. Diagnosticul Rentabilitatii Si Riscului de Intreprindere. Indicatorii Echilibrului Financiar (s

Cap.I. ANALIZA DIAGNOSTIC

Conținut, concepte, obiective, importanță

I.1. CONȚINUT ȘI ABORDARE CONCEPTUALĂ

Investigarea realității economice necesită un demers specific care integrează abordarea clasică bazată pe cunoașterea relațiilor de cauzalitate și a legilor interne ale formării și desfășurării fenomenelor, cu cea sistemică orientată spre studierea coerenței acestora într-un mediu în continuă schimbare. O astfel de abordare permite nu numai o corectă evaluare a stării de fapt ci și identificarea vulnerabilităților și oportunităților de dezvoltare, indispensabilă fundamentării deciziilor de management.

Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecăți de valoare calitative și /sau cantitative privind starea, dinamica și perspectivele unui agent economic. Diagnosticul întreprinderii se realizează de conducerea firmei, de cadre abilitate ale acesteia (din punct de vedere al pregătirii și competenței), de specialiști externi, de echipe mixte formate din specialiști interni și externi.

Etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de discernământ și este implicat organic în teoria și practica medicală, iar prin analogie în activitatea întreprinderii ca organism social, cu o structură specifică, dinamică și complexă. Într-o accepțiune sintetică analiza diagnostic presupune reperarea simtomelor, a disfuncționalităților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și responsabilităților, identificarea cauzelor disfuncționalităților, elaborarea unor programe de acțiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea performanțelor.

Efectuarea unui diagnostic al firmei poate fi motivată atât de situația în care aceasta are dificultăți cât și de situația în care se urmărește îmbunătățirea performanțelor ei. În acest context analiza diagnostic este deosebit de complexă deoarece în economie :

același efect poate fi generat de cauze diferite ;

efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acțiuni sau forțe ;

complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat ci și calitatea lui ;

în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care anterior nu le avusese nici unul din elementele fenomenului ;

în realitatea obiectivă, însușirile esențiale se combină cu cele neesențiale, secundare sau întâmplătoare .

Diagnosticul nu înseamnă deci a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii. Sursele de progres ce pot fi identificate decurg din incoerențele, vulnerabilitățile și potențialitățile puse în evidență de diferitele tipuri de analiză. Un prim tip de analiză presupune ca, în funcție de scop, diagnosticul să fie restrâns la anumite probleme sau extins în accepțiunea de diagnostic global. Un alt tip implică o analiză de ansamblu a potențialului economico-financiar, a performanțelor realizate, corelate cu dimensiunea și calitatea acestuia.

I.2. OBIECTIVELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

Obiectivele diagnosticului economico-financiar sunt deosebit de complexe. Această complexitate decurge din varietatea de poziții ocupate de cei care îl realizează și, ca o consecință, din diversitatea de puncte de vedere.

Diagnosticul economico-financiar poate fi declanșat :

fie în cazul întreprinderilor aflate în dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligație legală

fie în cazul întreprinderilor sănătoase, având caracterul unui instrument de control al realizării performanțelor

Când problema diagnosticului este pusă în interiorul firmei, acesta are ca obiectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru, în scopul identificării originii și cauzelor care l-au generat și al stabilirii măsurilor de remediere. Întrucât se bazează pe întregul sistem de informații privind activitatea firmei, diagnosticul intern abordează în toată complexitatea lor probleme privind : dimensiunea, structura și utilizarea potențialului intern, valoarea patrimonială, rentabilitatea etc.

Pe de altă parte, ansamblul partenerilor exteriori : investitori, acționari, creditori, sunt direct interesați de situația economico-financiară a întreprinderii, de cunoașterea performanțelor sale și riscurilor pe care și le asumă. Astfel, băncile folosesc analiza ca instrument de fundamentare a deciziilor de creditare, furnizorii sunt interesați de capacitatea de plată și de sănătatea financiară a întreprinderii, statul folosește analiza pentru a cunoaște starea diferitelor întreprinderi în vederea acordării unui sprijin, investitorii decid pe baza analizei dacă firma respectivă reprezintă o oportunitate de investire.

Motivația diagnosticului, indiferent de poziția celui care-l efectuează o constitue :

cercetarea realității obiective, cunoașterea și interpretarea ei

informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanțele, eficiența utilizării resurelor

stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelațiilor dintre acestea

stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanțelor

identificarea noilor surse de avantaj concurențial

fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurențial dinamic.

În ultimă instanță diagnosticul economico-financiar, are rolul de a găsi soluții problemei puse de insuficiența resurselor față de nevoi, problema fundamentală a tuturor sistemelor și care se face tot mai simțită în zilele noastre.

I.3. IMPORTANȚA ANALIZEI DIAGNOSTIC

Analiza diagnostic constitue un instrument operațional care a apărut pentru a răspunde necesităților concrete și de perpectivă privind activitatea întreprinderii. Dezvoltarea sa are loc în strânsă legătură cu complexitatea și diversificarea fenomenelor care marchează evoluția întreprinderii.

Analiza performanțelor unei întreprinderi este necesară pentru o corectă apreciere și evaluare a eventualelor modificări privind resursele economice pe care le-ar putea controla în viitor. Importanță deosebită prezintă variația performanței în viitorul previzibil, determinându-se în acest scop aspectele legate de posibilitățile întreprinderii de a produce, în viitor, profit cu costuri minime. În ceea ce privește orientarea întreprinderii către noi resurse financiare, analiza performanțelor furnizează concluzii asupra impactului pe care l-ar avea utilizarea de resurse suplimentare.

Totodată, analiza financiară urmărește să evidențieze modalitățile de realizare ale echilibrului financiar pe termen mediu și lung, și treptele de rentabilitate ale activității întreprinderii.

Pe baza diagnosticului financiar al întreprinderii se evidențiază punctele forte și punctele slabe, adică starea de sănătate sau de slăbiciune financiară a întreprinderii.

Analiza diagnostic are un loc bine definit în structurile funcționale ale întreprinderii, intrând sub incidența perfecționării și constituindu-se într-un instrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței activității.

Diagnosticul, subscris funcției de evaluare, reflectă modul de valorificare a potențialului tehnico-economic al întreprinderii, în accepțiunea de „potențial” circumscris în nivele maxime și minime ordonate de sistemul de conducere al acesteia. Nu trebuie însă omis „vectorul” privind perfecționarea funcției analizei de evaluare și de dezvoltare a capacității de diagnoză care trebuie să reflecte fidel fenomenele economico-financiare, să satisfacă cerințele definite, compatibile cu capacitatea cognitiv-informațională a fiecăruia, să contribuie la dinamizarea funcțiilor sistemului, să armonizeze interesele individuale și cele generale.

Rațiunea întreprinderii de a exista, este condiționată de capaciatea acesteia de a răspunde în mod durabil nevoilor pieței, de o funcționare stabilă și eficientă. Aptitudinea întreprinderii de a fi rentabilă se reflectă sintetic în rezultatele analizei diagnostic.

În concluzie, analiza diagnostic are rolul de a cuantifica aspectele de ordin cantitativ și calitativ privind performanțele economico-financiare realizate, de a reflecta păstrarea puterii și autonomiei financiare a întreprinderii, ceea ce conduce la realizarea respectivelor performanțe. De asemenea ea are rolul de a semnala deficiențele de ordin financiar privind degradarea rentabilității și creșterea riscului, de a evalua calitatea managementului prin nivelul performanțelor obținute, a schimbului și consumului și de a oferi pe aceste baze informații certe privind modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a întreprinderii.

I.4. DESCRIEREA SOCIETĂȚII COMERCIALE

“PROSPECȚIUNI” S.A.

Scurt istoric

În anul 1882 s-a înființat Biroul Geologic în cadrul Ministerului Domeniilor, cu scopul de a realiza prima hartă geologică a României.

Biroul Geologic devine, în 1906, Institutul Geologic al României ce avea ca scop principal valorificarea cât mai bună a bogățiilor minerale ale subsolului.

Prin Legea Minelor promulgată în 1924, s-a înființat în cadrul Institutul Geologic al României un serviciu de prospecțiuni pentru stat, ce avea ca obiect de activitate realizarea unor studii privind rezervele de substanțe utile.

După naționalizarea din 1948, activitatea de prospecțiuni pentru hidricarburi s-a concentrat în cadrul Trustului de Exploatări Geologice unde a funcționat cu 2 echipe seismice, 3 echipe gravimetrice, 2 secții de foraj și prospecțiuni și 2 echipe de cartare geologică.

În anul 1950 s-a organizat în cadrul aceluiași trust, aflat în subordinea Ministerului Petrolului, Oficiul de Prospecțiuni Geologice și Geofizice ce avea ca obiectiv principal prospecțiunile pentru hidrocarburi.

În anul 1960, Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice și Geofizice devine unitate independentă și trece în subordinea Ministerului Petrolului și Chimiei.

În anul 1972, prin HCM 1051/1972 întreprinderea ia denumirea de Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice și Geofizice pentru Hidrocarburi, urmând să funcționeze sub această denumire până în 1981.

În anul 1991, cu ocazia aplicării legii 15/1990 și HG 193/1991, întreprinderea s-a transformat în societate comercială pe acțiuni, sub denumirea de SC Prospecțiuni S.A.

Forma juridică și actul legal de constituire

Societatea Comercială Prospecțiuni S.A. are sediul în strada Caransebeș nr. 1, sector 4, București și este înregistrată la Camera de Comerț și Industrie a României, Oficiul Registrului Comerțului al Municipiului București sub numărul J40/4072/1991 din data de 10.06.1991 și la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București sub numărul 3894 din 17.07.1991.

Societatea Comercială Prospecțiuni S.A. este persoană juridică, organizată în baza legii 31/1990 privind societățile comerciale, ca societate comercială pe acțiuni.

Capitalul social al SC Prospecțiuni SA în sumă de 2.416.105 Ron este constituit din 966.442 acțiuni cu o valoare nominală de 2,5 Ron. Întrucât în luna iulie 2000 a avut loc scoaterea la vânzare a pachetului majoritar de acțiuni (73.81 %) al SC Prospecțiuni SA, cu păstrarea unei acțiuni nominative de control de către APAPS, noua structură a acționariatului la 31.12.2000 este următoarea :

Tabelul 1. Structura acționariatului la SC Prospecțiuni SA

Scopul societății

Cercetarea geologică a solului și subsolului pe întreg teritoriul țării, pentru punerea în evidență a tuturor substanțelor minerale utile, servicii specifice acestei activități, operațiuni comerciale și de cooperare în țară și străinătate.

Obiectul de activitate al societății îl constitue efectuarea de lucrări în domeniul hidrocarburilor, substanțelor minerale utile și apelor precum și lucrări conexe. În domeniul de activitate al societății se înscriu :

lucrări de prospecțiune geologică și geofizică pentru petrol și gaze

lucrări de prospecțiune geologică și geofizică pentru substanțe minerale utile solide și ape

lucrări de modelare și prelucrare pe ui, de a evalua calitatea managementului prin nivelul performanțelor obținute, a schimbului și consumului și de a oferi pe aceste baze informații certe privind modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a întreprinderii.

I.4. DESCRIEREA SOCIETĂȚII COMERCIALE

“PROSPECȚIUNI” S.A.

Scurt istoric

În anul 1882 s-a înființat Biroul Geologic în cadrul Ministerului Domeniilor, cu scopul de a realiza prima hartă geologică a României.

Biroul Geologic devine, în 1906, Institutul Geologic al României ce avea ca scop principal valorificarea cât mai bună a bogățiilor minerale ale subsolului.

