. Creditarea Persoanelor Juridice la Xyz

CAPITOLUL I. CREDITUL ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Necesitatea și condițiile apariției creditului

Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri. El exprimă anumite relații economice determinate de desfășurarea proceselor de producție și de circulație. Pe parcursul dezvoltării producției de mărfuri, relațiile de credit, într-un anumit moment, depășesc sfera producției de mărfuri, iar schimbul capată forma unor relații monetare.

Apariția creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuințare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare. Acest fapt constituie o vânzare pe credit.

De aici apare evident că, sub aspectul economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuințare prezente, în schimbul unor valori de primit în viitor.

Termenul de „credit” vine din limba latină de la „creditum” și arată credința celui ce dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb, valori corespunzătoare.

Analiza apariției creditului pune în evidență faptul că, pe măsura instituționalizării funcției monetare ca mijloc de plată, a avut loc scindarea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare.

Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător și consumator, între ofertă și cerere și între cei doi agenți reprezentativi ai economiei: furnizorul și beneficiarul.

Pentru a nu rămîne în stadiul abstract al anlizei se cuvine făcută precizarea că furnizorul X remite din gestiunea sa mărfuri, servicii, lucrări, etc. unui beneficiar Y(debitorul) fără să prezinte achitarea imediată a contarvalorii acestora. El dă, astfel, posibilitatea agentului partener să valorifice mărfurile remise; pretinde însă, în schimb,(potrivit contractului intervenit) să i se achite de către debitor suma aferentă însoțită de un ados care poartă denumirea de dobândă.

Dacă s-a convenit ca stingerea obligației să se desfășoare pe intervelul, de exemplu, a 90 de zile, iar marfă remisă este evaluată la 100 mil. lei, atunci debitorul trebuie să-și achite integral obligațiile, inclusiv dobânda convenită. Această relație directă dintre cei doi parteneri constituie întreaga esență a procesului de creditare. Se poate afirma deci că ne aflăm în plin proces de creditare, care are ca punct teminus încheierea actului economic odată cu achitarea obligațiilor de către debitor.

Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față. De aici, se poate trage concluzia că această pârghie constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic. Prin reacție inversă, se poate afirma că orice agent economic, pe lângă capitalul propriu, în vederea aprovizionării cu materii prime, materiale, contractează un împrumut bancar, sub forma creditului. În același timp, producția propriu-zisă și circulația bunurilor materiale reclamă și ele capital care, în anumite proporții se formează tot cu ajutorul creditului. Lărgirea producției către care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista proceselor concurențiale și, nu în ultimul rând obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existență creditului.

Depășind sfera de interese a agentului intern, creditul se extine din ce în ce mai mult în relațiile cu partenerii externi în cele mai complexe sfere de activitate în care intervin diferiți agenți economici, chiar și la nivelul statelor.

Monetaristul francez Amadeo Gambino afirmă că: “astăzi” omenirea trăiește prin credit. Evident că acestă exagerare conține un adevăr de necontestat.

Se poate afirma că , încă de la apariția sa, creditul s-a manifestat ca o forță activă care a favorizat întreținerea de relații între furniziri și cumpărători a contribuit la formarea de unități productive și a unor acumulări de mijloace bănești. În același timp, creditul a favorizat procesul de utilizare a factorilor de producție.

1.2 Funcțiile și rolul creditelor

Locul și importanța creditului în economie sunt date de rolul și funcțiile pe care le îndeplinește.

În primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că mobilizează resursele bănești disponibile la un momendat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Disponibilitațile bănești se referă la surprusurile de capital de circulație aflate temporar sub forma inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, dar și sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care și-au lăegit și diversificat operațiunile.

Oferind întrprinzătorilor toate aceste disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente și contruibuind în felul acesta la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea unei elasticități mari în economie, pe ansamblul ei favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile sau ativitățile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe acestă bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distributivă creditul participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiții. Așa cum arăta economistul englez J.M Keynes, într-o economie de piață dezvoltată ecuația fundamentală pentru realizarea echilibrului macroeconomic este :

S = I, unde : S = economiile și I = investițiile.

Orice individ poate economisi o anumită suma de bani, mai mare sau mai mică, în funție de venitul lui și de compotamentul său economic.

Economisirea necontinuată de investire constituie, însă, o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrant, deprimant pentru economie, ducând la o recesiune cu toate consecințele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu-și poate asuma riscurile investitorului, nu are calitățile necesare, iar dacă le are este posibil să nu le poata valorifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând astfel transformarea economiilor, altfel sterile, în investiții.

De aceea creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi utilizată suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit oricărui întreprizător, care prin intențiile sale raționale, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite (garanții reale) creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra efectului economic.

Creditul are și importanta funcție de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică la biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit s-au creat alături de acestea, multiple alte instrumente și tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat și importantă reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului făcând fața în cele mai bune condiții creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte și a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor.

De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier (cerealele de pildă), ar fi aduse pe piață toate în momentul obținerii lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cerea și am asista la o cădere spectaculoasă a prețurilor, care ar fi urmată apoi, (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfurilor respective), de o situație inversă ( o cerere neacoperită de ofertă și o urcare exagerată a prețurilor). Pentru evitarea unor astfel de fluctuații generatoare de risipă și perturbatoare ale echilibrului economic se folosește instrumentul pentru creditare warant care oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obținerii cu anticipație, cel puțin parțial, a contravalorii acestora.

De asemenea creditul, prin însăși natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cont este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație.

Prin finanțarea consumului și prin crearea unor fenomene și tehnici, creditul a devenit o prezență indispensabilă și în viața populației în orice țară civilizată.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și derularea normală a operațiunilor de import-export.

Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat faptul că pe cât de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funționare a economiei naționale, pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și al echilibrului economic general. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă determinată de iluzia că prin sine însuți creditul reprezintă avuție. Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația.

De asemenea utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacertbare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici probleme care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social, politic.

Pentru ca rolul de “motor” al creditului în desfășurarea mecanismului economic să fie efectiv și eficient, manifestându-și la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective, care se pot grupa în cinci mari categorii:

– condiții de ordin juridic – legal referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără debitor și creditor (banca), procedurile de corecțiune față de debitorii recalcitranți etc., astfel încât să crescă încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

– condiții de ordin instituțional, infrastructural constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute, cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit dar și exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate aceste atribuții:

– condiții de ordin social-politic referitoare la existența cadrului general de liniște și de pace socială și politică, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie, de liberă inițiativă față de pia trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Trebuie subliniat faptul că pe cât de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funționare a economiei naționale, pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și al echilibrului economic general. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă determinată de iluzia că prin sine însuți creditul reprezintă avuție. Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația.

De asemenea utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacertbare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici probleme care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social, politic.

Pentru ca rolul de “motor” al creditului în desfășurarea mecanismului economic să fie efectiv și eficient, manifestându-și la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective, care se pot grupa în cinci mari categorii:

– condiții de ordin juridic – legal referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără debitor și creditor (banca), procedurile de corecțiune față de debitorii recalcitranți etc., astfel încât să crescă încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

– condiții de ordin instituțional, infrastructural constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute, cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit dar și exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate aceste atribuții:

– condiții de ordin social-politic referitoare la existența cadrului general de liniște și de pace socială și politică, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie, de liberă inițiativă față de piață. Este evident că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii sociale, un regim politic șubred, contenstat, o politică economică oscilantă sau operațiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare, vor afecta elementul esențial al creditului: încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituțiilor specializate, cât și apelul la credite sau acordarea lor;

– condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectivele ei, dar și de conjunctura economică a momentului pe plan intern și internațional. Are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri a capitalurilor etc.;

– condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor dar și al populației în ansamblul ei, libera inițiativa, etc. care țin de tradiție, religie, nivel de cultură și civilizație, educație, profesiunea și poziția socială a fiecăruia.

CAPITOLUL II. ACTIVITATEA DE CREDITARE LA

BRD-GSG

2.1 Principii și reglementări privind activitatea de creditare

BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE GROUPE SOCIETE GENERALE prin unitățile sale acordă credite pe termen scurt pe o durată ce nu depășește 12 luni, credite pe termen mediu până la 5 ani și credite pe termen lung cu durata de peste 5 ani. Pot beneficia de aceste credite persoanele fizice și juridice care au deschise conturi la unitățile băncii.

Sucursalele, filialele si agențiile pot acorda credite clienților care au sediul social sau domiciliul, după caz, pe raza teritorială a județului în care se desfășoară activitatea, sau in localitățile cele mai apropiate din județele limitrofe in care nu există alte unitați ale BRD-GSG.

Banca verifică împrumutații de la acordarea creditului si până la rambursarea integrală a acestuia. Activitatea de creditare implică in permanență anlize privind sitiația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială, credibilitatea fiecărui client și alte elemente care să permită evaluarea potențialului economic si financiar în prezent și în pespectivă.

Creditele solicitate, indiferent de valoare și durată se acordă cu destinații precise pe bază de contracte din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile și dacă solicitanții prezintă credibilitate pentru rambursarea creditului și a dobânzilor la termenele stabilite.

La creditele acordate, banca percepe dobânzi și comisioane ale căror nivele se stabilesc de Consiliul de Administrație sau Comitetul de Direcție, după caz.

Cererile de credite, indiferent de competența de aprobare, se analizează și se însușesc de unitățile băncii, pe baza documentelor prezentate de solicitanți. Creditele se aproba potrivit competențelor stabilite de Consiliul de Administrație.

Volumul creditelor, destinația, duratele de creditare, garanțiile necesare, dobânzile, condițiile de rambursare a creditelor, precum si alte clauze se stabilesc prin contractele de credite încheiate pe baza negocierii directe dintre bancă și clienții săi.

Volumul total al angajamentelor băncii(credite și scisori de garanție) față de un singur client (debitor) nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii ( Legea bancară nr. 58/1998, art.3, lit v și Normele BNR nr.8 /1999 , art.6).

După aprobare, creditele se pun la dispoziția clienților în condițiile negociate prin contractele de credit încheiate, înregistrând concomitent angajamentul în evidența extrabilanțieră a băncii, la data, pe durata și în valoarea prevăzută în contract. Pe măsura utilizării creditului se diminuează angajamentul din evidența extrabilanțieră și se urmărește derularea acestuia, până la rambursare.

Pentru a putea urmări destinația creditului acordat acesta nu se eliberează în numerar decât în cazuri foarte bine justificate cu aprobarea conducerii unității băncii.

Banca verifică la toți clienții utilizarea creditelor potrivit destinației, existența garanțiilor și respectarea celorlalte clauze din contractele de credite.

După aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatrea furnizării de către client a unor date nereale și după exprimarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile calendaristice, care va fi comunicat în scis acestuia. Banca poate întrerupe imediat, fără previz, utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.

Banca nu acordă credite pentru rambursarea altor crerdite.

2.2 Gestionarea creditelor și a resurselor de acoperire a acestora

Gestionarea creditelor face parte din ansamblul gestionării plasamentelor băncii și se înscrie în politica generală a băncii de îmbunătățire continuă a structurii activelor băncii.

Plasamentele purtătoare de dobânzi au cunoscut o evoluție constant ascendentă, redată în mod sintetic în Tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Evoluția plasamentelor

S-a urmărit în permanență adoptarea unei politici flexibile în monitorizarea plafoanelor de credite, atât pentru a limita riscul de expunere a fondurilor proprii și atrase, cât și pentru asigurarea unei bune fructificări a acestora. Astfel , deși creditele au crescut la 31 decembrie 2001 cu 41,5%, față de 31 decembrie 2000, ponderea acestora în volumul total al plasamentelor a scăzut de la 55% la finele anului 2000, la 47 %, la finele anului 2001.

Operațiunile cu clientela sunt în sumă de 15241 mild. lei sau 40,4% din totalul activului bilanțier, în creștere cu 44,1% față de începutul anului.

În perioada 2000 –2001, portofoliul de credite a evoluat conform datelor din Tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

Evoluția portofoliului de credite în perioada 2000-2001

În ceea ce privește structura portofoliului de credite pe forme de proprietate, este de remarcat concentrarea activității de creditare spre societățile comerciale cu capital privat, ponderea creditelor acordate acestui sector crescând de la 74,9% în anul 2000 la 76,7% în anul 2001, în paralel cu scăderea ponderii creditelor acordate sectorului de stat. Dacă avem în vedere și creșterea însemnată a volumului creditelor acordate persoanelor fizice în anul 2001, atunci se poate afirma că portofoliul de credite din sectorul privat a crescut cu 3,9 puncte procentuale, reprezentând la 31.12.2001 – 83,6% din portofoliul total al creditelor băncii.

Structura pe devize a portofoliului de credite arată creșterea ponderii creditelor acordate în devize de la 47,6% în anul 2000, la 53,6% în anul 2001. La acestea au contribuit pe de o parte creșterea reală a portofoliului de credite în valută (cu 12%), iar pe de altă parte devalorizarea leului față de USD.

În vederea minimalizării riscurilor privind activitatea de creditare, banca a urmărit dispersarea echilibrată a riscului de credit între diferite sectoare de activitate, stabilind limita maximă de expunere pe sector de 15% din total portofoliu de credite . Astfel, la 31.12.2000, limta maximă a fost depășită numai în sectorul “ industrie alimentară”, la care expunerea a fost de 18,4%, dar având în vedere caracterul de sezonalitate al aprovizionărilor din acest sector, practic această expunere se diminuează sub 15% până la data de 30 iunie 2001.

Referitor la existența relațiilor de dependență semnificativă față de un client sau un grup de clienți, se remarcă existența a 3 cazuri de expuneri cu valori între 10% și 20% din fondurile proprii ale băncii, dar a căror expunere netă ( rezultată în urma aplicării garanțiilor deductibile ageate de BNR), se situează fiecare dintre ele sub pragul de expunere de 10% din fondurile proprii ale băncii.

