001 față de 2000, ceea ce indică o situație pozitivă, de echilibru financiar. Firma finanțează nevoile permanente din surse permanente, o parte din sursele permanente fiind excedentare, și deci disponibile pentru finanțarea nevoilor temporare (ciclice).

Analizând fondul de rulment net pe cele două componente ale sale – fond de rulment propriu și fond de rulment străin – se constată că există un fond de rulment străin pozitiv și mare, care asigură existența unor surse permanente peste nevoile permanente ale firmei. Fondul de rulment propriu al firmei este negativ, în ușoară scădere, ca valoare absolută. Acest ultim aspect atenuează puțin inconvenientele unui fond de rulment propriu negativ. Fondul de rulment propriu negativ este expresie a lipsei de autonomie financiară a întreprinderii, a faptului că S.C. „1 IUNIE” S.A. își finanțează o parte din nevoile permanente (o parte din activele imobilizate) pe baza surselor împrumutate.

Necesarul de fond de rulment este pozitiv și mare (chiar foarte mare). În orice caz, necesarul de fond de rulment este mult mai mare decât fondul de rulment, situația care poate fi apreciată ca negativă. În plus în 2001 necesarul de fond de rulment a crescut foarte mult față de anul anterior (cu 55%).

Se poate aprecia deci că S.C. „1 IUNIE” S.A. are un surplus de nevoi temporare, ciclice, în raport cu sursele temporare, ciclice pe care le poate mobiliza. Până în acest punct al analizei nu se poate preciza motivul acestui decalaj, prin urmare nu se poate spune dacă situația este negativă, sau normală, consecință a unei politici de investiții, politică de plasare rentabilă a capitalului.

Trezoreria netă a S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost în ambii ani negativă, valorile absolute fiind foarte mari, urmare a unui necesar de fond de rulment mult mai mare decât fondul de rulment. Din acest punct de vedere situația firmei este îngrijorătoare. Este o situație de dezechilibru financiar, S.C. „1 IUNIE” S.A. fiind dependentă de resursele de trezorerie, de creditele bancare pe termen scurt.

În dinamică, situația trezoreriei nete s-a înrăutățit în 2001 față de 2000, deficitul e trezorerie crescând de la –16207 milioane lei la –24645 milioane lei (aceasta însemnând o creștere procentuală de 52% a deficitului de trezorerie). Trebuie precizat că acest deficit de trezorerie reprezintă mai mult de o treime din capitalul total utilizat de firmă (din pasivul total).

Viteza de rotație a fondului de rulment (FR) și a necesarului de fond de rulment (NFR) este prezentată în tabelul 4.6.

Viteza de rotație a FR și a NFR

Tabelul 4.6.

În anul 2000, viteza de rotație a fondului de rulment a fost foarte ridicată, durata în zile a unei rotații fiind sub valorile considerate normale, indicând o marjă insuficientă de siguranță, un fond de rulment extrem de mic. În anul 2001 viteza de rotație a fondului de rulment s-a redus, această evoluție fiind pozitivă. Cu o durată în zile a unei rotații a fondului de rulment de 31,33 zile, S.C. „1 IUNIE” S.A. se încadrează în limitele normale (în intervalul [30; 90 zile]).

În ceea ce privește viteza de rotație a necesarului de fond de rulment, aceasta a fost mult mai redusă. Durata în zile a unei rotații a necesarului de fond de rulment a fost în ambii ani considerați de peste 3 ori mai mare decât durata în zile a unei rotații a fondului de rulment.

Indicatorii privind bonitatea S.C. „1 IUNIE” S.A., care reflectă capacitatea de autofinanțare a firmei sunt prezentați în tabelul 4.7.

Capacitatea de autofinanțare S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.7.