Prin Legea Minelor promulgată în 1924, s-a înființat în cadrul Institutul Geologic al României un serviciu de prospecțiuni pentru stat, ce avea ca obiect de activitate realizarea unor studii privind rezervele de substanțe utile.

După naționalizarea din 1948, activitatea de prospecțiuni pentru hidricarburi s-a concentrat în cadrul Trustului de Exploatări Geologice unde a funcționat cu 2 echipe seismice, 3 echipe gravimetrice, 2 secții de foraj și prospecțiuni și 2 echipe de cartare geologică.

În anul 1950 s-a organizat în cadrul aceluiași trust, aflat în subordinea Ministerului Petrolului, Oficiul de Prospecțiuni Geologice și Geofizice ce avea ca obiectiv principal prospecțiunile pentru hidrocarburi.

În anul 1960, Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice și Geofizice devine unitate independentă și trece în subordinea Ministerului Petrolului și Chimiei.

În anul 1972, prin HCM 1051/1972 întreprinderea ia denumirea de Întreprinderea de Prospecțiuni Geologice și Geofizice pentru Hidrocarburi, urmând să funcționeze sub această denumire până în 1981.

În anul 1991, cu ocazia aplicării legii 15/1990 și HG 193/1991, întreprinderea s-a transformat în societate comercială pe acțiuni, sub denumirea de SC Prospecțiuni S.A.

Forma juridică și actul legal de constituire

Societatea Comercială Prospecțiuni S.A. are sediul în strada Caransebeș nr. 1, sector 4, București și este înregistrată la Camera de Comerț și Industrie a României, Oficiul Registrului Comerțului al Municipiului București sub numărul J40/4072/1991 din data de 10.06.1991 și la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București sub numărul 3894 din 17.07.1991.

Societatea Comercială Prospecțiuni S.A. este persoană juridică, organizată în baza legii 31/1990 privind societățile comerciale, ca societate comercială pe acțiuni.

Capitalul social al SC Prospecțiuni SA în sumă de 2.416.105 Ron este constituit din 966.442 acțiuni cu o valoare nominală de 2,5 Ron. Întrucât în luna iulie 2000 a avut loc scoaterea la vânzare a pachetului majoritar de acțiuni (73.81 %) al SC Prospecțiuni SA, cu păstrarea unei acțiuni nominative de control de către APAPS, noua structură a acționariatului la 31.12.2000 este următoarea :

Tabelul 1. Structura acționariatului la SC Prospecțiuni SA

Scopul societății

Cercetarea geologică a solului și subsolului pe întreg teritoriul țării, pentru punerea în evidență a tuturor substanțelor minerale utile, servicii specifice acestei activități, operațiuni comerciale și de cooperare în țară și străinătate.

Obiectul de activitate al societății îl constitue efectuarea de lucrări în domeniul hidrocarburilor, substanțelor minerale utile și apelor precum și lucrări conexe. În domeniul de activitate al societății se înscriu :

lucrări de prospecțiune geologică și geofizică pentru petrol și gaze

lucrări de prospecțiune geologică și geofizică pentru substanțe minerale utile solide și ape

lucrări de modelare și prelucrare pe computer pentru interpretări și sinteze geologice

analize chimice, fizice și fizico-chimice

executarea de hărți geologice, tectonice, metalogenetice

gestionarea principalelor informații din baza de date geologice a României

Principalii clienți

SC Prospecțiuni SA realizează studii geologice și geofizice pentru companii românești și străine care au câștigat dreptul de a fora și exploata pe teritoriul României eventuale zăcăminte de petrol, gaze, roci sau ape minerale.

Printre cei mai importanți clienti ai societății se numără :

SNP PETROM,

ROMGAZ,

ROMPETROL,

GOEMIN.

Hemco OIL

Sterling Resources ltd

Palladin Resources plc

Deoarece pe plan național nu există societăți care să realizeze lucrări similare, societatea intră în concurență directă cu o serie de societăți similare atât din Europa cât și din Statele Unite.

Printre cei mai importanți concurenți se numără :

Westeon-Geca, SUA

Veritas, SUA

Petroleum GeoServicies, SUA

Goephysica Torum, Polonia

Goephysica Kracow, Polonia

GES, Ungaria

Personal și reprezentare sindicală

Fiind o fostă întreprindere de stat în perioada regimului comunist, societatea comercială Prospecțiuni SA s-a confruntat și încă se mai confruntă cu un număr de angajați supradimensionat față de necesitățile reale ale desfășurării activității.

Dacă în 2001 efectivele încadrate se ridicau la un număr de 3682 salariați, în anul 2005 numărul de salariți a scăzut la aproape jumătate fiind încadrate 1934 de persoane. Trebuie spus că în perioadele de maximă activitate societatea poate ajunge să angajeze în regim de colaborare până la 5000 de angajați.

În continuare vom prezenta evoluția numărului mediu de salariați ai societății comerciale Prospecțiuni SA.

Tabelul 2. Evoluția numărului mediu de salariați

În continuare prezentăm evoluția numărului mediu de salariați în dinamică, așa cum se prezintă pentru ultimii cinci ani.

Graficul 1. Evoluția numărului mediu de salariați în dinamică

Date utilizate

Precizăm că datele utilizate pe parcursul acestei lucrări au fost extrase din bilanțurile înregistrate de societate la Oficiul Registrului Comerțului și sunt prezentate pe tot parcursul lucrării in RON .

Pe parcursul lucrării s-au folosit, pentru determinarea mărimilor reale ale indicatorilor, ratele de inflație anunțate de Institutul Național de Statistică după cum urmează :

Tabelul.3. Rata inflației și indicele prețurilor de consum

Cap.II. ANALIZA BILANȚULUI ȘI A CONTULUI

DE PROFIT ȘI PIERDERE

II.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Într-o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Resursele și utilizările reflectate în bilanț fiind variate se pretează la diferite concepții privind echilibru. Astfel, analiza financiară urmărește să evidențieze, pe de-o parte, modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt (obiectiv al analizei pe bază de bilanț) și, pe de altă parte, treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii (obiectiv al analizei pe baza contului de profit și pierdere).

Pentru a putea prezenta și analiza principalii indicatori de echilibru financiar, este necesară, în prealabil, o prezentare succintă a bilanțului și a contului de profit și pierdere.

Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanțul financiar. Construcția bilanțului financiar, pornind de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ și de pasiv după criterii de lichiditate-exigibilitate. Astfel, elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier după cum urmează :

imobilizări (necorporale, corporale, financiare). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc alocări permanente sau întrebuințări permanente

active circulante (stocuri, creanțe, disponibilități). Datorită gradului de lichiditate superior, aceste active se mai numesc alocări ciclice sau întrebuințări temporare

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii provenite de la asociați cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare, apoi capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate), dacă există, și datoriile pe termen lung (scadență mai mare de un an). Capitalurile nu sunt exigibile decât în caz de faliment și de aceea împreună cu datoriile pe termen lung formează categoria surselor permanente. Urmează datoriile pe termen scurt (scadență mai mică de un an) care sunt cele mai exigibile și le mai întâlnim și sub denumirea de surse ciclice sau temporare. Analiza datoriilor în funcție de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanță pentru evaluarea riscului pe care îl implică îndatorarea înterprinderii.

II.2. ANALIZA INDICATORILOR ECHILIBRULUI FINANCIAR

A) Situația netă

Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de-o parte pe concepția patrimonială a întreprinderii, iar pe de altă parte pe criteriile de clasificare a posturilor bilanțiere.

Pornind de la această abordare, în practică se utilizează conceptul de situație netă (SN), obținut ca rezultat al ecuației fundamentale a bilanțului și anume ca diferență între activul total și datoriile totale.

SN = Activ total – Datorii totale

Situația netă pozitivă și crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. Creșterea situației nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii întreprinderii, respectiv a valorii capitalurilor proprii. Această creștere este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări.

Valoarea negativă a situației nete evidențiază o situație prefalimentară. Aceasta este consecința încheierii cu pierdere a exercițiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii. În această situație, datoriile totale contractate de întreprindere au depășit valoarea activului real.

B) Fondul de rulment

Am definit în introducere alocările permanente și sursele permanente. Pentru ca întreprinderea să dispună de o marjă de siguranță împotriva factorilor neprevăzuți ce i-ar putea afecta activitatea, trebuie ca alocările permanente să fie acoperite din surse permanente. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât alocările permanente cu atât întreprinderea beneficiază de un grad de siguranță mai mare.

Acest surplus de resurse permanente poate fi rulat pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. De la această utilizare potențială provine și denumirea indicatorului, aceea de fond de rulment (FR). El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung.

FR = Surse permanente – Alocări permanente

Creșterea fondului de rulment reflectă alocarea tuturor acumulărilor nete ale exercițiului anterior pentru creșterea activelor circulante.

Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă absorbirea unei părți din sursele temporare pentru finanțarea unor necesități permanente. Acest lucru determină o situație îndoielnică cu privire la capacitatea de echilibrare a trezoreriei întreprinderii, iar dacă fenomenul persistă pe termen lung existența întreprinderii este periclitată.

Determinarea prin calcul a fondului de rulment și neînscrierea lui într-un post din pasivul bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii fără a separa fondurile de investiții de cele de producție. Această utilizare globală a fondurilor dă întreprinderii libertatea de a le aloca acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat și în funcție de structura capitalurilor permanente, analiză ce pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură din capitaluri proprii.

FR propriu

Fond de Rulment

FR împrumutat

Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete.

FR propriu = Capitaluri proprii – Imobilizări nete

FR împrumutat = FR – FR propriu

Existența unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o situație de echilibru financiar în condiții de autonomie financiară. Se poate întâmpla ca fond de rulment financiar să fie un fond constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung, dar marja de siguranță pe care acesta o oferă protejează întreprinderea de riscul de insolvabilitate numai până la scadența acestor datorii nu și în perspectivă.

C) Nevoia de fond de rulment

Operațiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanțare care conduce la constituirea mijloacelor de finanțare. Confruntarea globală a acestor nevoi și a acestor mijloace de finanțare face să se degaje o nevoie de finanțare indusă de ciclul de exploatare sau o nevoie de fond de rulment. Nevoile de finanțare determinate de ciclul de exloatare sau utilizările ciclice corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea este constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor de materii prime și materiale și pentru a acorda termene de plată partenerilor săi comerciali cărora le-a livrat produse finite.

Se poate formula nevoia de finanțare sau nevoia de fond de rulment :

NFR = Alocări temporare – Surse temporare

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat. Această situație poate fi considerată normală numai dacă este rezultatul unei politici de investiții prin creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă atunci ea semnifică un surplus de surse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate. În caz contrar ea nu poate fi decât consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor.

D) Trezoreria netă

Dacă fondul de rulment, la un moment dat este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete (TN).

TN = Fond de rument – Nevoie de fond de rulment

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și eficiente.

Trezoreria netă pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești. Acest excedent poate fi plasat eficient și în siguranță pe piața monetară sau pe piața financiară.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat este acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.

Situația de dependență sau de tensiune asupra trezoreriei în care lichiditățile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt limitează autonomia financiară pe termen scurt.

II.3. ANALIZA INDICATORILOR ECHILIBRULUI FINANCIAR

STUDIU DE CAZ

Situația netă

Situația netă a societății, calculată după formula : SN = Activ total – Datorii totale se prezintă astfel :

Tabelul 4. Situația netă

După cum se poate observa din tabelul 4, societatea comercială Prospecțiuni SA, prezintă pentru primii patru ani de analiză, o situație netă pozitivă și în creștere în mărimi nominale, fapt ce poate fi interpretat ca fiind rezultatul unei gestiuni echilibrate ce a condus în această perioadă la creșterea valorii întreprinderii. În ceea ce privește anul 2005, situația netă negativă trebuie privită ca fiind rezultatul creșterii datoriilor totale cu 36,77% în condițiile unei majorări a activului total cu doar 14,37 %.

