Cercetari Privind Substante Bioactive Utilizate In Horticultura

INTRODUCERE

Importanța floriculturii

Importanța culturii florilor decurge în primul rând din nevoia permanentă de frumos a omului. Floricultura este unul din pilonii de bază ai horticulturii, ce oferă celor interesați o gamă largă de activități cu rezultate dintre cele mai profitabile din punct de vedere economic. Florile cu nesfîrșita lor gamă de forme și culori, cu gingășia lor de necontestat pentru toate gusturile, constituie una din cele mai vechi și mai raspândite căi de satisfacere a cerințelor de frumos ale omului însoțindu-l în toate evenimentele marcante. Florile au devenit simbolul frumuseții, al dragostei, ale celor mai alese sentimente, ele au predispus totdeauna la înălțarea sufletească și la poezie.

Măiestria formelor, bogăția nuanțelor, subtilitatea parfumurilor constituie încă surse de inspirație în arta picturii, sculpturii, în muzică și poezie. Multe flori prin numele ce le poartă, amintesc de personaje științifice, istorice ori literare ca Dahlia, Gerbera, Camelia, Sanpaulia. Se poate spune fără teamă de a da greș, că fiecare floare prin particularitățile ei dispută întâietatea în lupta de a ne atrage și de a ne reține cât mai mult în preajma ei.

Dragostea pentru flori face parte din zestrea noastră sufletească pe care am moștenit-o și suntem datori să o transmitem generațiilor viitoare. De asemenea florile împreună cu alte plante ornamentale contribuie la combaterea poluării aerului, la stabilirea echilibrului mediului ambiant propice vieții.

Cultivate de om în cadrul spațiilor verzi, florile își etalează importanța prin caracterul utilitar-social pe care îl capătă. Vegetația din parcuri, grădini, scuaruri și de pe lângă șosele influențează în mod vizibil microclimatul centrelor poluate. Ea contribuie la purificarea aerului, necesitate stringentă a vieții contemporane, care prin reziduurile rezultate în urma proceselor tehnologice viciază mediul înconjurător.

Plantațiile de pomi, arbuști și flori au rol de atenuare a zgomotelor, de menținere a unei umidități atmosferice mai ridicate, de reducere a oscilațiilor de temperatură și viteza vânturilor, de a constitui adevărate aspiratoare pentru praful din mediul în care ne desfășurăm activitatea.

Importanța ce se acordă azi dezvoltării sectorului de plante ornamentale este viu ilustrată și de frumusețea numeroaselor stațiuni balneoclimaterice și de odihnă unde sunt îmbinate în mod armonios arhitectura clădirilor cu cea a peisajelor, creându-se astfel medii favorabile odihnei, reconfortării și restabilirii sănătății omului.

O deosebită importanță o au unele dintre flori care sunt folosit în industria farmaceutică cum ar fi: Digitalis, Papaver, Calendula. Alte flori sunt folosite în obținerea diverselor produse cosmetice (Lilium, Rosa, Lavandula, Calendula). Avându-se în vedere multiple aspecte legate de importanța florilor în viața omului, floricultura poate fi considerată una dintre cele mai importante ramuri ale producției vegetale.

De asemenea lumea florilor oferă nenumărate exemple de specii ale căror frunze, flori, fructe proaspete sau prelucrate se utilizează în alimentație. Din cele prezentate mai sus rezultă că florile au o importanță deosebită în viața de zi cu zi.

CAPITOLUL I

Scurt istoric al dezvoltării culturii florilor

Sentimentul frumosului care mijea în inima omului primitiv și care s-a adâncit și s-a rafinat mereu, a găsit în floarea preexistentă unul dintre cele mai curate și mai mișcătoare obiective ale sale. Din pădure și din câmp, floarea a coborât în cosițe, la piept, la fereastră, pe morminte, în grădinițe primitive, în grădini suspendate, în serele din stabilimente horticole, în comerțul mondial etc.

Este foarte greu de stabilit când și unde a cultivat omul pentru prima oară florile. Cert este că încă de la începutul existenței sale, omul le-a observat frumusețea și a simțit nevoia de a le avea, culegându-le din natura înconjurătoare.

Cultivarea florilor s-a dezvoltat concomitent cu înaintarea pe treptele civilizației, în special în țări ca: Grecia, Egipt, China, Japonia, India.

Astfel,elementele decorative ale florilor, perfecțiunea formelor, culorile și nuanțele, dintre cele mai diferite, proporționalitatea dimensiunilor alături de delicatețea parfumurilor au făcut pe oameni să le așeze în acele grădini-paradisuri.

Există unele teorii care susțin că la început florile au fost cultivate numai pentru valoarea lor medicinală sau culinară . Cele mai multe documente istorice demonstrează că la majoritatea civilizațiilor străvechi plantele decorative au fost prețuite și respectate pentru însușirile lor estetice, unele cucerind rangul de simbol ori semnificație ,,crinul reprezentând puritatea, crizantemele cinste și onoare , trandafirul reprezentând dragoste”.

Încă din antichitate preocuparea omului pentru crearea și întreținere a grădinilor în vederea cultivării de plante floricole și arbuști decorativi a devenit o pasiune, evidențiindu-se în special la popoarele din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], vestitele grădini suspendate din Babilon, cele din Asiria și Egiptul antic.

Poporul român a cunoscut și îndrăgit florile încă de la începutul existenței sale. Floricultura în România are origini foarte vechi, începând de la strămoșii noștri care cultivau plantele din flora spontană în scopuri medicinale și pentru efectul lor decorativ. Dacii au fost printre primii care au cultivat o serie de plante cu efecte pozitive din punct de vedere al medicinii.

Un mare număr de specii de flori au ajuns în țara noastră în evul mediu. Pe tot parcursul dezvoltării sectorului floricol țara noastră s-a îmbogățit permanent fie prin luare în cultură a noi specii din flora spontană, fie cu material adus din alte zone geografice.

Dintre unitățile floricole mari producătore de flori din țara noastră amintim: Întreprinderea de sere Codlea, Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Cluj-Napoca, Stațiunea de Cercetare și [NUME_REDACTAT] București-Băneasa.

Direcțiile de dezvoltare a producției floricole sunt.

Lărgirea sortimentului de flori prin exploatarea florei spontane și depistarea de specii și forme valoroase din punct de vedere ornamental și mai ales cu rezistențe biologice sporite și cu potențial ridicat de productivitate.

Sporirea calității producției.

Specializarea producătorilor.

Extinderea culturilor fară sol din motive de protecție fitosanitară mai eficiente și cu micșorarea poluării mediului cu pesticide și îngrașăminte minerale.

Creșterea suprafețelor de cultură la speciile cu nivele termice joase și cu avantaje la ambalare și transport.

1.2. Așezarea geografică

Lucrările s-au desfășurat în municipiul Oradea județul Bihor , zonă cunoscută și pentru producția de flori, legume în sere și solarii.

[NUME_REDACTAT] se găsește la intersecția coordonatelor geografice de 47°030 latitudine nordică și 21° 56 0 longitudine estică și la 137 m deasupra nivelului mării.

Caracteristica principală a reliefului județului Bihor o constituie dispunerea sa în trepte . Cea mai ridicată dintre trepte este situată în partea de est a județului și este constituită din culmile înalte ale masivului Bihor și Vlădeasa și din cele mai joase ale masivelor [NUME_REDACTAT] și Plopiș care pătrund asemenea unor tentacule spre vest, despărțind între ele depresiunile Beiușului pe [NUME_REDACTAT] și Vad-Borod, pe [NUME_REDACTAT].

Dealurile premontane cu altitudine între 200-300 m se pierd treptat către câmpia Tisei, mai joase spre sud [NUME_REDACTAT] și spre nord mai înalte [NUME_REDACTAT]. La extremitatea nordică a județului, șesul Tisei capătă denivelări accentuate ca urmare a prezenței dunelor de nisip.

Din punct de vedere hidrografic, localitatea Oradea aparține bazinului [NUME_REDACTAT] . Pânza freatică se găsește la adâncimi diferite, pe terasa aluvială, nivelul freatic variază între 4-4,5 m iar la contactul terasei cu lunca, adâncimea pânzei freatice variază între 3-4 m.

Suprafețele plane, ușor înălțate ale luncii au stratul acvifer freatic între 1,2-3 m adâncime. În zonele depresionare din cadrul luncii, apa freatică se găsește la1-2 m adâncime influențând negativ profilul solului. Apa freatică este cantonată în stratul de pietriș și nisip, la suprafața căruia se găsește un strat subțire de argilă nisipoasă semipermeabilă.

1.3. Caracterizarea pedoclimatică a zonei în care s-au efectuat cercetările

1.3.1. [NUME_REDACTAT] Oradea și locul de desfășurare a experiențelor are un climat de câmpie subtipulvestic de nuanța oceanică, aflat sub influența aerului temperat maritim ,,Roșu – 1980”.

Din punct de vedere climatic zona se încadrează, după Koppen, în regiunea Cfbx, Dissescu și colab., 1971, în care majoritatea precipitațiilor cad la sfârșitul primăverii și începutul verii, iar cele mai puține în cursul iernii. Temperatura medie a lunii celei mai calde este sub 22 0 C , iar 7 luni ale anului au temperatura medie peste 10 0 C .