Capacitatea de autofinanțare a S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost pozitivă atât în anul 2000 cât și în anul 2001, exprimând surplusul de monetar obținut întreprindere pe durata perioadei de analiză, care permite autofinanțarea activității (constituie o sursă proprie de finanțare). Se poate observa că determinarea capacității de autofinanțare prin cele două metode propuse conduce la rezultate diferite. Aceste diferențe apar deoarece impozitul pe profit plătit de firmă diferă de impozitul care ar rezulta din aplicarea cotei de impozitare de 25 % la rezultatul brut obținut, din cauza unor cheltuieli deductibile și nedeductibile care au fost ignorate în prima relație de calcul (în 2000, impozitul plătit de S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost de 2479 milioane lei, în condițiile unui rezultat brut de 8128 milioane lei, reprezentând 30,5% din rezultatul brut; similar, în anul 2001, rezultatul brut al S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost de 3210 milioane lei, iar impozitul pe profit a fost de 504 milioane lei, sumă reprezentând 15,7% din rezultatul brut).

Din cauza unui impozit pe profit mai mare decât 25% din profitul brut, în anul 2000 capacitatea de autofinanțare a fost mai mare calculată cu cea dintâi metodă. În 2001 situația a fost inversă: impozitul pe profit a fost în realitate mai mic decât 255 din profitul brut al exercițiului, iar capacitatea de autofinanțare a fost mai mare calculată cu ajutorul celei de-a doua relații.

Deoarece trebuie avută în vedere situația reală a firmei, și impozitul pe profit efectiv plătit, se vor lua în considerare rezultatele obținute prin utilizarea celei de-a doua varianta.

Evident, prima relație de calcul va duce la aceleași rezultate ca și cea de-a doua relație dacă vom utiliza ca și cotă de impozit pe profit cota procentuală rezultată din raportarea impozitului pe profit la rezultatul net, și nu 25%. astfel:

în anul 2000: CAF = (150542 – 142414)(1 – 30,5/100) + 5835 = 11483,96

în anul 2001: CAF = (165335 – 162125)(1 – 15,7/100) + 7481 = 10187,03

iar aceste valori coincid cu cele calculate prin cea de-a doua metodă.

Autofinanțarea reală, efectivă, este mai redusă decât capacitatea de autofinanțare calculată, cu valoarea dividendelor de plătit, în S.C. „1 IUNIE” S.A. neexistând participații la profit (nici a angajaților, nici a managementului).

Indicatorii referitori la solvabilitatea S.C. „1 IUNIE” S.A. sunt prezentați în tabelul 4.8. (solvabilitatea patrimonială, gradul de acoperire a serviciului datoriei, indicele de solvabilitate generală, solvabilitatea financiară pe termen mediu și lung și solvabilitatea financiară pe termen scurt).

Solvabilitatea S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.8.

Solvabilitatea patrimonială se situează, în ambii ani considerați, sub nivelul minim de 30%, ceea ce indică o solvabilitate patrimonială foarte scăzută, și deci o situație dificilă a firmei (o stare de insolvabilitate). Se poate spune că această situație nu este chiar atât de îngrijorătoare, deoarece capitalul social nu a mai fost modificat din 1995, iar până în prezent indicele de creștere a prețurilor a fost foarte mare. Astfel, capitalul propriu al firmei este de circa 10 ori mai mare decât capitalul social, diferențele din reevaluare fiind de 62726 milioane lei. Pentru a putea trage concluzii mai pertinente, se vor urmări și ceilalți indicatori ai solvabilității.

Gradul de acoperire a serviciului datoriei este și el sub valorile considerate normale, fiind subunitar în ambii ani. Deosebit de îngrijorătoare este situația firmei în anul 2000, an în care gradul de acoperire a serviciului datoriei a fost de doar 0,25. Motivul a fost rata de rambursare foarte mare (mult mai mare decât ratele de rambursare din anii precedenți, și mult mai mare decât rata de rambursare din anul 2001). În anul următor acest indicator s-a apropiat de 1, rămânând totuși subunitar. Prin urmare, privită și prin prisma acestui indicator, situația S.C. „1 IUNIE” S.A. este dificilă, firma confruntându-se cu probleme de solvabilitate.

Indicele de solvabilitate generală este mult sub limita minimă considerată normală (3): 1,87 în 2000 și 1,77 în 2001. Considerând solvabilitatea generală (atât pe termen mediu și lung cât și pe termen scurt), situația S.C. „1 IUNIE” S.A. este foarte dificilă, cu atât mai mult cu cât tendința de evoluție a indicelui este de scădere.