Gestiunea creditelor neperformente se concretizează prin preocuparea permanantă de îmbunătățire a procedurilor și tehnicilor de recuperare a creditelor neperformante, dar și de susținere a societăților aflate temporar într-o situație financiară dificilă.

În cifre comparabile, în ultimii ani creditele neperformante existente în evidența bilanțieră au scăzut continuu atât în sume absolute cât și ca pondere în total portofoliului de credite ( 3,19 la sfârșitul anului 2001, față de 4,6% la sfârșitul anului 2000).

Volumul total de datorii deținute de clienți în anul 2001, din gestiunea creditelor neperformante – evidența bilanțieră, este de 641 mild. lei, și a înregistrat o scădere în sume nominale de 22,03%, iar în sume comparabile de 46,6%.

Scăderea acestora s-a produs atât ca efect a recuperărilor reușite, dar și ca urmare a scoaterii în afara bilanțului a creanțelor aferente clienților care au îndeplinit condiții conform legislației în vigoare. Astfel volumul creanțelor neperformante existente în evidența în afara bilanțului la 31.12.2001, este de 2241 mild .lei.

Recuperarea creditelor neperformante, s-a concretizat în recuperarea unor creanțe în sumă de 546 mild . lei, din care 396 mild. lei din evidența în afara bilanțului.

Banca dispune de un proces de monitorizare a riscurilor ce ia în considerare anumiți factori ce include: condițiile economice curente ce afectează clienții băncii, calitatea serviciului datoriei, sezonalitatea portofoliului, variații în valoarea garanțiilor.

Conform Regulamentului BNR nr. 2/2000, toate unitățile băncii au obligația de a efectua lunar clasificarea portofoliului de credite potrivit serviciului datoriei și a determina și regulariza în evidența contabilă provizioanele specifice de risc rezultate în urma acestei operațiuni.

Principala sursă de finanțare BRD-GSG pentru credite o constituie depozitele agenților comerciali privați și de stat, ale instituțiilor publice și ale persoanelor fizice. BRD-GSG obține de asemenea fonduri din linii de refinanțare de la instituții financiare internaționale , cum ar fi BERD, Banca Mondială, BEI, precum și bănci comerciale ca Deutsche Bank AG, Zurcher Kantonnalbank.

Majoritatea depozitelor BRD-GSG au scadență de mai puțin de 12 luni. Termenele deopozitelor sunt relativ scurte, reflectând astfel nivelul inflaționist, majoritatea depozitelor la termen având scadența între o lună și trei luni. Clienții agenți economici dețin în primul rând depozite la vedere.

Politica BRD-GSG este de a evita pe cât posibil finanțarea creditelor pe termen mediu și lung cu obligații pe termen scurt. Principala sursă de fonduri o constituie baza de depozite, și cum clienții doresc în general credite pe termen lung, BRD-GSG oferă rate deosebit de competitive pentru depozitele pe termen, pentru a încuraja clienții să facă depozite pe termen lung. În acest moment BRD-GSG are mai multe depozite decât plasează, datorită politicii sale prudente în acordarea creditelor .

2.3 Categorii de credite acordate de BRD – GSG

Nevoia de creditare apare, în general, din lipsa de fonduri proprii pentru a face față în întregime cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a fiecărui agent economic(producție, investiții, comercială).

BRD-GSG acordă clienților săi, agenți economici următoarele categorii de credite:

A. Credite pentru cheltuieli de aprovizionare, producție și desfacere sub formă de linie de credit

Creditul asigură împreună cu celelalte fonduri, acoperirea cheltuielilor pe care clientul le face pentru producție și transformarea acesteia în mijloace bănești prin încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate, serviciilor prestate și reluarea continuă a activității.

Creditul se pune la dispoziție sub formă de linie de credit pentru acoperirea diferenței de fonduri între capitalul circulant necesar desfășurării activității într-o perioadă determinată și fondurile proprii ale clientului și cele atrase, cu caracter minim și permanent. Se acordă pe o perioadă de până la 12 luni.

B. Credite pentru nevoi sezoniere

Creditele pentru nevoi sezoniere se acordă pentru efectuarea cheltuielilor care intervin, în scopul creării de stocuri pentru funcționarea neântreruptă a activității clientului în condiții sezoniere de aprovizionare, producție, transport și desfacere.

Stocurile care pot face obiectul creditului privesc :

articole de îmbracăminte, încălțăminte, jucării și alte articole, produse de clienții care, deși nu desfășoară activitate sezonieră, realizează produsele finite respective pe stoc și care urmează să se livreze în sezon;

produsele animale sau agricole care constituie materie primă specifică industirei textile (lână, bumbac, in , cânepă) sau celei alimentare( legume, fructe, hamei) care de regulă se recoltează numai în anumite perioade ale anului;

produsele de carieră și balastieră care se aprovizionează, de regulă, de societățile de construcții în trimestrul 2 și 3 în vederea decongestionării vârfului de trafic din perioadele următoare și evitarea perioadei timpului friguros când nu poate avea loc extragerea lor;

alte mărfuri care se aprovizionează, produc, transportă sau se desfac în condiții sezoniere.

C. Credite pentru nevoi temporare

Se acordă pentru efectuarea unor cheltuieli cu aprovizionarea materiilor prime, materiale, combustibili, mărfuri, pe perioade limitate, pentru necesitățile curente de aprovizionat și care temporar sunt mai mari decât posibilitățile proprii de plată ale clientului.

D. Credite pentru export și pentru producția de export

Obiectul creditării îl reprezintă stimularea producției pentru export și stimularea încasării producției livrate la export. Creditul asigură, împreună cu celelalte fonduri ale împrumutatului, acoperirea cheltuielilor de aprovizionare, producție și desfacere a produselor destinate exportului, precum și încasarea contravalorii produselor exportate și a cheltuielilor ocazionate de export.

E. Credite pentru descoperire de cont

Creditul se acordă pentru:

acoperirea decalajului intervenit în execuția fluxului de venituri și cheltuieli ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate, pe o durată de maxim 30 de zile. Pentru solicitări mai frecvente, în cadrul aceluiași trimestru, duratele cumulate nu pot depăși 45 de zile;

ordine de vânzare valută, pe o durată de maxim 4 zile calendaristice;

F. Credite pentru dezvoltare (de investiții) în completarea surselor proprii

Creditul se acordă pentru realizarea investițiilor, în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat și/ sau bugetele locale și din fondurile speciale, necesare acoperii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate, pentru:

realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;

dezvoltarea, modernizarae și/sau retehnologizarea obiectivelor de investiții, a capacităților de producție, utilajelor, mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și construcțiilor existente;

realizarea de investiții publice de interes local;

procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;

procurarea de animale de producție, reproducție, precum și animale de muncă;

plantații pomicole, viticole și alte specii;

asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau sau existente;

cumpararea de active fixe (clădiri, construcții, unități de producție, etc.)

alte acțiuni de investiții.

2.4 Documentația tehnico-economică necesară obținerii creditului

A. Credite pentru cheltuieli de aprovizionare, producție și desfacere sub formă de linie de credit :

cererea de credite;

bilanțul contabil, contul de profit și pierderi încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiaei de cenzori sau certificarea bilanțului de expert contabil autorizat independent;

bugetul de venituri și cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul, întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării acestuia;

ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;

ultima balanță de verificare ;

fundamentarea necesității creditului și calculul mărimii acestuia:

-pentru clienții cu capital majoritar de stat;

-pentru clienții cu capital majoritar privat.

B. Credite pentru nevoi sezoniere:

cererea de credite;

bilanțul contabil, contul de profit și pierderi încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiaei de cenzori sau certificarea bilanțului de expert contabil autorizat independent;

bugetul de venituri și cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul, întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării acestuia;

ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;

ultima balanță de verificare ;

situația privind determinarea necesarului de credit;

eșalonarea rambursării creditului;

C. Credite pentru nevoi temporare:

cererea de credite;

bilanțul contabil, contul de profit și pierderi încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiei de cenzori sau certificarea bilanțului de expert contabil autorizat independent;

bugetul de venituri și cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul, întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării acestuia;

ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;

ultima balanță de verificare ;

fundamentarea necesarului de aprovizionat și posibilitățile de valorificare a stocurilor și de încasare a mărfurilor livrate, lucrărilor executate și serviciilor prestate;

eșalonarea rambursării creditului.

D. Credite pentru export și pentru producția de export:

cererea de credit, din care să rezulte obiectul creditului(credit pentru producția de export) și valoarea creditului;

contractele ferme și/sau comenzi ferme confirmate pentru producția de export, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea și felul mărfii, graficul de livrare, condițiile și termenele de plată, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz, încheiate cu :

-parteneri externi;

-parteneri interni în cazul unor subansamble sau elemente componente pentru export;

-parteneri interni în cazul când exportul se face prin intermediar, pe bază de contractde comision(firme de import- export).

bilanțul contabil la sfârșitul anului precedent, ultima balanță de verificare încheiată în anul în curs, situația fluxului de încasări și plăți în lei și în valută pentru toată perioada de creditare, situația rezultatelor și a obligațiilor fiscale și situația patrimonială;

situația la zi a tuturor creditelor și garanțiilor obținute de la bănci, din care pentru export, a obligațiilor de plată față de bănci, bugetul statului și terți, cu nominalizarea principalelor poziții eșalonate pe termene scadente și a tuturor obligațiunilor neonorate la scadență, precum și situația la zi a drepturilor de încasat cu nominalizarea principalelor posturi.

F. Credite pentru descoperit de cont:

cererea de credit;

fundamentarea necesarului de credit;

borderoul cu ordine de vânzare valută, întocmit de client împreună cu ordinele respective. Borderoul va fi înregistrat la bancă, cu ștampilă, nr. de intrare și dată.

G. Credite pentru dezvoltare(de investiții) în completaea surselor proprii:

cererea de credite;

bilanțul contabil, contul de profit și pierderi încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiaei de cenzori sau certificarea bilanțului de expert contabil autorizat independent;

bugetul de venituri și cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul, întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării acestuia;

ultimele situații privind “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”;

ultima balanță de verificare;

studiul de fezabilitate întocmit și aprobat, conform instrucțiunilor metodologice pentru evaluarea financiară și economică a regiilor autonome și societăți comerciale;

proicția surselor pe perioada de acordare și rambutsare a creditului;

acte privind situația juridică a terenului;

acordurile și avizele prevăzute de lege privind utilitățile și protecția mediului înconjurător.

2.5 Garanțiile creditelor

Necesitatea garantării creditelor decurge din existența riscului împrumutului. Deci banca trebuie să se asigure că agenții economici care vor să se împrumute au capacitatea restituirii creditelor și oferă posibilitatea recuperării acestora și a dobânzilor aferente, când nu își achită aceste obligații.

În sens larg, prin garanție se înțeleg atât elemente nepatrimoniale cât și elemente patriminiale care asigură băncii restituirea creditului.

Din punct de vedere al codului civil, garanțiile sunt:

Garanții reale rezultă din afectarea specială de către client sau terț a unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul său, și asigurarea rambursării creditului acordat. Aplicația acestor garanții o face gajul și ipoteca, fiind garanții care se pot executa și în afara procedurii falimentului.

Garanții personale sunt cele procurate de una sau mai multe persoane care se obligă, cu propriul patrimoniu, să plătească în locul clientului băncii, dacă acesta nu achită la scadență creditul acordat și dobânda. Această obligație a garantului se numește fidejusiune sau cauțiune, iar, în situația în care se efectuează un bun determinat în garantarea acoperirii obligației clientului băncii, se relizează o cauțiune reală.

GARANȚII REALE

IPOTECA

Este o garanție reală și accesorie care nu deposedează pe clientul proprietar al bunului ipotecat și care dă dreptul băncii să urmărească și să execute bunul în mâinile oricărui deținător, în scopul de a recupera creanța sa, cu preferință față de ceilalți creditori.

Ipoteca practicată de BRD-GSG este o ipotecă convențională, care, pentru a produce efecte se încheie prin act autentic. Sancțiunea nerespectării formei autentice este nulitatea absolută. Ipoteca nu trebuie să fie constituită prin însăși contractul de credit, preferabil fiind să fie constituită prin contractul de garanție imobiliară separat, autentificat de orice notariat, dar înscris în mod obligatoriu la notariatul de la locul imobilului ipotecat.

Înainte de autentificare este necesar să se solicite certificatul de sarcini pentru a constata dacă bunul este grevat sau nu. Tot din certificatul de sarcini rezultă și rangul pe care îl va ipoteca. Certificatul de sarcină este valabil 48 de ore. Constituitorul ipotecii trbuie să fie proprietarul bunului și capabil de a-l înstarăina. Ulterior autentificării se trece la înscrierea acestuia, legea impunând în mod imperativ, publicitatea inscripțiilor ipotecare. Rangul ipotecii este dat de data transcrierii ipotecii. Preferința între creditorii ipotecari asupra aceluiași imobil este determinată de data înscrierii ipotecii. Cel care are înscris ipoteca mai înainte în timp, are preferință, iar ipoteca înregistartă corect produce efecte numai din ziua în care a fost înscrisă.

Prin contractul de ipotecă se individualizează, atât imobilul(imobilele) ipotecat(ipotecate), cât și suma pentru care acesta este acceptat în garanție (principiul dublei specialitați a ipotecii). Neîndeplinirea acestei cerințe a legii invalidează contractul de garanție imobiliară. Pe lânga acesta, se mai impune menționarea contractului de credit în contractul de garanție imobiliară.

Bunurile ce se ipotechează trebuie să fie imobile și să fie în circuitul civil. Bunurile imobile din domeniul public nu se ipotechează. Legea definește bunurile ca fiind imobile, atât prin natura lor, cât și prin destinație, sau prin obiectul la care se aplică.

