. Concurenta. Practici Anticoncurentiale. Pozitia Dominanta de Monopol

INTRODUCERE

Viața economică contemporană este o lume a prețurilor. Fie că este cumpărător, fie că este vânzător, agentul economic trebuie să-ți orienteze comportamentul pornind de la specificul procesului de formare a prețului.

O economie de piață este de neconceput fără concurență, care este o însușire a economiei de piață, a pieței în general, manifestându-se plenar în stadiul matur al capitalismului.

Concurența este considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor participanților la viața economică, pentru că concurența este prezentată ca o confruntare deschisă, în care vânzătorii și cumpărătorii urmăresc să-și amelioreze piața.

Concurența este o competiție, o întrecere (din limba franceză), o luptă între agenții economici, din care ies învongători cei mai buni.

Procesul de tranziție depinzând de concurență în termeni de produs – piață, rolul îi revine politicii concurenței în economiile în tranziție. Baza aplicării eficiente a unei legi privind concurența, parte esențială a “constituției economice” a unei țări o reprezintă delimitarea piețelor relevante, a căror identitate echivalează cu identificarea produselor care se pot substitui unul altuia, deci care se concurează.

Politica concurențială reprezintă o parte importantă din politica economică și industrială și devine din ce în ce mai proeminentă, pe măsură ce piața internă se completează.

Folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante constituie o formă de manifestare a practicilor anticoncurențiale, alături de înțelegeri, decizii și practici concertate.

Lucrarea de față are drept scop definirea concurenței, practici anticoncurențiale și poziâia dominantă de monopol.

O întreprindere care deține monopolul unui produs pe piață va avea un înalt grad de autonomie în privința prețurilor. Pe măsur ce numărul concurenților crește, are loc o diminuare a acestei autonomii. Între cele două situații, respectiv cea de monopol și cea a concurenței pure, se poate întâlni situația de oligopol.

Concurența prin intermediul mecanismului deducerii descentralizată, dă posibilitatea agenților economici să-și îmbunătățească standardul de viață.

I CONCURENȚA

Concurența nu este altceva decât forma activă a liberei inițiative.

Concurența este o manifestare a economiei de piață, în care existența unui singur producător, practic, devine irealizabilă. Se concretizează în comportamentul individualizat al agenților economici din aceeași ramură, sector sau domeniu de activitate, supus obiectivului molimizătii profitului.

1.1. Definirea concurenței

Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenții economici vânzători, respectiv ofertanți pentrua atrage de partea lor clientela, CONCURENȚA a cunoscut în ultimele decenii forme extrem de sofisticate.

Concurența exercită o presiune permanentă pentru scăderea prețului, restrîngerea costurilor de producție și comprimarea pieței deoarece cantitatea cerută de consumator este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic.

Este frecvent întâlnită în economia de piață și se desfășoară într-un anumit mod când este vorba de piața monopolistă. Concurența în afara prețului se desfășoară între agemții economici ofertanți, folosindu-se metode și instrumente specifice: reclama, forma de prezentare a produsului etc. Concurența reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenții economici vânzători – ofertanți, pentru a atrage de partea lor clientela. Exprimă comportamentul specific al tuturor subiecților de comportament, proprietate ce se realizează diferit în funcție de cadrul concurențial și particularitățile diverselor piețe.

Una dintre caracteristicile generale ale concurenței este aceea când una sau mai multe persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv și că realizarea acestui obiectiv de către una dintre persoane determină, dar nu o exclude din sfera de activitate.

Din punct de vedere economic, concurența este întotdeauna legată de tranzacții de piață, de cerere și de ofertă, de procesul schimbului. Se poate spune că există concurență economică, dacă concumatorul poate alege între mai multe alternative și poate alege alternativa cea mai convenabilă. Concurența este strâns legată de libertatea de a alege.

Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activității sale astfel încât firma lui să fie cea mai competitivă, iar câștigul net cel mai bun. Problema concurenței reprezintă interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă și între consumatori.

1.2. Obiectivele concurenței

Concurența desemnează o anumită situație a pieței în raport de o serie de variabile și anume: numărul și talia vânzătorilor și cumpărătorilor, gradul de diferențiere a bunurilor care satisfac nevoile umane, gradul de transparență a pieței, gradul de mobilitate al factorilor de producție, facilități sau restricții la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării prețurilor raportul cerere și ofertă.

Concurența, forma activă a liberei inițiative reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenții economici (vânzători – ofertanți) pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători – solicitanți), în scopul obținerii de profituri maxime pentru primii și satisfacerea nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfășoară prin intermediul unor instrumente ale luptei de concurență specifice, de natură economică și extraeconomică.

Prin efectele pe care le declanșează, concurența se poate situa printre legile cele mai importante ale reglării vieții economice, ale realizării progresului tehnico – economic al societății.

Concurența are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piață și când, în același timp, pe acea piață există mai mulți vânzători alternativi. Concurența poate avea loc între firme mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiție pe piețe locale, regionale, naționale sau chiar pe piețe mondiale.

Scopurile cele mai importante ale concurenței sunt:

satisfacerea dorințelor consumatorilor;

promovarea inovației;

alocarea eficientă a resurselor;

limitarea puterii economice și astfel a celei politice;

justa distribuție a veniturilor.

Concurența se materializează prin comportamentul agenților economici din aceeași ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare agent economic care acționează pe piața liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câștigul net să fie cel mai bun.

Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenței pe piață este aceea de a întreprinde acțiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sb cele ale concurenței.

Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează, dfeoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică și pentru economia națională în ansamblu, întrucât imprimă eficiența proceselor economice, fiind un factor intensiv în dezvoltare.

1.3. Mecanismele concurenței

Mecanismele concurenței contribuie la realizarea progresivă a unor creșteri a veniturilor reale ale populației și implicit la îmbunătățirea condițiilor de viață.

Progresul concurenței duce la o luptă aecrbă între agentul economic, la spionaj economic și chiar la utilizarea unor metode din arsenalul violenței.

Mecanismul concurenței are o multitudine de aspecte pozitive incontestabile, stimulând progresul general, creând competiție între întreprinzători și manageri, luând în considerație interesele consumatorilor.

O piață neconcurențială nu înseamnă altceva decât o rămânere în urmă față de standardele de progres și civilizație, o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorului și un odios și un antiprogresist monopol al producătorilor. Înseamnă risipă de muncă socială.

Rolul esențial al concurenței într-o economie de piață echilibrată este acela de a determina reduceri de prețuri, concurența loială opunându-se scumpirii.

Viața economică a validat pe ansamblu concurența, un factor de progres social și economic. Avantajele depășesc cu mult dezavantajele conceptului.

Piața contemporană distinge mai multe tipuri de concurență, în funcție de numărul participanților la actele de vânzare – cumpărare pe piață, de gradul de diferențiere a bunului care satisface o nevoie umană, de varietatea și diversificarea produselor, de gradul de “transparență” existent pe piață, de funcționalitatea rețelei piețelor și, nu în ultimul rând, de nivelul general al dezvoltării economiei naționale.

În lumea contemporană nu există concurență perfectă, în care toți vânzătorii să-și vândă întreaga producție, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre acești vânzători sau toți laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toți cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie și cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voința lor.

Concurența contribuie la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumatori, care este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic.

II. TIPURI DE CONCURENȚĂ

2.1. Strategia pe tipuri de concurență

Comportamentul agenților economici implicați în procesul formării prețurilor diferă în ceea ce privește strategia de adaptare la cerințele concrete ale pieței cu cantitatea sau cu produse diferențiate, de marcă.

În economia de piață se pot întâlni situații diferite din punct de vedere al concurenței:

concurența perfectă;

concurența imperfectă cu formele sale:

monopolul;

concurența monopolistică;

concurența duo- și oligopolistică.

Se mai poate vorbi de concurența directă și concurența indirectă.

Când agenții economici se află în competiție, se adresează aceleiași nevoi, cu produse similare sau identice, atunci suntem în fața unei concurențe directe, iar concurenșa indirectă poate apare atunci când firmele se adresează prin oferirea de bunuri diferite aceleiași nevoi sau unor nevoi diferite.

Concurența poate fi din punct de vedere al dreptului comercial:

concurența locială;

concurența neloială.

Concurența loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie, de către vânzători, a unora dintre instrumentele economice amintite, în condițiile procesului liber de piață și ale deplinei posibilități de cunoaștere a mijloacelor de reglementare a relațiilor de vânzare – cumpărare. Este vorba de piețe transparente, în care secretele sunt aproape inexistente.

Concurența neloială se caracterizează prin utilizarea unor mijloace pronunțat extraeconomice de pătrundere pe piață și în folosirea unor poziții de monopol.

2.2. Concurența perfectă

Concurența perfectă se bazează pe existența simultană a câtorva premise, cum sunt:

atomicitatea participanților la tranzacții;

omogenitatea bunurilor și o elasticitate perfectă.

Concurența perfectă desemnează acea situație de piață în care toate firmele pot să vândă întreaga producție la prețul pieței, fără a-l influența, iar toți cumpărătorii pot cumpăra la prețul pieței ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurență se definește prin următoarele condiții:

Atomicitatea participanților la tranzacții, respectiv existența unui număr mare de vânzători și cumpărători pe piață, de puteri economice aproximativ egale și relativ reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piață;

Omogenitatea bunurilor aparținând aceleiași ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără;

Libera intrare pe piață a producătorilor;

Transparența pieței, cunoașterea de către cei interesați a cantităților oferite și cerute, a calității și tranzacțiilor încheiate;

Fluiditatea pieței, adaptarea fără restricții a ofertei la cerere și invers la modificarea prețului;

Perfecta mobilitate a factorilor de producție.

Concurența perfectă este utilizată de către specialiști drept model de studiu și analiză a pieței concurențiale, ea neexistând în realitate.

Concurența semnifică o situație în care are loc o confruntare liberă, completă între agenții economici, atât la nivelul ofertei, cât și al cererii de bunuri și capitaluri. Privită nu în ultimul rând, de nivelul general al dezvoltării economiei naționale.

În lumea contemporană nu există concurență perfectă, în care toți vânzătorii să-și vândă întreaga producție, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre acești vânzători sau toți laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toți cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie și cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voința lor.

Concurența contribuie la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumatori, care este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic.

II. TIPURI DE CONCURENȚĂ

2.1. Strategia pe tipuri de concurență

Comportamentul agenților economici implicați în procesul formării prețurilor diferă în ceea ce privește strategia de adaptare la cerințele concrete ale pieței cu cantitatea sau cu produse diferențiate, de marcă.

În economia de piață se pot întâlni situații diferite din punct de vedere al concurenței:

concurența perfectă;

concurența imperfectă cu formele sale:

monopolul;

concurența monopolistică;

concurența duo- și oligopolistică.

Se mai poate vorbi de concurența directă și concurența indirectă.

Când agenții economici se află în competiție, se adresează aceleiași nevoi, cu produse similare sau identice, atunci suntem în fața unei concurențe directe, iar concurenșa indirectă poate apare atunci când firmele se adresează prin oferirea de bunuri diferite aceleiași nevoi sau unor nevoi diferite.

Concurența poate fi din punct de vedere al dreptului comercial:

concurența locială;

concurența neloială.

Concurența loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie, de către vânzători, a unora dintre instrumentele economice amintite, în condițiile procesului liber de piață și ale deplinei posibilități de cunoaștere a mijloacelor de reglementare a relațiilor de vânzare – cumpărare. Este vorba de piețe transparente, în care secretele sunt aproape inexistente.

Concurența neloială se caracterizează prin utilizarea unor mijloace pronunțat extraeconomice de pătrundere pe piață și în folosirea unor poziții de monopol.

2.2. Concurența perfectă

Concurența perfectă se bazează pe existența simultană a câtorva premise, cum sunt:

atomicitatea participanților la tranzacții;

omogenitatea bunurilor și o elasticitate perfectă.

Concurența perfectă desemnează acea situație de piață în care toate firmele pot să vândă întreaga producție la prețul pieței, fără a-l influența, iar toți cumpărătorii pot cumpăra la prețul pieței ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurență se definește prin următoarele condiții:

Atomicitatea participanților la tranzacții, respectiv existența unui număr mare de vânzători și cumpărători pe piață, de puteri economice aproximativ egale și relativ reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piață;

Omogenitatea bunurilor aparținând aceleiași ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără;

Libera intrare pe piață a producătorilor;

Transparența pieței, cunoașterea de către cei interesați a cantităților oferite și cerute, a calității și tranzacțiilor încheiate;

Fluiditatea pieței, adaptarea fără restricții a ofertei la cerere și invers la modificarea prețului;

Perfecta mobilitate a factorilor de producție.

Concurența perfectă este utilizată de către specialiști drept model de studiu și analiză a pieței concurențiale, ea neexistând în realitate.

Concurența semnifică o situație în care are loc o confruntare liberă, completă între agenții economici, atât la nivelul ofertei, cât și al cererii de bunuri și capitaluri. Privită ca un procedeu deschis de confruntare, în care indivizii învață, printr-un proces să-și îmbunătățească situația, concurența este apreciată de unii economiști, între care și G. von Hayek drept “calea ce mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv sde maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori. Concurența eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este un mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale pentru a obține efectul benefic.

Formarea și conținutul concurenței au evoluat odată cu modificările tehnice și economice din fiecare țară, dar studierea modalităților de determinare ale prețului de echilibru și a condițiilor de stabilitate ale acestuia, se realizează pentru o piață căreia îi este caracteristică concurența perfectă.

2.2.1. Premisele concurenței perfecte

Atomicitatea cererii și ofertei – adică existența unui “număr mare” de <agenți economici de talie identică, ce participă pe piață în calitate de ofertanți și cumpărători. Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieței, negociind cantități mici de bunuri, astfel încât o modificare a cererii și ofertei iondividuale nu poate să determine o schimbare a cererii și ofertei globale.

Omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiași produs sau pe piață există numai produse echivalente și perfect substituibile. Indiferent de producător, produsele nu sunt diferențiate și nu există publicitate.

Fluiditatea deplină – adică există intrare și ieșire liberă în sau din ramura respectivă, nu există îngrădiri juridice sau instituționale la intrarea noilor producători sau concurenți. Există posibilitatea adaptării cu ușurință a ofertei la cerere și invers.

Transparența perfectă a pieței, ceea ce înseamnă că toți agenții economici sunt informați exact cu privire la piață. Aceștia au informațiile necesare despre natura și calitatea produsului, cantitatea cerută și oferită.

Mobilitatea perfectă a factorilor de producție, care presupune că agenții economici pot găsi și folosi fără restricții factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producție se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obține o rentabilitate ridicată.

Concurența perfectă are menirea de a asigura funcționarea cea mai eficientă a sistemului economic. Ea este “corolarul” suveranității consumatorului și a echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune voinței consumatorului.

Modelul concurenței perfecte are la bază că partenerii sunt independenți de acțiunile lor.

Concurența perfectă presupune și existența unui sistem complet de piețe care semnifică situația în care toate bunurile dispun de o piață unde agenții economici pot face tranzacții.

2.2.2. Concurența pură și perfectă

În eforturile lor de reflectare și analiză a piețelor concurențiale, economiștii teoreticieni au constituit modelul pieței cu concurență pură și perfectă.

Concurența pură și perfectă este o abstracție științifică, ce servește ca model de analiză teoretică a mecanismului pieței, pentru înțelegerea concurenței reale. Puține piețe reale respectă regulile concurenței pure și perfecte.

2.3. Concurența imperfectă

Concurența imperfectă se manifestă în acea situație de piață în care agenții economici, vânzătorii și cumpărătorii pot să influențeze prin acțiunile lor unilaterale, raportul dintre cerere și ofertă de mărfuri, ca și prin nivelurile de costuri, în intenția de a obține profituri mari și stabile. Cele mai răspândite forme de piață imperfectă sunt cele de gen diagonal, care sunt dominate de câțiva producători – vânzători, de regulă, aceștia fiind de mare talie.

În procesul efectiv al concurenței imperfecte se implică și statul, care adoptă legi antimonopoliste sau pentru sancționarea aspectelor de concurență neloială.