1.3.2. Temperatura aerului

Temperatura medie anuală, calculată pe o durată de 60 ani este de 10,50C. Luna cu temperatura medie cea mai ridicată este luna iunie cu 210C, iar luna cu temperatura medie cea mai scăzută este luna ianuarie cu -1,5 0C. Temperatura minimă absolută este de -290C și s-a înregistrat în luna ianuarie 1942. Amplitudinea maximă absolută este de 68,50C (tabel nr. 1).

Temperaturi medii zilnice de peste 00C se înregistrează începând din a doua decadă a lunii februarie și ține până în a doua decadă a lunii decembrie. Suma temperaturilor în perioada de vegetație ,, 1.03 -31. 10” este de 35300 0C sau de 32140 0C în perioada ,,1.04 – 31. 10” ceea ce satisface cerințele majorității plantelor cultivate.

Brumele târzii de primăvară se produc în mod obinuit în decursul lunii martie și rar la sfârșitul lunii octombrie și mai rar în luna septembrie.

Pe parcursul celor doi ani experimentali temperaturile medii lunare au fost aproape identice cu valorile normale atât în lunile de iarnă cât și în cele de vară 2011-2012.

Temperaturile cele mai ridicate din cursul verii, determinate de insolația mai puternică, influențează nefavorabil culturii în această perioadă, fapt pentru care interes prezintă numărul de zile cu temperaturi maxime de peste 25° C ,,zile de vară” și peste 30° C ,,zile tropicale”.

Analizând valorile normale ale acestui element climatic se constată că în lunile iulie și august se înregistrează zilele cele mai călduroase. La o analiză mai amănunțită se observă că decada a doua și a treia a lunii iulie și prima decadă a lunii august au numărul cel mai ridicat de zile cu temperaturi foarte ridicate.

În cursul celor doi ani de experiență se constată în general depășiri ale numărului de zile de vară și tropicale în special în lunile iulie și august, fară ca valorile medii să se abată prea mult de la cele normale.

Tabel nr.1

Temperaturile medii lunare și anuale normale (perioada de 60 ani) și în cursul anilor de experiență în localitatea Oradea.(Clima R.S.R. 1968 și [NUME_REDACTAT] Oradea)

1.3.4. Nebulozitatea și durata de strălucire a soarelui

Nebulozitatea medie lunară și anuală a înregistrat valori apropiate de cele normale în cursul celor doi ani de experiență. Valorile mai mici din lunile iulie ale anilor 2012 și 2013 au necesitat lucrări suplimentare de protecție ,,pulverizare repetată, umbrire etc” (tabel nr. 2).

Durata de strălucire a soarelui și numărul mediu de zile senine au valori invers proporționale cu acelea ale nebulozității și se corelează în mod evident (tabel nr.3).

1.3.5. Precipitațiile atmosferice

Suma anuală a precipitațiilor, în medie pe 20 ani, este de 605 mm, cu o repartizare uniformă în cursul anului. Lunile cele mai bogate în precipitații sunt: mai, iunie, iulie, iar lunile cu precipitații mai reduse sunt: februarie, martie, septembrie, ianuarie (tabel nr. 4).

1.3.6. Umiditatea atmosferică

Umiditatea relativă a aerului exprimată în valori medii lunare și anuale, prezintă scăderi mai pronunțate în lunile : mai, iulie , august și nivele mai ridicate în lunile de iarnă.

În general valorile medii anuale ale umidității relative din anii experimentali nu variază prea mult față de valorile normale (tabel nr. 5).

1.3.7. [NUME_REDACTAT] eolian indică predominarea vânturilor în cursul lunilor de iarnă: decembrie, ianuarie, februarie din direcția sud, sud-vest, pentru ca în cursul verii direcția dominantă să fie dinspre est, sud- est și nord (tabel nr. 6).

Intensitatea cea mai mare o au vânturile (tabel nr. 7).

1.3.8. Solul și conținutul în substanțe nutritive

Pe teritoriul localității Oradea s-au diferențiat mai multe grupe de soluri (tabel nr. 8).

Soluri cu orizont molic, evoluate pe depozite loessoide, lutoase ,,cernoziomuri levigate și soluri brune cernoziomice”.

Această grupă reprezintă cele mai evoluate soluri din această zonă și au fost delimitate pe terasă, care este unitatea de relief cea mai veche. Aceasta s-a format în prezența nivelului acvifer freatic la mică adâncime.

Această grupă cuprinde următoarele unități de sol:

Cernoziomuri levigate puternic, freatic umede, cu textură lutoasă sau luto- argiloasă.

Cernoziomuri levigate moderat, freatic umede, cu textură lutoasă, luto- argiloasă .

Soluri brune cernoziomice, freatic umede, cu textură lutoasă.

Soluri aluviale cu orizont molic, imperfect realizate, evoluate pe depozite aluviale cu textură medie și grosieră ,,soluri brune aluviale și aluviale- brune”.

Solurile acestea au fost delimitate în lunca [NUME_REDACTAT] pe suprafețe plane ușor înalțate , în funcție de textura medie a profilului de sol și de intensitatea procesuluide gleizare au fost separate în mai multe unități de sol.

Soluri brune aluviale, lutoase, gleizate moderat.

Soluri brune aluviale, luto-argiloase, gleizate moderat spre puternic.

Soluri brune aluviale , luto-nisipoase, erodate slab.

Soluri de profil nedezvoltat evoluate pe depozite aluvionare de textură variată .În această grupă au fost cuprinse.

Soluri aluviale moderat evoluate, gleizate moderat, cu textură luto-nisipoasă.

Soluri aluviale moderat evoluate, gleizate moderat-puternic, cu textură lutoasă.

Soluri aluviale slab evoluate, luto-nisipoase.

Soluri aluviale moderat evoluate, gleizate puternic, cu textură loto-argiloasă.

Soluri aluviale semigleizate.

Experiențele sunt amplasate pe soluri din grupa A, unitatea b, prezentate mai sus.

1.3.9. Alți factori climatici

Alte fenomene meteorologice ca ceata, chiciura, grindina nu prezintă diferentieri care să se abată de la aspectul climatic general al Câmpiei de Vest si care să creeze dificultăti în desfăsurarea normală a culturilor în sere.

1.3.10. Concluzii privind condițiile climatice

Din studiul condițiilor climatice, pe o perioadă îndelungată ca și a celor din anii experimentali, putem concluziona că localitatea Oradea în care s-au desfășurat, cercetările este reprezentativă pentru arealul câmpiei de vest a tării având condiții climatice intermediare între zonele de câmpie joasă din sudul țării și Banat, pe de o parte si zonele de câmpie înaltă si cele colinare din Transilvania, Moldova, și Muntenia pe de altă parte. De asemenea conditiile climatice din anii în care sau făcut experientele nu se abat prea mult de la conditiile normale .

Temperaturile mai ridicate și insolatia mai accentuată din cursul verii , în anii de experientă , duc în mod logic la aprecierea că în anii normali sau cu valori mai scăzute ale celor doi indicatori climatici , rezultatele de productie a culturii de Araucaria pot să fie mai bune.

Anii de cercetare s-au caracterizat prin conditii climatice diferite în ce priveste temperatura aerului, precipitatiile și umiditatea aerului.

Temperatura medie a aerului, a avut valori medii anuale mai mari decât media multianuală (+0,4° C ) și 2011 (+0,1° C) si egală cu aceasta în 2013. În perioada caldă în anul 2012 abateri pozitive s-au înregistrat în luna aprilie (+1,5° C), iunie (+0,3° C), iulie (+1,0° C) și august (+0,1° C ), iar abaterile negative s-au înregistrat în lunile mai (-1,0° C) și septembrie ( -1,1° C).

În anul 2013 abaterile pozitive față de media multianuală s-au înregistrat în aprilie (0,6°C ), mai ( 0,8 °C ) , iulie ( 0,5°C ) si septembrie ( 0,8°C ), iar abateri negative s-au înregistrat în lunile iunie ( 0,7° C ) si august ( 0,5° C ).

Umiditatea aerului a avut valori medii anuale mai mici decât ale mediei multianuale în toti anii studiati . În ce priveste umiditatea aerului în perioada caldă, în anul 2013, cu exceptia lunii august, s-au înregistrat de asemenea valori mai mici decât ale mediei multianuale, însă aceste diferențe sunt mai mici decât în anul precedent: -3% în aprilie, -6 % în mai, -9 % în iunie , -7 % în iulie si -3 % în septembrie. Valorile înregistrate în anul 2012 în perioada IV-IX se situează de asemenea sub valoarea mediei multianuale,exceptie făcând luna august (+5 %) si astfel în aprilie diferenta a fost de 13 % în mai de 6%,în iunie 12 % în iulie si septembrie 1 %.