În dinamică situația netă se prezintă astfel :

Graficul 2. Situația netă în mărimi nominale

Analiza situației nete în mărimi reale se prezintă asemanator cu analiza în mărimi nominale, cifrele fiind in crestere pana in anul 2005, cand au valoari negative. În dinamică, situația netă în mărimi reale se prezintă astfel :

Graficul 3. Situația netă în mărimi reale

Fondul de rulment

Fondul de rulment evidențiază măsura în care s-a realizat echilibrul financiar pe termen lung la nivel de întreprindere. Pentru societatea comercială Prospecțiuni SA, fondul de rulment, fondul de rulment propriu și fondul de rulment împrumutat în mărimi nominale se prezintă astfel :

Tabelul 5. Fond de rulment, Fond de rulment propriu, Fond de

rulment împrumutat în mărimi nominale

Așa cum reiese și din tabelul 5, fondul de rulment înregistrează fluctuații mari de la an la an, pe parcursul perioadei de analiză înregistându-se numai în doi ani valori pozitive ale acestui indicator. Mărimea negativă a fondului de rulment se datorează condițiilor de concurență în care activează societatea, condiții care impun realizarea lucrărilor la standarde internaționale și în intervale de timp foarte scurte. Acest lucru nu poate fi realizat decât cu echipamente, din categoria mijloacelor fixe, noi și performante. Pentru a se menține pe piață, societatea nu poate amâna achiziționarea acestor utilaje, fapt ce se realizează, la nevoie, prin utilizarea unor surse de finanțare temporară.

În mărimi reale, fondul de rulment, fondul de rulment propriu și fondul de rulment împrumutat păstrează aceeași tendință de evoluție pe parcursul perioadei analizate prezentându-se astfel :

Tabelul 6. Fond de rulment, Fond de rulment propriu, Fond de

rulment împrumutat în mărimi reale

Graficul 4. Fond de rulment, Fond de rulment propriu, Fond de

rulment împrumutat în mărimi reale

Nevoia de fond de rulment

Pe perioada de analiză se constată că indicatorul nevoie de fond de rulment prezintă fluctuații înregistrând atât valori pozitive cât și valori negative. Valorile pozitive înregistrate se datorează în special decalajului existent între termenele creanțelor de încasat și cele ale datoriilor exigibile. Pe toată perioada de analiză, societatea a încheiat exercițiile financiare având în evidențe creanțe cu termene de plată depășite. Pe baza acestui fapt poate fi explicată alternativitatea între valorile pozitive și cele negative.

Tabelul 7. Nevoia de fond de rulment

Trezoreria netă

La nivelul perioadei analizate se constată că indicatorul nevoie de fond de rulment înregistrează o evoluție similară indicatorului fond de rulment ceea ce duce la o compensare la nivel global între sursele de finanțare și nevoile existente într-un exercițiu financiar. Astfel indicatorul trezorerie netă înregistrează valori pozitive în perioada de analiză exceptând anul 2004. Acest lucru se poate vedea și din tabelul următor :

Tabelul 8. Trezoreria netă

II.4. ANALIZA CONTULUI DE REZULTATE

Contul de profit și pierdere arată, pe baza fluxurilor economice generatoare de venituri și cheltuieli, într-o perioadă dată, cum s-a ajuns de la starea patrimonială inițială la cea finală reflectate în bilanțul de la începutul și respectiv sfârșitul exercițiului.

Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului, sub forma sumelor sau valorilor plătite sau de plătit pentru consumurile, lucrările și serviciile de care a beneficiat întreprinderea, cheltuielile cu personalul, cheltuieli excepționale etc. În cadrul cheltuielilor, pentru determinarea rezultatului exercițiului, se mai cuprind amortizările și provizioanele grupate în funcție de natura cheltuielilor.

Principalele elemente care formează veniturile unității patrimoniale sunt sumele sau valorile încasate sau de încasat din livrarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, venituri excepționale. În cadrul veniturilor mai intră și producția stocată, producția imobilizată și diminuările sau anulările de provizioane.

Rezultatul exercițiului se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății acestora.

II.4.1. Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune.

Solduri intermediare de gestiune reprezintă de fapt paliere succesive în formare a rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător și încheind cu cel mai sintetic. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare astfel :

Valoarea adăugată = Producția exercițiului

– Consumuri externe

Excedentul brut din exploatare = Valoarea adăugată

+ Subvenții de exploatare

– Cheltuieli de personal

– Impozite, taxe, vărsăminte asimilate

Profitul din exploatare = Excedentul brut de exploatare

+ Reluări asupra provizioanelor

+ Alte venituri

– Amortizări și provizioane calculate

– Alte cheltuieli

Profitul curent = Profitul din exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

Profitul net = Profitul curent

+ Rezultatul excepțional

– Participarea salariaților

– Impozitul pe profit

Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale, sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă. Activitatea comercială presupune cumpărarea și vânzarea mărfurilor. Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale.

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și a capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți. Această valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți sau indirecți la activitatea economică a întreprinderii.

Excedentul brut din exploatare reprezintă acumularea brută din activitatea de exploatare, o resursă principală a întreprinderii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor.

Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării.

Profitul curent este determinat atât de rezultatul exploatării normale și curente, cât și de cel al activității financiare. Nefiind perturbat de elemenete excepționale, acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.

Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

II.4.2. Soldurile intermediare de gestiune – Studiu de caz

Tabelul 9. SIG în mărimi nominale

Tabelul 10. SIG în mărimi reale

II.4.3. Capacitatea de autofinanțare

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând deci surse interne. În principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare, adică din diferența dintre fluxurile pozitive și negative, respectiv încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală. Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabilele economice cât și cele financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări și previziunile asupra costurilor, în timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut promovată de întreprindere care ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferite costuri pentru mai mulți ani și politica de repartizare a profitului care dimensionează volumul dividendelor distribuite. De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decăt capacitatea de autofinanțare. Nu totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesitățile de finanțare internă.

Capacitatea de autofinanțare poate fi determinată prin două metode :

metoda deductivă

metoda aditivă

Calculul CAF prin metoda deductivă

Excedentul brut al exploatării

+ Alte venituri din exploatare

– Alte cheltuieli de exploatare

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

+ Venituri excepționale

– Cheltuieli excepționale

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Calculul CAF prin metoda aditivă

Rezultatul net al exercițiului

+ Amortizări și provizioane calculate

– Cote părți din subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiul

– Reluări asupra amortizmentelor și provizioanelor

– Venituri din cesiunea elementelor de activ

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

Capacitatea de autofinanțare este un indicator de mare expresivitate economică reflectând forța financiară a unei societăți comerciale, garanția securității și independența acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își micșorează riscul financiar fiind în măsură să surmonteze greutățile perioadei de criză economică, când accesul la credite este dificil din cauza dobânzilor ridicate.

Capacitatea de autofinanțare este un indicator de lichiditate financiară și solvabilitate care ridică gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri având condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adăuga că o capacitatea de autofinanțare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care se face apel.

II.4.4. Capacitatea de autofinanțare – Studiu de caz

Capacitatea de autofinanțare a societății, deși cu excepția anului 2005, s-a aflat în creștere atât în mărimi nominale cât și în mărimi reale, nu corespunde necesităților societății fiind influențată în mod negativ de decapitalizarea societății și evidențierea la un preț eronat a activelor imobilizate.

Un alt factor care contribuie la nivelul insuficient al capacității de autofinanțare îl constituie nivelul scăzut al amortizării incluse în costuri, nivel datorat nereevaluării capitalului.

Tabelul 11. CAF în mărimi nominale – Metoda deductivă

Tabelul 12. CAF în mărimi reale – Metoda deductivă

Tabelul 13. CAF în mărimi nominale – Metoda aditivă

Tabelul 14. CAF în mărimi reale – Metoda aditivă

Cap.III. ANALIZA RENTABILITĂȚII

III.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Noțiunea de rentabilitate este legată, în general, de cea de profit reprezentând capacitatea unei întreprinderi de a degaja un rezultat pozitiv. Abordarea rentabilității se integrează logic în investigarea eficienței și eficacității activității unei întreprinderi, privilegiind o evaluare monetară a performanțelor.

Analiza rentabilității reprezintă una dintre cele două componente principale ale diagnosticului financiar al rentabilității și al riscului întreprinderilor. Diagnosticul financiar are ca obiective măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar pentru a evalua gradul de risc al întreprinderii.

Măsura rentabilității este dată de un sistem de rate explicative de eficiență determinate ca raport între efectele economice și financiare obținute și eforturile depuse pentru obținerea lor. Acest sistem de rate oferă posibilitatea cunoașterii gradului de independență economică și financiară, detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze care generează schimbări nedorite în activitatea întreprinderii.

Matematic există posibilitatea formulării unui număr mare de rate ca efect al diferitelor combinații între posturile din bilanț sau informațiilor conținute în situațiile de sinteză. Selecția ratelor trebuie făcută în funcție atât de poziția pe care se plasează analistul, cât și de problemele ce urmează să fie rezolvate. Metoda ratelor este o tehnică de analiză folosită atât de analiștii financiari din întreprindere, cât și de organele bancare și cele de studii financiare. Utilizarea ratelor în analiza financiară presupune selecția acelor rate semnificative, independente și omogene. Valorile raportate trebuie să fie comparabile între ele sub aspectul conținutului și al prezentării monetare, știut fiind faptul că succesul analizei prin rate este asigurat în condițiile în care ratele calculate pe mai multe exerciții succesive sunt comparabile.

Diagnosticul rentabilității se realizează prin intermediul a două categorii de rate de eficiență :

Rate de rentabilitate economică;

Rate de rentabilitate financiară.

Atât mărimea lor în termeni absoluți, cât mai ales, descompunerea acestor rate pe factori de influență oferă informații fiabile pentru detectarea stării rentabilității întreprinderii.

III.2. RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ

Aceste rate măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exercițiului, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate), independentă deci de politica de finanțare promovată de întreprindere.

În funcție de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică. Toate acestea au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative, ceea ce le conferă o mare forță de comparație și evaluare. Condiția comparabilității este însă respectarea acelorași termeni de raportare (nominali sau reali). Principalele rate care se pot calcula sunt :

rata excedentului brut de exloatare

EBE

REBE =

Activ economic

în care : Activ economic = Imo + NFR

Această rată oferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalului investit.

În teoria financiară din țările occidentale, problema alegerii numitorului, între activ total și activ economic, este foarte dezbătută de autori, în general, optându-se pentru activul economic.

Deoarece din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată are avantajul că nu este afectată de politica de amortizare promovată de întreprindere.

Activul economic poate fi brut sau net după cum imobilizările includ, sau nu, amortizările și provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de acest activ economic poate fi un rezultat brut sau net de exploatare. Pe baza rezultatului brut și net al exploatării, precum și a activului economic brut sau net se determină două rate de rentabilitate economică :

b) rata de rentabilitate economică brută

EBE

Rec brută =

Activ economic brut

Rentabilitatea economică brută, nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea, este folosită frecvent în analize externe deoarece permite efectuarea comparațiilor în spațiu, între întreprinderi aparținând aceluiași sector, indiferent de mărimea lor sau forma de proprietate.

Rentabilitatea economică brută măsoară aptitudinea activului economic de a asigura reînnoirea și remunerarea sa, reînnoire ce ar trebui să se realizeze într-o perioadă cât mai scurtă.

În economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate economică mai mare de 25 %, ceea ce înseamnă că în maxim patru ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.

rata de rentabilitate economică netă

EBIT – Impozit

Rec netă =

Activ economic

Această rată exprimă capacitatea activului economic efectiv investit de a degaja un profit net prin care să asigure autofinanțarea creșterii nete a întreprinderii. Rata de rentabilitate economică netă este caracteristică pentru rentabilitatea întreprinderii. Ea poate fi asimilată cu rata internă de rentabilitate a ansamblului de investiții mai noi și mai vechi ale întreprinderii. Rata rentabilității economice nete este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii. Astfel această rată, pentru întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic și economic dar cu structură a capitalurilor diferită, va înregistra mărimi mai mari sau mai mici în funcție de economiile fiscale, rezultate din caracterul deductibil al dobânzilor din materia impozitului pe profit.

d) rata profitului net

PN

RPN =

Activ economic

Fiind o rată netă de dobânzi, aceasta este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei de îndatorare. Din acest punct de vedere ea este mai puțin comparabilă cu ratele profitului net realizate de întreprinderi similare.

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora referitoare la aceeași întreprindere. De asemenea rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei inflației pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică. În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri.

Pentru economiile în care rata inflației depășește 10 %, rata reală este conform formulei inițiale a lui Fisher :

Rn – Ri

Rr =

1+ Ri

Pentru economiile în care rata inflației este sub valoarea de 10 %, rata reală este conform formulei lui Fisher :

Rr = Rn – Ri

III.3. RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ

STUDIU DE CAZ

rata excedentului brut de exploatare

Pentru cei cinci ani de analiză rata excedentului brut de exploatare se prezintă astfel :

Tabel 15. Rata EBE în mărimi nominale și în mărimi reale (%)

După cum se poate observa din tabelul 15 societatea prezintă o rată a excedentului brut din exploatare, pentru primii patru ani de analiză, pozitivă și crescătoare, în mărimi nominale. Rata excedentului brut din exploatare în mărimi nominale, îndeplinește condiția de superioritate față de rata inflației numai în anii 2002, 2003 si 2004 fapt ce reflectă posibilitatea restrânsă a întreprinderii de reînnoire a echipamentelor.

În cel de-al cincilea an de analiză rata excedentului brut din exploatare are o valoare negativă rezultată ca urmare a înregistrării unei valori negative a nevoii de fond de rulment ce intră în calculul activului economic folosit ca numitor în relația de calcul a ratei. Valoarea negativă a nevoii de fond de rulment se datorează întârzierilor în plata obligațiilor către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetul local și fondurile speciale fapt ce a pus la dispoziția întreprinderii un volum superior de resurse temporare. Întârzierea plăților către aceste bugete s-a datorat lipsei permanente de lichiditate cu care s-a confruntat societatea pe parcursul întregului an.

În dinamică rata excedentului brut de exploatare se prezintă astfel :

Graficul 5. Rata excedentului brut de exploatare

După cum se poate observa din graficul 5, rata excedentului brut de exploatare în mărimi reale prezintă fluctuații inclusiv în primii patru ani de analiză. De asemenea se poate observa din grafic o creștere inferioară a ratei în mărimi reale comparativ cu creșterea înregistrată în mărimi nominale fapt datorat stării de inflație prezentă în economia românească pe toată perioada de analiză.

rata de rentabilitate economică netă

Pentru cei cinci ani de analiză rata de rentabilitate netă se prezintă astfel :

Tabelul 16. Rata de rentabilitate economică netă (%)

După cum se poate observa din tabelul 16, valorile înregistrate de rata rentabilității economice nete sunt scăzute atât în mărimi nominale cât și în mărimi reale. Trebuie făcută abstracție de valorile înregistrate în anul 2005, valori care se obțin prin raportarea unor valori negative atât în ceea ce privește numărătorul (EBIT-Impozit), cât și în ceea ce privește numitorul (activ economic). În termeni reali se poate afirma că întreprinderea nu este capabilă să își asigure autofinanțarea creșterii sale nete.

Prin comparație cu rata medie a dobânzii pe piață putem spune că întreprinderea nu asigură remunerarea capitalurilor investite înregistrând valori ale rentabilității economice net inferioare ratei dobânzii atât în valori nominale cât și în valori reale.

Rata medie a dobânzii pe piață se prezintă în perioada analizată astfel:

Tabelul 17. Rata medie a dobânzii pe piață (%)

În dinamică rata rentabilității economice nete se prezintă, pentru primii patru ani de analiză când aceasta are la bază mărimi concludente, astfel :

Graficul 6. Rata rentabilității nete

rata profitului net

În cazul societății Prospecțiuni S.A acestă rată poate fi analizată pe perioada 2001-2004, în anul 2005 neputându-se vorbi despre o rată a profitului net, societatea înregistrând pierdere.

Tabelul 18. Rata profitului net (%)

După cum se poate observa, exprimată în mărimi nominale, acestă rată înregistrează fluctuații neglijabile de la un an la altul (de maxim 2.56 puncte procentuale), fapt ce ne poate face să pesupunem că în această perioadă întreprinderea a reușit să-și mențină în termeni nominali volumul de activitate aproximativ constant.

Mai mult, analizând contul de profit și pierdere putem spune, că în termeni nominali, întreprinderea a reușit să contracareze efectele negative înregistrate la nivelul activității excepționale.

Exprimată în termeni reali, rata profitului net înregistrează valori foarte scăzute pe perioada de analiză.

Graficul 7. Rata profitului net

III.4. RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Ratele financiare sunt principalele instrumente de diagnosticare folosite în cadrul analizei financiare. Sunt folosite pentru a evalua starea de sănătate financiară și performanțele întreprinderii, pentru a verifica semnele financiare vitale ale acesteia. Trebuie totuși menționat că, deși reprezintă instrumente de lucru foarte utile, ratele financiare prezintă și anumite limite.

Aplicate și interpretate corespunzător, ratele financiare reprezintă instrumente elocvente de analiză și planificare, dar aplicate necorespunzător pot duce la diagnostice greșite și la concluzii eronate. Principalele probleme care pot apărea în calculul și interpretarea ratelor financiare decurg din :

folosirea unor politici de amortizare sau de evaluare a stocurilor diferite, care chiar și pentru firme asemănătoare pot distorsiona comparabilitatea ratelor.

modalitatea de alegere a procedeului de calcul al ratelor trebuie să asigure comparabilitate lor în timp

cantitatea și calitatea datelor de care dispune analistul vor afecta în mod direct calculul diferitelor rate și analiza în ansamblu.

ratele financiare sunt parțiale. Ele prezintă numai o parte din performanța întreprinderii, neluând în cosiderare aspecte cum ar fi calitatea produselor, productivitatea muncii, politicile de marketing promovate etc., care sunt necesare în cazul unei analize complexe.

Metoda ratelor trebuie aplicată cu grijă și mai mult, rezultatele obținute trebuie interpretate cu grijă deoarece ratele financiare reflectă numai o parte din problemele existente în timp ce întreprinderea trebuie privită în ansamblul ei.

Principalele rate de rentabilitate sunt :

a) rata rentabilitații financiare

Rata rentabilității financiare este întâlnită în literatura anglo-saxonă sub denumirea de „return on equity” (ROE) sau „return on shareholders funds” și măsoară capacitatea firmei de a remunera capitalurile investite de acționari. În acest caz profitul net reprezintă un profit rezidual disponibil pentru distribuirea dividendelor ordinare după ce s-au plătit toate datoriile firmei (impozite, dobânzi sau dividende preferențiale). Formula de calcul a acetei rate este :

Profit net

Rfin =

Capitaluri proprii

în care : capitaluri proprii = capital social + rezerve

Având în vedere modul de calcul al profitului net trebuie menționat că rata rentabilității financiare este influențată în mod direct de politica de dividend promovată de firmă precum și de modalitatea de procurare a capitalului.

b) profitul per acțiune (earning per share)

Această rată financiară face parte din categoria ratelor de investiții deoarece este utilizată de investitorii prezenți și potențiali în luarea unei decizii cu privire la gradul de atractivitate al acțiunilor firmei. Este inclusă în categoria ratelor financiare deoarece măsoară rentabilitatea acțiunilor întreprinderii din punctul de vedere al investitorilor sau cu ce rentabilitate a utilizat întreprinderea banii investitorilor. Formula de calcul pentru această rată este :

Profit net

EPS =

Numărul de acțiuni

Profitul net aflat la numărător este profitul net după deducerea impozitelor, elementelor excepționale și a dividendelor preferențiale.

c) coeficientul de capitalizare bursieră (PER)

În contextul analizei financiare, această rată este folosită de manageri și acționari în special în evaluarea potențialului de creștere al întreprinderii. Această rată se află în strânsă legătură cu profitul per acțiune, calculându-se după formula :

Cursul bursier al acțiunii

PER =

Profitul per acțiune

Unii analiști preferă să folosească în calcul o medie a cursului bursier pentru perioada analizată deoarece cursul fluctueză, unele acțiuni fiind mai volatile decât altele. Coeficientul de capitalizare bursieră se calculează numai pentru întreprinderile cotate. Pentru întreprinderile necotate, în practică, se caută o întreprindere similară (din același domeniu de activitate și cu aproximativ același risc), care este cotată și se folosește coeficientul acesteia în evaluare.

În utilizarea coeficientul de capitalizare bursieră ca indicator de performanță trebuie avută în vedere distincția dintre coeficientul de capitalizare bursieră istoric și coeficientul de capitalizare bursieră previzionat. În general, coeficienții de capitalizare bursieră publicați sunt istorici, folosind în calcul datele din documentele de sinteză aferente anului precedent, date care pot include unele evenimente excepționale sau evenimente aciclice. Coeficienții de capitalizare bursieră previzionați se bazează, în general, pe previziunile pieței cu privire la câștigurile viitoare.

Este important de precizat că bursele de valori sunt orientate spre viitor și se bazează pe evaluarea previziunilor, coeficientul de capitalizare bursieră previzionat reprezentând prin convenție măsura posibilităților de creștere ale întreprinderii.

d) rata de rentabilitate a activului

Rata de rentabilitate a activului este o rată care se regăsește în special în literatura anglo-saxonă, apărând sub denumirile de „return on assets” (ROA) sau „return on capital employed”. Rata de rentabilitate a activului încearcă să măsoare rentabilitatea obținută de firmă pe baza activelor deținute.

Rata de rentabilitate a activului este o rată controversată deoarece există situații în care atât numitorul (activul total), cât și numărătorul (profit net) din formula de calcul pot fi ambigui.

EBIT

ROA =

Activ net

Această metodă folosește profitul înainte de impozit și dobânzi, având tendința să evite distorsiunile ce ar putea apărea prin aplicarea diferitelor politici de finanțare, deoarece se știe că, cuantumul dobânzilor și impozitului depinde de structura de finanțare a întreprinderii. Cu cât întreprindere are mai multe capitaluri împrumutate cu atât dobânzile din contul de profit și pierdere vor fi mai mari. Pe de altă parte aceste dobânzi, fiind deductibile din impozitul pe profit, vor reprezenta o economie fiscală ce va diminua cuantumul impozitului. Activul net, în funcție de informațiile de care dispunem, poate fi calculat ca o medie a activelor în perioada de studiu dacă aceasta este mai mare de un an.

Acest lucru aduce în lumină dificultățile ce pot apărea în calculul ratelor care folosesc la numitor și la numărător date din documente de sinteză diferite. În cazul ROA, profitul de la numărător este luat din contul de profit și pierdere care este un document de sinteză periodic și arată cât profit s-a obținut într-o perioadă determinată de timp.

Activul net aflat la numitor este preluat din balanța de verificare, care este un document ce prezintă situația activelor și datoriilor la o dată anume (31 decembrie).