Privind lucrurile de pe poziția producătorului, pentru el, monopolul producției și a ofertei reprezintă o situație ideală care îi permite guvernarea pieței în ansamblu și obținerea unui profit maxim. Când piața se deschide, situația de monopol nu mai poate fi păstrată, apare concurența.

Concurența imperfectă desemnează acea situație de piață în care agenții economici, în confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acțiunile lor reale, să influențeze raportul dintre cerere și ofertă. În acest caz, mai multe sau toate trăsăturile concurenței perfecte sunt încălcate.

2.3.1. Forme de manifestare a concurenței imperfecte

în funcție de categoria agenților economici vânzători și cumpărători, concurența imperfectă cunoaște mai multe forme de manifestare, și anume:

Concurența monopolistică – păstrează toate trăsăturile concurenței perfecte, cu excepția omogenității produselor, care este întocmită cu diferențierea lor. În această situație, cumpărătorii au posibilitatea să-și aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii pot să-și impună cantitatea prin politica noilor sortimente.

Concurența oligopolistică – se caracterizează prin existența a câțiva producători, de regulă de talie mare (oligopol), a doi producători (duopol) sau a unui singur vânzător (monopol).

Concurența de monopol – formă a concurenței imperfecte în care piața unei industrii esze dominată de un singur producător – vânzător, care, în relațiile cu consumatorii, își impune condițiile de calitate.

La baza existenței monopolului stau următoarele premise:

raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc; accesul la ele îl are o singură firmă;

existența unor licențe (patente) deținute de către o singură firmă;

concentrarea și centralizarea capitalului și a producției.

Concurența de monopol este impropriu numită concurență, deoarece monopolul elimină libera concurență.

Pentru a proteja consumatorul, intervine statul, promovând metode antimonopoliste, în primul rând prin legislații, limitând tendința de monopolizare, sau când s-a constituit monopolul, spărgându-l în mai multe firme.

Concurența oligoposonică – se caracterizează prin existența unui număr redus de consumatori (oligopson), a doi consumatori sau a unui singur consumator (monopson).

2.4. Caracteristici ale concurenței imperfecte

Concurența imperfectă se manifestă prin situații distorsionate între vânzători și cumpărători. Fie vânzătorii, fie cumpărătorii urmăresc să-și impună condițiile în raport cu ceilalți. Dominația pieței poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători.

Piața contemporană se caracterizează prin așa – numita concurență imperfectă, care conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinație reieșită din îmbinarea caracterelor celor două situații pe piață, concurență și monopol.

Concurența imperfectă desemnează o situație de piață când agenții economici, ofertanți sau cumpărători sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor.

După P. Samuelson, “concurența imperfectă” nu este nici perfectă competitivă, nici perfect monopolistă.

Monopolul este o situație de piață imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul cumpărătorilor, el este numit monopson.

III. PRACTICI ANTICONCURENȚIALE

3.1. Definirea practicilor anticoncurențiale

Apariția tot mai frecventă a abuzurilor și a formelor comerciale anticoncurențiale, în lupta pentru putere economică, a făcut ca problema respectării și apărării concurenței reale și loiale să facă obiectul reglementărilor legale și procedurilor de urmărire și sancționare, de reprimare.

Prin activitatea care îi revine, Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței urmăresc protecția, menținerea și stimularea concurenței pentru asigurarea unui mediu concurențial normal și promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din Legea nr. 21/1996). În competența acestora intră combaterea practicilor anticoncurențiale, constând în acorduri de tip monopolist, abuzul de poziție dominantă și concentrările economice care depășesc limitele legale (art. 27).

Practicile anticoncurențiale sunt acte și fapte la care recurg întreprinderile.

Poziția dominantă este o situație similară cu aceea de monopol, atunci când o firmă activează singură, poate să profite din plin de puterea ei față de distribuitorii și consumatorii bunurilor sau serviciilor pe care le furnizează.

O întreprindere are două posibilități, cu scopul de a deveni o poziție dominantă:

fie încearcă să devină cea mai puternică sau unică întreprindere care aprovizionează piața, prin utilizarea unor practici anticoncurențiale care să-i sporească puterea.

Sau încheie înțelegeri cu concurenții existenți, cei care vând același produs sau același serviciu.

3.2. Concurența loială și practicile anticoncurențiale interzise

Protecția concurenței privește atât concurența economică, atât de necesară pentru dezvoltarea și progresul economiei libere, cât și protecția consumatorilor.

Concurența este privită ca o condiție și o garanție a progresului.

Libertatea concurenței își are limita în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depășirea acestor limite transmite concurenței caracterul neloialității și angajează răspunderea celui care a săvârșit acte de o asemenea calificare.

Conservarea principiului libertății de concurență între cei care exercită aceeași activitate urmărește același scop sau un scop asemănător.

Problematica concurenței și cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o disciplină, de un comportament corect și cinstit, în contextul reglementărilor legale, face obiect de studiu și de activitate al juriștilor, este la fel de necesar ca toți acei care se pregătesc să devină specialiști, iar juriștii trebuie să cunoască aspectele economice.

3.3. Practici anticoncurențiale interzise prin lege

Principalele practici care restrâng concurența, considerate anticoncurențiale și interzise prin lege sunt:

acordurile, asocierile și practicile concertate care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a jocului concurenței pe piață:

limitarea sau controlul producției;

a piețelor de desfacere;

a investițiilor, împărțeala surselor de aprovizionare.

Se interzice unuia sau mai multor agenți economici să profite în mod abuziv de o poziție dominantă pe piață prin următoarele practici:

crearea de obstacole la intrarea noilor concurenți pe piață sau la expansiunea celor existenți;

limitarea producției.

Sunt interzise în relațiile concurențiale directe dintre agenții economici următoarele fapte:

difuzarea informațiilor false sau denaturate în scopul de a provoca pierderi sau să aducă prejudicii reputației acestora în afacerile cu alți agenți economici;

reclame incorecte;

difuzarea neautorizată a unor informații științifice, tehnice și de producție;

condiționarea vânzărilor unui produs sau prestării unui serviciu.

Se admit concentrările, fuziunile de întreprinderi și posibilitățile de control total sau parțial de una sau mai multe persoane sau agenți economici, de a controla total sau parțial una sau mai multe întreprinderi, numai în situațiile în care se constată de către Consiliul Concurenței că o operațiune considerată drept concentrare contribuie în mod substanțial la ameliorarea producției sau a desfacerii, la îmbunătățirea structurii concurenței sau promovărea progresului tehnic sau economic sau în cazul în care efectul operațiunii respective este mai important decât prejudicierea concurenței rezultată din concentrare.

3.4. Strategii anticoncurențiale

Practica pieței concurențiale sintetizează trei strategii anticoncurențiale, și anume:

Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obține supremația asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de desfacere a mărfurilor.

Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piață un produs de excepție care, prin performanțele sale tehnico – economice, funcționale, să elimine concurența, strategia “Mercedes”.

Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obține supremația pe piață prin practicarea unor prețuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.

Dacă lupta de concurență se duce de către parteneri cu mijloace economice legale, agenții economici au acces liber la piață, cunosc reglementările legale privind transparența pieței, concurența este loială, în caz contrar folosirea de metode și mijloace agresive care periclitează situația agenților economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o concurență neloială.

3.5. Practici verticale anticoncurențiale

Practicile verticale anticoncurențiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o poziție dominantă pe piața vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceștia din urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurențiale este acela că, dacă refuză să o facă, producătorul aflat în poziție dominantă poate să le refuze, fără nici o motivație certă, aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.

Principalele tipuri de practici anticoncurențiale pare le poate folosi o întreprindere aflată într-o poziție dominantă sunt:

Refuzul de a negocia

În acest caz, un producător aflat într-o poziție dominantă, distribuitorul se va confrunta cu dificultăți, deoarece el își pierde sursa de aprovizionare și nu va reuși să găsească un alt furnizor, deoarece producătorul care și-a manifestat refuzul se află într-o poziție de monopol. Pentru a evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimți să accepte aceste practici neconcurențiale.

2. Negocierea exclusivă

Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele sale unui distribuitor pe o piață dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piață.

3. Exclusivitatea reciprocă

Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său, iar acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.

4. Impunerea prețului de vânzare

Producătorul fixează prețul și îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preț. În acest fel, distribuitorul este împiedicat să-și fixeze propriul adaos. Dacă va reduce prețul fixat de producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.

5. Vânzarea legată

Producătorul îl forțează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât dorește sau are nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forțat să preia gama de produse oferite de producător, această practică fiind numită “forțarea seriei complete”.

6. Fixarea diferențiată a prețurilor

În ceea ce privește fixarea diferențiată a prețurilor, producătorul vinde produsele sale la prețuri diferite către clienți diferiți, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.

7. Prețurile de transfer

Stabilirea prețurilor de transfer de către societatea mamă și filiale pot avea ca rezultat prețuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la prețuri reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producție foarte scăzute, în timp ce concurenții săi vor fi aprovizionați la prețuri excesiv de mari. În consecință, filialele vor fi capabile să reducă prețurile până când concurenții vor fi eliminați din afacere. Astfel, filialele dobândesc o poziție de monopol sau o poziție dominantă pe piață, în țara în care operează. O astfel de poziție dominantă pe piață mai poate fi obținută prin furnizori sau preluări abuzive.

Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri atunci când una din părți se află într-o poziție dominantă și impunere, restricții adiționale, cum ar fi cele la punctele:

exclusivitatea reciprocă;

impunerea prețului de vânzare;

vânzarea legată;

fixarea diferențiată a prețurilor;

prețurile de transfer sau alte practici care restricționează concurența.

Practica anticoncurențială când este des întâlnită în legătură cu contractele de exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piață mai ieftină să revândă produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.

IV. POZIȚIA DOMINANTĂ

4.1. Definirea poziției dominante

Poziția dominantă constituie o altă formă de manifestare a practicilor anticoncurențiale, alături de înțelegeri, decizii și practici concertate.

Aproape toate legile concurenței au unele prevederi referitoare la abuzul de poziție dominantă.

Poziția dominantă poate fi deținută de un agent economic sau de mai mulți agenți economici, atunci când pe piață sunt mai mulți agemți economici, aceștia putând fi sau nu legați între ei.

Poziția dominantă este în general constantă, atunci când un agent economic ocupă partea cea mai mare din piața respectivă.

Criteriile clasice de definire a dominației sunt:

analiza puterii economice rezultate din utilizarea unor mijloace nepermise de înlăturare a concurenților;

situația de superioritate naturală de gestiune și acțiune comercială;

prezența și poziția deținută de alte piețe;

importanța mărcilor comerciale pe care le deține o barieră de intrare pe anumite piețe;

când un agent economic își pune în aplicare strategiile față de concurenți sau față de clienți.

Legile concurenței au unele prevederi referitoare la abuzul de poziție dominantă. Majoritatea legilor europene, începând cu cea a Uniunii Europene, conțin o prevedere expresă care interzice abuzul de poziție dominantă. Acestea includ rareori o definiție a ceea ce înseamnă abuzul de poziție dominantă, multe dintre ele enumeră exemple de comportament care pot fi considerate ilegale.

În țările cu economie în tranziție este probabil ca problemele de abuz de poziție dominantă să apară mai des. Planificarea centralizată a lăsat ca moștenire pieței concertate și firme dominante, iar intrarea de noi firme poate întârzia din lipsa unor piețe de capital dezvoltate, a unei rețele de distribuție și a unei forțe de muncă mobile.

În țările cu economie de piață dezvoltată, prevederile legislative în ceea ce privește abuzul de poziție dominantă nu au fost atât de importante sau atât de larg utilizate ca prevederile ce reglementează fuzionările și comportamentul de cartel. Explicația constă în faptul că într-o economie dezvoltată piețele sunt mai mari, firmele mai numeroase, iar intrarea pe piață este relativ ușoară. Ca urmare, sunt puține piețele pe care o firmă cu poziție dominantă își poate exercita puterea pe piață pentru perioade mai mari, fără a fi atrase noi intrări.

Autoritățile concurenței din aceste țări se confruntă cu probleme dificile, complexe și controversate, ridicate de poziția dominantă a unor probleme firme.

Dacă prevederile legale referitoare la abuzul de poziție dominantă sunt aplicate prea agresiv, dacă sunt utilizate pentru a ataca comportamentul firmelor dominante, care sunt eficiente și competitive, atunci vor avea ca efect împiedicarea dezvoltării unei piețe eficiente, dinamice și competitive din punct de vedere structural.

Obiect al dominației, trebuie analizată în evoluția ei, ceea ce înseamnă a dispune de o serie de date tehnice, economice și comerciale de informații privind întinderea pieței și segmentele în care aceasta se poate împărți în funcție de utitlizator, produse, categorii de cumpărători sau forme de comercializare.

Ceea ce este mai important nu este poziția dominantă de firmă, ci abuzul în sine. Majoritatea legilor cu privire la concurență, nu este ilegal ca o firmă să dețină o poziție dominantă pe piață sau să fie monopolistă. Mărimea unui monopol nu implică existența imediată a vinovăției. Ar trebui să existe încercări de excludere a concurenților de pe piață, creșterea să fie normală sau naturală, respectiv să se dovedească existența unei intenții reale sau unor mijloace concepute și utilizate cu rea credință.

Firmele monopoliste, unele dintre ele pot găsi pe acestea o poziție, fără să fi avut vreo intenție în acest scop, fără să fi dorit eliminarea concurenței existente sau implicarea apariției acesteia, în cazul în care n-ar fi existat. Ca de exemplu, o piață poate fi atât de limitată, încât este imposibil să se obțină un produs sau să se producă la anumite costuri, dacă fabrica nu este suficient de mare pentru a acoperi întreaga cerere. Se pot produce însă și modificări în preferințele consumatorilor sau modificări în ceea ce privește costurile de obținere a produselor care pot scoate de pe piață toți vânzătorii, cu excepția unuia. Acesta poate fi supraviețuitorul unui grup de concurenți activi, prin calificarea sa superioară, hărnicia și precauția sa.

4.1.1 Componente, ca abuz de poziție dominantă

Sunt două componente în care se poate angaja o firmă dominantă și care pot fi considerate ca abuzuri de poziție dominantă.

Prima categorie include comportamentele prin care o firmă dominantă își exercită sau utilizează puterea sa pe piață, cum ar fi practicarea prețurilor de monopol sau reducerea producției în scopul creării unei penurii de bunuri. Comportamentul de exploatare, firma își exploatează puterea pe care o are pe piață.

Include coomportamentele prin care o firmă dominantă își crează sau își întărește puterea pe piață sau concurează în mod eficient. Acest tip de comportament se numește comportament excesiv, exclude concurența sau concurenții.

4.1.2. Detectarea practicilor anticoncurențiale

Pentru asigurarea funcționării eficiente a pieții din cadrul sectoarelor în care au loc comportamente îndoielnice, elaborarea unor criterii specifice pentru detectarea practicilor anticoncurențiale prezintă importanță deosebită.

4.1.2.1. Mijloacele de detectare a practicilor anticoncurențiale

Diversitatea practicilor anticoncurențiale impune anumite particularități în ceea ce privește mijloacele și metodele utilizate în descoperirea lor.

Tipuri de practici anticoncurențiale:

Înțelegeri secrete concertate pentru ofertanți la licitație (oferte trucate);

Impunerea prețului de revânzare;

Cumpărarea legată, negocierea exclusivă, restricțiile verticale;

Cartelurile.

4.2. Poziția dominantă de monopol

Monopolul poate fi caracterizat ca acea situație de piață pe care se oferă, se vinde un bun care nu poate fi substituit rapid și în măsură mare. Monopolul aduce la piață un bun, a cărui cerere are o elasticitate încrucișată foarte slabă, în raport cu prețurile celorlalte bunuri.

Monopolul este antipodul concurenței.

O piață de monopol este definită, în genere, prin acel raport de forțe, în care oferta unui bun este asigurată de către un singur vânzător (producător), respectiv cererea pentru un anume bun este exprimată de un cumpărător (consumator). După caz, pe o astfel de piață se manifestă fie dominația producătorului, fie a consumatorului. În cazul dominației vânzătorului, este vorba de monopol, în cel al dominației cumpărătorului, se spune că există poziție de monopol.