Bunurile imobile prin destinație sau obiectul lor la care se aplică se ipotechează numai odată cu fondul . Bunurile viitoare nu se ipotechează.

GAJUL

Gajul sau amanetul este contractul în puterea căruia debitorul(clientul) remite creditorului (banca) un bun mobil drept garanție a datoriei, aceasta având dreptul să rețină lucrul în posesia sa până la plata integrală a datoriei, iar în caz de nepaltă, să se despagubească din prețul bunului cu preferință față de ceilalți creditori ai datornicului. Gajul este deci instrument de credit în domeniul bunurilor mobile aflate în circuitul civil. Imobilele nu se gajează. Bunurile sunt imobile prin natura lor sau prin determinarea legii. Se pot deci gaja mărfuri, bani, obligațiuni, acțiuni, titluri de credit, etc. contractul de gaj este supus dreptului civil sau dreptului comercial, după cum datoria garantată are caracter civil sau comercial. Contractul de gaj are un caracter accesoriu și dă naștere unui drept real, pe care creditorul îl dobândește ca accesoriu al dreptului său de creanță.

Pentru a gaja un bun, constituitorul trebuie să fie proprietar și să fie capabil de a-l înstrărina. Lipsa acestor calități în persoana constituitorului expune banca la revendicarea bunului de către adevăratul propritar.

Părțile care încheie între ele un contract de gaj, trebuie să întocmească un act scris, atât în scopul preconstituirii unei probe, cât și a înscrierii contractului. Acest act poate fi sub semnătură privată sau sub formă autentică. În actul de gaj, părțile trebuie să se enunțe în afara acordului lor de voință, suma datorată, cât și specia și natura lucrurilor amanetate sau descrierea calității, greutății și măsura lor.

Predarea gajului în posesiunea creditorului conferă acestuia un drept real asupra lucrului amanetat. Dreptul real conferă creditorului un drept de preferință, cât și un drept de urmărire.

Dreptul de preferință, dă creditorului dreptul de a fi plătit din valoarea lucrului amanetat, cu referință înaintea altor creditori. Dreptul de urmărire al creditorului gajist, în practică, se limitează doar la a urmări lucrurile ce au ieșit din posesia lui prin pierdere sau furt.

Creditorul gajist are obligația ca în momentul plății datoriei să restituie gajul. Posesiunea sa este legitimă numai atâta timp cât nu este plătit în totalitate.

Gajul se stinge prin plată, renunțarea creditorului sau pieirea lucrului.

GARANȚII PERSONALE

FIDEJUSIUNEA(cauținea)

Fidejusiunea sau cauțiunea este un contract prin care o persoană se obligă să execute prestațiunea debitorului în cazul în care acesta n-ar îndeplini-o. O persoană se poate angaja ca fidejusor, chiar fară știrea debitorului principal.

Fidejusiunea se naște prin convenția dintre creditor și fidejusor.

Contractul de fidejusiune este consensual. Forma scrisă este însă absolut necesară pentru a proba încheierea contractului și pentru determinarea întinderii garanției. Contractul de fidejusiune este unilateral, în sensul că dă naștere numai la obligația fidejusorului, creditorul neavând nici o obligație.

2.6 Contractul de credite

După aprobarea creditelor potrivit competențelor, banca împreună cu solicitantul, vor proceda la încheierea contractului de credit.

În fiecare unitate a băncii se va înființa un registru unic de evidență al contractelor de credite, care să cuprindă: nr.crt care va fi și nr.contract de credit, data încheierii contractului, denumirea agentului economic și forma de organizare, valoarea creditului aprobat, obiectul creditului, perioada de creditare, dobânda, comisionul de neutilizare.

Contractul de credit se întocmește în patru exemplare , a căror destinație este următoarea:

-exemplarul 1(originalul) se păstrează la conducerea unității într-un fișet special cu această destinație;

-exemplarul 2 se predă împrumutatului;

-exemplarul 3 se păstrează în dosarul economic al clientului, împreună cu documentația care a stat la baza anlizei și aprobării creditului;

-exemplarul 4 se predă odată cu “Fișa contului” sau “Caietul actualizări”, după caz, la compartimentul decontări-contabilitate pentru punerea la dispoziție a creditului și, respectiv, pentru urmărirea rambursării.

Contractul de credit se semnează de reprezentanții autorizați ai băncii, se avizează de consilierul juridic indiferent de competența de aprobare a creditului și de reprezentanții legali ai împrumutatului.

La semnarea și prin semnarea contractului de credit în baza hotărârii sau deciziei de aprobare a creditului, (care se comunică șefului contabil sau înlocuitorului de drept, odată cu contarctul de credit) directorul economic verifică dacă contractul cuprinde și răspunde pentru:

– valoarea creditului și rata dobânzii și dacă acestea corespund prevederilor din actul de aprobare al creditului;

– comisioanele percepute de bancă pentru categoria de credit respectiv și la nivelul aprobat la data semnării contractului;

– periodicitatea în ceea ce privește calcularea și încasarea dobânzii precum și a comisioanelor, potrivit aprobării creditului.

Fiecare filă din contractul de credit, inclusiv anexele, vor fi ștampilate și semnate de directorul băncii și de reprezentanții legali ai împrumutatului. În situația în care împrumutații sunt unități subordonate din cadrul unor regii autonome sau societăți comerciale și nu au delegate competențe de a contracta credite sau creditele solicitate depășesc competența acestora, contractele de credite vor fi semnate de reprezentanții autorizați ai regiei sau societății respective.

În cazul unităților subordonate care nu au patrimoniu propriu, garanțiile materiale cu care se garanteză creditul respectiv vor fi reprezentate de regia autonomă sau societatea comercială sub semnătura reprezentanților legali ai acestora.

În contarctele de credite nu se admit modificări, ștersături, clauze contractuale care nu fac obiectul contractului respectiv, care pot conduce la interpretări eronate sau la pierderea drepturilor băncii ce decurg din contract.

După încheierea contractului, inspectorul de credite împreună cu juristul unității băncii, anterior termenului prevăzut pentru punerea la dispoziție a creditului aprobat, verifică:

– înscrierea garanțiilor la Notariatul de Stat sau la Primărie, după caz și înregistrarea la societate de asigurare a cesiunii drepturilor de despăgubire pentru bunurile ipotecate și gajate în favoarea băncii;

– constituirea și utilizarea integrală a surselor proprii cu care împrumutatul participă la relizarea obiectului creditului;

-alte prevederi din contract care condiționează punerea la dispoziție a creditului.

Dacă sunt îndeplinite condițiile menționate mai sus, inspectorul de credite predă exempalrul 4 al contractului de credite la compartimentul “Decontări-contabilitate”, sub semnătură.

CAPITOLUL III. RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

3.1 Riscul. Categorii de risc

Banca este o instituție care mobilizează mijloacele bănești disponibile, asigură finanțarea și creditarea persoanelor fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relețiile cu celelalte state, având ca scop final obținerea de profit.

Din definiția de mai sus, precum și din Legea bancară nr.58/1998, rezultă că o bancă, în principal, îndeplinește următoarele funcții:

A. Funcția de depozit, care constă în atragerea de resurse bănești de la persoanele fizice și juridice, în vedrea păstrării și fructificării lor, prin efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și titluri.

B. Funcția de creditare și investiții, care se reflectă în acordarea de creidte în lei și valută persoanelor fizice și juridice, achiziționarea de active financiare în nume propriu și participarea ca acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare.

C. Funcția comercială, caracterizată prin efectuarea de încasări și plăți, în lei și în valută, din: operațiuni comerciale și necomerciale în nume propriu sau în contul clienților, cumpărare și vânzare de valută și efecte comerciale în țară și în străinătate, operațiuni de scontare și rescontare de efecte comerciale, operațiuni de schimb și arbitraj valutar, participare la tranzacții externe financiare și de plăți pe baza angajamentelor și convențiilor încheiate, emiterea de efecte de comerț (bilete la ordin, cambii, cecuri), operațiuni de cumpărare și vânzare de titluri emise de stat, operațiuni cu aur și metale prețioase, monede starine și prestarea de servicii financiare(expertiză și consultanță financiar-bancară, evaluări, etc.)

Îndeplinirea funcțiilor enunțate mai sus presupune și asumarea unor riscuri, care apar în desfășurarea activității băncii.

Prin riscuri nu se înțelege numai apariția unor pierderi, care oricum nu sunt de dorit, ci și obținerea unor profituri foarte mici, sub nivelul celor preconizate inițial. Noțiunea de risc poate fi definită ca un angajament predispus la o incertitudine, dată de o probabilitate de câștig sau de prejudiciu, ce ar putea fi o degradare sau o pirdere.

Cauzele care generează riscurile sunt numeroase și pot fi de natură comercială, financiară, de mediu de afaceri, polit de gestiune, etc.

Evaluarea și gestiunea riscurilor este o problemă internă de management a conducerii fiecărei bănci în parte, supravegherii bancare revenindu-i sarcina de a observa și lua măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor gestionării defectuoase a managerilor a instituțiilor de credit și prevenirea apariției unei crize siatemice.

În general, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie și anume de funcția de cerditare. Băncile efectuează plasamente utilizând resursele împrumutate (resurse atrase, împrumuturi de la alte bănci, împrumuturi subordonate, etc.), care sunt cu mult superioare fondurilor proprii, iar recuperarea cu întârziere a resurselor respective poate avea efecte negative, creând dezechilibre majore, în activitatea instituțiilor de credit.

Un nomenclator al riscurilor de bază, propus de Grupul de Lucru al asociației Franceze a Gestinarilor Bancari într-un raport intitulat “Banca-întreprindere a riscului” cuprinde 6 categorii de riscuri, astfel:

A. Riscuri financiare: riscul ratei dobânzii, riscul de schimb, riscul de lichiditate, riscul pentru titluri cu venit variabil.

B. Riscuri de contrapartidă: riscul de clientelă, riscul interbancar, riscul de țară.

C. Riscuri comerciale: riscul produs/servicii, riscul de piața sau sectorial, riscul de imagine comercială.

D. Riscul pentru bunuri și persoane: riscul de accident, riscul delictuos.

E. Riscurile de gestiune internă I: riscul de prelucrare a informațiilor, riscul informatic 1 determinat de de studiile informatice, riscul informatic 2 de prelucrări informatice, riscul informatic 3 de telecomunicații.

F. Riscul de gestiune internă II: riscul de reglementare, riscul datoriilor, riscul de startegii, riscul de insuficiență funcțională, riscul de gestiune a personalului, riscul de comunicare.

Clasificarea prezentată are în vedere elemente și evenimente incerte, fapt ce face ca anumite riscuri să aibă un caracter diversificabil, iar altele să fie nediversificabile. În general, riscurile financiare și comerciale au un caracter diversificabil, în timp ce riscurile de contarpartidă, riscurile pentru bunuri și persoane și riscurile de gestiune internă au un caracter nediversificabil.

Astfel, riscul de creidt (de nerambursare) are o componetă nediversificabilă, în sensul că acordarea unei sume sub formă de împrumut de către o bancă la mai mulți debitori, reduce riscul de expunere, pe când acordarea aceleiși sume unui singur debitor mărește riscul de expunere. Probabilitatea ca toți clienții care au luat împrumuturi să nu le ramburseze la termen este mai mică decât în cazul în care aceiași sumă împrumutată a fost acordată unui singur client. Dacă privim din punctul de vedere al fiecărui client în parte care a beneficiat de credite, riscul devine nediversificabil.

În cazul riscurilor nediversificabile, pentru asigurarea protecției băncii, nimic nu poate înlocui capitalul bancar (fondurile proprii ale băncii) și nici o tehnică sau instrument nu pot asigura protecție suficientă.

Cauza cea mai frecventă a pierderilor și insolvabilității instituțiilor financiare este dificultatea lor de a face față unor evenimente ca se pot produce, dar care nu au fost prevăzute.

Releția dintre patrimoniul net al unei bănci, instabilitatea câștigurilor de pe urma portofoliului și cheltuielile de funcționare determină riscul ce cauzează falimentul băncii, pentru că riscul de portofoliu se referă la riscul asociat fiecărui element de activ și de pasiv, la importanța combinării lor și a relației dintre ele.

Băncile devin insolvabile când își concentrează prea multe credite, investiții sau activități în domenii în care producerea fenomenelor neanticipate ar putea genera pierderi substanțiale. Posibilitatea obținerii unor profituri ridicate îi determină pe unii bancheri să nu se mai gândească la riscurile de portofoliu.

Analizând marea criză economică din anii 1930, doi economiști americani au împărțit riscurile rezultate din evenimente neprevăzute în următoarele categorii:

a) Riscurile de sistem, care apar din cauza scăderii ofertei de bani, precum și din anumite restricții impuse băncilor;

b) Riscurile de de preț, în condițiile în care banca deține active cu o scadență mai lungă decât a pasivelor, fiind posibilă creșterea bruscă a ratelor dobânzii. Deponenții doresc dobânzi cât mai ridicate, iar debitorii nu pot suporta creșterea bruscă a ratei dobânzii la împrumuturile obținute, fapt reflectat în nerambursarea creditului și imposibilitatea plății dobânzii;

c) Riscul de credit, apare atunci când împrumutul nu este rambursat la scadență și în volumul stabilit;

d) Riscul de funcționare rezultă din fraude, efectuarea de operațiuni ineficiente și din incompetență;

e) Riscul de reglementări este produs atât de schimbări neașteptate ale reglementărilor bancare, cât și ale legilor, ceea ce împiedică băncile să acționeze eficient și în siguranță.