Solvabilitatea financiară pe termen mediu și lung este foarte bună, valoarea acestui indicator fiind nu doar supraunitară, ci și foarte ridicată (4,21 în anul 2000 și 3,83 în anul 2001). Din acest punct de vedere firma nu are probleme, activele imobilizate ale firmei fiind mult mai mari decât valoarea datoriilor pe termen mediu și lung.

Trecând la solvabilitatea financiară pe termen scurt, se constată că valoarea acestui indicator este supraunitară, dar marja de siguranță este redusă, solvabilitatea financiară pe termen scurt fiind de 1,14 în anul 2000 și de 1,19 în anul 2001. Trebuie remarcat că evoluția acestui indicator este de creștere, chiar dacă este o creștere foarte modestă.

Alți indicatori ai bonității firmei se referă la lichiditate și sunt prezentați în tabelul 4.9.

Lichiditatea S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.9.

Lichiditatea curentă a firmei este supraunitară, încadrându-se în valorile considerate normale. Lichiditatea S.C. „1 IUNIE” S.A. este însă destul de scăzută, valorile acestui indicator fiind foarte apropiate de 1 (1,14 în anul 2000 și 1,19 în anul 2001) și destul de departe de valorile considerate favorabile (2 – 2,5). Evoluția în timp este bună, valoarea lichidității curente crescând ușor în 2001 față de 2000.

Lichiditatea rapidă a S.C. „1 IUNIE” S.A. este sub limita considerată satisfăcătoare (0,65), dar puțin peste limita minimă considerată normală (0,5) din acest punct de vedere situația firmei fiind mai delicată, existând un anumit risc de a întâmpina probleme de lichiditate. Și acest indicator a avut o evoluție crescătoare, dar creșterea nu a fost foarte semnificativă.

Lichiditatea foarte rapidă (lichiditatea imediată) este extrem de scăzută, valorile acestui indicator în cei doi ani considerații (0,05 și respectiv 0,02) fiind cu mult sub limita de 0,3 considerată normală. Din acest punct de vedere situația S.C. „1 IUNIE” S.A. este foarte dificilă, riscul de a întâmpina probleme de lichiditate fiind foarte ridicat. Dincolo de valorile extrem de scăzute ale indicatorului în cei doi ani, un alt aspect care ridică probleme este evoluția descrescătoare, valoare indicatorului în 2001 fiind sub jumătate din valoarea sa în anul anterior.

Deoarece S.C. „1 IUNIE” S.A. nu are plasamente, lichiditatea la vedere este identică cu lichiditatea imediată (foarte rapidă), fiind de asemenea foarte scăzută, și având aceeași evoluție descrescătoare, defavorabilă. Indicatorul se află cu mult sub valorile considerate normale (0,2 – 0,3).

Capacitatea de plată a firmei și coeficientul capacității de plată sunt prezentați în tabelul 4.10.

Capacitatea de plată S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.10.

Din punct de vedere al capacității de plată, situația S.C. „1 IUNIE” S.A. este extrem de dificilă. În valoare absolută capacitatea de plată este negativă, având valori foarte mari, iar ca și coeficient valorile realizate de firmă în anul 2000 și în anul 2001 (0,15 și respectiv 0,06) sunt foarte scăzute – o situație financiară normală ar trebui să fie caracterizată de o capacitate de plată calculată în mărime absolută pozitivă, și de un coeficient al capacității de plată supraunitar. În plus, evoluția indicatorilor relevă o înrăutățire a situației, valorile indicatorilor în anul 2001 fiind mult mai scăzute decât în anul 2000, pe baza creșterii obligațiilor de plată pe termen scurt și a scăderii disponibilităților bănești.

4.2.2 RATELE FINANCIARE

Păstrând ordinea în care au fost prezentate în capitolul anterior, pentru S.C. „1 IUNIE” S.A. sunt prezentate în continuare ratele de structură financiară, ratele gestionării stocurilor și ratele privind randamentul resurselor utilizate.

Principalele rate de structură financiară sunt prezentate în tabelul 4.11. (ratele de autonomie financiară) și în tabelul 4.12. (ratele de îndatorare)

Ratele de autonomie financiară S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.11.