Această metodă de calcul permite comparații între întreprinderi cu structuri de finanțare diferite.

III.5. RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARE

STUDIU DE CAZ

rata rentabilității financiare

Datorită faptului că, în calculul acestei rate de rentabilitate se utilizează profitul net, nici acest indicator nu este relevant calculat pentru anul 2005 când societatea analizată a înregistrat pierdere. Se poate observa că nivelul indicatorului este foarte scăzut în comparație cu rata medie de dobândă pe piață, fapt care contribuie semnificativ la excluderea de la cotația bursei de valori a acțiunilor societății, acțiuni ce ar fi complet neatractive din perspectiva potențialilor investitori.

Valorile efective înregistrate de acest indicator sunt prezentate în tabelul următor :

Tabelul 19. Rata rentabilității financiare (%)

profitul per acțiune

Profitul per acțiune oferit de societate în perioada 2001-2005 se prezintă conform tabelului 6 :

Tabelul 20. Profitul per acțiune (EPS)

Așa cum reiese din tabel atât în mărimi nominale cât și în mărimi reale profitul per acțiune oferit de societate este nesemnificativ. Această rată este, teoretic, utilizată de investitorii prezenți și potențiali în determinarea gradului de atractivitate al acțiunilor firmei În dinamică profitul per acțiune înregistrat de firma Prospecțiuni S.A. se prezintă astfel :

Graficul 8. Profitul per acțiune (EPS)

Deoarece societatea nu este cotată la Bursa de Valori și în țară nu există societăți similare nu putem face aprecieri cu privire la indicatorul PER.

III.6. DESCOMPUNEREA RATELOR DE RENTABILITATE

Pentru o mai riguroasă corelare a efectului cu indicatorul de efort corespunzător, analiștii propun descompunerea ratelor de rentabilitate în două categorii de rate și anume :

ratele de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri

ratele de marjă, denumite și rate de structură valorică a cifrei de afaceri

Fiecare dintre aceste rate servește la o analiză financiară mult mai fină a întreprinderii, ratele de rotație caracterizând eficacitatea capitalurilor angajate de înterprindere, iar ratele de marjă condițiile de exploatare economică.

Prin prisma ratelor de rotație și a ratelor de marjă, rata rentabilitații economice se poate scrie astfel :

Cifră de afaceri EBIT – Impozit

R ec =

Activ economic Cifră de afaceri

Rotația activului economic

Rata rentabilității (cifră de afaceri /activ economic)

economice

Rata rentabilității comerciale

(EBIT-Impozit / cifră de afaceri)

În baza descompunerii de mai sus, sporirea rentabilității economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei, fie utilizând ambele variante simultan. În practică, aceste două posibilități sunt diferit valorificate în funcție de natura activitații.

În cazul ratei rentabilității financiare, aceasta se poate descompune după mai multe modele. Vom prezenta două dintre aceste modele considerate relevante :

1) Cifră de afaceri Profit net

R fin =

Capital propriu Cifră de afaceri

În acest model, primul raport reprezintă rata de rotație a capitalului propriu, iar cel de-al doilea reprezintă rata rentabilității comerciale. În această abordare este evidențiată dependența rentabilitații financiare de condițiile de exploatare. Sporirea cifrei de afaceri constitue premisa creșterii marjei brute a exploatării, a reducerii relative a cheltuielilor, a creșterii rezultatului net care reprezintă baza de calcul a rentabilitășii financiare.

2) Profit net Cifră de afaceri Capital investit

R fin =

Cifră de afaceri Capital investit Capital propriu

În acest model, primul raport reprezintă rata rentabilității comerciale, cel de-al doilea raport reprezintă eficiența capitalului investit, iar cel de-al treilea reprezintă influența ratei levierului financiar. Acest model este folosit în fundamentarea politicii de maximizare a rentabilității financiare care presupune :

maximizarea rezultatului exercițiului pe seama creșterii volumului de activitate și a ameliorării marjelor

creșterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor corporale și reducerea nevoii de fond de rulment

minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite

Abordarea sistematică a problematicii rentabilității permite poziționarea corectă a întreprinderii în segmentul strategic căruia îi aparține și, totodată fundamentarea obiectivă a orientărilor de perspectivă.

III.7. DESCOMPUNEREA RATELOR DE RENTABILITATE

STUDIU DE CAZ

Vom începe prin a prezenta un prim model de descomunere a ratei rentabilității economice. În acest model rata rentabilității economice este calculată ca produs între rata de rotație a activului economic și rata rentabilității comerciale.

Tabelul 21. Descompunerea ratei de rentabilitate economică

Așa cum reiese din tabelul de descompunere a ratei de rentabilitate economică, rotația activului economic este foarte lentă dar în creștere. Tradusă în număr de zile acesta se situează între valori de la 259 de zile în 2001, ajungând în 2005 la o valoare de 378 de zile. Acest lucru se datorează în primul rând încasării greoaie a creanțelor datorate blocajului general din economie.

O primă măsură ce trebuie adoptată în cadrul ansamblului de măsuri de redresare o constituie scăderea numărului de zile de încasare a creanțelor, fapt ce poate fi realizat prin favorizarea clienților bun-platnici.

În cazul descompunerii ratei de rentabilitate financiară vom privilegia modelul care descompune această rată în rata rentabilitații comerciale, eficiența capitalului investit și evidențiază influența ratei levierului financiar.

Astfel se poate observa că rotația capitalurilor proprii s-a încetinit continuu pe parcursul perioadei de analiză ajungând de la 1,67 în anul 2001 la 8,90 în anul 2005.

Tabelul 22. Descompunerea ratei de rentabilitate financiară

Din descompunerea ratei de rentabilitate financiară se poate constata că rata de structură a capitalurilor este aproape egală cu unu, fapt ce se traduce în existența unei diferențe aproape insesizabile între capitalul social investit și totalitatea capitalurilor proprii. Pe această cale se poate crește rentabilitatea financiară, dacă în viitor se vor aduce rezervele legale la nivelul stabilit prin actele normative, profitul net obținut nu se va mai distibui sub formă de dividende rămânând la dispoziția societății și se vor completa fondurile la dispoziția societății.

De asemenea, pentru creșterea rentabilității financiare se poate acționa asupra ratei rentabilității comerciale care este în continuă scadere. În acest scop trebuie identificate elementele care perturbă rezultatul net și acționat în direcția înlăturării acestora.

III.8. RENTABILITATEA MEDIE PONDERATĂ

A CAPITALURILOR ÎNTREPRINDERII

Întregul patrimoniu al întreprinderii se regăsește în bilanț sub forma a trei mari grupe, una pe partea de activ și două pe partea de pasiv. Pe partea de activ se regăsesc sub forma activului economic toate deciziile de investiții care s-au materializat în întreprindere. Pe partea de pasiv, prima grupă este reprezentată de capitalurile proprii compuse din capitalul social și rezervele pentru autofinanțare, iar a doua grupă este reprezentată de capitalurile împrumutate materializate sub forma datoriilor.

Fiecare grupă din bilanț este caracterizată de o rată de rentabilitate intrinsecă, astfel rata rentabilității economice caracterizează profitabilitatea activului economic, rata rentabilității financiare pe cea a capitalurilor proprii și rata dobânzii pe cea a capitalurilor împrumutate.

Corelația dintre aceste trei rate de rentabilitate este dată de modelul Modigliani &Miller astfel :

DAT

Rfin = Rec +(Rec – Rdob)

CPR

Din acest model se observă dependența rentabilității financiare de rentabilitatea economică și de îndatorare. Pornind de la influența îndatorării înreprinderii asupra rentabilității capitalurilor proprii, se poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor în vederea minimizării costului de procurare a acestora, a creșterii rentabilității financiare cu evidențierea efectului îndatorării.

Structura capitalurilor proprii are o influență hotărâtoare atât asupra rentabilității financiare cât și asupra rentabilității economice, prin economiile fiscale pe care le generează îndatorarea, economii ce intră în calculul numărătorului din formulele de calcul ale ambelor rate. Astfel rentabilitatea economică a unei întreprinderi îndatorate este mai mare decât cea a unei întreprinderi similare neîndatorate.

Cap.IV. ANALIZA RISCULUI

IV.1. RISCUL ECONOMIC

Analiza rentabilității nu constitue decât o parte a diagnosticului financiar. Concluziile care rezultă sunt incomplete dacă nu se are în vedere și diagnosticul riscului. Rentabilitatea nu se poate aprecia decât în funcție de riscul reciproc, iar riscul acceptat de investitori în funcție de rentabilitatea așteptată. Noțiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul relației rentabilitate-risc.

Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Mai exact el exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.

Riscul se traduce prin variabilitatea profitului față de media rentabilității. Măsura riscului este dată de dispersie (2) și de abaterea medie pătratică ().

În practică și în analiza financiară, riscul se apreciază urmărind variația profitului în raport cu cifra de afaceri. Expresia matematică a acestei abordări este dată de coeficientul de elasticitate (e). Coeficientul de elasticitate arată de câte ori variază profitul dacă cifra de afaceri variază cu un procent.

În cadrul analizei riscului pot apărea două abordări în funcție de poziția pe care se situează analistul (din întreprindere sau extern).

Vom prezenta mai întâi abordarea din perspectiva analizei interne a riscului, analiză ce are la bază efectul de levier de exploatare. Efectul de levier de exploatare rezultă din incidența fluctuațiilor nivelului de activitate asupra rentabilității economice. Fluctuațiile nivelului de activitate se pot datora unor evenimente economico-sociale cum ar fi creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, etc. Obiectivul acestei analize este evaluarea sensibilității rezultatului din exploatare în raport cu variația nivelului de activitate. Gradul de sensibilitate face din fiecare întreprindere o investiție mai mult sau mai puțin riscantă. Riscul nu depinde numai de factori generali ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. În acest sens vom reține ca indicator al nivelului de activitate cifra de afaceri (CA) și structurarea cheltuielilor în cheltuieli fixe (CF) și variabile (CV). Această grupare a cheltuielilor trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate variabile și numai pe termen scurt unele sunt variabile și altele fixe.

Riscul depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, același nivel al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifra de afaceri mai mare.

Măsurarea sensibilității se bazează pe elasticitatea rezultatului în raport cu nivelul de activitate. Se are în vedere ca indicator de risc, poziția întreprinderii în raport cu pragul de rentabilitate al exploatării sau punctul mort al exploatării.

Analiza pragului de rentabilitate s-a impus ca o modalitate operațională și eficientă de analiză a riscului.

Analiza pragului de rentabilitate este o metodă de determinare a punctului în care veniturile din vânzări acoperă complet costurile, altfel spus, punctul de la care întreprinderea începe să devină rentabilă.

Folosirea pragului de rentabilitate ca instrument de apreciere a riscului necesită cunoașterea metodologiei de calcul. Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în unități fizice sau valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

Pornind de la următoarele ecuații vom obține formula de calcul a pragului de rentabilitate în unități valorice :

P = O CF

PM =

P = CA – CV – CF = CA (1 – v) – CF (1-v)

unde : v = coeficientul asupra cheltuielilor variabile

În literatura de specialitate evaluarea riscului de exploatare, pe baza pragului de rentabilitate, se întâlnește sub două forme și anume :

evaluarea riscului cu ajutorul „indicatorului de poziție” față de pragul de rentabilitate

evaluarea riscului cu ajutorul coeficientului de elasticitate

În primul caz indicatorul de poziție a cifrei de afaceri față de pragul mort se poate determina atât în valori absolute cât și în valori relative astfel :

valori absolute : = CA – PM

valori relative : = (CA –PM) / PM

Indicatorul de poziție în mărime absolută, cunoscut și sub denumirea de flexibilitate absolută exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica producția și de a se adapta la cerințele pieței. Cu cât acest indicator este mai mare cu atât flexibilitatea este mai mare, respectiv riscul este mai redus.