Se susține că monopolul există atunci când un ofertant este în măsură să furnizeze singur un anume bun pe o piață oarecare.

4.2.1. Factorii care limitează monopolul absolut

Se manifestă numeroase forțe și acționează mulți factori care limitează tendința unor producători spre monopol absolut.

Existența monopolului absolut nu poate fi susținută și, mai ales, nu poate fi menținută deoarece, în primul rând, prin fixarea prețului de monopol (exercitarea dictatului), determină modificarea dimensiunilor cererii pieței pentru bunul oferit de firmă într-un sens contrar celui așteptat de producător, în cel al scăderii acesteia.

Patronii unor mari firme, întreprinzătorii și managerii acestora au adesea unele rețineri etice, religioase în ceea ce privește dictatul de piață, impunerea unui monopol absolut.

Firmele care produc bunuri înlocuitoare sunt, în al doilea rând, virtuale concurente ale monopolului, nici un monopol nu poate opri înlocuirea în concum a bunului său cu alte bunuri.

Tendința spre monopol absolut din partea unei firme se lovește, adesea, foarte puternic de reacțiile consumatorilor organizați, ca și de măsurile antimonopoliste întreprinse de guverne.

Oricât de consolidată ar fi poziția unui monopolist pe piața națională, o asemenea poziție poate fi și ea zdruncinată de schimbările ce survin pe piețele regionale și internaționale.

Mulți specialiști susțin că monopolul este o simplă abstracție științifică, un model teoretic de analiză.

4.2.2. Cazuri de piețe monopol

Există numeroase situații particulare de piață care pot fi aseimilate modelului pieței de monopol. Este posibil ca o firmă, chiar de dimensiuni mari, să se comporte față de consumatori ca un adevărat monopol. Într-un orizont de timp, o firmă mare sau mică poate să monopolizeze o inovație tehnologică dau comercială și să impină condițiile sale pe piața noului produs. Dispozițiile instituționale ale unei țări cu privire la mecanismele unor piețe pot genera situații neconcurențiale; după cum există și cazuri când monopolul se realizează la nivelul de marcp, chiar dacă produsele se schimbă pe baze concurențiale.

Monopolul simplu este singurul furnizor, analiza formării prețuluise face doar la nivelul ramurii, firma acaparează toată ramura. Cererea pentru bunul unei firme monopoliste este egală cu cererea pieței.

Elasticitatea cererii, în raport de preț, este imperfectă, iar curba cererii normale are pantă negativă. Venitul marginal este mai mic decât prețul de vânzare fixat de monopol, iar invers, prețul de monopol este mai mare decât venitul marginal. În funcție de elasticitatea cererii se prezintă astfel:

Ec/p = – DC ; Dp = – C2-C1 ; P1-P2

C p C1 P1

Ec/p > 1, Vmg > 0 P

Ec/p = 1; Vmg = 0

Ec/p < 1; Vmg < 1

Vmg = dVT

Dq P0

P1 cerere

D

0

Q0 Q1 Q

Panta cererii – ofertei pe o piață de monopol

Condiția specială arătată poate fi reprezentată grafic ca o curbă a cererii de piață (D) cu pantă negativă. Pentru a-și spori venitul, firma monopolistă caută să vândî mai multe produse (DQ). Pentru a se încadra în limitele cererii agregate, firma micșorează prețul (- DP). Venitul marginal al firmei monopoliste, obținut din sporirea cantităților vândute de la Q0 la Q1, rezultă din următoarele relații:

Vmp = Q1P1 – Q0P0 = Q1(P0 – DP) – Q0P0 =

= (Q0 + DQ) (P0 – DP) – Q0P0 =

= Q0P0 – Q0DP + DQP0 – DQ, DP – Q0P0 =

= DQ (P0 – DP) – Q0DP =

= DQP1 – Q0DP

DQ = 1

DP reprezintă o scădere a prețului, mărimea se ia cu semnul negativ.

DQ reprezintă o creștere egală cu o unitate de produs (DQ = 1), atunci DV semnifică venitul marginal [Vmg = (1 · P1) – (Q0 · DP) ⇒ Vmg = P1 – Q0 DP)].

Monopolul fixează prețul în funcție de mărimea venitului marginal și de evoluția costului marginal. Firma stabilește, mai întâi, nivelul optim al producției, nivel care îi asigură fie maximum de profit, fie minimum de pierdere.

Decizia este luată de monopol pe baza a două principii:

diferența dintre venitul total și costul total să fie maximă sau diferența dintre costul total și venitul total să fie minimă.

venitul marginal să fie egal cu costul marginal, acesta din urmă aflându-se la nivelul său minim, respectiv cu tentă de creștere.

4.3. Monopolul economic

Monopolul este tratat ca o situație de piață opusă concurenței pure și perfecte.

Monopolul, în economie, definește situația unei piețe pe care nu există concurență din partea ofertei, întrucât nu se prezintă decât un singur vânzător.

Monopolul exprimă controlul exercitat de un singur vânzător al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor sau situația când o marfă este vândută pe o piață doar de o singură firmă care fixează prețul.

O firmă se află în situație de monopol atunci când coeficientul de elasticitate încrucișată al cererii din produsul pe care ea îl vinde în raport cu prețul la care vând același produs toate celelalte firme este zero sau apropiat de zero.

Monopolul proprietății de stat în industrie și împiedicarea monopolului unităților neproductive a dus la subvenționarea nonproducției și la agravarea rețelei fiscale pentru a face față la subvenționări. O astfel de politică a permis producția unor mărfuri necompetitive, degradate față de exigențele perioadei. Atâta vreme cât unele poziții de monopol de pe piață nu vor fi demolate, va fi mai greu să vorbim de calitate și competitivitate.

Dacă o firmă nu este unică în domeniu, are calitatea de monopol, când domină piața prin producția și oferta sa.

Trăsătura caracteristică a unei firme monopoliste este situația pe piață, sunt orientări în care monopolul este determinat de poziția unei firme în producție. Monopolul poate fi caracterizat ca situație a întreprinderii ce furnizează totalitatea producției ramurii luată în considerare, ca situația în care un producător unic al unui bun omogen se află în fața unei infinități de cumpărători, producătorul unic dispune de întreaga ofertă dintr-o ramură de activitate.

O singură firmă realizează producția ramurii, respectiv asigură oferta unui bun economic pe o anumită piață, este rar întâlnită în economie. În definirea monopolului, adesea se apelează la noțiunea de elasticitate încrucișată. Monopolul poate fi perfect (absolut) sau imperfect.

Monopolul perfect (absolut) este întâlnit de fiecare dată când o singură firmă are la dispoziție întreaga ofertă și se găsește în fața unei pluralități de cumpărători. Bunul vare face obiectul ofertei este diferit de altele și imposibil de a fi substituit de către consumator.

Monopolul imperfect apare în situația în care, pe lângă producătorul, respectiv ofertantul care domină ramura și piața, sunt și alte firme de o forță economică redusă.

Existența și dezvoltarea monopolurilor are mai multe cauze care stau, de altfel, la baza formelor în care ele se prezintă. În primul rând există un monopol determinat în mod natural. Acestea rezultă din deținerea în exclusivitate sau cvasiexclusivitate a unor factori de producție naturali cu calități deosebite:

terenuri cu resurse minerale;

hidroenergetice deosebite;

terenuri agricole de mare fertilitate sau aflate în zone naturale unice;

terenuri de construcție în perimetre echipate și foarte căutate.

Deținătorul unor astfel de resurse cu o raritate deosebită are posibilitatea să fixeze prețul și cantitatea, pe care o livrează fiecărui cumpărător, să adopte un comportament discriminatoriu în raport cu potențialii beneficiari.

În categoria monopolurilor naturale intră și acele domenii în care nici economic și nici tehnologic nu este posibilă existența mai multor întreprinderi concurente:

rețele de distribuție a energiei termice, gazelor, apei, căi ferate. Multiplicarea acestor rețele pentru a crea o piață concurențială nu ar fi justificată economic, iar între întreprinderi ar fi posibilă realizarea de înțelegeri cu privire la preț și piață.

În al doilea rând, poate exista un monopol instituit juridic de către autoritatea statală, monopolul legal sau monopolul instituțional asupra unor sectoare de interes strategic, apărarea națională și de interes public care trebuie să intre sub incidența controlului public:

producția de armamente;

materiale radioactive;

substanțe farmaceutice cu morfină;

producerea și comercializarea tutunului și alcoolului;

producția banilor și a timbrelor.

Activitățile din domeniile respective sunt realizare, de regulă, de întreprinderi publice, dar nu sunt excluse nici cele particulare și se află sub protecția acordată de puterea publică prin legi juridice.

Situația de monopol se concretizează în aceea că alți agenți economici nu au dreptul să producă bunuri materiale și servicii similare sau să-l importe și comercializeze.

În al treilea rând, ca expresie directă a concentrării producției și a capitalului există monopolul economic, marea unitate economică sau grupul de unități economice, care, prin pozițiile sale, reușește să-și impună condițiile în ce privește cercetarea, inovarea, producția, comercializarea, prețurile în domeniile industrial și agricol, determinând într-o măsură considerabilă termenii concurenței. Reducerea numărului de firme facilitează realizarea unor înțelegeri sau acorduri între ele.

Monopolul proprietății de stat în industrie și împiedicarea falimentului unităților neproductive a dus la subvenționarea nonproducției și la agregarea rețelei fiscale pentru a face față la aceste subvenționări. Totodată, o astfel de politică a permis producția unor mărfuri necompetitive, degradate față de exigențele perioadei.

În al patrulea rând, există un monopol tehnologic generat de proprietatea asupra unui patent de inovație, ceea ce conferă deținătorului un drept exclusiv o anumită perioadă de timp.

Monopolul temporar deținut de inovator este pus în discuție și slăbit atunci când întreprinderi terțe reușesc să pruducă bunuri similare, dispare odată cu apariția pe piață a unor imitatori. Monopolul tehnologic este răspîndit datorită sistemului în care se desfășoară activitatea de cercetare – inovare și interesului manifestat de întreprinderile dinamice de a-și reînnoi inovațiile pentru a beneficia de avantajele monopolului.

În al cincilea rând – poate fi monopol de “marcă” și nu de produs. Marca comercială care este unică și recunoscută de consumatori garanția calității produselor. Pe piață se manifestă un monopol psihologic, subiectiv, creat prin publicitatea făcută unei mărci pentru a-și afirma personalitatea și superioritatea. În acest caz, piața se situează la jumătatea drumului între o piață concurențială și monopolul absolut și este rezultatul condițiilor subiective. Rezultă că agentul economic, pentru a reuși în afaceri, trebuie să-și cucerească o anumită poziție pe piață, o poziție de monopol, să fie diferit de ceilalți, iar în concurență ideea de monopol este întotdeauna subînțeleasă.

Termenul de monopol evocă ideea de dominație, de stăpânire, dreptul de a dispune de un sector de activitate sau de o piață. Funcția monopolului o reprezintă dominația pieței, a ofertei unui bun economic, iar mobilul căruia îi subordonează activitatea îi constituie obținerea profitului ridicat de monopol.

Monopolurile sunt rare care să nu aibă îngrădită libertatea de acțiune prin existența unor înlocuitori sau substituenți ai bunurilor ce formează obiectul ofertelor lor șo necesitatea intervenției autorităților statale, care adesea trebuie să impună unele obligații legale ce vizează limitarea unor abuzuri de putere.

4.3.1. Competiția de monopol

Se poate presupune că există un singur producător pe piața unui anumit produs, iar consumatorii sunt în număr foarte mare, cererea lor individuală păstrându-și caracterul de automicitate.

Întrucât monopolistul poate stabili prețul pieței sau producția ce urmează a fi vândută, astfel încât să-și molimizeze profitul, între preț și producție există o permanentă dependență.

Și aceasta deoarece în situația când stabilește un preț ridicat pe piață, va trebui să producă o cantitate mică, pentru că altfel îi va rămâne producția nedesfăcută sau va fi nevoit să reducă prețul.

Monopolistul ține seama de cererea existentă pe piață din produsul respectiv, la o alegerea optimă a producției trebuie să aibă venitul marginal egal cu costul marginal.

4.3.2. Discriminarea monopolistă

Discriminarea monopolistă se poate defini ca vânzarea aceluiași produs la prețuri diferite. Diferențele între prețuri nu corespund direct unei deosebiri reale în costuri. Strategii monopoliste de discriminare prin prețuri sunt fondate pe teoria monopolului discriminant formulată de Pigou.

Discriminarea prin prețuri nu este numai o teorie, ea se întâlnește relativ frecvent în comportamentul unor firme. În practică sunt exemple de monopoluri care, în formularea obiectivului de maximizare a profitului, pun în aplicare strategii ce le apropie de monopolul discriminant.

Formele de practici discriminatorii se pot grupa în mai multe categorii funcționale în raport cu posibilitățile de separare a piețelor. Vânzarea unui produs la prețuri diferite este posibilă pe piețe diferite care nu comunică sau comunică puțin între ele. În acest sens, se disting:

discriminarea de grupe de cumpărători, discriminare socio – economică. Pe piață se întâlnesc categorii de cumpărători cu comportamente diferite și care au o cerere specifică sub aspectul elasticității în raport cu prețul. Este cazul firmelor care furnizează energia electrică la tarife diferite pentru agenți economici și gospodării, al societăților de căi ferate ce au tarife diferențiate pe grupe de mărfuri sau practicarea unor reduceri tarifare la unele servicii pentru anumite categorii de personal.

discriminarea spațială privește metodele de distribuire și constă de zonele de distribuție, fără ca această discriminare să fie fondată pe diferențierea în costuri. O astfel de modalitate de stabilire a prețului poate fi dirijată fie împotriva cumpărătorului, fie împotriva concurenților: o fracționare a cumpărătorilor pe grupe socio – economice sau o modulare a prețurilor în funcție de situația concurențială a fiecărei zone geografice.

discriminarea de ordin temporal, când piețele pot fi separate printr-o perioadă de timp: sezon și extrasezon și turism, în comerțul cu bunuri ce au o cerere sezonieră:

spectacol dimineața și spectacol seara;

prețuri pentru prânz și prețuri pentru cină la restaurant etc.

discriminarea pe persoane are la bază ideea de individualizare a fiecărui cumpărător și de a-l face să plătească prețul maxim pe care este dispus să-l accepte. Discriminarea pe persoană este cu atât mai ușor de pus în aplicare cu cât produsul este diferențiat și fiecare vânzare se negociază separat. Este cazul unei serii largi de servicii: reparații, servicii juridice, medicale și bancare. Această formă limită de discriminare este deosebit de avantajoasă în cazul în care se manifestă “efectul snobism”.

Interesul pentru firmă de a practica o formă posibilă de discriminare apare de îndată ce sunt luate în considerare asupra veniturilor totale.

P

Discriminarea pe grupe de cumpărători

P2

P0

P1

0 Q2 Q1 Q0 Q

Este vorba de un monopol cu mai multe curbe ale cererii. Monopolul își maximizează profitul la o producție Q0 vândută cu prețul p0. dacă monoplistul are posibilitatea să împartă clientela pe grupe, atașează acestora curbe specifice ale cererii D1 și D2.

În aceast situație vinde calitatea OQ1 pe piața D2 la prețul p1 și cantitatea OQ2 pe piața D2 la prețul p2, care este superior prețurilor p1 și p0. dacă se adună cele două curbe parțiale ale cererii D1 + D2 se obține curba cererii totale.

Q1 și Q2 reprezintă cantitățile vândute pe fiecare piață.

Egalitatea venitului marginal cu costul marginal pe fiecare piață asigură profitul maxim pentru monopol și nu implică egalizarea, ci diferențierea prețurilor.

Relația dintre venitul marginal al monopolului și elasticitatea cererii în raport cu prețul Vmg = p (1 + 1/Ec) se poate concluziona că prețul fixat pe o piață este cu atât mai ridicat cu cât elasticitatea cererii față de preț în punctul de echilibru este mai scăzută.