Se pot distinge două cauze principale ale apariției condițiilor de risc:

a) lipsa informațiilor complete și corecte și/sau a mijloacelor de prelucrare în vederea luării deciziilor, care poate fi contracarată prin creșterea cantității informațiilor și a calității acestora;

b) existența fenomenelor având evoluții aleatorii, imposibil de anticipat, determinate de mediul economic, social și politic, care pot fi contracarate prin tehnici de gestionare a riscurilor și a metodelor decizionale;

Literatura de specialitate nu specifică un indicator global al riscului, dar, în general, se pot distinge trei parametri ai riscului:

a) suma expusă: în analiză se va lua în considerare pierderea maximă și probabilitatea producerii ei , pierderea medie sau probabilitatea obținerii ei. Pentru calculul indicatorului de solvabilitate al unei bănci, soldurile conturilor de activ se diminuează cu soldurile conturilor de pasiv rectificative aferente, rezultat care se corectează cu un coeficient al gradului de risc de credit de: 0%, 20%, 50% sau 100%.

b) durata potențială de manifestare: timpul în care sunt expuse riscului diferite sume investite este un parametru indispensabil riscului; în general se consideră că riscurile devin mai mari odată cu trecerea timpului, datorită imposibilității luării în considerare a tuturor situațiilor perturbatoare; există și cazuri când riscurile imediate sunt mai importante. De asemenea, sumele expuse riscului scad în timp, așa cum este cazul creditelor care se rambursează. În gestiunea riscurilor, la nivelul unității bancare, s-au dezvoltat tehnici specifice bazate pe indicatorul de durată. Calculul indicatorului de lichiditate în activitatea de supraveghere a Băncii Naționale a României, prevede repartizarea activelor bilanțiere și a obligațiilor bilanțiere a băncilor comerciale pe scadențe: sub o lună, între o lună și trei luni, între trei și șase luni, între 6 luni și 12 luni și peste 12 luni;

c) nivel sau grad: indicatorul cu cea mai mare răspândire este abaterea medie pătratică dau dispersia, putându-se utiliza și alți indicatori cum sunt coeficientul de variație și coeficientul de volatilitate. Deși acești indicatori sunt utilizați în luarea unor decizii, trebuie arătat că mulți clienți acționează sub influența emoțiilor, a impulsurilor de moment și a zvonurilor.

Banca Națională a României, definește riscul ca fiind posibilitatea manifestării unor “evenimente potențiale, previzibile sau neașteptate care au impact negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci”.

Autoritatea de supraveghere din țara noastră recunoaște opt categorii principale de risc în sistemul bancar:

– riscul de credit;

– riscul de piață, care include riscul de schimb valutar și riscul ratei dobânzii;

– riscul de lichiditate;

– riscul operațional;

– riscul reputațional;

– riscul de țară(riscul de transfer);

– riscul legal;

3.2 Riscul în activitatea bancară și în activitatea de creditare

Riscul de credit

Acordarea de credite este activitatea de bază în cele mai multe bănci. Acordarea de credite implică evaluarea bonității clienților . Această evaluare nu se dovedește întotdeauna a fi corectă sau bonitatea clienților se poate deteriora datorită influenței diferiților factori. Drept urmare, unul din principalele riscuri pe care banca le întâmpină este riscul de credit sau riscul ca cealaltă parte beneficiară de credite să nu-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Riscul de credit este defini ca fiind acel risc ce apare atunci când cel care ia cu împrumut o sumă de bani de la o bancă nu o rambursează la scadență, sau nu rambursează o parte din sumă (rată scadentă), sau în cazul în care nu plătește la termenele convenite prin contractul de credit dobânda aferentă.

Incapacitatea de rambursare a creditului și de plată a dobânzii din partea debitorului unei bănci, poate fi determinată de falimentul firmei, de condițiile economice nefavorabile, de necinste, incompetență sau management defectuos.

În multe cazuri incapacitatea de paltă a firmelor este determinată de decalajele care apar între încasarea veniturilor și plata cheltuielilor, situație specifică economiei României care se confruntă cu un blocaj economico-financiar de mare amploare. De asemenea există riscul ca veniturile nete viitoare ale firmelor să se diminueze sau chiar să dispară prin realizarea de pierderi. Riscul insuficienței veniturilor este mai greu de anticipat în condițiile unei inflații ridicate, greu de prognozat, care impune creșterea ratei dobânzilor și deci, scumpirea creditului.

Mediul înconjurător al întreprinderi, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderi, cuprinde factori de natură economică, politică, socială, sau factori specifici ramurii economice în care este încadrată firma (de exemplu în țara noastră, industria de apărare se confruntă cu o lipsă acută a pieței de desfacere).

Riscurile de natură socială sunt determinate de greve care pot paraliza activitatea unei firme.

Riscurile economice pot fi cauzate de conjuncturi nefavorabile din unele sectoare de activitate, de neonorarea plăților către bugetul de stat sau de instituții publice finanțate din această sursă.

Nu trebuie omise din riscul de credit nici cazurile determinate de nerestituirea creditelor sau depozitelor unei bănci de către o altă bancă comercială, din diverse motive, sau de către alte instituții financiare aflate în poziție de debitori. Acest risc nu este caracteristic numai creditelor ci și elementelor din bilanț și extrabilanțiere (investiții în titluri de valoare, garanții, etc.).

Problemele serioase apar atunci când băncile nu identifică activele deteriorate sau nu crează rezereve pentru activele neperformente.

Expunerea față de un singur debitor reprezintă o cauză des întâlnită a problemelor apărute în activitatea bancară datorită fenomenului de concentrare a riscului de credit. Concentrările pot avea ca obiect și un sector economic, zonă geografică sau caracteristici comune care pot determina vulnerabilitatae la anumiți factori economici (tranzacții de valori mari comparativ cu dimensiunea capitalului).

Creditarea persoanelor aflate în relații speciale cu banca (ca urmare a relețiilor de proprietate existente sau a posibilității acestora de a exercita controlul direct sau indirect asupra băncii) poate cauza probleme majore în cazul în care nu este controlată în mod adecvat, ca urmare a faptului că stabilitatea bonității împrumutului nu se mai face cu obiectivitate.

În categoria persoanelor aflate în relații speciale cu banca sunt incluși: administaratorii, cenzorii, directorul băncii, personalul de execuție și alte categorii. Unele societăți pot deveni persoane aflate în releții speciale când banca împrumutătoare și aceste firme sunt controlate de aceleași perosane sau grupuri de persoane. În aceste cazuri sau în cazuri similare “releția specailă” poate conduce la un tratament preferențial în procesul de acordare a creditului și, ca urmare, la efectuarea unui plasament prost.

Băncile comerciale trebuie să dispună de personal specializat, cu înaltă calificare, care să analizeze evoluția mediului înconjurător al întreprinderii, a situațiilor de perspectivă a unor ramuri și sectoare ale economiei.

Incapacitatea de rambursare a creditului sau plată a dobânzii de către debitor poate fi determinată și de factori interni, cum ar fi calitatea și moralitatea îndoielnică a managementului, incapacitatea agentului dată de tehnologie și mentalitate de a se adapta pieței sau noului în materie de brevete, invenții, inovații, neurmărirea timpului în care se încasează creanțele de la beneficiari sau neluarea unor măsuri asiguratorii pentru ca aceștia să efectueze plățile la termenele prevăzute în contracte.

Se pune întrebarea dacă băncile pot preveni sau limita riscul de credite.

Răspunsul este afirmativ, prevenirea riscului se poate realiza pe două căi: divizarea riscului și constituirea garanțiilor.

Divizarea riscurilor are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel ca la apariția unor factori nefavorabili pierderile pe care le poate realiza o bancă să fie mai mici și să nu afecteze însăși situația financiară a băncii în cauză.

Băncile sunt obligate prin normele emise de autoritatea de autorizare și reglementare să respecte un anumit plafon la acordarea unui credit față de un singur debitor.

Plasamentele efectuate de bănci trebuie să cuprindă active active cât mai diversificate și pe cât posibil din sectoare diferite ale economiei, deoarece, chiar dacă unele sectoare se confruntă cu anumite crize, fenomenul nu le cuprinde pe toate deodată.

Constituirea garanțiilor este un alt mijloc de prevenire a riscului și atenuare a efectelor producerii lui.

În țările dezvoltate constituirea garanțiilor nu este obliatorie, însă, în sistemul bancar din România constituirea garanțiilor este o condiție de bază în acordarea creditului, îmbracând diferite forme: gaj, ipotecă, depozite colaterale, etc.

Totuși consider că în sistemul bancar din țara noastră s-a abuzat de utilizarea garanțiilor la acordarea creditelor. De foarte multe ori elementele care au constituit garanții la acordarea creditelor au supraevaluate, iar slaba dezvoltare a piețelor în economia românească, care ar fi trebuit să permită tranzacționarea rapidă a activelor aduse în gaj, a determinat ca unele bănci să se confrunte cu probleme de solvabilitate și lichiditate, cum a fost cazul la Bancorex, Bankcoop, Bnaca Agricolă, etc.

În mod practic, garanțiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguaranță subsidiară, decizia de acordare a creditelor trebuie să fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditelor care rezultă din anliză afacerii pe care o bancă o creditează.

Banca trebuie să ia în calcul faptul ca primii despăgubiți în cazul falimentului debitorului, vor fi creditorii privilegiați (salariații, fiscul, statul,etc.), deci garanția nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.

Măsurarea riscului de credite se face în două etape:

a) prima etapa constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solvabilitate;

În acest sens Banca Națională a României a elaborat încă din anul 1994 norme privind solvabilitatea băncilor(Normele nr. 4/1994), care au fost îmbunătățite și aduse la standardele internaționale în anul 1999 prin normele privind limitarea riscului de credite(Normele nr. 8/1999).

Prin Normele nr.4/1999 se stabilirea un singur indicator minim de solvabilitate, de 8%, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul de risc de credit.

În Normele nr. 8/1999 pentru măsurarea gradului de solvabilitate a unei bănci s-au stabilit doi indicatori obligatorii de respectat de către bănci:

-o limită minimă de 12% calculată ca raport între fondurile proprii și expunerea netă la risc( activele băncii la valoare netă și elementele în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul de risc).

-o limită minimă de 8% calculată ca raport între capitalurile proprii și expunerea netă.

b) a doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin calcularea periodică a portofoliului de credite, respectiv stabilirii calității activelor.

În scopul protejării persoanelor juridice și fizice societățile bancare au fost obligate de Banca Națională a României să limiteze riscurile de credit, să clasifice creditele acordate clientelei din sectorul nebancar și altor bănci și plasamentele constituite la alte bănci, iar în funcție de rezultatele clasificărilor acestora să constituie provizioane specifice de risc.

Potrivit normelor elaborate în anul 1994 clasificarea creidtelor se făcea ținâd cont de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a-și onora datoria la scadență, rezultatele acestei clasificări determinând constituirea provizioanelor specifice de risc.

Prin regulamentul privind clasifiacrea creditelor și plasamentelor și de constituire, regularizare și utilizare a provizioanelor specifice de risc s-a renunțat la clasificarea creditelor în funcție de evaluarea performanțelor financiare ale clienților, stabilindu-se drept criterii onorarea datoriei la scadență (serviciul datoriei) și măsurile luate de bancă în scopul recuperării creanțelor (inițierea de proceduri juridice).

În urma aplicării simultame a celor două criterii creditele și plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

-standard;

-în observație (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

-substandard;

-îndoielnic;

-pierdere.

În situația în care s-au inițiat proceduri juridice de recuperare a creanțelor, creditele acordate sunt clasificate ca pierdere, indiferent de serviciul datoriei, exprimat ca număr de zile de întârziere la plata de la data scadenței.

Pentru creditele și plasamentele pentru care nu s-au inițiat proceduri juridice, criteriul de clasificare a creditelor în funcție de serviciul datoriei ese prezentat în Tabelul 3.1:

Tabelul 3.1

Clasificarea creditelor în funcție de serviciul datoriei

Sursa: Regulamentul BNR nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

Pentru limitarea efectelor negative asupra sovabilității băncilor, acestea sunt obligate să-și constituie provizioane specifice de risc de credite la nivelul rezultat din aplicarea coeficienților prevăzuți în tabelul sus menționat.

Consider că prin noua reglementare s-a făcut un pas important în protejarea băncilor pentru riscul de credite față de reglementările din 1994, în sensul că la constituirea nivelului provizioanelor specifice pentru riscul de credite, valoarea activelor nu se mai diminuează cu valoarea garanțiilor aduse la acordarea creditelor. Fac această afirmație ținând cont de faptul că valorificarea garanțiilor necesită timp îndelungat, mai ales în țara noastră unde anumite segmente de piață sunt alb dezvoltate, perioadă în care băncile creditoare pot întâmpina greutăți deosebite ce pot conduce la o stare de insolvabilitate.

Riscul de piață

A. Riscul de schimb valutar

Activele și pasivele bilanțiere, precum și angajamentele extrabilanțiere, exprimate în valută, sunt supuse riscului de schimb valutar, ca urmare a variației cursului de schimb valutar. Băncile comerciale acționează ca dealeri pe piața de schimb valutar prin oferirea de cotații clienților și acceptarea de poziții deschise pentru diferite valute (din operațiuni efectuate în contul clienților sau în nume și în cont propriu).

Poziția valutară deschisă a unei societăți bancare, într-o anumită monedă străină, reprezintă diferența dintre totalul creanțelor și totalul datoriilor în moneda respectivă.

Poziția valutară deschisă poate îmbrăca două forme:

-poziția lungă, ce rezultă atunci când totalul creanțelor depășește totalul datoriilor, ambele exprimate în valută (Activ>Pasiv);

-poziția scurtă, ce rezultă atunci când totalul creanțelor este mai mic dacât totalul datoriilor, ambele exprimate în valută (Activ<Pasiv);

Poziția valutară se calculează ca o poziție globală de schimb, care rezultă din diferența între toate creanțele și toate datoriile în valută, exprimate în echivalent lei (determinat pe baza cursurilor de referință ale Băncii Naționale a României), și ca o poziție pe fiecare fel de valută.