Rata autonomiei financiare globale este supraunitară în 2000, și subunitară în 2001, ceea ce indică o reducere a autonomiei financiare globale, dar care se păstrează încă mult peste nivelul minim considerat acceptabil, de 0,5. Calculată ca raport între capitalul propriu și pasivul total al firmei, rata autonomiei financiare are valori în jurul a 0,5, valori considerate normale, evoluția descrescătoare indicând totuși o reducere a autonomiei financiare globale, aspect mai puțin favorabil.

Referitor la rata autonomiei financiare la termen are valori peste limitele considerate normale, indicând o situație bună, un grad ridicat de autonomie financiară la termen.

Ratele de îndatorare S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.12.

Ratele de îndatorare ale S.C. „1 IUNIE” S.A. indică o situație financiară bună, firma având capacitate de îndatorare atât globală cât și la termen, toți coeficienții încadrându-se în limitele impuse de uzanțele bancare.

Ca tendință de evoluție, se remarcă o ușoare tendință de creștere a îndatorării firmei în anul 2001 comparativ cu anul 2000, situație care ar reprezenta o evoluție pozitivă dacă rata de rentabilitate ar fi superioară ratei dobânzii de pe piață (acest aspect va fi analizat la ratele de rentabilitate). Toate ratele de îndatorare la termen conduc la aceeași concluzie, indiferent la ce element se raportează datoriile pe termen mediu și lung (la capitalul propriu, la capitalul permanent sau la capacitatea de autofinanțare).

Structura financiară a firmei și rata stabilității financiare sunt prezentate în tabelul 4.13.

Structura financiară și rata stabilității financiare S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 4.13.

Structura financiară a firmei relevă o situație destul de defavorabilă. Sursele de finanțare pe termen scurt depășesc jumătate din valoarea surselor permanente de finanțare, și evoluția este de înrăutățire a raportului (de creștere a lui). Din punct de vedere al provenienței resurselor, capitalul propriu al firmei este aproximativ egal cu sursele împrumutate, situație care nu este favorabilă, dar poate fi încadrată ca normală. Evoluția structurii financiar se înrăutățește și din acest punct de vedere, în anul 2001 datoriile totale depășind capitalul propriu al firmei, și acesta este un aspect îngrijorător.

Stabilitatea financiară a S.C. „1 IUNIE” S.A. este bună, rata stabilității financiare depășind valoarea de 0,5 (fiind de 0,64 în anul 2000 și respectiv de 0,61 în anul 2001).

În legătură cu structura activului, se pot remarca următoarele aspecte:

activele imobilizate ale firmei depășesc jumătate din activul patrimonial;

imobilizările necorporale au o pondere foarte redusă în totalul activelor imobilizate, dar în creștere;

imobilizările corporale au ponderea cea mai mare în totalul imobilizărilor, reprezentând 99,66% din activele imobilizate în anul 2000 și respectiv 97,31% în 2001;

imobilizările financiare au o pondere redusă în totalul activelor imobilizate (deși mai mare decât cea a imobilizărilor necorporale), dar în creștere;

imobilizările corporale sunt formate exclusiv din terenuri și mijloace fixe, acestea din urmă fiind preponderente;

activele circulante au reprezentat 40% din totalul activului în anul 2000 și 46% în anul următor;

în cadrul activelor circulante, stocurile au reprezentat aproximativ jumătate din activele circulante (ponderea lor reducându-se în anul 2001), fiind urmate ca pondere de creanțe; disponibilitățile bănești dețin o pondere foarte redusă în totalul activelor circulante (5% în 2000 și 2% în 2001);