4.3.3. Monopolul și monopsonul

Monopsonul reprezintă tipul de piață imperfectă al unui bun omogen, care se află în relație cu un unic cumpărător. Cumpărătorul are putere de acțiune asupra prețului la care se efectuează tranzacția.

Poziția monopsonică este deținută de:

firme productive ce achiziționează întreaga cantitate dintr-un factor de producție pentru a produce anumite bunuri ca: tutun, bumbac, animale pentru carne.

firme comerciale care cumpră pe o piață pentru a le revinde la alte prețuri pe aceeași piață sau altă piață.

Concurența încetează să mai fie eficientă, de îndată ce fie consumatorii, fie furnizorii pierd facultatea de alegere a partenerilor de afaceri comerciale. Piața se transformă în situație de monopol sau în monopson.

Dacă individualizarea concurenței eficiente, multiplele dificultăți și incertitudini, poate fi definit mult mai simplu, criteriul de analiză îl constituie unicitatea pe o piață dată a vânzătorului (monopol) sau unicitatea cumpărătorului (monopson). În sistemul economiei comuniste, monopolul de stat se raportează la piața națională. La scară internațională, OPEC (Organizația țărilor exportatoare de petrol) exercită un monopol mondial.

În principal, pe piața care corespunde acestei tipologii, prețurile sunt fixate de către agentul economic monopolist, independent de incidența legii cererii și ofertei. Ceea ce interesează este numai maximalizarea profitului realizabil.

Scopul poate fi atins pe două căi diferite, urmate separat sau cumulativ. Cel mai frecvent de procedează la fixarea unilaterală a prețului de monopol. Este posibil să se restrângă în anumite limite cantitățile oferite pe piață (în caz de monopol) sau cerute pentru consum (monopson), provocând astfel o competiție acerbă între clienți, care, spre a-și satisface nevoile, sunt constrânși să suporte prețuri excesiv majorate.

Cu titlu ilustrativ pot fi menționate așa – numitele “șocuri petroliere”.

Primul a avut loc la jumătatea lunii octombrie 1973, când cei 13 membrii OPEC s-au înțeles să ridice concomitent prețul țițeiului brut cu 70%.

În decembrie în același an a intervenit o nouă creștere, de astă dată cu 130%. Într-un interval de cîteva luni, barilul de petrol a trecut de la 2 dolari SUA la 14 dolari.

Al doilea șoc datează de la începutul războiului între Iran și Irak. Prețul petrolului brut a fost mărit între anii 1978 și 1981 cu 167%, ajungând la 35 de dolari SUA pe baril, preț la care nu s-a putut menține.

Fără îndoială că monopolul și monopsonul, suprimând libertatea pieței și aducând prejudiciile notabile masei consumatorilor, reprezinte modalități condamnate de istorie.

4.4. Practici monopoliste

Practicile monopoliste de concurență urmăresc acapararea pieței sau unui segment determinat al pieței de către agenții economici cei mai puternici într-un anumit domeniu al producției de mărfuri sau al prestațiilor de servici.

Practicile formează obiectul dreptului anti – trust. În România, actul normativ de bază îl constituie Legea Concurenței nr. 21/ 1996 (H. O.nr. 88 din 30 aprilie 1996). Unele dispoziții legale, specificate în continuare, extind măsuri și fapte de alte categorii de subiecte de drept.

4.4.1. Acorduri monopoliste interzise

Potrivit art. 5 (1) din Legea Concurenței nr. 21/ 1996, sunt interzise producerea, vânzarea, exportul sau importul unor mărfuri sau orice acorduri între agenții economici dacă au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea funcțiilor concurenței.

Măsura legală are ca obiect următoarele categorii de acorduri:

cele care fixează sau impun, direct sau indirect, prețuri de monopol, ori alte condiții contractuale neloiale;

cele care limitează sau instituie controlul producției desfacerii, dezvoltării tehnice sau investițiile;

cele prin care contractanții își împart piețele sau sursele de aprovizionare;

cele care aplică față de partenerii comerciali condiții inegale la prestațiile echivalente, producându-le în acest fel un dezavantaj în raporturile concurențiale;

cele care subordonează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare, fără legătură cu aceste contracte.

4.4.2. Acorduri monopoliste permise

Prin derogare de la măsura arătată, art. 5 (2) din Legea Concurenței nr. 21/1996 tolerează acordurile de felul celor enumerate mai sus, dacă îndeplinesc printre altele una din următoarele condiții:

contribuie la ameliorarea producției și distribuției de produse;

contribuie la promovarea progresului tehnic;

contribuie la ridicarea gradului de competitivitate al produselor, lucrărilor și serviciilor românești pe piața externă.

4.4.3. Interzicerea abuzului de poziție dominantă

Un agent economic deține o asemenea poziție pe piață dacă se bucură de o situație preponderentă în raport cu concurenții săi. Poziția dominantă se apreciază îndeosebi în funcție de criteriile următoare:

independența globală de comportament pe piață sau pe un sector de piață a agentului economic în cauză;

puterea economică de a acționa pe piață fără a ține seama de inițiativele și măsurile adoptate de concurenți referitor la prețuri, producție și distribuție.

Dispozițiile art. 6 din Legea Concurenței nr. 21/1996 interzic exploatarea într-un mod abuziv a poziției dominante de care se bucură agentul economic în cauză. Abuzul constă în folosirea poziției dominante în scopul obținerii de profituri irealizabile în condițiile concurenței eficiente, perturbând mecanismele pieței libere.

4.4.4. Interzicerea concentrării manifestate a puterii economice

Concentrarea este operațiunea prin care două sau mai multe întreprinderi autonome fuzionează sau convin să se supună în mod durabil unei conduceri unice. În scopul arătat se procedează îndeosebi:

la un transfer de drepturi; prin aporturi subscrise în favoarea unei noi societăți comerciale;

la cererea de filiale comune art. 11 din Legea Concurenței nr. 21/1996 interzice concentrarea de întreprinderi care afectează funcționarea normală a pieței în condiții de liberă concurență.

V. MONOPOLUL

5.1. Monopolul bilateral

Monopolul bilateral reprezintă un tip ce piață ce are în fieare din cele două câmpuri ale sale câte un singur agent economic care nu se comportă ca monopol.

O asemenea formă de concurență imperfectă caracterizează adesea piața muncii unde un sindicat al lucrătorilor se află în fața unei asociații patronale, piața unui produs unde o agenție de cumpărare se întâlnește cu o agenție de vânzare sau schimb între două state ce dirijează comerțul propriilor produse.

În situația de monopol bilateral, vânzătorul și cumpărătorul sunt “formulatori” de opțiuni: opțiunea simultană privind prețul și cantitatea. Fiecare parte ar dori să impună termenii de schimb care îi sunt favorabili. Riscul de a nu schimba nimic în cazul prețurilor prea ridicate determină fiecare parte să procedeze la negociere în interiorul “unei zone deosebite de contact” cuprinsă între două limite:

o limită superioară, definită printr-un preț care ar elimina orice profit pentru cumpărător;

o limită inferioară reprezentată de un preț care ar elimina orice profit pentru vânzător.

Analiza mai recentă a monopolului bilateral (Fellner – Bain) este o combinație reieșită din teoria monopsonului și monopolului, vânzătorul unui produs se află față în față cu un cumpărător care devine imediat revânzătorul produsului pe care îl cumpără.

P

C

P3 Cmg

Cm

P1 A

P0

D

P2 B

Vmg

0

Q1 Q0 Q

Monopolul bilateral

Condițiile cererii pentru cumpărător și condițiile costului pentru vânzător.

Curba D este curba cererii pe piață pentru produsul pe care îl revinde cumpărătorul. Ea exprimă venitul mediu Vm (încasarea medie) pe care poate să-l obțină cumpărătorul prin acțiunea de revânzare. Curba Vmg exprimă venitul marginal ce corespunde curbei veniturilor medii D.

Pentru vânzătorul produsului, costul mediu și costul marginal sunt reprezentate de curbele Cm și Cmg.

Cumpărătorul aplicând teoria monopsonului ar dori să achiziționeze cantitatea de produs pentru care venitul său marginal este egal cu cheltuiala sa marginală. Cheltuiala marginală ar trebui să fie egală cu costul marginal al vânzătorului pentru cantitatea respectivă. Curba costului marginal Cmg al vânzătorului este în același timp curba cheltuielilor marginale ale cumpărătorului și Cm este curba cheltuielilor medii.

Cumpărătorul ar fi interesat să achiziționeze cantitatea Q1 și să plătească prețul p1 pentru o unitate marginală de produs și un preț mai mic p2 indicat de curba Cm pentru cantitățile precedente, ceea ce înseamnă că el plătește pentru cantitatea Q1 prețul p1. el ar putea revinde cantitatea Q1 la prețul p3 indicat de punctul C de pe curba D ce reprezintă vânzările sale. În acest caz, profitul cumpărătorului ar indica pe suprafața p2 p3 CB, respectiv:

╥ = (p3 – p1) • Q1

Vânzătorul monopolist ar dori, dacă ar avea posibilitatea, să vândă o cantitate pentru care costul său marginal să fie egal cu venitul marginal.

Venitul marginal al monopolului este egal cu venitul marginal al cumpărătorului (monopson).

D este simultan curba venitului marginal ce corespunde vânzărilor pe care le face cumpărătorul și curba venitului marginal al vânzătorului (monopol). Vânzătorul ar dori să vândă cantitatea Q1 la prețul p1 pentru o unitate marginală și la un preț mai ridicat indicat de curba D, adică p3, pentru celelalte unități de produs. El și-ar însuși profitul cumpărătorului provenit din vânzarea produsului.

Vânzătorul și cumpărătorul sunt interesați în aceeași cantitate Q1 acre să facă obiectul tranzacțiilor bilaterale de piață. Există nonconcordanță între prețurile dorite de cele două părți.

Prețul este nedeterminat între p2 și p3. nivelul se fixează între limite în funcție de forța contractuală a fiecărei părți care nu se pot dispensa una de alta.

Dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt de forțe egale, prețul poate reprezenta o medie a celor două prețuri și fiecare parte obține jumătate din avantaje. Iar în caz contrar, partea care dispune o forță contractuală mai importantă își asigură și ponderea cea mai importantă din profitul global.

Forța contractuală este dependentă de unii factori exteriori, neintegrați în curbele de costuri și venituri. Se includ:

factori de ordin tehnic: posibilitatea mai mare sau mai mică de stocare pentru vânzător și posibilitatea de așteptare pentru cumpărător;

sunt variabile psihologice.

Psihologia celor doi combatanți este asociată raționalului privind determinarea prețului de echilibru.

se iau în considerare variabilele financiare. Cel care dispune de rezerve financiare care îi permit să se mențină timp mai îndelungat va ieși învingător.

Comportamentul psihologic, rezervele financiare și starea stocurilor determină forța contractuală a firmelor și capacitatea de decizie. În raport cu aceasta este posibil să se înțeleagă unde va fi fixat prețul de echilibru. Evident că, dacă prețul care apare între vânzător și cumpărător pentru a fi revândută și prețul de revânzare pe piața finală ar fi Q1 și p3, o cantitate mai scăzută și un preț mai ridicat decât în cazul unei piețe cu concurență perfectă Q0 și p0.

5.2. Prețul în situație de monopol

Când prețul este exogen al întreprinderii în situația de monopol sau monopson, fixarea prețurilor depinde de acțiunea acestora, iar strategiile principale constau în stabilirea simultană a prețurilor și a cantităților.

Trecerea de la concurența perfectă la monopol poate avea ca efect fie creșterea producției, reducerea costului și a prețului de vânzare în condiții de eficiență economică, de obținere a profiturilor ridicate, fie de antrenare a risipei, a reducerii eficienței economice, ceea ce provoacă ridicarea prețului, concomitent cu diminuarea producției.

Monopolul are avantajul puterii economice ridicate în fața riscului, al apariției de noi bunuri și de noi metode de producere a acestora, care asigură în final reducerea prețurilor cât și obținerea de profituri suficiente pentru a stimula înnoirea.

Echilibrul producătorului se obține atunci când el nu mai este interesat să modifice prețul și cantitatea bunului produs. Obiectivul fundamental al maximizării profitului se înfăptuiește prin strategiile bazate pe politici de discriminare prin preț și a tratării piețelor.

Strategia stabilirii prețului pentru încasări medii obținute la un nivel al producției pentru care încasarea marginală medie este egală cu costul marginal mediu, iar profitul unitar este maxim.

RT = încasări totale

CT = costurile totale

╥ = profitul total aferent producției totale

CF = costurile fixe

CV = costurile variabile

╥ = RT – CT = R (q) – C (q)

Profitul reprezintă diferența dintre încasările totale în funcție de producție și costurile totale în funcție de producție.

Profitul total este maxim atunci când derivata lui prin raportare la nivelul producției de anulează.

d╥ = dR – dCF – dCV = 0

dQ dq dq dq

dCF = 0, derivata unei constante.

dq

Rămâne:

dR = dCV

dq dq

dar, dR = Rm;

dq

iar, dCV = Cm;

dq

deci: Rm = Cm

în care Rm = încasarea marginală. Sporul sau reducerea de încasare ce revine pe unitatea de produs, pe măsura creșterii producției vândute cu câte o unitate suplimentară.

Cm = costul marginal, creșterea costului ce revine pe unitatea de produs pentru fiecare unitate suplimentară de produs obținută în plus.

Profitul total este maxim pentru acel nivel al producției pentru care încasarea marginală este la nivelul costului marginal. Pentru producția Q se stabilește prețul mediu ṕ, în condițiile în care Rm = Cm.

Q are nivelul cel mai redus, iar ṕ nivelul cel mai ridicat.

p

Cm

ṕ p

P3 P3

P1 P1 CTM

P2 P2

RM

Q Q3 Q1 Q2

Formarea prețului în situația monopolului

Dacă Rm = Cm, nu ar fi situație de echilibru stabil.

Rm < Cm înseamnă că rata creșterii încasării marginale trebuie să fie mai mică decât rata creșterii Cm costului marginal. Echlibrul este stabil atunci când egalizarea se realizează într-o încasare marginală descrescătoare și un cost marginal dscrescător sau constant.

Echilibrul producătorului, bazat pe cuplul cantitate – preț (PQ):

Maximizarea cifrei de afaceri, P1Q1. monopolistul urmărește evitarea apariției concurenților, preferând să aibe profituri imediate mai puțin ridicate, chiar să riște pierderi uneori, pentru a-și proteja situația de monopol.

P1 < ṕ

CTM < P1 < Cm

Încurajează reducerea renatbilității produselor și eficiența mai slabă sub raportul cosntului marginal.

Producătorul câștigă nu pe seama cantității mari a producției, ceea ce concuce la o cifră de afaceri totală ridicată.

Gestiunea la echilibru P2Q2.

Se aplică atunci când producătorul este preocupat pentru sporirea producției sale împotriva eventualilor concurenți, fără a se expune la pierderi. Prețul și costul se află la nivelul pragului de rentabilitate, fiind egale. Strategia vizează vânzarea ultimelor cantități pentru evitarea creării stocurilor de mărfuri nevândute și a unor pierderi mari. Prețul are cel mai mic nivel posibil:

P2 = CTM.

Această metodă se aplică și atunci când monopolul este administrat de către stat, care urmărește suprimarea profiturilor și evitarea pierderilor.

Prețul la nivelul costului marginal P3Q3. Prețul este egal cu costul marginal.

P3 = Cm.

Se aplică atunci când gestiunea la echilibru nu dă rezultatele dorite sau în situația de administrare a monopolului de către stat. Determină pe utilizatori să economisească resursele, deoarece prin prețul produselor se asigură acoperirea costului real al obținerii ansamblului bunurilor.

Pot apărea situații în care intersecția curbei costului marginal cu curba încasării medii sesituează sub costul mediu. Stabilirea prețului la nivelul costului marginal este generatoare de pierderi, având o explicație paradoxală, el ar decurge din exploatarea mai rațională a resurselor decât este exprimată aceasta în costul mediu.