În ce priveste precipitatiile anuale, în cei 2 ani studiati s-au înregistrat abateri pozitive fată de media multianuală. Cantitățile de precipitații lunare din perioada aprilie-septembrie și distribuția acestora a fost foarte diferită. În anul 2012 s-au înregistrat abateri negative în lunile mai (-10,5 mm, -17%), iunie(-45,9 mm,54%) și septembrie (-2,4 mm, -5 %) și abateri pozitive în aprilie (+16,5 mm, +36 %), în iulie (+4,9 mm, +6%) și august (+74,3 mm, +83%). În anul 2013 s-au înregistrat abateri negative în luna mai (-4,2 mm, -8%), iunie (-32 mm, -37%), septembrie (-2,4 mm, -5%), iar abateri pozitive s-au înregistrat în noiembrie 2011 (24,9mm,51%), februarie 2012 (15,4 mm, 41%), martie (11,9 mm, 35%), aprilie (16,5 mm, 35%), iulie (3,9 mm, 5%), iar luna august depăsind media multianuală cu 74,3 mm, respectiv 130%. Suma totală a precipitațiilor pe anul agricol 2012-2013 fiind de 722 mm cu 101,5 mm în plus față de media multianuală (116 %).

O analiză mai amănuntită a elementelor de climă înregistrate în anul 2012 la Oradea evidențiază următoarea situație:

În ce priveste temperatura medie a aerului în perioada rece (X-III), în perioada lunilor (octombrie, decembrie si februarie) s-au înregistrat abateri pozitive, iar în celelalte trei luni (noiembrie, ianuarie, martie) s-au înregistrat abateri negative. În perioada caldă doar în luna august s-a înregistrat o temperatură medie zilnică sub valoarea mediei multianuale , în celelalte luni înregistrându-se abateri pozitive, cea mai mare abatere fată de media multianuală, +2,4°C s-a înregistrat în lunile aprilie si iulie.

Umiditatea aerului s-a situat sub valorile mediei multianuale în 5 din cele 6 luni ale perioadei reci, în luna martie având aceeasi valoare cu cea normală. În perioada caldă, în august valoarea umiditătii aerului a fost mai mare decât cea a mediei multianuale, în iunie, iulie si septembrie(abatere-6%) si mai ales în iulie (abatere -10%) s-a situat sub valoarea mediei multianuale.

Precipitatiile din perioada rece s-au situat sub valorile mediilor multianuale în 3 luni (noiembrie, decembrie si ianuarie) si peste acestea în celelalte 3 luni (decembrie, februarie si martie). În perioada caldă abaterile s-au înregistrat în aprilie, mai, cea din august fiind cea mai mare (+81,1mm, 239%). Abaterile negative s-au înregistrat în iunie (-7%), iulie (-60%) si septembrie (-89%), abaterea din iulie determinând secetă pedologică si folosirea irigatiei.

Tabel nr.2

Nebulozitatea medie lunară si anuală normală si din cursul anilor experimentali la Oradea

([NUME_REDACTAT] Oradea)

Tabel nr.3

Durata de strălucire a soarelui, lunară si anuală normală și din cursul anilor experimentali la Oradea

(După clima R.S.R. 1968 și [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] nr.4

Precipitatiile lunare si anuale normale si din cursul anilor experimentali in localitatea Oradea

(Clima RSR 1968 si [NUME_REDACTAT] Oradea)

Tabel nr.5

Umiditatea relativă a aerului, lunară si medie anuală normală si în anii experimentali la Oradea

(după [NUME_REDACTAT] Oradea)

Tabel nr.6

Frecvența medie a vânturilor pe direcții, Oradea 1983-2013 ([NUME_REDACTAT] Oradea)

Tabel nr.7

Viteza medie a vânturilor m/s,Oradea 1983-2013 ([NUME_REDACTAT] Oradea)

Tabel nr.8

Date de analiză agrochimică pentru evaluarea stării de asigurare cu forme mobile ale microelementelor,

în stratul de 0-40 cm de sol, în fuctie și de alte însușiri agrochimice (pH, humus) în sere (valori limită)

(Oradea, 2013)

CAPITOLUL II

ASPECTE GENERALE PRIVIND CULTURA DE ARAUCARIA SP.

2.1. Importanța culturii de Araucaria sp.

Desi a fost introdusă destul de curând în cultură Araucaria și-a atras foarte multi admiratori prin aspectul său deosebit de decorativ .

Araucaria impresionează prin ramurile sale deosebite, un arbust mereu verde , este o plantă cu însușiri ornamentale inedite care se impune în sortimentul floricol .Ca planta la ghiveci este folosită pentru decorarea interioarelor , camerelor, holurilor, vitrinelor , etc .

Căutată mult pe piată Araucaria constituie obiectul unui interes comercial pe plan intern si mai ales extern.

2.2.Origine și arie de râspândire

Speciile de Arucaria excelsa si Araucaria heterophylla provin din insulele [NUME_REDACTAT], situate în sudul [NUME_REDACTAT] între [NUME_REDACTAT] si [NUME_REDACTAT].

Aria de răspândire a acestui gen de este relativ mare, se întinde din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Pacific, fiind răspândită si în Brazilia, Chile respectiv în insulele Phoneix si Australia.

Adusă, mai întâi în țările din apusul Europei: Germania, Austria, Ungaria, România.

2.3.Specii de [NUME_REDACTAT] excelsa (Bonsai), fig. 1.

Fig. 1. Bonsai-Araucaria excelsa

[NUME_REDACTAT] excelsa arbust ornamental (fig. 2), o plantă de altitudine, cu coroana piramidală, trunchi drept, cu scoartă cenusie –verzuie, netedă în tinerete, frunze aciculare , de culoare verde –închis, lucitoare sempervirescente , coroana având ramurile principale dispuse centripetal simetric , drept preferintă să le ținem în locuri mai răcoroase ale casei , suportă aerul uscat si variatiile de temperatură într-o anumită măsură . În zonele de origine poate atinge înăltimi de aproximativ 65 m , în spații protejate atinge aproximativ 2 m .

Fig. 2. Araucaria excelsa

Araucaria heterophylla (fig. 3), se mai numește și pinul brazilian sau pomul candelabru, un important arbust sempervirescent de tip conifer din familia Araucariaceae cu răspândire în munții din sudul Braziliei. Are trunchi cu scoarta cenușie netedă, frunzele aciculare de 1-1,5 cm de culoare verde deschis. Arbustul poate atinge o înăltime de 30 m cu crengi mari îndepărtate circular spre bază.

Fig. 3. Araucaria heterophylla

[NUME_REDACTAT] (specia Araucaria bi-dwillii)

Un conifer mare mereu verde din familia Araucariaceae, originar din Australia dar folosit ca si gard viu în multe zone, poate creste până la 30 m înăltine, uneori chiar mai mult.

Pinul colonial ( specia Araucaria cunninghamii)

Un arbore mereu verde, voluminos din grupa coniferelor, din familia Araucariaceae originar din pădurile de pin de pe nordul coastei [NUME_REDACTAT] Wales până la nordul Queensland-ului în Australia de Est si muntii Asfok în [NUME_REDACTAT]. Ajunge la înăltimea de 60 m.

Pinul de Chile (specia Munkei puzzle tree) (genul Araucaria araucana, fig. 4), mereu verde, ornamental, arbust conifer din familia Araucariaceae, originar din munții Anzi din America de Sud. Arbustul creste la o înăltime de 45 m cu un diametru al tulpinii de 1,5 m. Frunzele rigide care se acoperă între ele sunt aciculare si se asează în spirală pe creangă.

Fig. 4. Araucaria araucana

2.4.Caracterizarea botanică a speciei

Sub aspect morfologic plantele de Araucaria se prezintă astfel:

[NUME_REDACTAT] prezintă o rădăcină principală numită pivot, care pătrunde până la mare adâncime în sol si din care se deprind rădăcini laterale mai subtiri de culoare alb-gălbui.

[NUME_REDACTAT] un trunchi drept, cu o scoartă cenusie verzuie în tinerete, netedă. În natură arbustul poate ajunge la o înăltime de 55-60 m cu un trunchi a cărui diametru poate ajunge uneori la 3 m.

[NUME_REDACTAT] prezintă o coroană piramidală, ramurile principale sînt dispuse centripetal simetric. Specie cu frunze aciculare, rigide de culoare verde închis, lucitoare, cele de pe ramurile fără flori sunt flancate cu vârfuri care nu înțeapă. Ramurile cu tulpina formează un unghi de 45°.

Fructul și sămânța

Conurile mascule solitare sau în raceme terminale, cele femele sunt ovate sau rotunde. Conurile de obicei sunt mari au solzi cu o sămânță concrescută (fig. 5).

Fig. 5. Fructul si sămânța de Araucaria sp.

2.5.[NUME_REDACTAT] față de factorii de mediu

Această cultură si în România si pe plan european se dezvoltă destul de lent datorită unor cerințe caracteristice ale acestei specii față de condițiile de mediu care la rândul lor determină eșalonarea producției, abundența ramurilor ți frunzelor, rezistența la boli și dăunători.

De aceea cunoasterea exigențelor ecologice ale Araucariei este absolut necesară, creșterea ei fiind considerată destul de greoaie.

Dintre exigențele ecologice ne vom referi la următoarele: lumina, temperatura, apa, substratul de cultură, elementele nutritive.

Lumina este un factor de bază a activității fiziologice la Araucaria. Fiind o plantă relativ sensibilă la lumină, pentru a obtine rezultate eficiente în creșterea și dezvoltarea ei, ea trebuie să fie plasată într-un loc unde este multă lumină, dar unde în miezul zilelor de vară intensitatea razelor solare sete redusă cu perdele subtiri.

