. Bilantul Si Contul de Rezultate, Surse de Informare In Managementul Trezoreriei (s.c. Xyz S.r.l

INTRODUCERE

Conceptul de echilibru în viața economicã a fost interpretatã diferit. În literaturã se gãsesc expresii ca echilibru static, echilibru stabil, echilibru instabil, echilibru optim, etc. În condițiile în care schimbarea unui element sau a altuia dã naștere tendinței de restaurare a echilibrului sau a unui proces de ajustare spre formarea unui nou echilibru, acesta este considerat echilibru stabil. Atunci însã când nu se produc astfel de tendințe, echilibrul este instabil.

Definirea unor fenomene antagoniste, divergente ca variante ale echilibrului economic nu conving. Realizarea echilibrului static, conduce la o stare calmã, fãrã antagonisme, stare imposibil de realizat intr-o activitate ca cea economicã.

Climatul economic în care își desfașoarã activitatea unitãțile economice este cu totul diferit. Se impune totuși precizarea cã aria studiilor privind unitãțile economice mai are încã pete albe. Este vorba cu deosebire de problemele financiare ale acestor nuclee unde se creeazã noi valori de întrebuințare. Dacã se ia în considerare confluența dintre cunoașterea fenomenelor și cercetãrile efectuate, se observã cã pe agenda nerealizãrilor se aflã relația de echilibru ce ar trebui sã cuprindã nivelul sarcinilor concrete ale unitãților economice și modalitãțile și chiar posibilitatile de a dispune cu eficientã de resursele necesare.

Dezvoltarea unei economii concurențiale de piațã, presupune, printre altele și o acțiune generalã de perfecționare a organizãrii, conducerii și planificãrii economiei. Acțiunea are caracter permanent, întrucât mișcarea însãși este o formã inerentã a vieții economice, iar dezvoltarea se deruleazã într-un lanț nesfârșit de contradicții, de interrelații, dintre tendința de echilibru și factorii de antiechilibru.

Forma generalizatã, instituționalizatã organizatoric, cu particularitãți inerente de la un sistem economic la altul, cu atribute și obiective stabilite în funcție de producție, inclusiv cu finalitãți bine precizate, este unitatea economicã. Necesitatea de a cuprinde în sfera gestiunii econimice multiplele forme organizatorice, impune utilizarea unei denumiri cu accepțiune mai largã și adecvatã subiectului. Conceptul de unitate economicã, presupune includerea termenului de întreprindere, invers nu este posibil, deși întreprinderea ocupã un loc central în acest sistem conceptual.

Procesul organizãrii, conducerii și planificãrii în unitãțiile economice este marcat de trecerea de la economia centralizatã la economia concurențialã de piațã. Planificarea financiarã în aceste unitãți acoperã câmpul în care se constituie, utilizeazã și se distribuie resursele financiare ale unitãții economice.

Prin intermediul bugetelor de activitãți se stabilește un echilibru între obiectivele fixate de unitatea economicã și resursele financiare pe care aceasta le poate afecta în vederea realizãrii concordanței între obiective și resurse. Bineînțeles cã acest echilibru este stabilit pentru sfârșit de trimestru sau an, în funcție de condițiile economice, tehnice și financiare de care dispune unitatea economicã.

Bugetul este un plan exprimat cantitativ în termeni monetari. Sarcinile ce se stabilesc prin buget sunt repartizate celor responsabili cu execuția sa.

In adoptarea bugetului prezintã importanțã și este esențialã negocierea între managerii centrelor de responsabilitate și superiorii lor.

Produsul acestor negocieri se concretizeazã într-un principiu ce stã la baza elaborãrii bugetelor și anume, principiul echilibrului potrivit cãruia firma trebiue sã se gãseascã într-o stare de proporționalitate privind necesitãțile de acoperit și resursele capabile sã finanțeze aceste nevoi.

Asigurarea și repartizarea resurselor pe diferite compartimente și etape ale procesului activitãții unitãții, este – de asemenea – o artibuție a planificãrii și conducerii efective a activitãții financiare. În consecințã se impune cunoașterea amãnunțitã a anatomiei și fiziologiei unitãții economice pentru a orienta resursele în direcția utilizãrii lor eficiente.

În conducerea operativã a activitãții financiare au loc douã categorii principale de mutații:

cele care produc în procesul de aprovizionare, producție și desfacere.

Aprovizionarea și desfacerea leagã mai intim unitatea economicã de condițiile concrete ale pieței interne și uneori și de relațiile cu piața externã, întrucât de calitatea valorilor de întrebuințare pe care le primește și de calitatea celor ce le livreazã, depinde eficiența utilizãrii capitalului;

cele ce se produc în valoarea și circuitul resuselor ca urmare a proceselor

amintite. Obiectivele principale de cunoaștere sunt: resursele disponibile, structurarea acestora într-o fazã sau alta, nivelul total valoric, viteza de rotație în comparație cu cel din perioada anterioarã, etc.

Reluarea interrelațiilor dintre cele douã categorii de mutații, se face prin

intermediul prețurilor. Prețurile sunt sinteza a douã funcțiuni ce acționeazã în derivã: puterea de cumpãrare a monedei și costurile de producție.

Dereglare continuã a stãrii de echilibru la nivelul unitãților se bazeazã pe

cunoașterea factorilor de antiechilibru.

Deci, pentru a asigura în mod continuu, echilibrul financiar al unitãții economice se impune cunoașterea și analiza cuplului de relații ce pot genera contradicții – fenomen ce ricoșeazã și se observã cu deosebire – la nivelul activitãții financiare.

La nivelul unitãților economice, acțiunea de reglare poate fi fãcutã în condiții optime, pe baza bugetãrii întregii activitãți. Cunoașterea fenomenului financiar, dupã datele înscrise în bugetul trezoreriei este imperios necesarã, fenomenul financiar fiind autonom din punct de vedere metodologic, organizatoric și decizional. Dar, fenomenul financiar ne rezultã automat din derularea procesului de aprovizionare, producție și desfacere.

În acțiunile de reglare ale elementelor de antiechilibru la nivelul unitãților economice trebiue sã se ținã seama de urmãtoarele:

cererea formulatã de piața naționalã și internaționalã;

condițiile concrete și ambianța socio-economicã în care își desfãșoarã

activitatea unitatea economicã ;

Numai în aceste condiții mesajele generale și specifice cu caracter financiar,

ce alerteazã factorii de decizie, vor impune hotãrâri cu conținut economic și tehnic, dar cu consecințe pozitive sub aspectul utilizãrii eficiente a resurselor financiare.

Aceste probleme se cer analizate de pe platforma echilibrului financiar, adicã la nivelul realizãrii tuturor indicatorilor privind utilizarea cât mai eficientã a fondurilor paralel cu obținerea de rezultate financiare optime. Conducerea operativã a activitãții financiare urmãrește zi de zi reglarea factorilor pentru a converge în direcția optimizãrii.

Sesizarea factorilor cu influențe pozitive sau negative în reglarea financiarã, aduce un plus de conținut economic, deciziilor.