Deficitul nu este decât un rezultat al metodei aplicate în stabilirea prețurilor, compatibilă cu metode de gestiune folosite.

În raport cu piața, pe poziția perfect opusă monopolului se află monopsonul. Un agent economic devine monopson când, pe piața unui bun omogen, este cumpărătorul unic în confruntarea cu un mare număr de vânzători.

5.3. Concurența monopolistică

Concurența monopolistică presupune două forme de piață, concurența și monopolul presupunând în paralel existența unui număr mare de vânzători și o mare diferențiere a produselor. Cumpărătorii nu mai suportă pur și simplu prețul la piață, ca în cazul monopolului, ei au o anumită latitudine pentru a alege cuplul preț – calitate.

Fiecare întreprindere suportă și concurența substitutelor produselor fabricate de alte întreprinderi.

Existența unui număr mare de producători permite fiecăruia dintre ei să ia decizii, fără ca acestea să vizeze nemijlocit situația individuală a concurenților, chiar dacă au efecte asupra vânzărilor și profitului concurenților.

Fiecare concurent în parte este preocupat pentru stabilirea prețului și a condițiilor de produse. Obținerea de supraprofit incită alte întreprinderi să intre în ramură, fenomen exclus în situația de monopol, antrenând o scădere a cifrei de afaceri a întreprinderii determinate, cererea produsului întreprinderii, scade prețul, scade profitul. Fenomenul se repetă, se accentuează. Pe intervale lungi, întreprinderea nu mai realizează profit: prețul scade, atingând costul mediu, apoi scade sub acesta, generând pierderi.

Producția de echilibru, în cazul concurenței monopolistice, este la nivel inferior decât în cazul concurenței perfecte. Creșterea numărului de întreprinderi face ca fiecare din ele să nu-și poată utiliza optim capacitatea de producție, apare capacitatea de producție excedentară.

În mod necesar apare opțiunea pentru strategia cuplului preț – cantitate aplicată prin diferențierea sortimentală a produsului, care poate fi corelată cu clientela. Se pot stabili simultan prețul și cantitatea produsului de marfă prin care întreprinderea deține “monopolul”. Concurența prin produse înlocuiește concurența prin prețuri, fiind trăsătura fundamentală a concurenței monopolistice.

Piața cu concurență monopolistică constituie un tip real de piață, care întrunește elemente de concurență perfectă și monopol.

Concurența se desfășoară și prin diferențierea produselor, a mărcilor și există un număr mare de agenți economici.

5.4. Prețul de monopol

Prețul de monopol este o categorie importantă a prețurilor fixate și, de regulă, el este mai ridicat decât cel care rezultă din jocul liber al forțelor concurențiale. Cumpărătorii achiziționează o cantitate mai mică la un preț mai ridicat.

Analiza prețului de monopol poate fi făcută fără luarea în considerare a costurilor ofertantului pornind de la piață sau fără luarea în considerare a curbelor de const și venit ale firmei.

5.4.1. Prețul de monopol determinat pornind de la piață

Dominația este vocația monopolului, aceasta nu este în nici un caz absolută. Dominația este limitată de condițiile pieței și de imperativele costului.

Mobilul care determina decizia monopolistului este de a realiza prin vânzările sale maximum de profit, respectiv de a obține maximum produsului p · Q.

Din curba ofertei care dispare rămâne numai un punct – acela care determină prețul de pe curba cererii. Monopolistul este obligat să țină seama de exigențele curbei și de a determina pe această curbă punctul Ap0AQ0 să aibă suprafața maximă.

Q = f (p), cererea ca funcție de preț.

D

P

P0 A Prețul de monopol când se face

abstracție de cost

0 Q0 Q

Funcția dispare pentru:

p = 0, și

p = ∞

pentru că atunci cererea se anulează, cantitatea devine egală cu zero. Între cele două valori, funcția trece printr-un maxim dat de expresia în care derivata produsului

p • f (p) este egală cu zero

f (p) + p • f′ (p) = 0

⇒ – F (p) / f′ (p).

Puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de a alege și nu atât de a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una din componentele pieței.

Poziția de echilibru este dependentă de elasticitatea cererii pentru produsul respectiv.

p p

D D

A A

P0

0 0

Q0 Q Q0 Q

Influența gradului de elasticitate asupra prețului

Pentru cereri foarte elastice, suprafața dreptunghiului de cumpărare este maximă pentru prețul relativ scăzut, iar pentru o cerere inelastică, maximul suprafeței coincide cu prețul ridicat. Rezultă că, atunci când monopolul se exercită oamenilor, el are tendința să crească prețurile. Monopoliștii pot să practice o politică a cantităților pentru a evita scăderea prețurilor.

Bunurile vândute trebuiesc produse, ceea ce înseamnă că profitul monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cererii și de către costul de producție. Monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost în cazul unei cereri date. Trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează diferența între preț și costul de producție.

5.4.2. Prețul de monopol determinat pornind de la firmă

Bunurile vândute trebuie produse, ceea ce înseamnă că profitul monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cererii și de către costul de producție. În cazul unei cereri date, monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost. Trebuie găsit acea cantitate a ofertei care maximizează diferența între preț și costul de producție.

5.4.2.1. Echilibrul monopolului pe termen scurt

Un monopol se află în stare de echilibru atunci când obținem profitul maxim. Pentru aceasta acționează asupra cantității și a prețului.

O decizie de creștere sau diminuare a volumului ofertei pe piață are efect direct asupra prețurilor. De aceea o creștere a volumului producției nu poate să se manifeste decât printr-o diminuare corelată a prețurilor pieței. Cererea nu este infinit elastică și ea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare.

Profitul total al firmei (╥) este prin definiție o diferență între venitul total (VT) și costul total (CT) și ambele variază în mod evident în raport cu nivelul producției.

╥ = VT – CT

sau

╥ = Q • p – CT

Derivata funcției de profit se anlează.

dVT – dCT = 0

dq dQ

adică,

dVT = dCT

dQ dQ

Profitul va fi maxim când plusul de venit provenit din vânzarea unei unități suplimentare este egal cu plusul de cost ocazionat de producerea acestei unități suplimentare, adică un nivel de producție astfel încât să existe egalitate între venitul marginal și costul marginal.

5.4.2.2. Echilibrul monopolului pe termen lung

În cazul pieței cu concurență perfectă, existența supraprofitului atrage noi firme și prețul tinde spre nivelul costului mediu minim.

Când sunt bariere de intrare în ramură, firma își păstrează pe termen lung poziția de monopol și echilibrul nu presupune anularea supraprofitului. Dimpotrivă, și pe termen lung monopolul obține profit, pe care își propune să-l maximizeze.

Mecanismul de realizare a echilibrului pe termen lung pornește de la ipoteza că acesta este format din mai multe perioade scurte în decursul cărora firma evoluează spre dimensiunea optimă.

Producția optimă pentru monopol este mai mică decât producția optimă care definește oferta globală în cazul concurenței perfecte. Monopolul oferă o cantitate mai mică la un preț mai ridicat și consumatorii sunt obligați să-și restrângă corespunzător cererea.

5.5. Înțelegeri între operatorii economici

5.5.1. Conceptul de cartel

Cartelul este un acord de înțelegere prin care un grup de firme producătoare sau distribuitoare ale aceluiași produs fixează anumite prețuri sau își împart piața. Obiectivul cartelului constă în ridicarea prețurilor prin înlăturarea sau reducerea concurenței. Astfel, se reduc cantitățile de produs vândute, cresc prețurile, profiturile se maximizează, ca și cum ar fi vorba de monopol.

Deosebirile dintre “cartel” și “înțelegere” sunt următoarele:

Noțiunea de “înțelegere” este folosită în sens larg. Nu orice judecată despre valoare este subînțeleasă ca înțelegere. Înțelegerile pot fi bune sau dăunătoare sau pot avea caracteristici în ambele sensuri;

Noțiunea de “cartel” este folosită tot mai mult cu un singur sens; înțelegerea dintre concurenți pentru a-și unifica manifestările anticoncurențiale privind cuplul cantitate – preț.

Ca termen tehnic de specialitate în materie de concurență se poate folosi noțiunea de “cartel” cu care vom opera în continuare.

Se apreciază că cea mai mare amenințare a concurenței este dată de carteluri. Aceasta cu atât mai mult cu cât firmele care ar trebui să se concureze se înțeleg, aderând la un acord prin care concurența este limitată.

Operarea cu cuplul cantității reduse – prețuri excesive reprezintă cel mai mare rău pe care îl produc cartelurile.

De aceea, cartelurile sunt considerate că le lezează direct cumpărătorii de bunuri și servicii implicate în acordul de înțelegere. Au și un efect distinctiv indirect, în sensul că, reducând concurența, eficiența participanților scade, devenind premisă a creșterii prețurilor de către carteluri peste nivelul concurenței reale.

Prevenirea și înlăturarea cartelurilor este responsabilitatea fundamentală a celor care impun legile contra înțelegerilor și pozițiilor dominante.

În funcție de obiectivele și de piața geografică pe care acționează, sunt definite patru forme de cartel:

cartel național;

cartel internațional;

cartel de import;

cartel de export.

1. Cartelul național

Acesta se formează atunci când doi sau mai mulți producători sau distribuitori se unesc într-o înțelegere în scopul controlării lanțului producției sau distribuției și a rețelei de servicii de după vânzare pentru un produs, la nivelul pieței unei țări.

Cartelurile naționale au un puternic efect respectiv asupra importurilor.

2. Cartelul internațional

Acesta se formează atunci când întreprinderile din diferite țări se unesc pentru a fixa prețuri și a-și împărți piața sau pentru a prelua pe rând comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate.

3. Cartelurile de import

Aceste carteluri funcționează adesea ca o unică organizație care cumpără centralizat o materie primă pentru a o furniza unei ramuri a industriei.

Cartelurile de import pot fi înființate pentru contrabalansarea puterii de piață a cartelurilor de export din alte țări.

4. Cartelurile de export

Legislația cu privire la protecția concurenței din diferite țări poate excepta în mod expres asemenea carteluri, cu condiția ca ele să fie notificate sau să nu cuprindă referiri la acestea. În acest din urmă caz, se aplică “principiul efectului”, adică, deoarece efectele nu se resimt pe piața internă, legea nu le sancționează.

În toate aceste situații există posibilitatea unor înțelegeri secrete concertate. Angajamentele de cartel, care implică producători de bunuri sau prestatori de servicii similare sau identice la același nivel al lanțului producției sau distribuției, sunt numite “practici anticoncurențiale (sau înțelegeri) orizontale”.

Unele practici anticoncurențiale au ca scop obligarea furnizorilor de a vinde produsele la prețuri neloial de scăzute și forțarea consumatorilor sau distribuitorilor să plătească prețuri exagerate. Astfel de practici sunt folosite, de regulă, de un membru puternic al lanțului de producție sau distribuție împotriva altuia care depinde de el, fiind numite “practici comerciale respective verticale”.

În țările cu economie în tranziție, alături de monopolurile moștenite, înțelegerile orizontale pot constitui cea mai largă sursă de comportament anticoncurențial. Astfel de înțelegeri pot neutraliza efectele pozitive ale unei economii de piață, deoarece, pentru alocarea eficientă a resurselor, piața impune existența concurenței între întreprinderile independente.

Monopolul este o situație pe piața imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul cumpărătorilor, el este numit monopson.

La rândul său, oligopolul reprezintă situația de piață în care oferta unui bun aparține unui număr mic de firme a căror activitate și politică sunt determinate de reacțiile așteptate ale uneia față de alta. Firmele se află în interdependență reciprocă. Când există un număr mic de cumpărători pentru un bun, situația de piață se denumește oligopson sau oligopolul cererii.

VI. REGLEMENTAREA CONCURENȚEI

6.1. Legea Concurenței. Obiective

În România, printr-o lege organică – Legea 21/1996, Legea Concurenței – a devenit necesară în vederea creării disciplinei specifice pieței libere, care, se știe, reglează echilibrul și determină efecte favorabile dezvoltării normale a economiei și a protecției consumatorilor.

Conținutul legii se bazează atât pe conștientizarea agenților economici asupra a ceea ce înseamnă libertatea concurenței, dar și pe o politică a statului, promovată prin autoritățile îndreptățite privind condițiile normale în care se poate desfășura concurența. Totodată, reglementarea concurenței pe baza principiilor dreptului concurenței aplicate în Uniunea Europeană permite armonizarea legislativă cu acest organism, ca o condiție a integrării depline a României în piața unică europeană.

Obiectivul Legii Concurenței este, deci, asigurarea condițiilor comportamentale specifice pentru stimularea și protejarea concurenței pe piața liberă, iar scopul final este dezvoltarea unei economii echilibrate, eficiente și competitive pe piața mondială. Toate acestea reprezintă o garanție pentru bunăstarea socială, pentru protejarea consumatorilor.

Conform art. 2 (1), Legea Concurenței se adresează:

agenților economici sau asociaților de agenți economici – persoane juridice și persoane fizice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, care, prin actele și faptele lor comerciale, provoacă efecte de îngrădire a concurenței pe piața liberă;

organele administrației publice centrale și locale, pentru deciziile prin care acestea intervin în operațiunile pieței, având efecte asupra concurenței, exceptându-se situațiile când măsurile se iau pentru aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes major.

Prevederile legale vizează efectele produse asupra concurenței, de acte și fapte săvârșite pe teritoriul României sau în afara acestuia. Împrejurările în care se impune aplicarea prevederilor legii, conform articolului citat mai sus încriminate la art. 5, 6, 9, 13 din Legea nr. 21/1996.

Legea Concurenței este compatibilă cu legislația Uniunii Europene. Ea respectă, prin conținut, prevederile acestei comunități și asigură armonizarea legislativă deplină în materie. Pentru aplicarea legii, în sensul administrării investigațiilor și sancțiunilor acordate abaterilor, dar și al promovării politice de încurajare și protejare a concurenței, de creare a condițiilor pentru instaurarea regulilor jocului pieței libere în România, s-au înființat cele două instituții:

Consiliul Concurenței;

Oficiul Concurenței.

1. Consiliul Concurenței –este autoritatea administrativă autonomă în domeniul concurenței, format din zece membrii numiți prin Decret Prezidențial, la propunerea Parlamentului, pentru un mandat de cinci ani. Conciliul Concurenței, ca instituție centrală, are aparat propriu, inclusiv reprezentanți în teritoriu. Și-a început activitatea odată cu depunerea jurământului de către fiecare dintre cei zece membrii în fața președintelui României, la 27 august 1996.

Din punct de vedere al conținutului activității, Consiliul Concurenței are competențe consultative, în raporturile cu Guvernul și alte instituții centrale și competențe contencioase, prin deciziile luate în cazurile de încălcare a prevederilor Legii Concurenței privind disciplina concurențială a agenților economici.

2. Oficiul Concurenței – este organul de specialitate în domeniul concurenței, fiind subordonat Ministerului Finanțelor Publice, având aparat propriu de control și investigație la nivel central și în teritoriu.

Deosebirea dintre cele două instituții rezultă din atribuțiile statuate prin Legea Concurenței.

Consiliul Concurenței, instituție neguvernamentală, deci nesubordonată Guvernului, urmărește respectarea regulilor concurenței de către agenții economici, înlăturarea practicilor anticoncurențiale și sancționarea acestora, evitarea organelor administrației publice centrale și locale având și competența să avizeze proiectele de hotărâri ale guvernului care pot influența concurența, politica și schemele de acordare a ajutorului de stat și controlul aplicării acestuia.

Consiliul Concurenței este organ de decizie în materie de concurență.

Consiliul Concurenței are rolul de a aviza hotărârile de Guvern care privesc prețurile emise în baza prevederilor art. 4 al Legii Concurenței, care stipulează că intervenția Guvernului în stabilirea prețurilor practicate de regulile autonome, ale celor practicate de monopolurile naturale sau ale activităților supuse prin lege unui regim special, precum și intervenția controlului asupra prețurilor, pe perioade determinate, în împrejurări excepționale (criză, dezechilibru major între cerere și ofertă, stare de disfuncționalitate evidentă a pieței) implică avizul Consiliului Concurenței.