Indicatorul de poziție în mărime relativă, se mai numește și coeficient de volatilitate și are aceeași valoare informațională.

În al doilea caz, coeficientul de elasticitate, cunoscut și sub denumirea de efect de levier se determină după formula :

P/P

e =

CA/CA

unde : P = profitul sau rezultatul exploatării

Dacă în formula de mai sus scriem profitul în funcție de cifra de afaceri, cheltuieli variabile și chetuieli fixe vom observa că efectul de levier este determinat de cifra de afaceri și de pragul de rentabilitate astfe :

CA

e =

CA – PM

Pe baza acestei relații putem afirma următoarele :

cu cât nivelul de activitate al unei întreprinderi este mai apropiat de punctul mort al exploatării, cu atât elasticitatea și riscul sunt mai mari

cu cât nivelul cheltuielilor fixe este mai ridicat, cu atât rentabilitatea și riscul de exploatare sunt mai ridicate

rentabilitatea și riscul de exploatare depind de nivelul cheltuielilor fixe și de procentul marjei asupra cheltuielilor variabile, aceste două elemente determinând pragul de rentabilitate

IV.2. RISCUL ECONOMIC – STUDIU DE CAZ

În practică cele mai utilizate metode de determinare a riscului sunt :

metoda bazată pe analiza pragului de rentabilitate a cărui metodologie de calcul a fost prezentată în prima parte a acestui capitol

metoda bazată pe analiza coeficientului de elasticitate

După cum se poate observa atât din tabelul următor cât și din graficul aferent, între cifra de afaceri efectiv realizată și cifra de afaceri care asigură atingerea pragului de rentabilitate (ambele în mărimi nominale) există diferențe, acestea devenind semnificative la nivelul ultimilor doi ani de analiză. Acest lucru se traduce printr-un risc legat de realizarea volumului de activitate.

Tabelul 23. Comparația : Cifra de afaceri realizată – Cifra de afaceri a

pragului de rentabilitate în mărimi nominale

Dacă urmărim evoluția indicatorilor exprimați în mărimi reale, vom observa că în mărimi reale decalajele între nivelul realizat și cel necesar se ameliorează pentru perioada primilor trei ani de analiză, fapt ce ne poate face să presupunem că inflația acestei perioade are influență importantă asupra indicatorilor.

Tabelul 24. Comparația : Cifra de afaceri realizată – Cifra de afaceri a

pragului de rentabilitate în mărimi reale

Graficul 9. Cifra de afaceri realizată – Cifra de afaceri la prag

(mărimi reale)

Așa cum se poate observa din graficul 9, cifra de afaceri efectiv realizată de întreprindere în primii trei ani de analiză este, în mărimi reale, apropiată de nivelul teoretic al pragului de rentabilitate. Acest lucru evidențiază faptul că întreprinderea a realizat în această perioadă un volum de activitate care i-a asigurat funcționarea fără a se realiza o marjă acoperitoare. În ultimii doi ani de analiză întreprinderea realizeză o cifră de afaceri inferioară pragului de rentabilitate fapt ce conduce la un rezultat net negativ. Putem aprecia că menținerea acestei situații și în perioada următoare va periclita însăși existența firmei.

Analiza coeficientului de elasticitate evidențiază dependența dintre nivelul cheltuielilor fixe, rentabiliate și risc. Datorită cheltuielilor fixe ridicate se manifestă la nivelul întreprinderii un risc economic pronunțat.

Tabelul 25. Coeficientul de elasticitate al profitului

Valorile mult subunitare înregistrate de coeficientul de elasticitate a profitului față de cifra de afaceri se traduc printr-o variație foarte mică a profitului la o variație a cifrei de afaceri. Acest lucru înseamnă că profitul este influențat puternic de o serie de factori care nu depind în mod direct de volumul vânzărilor. Acești factori cu influență negativă trebuie identificați și eliminați pe cât posibil.

IV.3. RISCUL FINANCIAR

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a întreprinderii. Capitalul unei întreprinderi este format din două componente (capital propriu și datorii) ce diferă prin cheltuielile pe care le implică. O întreprindere îndatorată trebuie să suporte o serie de cheltuieli financiare aferente împrumuturilor de care beneficiază. Îndatorarea, prin mărimea și costul ei, generează o variabilitate a rezultatelor și deci a riscului financiar.

Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate în cazul riscului economic. În această situație însă, trebuie luate în calcul și cheltuielile financiare care la un nivel dat de activitate se pot considera cheltuieli fixe. Astfel, pragul de rentabilitate financiar se poate scrie folosind formula :

CF + Dob

PM =

(1-v)

O primă metodă de evaluare a riscului financiar are la bază coeficientul de elasticitate al rentabilității financiare. Acesta se calculează după aceeași formulă ca și în evaluarea riscului economic, diferența apărând din faptul că în această situație se ia în calcul profitul curent.

O altă metodă de evaluare a riscului financiar are la bază efectul de levier financiar. În general, analiza variabilității rentabilității capitalurilor proprii sub incidența politicii financiare a întreprinderii reprezintă principala preocupare a acționarilor. Efectul de levier financiar are rolul de a cuantifica mărimea influenței politicii financiare, a structurii financiare asupra performanțelor întreprinderii.

Levierul financiar exprimă incidența îndatorării asupra rentabilității capitalului propriu. Prezentarea levierului financiar pornește de la cele trei mari mase bilanțiere : activul total (AT), capitalurile proprii (CPR) și datoriile (Dat). Fiecare dintre aceste mase bilanțiere este caracterizată de o rentabilitate astfel : activului îi corespunde rentabilitatea economică (Re), capitalurilor proprii le corespunde rentabilitatea financiară (Rf), iar datoriilor rata dobânzii (Rdob).

Dacă facem abstracție de rezultatele excepționale, veniturile financiare și de impozite și taxe, atunci putem scrie rentabilitatea financiară în funcție de rentabilitatea economică și de rata dobânzii după cum urmează:

Dat

Rf = Re + (Re – Rdob)

CPR

Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependentă de raportul dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii.

Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, atunci situația este profitabilă acționarilor. Apelarea la credite apare ca un mijloc de ameliorare a rentabilității capitalului propriu. Rentabilitatea financiară este în aceste condiții, o funcție crescătoare de gradul de îndatorare al firmei.

Dacă rata dobânzii este mai mare decât rentabilitatea economică, atunci rentabilitatea financiară este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare. Întrucât îndatorarea deteriorează performanțele întreprinderii, se impune minimizarea raportului datorii / capitaluri care reprezintă de fapt levierul financiar și măsura riscului financiar.

Egalitatea între rentabilitatea economică și rata dobânzii semnifică stabilitatea structurii financiare după cum se poate observa și în fig.1.

Re > Rdob ; Rf > Re

Re = Rdob ; Rf = Re

Re < Rdob ; Rf < Re

Fig. 1. Relația rentabilitate economică – rentabilitate financiară

Din cele prezentate se deduce că îndatorarea mărește variabilitatea rezultatelor și deci riscul financiar.

IV.4. RISCUL FINANCIAR – STUDIU DE CAZ

După cum se poate observa din tabelul 26, întreprinderea realizează o rată economică semnificativ mai mică decât rata dobânzii pe piață, fapt ce ne face să afirmăm că îndatorarea deteriorează performanțele întreprinderii. Totuși interpretarea datelor trebuie făcută prin raportare la mediul economic în care întreprinderea își desfășoară activitatea. Este cunoscut faptul că economia românească s-a confruntat în ultimii ani cu un blocaj financiar accentuat care a afectat semnificativ atât indicatorii de eficiență, cât și conduita factorilor de conducere care au fost nevoiți să se adapteze rapid la lipsa de lichiditate cu care se confruntă întreprinderile. Pornind de la aceste considerente îndatorarea apare ca singura șansă de a face față plăților scadente, lucru absolul necesar pentru supravietuirea societății în perioada de criză.

Tabelul 26. Evidențierea riscului financiar

În dinamică, pentru perioada 2001-2004 când întreprinderea înregistrează profit și se pot face aprecieri cu privire la cele trei tipuri de rate, situația se prezintă astfel :

Graficul 10. Rata economică, Rata financiară, Rata dobânzii

Dacă vom interpreta riscul financiar numai prin prisma raportului datorii / capital propriu, atunci putem spune că întreprinderea prezintă un risc financiar nesemnificativ. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că întreprinderea înregistrează întârzieri mari la plata obligațiilor către buget și către furnizori, ceea ce conduce la obținerea de resurse pe termen scurt necesare aprovizionării cu materii prime și materiale indispensabile. Aceste datorii nu intră sub incidența ratei dobânzii și de aceea nu influențează indicatorul levier financiar. Totuși aceste datorii nu trebuie neglijate și ar trebui cuprinse în analiza riscului financiar.

IV.3. RISCUL DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuitatea activității, fie din prelevări obligatorii.

În analiza financiară, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă, de a acționa în condiții de risc minim, ocupă un loc central. Echilibrul financiar este un imperativ pentru orice agent economic, în sensul că menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent. În practică se poate accepta ca o întreprindere aflată temporar în dificultate să renunțe la unele obiective de creștere, dar nu se poate accepta ca ea să renunțe la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constitue condiția financiară de supraviețuire.

În funcție de condițiile concrete economico-financiare, solvabilitatea unei întreprinderi poate fi apreciată diferit. O întreprindere poate trece printr-o perioadă dificilă apărută ca urmare a accelerării plăților determinate de o creștere rapidă de activitate. Această situație nu afectează însă echilibrele fundamentale ale întreprinderii putând fi depățită cu ușurință. Pe de altă parte, o întreprindere care și-a atras o reputație de „rău platnic” sau o anumită suspiciune în legătură cu soliditatea sa financiară se poate confrunta cu probleme legate de furnizori care pot refuză continuarea livrărilor, sau cu imposibilitatea obținerii unor credite sau obținerea lor în condiții dezavantajoase.

Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului

În analiza statică sunt prioritare valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt fondul de rulment și metoda ratelor.

Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor bilanțiere cu aceeași durată, adică dacă respectă următoarele reguli financiare :

activul imobilizat = capital permanent

activ circulant = datorii pe termen scurt

În practică acest lucru nu se întâmplă deoarece activele și pasivele sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea pasivului este certă, lichiditatea activului este incertă putând fi perturbată de o gamă largă de factori atât interni cât și externi. Această asimetrie impune crearea unor rezerve care să poată face față iregularităților de scadență. Această rezervă se regăsește sub forma fondului de rulment.

În funcție de mărimea fondului de rulment se pot identifica trei situații în care se poate afla întreprinderea din punct de vedere al solvabilității :

fondul de rulment este nul ceea ce înseamnă că solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranță. Acest echilibru este însă, foarte fragil putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor.

fondul de rulment este pozitiv ceea ce înseamnă că se înregistrează un excedent de lichidități potențiale, pe termen scurt și întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate pentru că este în măsură să facă față obligațiilor la scadență.

fondul de rulment este negativ ceea ce înseamnă că lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale și întreprinderea se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește echilibrul financiar

Analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor

În analiza riscului de faliment se utilizează două categorii de rate : ratele de solvabilitate și ratele de structură financiară de pasiv.

Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la datoriile exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Cele mai frecvent utilizate rate sunt :

rata solvabilității generale

Activ circulant

RSG =

Datorii pe termen scurt

Rata solvabilității generale permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de către activul circulant. Este recomandabil ca această rată să fie supraunitară, fapt care indică existența unor active circulante mai mari decât obligațiile pe termen scurt.