Este de menționat cã o serie de fenomene vin din afara unitãții și au importanțã în relația echilibru și antiechilibru financiar. În acest sens trebuie urmãrit:

în ce mãsurã utilizarea resurselor la nivel macroeconomic influențeazã

utilizarea acestora la unitatea economicã. De reținut metodele și ușurința cu care se acordã veniturile bugetare, creditele bancare;

în ce mãsurã prețurile produselor sau tarifele se abat cât mai puțin de la

valoare pentru a vedea dacã unitatea rãspunde comandei sociale;

în ce mãsurã produsele respective au audiențã pe piața internã și externã

(calitatea acestora) și ce condiții sunt stabilite pentru decontarea lor;

În privința aceasta, echilibrul financiar al unitãții este influențat de factorii de

echilibru și antiechilibru de la nivelul macroeconomic.

Factorii din sistem, deci din cadrul unitãții economice, care influențeazã îndeosebi situația financiarã, sunt:

dereglãrile în aprovizionare, producție și desfacere ce produc mutații de

resurse neprevãzute în bugetul trezoreriei;

modul de organizare și derulare a muncii cu referire specialã la activitatea

financiarã și la rãspunderea conducerii în utilizarea resurselor.

În consecințã la nivelul unitãților economice, procesul deciziilor financiare este un proces de reglare a fenomenelor de antiechilibru pentru a se crea condițiile de mișcare spre echilibru. Acest proces decizional are o frecvențã mai mare decât în alte sectoare, petnru cã zilnic se produc mutații de valori care determinã o poziție sau alta a fondurilor cu repercursiuni asupra echilibrului stabilit prin bugetul trezoreriei. Decizia nu este altceva decât metoda de reglare a antiechilibrului spre echilibru.

Microeconomia este de fapt baza economiei, locul unde se creazã plusvaloarea, bunãstarea și prosperitatea.

Ea, microeconomia cuprinde societãți comerciale din diferite sectoare de exploatare, de la extragere la prelucrare, transformare, la distribuție și comercializare.

Ce este comun tuturor este echilibrul și care poate fi exprimat prin indicatori comuni. Evident cã specificitatea își pune amprenta asupra mãrimii indicatorilor și duratei de acțiune a acestora.

Lucrarea trateazã cu precãdere ce este comun echilibrului la nivel microeconomic.

Capitolul 1. BILANȚUL ȘI CONTUL DE REZULTATE,

SURSE DE INFORMARE ÎN

MANAGEMENTUL TREZORERIEI

Necesitatea bilanțului și a contului de rezultate ca surse de informare în cadrul managementului trezoreriei este indiscutabilă. Pe baza acestor documente care reflectă o activitate încheiată, managerul trezoreriei poate analiza în ce măsură obiectivele propuse au fost îndeplinite, precum poate stabili noi obiective pentru exercițiile viitoare.

1.1. BILANȚUL FINANCIAR ȘI BILANȚUL FUNCȚIONAL

Pentru o analiză cât mai corectă și relevantă a situațiilor de trezorerie obținute și pentru a stabili în ce măsură obiectivele stabilite de managerul trezoreriei au fost realizate, trebuie făcută transformarea bilanțului contabil în bilanț financiar și în bilanț funcțional. Bilanțul financiar reflectă cu mai mare acuratețe gradul de lichiditate și solvabilitate al firmei, în timp ce pe bilanțul funcțional poate fi pus cel mai bine în evidență echilibrul financiar, mărimea fondului de rulment, a necesarului de fond de rulment, a disponibilităților, a creditelor bancare pe termen scurt, precum și dimensiunea trezoreriei nete.

1.1.1. BILANȚUL FINANCIAR

Cerințele de natură financiară impun restructurarea informațiilor din bilanțul contabil, fie prin gruparea, fie prin divizarea acestora în scopul întocmirii bilanțului financiar. Acesta pune în evidență relația dintre resursele deținute de societatea comercială și utilizarea acestora.

Respectând criteriile cu privire la lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor, prin corectarea informațiilor contabile se urmărește gruparea:

elementelor patrimoniale de activ, în funcție de durata imobilizării lor în timp;

elementelor patrimoniale de pasiv, în funcție de caracterul existenței lor în timp.

Activele bilanțului financiar sunt:

IMOBILIZĂRI NETE. Acestea cuprind activele cu o durată mai mare de un an, reprezentate de:

Active imobilizate (corporale, necorporale și financiare de peste un an);

Stocuri imobilizate peste un an;

Creanțe peste un an;

Cheltuieli în avans de peste un an.

ACTIVE CIRCULANTE. Acestea cuprind activele cu o durată mai mică de un an, reprezentate de:

Imobilizări financiare sub un an;

Active circulante sub un an.

Pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate, vom apela la un exemplu :

ACTIV CONTABIL(mii lei) ACTIV FINANCIAR(mii lei)

Fig. 1.1 Conversia activului contabil în activ financiar

Pasivele bilanțului financiar sunt:

CAPITALURI PERMANENTE. Acestea cuprind pasivele exigibile cu o durată mai mare de un an, reprezentate de:

Capital propriu;

Datorii pe termen mediu și lung;

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli de peste un an;

Venituri în avans de peste un an.

DATORII PE TERMEN SCURT. Acestea cuprind pasivele exigibile sub un an, reprezentate de:

Datorii sub un an;
scopul întocmirii bilanțului financiar. Acesta pune în evidență relația dintre resursele deținute de societatea comercială și utilizarea acestora.

Respectând criteriile cu privire la lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor, prin corectarea informațiilor contabile se urmărește gruparea:

elementelor patrimoniale de activ, în funcție de durata imobilizării lor în timp;

elementelor patrimoniale de pasiv, în funcție de caracterul existenței lor în timp.

Activele bilanțului financiar sunt:

IMOBILIZĂRI NETE. Acestea cuprind activele cu o durată mai mare de un an, reprezentate de:

Active imobilizate (corporale, necorporale și financiare de peste un an);

Stocuri imobilizate peste un an;

Creanțe peste un an;

Cheltuieli în avans de peste un an.

ACTIVE CIRCULANTE. Acestea cuprind activele cu o durată mai mică de un an, reprezentate de:

Imobilizări financiare sub un an;

Active circulante sub un an.

Pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate, vom apela la un exemplu :

ACTIV CONTABIL(mii lei) ACTIV FINANCIAR(mii lei)

Fig. 1.1 Conversia activului contabil în activ financiar

Pasivele bilanțului financiar sunt:

CAPITALURI PERMANENTE. Acestea cuprind pasivele exigibile cu o durată mai mare de un an, reprezentate de:

Capital propriu;

Datorii pe termen mediu și lung;

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli de peste un an;

Venituri în avans de peste un an.

DATORII PE TERMEN SCURT. Acestea cuprind pasivele exigibile sub un an, reprezentate de:

Datorii sub un an;

Provizioane pentru cheltuieli sub un an;

Venituri în avans sub un an.