Poziția valutară de schimb nu scoate în evidență riscurile integrale la care este supusă banca, ci este un indicator pe care-l urmărește autoritatea de supraveghere, aceasta din urmă nepemițând ca acesta să depășească valoarea de 10% din fondurile proprii ale societății bancare.

În activitatea de supraveghere bancară efectuată de Banca Națională a României se urmăresc măsurile luate de băncile comerciale pentru acoperirea riscului de schimb valutar. Riscul de schimb valutar se măsoară prin determinarea poziției de schimb aferente fiecărei valute în parte, ținând seama de scadența creanțelor și datoriilor.

Diferențele rezultate din variația cursurilor valutare aferente operațiunilor în devize se suportă pe cheltuieli dacă sunt nefavorabile și se înregistreză la venituri dacă sunt favorabile. În situația în care cheltuielile sunt superioare veniturilor se realizează pierderi, ce determină diminuarea activului net sau fondurilor proprii și poate conduce la insolvabilitatea băncii dacă amploarea fenomenului este mare.

Pentru stabilirea rapidă a poziției valutare totale, în vederea urmăririi încadrării acesteia în cel mult 10% din fondurile proprii, se poate proceda astfel:

-ținând seama că în balanța de verficare contul “Poziție de schimb” se evidențiază pe fiecare fel de valută în parte, se separă soldurile creditoare de cele debitoare;

-soldurile respective, separate pe debit și pe credit, se înmulțesc cu cursurile de refeință comunicate de BNR pentru fiecare valută, obținându-se pozițiile valutare scurte, respectiv lungi, pe fiecare valută;

-rezultatele obținute pe debit și, separat, pe credit, se însumează, apoi se face diferența între ele, obținându-se poziția valutară totală.

Soldul creditor al contului “Poziție valutară” determină o poziție de schimb lungă, respectiv active nete în valută, iar soldul debitor al aceluiași cont reprezintă datorii nete în valută și o poziție de schimb scurtă.

Modul în care conducerile societăților bancare sunt preocupate de reducerea pozițiilor valutare deschise, folosind diferite tehnici de limitare a riscului valutar (schimb valutar, operațiuni de acoperire prin arbitraje valutare, swap, contracte de tip forward, futures, options) permite personalului care asigură supravegherea bancară să caracterizeze mangementul băncii respective.

B. Riscul ratei dobânzii

Riscul dobânzii se datorează fluctuațiilor în nivelul ratei dobînzii, atât la active (dobâzi active) cât și la pasive(dobânzi pasive) din portofoliul băncilor.

Acest risc are impact asupra veniturilor și cheltuielilor băncii, și asupra valorii economice a activelor, pasivelor și elementelor în afara bilanțului.

Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

-prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variații neconvenabile a ratei dobănzii;

-a doua forma constă în deteriorarea situației patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare variației ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare ca urmare a deținerii de active și pasive cu dobândă fixă, care, în plus, diferă ca scadență și preț, dar și din deținerea de active și pasive cu dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuațiile ratei dobânzii. De asemenea, există un risc de bază al ratei dobânzii, care rezultă din necorelarea ratelor dobânzilor active cu cele ale ratelor dobânzilor pasive, precum și un risc opțional al ratelor dobânzilor, care rezultă din opțiunile băncii cu privire la portofoliul de active, pasive și elemente extrabilanțiere.

Fiecare bancă își calculează o rată activă de bază a dobânzii, rată în jurul căreia gravitează ratele diferitelor categorii de credite.

La stabilirea ratei active de bază a dobânzii se iau în considerare următorii factori:

– nivelul ratei dobânzii pe piața monetară (interbancară). Nivelul ratei dobânzii practicată pe această piață constituie pentru bănci costul dobânzii aferente resurselor pe care aceasta le achiziționează fie pentru a depăși probleme de lichidități, fie pentru a-și asigura resurse suplimentare;

– nivelul prognozat al inflației. Există o relație directă între nivelul ratei dobânzii și nivelul inflației, în sensul că, la o scădere a inflației îi corespunde o reducere a ratei dobânzii, iar creșterea inflației antrenează o majorare a ratei dobânzii;

– politica monetară practicată la banca centrală în ceea ce privește taxa oficială a scontului, reglementările referitoare la nivelul rezervelor minime obligatorii și dacă acestea sunt sau nu remunerate, precum și alte instrumente ale politicii monetare;

– costul de achiziție a resurselor, cunoscând faptul că, băncile își desfășoară activitatea cu bani atrași de la persoanele juridice și fizice la care le bonifică o dobândă, având în același timp costuri de operare, taxe (impozit pe dobândă), rezerva generală pentru riscul de credite, etc;

– rata de recuperare a investiției acționarilor în bancă. Acționarii băncii doresc ca la sumele investite să obțină un profit cât mai mare, sub forma dividendelor ce li se plătesc din profiturile nete ale băncii.

Pentru limitarea riscului ratei dobânzii, managerii sociatății bancare trebuie să adapteze continuu dobânzile și scadențele activelor și pasivelor, astfel încât să se ajungă la un protofoliu imun la variația ratei dobâzii.

Dacă ratele dobânzilor cresc (atât la active cât și la pasive) peste ceea ce a prognozat banca, cheltuiala cu dobânda crește mai mult decât venitul din dobândă la active, în situația în care creditele sunt acordate cu rată fixă a dobânzii pe o perioadă mai mare de timp decât perioada de timp pe care sunt atrase sursele. În această situație venitul net din dobândă se reduce, antrenând și o scădere a valorii băncii în cauză. Pentru a contracara această influență nefavorabilă, managerii băncii pot opta pentru operațiuni de swap (vând active cu dobândă fixe contra active cu dobândă variabilă).

Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a existenței unui raport necorespunzător între creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării lor cu structura pasivelor băncii. În situația în care banca are o lichiditate inadecvată, aceasta nu poate obține sursele respective prin creșterea elementelor de pasiv sau prin convertirea promptă a activelor în lichidități la un cost rezonabil care să nu afecteze profitabilitatea băncii.

Plasamentele au de obicei termene mai lungi decât resursele băncii, din această cauză băncile confruntându-se cu două situații deosebite:

-să nu poată să-și onoreze angajamentele pe termen scurt;

-să dețină resurse cu scadență mică, în timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație, denumită și risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neașteptate ale deponenților băncii.

Confruntată cu riscul de lichiditate, o bancă poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenți, plătind în scimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață.

A doua situație, numită și risc de transformare, impune băncilor să ia în considerare următoarele:

– resuresle și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată;

– inovațiile financiare din ultimii ani modifică riscul de lichiditate al băncii astfel: mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit și micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Tehnicile de protejare împotriva riscului de lichiditate sunt atragerea depozitelor de la populație, căutarea unor depozite stabile, creșterea fondurilor proprii, refinanțarea.

Riscul de lichiditate poate să apară și atunci când beneficiarii de credite nu ramburează ratele scadente la termenele prevăzute în contracte. Pentru a-și asigura continuitatea în această situație, banca trebuie să-și reconstituie depozitele, să găsească noi resurse care să acopere nerambursările.

Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă primul element din politica sa privind menținerea unei mase de lichidități sigure, măsură care se poate realiza prin extinderea de unități în teritoriu.

Constituirea unor surse stabile cum ar fi depozitele la termen, certificatele de depozit, chiar dacă sunt mai puțin profitabile pentru bănci, permite un control eficient al lichidității.

De o importanță deosebită pentru menținerea unei lichidități bune a sistemului bancar sunt reglementările adoptate de Banca Națională a României în tim.I 2000 privind oparțiunile pe piața monetară efectuată de aceasta și facilitățile de creditare și depozite acordate băncilor comerciale (Regulamentul nr. 1/30.03.2000).

Pentru a obține lichiditate pe termene foarte scurte, băncile pot apela la facilități de creditare-credite lombard-a cărui perioadă de creditare este “over night”.

Pentru măsurarea riscului de lichiditate, autoritatea de reglementare și supraveghere a elaborat norme privind lichiditatea băncilor (Normele nr. 1/9.04.2001), având la bază un grafic de rate scadente a activelor și pasivelor și a elementelor în afara bilanțului.

Potrivit normelor menționate mai sus, limita minimă a indicatorului de lichiditate este 1, și se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară.

Riscul operațional

Riscul operațional reprezintă o categorie de risc la care este supusă banca, ce își are cauze în interiorul ei. Acestea pot fi localizate în domeniul factorului capacității de realizare umană sau în sfera de exploatare umană sau îm sfera de exploatare a firmei.

În sfera factorului capacității de realizare umană există posibilitatea ca banca să fie administrată de persoane fără aptitudini de conducător sau o cinste îndoielnică. De asemenea, în această categorie intră și alți salariați ai băncii care pot avea o calificare redusă, pot produce erori sau fraude, sau prin depășirea competențelor ce le sunt atribuite să conducă la operațiuni riscante.

De o importanță majoră în gestiunea unei bănci este organizarea controlului intern. Desfășurarea unui control intern defectuos, necalificat și lipsit de răspundere poate antrena depistarea tardivă a unor neajunsuri și fraude, sau furnizarea unor informații nereale, ceea ce determină luarea unor decizii eronate de către administratorii băncii.

O importanță deosebită trebuie acordată activității de exploatare (operațională) a băncii prin funcționarea în bune condiții a sistemelor informatice, care pe lângă faptul că asigură o gestiune corespunzătoare a băncii permite și luarea unor decizii rapide și în cunoștință de cauză.

Legea bancară prevede ca băncile comerciale să aibă în structura lor organizatorică un comitet de risc, un comitet de administrare a activelor și pasivelor și un comitet de credite, și să-și organizeze un corp intern de control, contribuțiile acestora fiind stabilite clar prin regulamentul propriu de funcționare și aprobat de organele statuare. Riscul operațional include și scurt-circuite ce pot apărea în sistemul informatic sau dezastre, cum ar fi incendiile.

Riscul reputațional

Acesta poate fi determinat de un eșec operațional sau, mai grav, de nerespectarea legilor și reglementărilor emise de Banca Națională a României. Apariția unui risc reputațional poate avea consecințe deosebit de nefavorabile asupra băncilor în cauză, depunătorii(creditorii băncii) pierzându-și încrederea în societatea respectivă, ceea ce antrenează retrageri masive de numerar. Această situție poate transforma banca într-o unitate lipsită de lichidități, fiind nevoită să se împrumute la dobânzi ridicate pentru a face față solicitărilor clienților și să conducă la o situație financiară precară.

Odată știrbită reputația unei bănci, greu poate fi recâștigată încrederea clientelei, fapt ce se va reflecta în restrângerea activităților ce le-a desfășurat.

Riscul de țară

Riscul de țară este un tip specific de risc, impus de operațiuni financiar-bancare (credite , garanții, asigurări) cu operatori din afara frontierelor țării, și constă în probabilitatea nerecuperării creanțelor de către banca creditoare. Riscul de țară nu se utilizează în relațiile cu toate țările, ci numai cu țările slab dezvoltate și în curs de dezvoltare.

Riscul de țară impune abordarea prin prisma factorilor care-l determină și anume:

Riscul de țară asociat cu riscul de credit, care este determinat de incapacitatea de a rambursa creditul datorită declanșării unui război civil, schimbării bruște de regim (care nu recunoaște anumite datorii contractate de vechiul guvern), unor tulburări sociale sau datorită unor catastrofe naturale (cutremure, inundații, etc.).

Riscul de țară asociat riscului politic, numit și risc suveran, care poate determina situații grave pentru creditor, reflectate în: repunerea în discuție sau renegocierea contractelor, limitarea sau interzicerea investițiilor de capital, repudierea datoriei sau refuzul de plată, naționalizarea cu sau fără despăgubire.

Riscul de țară asociat cu riscul economic, ca rezultat al incapacității monetare dintr-o țară străină să transfere către creditor dobânzile și capitalul obținut de întreprinderile publice sau private.

Cei trei factori care determină riscul de țară: riscul politic, riscul economic și riscul de credit se intercondiționează și se presupun reciproc .

Valoarea economiei constituită ca garanție pentru creditori se diminuează cu datoria externă de care aceștia nu pot beneficia. Ca atare, indicatorul de risc de țară se determină ca un raport între valoarea economiei gajate și datoria externă.

Perspectiva evoluției masei monetare permite prognozarea inflației și a riscului de schimb, iar deficitul bugetar lasă să se întrevadă fie o finanțare cu caracter inflaționist, fie o creștere a dobânzilor.

Potivit acestor metode se întocmește o scară de notare a creanțelor negociabile cu durata de cel mult un an (de la A-cea mai bună, la D pentru cea mai slabă) și a creanțelor negociabile cu durată mai mare de un an (de la AAA cea mai bună până la D cea mai slabă).

După stabilirea riscului de țară, băncile comerciale impun plafoane de credite față de acele țări care sunt mai vulnerabile. Pentru a se proteja împotriva riscului de țară băncile apelează la sistemul de asigurări și de garantare a creditelor sau pot solicita constituirea unor garanții în favoarea lor (ipoteci, scrisori de garanție bancară, gajuri, etc) de la beneficiarii de credite.

Riscul legal

Acest risc este consecința modificărilor ce apar în legislație, sau în reglementările Băncii Naționale a României, ca organism de autorizare și reglementare.

Este cunoscut faptul că implementarea unor noi reglementări în sistemul bancar necesită un timp mai îndelungat, pentru a nu se răsfânge negativ asupra activității unor bănci. Astfel, majorarea ratei rezervelor minime obligatorii antrenează costuri deosebite, și deci eforturi financiare suplimentare din partea băncilor, întrucât impune efectuerea unor noi corelări între marjele dobânzilor active și cele pasive.

Introducerea unor impozite și taxe prin legislația fiscală asupra dobânzilor la depozite poate antrena o influență nefavorabilă în rentabilitatea bancară.