în cadrul stocurilor, la sfârșitul anului 2000 ponderea cea mai importantă o deținea producția în curs de execuție, fiind urmată de produse finite și materii prime, materiale; în anul 2001 ponderea cea mai ridicată o aveau stocurile de produse finite, fiind urmate de producția în curs de execuție și de stocurile de materii prime și materiale;

ponderea creanțelor din exploatare în totalul creanțelor s-a redus în 2001 față de 2000; creanțele față de clienți au reprezentat în anul 2000 80 % din valoarea creanțelor din exploatare și 47% din totalul creanțelor, iar în anul 2001 acestea dețineau o pondere de 81% din creanțele din exploatare și 33% din totalul creanțelor;

la categoria disponibilități, S.C. „1 IUNIE” S.A. nu deține plasamente, ci doar disponibilități în casă și în conturi bancare și alte valori lichide; ca evoluție, valoarea disponibilităților s-a redus, în timp ce valoarea celorlalte valori lichide s-a redus mult mai puțin; ca urmare, ponderea disponibilităților în casă și conturi în totalul disponibilităților s-a redus de la 64% în 2000 la 40% în 2001;).

Referitor la viteza de rotație a diferitelor categorii de elemente patrimoniale (ratele de gestionare a resurselor), situația acestora este prezentată în tabelul 4.14. și în tabelul 4.15.

Ratele vitezei de rotație (elementele de activ)

Tabelul 4.14.

Viteza de rotație a elementelor de activ este destul de redusă, și în scădere, cu excepția vitezei de rotație a creditului clienți, care este în creștere și în anul 2001 ajunge chiar în limitele considerate normale (sub 30 de zile). Deși este o valoare destul de mare durata în zile a unei rotații a creditului clienți s-a redus de la 33 de zile la 28, și dacă această evoluție de creștere a vitezei de rotație se va menține, firma nu va avea probleme financiare (din acest punct de vedere).

Firma ar trebui să se preocupe și de creștere vitezei de rotație pentru celelalte elemente de activ. Este îngrijorător faptul că într-un ciclu de exploatare activul total al firmei nu reușește să facă o rotație completă, și în plus tendința este de scădere a vitezei sale de rotație.

Tendința de reducere a vitezei de rotație a elementelor de activ are ca și consecință o imobilizare de fonduri, aceasta fiind nefavorabilă firmei.

Ratele vitezei de rotație pentru elementele de pasiv

Tabelul 4.15.

Viteza de rotație a elementelor de pasiv este și ea destul de redusă. Tendința este de creștere a vitezei de rotație a capitalului permanent și a capitalului propriu și de reducere a vitezei de rotație a datoriilor totale și a creditelor furnizori.

Durata în zile a creditului furnizori a crescut la 60 de zile în anul 2001, de la 52 de zile în anul precedent. Astfel, S.C. „1 IUNIE” S.A. a realizat o viteză de rotație foarte scăzută a creditelor furnizori, în anul 2001 durata în zile a unei rotații a creditelor furnizori fiind mai mult decât dublul duratei în zile a creditelor clienți. Din acest punct de vedere, al gestionării creditelor clienți și furnizori situația firmei este favorabilă, și s-a îmbunătățit în 2001 față de anul 2000. Tendința de reducere a vitezei de rotație a datoriilor totale este și ea favorabilă.

Ratele de randament al resurselor utilizate (ratele de rentabilitate) sunt prezentate în tabelul 4.16. Având în vedere specificul firmei, și datele disponibile, s-au calculat următoarele rate de rentabilitate: rata marjei nete, rata de rentabilitate a capitalului investit, rata de rentabilitate economică și rata de rentabilitate financiară.

Rate de rentabilitate

Tabelul 4.16.

Un prim aspect pozitiv care se remarcă este că S.C. „1 IUNIE” S.A. a încheiat ambele exerciții financiare analizate cu profit. Aspectul nefavorabil remarcat este legat de dinamica randamentului resurselor utilizate: în anul 2001 profitul obținut de S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost mult mai mic decât în anul precedent, în profida creșterii cifrei de afaceri și a capitalului utilizat.

Rata marjei nete și rata de rentabilitate a capital investit au fost foarte scăzute și ca tendință s-au redus foarte mult în anul 2001 față de anul 2000, ajungând de la 4,12% și respectiv 3,68% la 1,87% și respectiv 1,63%.

Rata de rentabilitate economică a fost de 10,81% în 2000 și respectiv 6,63% în anul 2001, valori considerate sub limitele normale. Evoluția este și aici nefavorabilă, deoarece rata de rentabilitate economică s-a redus în anul 2001 comparativ cu anul 2000.