Expunerea plantei la excesul de lumină poate provoca căderea frunzelor ajungând chiar și la pierderea ramurilor inferioare. Deteriorarea plantei în acest fel se manifestă prin schimbarea culorii acelor la început la capete apoi treptat până la partea inferioară si schimbarea poziției ramurilor.

[NUME_REDACTAT] privinta pretențiilor speciei Araucaria fată de temperatură părerile diferă, deoarece ele provin din diferite regiuni unde au cerinte diferite față de temperatură. Pentru dezvoltarea procesului de crestere sunt necesare temperaturi pe perioada verii cuprinse între 18-20°C, iar în timpul iernii sunt necesare temperaturi cuprinse între 16-18°C.

Temperaturile de peste 28°C nu sunt recomandate deoarece reduc calitatea frunzelor.

Temperatura solului

În spatii protejate Araucaria preferă în tot cursul anului în substrat temperaturi cuprinse între 20-24°C

Încălzirea solului trebuie realizată în mod principal în perioada de iarnă și în funcție de intensitatea luminii, în această perioadă fiind suficient 10-16°C.

[NUME_REDACTAT] udă moderat pe timpul verii, administrând odată pe săptămână circa 1l apă la un vas de 30×30 cm, așadar cantitatea de apă se raportează în funcție de mărimea vasului.

În timpul iernii planta se udă odată la 8-10 zile lăsând pământul să se usuce până la următoarea udare.

Băltirea în vas duce la încetinirea creșterii. Nu se recomandă udatul cu apă rece si prea multă pentru că după un timp mai îndelungat poate duce la schimbarea culorii si pierderea frunzelor.

Substratul de cultură

Structura solului este o condiție determinantă pentru reușita sau eșecul culturii.

În literatura de specialitate sunt cuprinse câteva tipuri de sol cu efect benefic în cultura Araucariei. Se foloseste amestecul de pământ format din: două părți turbă sau pământ de frunze, o parte mraniță si o parte pământ de țelină sau turbă si nisip în proporție de 1:1.

Elementele nutritive

Fertilizarea se face frecvent dizolvând în apa de udare un îngrășământ complex în concentrație de 0,2%.

Cerințele acestei specii față de lumină, temperatură, umiditate, sol trebuie satisfăcute în asa fel încât aprovizionarea cu elemente nutritive să poată fi valorificată în mod optim.

Fig. 6. Aspecte din experință

CAPITOLUL III

REGENERAREA PLANTELOR

Regenerarea este procesul fiziologic prin care organismul se reface din părți izolate (tulpini cu muguri, rădăcini, frunze, celule individualizate). Se formează țesuturi și organe cu funcții bine definite.

Regenerarea stă la baza înmulțirii vegetative prin butași de frunze (Begonia) (fig.8.20.), stoloni (Fragaria, Mentha), marcote (vița de vie), butași de tulpină (pomi fructiferi, arbori si arbusti ornamentali).

3.1. Înmultirea la Araucaria sp.

Araucaria se poate înmulți prin semințe și pe cale vegetativă prin butășire.

Înmulțirea prin semințe nu se practică la noi în țară deoarece plantele obținute prin semințe cresc foarte încet și obținerea plantelor este foarte greoaie, iar acestea se obțin în condiții speciale.

3.1.1. Înmulțirea vegetativă a speciilor lemnoase ornamentale

Speciile lemnoase ornamentale se pot înmulți vegetativ prin: butășire, altoire, marcotare, despărțirea tufei și drajonare. În cazul lucrărilor efectuate metoda de înmulțire aleasă a fost cea prin butășire.

3.1.2. Butășirea speciilor rășinoase ornamentale

Datorită păstrării frunzișului permanent verde, la majoritatea speciilor rășinoase, clasificarea butășirii ,,în verde” si ,,în uscat” devine improprie astfel că vom vorbi despre un singur fel de butășire.

Înrădăcinarea speciilor rășinoase este posibilă tot timpul anului, dar rezultatele sunt foarte diferite de la foarte bune în perioada optimă la foarte slab în contraperioadă. Având în vedere rezultatele obținute, butășirea la conifere se recomandă să se facă în august – noiembrie sau martie – aprilie.

Sunt cunoscute si unele excepții, când rezultatele mai bune se obțin în perioada mai – iunie. Butașii la conifere sunt de vârf și cu călcâi, obținuți prin despicarea bruscă de pe ramura mamă de la aceasta făcând excepție tisa și tuia la care butașii pot fi dimensionați prin fragmentarea lăstarilor în 2 – 3 bucăți. Lăstarii cei mai buni pentru butășire sunt cei care au lungimea de 8 – 15 cm. După recoltare, butașii se fasonează, reducându-se cele de la baza butașului pe o porțiune de 2 – 3 cm. Pe tot parcursul, de la recoltare până la plantare butașii vor fi feriți și de deshidratare.

3.1.3. Înmulțirea prin butași

Cea mai întâlnită metodă rămâne cea prin butași.

În general mai mult de jumătate din plante se obțin prin butășire , dar cel mai adesea acest raport este mult depășit.

Înmulțirea prin butași poate fi practicată în tot cursul anului, evitându-se lunile mai puțin favorabile butășirii, sărace în lumină: noiembrie, decembrie.

Rezultatele cele mai bune le dau însă butășirile de primăvară (februarie – martie ) și cele de vară (iulie – august).

Indiferent de timpul când se execută, butașii sunt puși la înrădăcinat în substratul folosit pentru înrădăcinare, se recomandă folosirea butașilor de vârf.

3.1.4. [NUME_REDACTAT] folosit la acest gen de înmulțire îl constituie butașii, adică acele porțiuni de plantă, care puse în condiții favorabile de vegetație conform principiului restituției, refac organisme identice cu cele de pe care au fost recoltate. Pentru confecționarea de butași se folosesc ramuri tinere, în general cele anuale sau porțiuni de rădăcină. Se pot confecționa următoarele tipuri de butași:

– butași simpli, fragmente de ramuri tinere sau rădăcină de diferite dimensiuni (5 – 25 cm), în funcție de lungimea internodurilor, de locul butășirii, de cantitatea de material de înmulțire;

– butași cu un mugure, o porțiune de ramură de dimensiuni mici (4 – 7 cm) cu un singur nod plasat la mijlocul fragmentului. Rezultate bune se obțin la speciile cu rădăcini radicante;

– butași cu călcâi, butașii confecționați din partea bazală a lăstarilor anuali tăiați cu un mic fragment din ramura mamă de o parte și de alta a punctului de inserție;

– butașii cu călcâi, butași obținuți prin desprinderea bruscă (smulgere) a lăstarului de pe ramura mamă (2 – 3 ani) rezultând porțiune de scoarță și cambiu de pe ramura mamă.

3.1.5. Confecționarea butașilor

Butașii simpli – se obțin prin tăierea cu foarfecele a lăstarilor anuali în fragmente de 7 – 25 cm (obligatoriu să prezinte cel puțin două noduri). Secțiunea bazală va fi executată perpendicular pe ramură, la 2 – 4 mm sub nod. La speciile cu măduvă multă (ex: soc) sau ramuri fistuloase, secțiunea bazală se execută prin nod.

Secțiunea superioară se face oblic la 1 – 1,5 cm deasupra mugurilor, care trebuie să fie bine dezvoltați. Executarea în acest mod a secțiunilor ne ajută pe parcursul manipulării butașilor, la stabilirea cu ușurință a polarității în special atunci când dimensiunile în secțiune nu diferă la cei doi poli, iar mugurii sunt slab evidențiați.

Materialul recoltat pentru confecționarea butașilor se va folosi în întregime, eliminându-se doar vârfurile care sunt foarte subțiri și nematurizate corespunzător. În cazul în care lăstarul anual prezintă ramificații anticipate, el poate fi folosit pentru butășire cu condiția îndepărtării acestora de la inserție.

Butașii cu mugure – se obțin prin secționarea ramurilor anuale în zona fiecărui mugure, având grijă să asigurăm de o parte și de alta a mugurelui pe o porțiune cuprinsă între 1 – 1,5 cm din ramura anuală. Se practică pentru obținerea unui număr mare de butași în cazul când dispunem de puțin material (plante mamă).

Butașii cu cârlig – au dimensiunile butașilor simpli, dar se confecționează doar din partea bazală a lăstarilor anuali. Lemnul de doi ani din zona inserției, în lungime de 2 – 3 cm, repartizat uniform față de baza butașului, va constitui cârligul.

Butașii cu călcâi – se confecționează prin desprinderea bruscă a lăstarilor anuali de ramura mamă. Porțiunea de cambiu și scoarță desprinsă din ramura mamă constituie ,,călcâiul și se reduce la 1 – 2 cm în cazul când este prea lungă sau se limitează de la început prin incizarea sub lăstar. În cazul în care plantarea nu se face imediat după recoltare, butașii se leagă în mănunchi cu baza la același nivel, se numără și se etichetează, urmând a fi păstrați în condiții optime pentru a se evita deshidratarea până în momentul plantării.

3.1.6. Tratarea butașilor cu stimulatori rizogeni

Înaintea plantării butașilor pentru înrădăcinare, tratarea acestora a devenit o practică obligatorie, ca urmare a rezultatelor pozitive obținute în urma acestei intervenții. Tratarea se poate efecua cu produse sub formă de pudre, unde masa inertă este talcul sau soluțiile apoase, unde masa inertă este apa distilată. Substanța activă și într-un caz și în altul, este forma fitohormonilor naturali sau sintetici, derivași ai iodului, naftalonei, benzenului, etc.