Oficiul Concurenței este o instituție guvernamentală, înființată prin transformarea departamentului de specialitate privitor la prețuri și concurența din cadrul Ministerului Finanțelor. Atribuțiile sale pot fi grupate în două categorii: unele referitoare la raporturile cu Consiliul Concurenței – urmărirea aplicării dispozițiilor legale privind concurența, în general, a deciziilor Consiliului Concurenței, în special; altele referitoare la controlul prețurilor (art. 4 și 37) în cadrul măsurilor aplicate de guvern, în limitele prevăzute de Legea Concurenței. Totodată, Oficiul Concurenței are atribuția de a monitoriza ajutorul de stat.

6.2. Reglementarea protecției concurenței în România

Crearea condițiilor pentru integrarea treptată a României în Uniunea Europeană constituie un obiectiv al Acordului european. Între părțile semnatare se aplică reguli privind concurența, reguli similare cu cele din Tratatul de la Roma, referitoare la:

înțelegerile între întreprinzători în vederea limitării sau denaturării competiției;

abuzul bazat pe poziția dominantă;

ajutorul public.

Consiliul a considerat pregătirea țărilor asociate pentru integrarea în piața internă, comunitară, ca fiind “elementul cheie al reducerii decalajului”.

6.3. Practicile anticoncurențiale

Sancționate de Legea Concurenței: înțelegeri și abuz de poziție dominantă.

Legea română a concurenței tratează pe larg trei tipuri de comportamente anticoncurențiale:

înțelegeri între întreprinderi;

abuzul de poziție dominantă;

fuzionările și alte forme de “concentrare” între întreprinderi.

6.3.1. Înțelegerile între întreprinderi

Diversitatea practicilor anticoncurențiale, denumite generic “înțelegeri” pot fi delimitate în înțelegeri structurate juridic și înțelegeri nestructurate juridic.

Înțelegerile structurate juridic sunt acorduri încheiate între agenți economici sau asociații de agenți economici, indiferent că sunt exprese sau tacite și oricare ar fi denumirea ce li se dă (acord, înțelegere, pact, protocol, contract etc.).

Înțelegerile nestructurate juridic includ practicile concertate care constau în comportamentul unor agenți economici sau al asociațiilor de agenți economici de a se adapta, mai mult sau mai puțin spontan, la o anumită linie de acțiune.

Realizarea înțelegerilor care constituie practici anticoncurențiale cere înfăptuirea unui acord de voință între agenții economici sau asociațiile de agenți economici. Simplul fapt de a propune unui alt agent economic încheierea unui acord prin care este constrânsă concurența nu poate constitui în sine o practică anticoncurențială, decât în măsura în care a fost acceptată de către celălalt agent economic.

Înțelegerile se clasifică în:

– acorduri orizontale, care privesc agenții economici situați la același nivel al proceselor economice:

acorduri între producători;

acorduri între distribuitori.

acorduri verticale, care privesc agenții economici situați la niveluri diferite ale aceluiași proces economic:

acorduri între producători și distribuitori.

Articolul 5 din Legea Concurenței precizează că: “sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici, orice decizie de asociere sau practici concertate între aceștia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea și denaturarea concurenței pe piața românească sau o parte a acesteia”.

Practicile anticoncurențiale interzise sunt concretizate în următoarele:

“fixarea concertată în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale inechitabile;

limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau investițiilor;

împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii;

aplicarea în privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la prestații comerciale, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

participarea, în mod concret, cu oferte trucate la licitații sau orice alte forme de concurs de oferte;

eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă”.

6.3.2. Abuzul de poziție dominantă

Articolul 6 din Legea Concurenței nr. 21/1996, precizează că: “este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante obținute de unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, recurgând la practici anticoncurențiale care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului sau prejudicierea consumatorilor”.

Acest comportament anticoncurențial prezintă două variante, fie abuzul de poziție dominantă pe o piață relevantă, fie exploatarea abuzivă a stării de dependență a unui agent economic determinat.

Abuzul de poziție dominantă deținută de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, constituie comportament interzis dacă prezintă oricare din trăsăturile definitorii precizate în art. 6. abuzul de poziție dominantă constă îndeosebi în:

impunerea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale echitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari;

limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor;

aplicarea în privința partenerilor contractuali a unor condiții neegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziția concurențială;

condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnico – comerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul general al prețurilor și tarifelor în economie;

practicarea unor prețuri excesive sau a unor prețuri de ruinare, sub costuri (prețuri de dumping), în scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate concumatorilor interni;

exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de agentul economic cu poziție dominantă, constituie un abuz, ca atare un cimportament monopolist condamnabil în situațiile prevăzute la art. 6 lit. g din Legea Concurenței “exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client sau un furnizor față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și relațiile contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună condiției comerciale nejustificate”.

Legea precizează că exploatarea dependenței devine abuzivă, fie în cazul în care clientul sau furnizorul agentului economic cu poziție dominantă nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, fie dacă acesta din urmă rupe relațiile contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.

6.3.3. Fuzionările și alte forme de “concentrări“ între întreprinderi

Fenomenul concentrărilor economice poate, în anumite circumstanțe ale pieței, să fie recomandabil sau, dimpotrivă, într-o conjunctură diferită, să genereze rezultate anticoncurențiale.

Prin art. 15 din Legea 21 se introduce un prag valoric maximal care, în principiu, poate să delimiteze o concentrare economică monopolistă de alta tolerabilă, dacă sunt reunite și exigențele calitative. Interdicția nu se aplică concentrărilor economice, atunci când agenții implicați în operațiune totalizează o cifră de afaceri de până la 10 miliarde lei. Această cifră se actualizează periodic cu rata anuală a inflației.

Consiliul Concurenței poate admite o concentrare economică și peste pragul valoric de 10 miliarde lei, dacă părțile interesate în acea operațiune fac dovada că îndeplinesc cumulativ următoarele condiții, statornicite de art. 14, pct. 2:

operațiunea de concentrare urmează să contribuie la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau a progresului tehnic, sau la creșterea competitivității la export;

efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;

de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse.

6.4. Legea Concurenței

Legea Concurenței are drept scop protecția, menționarea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

Se aplică actelor și faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței săvârșite de:

agenții economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină;

organele administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

Când agenții economici, determinați, participă la o grupare realizată pe cale convențională, prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și altele asemenea, fie ca explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă – coaliție, grup, bloc, federație și alte asemenea – pentru actele și faptele prevăzute mai sus, săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărui agent economic, ținând seama de principiul proporționalității.

Se aplică actelor și faptelor, când sunt săvârșite pe teritoriul României.

Nu se aplică:

pieței muncii și relațiilor de muncă;

pieței monetare și pieței titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.

Administrarea legii și punerea ei în aplicare sunt încredințate Consiliului Concurenței, ca autoritate administrativă autonomă și Oficiul Concurenței, organ de specialitate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, învestite în acest scop, în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin dispozițiile de urmează.

Prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență, pe baza cererii și ofertei. Prețurile și tarifele practicate de regiile autonome, precum și cele practicate în cadrul activităților cu caracter de monopol natural sau al unor activități economice supuse prin lege unui regim special, se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenței.

În sectoarele economice sau pe piețele unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al prețurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

Pentru sectoare economice determinare și în împrejurări excepționale, precum:

situații de criză;

dezechilibru major între cerere și ofertă și disfuncționalitate evidentă a pieței,

Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentr combaterea creșterii excesive a prețurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni.

6.5. Dreptul concurenței comerciale

Conceptul dreptului concurenței comerciale, departe de a forma obiectul de controversă pe plan teoretic în literatura de specialitate.

Prin dreptul concurenței comerciale se înțelege ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piață internă și internațională, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta pentru câștigarea, extinderea și păstrarea clientelei.

6.5.1. Obiectul dreptului concurenței comerciale

În ambianța economiei de piață, rivalitatea dintre operatori poate să îmbrace forme diferite și să atingă grade foarte variate de intensitate. Din acest punct de vedere, deosebim în linii mari, pe de-o parte competiția stimulativă – cea normală, iar pe de altă parte, la polul opus, rivalitatea patologiei. În raport cu această diviziune dihotomică, Dreptul Concurenței Comerciale urmărește o dublă finalitate: atât optimizarea, desfășurarea competiției dintre agenții economici, în condiții oneste și corecte, cât și să reprime modalitățile ei abuzive, care sunt motive pentru relațiile tipice de piață.

Lupta dintre agenții economici poate conduce, mai întâi, la acoperirea agresivă de către cei mai puternici a unor segmente de piață pe calea practicilor monopoliste. Ca rezultat, se ajunge la înlăturarea în bloc, globală, a operatorilor mai puțin competitivi, prin dispoziția liberei concurențe în sectorul economic respectiv. Însăși existența concurenței este astfel suprimată.

Rivalitatea excesivă poate să consiste în exercitarea abuzivă a concurenței cu scopul de a exclude de pe piață un agent economic determinat, acoperindu-i clientela pe care și-o adunase.

Ca rezultat, sistemul competițional subzistă, unul dintre operatori este sacrificat, fiind constrâns, prin mijloace nepermise, să abordeze lupta.

Dreptul concurenței comerciale cuprinde, în relațiile interne de pe piața națională, două categorii de reglementări. Unele urmăresc să reprime practicile monopoliste, spre a asigura supraviețuirea competiției în sectorul amenințat; ele alcătuiesc așa – numitul drept anti – trust. Altele au ca scop să prevină, să împiedice și să sancționeze exercițiul abuziv al competiției, urmărind să asigure calitatea ei normală, corectă, onestă; ele formează dreptul concurenței neloiale.

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre privind organizarea și funcționarea Oficiului Concurenței în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

O. U. G. nr. 2/04.01.2001 din Monitorul Oficial al României:

Art. 1 – (1) Oficiul Concurenței se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul concurenței, cu personalitate juridică.

Art. 2 – (1) Oficiul Concurenței aplică strategia și Programul Guvernului în domeniul concurenței.

(2) Oficiul Concurenței are rolul de a asigura protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în condițiile, modalitățile și limitele stabilite de Legea Concurenței nr. 21/1996 și de Legea privind ajutorul de stat nr. 143/1996.

Art. 3 – (1) Oficiul Concurenței are următoarele atribuții principale:

efectuează, din proprie inițiativă sau ca urmare a unei plângeri, sesizări sau notificări, investigațiile privind aplicarea prevederilor art. 5, 6, 13 și 16 din Legea nr. 21/1996;

avizează stabilirea prețurilor produselor și a tarifelor serviciilor și lucrărilor practicate de regiile autonome, precum și ale celor practicate în cadrul activităților cu caracter de monopol natural sau al unor activități economice supuse prin lege unui regim special; se exceptează de la această prevedere toate domeniile de activitate pentru care Guvernul României constituie agenții autonome de reglementare, organizate ca instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, care au atribuții specifice privind stabilirea și/sau ajustarea tarifelor în domeniul respectiv;

urmărește aplicarea efectivă a deciziilor Consiliului Concurenței și informează asupra situațiilor constatate;

urmărește evoluția prețurilor în economie, face cercetări în sectoarele economice în care evoluția și nivelul prețurilor, rigiditatea prețurilor sau orice alte împrejurări sugerează o restrângere a concurenței și propune luarea de măsuri conform dispozițiilor legale;

dispune măsuri obligatorii, ca urmare a controlului sau a investigațiilor efectuate, pentru respectarea legii de către agenții economici;

aplică sancțiunile prevăzute de lege în domeniul său de activitate și urmărește executarea acestora;

realizează studii, întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, Ministerului Finanțelor Publice, Conciliului Concurenței, publicului și organizațiile internaționale informații privind această activitate;

monitorizează permanent toate ajutoarele de stat acordate, indiferent dacă acestea au fost supuse obligației de notificare și autorizare sau dacă sunt exceptate de la această obligație;

primește, analizează și prelucrează anual raportările privind ajutoarele de stat acordate de furnizorii de ajutor de stat, precum și raportările agenților economici beneficiari ai acestor ajutoare;

verifică veridicitatea informațiilor primite privind ajutorul de stat acordat/primit de la furnizorii/beneficiarii de ajutori de stat, constată eventualele contravenții și aplică sancțiunile ce se impun;

acordă asistență de specialitate, la cerere, la întocmirea raportărilor privind ajutorul de stat acordat/primit, inclusiv privind mosul de cunatificare a acestuia;

analizează efectele acordării de ajutoare de stat asupra mediului de afaceri și propune măsuri privind modificarea, completarea sau anularea unor scheme de ajutor de stat care conduc la distorsiuni semnificative pe piață sau la încălcarea tratatelor internaționale la care România este parte;

analizează acordarea ajutoarelor de stat din punct de vedere al eficienței utilizării fondurilor publice, precum și din punct de vedere al concordanței cu programele guvernamentale în derulare și pe această bază propune măsuri pentru obținerea rezultatelor anticipate la acordarea ajutoarelor de stat;

monitorizează realizarea măsurilor impuse pentru eliminarea incompatibilităților unui ajutor existent cu prevederile Legii 143/1999.

întocmește anual raportul de monitorizare a ajutoarelor de stat existente;

întocmește un inventar al schemelor de ajutor și al ajutoarelor de stat individuale pentru ultimii 3 anu anteriori adoptării Legii nr. 143/ 1999 și actualizează anual acest inventar;

supraveghează și analizează fluxurile financiare dintre autoritățile publice și organismele care administrează fonduri în numele statului și agenții economici prestatori de servicii publice de interes general;

acordă asistență tehnică de specialitate la cerere în cazul elaborării unei noi scheme de ajutor de stat, precum și al reînnoirii, prelungirii sau modificării unei scheme existente;

înticmește un raport anual privind ajutoarele de stat acordate în România, raport ce se înaintează spre avizare Ministerului Finanțelor Publice și ulterior spre aprobare Guvernului; acesta se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și se transmite Comisiei Europene în vederea asigurării deplinei transparențe în acest domeniu și îndeplinirii de către România a obligațiilor asumate prin acordurile internaționale la care este parte;

asigură schimbul de informații și de experiență în domeniul său de activitate în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil și cooperează cu autoritățile străine;

colaborează cu ministerele și cu celelalte autorități ale administrației publice centrale, cu Conciliul Concurenței, cu autoritățile administrației publice locale, precum și cu asociații profesionale sau organizații neguvernamentale;

(2) Oficiul Concurenței îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin acte normative în vigoare pentru domeniul său de activitate.

Art. 4 – (1) Se înființează Ministerul Finanțelor Publice ca organ de specialitate al administrației publice centrale, ca personalitate juridică.

(2) În subordinea Ministerului Finanțelor Publice funcționează Oficiul Concurenței ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul concurenței, cu personalitate juridică, condus de șeful oficiului, a cărui funcție este asimilată celei de secretar de stat, ajutat de un adjunct a cărui funcție este asimilată celei de subsecretar de stat.

VII. STUDIU DE CAZ

INVESTIGAȚIA EFECTUATĂ PE PIAȚA SERVICIULUI DE CABLU CATV ÎN MUNICIPIUL TIMIȘOARA

7.1. PĂRȚI IMPLICATE

Investigația s-a desfășurat la agenții economici care operează pe această piață în municipiul Timișoara.

Astfel, au fost cuprinși în investigație următorii agenți economici care operează pe piața municipiului Timișoara: număr abonați:

S.C. UPC ROMANIA S.A. TIMIȘOARA;

S.C. TVS HOLDING S.R.L. Brașov – punct lucru Timișoara, număr abonați: 16.226;

S.C. FAVORIT S.R.L. TIMIȘOARA, număr abonați: 1.254.

Nu au mai fost identificați alți agenți economici cu activitate de televiziune prin cablu, care funcționează pe piața municipiului Timișoara.

7.2. PREVEDERI DIN LEGE CONSIDERATE A FI ÎNCĂLCATE DE CĂTRE AGENȚII ECONOMICI IMPLICAȚI

Investigația a fost declanșată pentru verificarea posibilelor practici anticoncurențiale, care restrâng sau denaturează concurența pe piața serviciului de cablu CATV, sub aspectul încadrării în faptele interzise de art. 5 din Legea Concurenței nr. 21/1996.