PASIV CONTABIL PASIV FINANCIAR

횅 mii lei mii lei

Fig. 1.2 Conversia pasivului contabil în pasiv financiar

În bilanțul financiar, posturile de activ și pasiv sunt grupate, pentru a obține mărimi semnificative în vederea analizei:

resurselor pe termen lung care finanțează activele circulante;

necesarului net de finanțare;

resurselor bănești disponibile la un moment dat.

1.1.2. BILANȚUL FUNCȚIONAL

Deciziile managerilor privind activitățile de finanțare, investiții și exploatare necesită cunoașterea nevoilor societăților comerciale și a modului de finanțare a acestora. Teoria și practica financiară utilizează în acest scop bilanțul funcțional sau economic. Acesta reflectă fluxurile de resurse din pasivul bilanțului, destinate finanțării fluxurilor de utilizări din activul bilanțului, grupate în funcție de apartenența lor la ciclurile de acumulare (ciclul de finanțare, ciclul de investiții) și la ciclul operațiunilor curente (de exploatare și din afara exploatării), de care aparțin fluxurile de încasări și plăți evaluate la valoarea de origine a acestora.

Corectarea informațiilor contabile și gruparea elementelor de activ și pasiv în funcție de origine și destinație, în cadrul bilanțului funcțional sau economic, permite analizarea fluxurilor de utilizări și resurse, în funcție de apartenența la ciclurile existente la nivelul societății comerciale. Pentru a reflecta deciziile inițiale, activele sunt evidențiate la valoarea brută. Unele elemente din activul, pasivul și din afara bilanțului contabil vor corecta fluxurile de utilizări și resurse ale bilanțului funcțional.

Fluxurile de utilizări (alocări) stabile (durabile) sunt:

reflectate la valoarea brută;

majorate cu: imobilizările finanțate prin leasingul operațional și cu cheltuielile în avans aferente activelor imobilizate;

diminuate cu: vărsăminte de efectuat pentru imobilizări financiare și dobânzile aferente imobilizărilor financiare.

Fluxurile de utilizări (alocări) curente sunt:

reflectate la valoarea brută;

majorate cu dobânzile aferente creanțelor imobilizate, la obligațiuni și titluri de plasament, de încasat, cheltuieli în avans (grupate pe fluxuri din exploatare și din afara exploatării).

Fluxurile de resurse stabile (durabile) sunt:

majorate cu vărsămintele de efectuat pentru imobilizări financiare, amortizări privind imobilizările, provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor;

diminuate cu dobânzile aferente creditelor bancare și împrumuturilor obligatare pe termen lung.

Fluxurile de resurse curente sunt:

majorate cu dobânzile aferente împrumuturilor și datoriilor contractate pe termen scurt, mediu și lung, efecte scontate neajunse la scadență, provizioane pentru deprecierea stocurilor și conturilor de trezorerie.

Bilanțul funcțional reflectă:

deciziile legate de activitatea de investiții, sub forma fluxurilor de utilizări stabile;

deciziile legate de activitatea curentă (de exploatare și din afara exploatării), sub forma fluxurilor de utilizări curente (ciclice);

deciziile legate de activitatea de finanțare (a investițiilor și operațiunilor curente), sub forma fluxurilor de resurse stabile și datorii curente (ciclice).

Între ciclurile existente la nivelul societății comerciale și fluxuri există următoarea corespondență:

ciclul de acumulare a capitalului compus din:

ciclul de investiții – fluxuri de utilizări (alocări) stabile (durabile);

ciclul de finanțare a capitalului imobilizat – fluxuri de resurse stabile (durabile).

ciclul de operațiuni curente compus din:

ciclul de exploatare și din afara exploatării – fluxuri de utilizări (alocări) curente;

ciclul de finanțare a operațiunilor curente (de exploatare și din afara exploatării) – fluxuri de datorii și alte resurse curente (ciclice).

Ciclul operațiunilor de trezorerie compus din:

trezoreria de activ – fluxuri de disponibilități bănești;

trezoreria de pasiv – fluxuri reprezentate de creditele de trezorerie.

Pasivul bilanțului funcțional reflectă ciclul de finanțare, respectiv ansamblul fluxurilor de resurse de care dispune societatea comercială.

Bilanțul funcțional prezintă dinamica societății comerciale pe baza unui model de tipul “flux-stoc”, fundamentat pe valori contabile brute. Pe baza principiilor generale stabilite de teorie, pentru a reflecta și analiza activitatea societății comerciale, pe cicluri de operațiuni, se poate elabora structura bilanțului funcțional (Anexa 1), considerat ca un ansamblul de stocuri, de utilizări și resurse:

Gruparea informațiilor din bilanțul funcțional permite:

analizarea raportului dintre resurse și necesități pe fiecare ciclu de activitate;

evaluarea structurală a resurselor durabile și curente de care dispune societatea comercială;

influența ciclului de investiții asupra echilibrului financiar global;

determinarea necesarului curent de finanțare în funcție de natura activității și nivelul acesteia, gestiunea stocurilor, clienților și furnizorilor;

analiza structurii financiare;

calculul marjei de siguranță financiară (partea din resursele durabile care finanțează activele circulante);

analiza lichidității și echilibrului financiar;

elaborarea deciziilor de finanțare a investițiilor și activităților curente.

1.2. CONTUL DE REZULTATE, EXPRESIE A PERFORMANȚEI

FINANCIARE

Cunoașterea de către managerul trezoreriei a contului de rezultate este o necestitate obiectivă, deoarece veniturile și cheltuielile grupate la nivelul acestui document, generează fluxuri de intrare sau de ieșire în cadrul trezoreriei întreprinderii.

O componentă importantă a echilibrului este rezultatul financiar al întreprinderii.

Bilanțul contabil este considerat ca fiind documentul ce descrie situația patrimonială și implicit financiară a unei întreprinderi (unități patrimoniale) la un moment dat, indicând și mărimea rezultatului. Apare, însă, ca necesară prezența unui alt instrument de modelare contabilă care să explice modul de constituire a rezultatului și să permită desprinderea unor concluzii legate de performanțele activității întreprinderii. Acest instrument este contul de profit și pierdere sau contul de rezultate.

Pentru evidențierea trezoreriei, contul de rezultate are o importanță capitală, deoarece toate încasările și plățile care apar la nivelul acesteia provin din veniturile și cheltuielite firmei, care sunt reflectate în contul de profit și pierdere. Astfel pentru a cunoaște totalitatea intrărilor și ieșirilor la nivelul trezoreriei, trebuiește cunoscută mai întâi proveniența lor.

Întreprinderea – titulara unui patrimoniu – devine și un centru de calcul economic, calcul ce are la bază, la nivelul cel mai general, comparații între:

valorile produse și vândute pe piață, numite generic venituri;

valorile utilizate pentru obținerea acestor venituri, care sunt constituite din costuri angajate pe alte piețe – denumite cheltuieli; acestea reprezintă, în fapt, remunerarea factorilor de producție.

Din compararea celor două mărimi valorice se obține o primă ecuație ce exprimă o altă formă de modelare a realității economice cuantificată bănește prin intermediul contabilității și anume:

VENITURI – CHELTUIELI = REZULTAT

sau

VENITURI = CHELTUIELI REZULTAT

Rezultatul poate fi o mărime valorică pozitivă, denumită profit sau beneficiu, atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, în situația inversă; profitul și pierderea mai sunt recunoscute și sub numele de rezultatul beneficiar, respectiv rezultatul deficitar.