Tratarea prin pudrare se face prin introducerea butașilor cu baza în pudră (1-1,5cm), avându-se grijă să nu se folosească cantitate prea mare de pudră. Dacă stimulatorul se aplică sub formă de soluție , butașii se introduc cu baza în soluție respectând durata de imersie indicată și care depinde de concentrație și specie (câteva secunde, minute sau ore ).

3.2. Substratul folosit pentru înrădăcinare

Substratul de înrădăcinare se formează prin amestecarea turbei cu nisip de râu în proporție de 1:1.

La pregătirea patului de înrădăcinat se va avea în vedere realizarea unui drenaj care să asigure scurgerea excesului de apă .

Pentru înrădăcinarea propiu – zisă , se va forma un strat gros de 5-7 cm de amestec format din nisip fin de râu și turbă fină. Proporția participării la amestec poate fi de 1:1. O dată stabilite componentele și proporța de 1:1. O dată stabilite componentele și proporția amestecului se va avea în vedere o foarte bună omogenizare.

3.3. Alegerea plantelor mamă

Reușita butășirii depinde în mare măsură de materialul folosit pentru înmulțire. Planta mamă trebuie să fie bine dezvoltată și perfect sănătoasă . Plantele alese pentru înmulțire trebuie să beneficieze de condiții optime de lumină și apă. Plantele mamă trebuie să fie dintre cele mai reușite exemlare în ceia ce privește însușirea decorativă

Vârsta plantelor mamă infuențează înrădăcinarea. Cu cât plantele mamă de pe care se despind butașii sunt mai tinere, înrădăcinarea acestora se face mai repede . S-a observat că plantele obținute prin butași dau la rândul lor butași ce înrădăcinează mai ușor decât cei ai plantelor obținute prin altoire sau semințe.

3.4. Recoltarea butașilor

Se face în perioada de vegetație , din luna mai până în august , în funcție de rezultatele obținute la înrădăcinarea acestor butași. La speciile care înfloresc, recoltarea butașilor se face după ce au terminat de înflorit .

Detașarea lăstarilor de pe planta mamă se face dimineața când sunt turgescente, trecându-i în găleți cu apă sau stropindu-i cu apă și ferindu-i de razele soarelui prin acoperire cu saci de hârtie. Obținerea butașilor de Araucaria se face prin tăierea sistemului de ramuri din partea superioară , care poate fi formată din mai multe vârfuri superioare . Acest tip de butași a primit denumirea de butași de vârf . După momentul recoltării în locul unde a avut loc recoltarea se formează o cicatrice care se manifestă prin scurgerea latexului în urma tăierii. Este obligatoriu ca cicatricea să fie tratată cu gips în stare semilichidă.

Confecționarea butașilor se face în paralel cu recoltarea materialului sau imediat după recoltare. Se folosesc locurile umbrite sau încăperile răcoroase pentru păstrare, și pentru a preîntâmpina deshidratarea lăstarii se stropesc și cu apă.

3.5. Plantarea butașilor

Plantarea butașilor pentru înrădăcinare (fig. 7) se poate face în sere înmulțitor pe parapeți, în lădițe, în ghivece sau alte recipiente. Substratul de înrădăcinare a fost format din turbă și nisip, în proporție de 1:1. Grosimea stratului în care se plantează butașii în vederea înrădăcinării, trebuie să fie mai mare cu 5-10 cm decât porțiunea butașului care urmează să fie introdusă în substrat .

După punerea substratului pe parapet sau în lădițe, bine amestecat, urmează să se facă nivelarea și tasarea acestuia pentru înlăturarea spațiilor de aer formate o dată cu amestecarea componentelor substratului, apoi se face marcarea rândurilor cu marcatorul în funcție de mărimea și grosimea butașilor .

Poziția butașilor în substratul de înrădăcinat va fi verificată, (verticală), iar plantarea propriu-zisă se va face cu ajutorul unor plantatoare adecvate ca mărime și grosime în funcție de butași, cei mai groși și mai rezistenți se pot planta cu mâna prin înfigere. În sere încălzite plantarea se poate face în tot timpul anului, alegerea momentului depinde de specia care se pune la înrădăcinat. Distanțele de plantare a butașilor depind de dimensiunea acestora, de ritmul de creștere, de durata cât rămân de la înrădăcinare până la plantare, de ritmul de creștere etc . În funcție de aceste situații se lasă 4-8 cm între rânduri și 5-6 cm între butași pe rând .

Fig. 7. Plantarea butașilor pentru înrădăcinare

3.6. Lucrările de îngrijire aplicate butașilor și substratului de înrădăcinare

Lucrările de îngrijire aplicate butașilor puși la înrădăcinare au o importanță majoră și duc la reușita înrădăcinării, influențând pozitiv sau negativ rezultatele în funcție de cum sunt sau nu asigurate condițiile optime de înrădăcinare.

În acest sens, imediat după plantare, butașii vor fi pulverizați cu apă pe frunze pentru evitarea deshidratării, iar substratul de înrădăcinare se va uda pe toată grosimea, fără a bălti apa, eliminând totodată și golurile de aer rămase din timpul amestecării substratului și a tasării lui. Acest regim de umiditate ridicată atât in sol cât și la nivelul frunzișului se va menține timp de 4-6 săptămâni, în funcție de specia pusă la înrădăcinat. Nu vor fi udați pe frunze butații cu frunzele pubescente. Rezultate foarte bune se obțin atunci când umiditatea atmosferică este menținută la valori optime cu ajutorul ceței artificiale, realizate prin pulverizarea foarte fină a apei. În acest mod se evită formarea picăturilor mari de apă pe frunze (Fig. 8).

Umiditatea în substratul de înrădăcinare se va menține prin udări ori de câte ori va fi nevoie,în cantitatea și frecvența necesară. Se va folosi apa colectată din precipitații sau de la o sursă nepoluată având temperatura mediului ambiant.

Umiditatea se va menține în sol la valori egale sau apropiate capacității de câmp. Se va urmării în mod deosebit menținerea umidității corespunzătoare la nivelul bazei butașilor fapt ce va influența pozitiv rizogeneza. După pornirea în vegetație și înrădăcinarea butașilor solul este bine să fie periodic afânat și menținut curat de buruieni și evitarea formării mușchiului datorită umidității ridicate.

Intensitatea luminii se diminuează prin umbrire cu jaluzele, coli de hârtie, tifon sau alte materiale permițând aerisirea butașilor mai ales în primele săptămâni după plantare, aerisirea se va face numai pe perioada udărilor când se înlătură materialele folosite la umbrit (Fig. 9).

Pentru a asigura temperaturi optime la înrădăcinare, cele mai adecvate adăposturi sunt serele unde avem posibilitatea de a regla temperatura atât în substratul de înrădăcinat cât și în atmosferă.

După pornirea în vegetație se vor aplica lucrări de întreținere: udări, fertilizări, afânări și dacă este cazul lucrări de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor.

Fig. 8. Udarea butașilor Fig. 9. Umbrirea butașilor

3.7. Boli și dăunători care apar în cultura de Araucaria sp.

Dintre bolile cele mai des întâlnite amintim:pătarea frunzelor-care se caracterizează prin apariția unor pete pe plantă, pete de culoare maroniu-gălbui. După o perioadă mai îndelungată de la apariția pătării frunzelor, netratată boala duce la moartea plantei prin procesul de uscare. Prevenirea și tratamentul împotriva pătării frunzelor se face cu substanțe care conțin cupru.

Dintre dăunătorii culturii de Araucaria amintim: păduchii țestoși (Diaspis echinocacti) care se prezintă sub forma unor carapace brune sub care se află colonii de păduchi țestoși care sug seva plantei. Se combat cu: Neuron, Omite,Torque.

Aspecte din câmpul de experiență sunt prezentate în figura 10.

Fig. 10. Aspecte din experiență

CAPITOLUL IV

SUBSTANȚE BIOACTIVE UTILIZATE ÎN HORTICULTURĂ

4.1 Auxinele și efectele acestora asupra plantelor

Auxinele sunt primele substanțe bioactive descoperite și descrise concomitent de savanții N.G.Holodnâi și F.W. Went, în anul 1928. Grație cercetărilor ulterioare conduse de Went, auxinele au intrat definitiv în ansamblul cercetărilor moderne, impunându-se chiar o ramură nouă a științei Auxinologia.

Auxinele sunt compuși naturali, fiziologic polivalenți, care in doze extrem de reduse, direct sau indirect, pot afecta atât creșterea cât și dezvoltarea plantelor, respectiv formarea organelor vegetative și generative.

4.2.Prezența auxinelor naturale în plante

Lucrările de extragere, purificare și identificare chimică a auxinelor naturale au pus în evidență prezența lor în concentrații extrem de reduse, în diferite organe ale plantelor, acumulându-se în deosebi în organele de creștere activă (muguri, rădăcini, frunze tinere, vârfuri de tulpină, polen, ovar fecundat, cotiledoane, semințe imature). Prezența auxinelor naturale în țesuturi și activitatea lor stimulatoare poate fi stabilită prin diferite bioteste (curba plantelor de Avena și Pissum, îndoirea pețiolului la tomate, inhibarea mugurilor, creșterea segmentelor de coleoptile, inhibarea creșterii rădăcinilor la Avena și Lepidium). Determinările cantitative mai moderne au la bază analize prin cromatografie în gaz și spectrometrie, cromatografie în lichid, cu mare capacitate de rezoluție.