Din analiza preliminară a datelor și informațiilor obținute a rezultat că exustp posibilitatea încheierii unei înțelegeri între doi operatori de CATV, privind împărțirea teritorială a pieței serviciului de transmitere a programelor TV prin cablu pe piața geografică definită la nivelul municipiului Timișoara, înțelegere care ar fi avut loc în prealabil și cu acordul Primăriei.

Ca urmare, investigația a fost orientată spre descoperirea actelor și faptelor susceptibile de încălcarea Legii Concurenței nr. 21/1996, art.5, lit. c, respectiv: “împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii”.

7.3. FAPTE, ELEMENTE ȘI CONSIDERAȚII PE BAZA CĂRORA SE APRECIAZĂ CĂ S-A COMIS ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR LEGALE

7.3.1. DEFINIREA PIEȚEI

7.3.1.1. Piața relevantă a serviciului

Având în vedere prevederile legale considerate a fi încălcate de agenții economici cu activitate de televiziune prin cablu din municipiul Timișoara, respectiv L. 21/1996, art.5 lit. c, prevederi care interzic împărțirea piețelor de desfacere și a surselor de aprovizionare pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții pe alte criterii, s-a considerat ca obiectul împărțirii teritoriale, îl constituie doar serviciul de televiziune prin cablu.

Acest serviciu poate fi substituit de cel al televiziunii publice, de serviciile altor televiziuni comerciale care pot fi receptate în municipiul Timișoara cu ajutorul unor diverse sisteme de recepție (antene, decodoare, antene parabolice, satelit). În municipiul Timișoara se pot recepta posturile PROTV și EUROPA NOVA cu antene de recepție a programelor televiziunii publice.

Pentru celelalte programe asigurate de televiziunea prin cablu, sunt necesare alte dotări tehnice pentru a fi receptate independent, care necesită investiții suplimentare.

Dacă avem în vedere însă, că odată cu apariția pe piața municipiului Timișoara a televiziunii prin cablu, au fost desființate antenele colective de recepție a programelor TV, iar recepția programelor transmise prin satelir reprezintă un segment distinct de piață, inaccesibil pentru marea parte a consumatorilor, constatăm că aceste servicii, care pot substitui serviciul de televiziune prin cablu, nu sunt accesibile abonaților actuali ai operatorilor CATV din Timișoara.

În concluzie, am apreciat că piața relevantă a serviciului în cazul investigat este reprezentată doar de serviciul de televiziune prin cablu.

Acest serviciu este asigurat în municipiul Timișoara de trei operatori CATV și anume:

S.C: UPC ROMÂNIA S.A. TIMIȘOARA

S.C. TVS HOLDING S.R.L. Brașov – Punct de lucru în Timișoara (fost S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. Timișoara)

S.C. FAVORIT S.R.L. Timișoara

Având în vedere aspectul investigat, respectiv un acord de partajare a pieței, toți cei trei agenți economici care operează pe piața serviciului de televiziune prin cablu în municipiul Timișoara intră sub incidența legii.

Cota de piață deținută de cei trei agenți economici în anii 2000 și 2001, având în vedere populația municipiului Timișoara după ultimul recensământ, de 334.089 cetățeni și componența unei familii din trei membrii, respectiv 111.363 familii, este următoarea:

2000 2001

După criteriul cotei de piață deținute, UPC ROMÂNIA S.A. și TVS HOLDING S.R.L. îndeplinesc condițiile cerute de art. 8 , al. 1 din Legea Concurenșei nr. 21/1996, însă fiind vorba de un acord de partajare a pieței, conform art. 8, al. 2 din lege, toți cei trei agenți economici intră sub incidența legii pentru o asemenea practică anticoncurențială.

7.3.1.2. Piața relevantă geografică

Piața geografică relevantă este definită la nivelul municipiului Timișoara , în teritoriul căruia a avut loc înțelegerea între operatorii CATV pentru desfășurarea activității în anumite zone ale localității.

7.3.2. DESCRIEREA ACTELOR ȘI FAPTELOR SUSCEPTIBILE ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR LEGII NR. 21/1996

7.3.2.1. Evoluția structurii pieței de televiziune prin cablu în municipiul Timișoara, în perioada 2000 – 2001

La data de 01.01.2000, agenții economici care operau pe piața acestui serviciu în municipiul Timișoara au fost:

– S.C. ANALOG SELTRON TELECOMUNICATIONS – AST S.A Timișoara

Societatea avea înregistrat un capital social în valoare de “X” milioane lei, corespunzător unui număr de 230 de acțiuni cu valoare nominală de 11.000.000 lei.

– S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. Timișoara

Capitalul social al societății era în valoare de “Y” milioane lei, corespunzător unui număr de 132 acțiuni cu valoare nominală de 100.000 lei.

– S.C. FAVORIT S.R.L. Timișoara (Calea Bogdăneștilor 2)

Capitalul social al societății era în valoare de “Z” milioane lei.

În perioada 01.01.2000 până la data efectuării investogației, s-au produs următoarele modificări în componența acționariatului celor 3 operatori TV cablu din Timișoara, precum și în denumirea acestora:

S.C. ANALOG SELTRON TELECOMUNICATIONS . AST S.A Timișoara

Societatea își schimbă denumirea în UPC ROMANIA S.A, conform Actului adițional nr. 317/23.02.2000.

S.C UPC ROMANIA S.A. își modifică valoarea nominală a acțiunilor, de la 11.000.000 lei la 1.000.000 lei.

Prin această acțiune, capitalul social al S.C. UPC ROMANIA S.A. reprezenta 490 acțiuni cu valoare nominală de 1.000.000 lei.

S.C. UPC ROMANIA S.A

Urmarea transferurilor de acțiuni, structura acționariatului S.C. UPC ROMANIA S.A Timișoara se prezintă astfel:

UPC ROMANIA HOLDING BV = 88 acțiuni/ 17, 96 % C:S:

UPC SOMAX BV = 82 acțiuni/16,73 % C.S.

UPC TRANSSYLVANIA BV = 82 acțiuni/16,73 % C.S.

UPC BONDI BV = 82 acțiuni/16,73 % C.S.

UPC SLOVAKIA HOLDING BV= 82 acțiuni/16,73 % C.S.

APARATURA ELECTRONICĂ

SELTRON S.R.L. = 74 ACȚIUNI/15, 10 % C.S.

S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. Timișoara

Prin actul adițional nr. 2167/01.06.2000, în cadrul acționariatului societății au fost efectuate cesionări de părți sociale:

persoană fizică = 73 părți sociale/55,30% C.S.

persoană fizică = 29 părți sociale/21,97% C.S.

persoană fizică = 13 părți social/9,85% C:’.S.

Ca urmare a acestor operațiuni de cesionare de părți sociale, structura acționariatului S.C. FI – FI QUADRAL S.R.L ROMANIA a devenit următoarea:

S.C. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV = 80 p.s./60,60% C.S.

S.C. ROMANIA CABLE SYSTEMS = 26 p.s./19,70 C.S

BERGER OSCAR = 13 p.s./9,85 C.S.

CIORDAS FELICIAN = 13 p.s./9,85 C.S.

S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. ROMANIA Timișoara

Societatea a decis fuzionarea cu S.C. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV, prin Hotărârea Adunării Generale din data de 27.08.2001.

Consiliul Concurenței a comunicat, prin adresa nr,1586/11.12.2001. la cererea părților implicate în fuziune, că operațiunea nu reprezintă concentrare economică care să necesite controlul sau notificarea, fiind o operațiune economică în cadrul grupului (controlul fiind exercitat de același acționar la ambele ssocietăți comerciale).

Fuziunea s-a părodus ărin absorbirea S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. de către S.C. TVS HOLDING S.R.L.

Astfel S.C. HI – FI QUADRAL devine un punct al S.C. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV în localitatea Timișoara.

Din datele prezentate rezultă că, la începutul perioadei de analiză, pe piața serviciului de televiziune prin cablu din municipiul Timișoara operau 3 agenți economici și anume:

S.C. ANALOG SELTRON TELECOMUNICATIONS – AST care deținea 83,06 % din piașa ocupată, respectiv 57,38 % din piața potențială, la data de 31.12.2000, procentul de piață ocupată în municipiul Timișoara fiind de 69, 08 %;

S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. TIMIȘOARA, care deținea 15,31 % din piața ocupată, respectiv 10,58 % din piața potențială la data de 31.12.2000;

S.C. FAVORIT S.R.L. TIMIȘOARA, care deținea 1,63 % din piața ocupată, respectiv 1,12, % din piața potențială la data de 31.12.2000.

7.3.2.2. Descrierea comportamentului operatorilor CATV pe piața municipiului Timișoara

În data de 31 augist 2001, S.C. UPC. S.A. și S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. Timișoara au semnat un contract de cânzare – cumpărare rețele CATV, contract prin care S.C. HI – FI QUADRAL a vândut rețele CATV la S.C. UPC. ROMANIA S.A. TIMIȘOARA.

Prin răspunsul dat Inspectoratului de Concurență Timiș, la solocitatea de date și informații, S.C. UPC. ROMANIA S.A. susține că nu a existat o vânzare – cumpărare rețele între cele două semnatare ale Contractului din 31 august 2001, întrucât nu s-au realizat condițiile prevăzute în contract, acesta fiind considerat nul.

În legătură cu același aspect, privind vânzarea – cumpărarea de rețele între S.C. HI – FI QUADRAL și S.C. UPC. ROMANIA S.A., în adresa de răspuns, S.S. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV, care a absobit S.C. HI – FI QUADRAL comunică următoarele:

“În ceea ce privește lista mijloacelor fixe vândute – cumpărate, vă informăm că nu a fost întocmit un asemenea document și nici nu au fost încheiate procese – verbale de predare – primire ori alte înscrisuri în acest sens, activele vândute fiind cele din interiorul imobilelor unde societatea a renunțat să mai furnizeze serviciul, ca urmare a sustragerilor de semnal TV, a distrugerilor repetate, pierderilor înregistrate, etc.”

După aceasta, mai precis începând cu 01.10.2002, au apărut modificări concomitente la UPC ROMANIA S.A și HI – FI QUADRAL S.R.L., privind numărul de abonați și nivelul tarifelor practicate, după cum urmează:

Notă: Începând cu data de 01.01 2002, S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. și-a încetat existența, fuzionând cu S.C. TVS HOLDING S.R.L., după această dată politica cu prețuri fiind stabilită de către noua societate.

Din analiza datelor prezentate de către S.C. FAVORIT S.R.L. TIMIȘOARA, se observă că și la această societate se produc modeficări la aceleași perioade, astfel:

Prin compararea datelor privind numărul de abonați și nivelul tarifelor practicate de cei 3 operatori CATV pe piața municipiului Timișoara , se observă că aproximativ la aceleași perioade de timp, acestea suferă modificări la toți cei 3 agenți economici.

La sfârșitul perioadei de analiză, respectiv 31.03.2002, S.C. UPC ROMANIA S.A. și S.C. TVS HOLDING S.R.L. – punct de lucru Timișoara (fost HI – FI QUADRAL)practicau același tarif, respectiv 115.000 lei/ab/lună, S.C. FAVORIT S.R.L. TIMIȘOARA trecând la acest tarif din luna aprilie 2002.

În perioada analizată, s-au produs următoarele fenomene:

semnarea contractului de vânzare – cumpărare rețele CATV între S.C. UPC ROMANIA S.A. și S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L.;

retragerea celor 2 operatori CATV semnatari ai contractului din anumite zone ale municipiului Timișoara , pe considerentul ineficienței activității în acele zone și insecurității materialelor instalate pentru desfășurarea activității.

a) În urma retragerii din unele zone, S.C. HI – FI QUADRAL s-a poziționat în perimetrul de Sud – Vest al municipiului Timișoara , respectiv zonele:

CENTRU – parțial S – V;

PIAȚA MARIA;

IOSEFIN;

LUNEI;

FERIDORF;

FABRICA DE ZAHĂR;

SOLVENTUL;

GARA DE NORD;

MIRCEA CEL BĂTRÂN.

b) S.C. UPC ROMANIA S.A. a ocupat toate aceste zone abandinate de S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. și s-a retras din zona S – V a orașului, unde activa HI – FI QUADRAL, existând totuși situații în care cei doi agenți economici funcționează împreună ăe aceeași stradă, însă unul având abonați la numerele cu soț și celălalt la numerele fără soț (ex. Str. Ana Ipătescu – ZONA CALEA ȘAGULUI)

În prezent S.C. UPC ROMANIA S.A. activează pe întreg teritoriul municipiului Timișoara , mai puțin zonele ocupate de S.C. TVS HOLDING S.R.L. – punct de lucru Timișoara (fost S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L.) și zonele ocupate de FAVORIT S.R.L.

c) S.C. FAVORIT S.A. Timișoara a activat anterior efectuării investigației și activează în przent în aceleași zone, respectiv:

BLAȘCOVICI

MEHALA

RONAȚ

situate în partea de Nord – Vest a orașului.

modificarea concomitentă a numărului de abonați la toți cei 3 operatori CATV din Timișoara;

modificarea tarifelor tinzând spre același nivel la toți cei 3 operatori existenți pe piața muncipiului Timișoara.

În municipiul timișoara s-au manifestat nemulțumiri în rândul populației care beneficiază de acest serviciu, în sensul că abonații nu au fost de acord cu tratamentul aplicat de părestatorii serviciului, cum ar fi:

debranșarea, fără consimțământul abonatului, de la rețeaua CATV a unui operator cu care acesta avea contract încheiat, copncomitent cu branșarea la alt operator CATV;

majorarea tarifelor la perioade scurte de timp, fără tratative cu abonații, eventual reprezentanți ai acestora (asociații de locatari, Federația Asociațiilor de Locatari din Timișoara, etc.);

impunerea tarifelor sub sancțiunea debranțării de la rețea, în cazl neacceptării plății noilor tarife de către abonați.

Ca urmare a sesizărilor primite de Inspectoratul de Concurență Timiș din partea populației municpiului, a fost efectuat un sondaj asupra situației create de comportamentul operatorilor CATV pe această piață, prin difuzarea unui chestionat la un număr de 100 abonați din diverse zone ale orașului, răspunsurile primite de la aceștia fijnd anexate Raportului.

Concluziile sondajului efectuat au fost următoarele:

debranșarea și transferul abonaților de la un operator CATV la altul s-a făcut abuziv, fără consultarea prelabilă a abonașilor. Abonaților care au pus întrebări și au încercat să se opună transferului, li s-a răspuns că dacă nu acceptă transferul vor fi deconectați, în zonă nemaiexistând alt operator. Unora dintre ei li s-a răspuns chiar că S.C. UPC ROMANIA S.A. și HI – FI QUADRAL S.R.L. și-au împărțit zonele pe care activează în oraș, nemaifuncționând împreună în aceleași zone;

referito la existență în aceeași zonă a mai multor operatori CATV, popuilația cunoaște situația dinainte de anul 2001, perioada în care existau oferte din partea S.C. ANALOG S.A TIMIȘOARA (actual S.C. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV – punct de lucru Timișoara). Ofertele erau în aceeași zonă, cu posibilitatea racordării la oricare dintre cei 2 operatori. În prezent oferta este asigurată de un singur operator în roicare din zonele orașului;

tarifele practicate de operatorii CATV în a doua jumătate a anului 2001 și începutul anului 2002, au cunoscu creșteri substanțiale, dublându-se față de nivelul existent în semestrul I al anului 2001. S.C. UPC ROMANIA S.A. percepe tarife în USD, cu plata în lei la cursul zilei efecturării plății, situație în care, în fucție de cursul leu/dolar, abonații plătesc tarife diferite pentru serviciul prestat în aceeași lună. Întrucât această societate a majorat tariful în dolari, de la 2 USD la începutul anului 2001, la 2,20 USD la finele primului trimestru al anului 2001, 2,80 USD la începutul semestrului II și 3,50 USD la sfărșitul anului 2001, încasând acest tarif în lei cu influența devalorizării leului față de dolar, populația a resimțit acest lucru cel mai mult, în contextul general al schimbărilor intervenite pe această piață. Mai mult, prin hotărârea acestui operator de a încasa în avans abonamentul pe o lună, populația este și mai nemulțumită, neînțelegând motivele și dreptul în baza căruia S.C. UPC ROMANIA S.A. a impus această măsură;

metoda prin care se stabilesc noile tarife este plata ultimei facturi emise se prestator, conform prevederilor din contract, punctul 7.6. Motivul nemulțumirii populației este acela că operatorii CATV au creat un cerc vicios din care nu se poate ieși, respectiv, pentru a li se da spre semnare actele adiționale cu noile tarife, abonații sunt obligați să plătească ultima factură, care conține noul tarif, în acest mod consființindu-se acceptarea tarifului nou. Semnarea ulterioară a actului adițional cu tariful majorat este doar o formalitate întrucât, conform prevederilor contractului, plata ultimei facturi înseamnă acceptarea tarifului propus de prestator iar neplata ei conduce la debranșarea abonatului.