Structurarea contului de profit și pierdere (contului de rezultate) se face pornind de la activitatea întreprinderii, care se identifică cu însăși operațiunile economico-financiare desfășurate de întreprindere într-un exercițiu.

Toate operațiunile legate de activitatea principală sau de exploatare, constituind însuși obiectul de activitate al întreprinderii, sunt considerate drept operațiuni curente. Operațiunile curente prezintă în cadrul fiecărei întreprinderi un caracter specific, legat de activitatea acesteia; în plus, aceste operațiuni se delimitează prin caracterul lor ordinar, obișnuit și repetitiv, permițând determinarea rezultatului curent. În normele de analiză financiară europeană rezultatul curent corespunde unui beneficiu curent și real, considerat curent deoarece nu include rezultatele excepționale sau în afara exploatării și real deoarece acest rezultat este determinat în afara oricăror constrângeri ce acționează asupra contabilității, îndeosebi fiscale.

Un statut aparte îl au operațiunile financiare care includ atât operațiuni obișnuite cât și cu caracter excepțional. Operațiunile excepționale ce au un caracter financiar sunt considerate financiare deoarece natura financiară a operațiunii primează asupra caracterului ei excepțional.

Operațiunile financiare, prin rezultatul financiar, concură, alături de operațiunile de exploatare (ce dau rezultatul din exploatare), la formarea operațiunilor curente ce au drept consecință obținerea rezultatului curent.

Plecând de la aceste considerente, contul de profit și pierdere pune în evidență următoarele niveluri:

Niveluri de activitate

Tabelul 3.1.

Până în prezent nu există o schemă universală de prezentare a documentului de sinteză contabilă care este contul de profit și pierderi. Această prezentare variază după tradițiile naționale în ce privește transparența informației contabile cât și particularitățile de ordin juridic, fiscal și economic: în unele țări tendința este de a se publica un minim de informație, adesea impus de legislație, în altele se realizează o descriere clară, completă și semnificativă a activității unei întreprinderi.

In prezentarea contului de rezultate sunt conturate două modele de expunere a cheltuielilor și veniturilor: unul ce ia în considerare natura economică a acestora, altul ce pleacă de la funcțiunile sau activitățile unei întreprinderi (de la destinația cheltuielilor și veniturilor).

Ca formă, contul de profit și pierdere se poate prezenta:

sub formă de tablou bilateral sau formă de cont (schema orizontală);

sau sub formă de listă (schema verticală).

În ambele cazuri, cheltuielile și veniturile sunt, însă, clasificate în trei categorii:

cheltuieli și venituri din exploatare;

cheltuieli și venituri financiare;

cheltuieli și venituri excepționale,

după cum ele se referă la operațiunile curente legate de activitatea industrială și/sau comercială, la operațiuni financiare sau cu caracter excepțional.

Prezentarea contului de profit și pierdere în forma “listă” oferă avantajul de a delimita partea de rezultat aferentă activității curente (de exploatare și financiară) de rezultatul aferent activității excepționale, acesta din urmă fiind, în general, caracterizat printr-o variație semnificativă de la un an la altul și de la o întreprindere la alta. Delimitarea este necesară și pentru faptul că rezultatul curent este un indicator important în aprecierea activității oricărei întreprinderi, intrând în mulțimea elementelor echilibrului financiar.

În țara noastră, contul de profit și pierdere ca piesă componentă a documentelor contabile de sinteză, sau, mai circumscris, a conturilor anuale, se întocmește, în mod obligatoriu, de către toate unitățile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate, fie în sistem de bază (unitățile patrimoniale mari), fie în sistem simplificat (unitățile patrimoniale mici și mijlocii).

Ghidându-se după metodologia utilizată în Uniunea Europeană, instituțiile noastre de normalizare au prevăzut câte o schemă standard a contului de profit și pierdere, atât în sistem de bază, cât și în sistem simplificat. Forma de prezentare este “în listă” sau schemă verticală, informațiile fiind prezentate atât referitoare la exercițiul financiar încheiat, cât și cel precedent.

În varianta românească, contul de profit și pierdere cuprinde: veniturile și cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, cât și rezultatul exercițiului (profit sau pierdere).

Rezultatul exercițiului este determinat având în vedere activitatea curentă, operațiile excepționale și impozitarea profitului.

Contul de profit și pierdere în varianta românească cuprinde următoarele grupe de venituri și cheltuieli (Anexa 2):

Activitatea de exploatare

Veniturile întreprinderii, în sens larg, reprezintă sumele încasate sau care urmează a fi încasate la un moment dat.

Veniturile aferente activității de exploatare provin din:

vânzările de mărfuri

producția vândută

Prin însumarea vânzărilor de mărfuri și a producției vândute se obține cifra de afaceri, un indicator cu o relevanță mare asupra situației economico-financiare a întreprinderii.

Producția stocată

Producția imobilizată.

Suma algebrică dintre producția vândută, producția stocată și producția imobilizată reprezintă producția exercițiului.

Subvențiile de exploatare

Alte venituri din exploatare.

Venituri din provizioane privind exploatarea

Acestor venituri din exploatare le corespund o serie de cheltuieli aferente exploatării, cum sunt:

Cheltuielile privind mărfurile

Cheltuielile privind materiile prime și materialele consumabile

Cheltuielile cu energia și apa

Alte cheltuieli materiale.

Lucrările și serviciile executate de terți

Impozitele, taxele, vărsămintele asimilate

Cheltuieli cu salarii personal

Cheltuielile cu asigurările și protecția

Alte cheltuieli de exploatare

Cheltuieli cu amortizări și provizioane

Compararea veniturilor din exploatare cu cheltuielile de exploatare permite evidențierea unui prim indicator și anume rezultatul din exploatare, care poate fi profit (când veniturile depășesc cheltuielile) sau pierdere (în situația inversă).

Activitatea financiară

În cadrul veniturilor financiare sunt incluse următoarele venituri provenind din:

Titlurile și creanțe imobilizate

Titlurile de plasament

Diferențele de curs valutar (favorabile)

Alte venituri financiare

Provizioane

Cheltuielile activității financiare se referă la:

Creanțe imobilizate

Titlurile de plasament, respectiv pierderea netă rezultată în urma vânzării

titlurilor de plasament.

Diferențe de curs valutar (nefavorabile)

Alte cheltuieli financiare

Amortizări și provizioane

Diferența dintre veniturile financiare și cheltuielile financiare reprezintă rezultatul din activitatea financiară, care poate fi pozitiv (profit financiar) sau negativ (pierdere financiară).

Activitatea excepțională

Operațiunile care nu au un caracter ordinar, normal, nefiind generate de activitatea curentă a întreprinderii, dau naștere la venituri și cheltuieli excepționale și se referă fie la operațiuni de gestiune, fie la operațiuni de capital, fie la amortismente și provizioane.