În condițiile unor rate de rentabilitate economică modeste și a unor rate ale dobânzii foarte mari (în medie 53,5% în anul 2000 și 45% în anul 2001), efectul de îndatorare a S.C. „1 IUNIE” S.A. a fost negativ, iar ratele de rentabilitate financiară au fost cu mult sub nivelul ratelor de rentabilitate economică: 7,30% în anul 2000 și respectiv 3,44% în anul 2001. Cu aceste valori, rata de rentabilitate financiară se situează cu mult sub valorile considerate normale.

Alți indicatori ai randamentului resurselor utilizate sunt prezentați în tabelul 4.17. (profitul pe acțiune, dividendul pe acțiune, rata capitalizării profitului, rata capitalizării dividendului și coeficientul de capitalizare bursieră).

Indicatori ai randamentului utilizării resurselor

Tabelul 4.17.

Situația acestor indicatori și în special evoluția lor indică scăderea atractivității acțiunilor firmei la bursă (aspect evidențiat și de foarte mica creștere a cursului unei acțiuni în anul 2001 față de anul 2000 (cu doar 1,6%) în condițiile unei creșteri medii a prețurilor de 46%). Astfel, profitul pe acțiune s-a înjumătățit în 2001 față de anul 2000, dividendul pe acțiune având aceeași evoluție.

Firma urmărește totuși să mențină atractivitatea acțiunilor emise, oferind o treime din profitul pe acțiune sub formă ca dividend.

4.3. ASPECTE POZITIVE, PROBLEME

ȘI POSIBILE SOLUȚII

Din analiza indicatorilor calculați pentru S.C. „1 IUNIE” S.A., se remarcă următoarele aspecte pozitive referitor la situația financiară a acestei firme:

un activ net contabil și o situație netă suficient de mari (mult mai mari decât capitalul social);

un fond de rulment pozitiv;

o viteză de rotație a fondului de rulment care se încadrează în limitele normale;

o capacitate de autofinanțare pozitivă;

o solvabilitate financiară pe termen mediu și lung foarte bună;

o solvabilitate financiară pe termen scurt în limitele normale, destul de redusă, dar având tendința de creștere;

o lichiditate curentă și o lichiditate rapidă în limitele normale, destul de redusă, dar cu o tendință de creștere;

o rată suficient de mare a autonomiei financiare la termen;

rate de îndatorare bune, care se încadrează în limitele impuse de uzanțele bancare, indicând faptul că S.C. „1 IUNIE” S.A. mai poate apela la credite;

o stabilitate financiară bună;

creșterea vitezei de rotație a creditelor clienți și încadrarea acesteia în limitele considerate normale în anul 2001;

scăderea vitezei de rotație a datoriilor totale și a creditelor furnizori;

diferența favorabilă dintre durata în zile a unei rotații a creditului furnizor și durata în zile a unei rotații a creditului clienți;

rezultatul pozitiv al ambelor exerciții (cauzat de un rezultat pozitiv din activitatea de exploatare);

Principalele probleme financiare cu care se confruntă S.C. „1 IUNIE” S.A. se referă la:

lipsa autonomiei financiare, concretizată într-un fond de rulment negativ;

dezechilibru financiar, cauzat de un necesar de fond de rulment exagerat de mare (mult mai mare decât fondul de rulment);

probleme de trezorerie, în condițiile unei trezorerii nete negative;

înrăutățirea indicatorilor echilibrului financiar în anul 2001 față de anul 2000;

o solvabilitate patrimonială foarte scăzută (sub limitele considerate normale);

un grad scăzut de acoperire a serviciului datoriei (sub nivelul considerat normal);

un indice de solvabilitate generală cu mult sub nivelul considerat normal;

o lichiditate imediată și la vedere deosebit de scăzută, cu mult sub nivelul considerat normal, și cu o tendință de scădere;

o capacitatea de plată negativă în valoare absolută și cu un coeficient subunitar, cu tendință de scădere;

reducerea ratei de autonomie financiară globală;

o viteză de rotație a elementelor de activ extrem de redusă (într-un exercițiu financiar activul total al firmei nu reușește să facă o rotație completă);

scăderea vitezei de rotație a elementelor de activ în 2001 comparativ cu anul 2000 (cu excepția vitezei de rotație a creditelor clienți);

rate de rentabilitate foarte scăzute și în scădere;

rata de rentabilitate economică mai mică decât rata dobânzii de pe piață;

scăderea atractivității acțiunilor firmei pe piață.