Diferențele de concentrații din diferite zone de creștere ale părții aeriene vegetale pot fi puse în colerație cu sensibilitatea la auxine a acestor organe ale plantelor. În general, mugurii sunt mai sensibili decât tulpina, cele mai sensibile fiind însă rădăcinile.

În țesuturile cu creștere activă există două tipuri de auxine, ele putând fi:

– auxine libere sau difuzabile care pot fi separate prin difuzie, acestea reprezentând până la 30% din total;

– auxine legate sau nedifuzabile care pot fi extrase numai cu anumiți solvenți organici (eter). Auxina legată de anumite proteine (acid aspartic, fenilalanină, etc.) este fixată de centrii cu acțiune hormonală din celule și reprezintă componentul activ în procesele de creștere. Eliberarea auxinei de substratul proteic se realizează prin acțiunea enzimelor proteolitice.

Prin aplicarea metodelor cromatografice s-a constatat că auxinele sunt prezente în: rădăcină, tulpină, semințe, fructe sub forma unor amestecuri complexe, de substanțe regulatoare cu rol stimulator sau inhibitor, în funcție de cantitatea existentă.

L.C. Luckwill a pus în evidență prezența în semințele și frunzele de măr a trei auxine acide și un complex natural cu cinci auxine diferite. Complexe auxinice au mai fost găsite în pulpa merelor, în achenelor de căpșuni în extracte ovulare de piersic și în multe alte organe ale plantelor horticole.

4.3. Biosinteza auxinelor naturale

Compusul auxinic natural, găsit în diferite țesuturi vegetale a fost denumit heteroauxină și a fost identificat ca acid beta – indolilacetic (AIA) sau acid indolil – 3 acetic. Acest compus este un acid indolic cu o grupare carboxilică extranucleară.

Fiind mai bine cunoscut sub aspectul proprietăților chimice, fizice, electrice și cristalografice, acidul beta – indolilacetic (AIA) este luat ca un model pentru elucidarea biogenezei substanțelor de creștere în plante.

Sinteza primară a auxinelor, la nivelul celulelor plantelor superioare, presupune exinstența unui precursor care se transformă pe cale chimică până la compusul finit, cu activitate stimulatoare caracteristică. Acest precursor este un aminoacid rezultat din hidroliza proteinelor protoplasmei vii, mai ales în tulpini și în frunze.

Printre precursorii acidului beta – indolilacetic au fost găsiți diferiți compuși: triptofan, acid beta – indolipiruvic (AIP), acid beta – indolilbutiric (AIB), beta – indolilacetaldehidă, beta – indolilacetonitril extrași în stare naturală din diferite organe ale plantelor.

Auxinele endogene ar deriva din conversiunea triptofanului care trece treptat, prin forme de triptamină, acid beta – indolipiruvic și beta – indolilacetaldehidă. Unii specialiști consideră că acidul beta – indolipiruvic ar fi ,,placa turnantă a reacțiilor metabolice din sinteza auxinelor”.

Auxinele naturale se sintetizează, în principal, în frunze tinere de unde migrează spre vârfurile de creștere ale tulpinii și lăstarilor sub formă de proauxină inactivă, fiind legată de anumite proteine. În vârfurile vegetative, auxinele inactive se desprind de proteine sub acțiunea enzimelor proteolitice și devin libere și active.

4.4. Substanțe stimulatoare sintetice

Paralel cu izolarea compușilor auxinici naturali au fost sintetizate o serie de substanțe cu structura asemănătoare cu a compușilor endogeni, având o puternică influență asupra metabolismului plantelor.

Aceste substanțe active fac parte din patru grupe: derivați ai indolului, ai naftalenului, ai acidului fenoxiacetic și acizi benzoici substituiți.

Numărul substanțelor sintetice de creștere este de ordinul sutelor și sporește continuu prin noi sinteze. Nenumărați compuși activi se pot obține prin diferite substituiri, prin variația lungimii lanțului acizilor alifatici sau a catenelor laterale, prin prepararea esterilor, amidelor, etc.

Un important număr de regulatori sintetici de creștere conțin ca radical un inel heterociclic sau aromatic (fenil, naflil, tionaftelin sau indolil).

În ultimul timp au fost sintetizați pe cale industrială diferiți compuși cu acțiune stimulatoare care conțin substanțe auxinice, în proporții variate. Printre aceștia pot fi menționați: Exuberone (cu acid beta – indolic – butiric (AIB), Transplatone (cu acid naftalenacetic (ANA) + naftalenacetamin), Rootone (cu acid indolil – 3 – butiric + acid 2 – metil – 1 – naftalenacetamin ± 1 – naftalenacetamin), precum și produsele autahtone Radi- stim și P.E.I. – 124.

Cele mai importante substanțe auxinice sintetice: acidul indolil acetic – AIA, acidul naftilacetic – ANA, acidul indolil butiric – AIB, acidul indolil propionic – AIP, etc.

4.5. Efectele fiziologice ale xilinei la plante

Clorhidratul de xilină are o utilizare largă în medicină. Fiind factorul activ – eutrofizant – în produsele gerovital și aslavital, cercetările privind efectele acestui produs asupra plantelor au fost considerate oportune.

Cercetările au fost inițiate în 1961 și au fost extinse, an de an, pe diferite plante urmărindu-se evoluția mai multor procese fiziologice și anume: germinația semințelor, creșterea plantelor (bacterii, alge, plante superioare ,,în vitro” și ,,în vivo”), probleme de absorbție (roșului neutru sau a radionuclizilor, calciu și fosfor), respirația, aspecte citofiziologice (curenți protoplasmatici, colorație vitală), urmărirea modificărilor ultrastructurale, studierea efectului radioprotector, urmărirea reactivității exemplul plantelor vegetale (cultivate ,,în vitro”) de diferite proveniențe (la medii cu procaină ), observarea modificării conținutului în pigmenți asimilatori, în principii active, etc.

Cercetările din laborator s-au finalizat prin propunerea mai multor tehnologi , brevete de către OSIM, cu valoare economică deosebită. În principal, s-au obținut o precocitate în fructificare la o serie de plante și o sporire a producției de masă verde și de fructe.

4.6. Circulația auxinelor în plante

În vârfurile vegetative, auxinele inactive, după desprinderea de proteine sub acțiunea enzimelor proteolitice devin libere, active și ușor circulante prin plante. Cercetările efectuate cu compuși marcați au arătat că în țesuturile cu creștere activă mișcarea auxinelor endogene și a celor aplicate extern se face polar (într–o singură direcție), mai mult bazipetal (de la plex spre bază) și mai puțin acropetal (de la bază spre vârf).

Polaritatea mișcării auxinelor variază în funcție de o serie de factori fizici (temperatura, lumina, aerație, câmp electroic), de durata transportului, concentrația donatorului, orientarea secțiunii și starea fiziologică a țesutului, în deosebi vârsta. Polaritatea crește exponențial cu lungimea țesutului, în cazul când pe lângă mișcarea bazipetală există și o mișcare acropetală prin difuzie.

În rădăcinile primare ale diferitelor specii de plante, transportul auxinelor este predominant acropetal cu un raport între sensul acropetal și cel bazipetal cuprins între 37:1 și 8:1, în funcție de energia metabolică a țesuturilor. Aceasta permite explicarea mecanismului de creștere al rădăcinilor și a reacțiilor geotropice.

În frunze circulația se face prin nervuri, respectiv prin liber iar în tulpini are loc odată cu curentul de transpirație. După ce ajung în apixul tulpinii, auxinele circulă descendent în toată planta prin intermediul vaselor de liber și mai puțin prin țesuturile parenchimatice, adiacente vaselor conducătoare. Migrarea bazipetală are la bază principiul polarității, datorită diferenței de potențial electric din vârful plantei (cu sarcină electrică negativă) și baza plantei (cu sarcină electrică pozitivă). Aceasta este explicația că auxina încărcată cu sarcină electrică negativă, circulă în principal spre polul pozitiv bazal. J. [NUME_REDACTAT] (1966) considera că substanțele de creștere aplicate pe frunze circulă numai prin liber, în timp ce produșii activi absorbiți prin rădăcini circulă prin lemn. Între cele două tipuri de vase (liber și lemn) are loc un schimb hormonal permanent, cu sens bilateral, care asigură continuitatea mecanismului de circulație hormonală. Deplasarea transversală a auxinelor endogene în organele așezate orizontal ( G. A. Dumitrescu – 1975 ) explica geotropismul la plante și fototropismul la organele iluminate lateral.

Viteza de transport a auxinelor este de 4 mm/oră în rădăcini și de 10 – 12 mm/oră în restul plantei.

4.7. Efecte asupra înrădăcinării butașilor, a puieților și arborilor la transplantare

Utilizarea substanțelor de creștere a găsit o largă aplicare în practica horticolă având rol în formarea rădăcinilor la specii de plante care în mod normal înrădăcinează greu prin butași . Sub acest aspect numeroși compuși sintetici s-au dovedit foarte activi (AIA, ANA, AIB, acidul 2,4-D, acidul 2,4,5-T, ect ).