Modificarea sistemului de provizioane a activelor cu risc, precum și deductibilitatea fiscală a provizioanelor respective, pot conduce la reducerea profitabilității unei bănci și apariția de pierderi financiare.

Nu trebuie neglijat nici faptul că implicarea unei bănci într-un proces juridic poate ave consecințe nefavorabile pentru întregul sistem, generând costuri și pentru alte bănci.

De o deosebită importanță în prevenirea riscului legal este și stabilirea cadrului legislativ, calitatea și claritatea reglementărilor.

O reglementare nefericită din lege privind procedura reorganizării juridice și a falimentului(Lege nr. 64/1995) prevedea stoparea calcului dobânzilorla creditele acordate unor societăți ce nu puteau să le ramburseze. Stoaprea calcului dobânzilor nu se aplica în cazul în care debitorul intra în procedură de organizare judiciară, astfel că băncile, deși nu mai încasau dobânzile respective, le considerau totuși ca venituri și vărsau asupra acestora impozit pe profit (practic un impozit pe pirdere).

Abia în anul 1999, odată cu apariția Legii privind unele măsuri de accelerare a reformei(Legea nr. 99/1999), s-a dat posibilitatea stopării curgerii dobânzilor chiar și în cazul reorganizării judiciare, dacă prin planul de reorganizare nu se derogă de la astfel de prevederi.

În concluzie, riscul legal este determinat în cele mai multe cazuri de factori externi băncii, ceea ce impune din partea managerilor băncii un timp mai mare pentru luarea deciziilor, în vederea contracarării efectelor negative ce pot apărea.

CAPITOLUL IV. ANALIZA ASPECTELOR FINANCIARE ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE

4.1 Metoda de analiză a creditelor

Solicitările de credite din partea clienților băncii sunt supuse unui proces de analiză complex, menit să asigure recuperarea sumelor avansate cu titlu de împrumut.

Analiza cuprinde două mari componente: analiza nonfinanciară și analiza financiară.

Cunoașterea clienților și analiza nonfinanciară

Pentru cunoașterea clienților principalele surse de informații sunt:

A. Informații obținute de la clienți din:

– cererea de dechidere a contului;

– dosarul juridic al clientului ( actul constitutiv, etc.);

– bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, raportul comisiei de cenzori, raportul consiliului de administrație, etc.

B. Informații din evidențele băncii privind:

– volumul total de credite aprobat, acordat , existent în sold;

– alte angajamente;

– alte produse bancare;

– volumul de încasări și plăți lunare ;

– serviciul datoriei;

– rapoarte de întâlnire întocmite de consilierii de clientelă, după discuții , vizite etc.

C. Informații din surse exterioare:

– Banca Națională a României ( Centrala incidentelor de plăți, Centrala riscurilor bancare );

– Ministerul Finanțelor Publice;

– Oficiul Registrului Comerțului;

– Mijloace mass media , Internet,

– Etc.

Analiza nonfinanciară vizează credibilitatea, ca element psihologic esențial, cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calitățile morale și profesionale ale conducătorilor agenților economici solicitanți de credite, a principalilor asociați și colaboratori, precum și reputația privită prin calitatea produselor, serviciilor și a modului de îndeplinire a obligațiilor asumate. Factorii nonfinanciari care influențează activitatea de creditare pot fi :

a) Forma juridică și structura acționariatului ;

b) Capacitatea managerială:

– caracterul , integritatea și comportamentul conducerii;

– pregătirea și experiența în domeniul de activitate și în funcții de conducere, etc;

c) Relația și reputația pe piață: sectorul economic în care activează clientul. Se analizează perspectivele de dezvoltare pe termen scurt și lung a sectorului, problemele majore cu care se confruntă sectorul ( schimbări tehnologice, reglementări guvernamentale, etc.), avantaje sau oportunități oferite de sectorul economic, ușurința sau dificultatea de a pătrunde pe piață, existența produselor de substituție, poziția actuală a BRD în finanțarea sectorului;

d) Alte aspecte;

Implicarea financiară sau angajarea acționarilor sau asociaților. Se analizează participarea cu capitaluri propriia acționarilor sau asociaților la finanțarea afacerii și dacă proprietarul sau proprietarii sprijină afacerea prin garantare personală , aceasta asigurând o mai mare angajare din partea lor.

Analiza financiară

Analiza financiară evidențiază performanța clientului, în termeni de rentabilitate și risc, performanță cu care s-a încheiat exercițiul anterior și cu care va începe altul. Scopul analizei financiare îl constituie identificarea punctelor tari și a celor slabe ale gestiunii financiare.

Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză, respectiv: bilanțul ,contul de profit și pierdere și anexele. Bilanțul sintetizează starea patrimonială la un moment dat, iar contul de profit și pierdere sintetizează rezultatul fluxurilor economice și financiare pe perioada considerată. Rentabilitatea și noua stare patrimonială se va reflecta în rezultatul netal exercițiului.

4.2 Indicatori de analiză a bonității clienților și

stabilire a performanțelor financiare ale acestora

Bonitatea clientului se stabilește cu ajutorul indicatorilor ce o definesc și exprimă capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile pe care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credit. Elementele de bază utilizate în determinarea și cuantificarea indicatorilor bonității se regăsesc în principalele situații financiar – contabile întocmite periodic de agenții economici: bilanțul, contul de profit și pierdere, balanța de verificare , sitația patrimoniului , rezultatele financiare, încasări și plăți în valută.

În determinarea bonității clientului, banca utilizează în principal 4 tipuri fundamentale de indicatori:

– indicatori ai îndatorării – care arată măsura în care firma se finanțează prin credite;

– indicatori de lichiditate – care măsoară capacitatea firmei de a-și onora obligațiile de plată pe termen scurt;

– indicatori de rentabilitate – care arată măsura în care o firmă realizează vănzări care depășesc costul activității și obține profit;

– coeficienți de rotație – care arată eficiența cu care firma își gestionează resursele.

Solvabilitatea patrimonială

Arată gradul în care capitalul propriu al clientului asigură acoperirea creditelor și a împrumuturilor. Se determină cu ajutorul formulei :

CP

KSP = –––– x 100 în care

CP + CI

KSP – indicatorul solvabilității patrimoniale

CP – capitaluri proprii

CI – volumul total al creditelor pe termen scurt, mediu și lung și al împrumuturilor și datoriilor asimilate.

Gradul de îndatorare

Arată cât din volumul total al activelor clientului este acoperit din credite bancare și datorii către terți. Se determină astfel:

CID

KGI = ––– x 100 în care :

Ap

KGI – indicatorul gradului de îndatorare;

CID – volumul total al datoriilor respectiv credite pe termen scurt, mediu și lung, împrumuturi și alte datorii către terți;

Ap – total active patrimoniale.

O valoare relativă apropiată de zero a indicatorului, arată că agentul economic are datorii minime sau acestea sunt inexistente și activele patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.

Lichiditatea totală

Arată capacitatea clientului de a acoperii obligațiile de plată exigibile pe termen scurt ( pasive curente) prin active curente ( disponibilități, stocuri, clienți, etc.) care se pot transforma în scurt timp ( această perioadă poate fi de de la 30 la 90 de zile , dar totdeauna mai puțin de 365 de zile ), în mijloace bănești.

Ac-(Sn + Ci )

Klt = –––––– x 100 unde:

Pc

Klt – indicatorul lichidității totale;

Ac – active curente ( circulante) – numerar în casă, disponibil în cont, cecuri, stocuri ( materii prime, materiale, producție în curs de execuție, produse, animale, marfuri, etc.), clienți;

Sn – stocuri nevlorificabile ( inutilizabile și fără posibilități de valorificare – comenzi sistate, contracte reziliate, contracte în litigiu) etc.

Ci – clienți incerți sau în litigiu;

Pc – pasive curente, reprezentând obligații la plată pe termen scurt : credite pe termen scurt și ratele aferente creditelor pe termen mediu și lung scadente în cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, furnizori, salarii și asimilate, ipozite, etc.

Lichiditate imediată

Reflectă posibilitatea clientului de a-și achita imediat datoriile, creditele și împrumuturile în termen scurt .

Ac – (S+Ci)

Kli = –––––– x 100 în care:

Pc

Kli – indicatorul lichidității immediate;

Ac – active curente ( circulante);

S – stocuri ( în cazul agenților cu activitate de comerț se iau în calcul și mărfurile cu desfacere imediată- până la 30 de zile);

Ci – clienți incerți sau în litigiu;

Pc – pasive curente, reprezentând obligații la plată pe termen scurt : credite pe termen scurt și ratele aferente creditelor pe termen mediu și lung scadente în cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, furnizori, salarii și asimilate, ipozite, etc.

Pentru clienții care înregistrează pierderi , valoarea activelor luate în calcul se va diminua cu valoarea pierderilor înregistrate.

Rentabilitatea

Rentabiltatea în funcție de cifra de afaceri exprimă capacitatea clientului în funcție de condițiile concrete de producție, tehnologie, organizare, management, să obțină un anumit nivel de profit la un anumit volum de vânzări(cifră de afaceri). Indicatorul se numește și “ marja de profit la vânzări, rata rentabilității comerciale, rata marjei nete de rentabilitate, etc.”

Se determină prin raportul:

PN

KRr = –––– x 100 în care :

CA

KRr – rata rentabilității

PN – profitul net obținut

CA – cifra de afaceri

Nivelul diferit al rentabilității clienților din cadrul aceleași ramuri impune cunoașterea poziției acestuia în cadrul ramurii, ceea ce face utilă compararea rezultatului obținut cu indicatorul mediu pe ramură, dacă acesta se cunoaște.

Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri

Exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile aferente acestora.

Vmi

KGCVt =––––- x100 în care :

Chmi

KGCVt – indicatorul gradului de acoperire a cheltuielilor din venituri;

Vml – venituri medii lunare;

Chml – cheltuieli medii lunare.

Cuantificarea performanțelor financiare a fiecărui client și încadrarea acestuia în categoria de performanță, se efectuează în funcție de limitele procentuale prevăzute pe fiecare indicator.

Pentru fiecare indicator de performanță financiară a clientului, în funcție de încadrarea acestuia în limitele stabilite, se acordă următoarele punctaje:

10 puncte pentru indicatorii care se încadrează la categoria A;

8 puncte la cei din categoria B;

5 puncte la cei din categoria C;

2 puncte la cei din caategoria D;

0 puncte la cei din categoria E.

Prin însumarea punctelor obținute de client pentru fiecare indicator, se obține punctajul total pe baza căruia se face încadrarea într-una din cele 5 categorii de performanță, conform Tabelului 4.1:

Tabelul 4.1

Categorii de performanță financiară

4.3 Fluxul de numerar

Fluxul de numerar oferă informații relevante cu privire la încasările și plățile firmei în cursul perioadei analizate, diferența dintre acestea reflectând disponibilul sau necesarul de lichidități nete, evidențiind capacitatea firmei de a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt.

Disponibilul de lichidități este determinat de realizarea unor încasări superioare plăților din perioada prognozată și va fi utilizat la rambursarea creditelor scadente, sau la efectuarea plăților exigibile.

Necesarul de lichidități intervine în momentul în care încasările sunt mai mici decât plățile pe întreaga perioadă prognozată și reprezintă nivelul maxim de fonduri al firmei necesar pentru desfăsurarea activității curente prognozate. Aceste fonduri pot fi asigurate din:

– creditul comercial pe care firmele și-l oferă una alteia;

– împrumuturile de la instituțiile financiare;

– creditul pe care îl constituie obligațiile lunare sau semestriale acumulate ( salarii și impozite de plătit);

– efecte de comerț;

La analiza fluxului de numerar banca aplică următoarele reguli:

fluxul de numerar prognozat va cuprinde numai încasările și plățile ce se vor efectua în perioada prognozată;

determinarea disponibilului sau necesarului de lichidități pe baza cash flow-ului se va influența cu încasările și plățile aferente unor cheltuieli de aprovizionare, producție desfacere, finanțate ( creditate ) prin alte modalități.

Necesarul de lichidități rezultat din fluxul de numerar întocmit respectând regulile de mai sus, pot fi finanțate de bancă prin linie de credit sau alte categorii de credite funcție de situația financiară de ansamblu și de componentele specifice ale activității pentru care clientul solicită finanțare.

Linia de credit se poate acorda numai pentru acoperirea activității curente de aprovizionare, producție, desfacere. În cazul unor fluctuații mari de disponibil/necesar de lichidități, firma are nevoie de o finanțare prin intermediul unui credit de temporare sau sezoniere, etc.

Prin utilizarea fluxului de numerar, banca stabilește volumul maxim al crditului, în cazul liniei de creditare (plafonul liniei) și care de regulă să nu depășească 60% din media lunară ( total plăți aferente activității de exploatare, împărțit la 12) a plăților aferente activității de exploatare, ajustate cu intrările și ieșirile de lichidități pentru stocurile/activitățile sezoniere.

Fluxul de numerar arată circulația numerarului ( intrările și ieșirile din firmă) pe o perioadă de timp.

Proiecția fluxului de numerar este o previziune și de aceea banca corelează, în analiză, ipotezele de lucru cu realizările din anii anteriori de activitate, cu Bugetul de venituri și cheltuieli previzionat de firmă și ciclul de conversie al numerarului.