Rata solvabilității generale nu permite o judecare definitivă asupra solvabilității pe termen scurt. Semnificația sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile care pot influența solvabilitatea : natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotație a activelor, etc. Acestă rată este deci insuficientă pentru aprecierea cu precizie a solvabilității pe termen scurt.

rata solvabilității parțiale

Activ circulant – Stocuri

RSP =

Datorii pe termen scurt

Rata solvabilității parțiale exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Această rată, de regulă subunitară, trebuie analizată prin prisma structurii creanțelor. În teorie se apreciază că o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ceea ce privește solvabilitatea.

rata solvabilității imediate

Disponibilități

RSI =

Datorii pe termen scurt

În teoria economică se apreciază drept satisfăcătoare pentru această rată o valoare mai mare de 0,3. Interpretarea acestei rate trebuie să implice și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși o rată ridicată indică o lichiditate ridicată, ea poate avea și alte semnificații cum ar fi o folosire mai puțin performantă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată a acestei rate nu este o garanție a solvabilității dacă celelalte active au un grad redus de lichiditate.

Analiza dinamică a riscului de faliment

Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea și explicarea dezechilibrului financiar, evidențiat prin analiza statică. Cele două tipuri de analiză sunt complementare și trebuie făcute în același timp.

Analiza dinamică pornește de la fluxurile de fonduri, determinate de operațiunile de exploatare și de operațiunile de capital, evidențiate în tabloul de finanțare.

Analiza dinamică a riscului de faliment presupune calcularea unor rate de îndatorare. Cele mai importante rate sunt :

rata autonomiei financiare

CAF

RAF =

Datorii financiare certe

rata de îndatorare

Datorii pe termen lung

RÎ =

Capital propriu

rata capacității de rambursare

Datorii

RCR =

CAF

Analiza riscului de faliment prin metoda ratelor ridică unele probleme datorită inexistenței unor rate de referință. Mai mult, aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active, fără a analiza calitatea lichidității acestora. De aceea ele trebuie interpretate cu prudență. Comparația cu întreprinderi similare din sector și / sau comparația cu rezultate anterioare ale acestor rate conduce la concluzii mult mai fiabile.

VI.6. RISCUL DE FALIMENT – STUDIU DE CAZ

Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului

Teoria patrimonială spune că o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor bilanțiere cu aceeași durată, adică dacă respectă următoarele reguli financiare :

activul imobilizat = capital permanent

activ circulant = datorii pe termen scurt

Conform bilanțului aprobat al societății comerciale Prospecțiuni SA, aceste egalități nu se respectă lucru evidențiat prin tabelele următoare :

Tabelul 27. Diferența Activ imobilizat-Capital permanent

Tabelul 28. Diferența Actic circulant – Datorii pe termen scurt

Această asimetrie impune crearea unor rezerve prin care să se poată face față iregularităților de scadență. Această rezervă se regăsește sub forma fondului de rulment.

Pe perioada analizată fondul de rulment înregistrează în cele mai multe situații valori negative, ceea ce pune în evidență dificultățile întâmpinate de societate în asigurarea lichidităților necesare pentru acoperirea exigibilităților curente.

În vederea eliminării acestor riscuri este imperios necesară solicitarea scutirii de la plata majorărilor de întârziere aferente datoriilor la bugetul de stat și eșalonării datoriilor față de buget.

Analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor

Ratele de solvabilitate

Tabelul 29. Ratele de solvabilitate

Teoria apreciază o rată a solvabilității generale supraunitară. Așa cum se poate observa, în cazul societății analizate, deși rata nu este supraunitară decât în doi dintre cei cinci ani de analiză, ea este apropiată de pragul apreciat de specialiști ca fiind optim.

Analizând în continuare rata solvabilității parțiale putem observa că acesta se încadrează în intervalul 0.8-1.00, interval considerat optim. Deși în urma calculelor, am putea aprecia că societatea are o solvabilitate bună, aceasta trebuie privită prin prisma structurii creanțelor. În cazul de față trebuie amintit că societatea deține în evidențe creanțe semnificative cu termene de plată depășite.

Acest aspect este vizibil în analiza ratei solvabilității imediate care se află cu mult sub pragul de 0,3 considerat optim. Prin prisma acestei rate se poate aprecia că societatea nu este capabilă să facă față datoriilor imediat exigibile.

Analiza dinamică a riscului de faliment

Analiza dinamică a riscului de faliment presupune calcularea unor rate de îndatorare. Cele mai importante rate sunt :

Tabelul 30. Ratele de îndatorare

Așa cum se poate vedea în tabelul de mai sus situația, prin prisma ratelor de îndatorare, pune în evidență dezechilibre majore. Astfel rata autonomiei financiare înregistrează fluctuatii de la an la an înregistrând chiar o valoare negativă în anul 2005 fapt care evidențiază o situație prefalimentară. Acest fenomen este accentuat și de creșterea accelerată a ratei de îndatorare. În aceste condiții, în lipsa unor măsuri radicale de redresare societatea va intra în incapacitate de plată, iar dacă acest lucru va persista se va putea ajunge chiar la faliment.

Cap.V. ORIENTĂRI NOI ÎN ANALIZA PERFORMANȚELOR

V.1. METADA DE ANALIZĂ S.W.O.T.

Metoda SWOT este folosită pe plan internațional pentru analizarea aspectelor nefinanciare și a modului cum acestea influențează situația financiară a clientului. Aspectele nefinanciare au o importanță deosebită dar care necesită un nivel de cunoaștere superior.

Această metodă identifică nu numai deficiențele și slăbiciunile întreprinderii la un moment dat, ci și capacitățile și forța acesteia. Dimensiunea mediului înconjurător ajută la determinarea punctelor tari și a punctelor slabe ale întreprinderii.

Identificarea capacităților și a incompetențelor este o sarcină foarte dificilă, necesitând obiectivitate și o cunoaștere superioară a fenomenelor. Din acest motiv nu este recomandabil ca evaluarea acestor aspecte să fie făcută de manageri. Pentru a avea credibilitate, această analiză ar trebui să fie efectuată de persoane calificate în acest sens (de obicei, firme de consultanță specializate).

Informațiile necesare pentru o astfel de analiză variază de la un tip de întreprindere la altul, în funcție de ciclul de producție și în funcție de scopul analistului. Scopul evaluarii prin metoda SWOT este de a ajuta întreprinderea să se poziționeze față de concurență, în așa fel încât să obțină maximum de beneficii pe termen lung.

Analiza SWOT constă în ordonarea informațiilor nefinanciare și financiare după anumite reguli, urmată de o analiză strategică ce impune conducerii societății luarea în considerare și evaluarea fiecărui aspect în vederea atingerii obiectivelor propuse și reflectarea corepunzătoare în planul strategic. Punctele tari sunt baza pe care se constitue succesul unei firme .

Punctele slabe sunt lipsuri, absențe pe care societatea caută să le soluționeze (tehnologie învechită, personal necalificat).

Amenințările sunt evenimente cu o anumită probabilitate de producere al căror risc trebuie acoperit (lipsa unor succesori la conducere, regimul economic instabil, dependența de furnizori cu situații financiare instabile). Se pot grupa pe categoriile anterioare toate informațiile despre societate precum și factorii interni sau externi cu influențe asupra activității desfășurată de aceasta.

Luând în considerare cele de mai sus, principalii factori care influențează activitatea întreprinderii, precum și principalele direcții de analiză a acestora, pot fi grupați după cum urmează :

Factori interni : puncte tari si puncte slabe

conducerea și personalul : calificare, aptitudini, pregătire

sistemul organizațional : structura sistemului și relațiile cu alte societăți

produse : cost, calitate, durată de viață consumată.

producție : tip, capacitate

moralitate : reputație, istoric

factori financiari : bilanț, contul de profit și pierdere, flux de numerar

cunoștințe : piață, concurență

Factori externi : posibilități și amenințări

piața : în creștere, în scădere, în continuă schimbare

tehnologia : dezvoltarea produselor, ajungerea la sfârșitul ciclului de viață

economia : în creștere, în scădere, puterea monedei naționale

societatea civilă : politici de personal, practici de comerț

legislație : protecția consumatorului, poluare, legi antimonopol

mediu : energie, materii prime, reciclare, protecția mediului

Aceast tip de analiză este foarte util atunci când se urmărește evalurea în ansamblu a întreprinderii, în scopul vânzării/cumpărării acesteia, sau lichidării ei. Evaluare are ca scop final stabilirea unui interval de valoare pentru întreprindere, pe baza căruia să se poată negocia prețul.

Pentru aprecierea realității ipotezelor este necesară înțelegerea în profunzime a istoricului afacerii, ceea ce presupune o analiză internă prealabilă. Evaluarea întreprinderii numai pe baza „trecutului”, adică folosind numai informații concrete, poate conduce la o valoare mai mică deoarece nu s-au luat în considerare posibilitățile viitoare de creștere, sau oportunitățile generate de inițierea unor proiecte de investiții.

Pentru o evaluare cât mai aproape de realitate este necesară o analiză a întreprinderii pe baza previziunilor. În acest context se pot previziona contul de profit și pierdere, bilanțul și fluxul de fonduri.

În baza estimărilor, pentru o analiză cât mai relevantă, se poate realiza și o analiză de sensitivitate. Aceasta ar putea trage un semnal de alarmă cu privire la riscul pe care și-l asumă investitorii în cazul în care cele mai pesimiste previziuni se adeveresc. De asemenea, această analiză prezintă și rentabilitatea ce se poate obține în condiții optimiste de evoluție a indicatorilor. Prin prezentarea acestor aspecte puse față în față, analiza de sensitivitate poate constitui un instrument important în diagnosticarea rentabilității și riscurilor potențiale.

V.2. METODA DE ANALIZĂ S.W.O.T. – STUDIU DE CAZ

Factori interni : puncte tari și puncte slabe

conducerea și personalul : în cazul întreprinderii SC Prospecțiuni SA acest capitol trebuie divizat deoarece conducerea reprezintă un punct tare cuprinzând numai personal cu studii superioare și experiență relevantă în domeniul de activitate. De asemenea, personalul permanent este bine calificat având în proportie de 60% studii superioare și medii. Datorită specificului activității întreprinderea utilizează un număr mare de personal sezonier despre care nu pot fi făcute aprecieri pertinente. Acest fapt poate fi considerat un punct slab pentru întreprindere. Chiar și în aceste condiții calitatea produselor este superioară acestea fiind apreciate și căutate atât pe piața internă cât și pe piața externă. De asemenea calitatea morală și profesională a conducerii societății precum și experiența în activitatea de organizare și conducere constitue un punct tare pentru întreprindere.

sistemul organizațional : acest capitol reprezintă un punct slab al societății deoarece aceasta se adresează unei piețe specializate, în care clienții sunt în număr mic. In plus, o parte dintre clienții de pe piața internă sunt societăți cu capital majoritar de stat cu o situație financiară instabilă. Dacă ne raportam la clienții externi, realizarea contractelor presupune un volum superior de cheltuieli rezultate în urma deplasării de personal și echipamente fapt ce conduce la o marjă de profit diminuată.

produse : atât datorită politicii de preț practicată de societate, cât și calității superioare a produselor (foraje la mare adâncime, studii geologice, geofizice, etc), acestea sunt competitive pe piețele pe care se adresează. Acest capitol poate fi apreciat ca un punct tare al societății.

productie : activitatea de producție are un caracter semisezonier deoarece pe timpul iernii forajele efectuate de întreprindere, care stau la baza studiilor și lucrărilor efectuate sunt îngreunate. Chiar și în aceste condiții activitatea de producție poate fi considerată un punct tare pentru întreprindere.

moralitate : societatea se bucură de prestigiu și de o experiență de 120 de ani în sectorul de activitate și este recunoscută ca având relații bune cu clienții și furnizorii săi. De asemenea moralitatea desavârșită de care dă dovadă întreg personalul încadrează acest capitol în categoria punctelor tari.

cunoștințe : pe piața internă societatea deține o poziție strategică fiind singurul furnizor în domeniul prospecțiunilor geologice și goefizice pentru bogății ale solului și subsolului. Pe piața externă întreprinderea are o serie de concurenți importanți cum ar fi Westeon-Geca (SUA), Veritas (SUA), Goephysica Torum (Polonia), GES (Ungaria). Având în vedere faptul că strategia de dezvoltare pe termen mediu și lung vizează o creștere continuă a ponderii exporturilor acest capitol poate fi considerat un punct tare.