Dacă butașii sunt verzi se folosește o soluție mai diluată sau se reduce durata de expunere, fiind necesară prezența frunzelor din care migrează glucidele și substanțele azotoase. La butașii lemnoși este necesară prezența mugurilor din care migrează auxinele endogene, cu rol stimulator. De altfel rizogeneza respectiv formarea rădăcinilor primare și secundare, este stimulată de auxinele naturale, denumite rizocarine , care migrează în partea bazală a butașului unde intensifică activitatea periciclului sau a calusului.

Rădăcinile adventive se formează la partea bazală a butașilor numai dacă butașii au o lungime suficientă care să permită acumularea în zona bazală a unei cantități optime de auxine naturale. În mod natural , auxina se concentrează în vîrful rădăcinii principale în perioada de creștere și trece în zona de periciclului în momentul când rădăcina principală își încetinește creșterea, ceia ce permite stimularea formării rădăcinilor adventive.

Prin stimularea hormonală s-au obținut bune rezultate în înrădăcinarea butașilor de la diferite specii de plante pomicole viticole, decorative și silvice printre care putem aminti: Taxus, Hibiscus, Acer, Cornus, Begonia, Magnolia, Euonymus, Clematis, Ilex, Forstiția, Lonicera, Salix, Viburum, Cotoneaster, lămâi, arțar, stejar, alun, ulm american, măcieș, viță de vie.

Faptul că după tratamentul cu substanțe de creștere are loc formarea energetică a unui sistem radicular activ se pot întrevedea mari perspective în aplicarea acestor compuși la butășire, marcotaj, în transplantarea puieților din pepinieră și la transplantarea arbuștilor și arborilor mari.

Cele mai frecvente utilizări ale auxinelor sintetice sunt la înființarea într-un timp foarte scurt a spațiilor verzi, la plantarea masivelor de arbori din parcuri și de pe bulevardele orașelor.

4.8. Efectele substanțelor de creștere asupra plantelor lemnoase

Substanțele regulatoare de creșșere (auxine, gibereline, citochinine) și-au dovedit eficacitatea și în dirijarea proceselor formative la plantele lemnoase (arbori și arbuști decorativi ), ceea ce a deschis largi perspective de utilizare în floricultură și dendrologie asupra creșterii, înrădăcinării și înfloriri la numeroase specii, din genurile și familiile foarte diverse ale plantelor .

Reglarea creșterii în înălțime a arbuștilor și a arborilor decorativi , aflați în parcuri, sub liniile electrice sau telefonice sau pe marginea șoselelor (Pinus, Thuja, Thilia, Cornus, etc.) prezintă un domeniu de largă aplicabilitate ,,tunsul chimic,, prin care se realizează importante economii la cheltuielile de tăiere manuală .

Un caz de aplicabilitate a tratamentelor cu substanțe regulatoare de creștere îl constituie gardul viu, format din speciile de arbuști ( coacăzul de munte, salcâmul galben – Cytisus și păducelul – Crataegus) care poate fi realizat prin stropiri în primăvară cu soluții de trietilanolamina hidrazidei maleice (0.5%),în doză de un litru/10m² la coacăzul de munte și salcâmul galben și 0.2% la păducel. Pentru frânarea temporară a creșterii arbuștilor din gardul viu este suficientă o singură tratare în perioada de vegetație, cea ce înlocuiește 3-4 tunsori manuale.

O extindere largă a substanțelor hormonale sintetice include dirijarea ritmului de creștere a arborilor și arbuștilor decorativi,folosiți în plantații mixte pentru combaterea zgomotelor produse de traficul rutier și din centrele urbane aglomerate sau ca perdele forestiere antipoluante. Paravanele de protecție trebuie să prezinte un frunziș dens și continuu începând de la nivelul solului. cele mai adecvate sunt: Viburnum, Populus, Acer pseudoplatanus și Thilia plantyphilius, iar înălțimea tulpinilor trebuie sa respecte o anumită ordine de creștere și descreștere,în rânduri paralele cu șoseaua sau autostrada respectivă.

Un alt domeniu de folosire a substanțelor hormonale îl constituie producerea de material săditor prin stimularea înrădăcinării butașilor lemnoși sau verzi mai ales la speciile la care înmulțirea pe cale vegetativă se realizează cu mare dificultate datorită unor particularități biologice specifice. În acest sene se folosesc soluții, pulberi sau pastă cu care se tratează baza butașilor, aplicând substanțe stimulatoare (acid indolil-3-acetic, acid indolibutiric, acid naftilacetic, etc.), precum și unele produse noi ,cu destinație precisă pentru înrădăcinarea butașilor (Rootone, Transplantone, Exuberone, Radi-Stim).

La folosirea soluțiilor de stimulatori se înmoaie baza butașilor pe o lungime de 1-2cm,timp variat de la câteva secunde până la 24 ore, în fucție de specie, grad de lignificare și concentrația soluției. Pentru butații verzi concentrația soluției este de 20-50 ppm, iar pentru butașii lignificați și semilignificați concentrațiile se dublează sau se triplează, iar durata de scufundare se prelungește. În cazul pulberilor, substanța activă este amestecată cu talc sau cărbune vegetal, iar tratamentul butașilor umectați în prealabil cu apă durează doar câteva secunde pentru ca praful să adere pe țesuturile bazale.

CAPITOLUL V

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII.

METODA ȘI MATERIALUL DE CERCETARE

5.1. Scopul și obiectivele cerectării

Cercetările s-au organizat în anii 2012-2013 în localitatea Oradea.

Scopul cercetării este acela de verificare a influenței unor stimulatori de creștere (auxine) de tip AIB, ANA și AIA asupra înrădăcinării butașilor de Araucaria.

La noi în țară Araucaria este destul de puțin răspândită, o asemenea situație poate fi atribuită și lipsei de material săditor ca o consecință a randamentului destul de scăzut la înrădăcinare.

Obiectivele cercetărilor:

1. Influența biostimulatorilor de creștere de tip AIB, ANA și AIA asupra procentului de butași înrădăcinați comparativ cu martorul netratat cu biostimulatori.

2. Influența biostimulatorilor de creștere de tip AIB , ANA si AIA asupra diametrului balului de rădăcini.

3. Influența biostimulatorilor de creștere te tip AIB, ANA și AIA asupra numărului de rădăcini și a lungimii rădăcinilor de Araucaria excelsa.

5.2. Metoda de lucru și materialul folosit

S-au folosit butași semilignificați lungi de 6-12 cm. Experiența a cuprins mai multe variante și anume:

-V1-martor netratat

– V2 –tratat cu soluție de acid indolil butiric, AIB, 20 ppm timp de imersie 1 oră

-V3-tratat cu soluție de acid alfa naftil-acetic ANA, doza folosită fiind de 25 ppm, timp de imersie 24 ore

-V4-tratat cu soluție de acid beta indolil-acetic AIA, 50 ppm, timp de imersie 12 ore

S-au folosit 500 butași pe variantă a câte 3 repetiții. Substratul de înrădăcinare a fost alcătuit din turbă măcinată și perlit în proporție de 1:1 așezat intr-un strat gros de 12cm.

Schița de amplasare a experinței privind influența unor substanțe bioactive asupra înrădăcinării butașilor de Araucaria.

Tratamentul butașilor s-a făcut înainte de plantare cu o umectare prealabilă a porțiunii ce urma să fie tratată apoi introducerea acestora cu baza în substanțele stimulatoare la o adâncime de 2-3cm.

Plantarea butașilor pentru înrădăcinare s-a făcut toamna în prima decadă a lunii august la distanța de 6/6 cm, la adâncimea de 3cm si cu tasare energică pentru înlătuarea spațiilor de aer în zona de înrădăcinare.

Umiditatea în substrat a fost variabilă în limitele optime de 65-75% din capacitatea totală de reținere și 75-89% din cea relativă.

Lumina a fost dirijată prin acoperirea butașilor cu plasă până la declanșarea creșterii lăstarilor. Pentru diferențierea variantelor urmărite s-au efectuat observații ți determinări cu privire la:

– data apariției calusului;

-durata perioadei de înrădăcinare;

-proporția butașilor înrădăcinați;

-numărul și dimensiunile rădăcinilor formate;

– mărimea balului de rădăcini.

CAPITOLUL VI

REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR

Procesul de calusare la baza butașilor a început în intervale de timp relativ apropiate, cu un ușor avans în cazul butașilor tratați cu substanțe biostimulatoare comparativ cu cei netratați .

Analizând tabelul nr.9 cu rezultatele obținute se remarcă, că în cazul V1 (martor netratat ) a fost de 40 zile , iar în cazul V2, tratat cu soluție de AIB cu concentrația de 20 ppm, timpul de la butășire până la apariția calusului a fost de 37 zile .

Rezultate bune au fost obținute în cazul tratamentelor cu soluție ANA, V3, cu concentrație de 25ppm, timpul de la butășire până la apariția calusului s-a redus la 35 zile .

Rezultate și mai bune au fost obținute în cazul tratamentului cu AIA (V4) cu concentrație de 50 ppm . În acest caz perioada de la butășire până la apariția calusului s-a redus la 34 zile .