Veniturile excepționale includ veniturile din:

Operațiuni de gestiune

Operațiuni de capital

Provizioane .

Cheltuielile excepționale sunt generate deasemenea de:

Operațiuni de gestiune

Operațiuni de capital

Amortizări și provizioane

Diferența dintre veniturile excepționale și cheltuielile excepționale reprezintă rezultatul excepțional al exercițiului.

Însumând toate cele trei rezultate obținute anterior (exploatare, financiar, excepțional) obținem rezultatul brut al exercițiului, care urmează a fi supus impozitării.

CAPITOLUL 2. CONȚINUTUL ȘI NECESITATEA ASIGURÃRII ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.1 ECHILIBRUL FINANCIAR CLASIC:

FOND DE RULMENT, NECESAR DE FOND DE RULMENT, TREZORERIE NETĂ

Activitatea unei întreprinderi trebuie sã fie generatoare de efecte pozitive ce conduc la susținerea principiului continuitãții activitãții, deci trebuie sã fie echilibratã.

Pe toata durata ei de activitate, întreprinderea se confruntã cu anumite probleme de echilibru.

Dacã tratãm întrepriderea ca sistem economico-social, în care elementele structurale se gãsesc intr-o continuã mișcare, prefacere, atunci problemele echilibrului se cer integrate sistemului și prin prisma raportului corelãrii elementelor structurii în funcție de raționalitate și eficiențã a activitãții.

Îmbunãtãțirea și perfecționarea conducerii economice, a activitãții economico-sociale sunt procese continue, care însoțesc viața întreprinderii în contextul unui șir neîntrerupt de inter-relații ale tendințelor de echilibru cu factorii de dezechilibru.

Echilibrul însoțește viața economico-socialã a întreprinderii, având un caracter relativ stabil, fiind temporar. Deci putem conchide, cã starea de armonie și de stabilitate ale relațiilor elementelor structurii nu este datã odatã pentru totdeauna. Existã o mulțime de stãri care vin, decurg din altele ce au suferit influența factorilor de echilibru.

Factorii dezechilibrului se cer însã a fi cunoscuți și contracarați, încât sã nu acționeze spontan, anarhic, subiectivist cu efecte de nedorit, evitîndu-se în acest fel apariția de fenomene negative și disproporții.

Depãșirea valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul dinamic al sistemului.

În cadrul echilibrului întreprinderii, echilibrul financiar are un rol important, dacã avem în vedere cerințele, solicitãrile organismului și resursele de satisfacere a celor dintâi.

Analiza echilibrului financiar al întreprinderii trebuie efectuatã prin prisma cerințelor gestiunii întreprinderii și a raportului dintre datorii și autofinanțare, în legãturã cu formarea și folosirea fondurilor întepriderii.

Acest echilibru trebuie contextualizat intereselr interne și exterioare întreprinderii, interese ce se regãsesc în tabloul obiectivelor unitãții economice.

Din aceste considerente, o importanțã deosebitã prezintã structura echilibruliu, a raportului în care se aflã și de aici o anumitã calitate a echilibrului financiar al întreprinderii.

Ne referim la necesitãți și resurse, la încasãri și plãți, la elementele componente ale nevoilor de resurse și ale celor ce privesc posibilitãțile lor de formare, la ansamblul fondurilor cu structura lor și modul de utilizare(destinația acestora).

2.1.1.STRUCTURA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Analiza structurii echilibrului financiar este neesarã tocmai datoritã puterii sale de a releva calitatea echilibrului financiar la un moment dat, sau în evoluție. Trebuie fãcutã diferențierea între echilibrul static, la un moment dat și echilibrul dinamic continuu.

De fapt, ultimul este caracteristic evoluției, permanentelor schimbãri și transformãri din întreprindere, aceasta pãstrîndu-și individualitatea și integritatea pe tot traiectul vieții sale economico-sociale.

Așa cum am mai afirmat, întreprinderea, ca sistem deschis, se caracterizeazã prin conexiunile și interacțiunile dintre elementele sale componente și cu cele înconjurãtoare. Legãturile dintre pãrțile sistemului sunt mai intense, mai puternice pentru menținerea sistemului, decât cele exterioare, tocmai ca urmare a integrãrii pãrților într-un sistem unitar, în care pãrțile sunt subordonate sistemului.

Conexiunile dintre pãrțile sistemului întreprindere sunt de naturã economico-socialã, fiind finalizate în sensul îndeplinirii funcțiilor esențiale care asigurã gestiunea, autofinanțarea și dezvoltarea. Între conexiunile economice, cele financiare au un rol important.

Ca sistem, întreprinderea se caracterizeazã prin trãsãturi comune sistemelor și anume integralitatea, echilibrul dinamic și autoreglarea.

Pentru a dezvolta problemele de echilibru, nu trebiue neglijat faptul cã pãrțile componente au o anumitã organizare, fiind diferențiate din punct de vedee al structurii și funcționalitãții lor, aflate într-o anumitã conexiune.

Pãrțile acționeazã, potrivit legilor și cerințelor de funcționare a sistemului, ca întreg, aflat într-un permanent echilibru. Echilibrul este cel ce asigurã autoreglarea.

Autoreglarea mecanismelor interne, între care cel financiar este unul, permite menținerea existenței în timp a unitãții economice, adicã conservarea integralitãții și echilibrul dinamic. De aici decurg interdependențele necesar dinamic.

Autoreglarea ca mecanism cibernetic, este aplicabilã și întreprinderii ca sistem, prin intermediul cãreia se realizeazã cerințele echilibrului dinamic.

“În cadrul echilibrului de ansamblu, echilibrul financiar, considerãm cã ocupã un loc important, echilibrul ce-l definim ca fiind starea ce se caracterizeazã printr-un flux permanent de fonduri bãnești de naturã financiarã prin sistem, dar cu pãstrarea integralitãții sistemului”.

Întreprinderea poate fi privitã și ca un sistem deschis de nevoi, între care cele de ordin bãnesc și financiar sunt importante, fiind în continuã creștere. Resursele de acoperire pot fi într-un interval de timp limitate. Aceastã limitare este temporarã. Sporirea efectelor utile pe unitatea de effort, sporirea eficienței, conduce la un nou raport, o nouã proporție. Ne gãsim în zona echilibrului dinamic, a depãșirii echilibrului static.

Echilibrul nu constã doar într-o simplã egalitate. El încorporeazã anumite proporționalitãti și corelații între elementele structurale, ce vor fi redate în paragrafele și capitolele viitoare.

2.1.2.ECHILIBRUL FINANCIAR ÎN DOCTRINA ECONOMICÃ

Teoria echilibrului, este o concepție potrivit cãreia în mecanismul procesului dezvoltãrii este esențialã starea de echilibru între obiectul în dezvoltare și mediul ambiant.

Aceastã stare de echilibru este caracteristicã și în relația întreprindere-mediu ambiant, în relația echilibru general – echilibru financiar.

Echilibrul economic general exprimã proporționalitatea existentã în cadrul sferelor procesului reproducției sociale, precum și în toate sferele acestui proces. Echilibrul economic general apare de fiecare datã ca raport între potențialul economic, pe de o parte și cerințele de consum productiv, social și individual, pe de latã parte; el trebuie înțeles ca o unitate organicã dintre latura materialã, umanã și valoricã.