7.3.2.3. Reacții ale abonaților al acțiunile operatorilor de împărțire pe zone a activității de televiziune prin cablu în municipiul Timișoara

Acțiunea a constat în răspândirea unui CHESTIONAR cu 9 întrebări în rândul a 100 abonați, stabiliți aleatoriu și colaborarea cu Federația Asociațiilor de Locatari Timișoara pentru difuzarea aceluiași Chestionar membrilor săi, colectarea răspunsurilor și depunerea acestora la Inspectoratul de Concurență Timiș.

Au fost primite 113 Chestionare completate și semnate, din răspunsurile primite putându-se trage următoarele concluzii:

din totalul celor 113 abonați chestionați, 49 au fost cleinții altui operator de televiziune prin cablu înainte de anul 2001, di oferta de pe piața mun. Timișoara până la acea dată;

transferurile de la un operator CATV la altul, efectuate în anul 2001 între UPC ROMANIA S.A. și HI – FI QUADRAL S.R.L. s.au făcut fără consimțământul abonaților;

în cazul că abonații nu au fost de acord cu transferul de la un operator CATV la altul, li s-a comunicat verbal că vor rămâne fără cablu, în unele situații precizându-li-se chiar o înțelegere între cele două firme de televiziune prin cablu pentru împărțirea pe zone a orașului în care urma să activeze fiecare;

abonații nu dispun de alternativa trecerii la alt operator CATV, în cazul în care sunt nemulțumiți de calitatea serviciului, nivelul tarifului sau alte condiții impuse de operator;

tarifele practicate de operatorii CATV au crescut simultan la toți operatorii din municipiul Timișoara, fiind în lunamartie 2002 de 115.000 lei/ab/lună în cazul UPC ROMANIA S.A. și TVS HOLDING S.R.L. și de 110.000 lei/ab/lună în cazul S.C. FAVORIT S.R.L. Timișoara.

Tarifele au fost majorate fără consultarea abonaților, ele fiind legalizate prin plata facturilor lunare emise de prestator.

Îm cazl că abonații nu acceptă tatifele majorate și nu plătesc factura conținând noile tarife, aceștia sunt debranșați de la rețea, neavând nici o soluție de a beneficia de serviciul altui operator de televiziune prin cablu.

În cazul că abonații plătesc factura cu noul tarif, aceștia sunt invitați să semneze un activitatea adițional la contract, cuprinzând noul tarif, conform prevederilor contractului, punctul 7.7

Prin urmare, tarifele se stabiilesc unilateral, de către prestator, abonații fiind obligați să le accepte sau să renunțe la serviciul asigurat de prestator.

7.3.2.4. Analiza costurilor și tarifelor

UPC ROMANIA S.A. TIMIȘOARA

În perioada 2000 – 2001, societatea a înregistrat pierderi în activitate, având o creștere medie de 37,65 %. Creșterea totală a tarifului în anul 2001 față de luna decembrie a anului 2000, a fost de 55.000 lei/ab/lună, respectiv de la 55.000 lei/ab/lună la 110.000 lei/ab/lună. În valori relative, creșterea a fost de 100 %.

Pentru acoperirea acestor pierderi, societatea ar fi trebuit să practice următoarele tarife medii lunare:

– an 2000 = 90.000 lei/ab/lună

– an 2001 = 130.489 lei/ab/lună

Întrucât numărul de abonați a crescut în anul 2001 la 72.885 iar la 31.03.2002 la 74.247, creșterea tarifelor în anul 2002 ar putea fi atenuate de acest factor.

În prezent, tariful practicat de societate este de 115.000 lei/ab/lună, mai precis 3,5 USD/ab/lună, cu plata lei la cursul zilei efectuării plății.

Menționăm că societatea a înregistrat în anul 2001 cheltuieli ocazionate de contractarea unor împrumuturi externe, cheltuieli de provizionae constituite pentru riscuri și cheltuieli, cheltuieli de investiții care au determinat dublarea cheltuielilor cu amortizare.

Aceste cheltuieli nu au caracter de repetabilitate, exceptând amortizarea, putând fi reduse sau eliminate total prin măsuri organizatorice și politic financiare adecvate scopului de menținere a tarifelor la un nivel rezonabil, corespunzător influențelor obiective ăn cisturi.

Prin reducerea acestora, nivelul tarifelor ar putea evolua în același sens, proporțional cu infleunța reducerii cheltuielilor.

S.C. UPC ROMANIA S.A. a prezentat câteva elemente de cheltuieli care au înregistrat creșteri mai mari decât indicele de creștere a costurilor și tarifelor, astfel:

chiria pe stâlpi a crescut cu 162 %;

dreptul de autor a crescut cu 176 %;

amortizarea a crescut cu 126 %.

De asemenea, societatea a arătat că primăria mun. Timișoara a instituit un tarif pentru rețele tehnico – edilitare în suma de 225.000.000 lei /lună.

S.C.TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV – punct de lucru Timișoara (fost S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. TIMIȘOARA)

În anul 2001, Societate comercială HI – FI QUADRAL S.R.L Timișoara a realizat activitatea de exploatare s-a încheiat cu profit.

În perioada analizată, tarifele au înregistrat crșteri după cum urmează:

– decembrie 2001/ianuarie 20001 = 100 % (100.000/50.000)

– decembrie 2001/iunie 2001 = 82 % (100.000/55.000)

– decembrie 2001/august2001 = 33 % (100.000/75.000)

– august 2001/ianuarie 2001 = 50 % (75.000/50.000)

Din analiza acestor evoluții, se observă că majorările de tarife au fost afectuate în sem. II 2001, din creșterea totală de 100 % a tarifelor în anul 2001, repartizarea pe perioade este următoarea:

– semstrul I 2001 10 %

– august 2001 40 %

– noiembrie 2001 24 %

– decembrie 2001 26 %

Costurile înregostrate de societate în aceeași perioadă au avut evoluții diferite față de sem. I 2001, în sem. II ala celuiași an, astfel.

materialele au înregistrat creșteri valorice de 2,60 ori; acestea nu au influențat hotărâtor creșterea tarifelor, contrtribund doar cu 9,6 % la creșterea totală a costurilor;

salariile au înregistrat creșteri valorice de 1,86 ori. Constribuția salariilor la creșterea totală a costurilor a fost de 18 % în anul 2001.

Costul programelor retransmise a înregistrat creșteri de 32 % în sem. II 2001 față de sem. I al anului. Ponderea costurilor programelor în total costuri a fost de 57 % în anul 2001, rezultând o influență a acestui element în creșterea totală a costurilor de 18 %.

CONCLUZII

1. În anul 2001, operatorii CATV din municipiul timișoara, respectiv:

– S.C. UPC ROMANIA S.A TIMIȘOARA și S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. TIMIȘOARA, actual S.C. TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV – punct de lucru timișoara au încheiat o înțelegere de împărțire a pieței serbiciului de televiziune prin cablu în municipiul Timișoara , cu luarea în considerarea și a poziției ocuptae de către S.C. FAVORIT S.A. TIMIȘOARA pe această piață.

Argumentele acestei înțelegeri sunt:

1.1. Argumente directe

Contractul semnat între S.C. UPC ROMANIA S.A TIMIȘOARA și S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. TIMIȘOARA în data de 31 auf’gust 2001, prin care sunt puse în vânzare rețele CATV între cei 2 agenți economici, în zone în care unul dintre agenți își înceta activitatea, concomitent cu preluarea abonaților acestuia de către cel de-al doilea agent economic.

Cu toate că S.C. UPC ROMANIA S.A. susține că vânzarea – cumpărarea rețelelor nu a avut loc efectele prevăzute de contract s-au produs.

Trannsferul abonaților de la S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. către S.C. UPC ROMANIA S.A. s-a realizat în baza unei înștiințări verbale individuale și totodată prin afișarea la casieriile societății a unui anunț prin care se face cunoscut faptul că societatea se va retrage din zonele unde furnizarea serviciului a devenit nerentabilă datorită pierderilor.

Contractele încheiate cu abonații deserviți de mijloacele fixe care au făcut obiectul Contractului de vânzare – cumpărare rețele CATV au fost reziliate.

În concluzie, în urma semnării acestui contract, abonații S.C. HI – FI QUADRAL S.R.L. aflați în zona existenței fizice a mijloacelor fixe (rețele CATV) supuse vânzării, au fost preluați de către S.C. UPC ROMANIA S.A. Timișoara, în număr de 8.671 titulari de contracte.

În aceeași perioadă, TVS HOLDING S.R.L. BRAȘOV a achiziționat la S.C. UPC ROMANIA S.A. echipament CATV, având drept urmare transferul de la UPC ROMANIA S.A către S.C. TVS HOLDING S.R.L. a unui număr de 3967 abonați.

În urma acestor transferuri de abonați între cele două societăți comerciale, s-a ajuns la situația în care, pe piața serbiciului de televiziune prin cablu în municipiul Timișoara, operatorii de televiziune prin cablu s-au delimitat pe zone de operare, consumatorii acestui serviciu putând apela la un singur ofertant în oricare din zonele orașului.

1.1.2. Răspunsurile date de abonații celor 2 operatori CATV din municipiul Timișoara la CHESTIONARUL difuzat de Inspectoratul de Concurență Timiș, pentru aflarea punctului de vedere al abonaților vis – a – vis de comportamentul prestatorilor acestui serviciu în Timișoara.

1.1.3. Sesizările primite de la abonații operatorilor de televiziune prin cablu din municipiul Timișoara , către Inspectoratul de Concurență Timiș.

1.2. Argumente indirecte

1.2.1. Evoluția numărului de abonași după data semnării Contractului de vânzare – cumpărare rețele CATV între UPC ROMANIA S.A. și HI – FI QUADRAL S.R.L. Timișoara

Se poate constata că numărul de abonați crescut, în aceeași perioadă, la ambele societăți, reprezentând tranferurile efectuate între cei 2 operatori CATV, cât și racorduri de abonați noi în zonele în care aceștia funcționau exclusiv.

1.2.2. Evoluția tarifelor după data semnării Contractului de vânzare – cumpărare rețele CATV între UPC ROMANIA S.A. și HI – FI QUADRAL S.R.L. din Timișoara

Evoluția tarifelor este aproape identică cu cei 2 operatori CATV pe întreaga perioadă indicii de creștere al tarifelor fiind:

1,69 ori, în cazul UPS ROMANIA S.A.

1,77 ori, în cazul HI – FU QUADRAL S.R.L., respectiv

TVS HOLDING, după 01.01.2002.

Înțelegerea încheiată între S.C. UPC ROMANIA S.A. Timișoara și S.C. HI – FU QUADRAL S.R.L Timișoara societate controlată la acea dată de către S.C. TVS HOLDING S.RL. BRAȘOV, contravine prevederilor Legii Concurenței nr. 21/1996, arti. 5, lit. c, reprezentțnd o împărțire a pieței serviciului de televiziune prin cablu pe criteriul teritorial.

2. Din analiza costurilor aferente activității desfășurate de cei 2 operatori CATV din municipiul Timișoara, pretzintă că aceștia au desfășurat activitate cu pierderi în anul 2000, UPS S.A și în anul 2001, problema eficientizării activității stțnd la baza înțelegerii dintre aceștia de a funcționa fiecare în anumite zone ale orașului și de a-i ajusta tarifele până la eliminarea pierderilor și obținerea de profit.

Concluzia este aceea că, atâta timp cât cele 2 societți comerciale s-au confruntat pentru acapararea pieței, acestea au practicat tarife mici pentru a fi mai atractive din punct de vedere al abonaților, încercând, din punct de vedere cantitativ și calitativ, să prezinte aceeași ofertă de programe TV.

Această politică a generat pierderi în activitatea ambilor agenți economici, mai ales în condițiile în care se impune moderinzarea echipamentelor și investiții noi în structura rețelelor CATV.

Soluția găsită de aceștia, de a nu se mai concura și de a realiza politici de redresare economică și financiară, nestingheriți în activitate, înclusiv politici de investiții strict necesare rămânerii pe piață, este în contradciție cu prevederile Legii Concurenței nr. 21/1996. cele 2 societăți comerciale puteau solicita Consiliului Concurenței, pentru implementarea acestor politic, acordarea unei dispense de exceptare de la interdicția prevăzută de art. 5, al. 1, lit.c pentru cazuri de înțelegeri individuale între agenți economici, probând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5, al. 2 din Legea 21/1996

PROPUNERI DE MĂSURI

1. Pentru încheierea unei înțelegeri de împărțire a zonelor de defsășurare a activității pe criteriul teritorial, propunem aplicarea sancțiunii contravenționale prevăzute de art. 56 din Legea Concurenței 21/1996 ambilor agenți economici, participanți la înțelegere, respectiv:

S.C. UPC ROMANIA S.A. TIMIȘOARA

S.C. TVS HOLDING S.R.L BRAȘOV

(aceasta având controlul absolut al S.C. HI – FI QUADRAL S.RL. în anul 2001, cânsd a avut loc înțelegerea, absorbind-o ulterior, prin hotărârea de fuziune a celor 2 societăți comerciale)

2. Întrucât, prin înțelegerea de împărțire a zonelor de activitate în municipiul Timișoara, operatorii CATV au eliminat total concurența, propunem supravegherea tarifelor aplicate de aceștia pe op perioadă determinată, conform prevedrilor art. 4, alin.3 din Legea Concurenței nr. 21/1996.

3. Anularea contractului de vânzare – cumpărare încheiat între cei 2 agenți economici și revenirea la vechea organizare privind serviciul de cablu TV.

BIBLIOGRAFIE

Consiliul Concurenței –

Protecția Concurenței în România. Principii și reglementări, Ed. Pământul, București 1997

Emil Semenea –

“Curs Prețuri și tarife”

3. Gheorghe Sică

“Sistemul de prețuri din România”, Ed. Lumina Lex, București 1995

4. Ilie Băbăiță

Alexandrina Duță

“Microeconomie”, Ed. De Vest Timișoara

5. Ilie Băbăiță

Alexandrina Duță

Ion Imbrescu

“Microeconomie”, Ed. De Vest Timișoara

6. Ilie Băbăiță

Alexandrina Duță

Introducere în microeconomie

7. Legea nr. 21/1996 – Legea Concurenței

H. O. Partea I nr. 28/1996

8. Magdalena Platis

“Prețul și formarea lui”

9. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10/09.13.2001

10. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119/08.03.2001

11. N. Dobra

„Economie politică”, Ed. Economică, București 1997

12 Octavian Căpățână

„Dreptul Concurenței Comerciale”, Ed. Lumina Lex 1998

13. Septimiu Pop Mariana Dobra

Florența Tecușan Vasile Duran

Vasile Turcu Dorina Ghidarcia

“Microeconomia”

14. Stelian Stancu

Tudorel Andrei

“Microeconomia” – Teorie și aplicație

15. Prof.drTatiana Moșteanu

Lect.drDalina Dumitrescu

Conf.dr.Constanța Floricel

“Prețuri și tarife”, Ed. Economică 1997

16. Tatiana Moșteanu

Theodor Purcărea

„Concurența” – ghidul afacerilor performante, Ed. Economică 1999