Toate aceste aspecte indică o încetinire a activității firmei, problemă care va trebui soluționată cât mai rapid. S.C. „1 IUNIE” S.A. apelează la foarte multe credite (marea majoritate pe termen scurt), în condițiile unei rate de rentabilitate economică reduse, sub nivelul ratei dobânzii. Având în vedere această situație, firma ar trebui să găsească modalități de creștere a ratei de rentabilitate economică. Pe termen scurt, o soluție ar fi renunțarea (cel puțin parțială) la credite, sau majorarea capitalului propriu (această din urmă variantă prezentând avantajul că permite extinderea activității firmei).

Ar trebui modificat raportul dintre sursele de finanțare permanente și sursele de finanțare temporare în favoarea primei categorii. S.C. „1 IUNIE” S.A. ar trebui să mărească ponderea disponibilităților bănești și a plasamentelor în totalul activelor circulante.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

În acest ultim capitol sunt prezentate câteva concluzii privind realizarea unui diagnostic financiar al unei firme, dar și privind situația financiară a firmei analizate, S.C. „1 IUNIE” S.A., căreia i se calculează un indicator sintetic, care să reflecte potențialul financiar general.

5.1. CONCLUZII GENERALE PRIVIND DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL FIRMEI

Așa cum am precizat în prima parte a lucrării, există o mare diversitate de opinii referitoare la elementele pe care trebuie să le cuprindă un diagnostic financiar, la indicatorii care trebuie urmăriți în realizarea unui diagnostic financiar.

Indicatorii propuși pot fi relevanți pentru anumite firme, în timp ce pentru altele, aceeași indicatori nu mai au nici o relevanță. În alegerea criteriilor de analiză, a indicatorilor care vor fi calculați și analizați, trebuie să se țină cont de condițiile specifice în care firma își desfășoară activitate, de mediul macroeconomic, de domeniul de activitate, etc.

În această lucrare, deși am prezentat pe scurt și opiniile unor importanți economiști din Occident, pentru realizarea uni diagnostic financiar pentru S.C. „1 IUNIE” S.A. am apelat la analiza indicatorilor propuși de autori români.

Au fost avute în vedere în final două metode de analiză: metoda maselor financiare și metoda ratelor financiare; au fost prezentați și calculați indicatori financiari referitori la echilibrul financiar, la bonitatea firmei, rate de structură financiar, rate specifice vitezei de rotație, rate de rentabilitate, completate și cu alți indicatori.

Chiar apelând la indicatorii propuși de autorii români, nu au putut fi luați în considerare toți indicatorii propuși; au fost prezentați, calculați și analizați acei indicatori care au fost propuși de un număr mare de economiști, încercând să se țină cont și de domeniul de activitate al firmei analizate.

Analiza separată a indicatorilor duce la concluzii contradictorii: situația financiară a unei firme prezintă de cele mai multe ori atât aspecte pozitive, favorabile, cât și aspecte nefavorabile, negative. Prin urmare, încercarea de a aprecia situația financiară de ansamblu a unei firme prin analiza unui singur indicator sau doar a unui grup de indicatori poate duce la o concluzie greșită, deoarece din anumite puncte de vedere situația financiară a firmei este bună, iar din alte puncte de vedere situația financiară poate fi apreciată ca dificilă.

Este necesară deci o metodă de analiză care să permită aprecierea situației financiare globale a firmei în funcție de nivelul și evoluția mai multor indicatori. Dintre variantele propuse de teoria economico-financiară, metoda aleasă în final pentru a aprecia situația financiară a firmei analizate a fost profilograma propusă de un grup de autori români.

5.2. CONCLUZII PRIVIND SITUAȚIA

S.C. „1 IUNIE” S.A.