Echilibrul financiar este o parte componentã și formã de manifestare a echilibrului economic general care exprimã egalitatea permanentã și corelația dintre resursele financiare potențiale necesare realizãrii obiectivelor propuse și posibilitãțile de constituire a acestor resurse.

Tratarea echilibrului financiar al întreprinderii poate fi fãcutã atât în cadrul sistemului de ansamblu la întreprinderii cât și în cadrul mecanismului sau subsistemului financiar al întreprinderii.

Trebuie de asemenea fãcutã o demarcație între echilibrul static si cel dinamic.

Echilibrul static redã tabloul corelațiilor și pozițiilor la un moment dat fãrã a exprima evoluția sau fluxurile în decursul perioadei. El se poate exprima printr-un șir de ecuații privind: nevoile și posibilitãțile, resursele și destinațiile cu elementele lor componente, resursele necesare și posibilitãțile de constituire a acestor resurse.

Aceste ecuații care formalizeazã aspectul cantitativ al echilibrului permit și o interpretare calitativã. Ele evidențiazã participarea diverselor resurse la acoperirea nevoilor de fonduri și utilizãrile date fondurilor, dar și participarea finanțãrii, autofinanțãrii și creditãrii în sistemul echilibrului financiar.

Echilibrul financiar dinamic privește evoluția fluxurilor de echilibrare, reprezentînd de fapt comportamentul sistemului la acțiunea factorilor de dezechilibru, respectiv capacitatea de echilibrare în timp a sistemului.

Echilibrul financiar global, de ansamblu, se regãsește în echilibrul parțial al fiecãrui subsistem al sistemului întreprinderii, în echilibrul fiecãrui fond din cadrul sistemuliui fondurilor întreprinderii, fond ce are o anumitã structurã atât la resursele de constituire cât și la destinațiile sale.

Analiza echilibrului financiar, fie static, fie dinamic, trebuie sã aibã in vedere ipostazele resurselor și anume alocate, ocpate, consumate. O asemenea analizã permite relevarea asectelor calitative ale echilibrului. La o interpretare calitativã contribuie și analiza provenienței resurselor financiare și anume: finanțare, autofinanțare, creditare, a mãrimii participãrii fiecãruia la constituirea unui fon sau a ansamblului de fonduri ale întreprinderii.

La o interpretare calitativã a echilibrului financiar de un real sprijin sunt modelele economico-matematice care permit redarea structurii echilibrului respectiv.

Modelele de structurã trebuiesc sprijinite în mod adecvat de indicatori capabili sã exprime cantitativ și calitativ echilibrul financiar.

Echilibrul static redã tabloul corelațiilor și pozițiilor la un moment fãrã a exprima evoluția sau fluxurile în decursul perioadei. El se poate exprima printr-un șir de ecuații privind nevoile și posibilitãțile, resursele și destinațiile cu elementele lor componente, resursele necesare și posibilitãțile de constituire a acestor resurse.

Activitatea întreprinderii are la origine trei cicluri:

Ciclul de investiții ce corespunde achiziționãrii de bunuri durabile

destinate menținerii sau creșterii capacitãții de producție, ori cumpãrarea titlurilor de participare în capitalul altor firme, spre a controla activitatea lor;

Ciclul financiar corespunzînd activitãții de finanțare ale întreprinderilor

cãrora le sunt atașate și operațiuni de repartiție ale rezultatului (impozit pe profit, dividende);

Ciclul de exploatare corespunzînd activitãții de exploatare care, în

întreprinderile industriale impune cumpãrarea de materiale, transformarea lor în produse finite în cadrul capacitãții de producție rezultatã din investiții (care vor fi vândute). Operațiunile de exploatare sunt numaroase și se repetã, spre deosebire de operațiunile de investire și de finanțare și sunt adesea denumite operațiuni ciclice.

Aceastã distincție dintre cele trei cicluri se regãsește în documentele contabile

ale întreprinderii, constituind baza analizei financiare. În acest fel pot fi examinate pe urmã stãrile contbile de sintezã: bilanț, cont de rezultate și anexe. Contabilitatea a fost conceputã pentru perioade de stabilitate monetarã. Inflația falsificã însã informațiile furnizate de contabilitate, conducîn la apariția unor metode de contabilizare a inflației.

Punctul de plecare în analiza financiarã este studiul structurii financiare a bilanțului, ceea ce înseamnã studiul relațiilor care existã între diferite posturi de activ si de pasiv, care sã defineascã condițiile de echilibru financiar al întreprinderii, astfel spus capacitatea de a asigura solvabilitatea sa pentru a preîntâmpina riscul de faliment.

Aceastã analizã staticã a echilibrului financiar se sprijinã pe un bilanț simplifcat, punînd în evidențã fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria.

Pentru ca managerul trezoreriei să poată lua decizii eficiente, este necesar să cunoască situația fondului de rulment, a necesarului de fond de rulment și implicit a trezoreriei nete, evidențiind astfel nevoile de finanțat pe termen scurt, precum și sursele de finanțare existente. Ecuația echilibrului financiar reliefează trezoreria netă de care dispune întreprinderea la un moment dat. De asemenea pentru a vedea evoluția în timp a trezoreriei, cash-flow-ul degajat, se apelează la variația fondului de rulment în acea perioadă de timp și la variația necesarului de fond de rulment, diferența dintre cele două variații reprezentând variația trezoreriei.

2.2. DEFINIREA ȘI TIPURILE FONDULUI DE RULMENT

Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active ) a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate . El oferă deci, criterii de apreciere a echilibrului financiar la un moment dat și baza de calcul pentru elaborarea bugetelor întreprinderii . În sinteză, cu riscul de a repeta unele noțiuni, vom afirma că din punct de vedere financiar, “ fiecare element din activ reprezintă o alocare de fonduri bănești, în vederea construirii unei structuri de producție, adecvată intențiilor productive ale întreprinzătorilor “.

Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate, în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu mai întâi activele cele mai puțin lichide de natura imobilizărilor, denumite de literatura de specialitate alocări permanente (stabile), tocmai datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active .

Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități), mult mai lichide decât imobilizările, motiv pentru care ele sunt numite și alocări ciclice –temporare, recuperarea capitalurilor investite făcându-se după încheierea unui ciclu de exploatare. În cele din urmă în activul bilanțului se înscriu eventualele pierderi, care se asimilează cu o diminuare de capitaluri proprii.

Pasivul bilanțului reflectă din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul de exigibilitate. Întâlnim astfel, sursele permanente (stabile), care practic nu au o scadență decât în situații limită de faliment, nefiind deci exigibile. În această categorie sunt înscrise și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung cu scadență mai îndepărtată.

Datoriile pe termen scurt(credite, furnizori, decontări) sunt cele mai exigibile și de aceea sunt numite surse ciclice (temporare). În cea mai mare parte, ele sunt contractate pentru necesități de producție și le întâlnim adesea sub denumirea de datorii ale ciclului de exploatare.