Factori externi : posibilități și amenințări

piața : luând în considerare faptul că societatea previzionează o creștere a exporturilor precum și faptul că printre clienții interni se numără atât firme de renume mondial cu o dezvoltare continuă, cât și firme de interes național, se poate aprecia că piața este în creștere fapt ce va fi privit a o posibilitate continuă de dezvoltare pentru firmă .

tehnologia : datorită faptului că întreprinderea este specializată în realizarea și prestarea unei game de produse și servicii specifice, cu destinații precise, acest capitol poate fi considerat ca o amenințare pentru societate. Această afirmație se bazează pe faptul că întreprinderea deține o serie de utilaje foarte specifice, a căror imposibilitate de înlocuire în timp scurt poate duce la încetarea ciclului de poducție.

economia : economia națională constituie o permanentă amenințare datorită situației incerte în care se află o mare parte din întreprinderile românești, în special cele în curs de privatizare care au datorii mari către furnizori, datorii ce riscă să nu poată fi recuperate niciodată. De asemenea instabilitatea puterii de cumpărare a monedei naționale constitue o amenințare continuă.

societatea civilă : politica de personal practicată de societate oferă posibilități atât pe linia reducerii costurilor cu salariile dacă situația reală va impune acest lucru cât și pe linia creșterii continue a productivității muncii prin eliminarea din organigramă a personalului necalificat.

legislație : acest domeniu constitue o amenințare permanentă și necontrolabilă deoarece legislația din țara noastră suferă numeroase modificări în perioade scurte de timp. Principalele direcții pe care firma poate fi afectată sunt legislația privind mediul înconjurător și politicile statului antimonopol.

V.3. MATRICEA „AMENINȚĂRI, OPORTUNITĂȚI, PUNCTE

TARI, PUNCTE SLABE”

Această matrice a fost propusă prima dată în 1982, de H. Weihrich, profesor la universitatea San Francisco. Ea se prezintă sub următoarea formă:

FACTORI INTERNI

PUNCTE FORTE PUNCTE SLABE

X X

OPORTUNITĂȚI FO SO

X

AMENINȚĂRI

FA SA

X

Fig.2. Puncte cheie în analiza SWOT

În căsuțele marcate cu „X” se vor trece, în funcție de coloana pe care ne aflăm, factorii care reprezintă oportunități, amenințări, puncte tari sau puncte slabe pentru întreprinderea analizată.

În baza acestei matrice bine întocmite se pot stabili orientările strategice care trebuie adoptate de întreprindere putându-se face o interpretare a ansamblului de elemente pe care le procură diagnosticele interne și externe. Această matrice se bazează pe modelul de formulare a unei strategii care ia în considerare punctele forte și punctele slabe ale întreprinderii printr-un diagnostic intern, cu identificarea acestora în raport cu mediul înconjurător.

Modelul simplificat de formulare a strategiei care stă la baza metodei puncte tari-puncte slabe se prezintă astfel :

Puncte tari și

Oportunități și Puncte slabe

riscuri ale mediului ale organizării

Strategii economice

posibile

Procesul de decizie

strategică

Preferințele grupului de Preferințele grupului

control al activității externe conducător

Strategia adoptată

Fig.3. Procesul de adoptare a strategiei în analiza SWOT

Această matrice permite stabilirea orientărilor strategice ținând seama de punctele forte și luând în considerare oportunitățile oferite de mediul înconjurător = FO.

Trebuie luate în considerare și punctele slabe care pot fi ameliorate ținând seama de oportunitățile care se oferă = SO.

În același mod se vor considera punctele forte și respectiv punctele slabe în raport cu amenințările evidențiate de diagnositicul extern = FA și respectiv SA.

Se constată astfel o primă linie orizontală cu caracter ofensiv formată din FO cu orientări strategice ofensive clare și din SO care pune problema valorificării oportunităților în cadrul înlăturării punctelor slabe.

Cea de-a doua linie orizontală denumită defensivă, ia în considerare punctele forte interne în condițiile unor amenințări provenite din mediul înconjurător, FA, precum și punctele slabe ale întreprinderii combinate cu amenințările care vin din extern, SA.

V.4. MATRICEA „AMENINȚĂRI, OPORTUNITĂȚI, PUNCTE

TARI, PUNCTE SLABE” – STUDIU DE CAZ

Fig.4. Matricea SWOT la SC Prospectiuni SA

Strategia propusă pentru prima parte a liniei ofensive (FO) ar avea ca principal scop valorificarea cât mai eficientă a oportunităților pe care le oferă piața. Acest lucru poate fi realizat și susținut pe baza punctelor forte ale întreprinderii. Așa cum s-a arătat întreprinderea se poate baza pe o conducere calificată, pe produse competitive și pe relații stabile cu furnizorii și clienții săi. Oportunitatea oferită de piața în creștere nu trebuie neglijată sub nici o formă existând pericolul apariției unei cereri excesive ce ar putea duce fie la scăderea prețurilor, fie la apariția de noi întreprinderi specializate în domeniu.

În cazul celei de-a doua părți a liniei ofensive (SO), strategia de urmat ar trebui să aibă ca principale obiective rectificarea punctelor slabe observate pe baza oportunităților oferite de mediul economic. Astfel poate fi recomandată o politică de personal care, pe baza oportunităților oferite de societatea civilă, să amelioreze punctele slabe constatate la nivel de personal angajat în întreprindere.

Strategiile ce pot fi recomandate pe linia defensivă a matricei trebuie să aibă în vedere amenințările care planează asupra întreprinderii și posibilitățile de contracarare a acestora pe baza punctelor forte ale întreprinderii. Astfel prima parte a liniei defensive trebuie să aibă în vedere, pentru contracararea efectelor nefavorabile ale „amenințărilor” o politică prudentă în ceea ce privește aprovizionarea cu material rulant, utilaje de producție, mijloace de transport, etc. Aceasta trebuie să asigure necesarul de echipamente la termen și cu costuri cât mai mici cu putință. Alături de aceasta trebuie să se realizeze, pe baza punctelor forte din întreprindere, un echilibru stabil la nivelul întregii firme care să nu fie expus decât în situații limită perturbațiilor din mediul economic.

Cap.V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Pe baza situației patrimoniale a societății precum și a indicatorilor calculați asupra situațiilor financiare se desprind următoarele concluzii :

Societatea se confruntă cu o situație de decapitalizare accentuată manifestată atât prin cesiunea unor elemente de activ la prețuri eronate, cât și prin evidența în contabilitate, la prețuri neactualizate, a elementelor de activ aflate în patrimoniu.

Pentru depășirea acestei situații societatea trebuie să întreprindă o serie de măsuri de înlocuire a echipamentelor uzate atât fizic dar mai ales moral. De asemenea este necesară achiziționarea unor echipamente noi, care încorporează tehnologie de ultimă oră și corespund standardelor internaționale în domeniu.

De asemenea, ar trebui alocat anual un procent din profitul net al societății pentru recapitalizarea acesteia.

Societatea se confruntă cu un număr de personal supradimensionat în raport cu necesitățile de producție, fapt ce duce la existența unor cheltuieli salariale și a unor datorii către bugetul statului aferente angajării forței de muncă supradimensionate. Aceste cheltuieli se răsfrâng asupra tuturor indicatorilor de analiză financiară mai ales datorită faptului că există restanțe la plata acestor datorii, restanțe care atrag în unele cazuri majorări și penalități de întârziere mai mari decât datoriile în sine.

În scopul atenuării acestor probleme societatea ar trebui să apeleze, în cazul personalului necalificat care desfășoară activitate pe teren, la angajarea acestuia pe plan local fapt ce ar conduce la diminuarea cheltuielilor de transport și cazare.

De asemenea, pentru reducerea datoriilor aferente forței de muncă, ar trebui să se încerce plata prioritară a datoriilor de tip CAS, la care penalizările de întârziere sunt mult mai mari decât în cazul celorlalte datorii atât față de bugetul statului cât și față de alte instituții cu care societatea are contracte care conțin clauze privind întârzierile la plată.

Una din dificultățile majore cu care se confruntă societatea o constituie lipsa de lichiditate. Acest lucru se manifestă în special la nivelul indicatorilor de apreciare a riscului care se prezintă cu mult sub optimul teoretic.

Pentru remedierea acestei probleme este necesară adoptarea unui pachet de măsuri printre care :

perceperea, pe cât posibil, a unor avansuri în contul lucrărilor ce urmează a fi efectuate

negocierea, în cadrul contractelor, a unor majorări de întârziere care să acopere cel puțin penalitățile de întârziere percepute de alte instituții și nedeductibilitatea fiscală a acestora

servirea prioritară a clienților bun-platnici

crearea de provizioane care să acopere cel puțin parțial, în cazul întârzierilor la plată, penalizările suportate de societate ca urmare a lipsei de lichiditate

De asemenea, pentru ameliorarea indicatorilor de rentabilitate, ar trebui solicitată eșalonarea datoriilor față de bugetul de stat și scutirea de la plata majorărilor de întârziere.

O altă soluție pentru îmbunătățirea indicatorilor de lichiditate este finanțarea nevoilor curente prin credite bancare și nu din surse de la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale (neplata datoriilor față de aceștia), cunoscut fiind faptul că dobânda la creditele bancare este, în acest moment, inferioară majorărilor și penalităților de întârziere plătite de societate.

Având în vedere că activitatea de exploatare este profitabilă, ar trebui să se încerce identificarea și eliminarea, acolo unde este posibil, a elementelor excepționale care provoacă pierdere la nivel global.

Societatea ar trebui să renunțe la o serie de activități care premerg lucrărilor efective și care nu mai sunt rentabile datorită faptului că ele pot fi efectuate și de alte socități de obicei mici sau nou înființate care beneficiază de o serie de facilități.

O soluție pentru diminuarea decalajului existent între încasări și plăți este apelarea la credite-furnizor în special în cazul achizițiilor de echipamente din import.

Este de asemenea necesară, o corelare mai strictă a nivelului ratei inflației cu nivelul indicatorilor realizați și prognozați, pentru a se reuși pe termen mediu, creșterea rentabilității financiare a societății și poate chiar cotarea la Bursă.

BIBLIOGRAFIE

Jim McMenamin – Financial Management, Routledge, London, 1999

John N. Chicken – Risk Management and Decision Making, Routledge, London, 2001

Ion Stancu – Finanțe, Teoria Piețelor Financiare, Finanțele Întreprinderilor, Analiza și Gestiunea Financiară, Editura Economică, București, 1997

Maria Niculescu – Diagnostic Global Strategic, Editura Economică, București, 1997

D.Mărgulescu, G.Vâlceanu, I.D.Cișmașu, C.Șerban – Analiza economico-financiară, Editura Fundație „România de Mâine”, 1999

Georgeta Vintilă – Gestiunea Finaciară a Întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagocică, București, 2000

V.Robu, N.Georgescu – Analiză economico financiară, Editura Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2000

Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997

9. www.bnr.ro