Înainte de a aplica profilograma diagnosticului financiar, reamintim cele patru stări cuprinse în grila de evaluare și valorile asociate lor:

S1 = nesatisfăcător (pentru 0S10,25);

S2 = satisfăcător (pentru 0,26S20,5);

S3 = stare bună (pentru 0,51S30,75);

S4 = stare foarte bună (pentru 0,75S41);

Pentru simplificare s-a ales ca fiecărei stări să i se asocieze o singură valoare – mijlocul intervalului propus; astfel, stării S1 i s-a asociat valoarea 0,125, stării S2 valoarea 0,375, stării S3 valoarea 0,625 și stării S4 valoarea 0,875.

Indicatorii financiari calculați pe baza datelor financiar-contabile pentru S.C. „1 IUNIE” S.A. au fost încadrați în stările corespunzătoare, pe baza valorii lor. În tabelul 5.1., este prezentată profilograma diagnosticului financiar pentru S.C. „1 IUNIE” S.A..

Ajustări efectuate:

a fost calculată rata capacității de autofinanțare, ca raport între capacitatea de autofinanțare și datoriile financiare ale firmei

în anul 2000:

în anul 2001: ;

scăderile de peste 20% au fost considerate scăderi bruște; scăderile între 5% și 20% au fost considerate scăderi ușoare; creșterile și scăderile de sub 5% nu au fost considerate, în acest caz luându-se în considerare starea aferentă unei tendințe de menținere;

valorile indicatorilor au fost considerate foarte mici dacă au fost sub jumătate din valorile considerate bune, normale, mici pentru valori inferioare valorilor normale, mari pentru valori care se încadrau în limitele considerate normale, și foarte mari pentru valori considerate favorabile, foarte bune.

Starea medie a potențialului financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. s-a calculat ca medie aritmetică ponderată a indicatorilor considerați:

,

în care

n – numărul indicatorilor considerați;

Si – starea indicatorului i:

ki – coeficientul de importanță acordat indicatorului i.

Profilograma diagnosticului financiar pentru S.C. „1 IUNIE” S.A.

Tabelul 5.1.

Prin urmare, starea potențialului financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. va fi:

,

valoare care indică o stare financiară satisfăcătoare a firmei, aproape bună, valoarea indicatorului calculat fiind superior jumătății intervalului de referință.

O altă variantă de calcul a potențialului financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. este de a calcula starea financiară aferentă fiecărui grup de indicatori, și de a calcula ulterior starea financiară generală ca medie aritmetică ponderată a stărilor obținute pentru fiecare categorie de indicatori.

Valoarea corespunzătoare fiecărui grup de indicatori a fost calculată și înscrisă în tabel (formula utilizată este aceeași, dar s-au însumat doar indicatorii care intră în grupul analizat).

Calculat prin această ultimă metodă, potențialul financiar al S.C. „1 IUNIE” S.A. este:

,

valoare foarte apropiată de cea obținută anterior.

Analizate pe grupe de indicatori, se constată că situația financiară a S.C. „1 IUNIE” S.A. este bună, din punct de vedere al indicatorilor de gestiune, firma are o structură financiară și o bonitate satisfăcătoare, însă are probleme mari la nivelul randamentului resurselor utilizate. Deși firma a încheiat ultimele două exerciții financiare cu profit, acesta este insuficient comparativ cu resursele utilizate.

Aceasta înseamnă că în continuare principala preocupare a conducerii firmei trebuie să fie creșterea rentabilității firmei (sub toate formele ei).

BIBLIOGRAFIE

Băileșteanu Gh. – Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Cristea H. – Evaluarea firmei, Editura Marineasa, Timișoara, 2000

Cristea H., Ștefănescu N. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996

Duran V. – Finanțele firmei, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Duran V. – Finanțele societăților comerciale, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001

Duran V. – Gestiunea financiară a firmei. teorie și practică, Editura Eurostampa, Timișoara, 2000

Mărculescu D., Niculescu M. – Diagnosticul economico-financiar, Editura Romcart, București, 1994

Mihai I. și colectiv – Analiza situației financiare a agenților economici, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Stancu I. – Finanțe, Editura Economică, București, 1996