Elementele de bază ale fluxului de numerar sunt :

La capitolul Încasări

a) Disponibil în cont;

b) Încasări din activitatea anterioară;

c) Încasări din vânzări curente;

În verificarea previziunilor privind încasările din vânzările anuale și respectiv lunare se au în vedere următoarele:

cifra de afaceri previzionată prin bugetul de venituri și cheltuieli , determinată pe baza capacității de producție și a gradului de utilizare , volumul mărfurilor /serviciilor prestate , ce se vor comercializa / sau executa și a prețurilor de livrare /execuție practicate;

perioada medie de încasare a clienților ( ultima sau ultimele luni nu vor cuprinde decât intrările de numerar aferent mărfurilor livrate în lunile precedente)

corelația dintre probabilitatea de distribuție lunară a încasărilor din anul anterior și cea pe perioada de creditare;

alte aspecte verificate de bancă legate de previziunea încasărilor din vânzări sunt redate în Tabelul 4.2:

Tabelul 4.2

Alte aspecte verificate de bancă legate de previziunea încasărilor din vânzări

d) Credite bancare

e) Aport de capital

f) Alte împrumuturi

g) Alte surse

La capitolul Plăți aferente activității de producție

a) Banca verifica referitor la aceste plăți următoarele aspecte:

b) Cheltuielile de producție previzionate prin bugetul de venituri și cheltuieli, potrivit capacității de producție și a gradului de utilizare, a consumurilor specifice și a prețurilor de achiziție valabile la data analizei;

Alte aspecte verificate legate de previzionarea cheltuielilor de producție sunt redate în Tabelul 4.3:

Tabelul 4.3

Alte aspecte verificate de bancă legate de previzionarea cheltuielilor de producție:

c) Stocurile de materii prime și materiale existente la data analizei și perioada de procesare a acestora;

d) Soldul furnizorilor la data analizei și termenele de plată;

e) Soldul altor datorii la data analizei și termenele de plată;

f) Periodicitatea aprovizionării cu materii prime și materiale și termenele de plată a acestora, ( rotația furnizorilor)- zile;

g) Perioada ciclului operațional ( nr. de zile);

h) Volumul serviciilor efectuate de terți și termenele de plată;

i) Valoarea lunară a salariilor, taxelor și impozitelor aferente acestora și termenele de plată;

j) Valoarea lunară a taxelor, impozitelorla buget și termenele de plată;

k) Volumul altor plăți aferente activității de producție și termenele de plată;

Funcție de aceste elemente se va analiza modul în care au fost estimate, de către client, volumul plăților lunare aferente activității de producție:

plăți aferente datoriilor la buget reeșalonate;

alte plăți;

plăți aferente activității de investiții;

În situația în care societatea realizează investiții trebuie avute în vedere sursele de acoperire a acestor costuri investiționale. Sursele de finanțare vor fi incluse la capitolul Încasări dar numai alte surse decât cele rezultate din fluxul de numerar (credite bancare, aport de capital în numerar, donații , etc.)

Serviciul datoriei

Se verifică dacă:

– rambursările de credite, estimate, corespund cu termenele prevăzute în graficele de rambursare aferente creditelor existente în sold sau care se prelimină a se acorda pe termen scurt, mediu și lung;

– dobânzile estimate corespund cu prevederile din contractele de credit pe termen scurt, mediu și lung , încheiate cu BRD sau alte băncii;

4.4 Analiza perspectivelor de dezvoltare pe baza fluxului de numerar

Analiza perspectivelor de dezvoltare, se impune a fi realizată atât de către agentul economic care are în intenție realizarea unui efort investițional cât și de bancă, în cazul în care pe circuitul de finanțare a investiției apare necesitatea completării surselor proprii de finanțare cu credite bancare .

Din punct de vedere al investitorului, decizia de finanțare reprezintă opțiunea de a-și acoperii nevoile de finanțare a proiectelor avute în vedere pentru dezvoltare fie din fonduri proprii fie prin împrumuturi. În cazul în care dezvoltarea prin investiții presupune apelarea la împrumutul bancar decizia de finanțare a investiției din partea băncii se ia, în principal pe baza rezultatelor desprinse din analiza fluxului de numerar al proiectului de investiții cât și pe baza fluxului de numerar pe total activitate.

Ca elemente specifice acestor fluxuri menționăm:

Fluxul de numerar al proiectului de investiții

În estimarea veniturilor și cheltuielilor, se lucrează cu prețuri constante pe toată perioada creditării.

Fluxul de numerar net din exploatare reprezintă suma de numerar rămasă disponibilă după plata impozitelor și este utilizată pentru achitarea obligațiilor generate de proiectul de investiții ( față de bancă și alți investitori);

Necesarul de capital de lucru se determină pentru capacitățile noi de producție sau pentru creșterile de capacitate. Creșterea de capital de lucru se determină ca diferență între doi ani consecutivi.

Pentru determinarea eficienței proiectului, fluxul de numerar se ajustează cu valoarea dobânzilor aferente creditului pe termen mediu necesar pentru realizarea investiției, deoarece efectele finanțării prin credit sunt reflectate de rata costului capitalului, utilizată pentru actualizarea fluxurilor de numerar.

Aceste fluxuri anuale se utilizează pentru determinarea indicatorilor specifici proiectelor de investiții :

VALOAREA NETĂ PREZENTĂ a proiectului (VAN) = suma algebrică a valorilor actualizate ale fluxului de numerar net din fiecare an.

VAN pozitiv, ne arată valoarea pe care un proiect o adaugă la capitalul unei firme după ce a plătit toate datoriile aferente realizării proiectului .

Fluxul de numerar net actualizat = fluxul de numerar al proiectului estimat pe fiecare an înmulțit cu factorul de actualizare pe anul respectiv .

Flux net actualizat în anul n = Flux estimat în anul n x factorul de actualizare

Unde factorul de actualizare se calculează cu formula:

1__

n

(1 + k)

K = rata de actualizare ( rata costului mediu ponderat al capitalului investit )

n = perioada de timp

RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE = acea rată care face ca valoarea actualizată a intrărilor viitoare de numerar generate de proiect, să fie egală cu costul inițial al investiției.

Fluxul de numerar pe total activitate

Fluxul de numerar net din exploatare – reprezintă suma de numerar rămasă disponibilă după plata impozitelor și este utilizată pentru achitarea obligațiilor.

Alte resurse : cuprind toate categoriile de resurse care concură la realizarea proiectului, și care din punct de vedre al celui care realizează investiția, reprezintă intrări de numerar. Acest capitol cuprinde:

susde proprii ( participarea firmei cu numerar la realizarea proiectului , altele decât profitul net aferent anului în care se realizează investiția);

credite pe termen mediu și/sau lung solicitate pentru realizarea investiției;

credite pe termen scurt care pot fi :credite pentru aprovizionare, producție și desfacere, credite pentru nevoi temporare și alte categorii de credite pe termen scurt, potrivit specificului activității și cerințelor proiectului de investiții.

alocații bugetare sau fonduri speciale – pentru obiectivele de investiții care sunt prevăzute cu resurse în bugetul statului sau în bugetele locale, aceste resurse vor fi înscrise în proiecția fluxului de numerar, corespunzător prevederilor din buget.

alte resurse – vor cuprinde sursele provenite din alte activități decât cea care face obiectul investiției, fie participații ale altor investitori, dividende, donații, emiteri de obligațiuni etc.

Analiza ieșirilor de numerar urmărește, pentru :

Cheltuieli de investiții – cuprinderea totalității cheltuielilor necesare pentru realizarea proiectului de investiții ( conform devizului general), eșalonate pe ani, potrivit graficului de realizare a obiectivului de investiții.

Cheltuieli de capital de lucru – cuprinderea în mod obligatoriu și calcularea necesarului de capital circulant pentru desfășurarea activității curente a agentului economic, precum și modul de acoperire financiară a acestor cheltuielli. În perioada premergătoare dării în folosință a obiectivului de investiții această cheltuială va fi evidențiată în mod corespunzător în situația fluxului de numerar la capitolul “ ieșiri”.

Serviciul datoriei – să fie determinat pe fiecare an și să aibă valori > de 1,3.

4.5 Analiza plafonului de credit

a) Linia de credit

Stabilirea plafoanelor de creditare de către bancă se face pentru fiecare categorie de credit în parte, funcție de solicitările agenților economici și în dependență de rezultatul analizelor efectuate pe baza documentelor prezentate .

Principala formă de creditare, pe termen scurt, la care apelează clienții bancii, persoane juridice, este creditul sub formă de linie de credit.

Creditul asigură împreună cu celelalte fonduri, acoperirea tuturor cheltuielilor pe care clientul le face pentru producție, valorificarea și transformarea în mijloace bănești prin încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate, serviciilor prestate și reluarea continuă a activității.

Analiza solicitării de credit se realizează pe baza documentelor prezentate de client, având în vedere:

– performanțele financiare ale clientului;

– bugetul de venituri și cheltuieli previzionat;

-politica capitalului de lucru adoptată de clientul respectiv;

– nivelul stabilit pentru fiecare categorie de active curente;

– modalitatea de finanțare a acestor active;

– necesarul de capital de lucru;

– proiecția fluxului de numerar.

Capitalul de lucru sau necesarul de fond de rulment – exprimă necesarul de fonduri pentru desfășurarea activității de exploatare, pe perioada unui ciclu complet de aprovizionare, producție, livrare a mărfurilor, sau executare a lucrărilor și încasarea acestora.

Fondul de rulment – este partea din capitalul permanent destinat finanțării ciclului de exploatare.

Capitalul permanent exprimă ansamblul surselor de finanțare stabile de care dispune firma. Ele trebuie să finanțezde toate valorile imobilizate și partea structurală a necesarului de fond de rulment ( activul circulant de exploatare diminuat cu datoriile din exploatare)

Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Active imobilizate nete

Capitalul permanent = capitaluri proprii + provizioane specifice de risc și cheltuieli ( estimate a rămâne la dispooziția firmei la finele anului) + creditele pe termen mediu și lung , diminuate cu scadența curentă;

Volumul creditului se determină pe baza analizei fluxului de numerar . Fluxul de numerar oferă informații relevante privind încasările și plățile firmei în cursul perioadei analizate, iar diferențele dintre acestea reflectă disponibilul sau necesarul de lichidități nete, evidențiind capacitatea firmei de a face față angajamentelor de trezorerie pe termen scurt.

Necesarul de lichidități intervine în momentul în care încasările sunt mai mici decât plățile pe întreaga perioadă prognozată și reprezintă nivelul maxim de fonduri al firmei, necesar pentru desfășurarea activității curente prognozate.

Necesarul de lichidități rezultat din fluxul de numerar întocmit, poate fi finanțat prin linie de credit . Linia de credit se acordă de către bancă numai pentru acoperirea activității curente de aprovizionare , producție , desfacere.

În cazul unor fluctuații mari de disponibil/necesar de lichidități în anumite luni din perioada prognozată, pentru echilibrarea fluxului de lichidități, firma are nevoie de o finanțare prin intemediul unui credit pentru nevoi temporare sau sezoniere, etc.

Plafonul liniei de credit se determină de către bancă, pe baza analizei proiecției fluxului de numerar, urmărindu-se ca acesta să nu depășească de regulă 60% din media lunară plăților aferente activității de exploatare, ajustate cu intrările și ieșirile de lichidități pentru stocurile/activitățile sezoniere.

De asemenea se va corela acest plafon cu capacitatea clientului de a-și achita la scadență obligațiile față de bancă.

b) Credit pentru nevoi temporare

Deosebirea față de linia de credit, constă în faptul că această categorie de credit, este folosită pentru a servi unei singure aprovizionări, în timp ce linia de credit funcționează roll-over, se utilizează pentru mai multe procese de aprovizionare – producție – desfacere.

Evaluarea plafonului de credit se realizează pe baza analizei documentelor prezentate, ținând seama de performanțele financiare ale clientului, nivelul valoric al aprovizionărilor, sursele proprii ale clientului și fluxul de numerar estimat a se realiza și trebuie să se refere cel puțin la posibilitățile concrete de :

– valorificare a stocurilor;

– încasarea contravalorii mărfurilor livrate , lucrărilor executate sau serviciilor prestate;

– rambursarea creditului și plata dobânzilor la termen.

c) Credit pentru finanțarea activităților sezoniere

Plafonul de credit se stabilește funcție de nivelul valoric al stocurilor de aprovizionat . La analiza se urmărește dacă :

– natura stocurilor existente, a aprovizionărilor de efectuat fac obiectul creditului pentru nevoi sezoniere;

– s-au inclus stocurile existente degradate;

– există credite pentru nevoi sezoniere acordate anterior nerambursate la termen.

Evaluarea necesarului de credit se realizează pe baza analizei documentelor prezentate, ținând seama de performanțele financiare ale clientului, necesitățile de finanțare, sursele proprii ale clientului, fluxul de numerar estimat a se realiza și capacitatea de a achita la scadență dobânzile și ratele aferente împrumutului solicitat.

d) Credit pentru descoperire de cont

Valoarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate de client până la data solicitării creditului, cu termen de încasare în maxim 30 de zile ;

Obligațiile care urmează a fi plătite în următoarele 30 de zile de la aprobarea creditului, cu prioritate potrivit legii ( salarii, impozit pe salarii, CAS, etc.), către bancă sau alte bănci ( rate scadente și dobânzi datorate la credite), către furnizorii de energie, gaze naturale, etc.

Încasările medii lunare în ultimele 3 luni.

Plafonul de credit nu va depășii:

– nivelul valoric al încasărilor medii lunare realizat de client în ultimele trei luni, influențat cu obligațiile de plată prioritare;

– 50% din valoarea stabilită ca fiind aferentă facturilor emise care se estimează că se vor încasa în termen de 30 de zile de la solicitare, influențată cu obligațiile de plată prioritare.

e) Credit pentru investiții în active corporale

Pentru diminuarea riscurilor care pot apare în realizarea și derularea proiectului de investiții, banca acordă finanțare în completarea surselor propriiale clientului, până la 75 % din valoare a acesteia, conform studiului de fezabilitate cât și pentru mașini, utilaje, mijloace de transport și dotări, pe baza prețurilor din ofertele alese sau contractele comerciale încheiate.

Evaluarea capacității de rambursare a creditului presupune pe lângă eficiența proiectului de investiții și analiza fluxului de numerar pe total societate, pentru clienți cu activitate.