Alocările permanente (în imobilizări) sunt, în principiu acoperite din surse permanente, materializate în capitaluri proprii și datorii financiare. Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marja de securitate, care o pune la adăpost de elemente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi “rulat” pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui și anume aceea de fond de rulment. “El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt”.

După alți autori “fondul de rulment” este un excedent al surselor totale stabile, adică al capitalurilor permanente, față de alocările permanente destinate finanțării sau alocărilor pe termen scurt generate de ciclul de exploatare.

Profesor doctor N. Antoniu definește fondul de rulment ca “partea din resursele financiare care asigura finanțarea permanentă a activelor circulante. Acesta se formează din capitaluri proprii și împrumuturi pe termen mediu și lung“.

În lucrarea intitulată “Gestiune financiară”, Gerard Charreaux definește și noțiunea de fond de rulment patrimonial ca fiind “o corespondență între gradul de lichiditate a activului și gradul de exigibilitate a pasivului “; el procedează inițial la o apreciere pe termen scurt a riscului de nerambursare sau a riscului de faliment.

Un alt autor, Patrice Vizzanova, Expert Contabil și Comisar de Conturi, specializat în gestiunea întreprinderilor și evaluarea societăților, definește noțiunea de fond de rulment net ca “partea de capitaluri permanente afectate pentru finanțarea ciclului de exploatare”. El definește în consecință atitudinea întreprinderii de a finanța ciclul său de exploatare prin capitaluri stabile.

Același autor consideră că, nevoia (normată) de finanțare generată de cicluri de exploatare reprezintă fondul de rulment normativ

Putem conchide că fondul de rulment este o noțiune fundamentală pentru aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii. Echilibrul financiar este asigurat dacă treapta de lichiditate a activelor întreprinderii este suficienta pentru acoperirea în orice moment a datoriilor exigibile, ceea ce înseamnă asigurarea solvabilității sale.

Aprecierea echilibrului financiar rezultă în urma confruntării treptelor de lichiditate a activelor și a treptelor de exigibilitate a elementelor de pasiv într-un bilanț financiar, motiv pentru care prima concepție despre fondul de rulment a fost pur financiară. Dar aprecierea fondului de rulment nu poate să se facă decât în raport de nevoile autocreate de exploatare, deoarece analiza a evoluat spre o concepție funcțională a fondului de rulment, anume aceea de fond de rulment net global. Aceste noțiuni le vom dezvolta în paragrafele următoare ale CAPITOLULui.

2.3. FONDUL DE RULMENT FINANCIAR

Aprecierea echilibrului financiar și implicit al nivelului trezoreriei nete se realizează, după cum am arătat pe baza bilanțului. În funcție de tipul de bilanț folosit, financiar, contabil, funcțional, putem evidenția ecuația echilibrului financiar, dar la nivele diferit ale fondului de rulment, necesarului de fond de rulment și trezoreriei nete. Gruparea elementelor de activ în active pe termen lung și active pe termen scurt, precum și a celor de pasiv în pasive stabile și pasive curente se realizează în mod diferit în cele trei tipuri de bilanțuri(contabil, financiar, funcțional), astfel încât putem vorbi despre fond de rulment financiar, corespunzător bilanțului financiar și fond de rulment net global, corespunzător bilanțului funcțional. În cele două situații formula de calcul este aceeași, dar rezultatele pot să difere, deși ambele sunt corecte.Problema se pune care reflectă cel mai bine, mai corect realitatea în ceea ce privește trezoreria și acesta este, bilanțul financiar.

Regruparea activului și a pasivului, într-un bilanț financiar a făcut mai întâi să apară regulile de echilibru minim, ceea ce înseamnă necesitatea unui echilibru minimum între durata unei resurse financiare și durata operațiunii financiare. Altfel spus, activul imobilizat mai mult de un an trebuie să fie finanțat prin capitaluri stocate mai mult de un an sau capital permanent.

Verificarea concordanței între lichiditate și toate posturile de activ și exigibilitate și toate posturile pasivului este delicată. În particular, nivelul posturilor cu durate mai mici de un an generează modificări de echilibru continue, în funcție de transformările permanente de creanțe și de datorii. Compararea elementelor bilanțului, din punct de vedere al lichidității și al exigibilității nu scoate în evidență punctele slabe ale întreprinderii, puncte generatoare în multe cazuri, de dezechilibre financiare.

Stricta aplicare a regulilor de echilibru minimum apare ca insuficientă, în raport cu instabilitatea creanțelor și a datoriilor. O marjă de securitate este necesară, marjă legată de Fondul de Rulment Financiar (F.R.F.), definit ca un excedent de capital permanent care finanțează o parte a activului circulant pe mai puțin de un an., F.R.F. poate fi calculat în două forme:

F.R.F. = Capital permanent – Activ imobilizat mai mult de un an

F.R.F. = Activ circulant mai puțin de un an – Datorii pe termen scurt,

cum este prezentat în schema următoare:

Fig. 2.1. Determinarea fondului de rulment financiar

Regula inițială a echilibrului financiar constă în existența unui fond de rulment pozitiv, dar ea nu permite să se spună că este și suficient.

(2.1)

Între cele două războaie mondiale, pe urmă în anii cincizeci, a fost propusă o normă care s-a concretizat în existența unei Rate de Lichiditate Generală (R.L.G.) egală cu 2.

F.R.F. finanțează astfel jumătate din activul circulant. Această normă a fost creată de bancherii care dispuneau de fonduri limitate pentru a împrumuta pe termen scurt și nu se bazează pe vreun fundament teoretic sau pe vreun studiu statistic semnificativ. Dar R.L.G. este încă utilizată deoarece este nivelul de fond de rulment satisfăcător. Evident că fondul de rulment nu poate fi apreciat decât în raport cu nevoia de exploatare.

2.4. NECESARUL DE FOND DE RULMENT

Cunoașterea necesarului de fond de rulment prezintă o importanță majoră pentru managerul trezoreriei, deoarece i se permite pe această cale cunoașterea nevoilor curente ce trebuiesc finanțate, acesta urmând să decidă prioritățile de finanțat și sursele de finanțare.

Managerul trezoreriei este interesat să cunoască atât capitalul disponibil la un moment dat (fondul de rulment net), cât și capitalul necesar (necesarul de fond de rulment) pentru asigurarea continuității activității societății comerciale. Astfel, dacă majorarea fondul de rulment duce la creșterea, capitalului destinat finanțării activelor circulante și implicit a trezoreriei nete, majorarea necesarul de fond de rulment duce la creșterea nevoilor curente ce necesită a fi finanțate, deci implicit la reducerea trezoreriei nete. De aici rezultă legătura invers proporțională dintre necesarul de fond de rulment și trezoreria netă.

Pentru a majora trezoreria, managerul trezoreriei, poate să acționeze și asupra necesarului de fond de rulment, în sensul diminuării acestuia și reducând pe cât posibil nivelul stocurilor, al creanțelor și crescând ridmicitatea încasărilor și durata creditului furnizori.