În ce privește perioada de la data plantării butașilor până la data apariției rădăcinilor nu s-au semnalat mari diferențe între variante, perioada fiind cu câteva zile mai scurtă în cazul exemplarelor tratate .

Asfel la V1, martor netratat, perioada de la butășire până la apariția rădăcinilor au fost de 164 zile în cazul V2 , tratat cu soluție de AIB cu concentrație de 20 ppm a fost de 162 zile , în cazul V3, tratat cu soluție ANA cu concentrație de 25 ppm a fost de 162 zile

Rezultatele cele mai bune și în acest caz s-au obținut la V4, tratat cu soluție de AIA în concentrație de 50 ppm .

Perioada de înrădăcinare completă a butașilor s-a extins pe 190 de zile , cu un avans de câteva zile în favoarea variantelor tratate cu substanțe stimulatoare .

În cazul V1, Martor netratat înrădăcinarea completă a avut loc în 190 zile de la plantarea butașilor , în cazul V2 tratat cu soluție de AIB, în concentrație de 20 ppm, perioada sa redus la 188 zile, în cazul V3 tratat cu soluție de ANA cu concentrație de 25 ppm perioada de înrădăcinare a fost de 189 de zile .

Rezultatele cele mai bune au fost obținute la V4 tratat cu soluție de AIA cu concentație de 50 ppm când perioada de la plantarea butașilor până la înrădăcinarea completă s-a redus fiind de 186 de zile .

În tabelul nr.10 este prezentată sinteza rezultatelor la înrădăcinare. Astfel, sub aspect relativ în toate cele trei cazuri , tratamentele cu substanțe stimulatoare măresc procentul de înrădăcinare cu o singură remarcă, că nu toate substanțele dau aceleași rezultate.

Tabel nr.9

Tabel nr.10

În cazul nostru, tratamentul cel mai bun s-a dovedit a fi cel cu soluție de AIA cu concentrația de 50 ppm,care a sporit rata de înrădăcinare a butașilor cu 48 % față de martorul netratat.

Sub aspect statistic diferența este asigurată la nivel foarte semnificativ, în cazul tratamentului cu soluție de AIA în concentrație de 50 ppm, la V4 și de semnificativ în cazul tratamentelor cu soluție de ANA în concentrație de 25 ppm V3 .

În cazul celorlalte variante diferențele au fost mici nesemnificative .

Din date se observă că numărul mediu de rădăcini pe butași a înregistrat valori crescute în cazul tuturor variantelor tratate cu substanțe stimulatoare

În cazul V1 martor netratat numărul rădăcinilor pe butaș a fost de 16,2 în cazul V2 tratat cu soluție AIB cu concentrația de 20 ppm numărul de rădăcini a crescut cu 44%, în cazul V3 tratat cu substanța stimulatoare ANA cu concentrație de 25 ppm numărul de rădăcini a fost de 17,9 .

Cele mai bune rezultate s-au obținut la V4 tratat cu substanța stimulatoare AIA cu o concentrație de 50 ppm unde numărul de rădăcini au ajuns la 23,8 ceea ce din punct de vedere statistic este foarte semnificativ .

Efectul substanțelor stimulatoare în sporirea capacității de înrădăcinare a butașilor de Araucaria excelsa reiese și după potențialul vegetativ al plantelor nou formate exprimat prin lungimea rădăcinilor și diametrul balului de rădăcini .

Diametrul balului de rădăcini la butașii de Araucaria excelsa înrădăcinați variază în limite largi în funcție de variantă și totodată în funcție de variantele tratate cu biostimulatori de creștere.

În tabele nr.11 sunt prezentate date cu privire la diametrul balului de rădăcini , astfel că diametrul balului de rădăcini în cazul V1, martorul netratat a înregistrat o valoare medie de 1,1 mm, nesemnificativ urmat de V2 tratat cu soluție de AIB în concentrație de 20 ppm, diametrul balului de rădăcini s-a ridicat la 1,2 mm, ceea ce reprezintă o semnificație distinctă, după care V3 tratat cu substanța biostimulatoare ANA cu o concentrație de 25 ppm , diametrul mediu al balului de rădăcini a fost de 1,4 mm, ceea ce din punct de vedere statistic intră în categoria celor nesemnificative.

Valoarea cea mai ridicată a fost înregistrată la V4 tratat cu soluție de AIA cu o concentrație de 50 ppm unde diametrul mediu al balului de rădăcini a fost de 1,6 mm ceea ce din punct de vedere statistic este foarte semnificativ .

În ceea ce privește lungimea rădăcinilor analizând datele obținute reiese faptul că la V1 martor netratat, rădăcinile au înregistrat lungimi de 9,6 mm în timp ce la butași tratați cu substanțe bioactive au fost obținute valori mult mai mari.

Astfel laV2, tratat cu o soluție bioactivă de AIB cu o concentrație de 20 ppm lungimea medie a rădăcinilor a avut valori de 14,7 mm ceea ce din punct de vedere statistic intră in categoria de semnificativ, în cazul V3, tratat cu o soluție biostimulatoare de ANA cu o concentrație de 25 ppm nu prezintă semnificație .

Rezultatele cele mai bune apar la V4 tratat cu o soluție de AIA în concentrație de 50 ppm unde lungimea medie a rădăcinilor a semnalat valori deosebit de semnificative cu o lungime medie de 18,9 mm.

Tabel nr.11

Tabel nr.12

Tabel nr.13

Tabel nr.14

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

[NUME_REDACTAT] excelsa, fiind un arbore ornamental cu implicații economice utile prin valoarea ornamentală, poate fi înmulțită pe cale vegetativă prin butășire.

Sporirea ratei de multiplicare prin butășire poate fi stimulată prin folosirea mai multor substanțe stimulatoare de creștere din grupa auxinelor.

Substanțele stimulatoare ale procesului de rizogeneză din grupa auxinelor poate asigura sporirea procesului de înrădăcinare a butașilor de Araucaria excelsa cu aproximativ 37 % .

Stimularea înrădăcinării butașilor de Araucaria excelsa cu ajutorul substanțelor stimulatoare de creștere din grupa auxinelor asigură un potențial vegetativ superior pentru plantele nou formate.

Metoda de lucru poate contribui la extinderea în cultură a speciei Araucaria în țara noastră.

Se recomandă folosirea cu succes a substanțelor stimulatoare de creștere de tip AIA în procesul de înrădăcinare a butașilor de Araucaria excelsa.

BIBLIOGRAFIE

Bandici, Gheorghe, Fiziologia plantelor, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2001.

Bandici, Gheorghe, Fiziologia plantelor, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2006.

Bandici, Gheorghe, Fiziologie și ecofiziologie vegetală, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2012.

Bandici, Gheorghe, Fiziologie și elemente de ecofiziologie vegetală, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2012.

Gilbert, Richard, 200 [NUME_REDACTAT] can Grow, Timmins, [NUME_REDACTAT], 1988.

Hessayon, D.G., [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1980.

Milică, C.I., Stan, Sabina, Toma, Doina, Liana, Substanțe bioactive în horticultură, [NUME_REDACTAT], București, 1983.

Nessman, Pierre, Szobanovenyek, Delta 2000 Konyvkiado, Budapest, 1993.

Sonea, C., Pavel, A., Floricultură, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1979.

Vlad, Ioan, Cultura plantelor de apartament, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 1999.

Vlad, Ioan, Arboricultură ornamentală, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 2001.

Vlad, Ioan, Floricultură, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 2004.

Vlad, Mariana, Vlad, Ioan, Vlad, Ioana, Arboricultură ornamentală, [NUME_REDACTAT], București, 2004.

Zaharia, Dumitru, Lucrări practice de arboricultură ornamentală, Agronomia, Cluj-Napoca, 1992.

*** DK [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Limited, London, 1989.

BIBLIOGRAFIE

Bandici, Gheorghe, Fiziologia plantelor, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca, 2001.

Bandici, Gheorghe, Fiziologia plantelor, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2006.

Bandici, Gheorghe, Fiziologie și ecofiziologie vegetală, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2012.

Bandici, Gheorghe, Fiziologie și elemente de ecofiziologie vegetală, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2012.

Gilbert, Richard, 200 [NUME_REDACTAT] can Grow, Timmins, [NUME_REDACTAT], 1988.

Hessayon, D.G., [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 1980.

Milică, C.I., Stan, Sabina, Toma, Doina, Liana, Substanțe bioactive în horticultură, [NUME_REDACTAT], București, 1983.

Nessman, Pierre, Szobanovenyek, Delta 2000 Konyvkiado, Budapest, 1993.

Sonea, C., Pavel, A., Floricultură, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1979.

Vlad, Ioan, Cultura plantelor de apartament, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 1999.

Vlad, Ioan, Arboricultură ornamentală, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 2001.

Vlad, Ioan, Floricultură, [NUME_REDACTAT] de Vest, Oradea, 2004.

Vlad, Mariana, Vlad, Ioan, Vlad, Ioana, Arboricultură ornamentală, [NUME_REDACTAT], București, 2004.

Zaharia, Dumitru, Lucrări practice de arboricultură ornamentală, Agronomia, Cluj-Napoca, 1992.

*** DK [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Limited, London, 1989.