Dimensionarea creditului ce se poate acorda de bancă, se stabilește ținând seama de :

– performanțele financiare ale clientului privind activitatea trecută;

– valoarea totală a proiectului de investiții;

– sursele proprii cu care participă clientul la finanțare proiectului;

– eficiența proiectului de investiții și capacitatea acestuia de a genera lichidități care să asigure plata dobânzii și rambursarea creditului pe perioada de creditare;

– capacitatea firmei de a susține proiectul investițional și serviciul datoriei către bancă și din rezultatele obținute din celelalte activități.

4.6 Fișa sintetică de prezentare a clientului și de analiză a creditului

Fișa sintetică de prezentare a clientului și de analiză a creditului, cuprinde în sinteză, concluziile rezultate din analiza situației economico-financiare, a indicatorilor de bonitate, a aspectelor non financiare și a serviciului datoriei care caracterizează activitatea clientului, a evaluării riscului creditului, precum și condițiile de creditare .

Este fișa pe baza cărei banca ia decizia de creditare a clienților săi . Punctele principale vizate în fișă sunt următoarele :

Pentru creditele pe termen scurt :

– date de identificare ale clientului – forma juridică, forma de proprietate, structură acționariat, apartenența sau nu la un grup de firme , etc.

– date privin cererea formulată de client;

– istoricul societății – care cuprinde care cuprinde o fotografiere a : stării prezente a societății- capital social, capitaluri proprii, salariați etc.

– colaborarea cu banca;

– evoluția în dinamică, pe perioada ultimilor doi ani și a lunilor din anul curent a principalilor indicatori economici : cifra de afaceri, grad de acoperire a capacităților de producție, rentabilitate, solvabilitate, lichiditate imediată, rotația stocurilor, termen mediu de încasare clienți și plată furnizori , etc.;

– alte comentarii: concurență, dotare tehnică, perspective ale evoluției sectorului economic; comentarii privind performanța economico-financiară istorică a clientului, precum și previziunile. Se vor analiza și comenta:

Realizarea prevedreilor din bugetul de venituri și cheltuieli, comparativ cu perioada anterioară și perspectiva obținerii indicatorilor previzionați până la finele anului;

Posturile din contul de profit și pierdere și din situația patrimoniului, care au înregistrat modificări importante de la an la an , analizându-se cauzele care au determinat modificările, efectele acestora asupra situației economice de ansamblu a clientului, perspectivele activității și ale performanțelor financiare.

– evoluția capitalului social ( fuziune, reevaloare, majorare, etc.);

– principalii indicatori în evoluție pe ultimii ani;

– fundamentarea necesarului de credit;

– comentarii privind fluxul de numerar – analizându-se ipotezele care s-au utilizat pentru proiecția fluxului, se vor analiza și afla explicații privind fluctuațiile încasărilor și ieșirilor de numerar;

– puncte tari, puncte slabe, oportunități, amenințări;

– propunerile de finanțare rezultate în urma analizei.

Pentru creditele pe termen mediu :

Deosebit de fișa pentru creditele pe termen scurt, fișa pentru creditele pentru investiții mai cuprind de și descrierea proiectului cu aspecte desprinse din studiul de fezabilitate în cazul investițiilor complexe sau planul de afaceri în cazul modernizărilor de mică valoare sau dotărilor.

Descrierea proiectului se referă în principal la următoarele puncte principale :

Costul total al proiectului;

Planul de finanțare din care rezultă modul de finanțare : surse proprii,surse împrumutate;

Analiza financiară a proiectului- scurt comentariu asupra:

– prognozei veniturilor ( premise de calcul);

– prognozei costurilor ( premise de calcul);

Rentabilitatea din exploatare prognozată;

Situația fluxului de numerar previzionat pentru proiect;

Riscurile aferente proiectului cu accent pe:

– analiza de senzitivitate;

– indicatorii financiari ai proiectului;

Analiza financiară pe total activitate;

Situația fluxului de numerar pe total activitate;

Serviciul datoriei.

STUDIU DE CAZ. CREDITAREA S.C. MACO S.A. DEVA

Studiul de caz se referă la solicitarea unui credit pe termen scurt, în sumă de 7 mild. lei, sub formă de linie de credit, din partea unui client al BRD-GSG .

Cuprinde următoarele anexe :

Anexa 1 cererea de credit

Anexa 2 analiza financiară

Anexa 3 proiecția fluxului de numerar

Anexa 4 fișa sintetică de prezentare a clientului și de analiză a creditului de producție – linie de credit

Anexa 5 contractul de credit

Studiul de caz, care prezintă analiza solicitării unui credit pe termen scurt de către societatea MACO SA , relevă câteva aspecte semnificative, pe care banca le-a luat în considerare la analiza solicitării.

Societatea comercială este cu capital integral privat, desfășurându-și activitatea într-un sector de activitate dinamic, materiale de construcții, cu o piață în dezvoltare.

Beneficiază de o conducere competentă, cu o vastă experiență, atât în domeniul materialelor de construcții,cât și în domeniul conducerii.

Societatea este client al BRD-GSG de peste 10 ani de zile, perioadă în care nu a existat nici un incident în cursul colaborării, obligațiile față de bancă fiind achitate întotdeauna la scadență.

Încasările și plățile societății sunt derulate preponderent prin BRD-GSG, astfel încât acestea reprezintă 87,9% din cifra de afaceri a societății.

Societatea realizează un grad înalt de utilizare a capacităților de producție-95%, ceea ce denotă o bună fructificare a fondurilor fixe, inclusiv o politică de investiții corectă care asigură valorificarea înaltă inclusiv a capacităților noi realizate prin investiții.

Indicatorii de bonitate, care cuantifică performanța financiară, precum și gradul de risc al plasamentului față de bancă sunt foarte buni . Astfel :

Rentabilitatea din exploatare este de 9,72%, iar rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri este de 4,41%, aceasta din urmă fiind grevată de cheltuielile financiare aferente împrumuturilor contractate pentru realizarea unor investiții de dezvoltare și modernizare a capacităților de producție;

Gradul de îndatorare mic –18,40%, ceea ce reflectă un grad mare de acoperirea activelor patrimoniale cu surse proprii și nu cu surse împrumutate sau datorii către terți;

Solvabilitatea de asemenea foarte bună – 90,16%, rezultând un grad mare de acoperire a creditelor și împrumuturilor cu capitaluri proprii;

Lichiditatea imediată – 102,05% , deci un grad ridicat al posibilității de achitare imediată a datoriilor;

Serviciul datoriei față de bancă achitat întodeauna la scadență;

Veniturile clientului față de perioada similară din anul precedent, înregistrează o creștere reală de 5%, în condițiile în care poderea cheltuielilor în total venituri nu prezintă deviații față de perioada anterioară;

BVC-ul pe anul 2001 a fost realizat;

Creditul solicitat este integral acoperit cu garanții reale imobiliare – ipoteci.

Toate aceste considerații au condus la o decizie favorabilă de creditare din partea băncii, clientul putând beneficia de o linie de credit, pe termen de un an, în sumă de 7 mild. lei.

CONCLUZII

Activitatea de creditare a băncii este una din activitățile de bază ale acesteia . Este activitatea care la ora actuală aduce contribuția cea mai mare la veniturile băncii, ponderea veniturilor din dobânzi în total venituri fiind mare. Este și o consecință a cererii mari de credit din partea agenților economici care se confruntă cu o mare nevoie de lichidități din cauza unei capitalizări slabe și a fondurilor pe care le pot mobiliza insuficiente .

Poate mai mult decât în alte activități, în activitatea de creditare riscul este prezent în permanență și sub multiple forme. Riscul activității este amplificat și de faptul că beneficiarii de credite au o gamă foarte largă de activități, fiecare cu particularitățile sale specifice și acționează in domenii economice foarte diverse .

Este și motivul pentru care criteriile de apreciere a oportunității de acordare a creditelor să fie foarte bine puse la punct și care să poată fi aplicate unei palete atât de diverse de utilizatori .

Pentru valorificarea eficientă a surselor gestionate de bancă, prin intermediul creditului aceasta se axează în principal pe patru componente care urmează să fie analizate. Aceste elemente stau la baza estimării recuperării sumelor avansate sub formă de credit precum și a dobânzilor aferente și sunt :

– calitatea conducerii ;

– competența, integritatea și reputația persoanelor care conduc societatea comercială solicitantă de credit. Astfel lipsa integrității duce la imposibilitatea de a negocia acorduri corespunzătoare și pot apărea probleme legate de folosirea necorespunzătoare a fondurilor. Incompetența conducerii poate duce chiar la faliment și oricum o conducere slabă nu poate rezolva problemele .

– dinamica sectorului de activitate;

– forțele și factorii care determină structura unei industrii sau activități și îi influențează creșterea afectează fiecare întreprindere care face parte din ea. Problemele structurale ale industriei pot influența riscul general de împrumut din acel sector economic – de exemplu : profituri mici, costuri mari, concurență acerbă, etc. Situații problematice pot fi create și de reducerea pieței , o piață volatilă ( adică cerere extrem de instabilă și de imprevizibilă) , existența unor firme care domină piața și care ar putea elimina concurenții mai slabi , etc.

– starea financiară a societății; arată în principal capacitatea solicitantului de a plăti datoria prin: crearea unor lichidități suficiente și/sau recurgerea la resursele existente pentru a obține lichidități. Situațiile problematice pot apărea când indicatorii de bază : lichiditate, rentabilitate, grad de îndatorare au valori necorespunzătoare. Situații problematice pot fi : active curente de calitate inferioară, investiții nelichide, cheltuieli mari de capital pentru salarii sau materiale, direcționarea de fonduri către firme asociate, etc. ( în cazul lichidității), datorie mare sau cu costuri mari (în cazul îndatorării), deteriorarea indicatorilor din cauza costurilor mari, diminuarea veniturilor, profituri insuficiente pentru finanțarea investițiilor necesare, calitate necorespunzătoare a creanțelor, tehnologie învechită, etc. ( în cazul rentabilității).

– garanția adusă de societate ( ipotecă, gaj, etc.)

– garanția solicitată beneficiarilor de credite, este o prevedre suplimentară care să ofere un plus de certitudine recuperării sumelor avansate de bancă sub formă de credite. Problemele specifice garanțiilor sunt legate în pricipal de corecta instituire a garanțiilor din punct de vedre legal precum și de posibilitatea efectivă de fructificare a garanției datorită tacticilor de întârziere folosite de debitor prin contestarea în instanță a executării acestora .

Pentru a controla cât mai bine riscul de creditare în condiții de profitabilitate maximă BRD-GSG și-a creat un sistem propriu de analiză acordare și urmărire a creditelor care cuprinde, pe lângă pregătirea corespunzătoare a personalului propriu prin intermediul cursurilor organizate și elaborarea unor norme de lucru specifice . De asemenea sunt atent monitorizate expunerile plasamentelor în credite pe diferitele sectoare de activitate, evitându-se expunerile majore pe un singur sector de activitate.

Legat de activitatea de creditare a băncii considerăm că ar fi oportune următoarele : implicarea mai accentuată a băncii în creditarea întreprinderilor mici și mijlocii, considerând că acestea au un puternic potențial de dezvoltare, reprezentând totodată o diminuare a riscului de creditare prin dispersia creditelor pe un număr mai ridicat de beneficiar, cu sume relativ scăzute. Această extensie spre sectorul IMM-urilor ar presupune desigur și analiză atentă a fiecărei solicitări știut fiind faptul că multe dinte societățile comerciale mici sau mijlocii au în general o serie de probleme legate de capitalizare, dotare și expertiză tehnică, management uneori fără experiența necesară, etc.

Întrucât în prezent banca condiționează acordarea creditelor unui client și de derularea întregii activități a acestuia prin BRD-GSG, considerăm că această măsură este neoportună cel puțin din două motive:

– impunerea derulării activității printr-o singură bancă, presupune ca inclusiv creditele de care beneficiază un client să fie obținute de la aceeși bancă, în situația când, de multe ori este de dorit, mai ales în cazul societăților cu un volum mare al creditelor utilizate, ca riscul de creditare să fie împărțit pe mai multe societăți bancare;

– este și dificil de intervenit din partea băncii, după ce a acordat un credit, în cazul în care societatea respectivă, beneficiară de credit, își desfășoară o parte din decontări prin altă bancă.

Banca are propriul aparat de evaloare a garanțiilor mobile și imobile. Considerăm că actualul sistem de evaluare a bunurilor aduse în garanție, care poate stabili un coeficient de risc de până la 80% în cazul unor bunuri, ține prea puțin cont de prețul potențial de vânzare al bunului și prea mult de metodologia tehnică de stabilire a valorii. Acest lucru face să nu poată fi creditate uneori afaceri bune, desfășurate de societăți cu situație economică bună, datorită restricțiilor, uneori exagerate de garantare. Părerea noastră este că în principal prețul pieței este determinant în cazul garanțiilor mobiliare și imobiliare, iar coeficientul de risc, cu care se diminuează valoarea de garanție a bunurilor să nu fie în general mai mare de 30%.

BIBLIOGRAFIE

CERNA S. – Banii și creditul în economiile contemporane , Editura Enciclopedică , București, 1994.

BASNO C., DARDAC N., FLORICEL C. – Monedă, credit, bănci, Edidtura Didactică și Pedagogică, București, 1994.

DEDU V. – Managementul bancar, Editura SILAN, București, 1994.

IONESCU L. C. – Bănci și operațiunile bancare, – Editura Economică, București, 1996.

E. VASILESCU – Managementul proceselor maonetare și teoria inflației, Editura CIDIN-OPTIMAL, București, 1992.

Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998.

Legea privind statutul BNR, nr. 101/1998.

Regulamentul BNR, nr 2/2000 – privind clasificarea creditelor și plasamentelor precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

BANCA ROMÂNĂ pentru DEZVOLTARE-GSG – Norme de creditare, 2001