2.4.1. ConȚinutul Și estimarea necesarului de fond DE RULMENT

După cum am arătat între necesarul de fond de rulment și trezoreria netă este o relație de inversă proporționalitate, de aceea, este bine ca managerul trezoreriei, să cunoască în permanent mărimea acestuia(NFR) și mai mult, să intervină în sensul diminuării lui.

Abaterea dintre utilizările (alocările) și resursele aferente ciclului operațiunilor curente (din exploatare și din afara exploatării) constituie necesarul de fond de rulment (NFR), care exprimă necesarul de capital destinat finanțării ciclului operațiunilor curente când abaterea este pozitivă și care o numim NFR pozitiv sau un excedent de resurse numit NFR negativ.

Fig. 2.2 Originea necesarului de fond de rulment

În vederea estimării capitalului necesar finanțării ciclului operațiunilor curente se exclud: disponibilitățile bănești, plasamentele financiare, creditele bancare curente și soldurile creditoare la bănci. Relațiile de calcul utilizate în vederea determinării necesarului de fond de rulment (NFR) pe baza bilanțului financiar prezenat anterior, sunt:

NFR = Utilizări curente (alocări) – Resurse curente (2.3)

(Uc) (Rc)

unde:

Utilizări curente=Active curente – Disponibilități bănești – Plasamente financiare (2.4)

(Uc) (Ac) (Db) (Pfin)

Resurse curente = Datorii pe termen scurt – Credite pe termen – Solduri creditoare la bănci ( (Dts) (Cts) (Scb)

NFR = (Ac – Db – Pfin) – (Dts – Cts – Scb) (2.6)

NFR = (813.860 – 28.948 – 0) – (610.791 – 10.621 – 0) =

= 784.912 – 600.170 = 184.742 mii lei

sau

NFR = Stocuri + Creanțe totale – Datorii și resurse curente (2.7)

(S) (Ct) (Dc)

unde:

Creanțe totale = Creanțe curente + Imobil.fin curente + Chelt. în avans sub un an (2.8)

(Ct) (Cc) (Ifc) (Ca)

Ct = 344.821 + 117 + 1.889 = 346.827 mii lei

Datorii și resurse curente=Datorii cvasipermanente + Venituri în avans sub un an (2.9)

(Dc) (Dcp) (Va)

Dc = 464.180 + 135.990 = 600.170 mii lei

unde:

Dcp = Dts – Cts – Va (2.10)

Dcp = 610.791 – 10.621 – 135.990 = 464.180 mii lei

Deci:

NFR = (438.085 + 346.827) – 600.170 =

= 784.912 – 600.170 = 184.742 mii lei

Ac

Fig. 2.3 Diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment poate fi:

pozitiv, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai mari decât resursele curente care pot fi mobilizate. Cauza o constituie decalajul dintre gradul de lichiditate a stocurilor și creanțelor totale, care este mai redus, comparativ cu gradul de exigibilitate a datoriilor curente. Societatea comercială se confruntă cu încetinirea ritmului încasărilor și creșterea ritmului plăților. Numai dacă creșterea necesităților de finanțare este consecința unei politici active de investiții, situația financiară a societății comerciale poate fi considerată normală;

negativ, atunci când utilizările (alocările) curente sunt mai reduse decât resursele curente, ca urmare a creșterii vitezei de rotație a activelor circulante și existenței unor termene de plată a datoriilor avantajoase pentru societatea comercială. Dacă aceasta se confruntă cu întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor, atunci necesarul de finanțare se reduce, putând înregistra valori negative.

Sub aspectul stabilității temporale, capitalul necesar finanțării ciclului operațiunilor curente cuprinde:

NFR permanent, destinat finanțării alocărilor structurale cu caracter stabil. Partea structurală poate fi finanțată integral pe seama capitalurilor permanente (CP). Atunci când capitalurile proprii (Cpr) și datoriile pe termen mediu și lung (Dtml) sunt insuficiente, datoriile minime cvasipermanente (datoriile curente) (Dcp) participă la finanțarea alocărilor structurale.

NFR variabil, destinat finanțării alocărilor cu caracter conjunctural sau instabil (fluctuații întâmplătoare sau cu caracter sezonier ale activității). Finanțarea acestor alocări impune utilizarea unor resurse cu caracter temporar: credite bancare curente, amânarea plății obligațiilor față de terți, când cele degajate sub forma NFR nu sunt suficiente.

Sub aspectul naturii operațiunilor curente, capitalul necesar finanțării acestora cuprinde necesarul de fond de rulment din exploatare și respectiv din afara exploatării. Estimarea acestor două componente poate fi realizată pe baza informațiilor din bilanțul funcțional.

Necesarul de fond de rulment funcțional din exploatare (NFRFexpl), se determină ca diferență între alocările și resursele aferente exploatării.

Fig. 2.4 Determinarea necesarului de fond de rulment din exploatarepe baza bilanțului funcțional

Nivelul utilizărilor (alocărilor) este determinat de valoarea:

stocurilor de materii prime și materiale;

producției în curs de execuție;

produselor finite și mărfurilor;

avansurilor pentru cumpărări de mărfuri;

furnizorilor-debitori;

efectelor comerciale de primit de la clienți;

clienților incerți sau în litigiu;

cheltuieli efectuate în avans aferente exploatării;

creanțe de natură fiscală și socială.

Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:

avansurilor încasate de la clienți;

efectelor comerciale de plătit;

datoriilor față de furnizori;

datoriilor fiscale și sociale;

provizioanelor pentru deprecierea stocurilor și crențelor;

veniturilor înregistrate în avans din exploatare.

Necesarul de fond de rulment funcțional din afara exploatării (NFRFafexpl), se determină ca diferență între alocările și resursele din afara exploatării.

Fig. 2.5. Determinarea necesarului de fond de rulment din afara exploatării

pe baza bilanțului funcțional

Nivelul utilizărilor (alocărilor) este determinat de valoarea:

creanțelor de încasat din interese de participare;

titlurilor de participare pe termen scurt;

cheltuielilor în avans din afara exploatării.

Nivelul resurselor este reprezentat de valoarea:

vărsămintelor de efectuat pentru imobilizări financiare;

datoriilor ce privesc investițiile financiare;

datoriilor privind interesele de participare;

venituri în avans;

dobânzi diverse de plătit.

Necesarul de fond de rulment funcțional (NFRF) la nivelul societății comerciale constituie suma algebrică a celor două componente prezentate anterior:

necesarul de fond de rulment funcțional din exploatare NFRFexpl., care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea stocurilor și decalajelor temporale dintre încasări și plăți;

necesarul de fond de rulment funcțional din afara exploatării (NFRaf.expl), care exprimă capitalul necesar pentru finanțarea operațiunilor financiare.

NFRF = NFRFexpl + NFRFaf.expl (2.11)

În situația prezentată, resursele din afara exploatării finanțează o parte din necesarul exploatării:

NFRF = 244.834 + (-49.307) = 195.527 mii lei

2.4.2. Factorii care influenȚeazĂ asupra necesarului de finanȚare

pornind de la relația de inversă proporționalitate dintre trezoreria netă și necesarul de fond de rulment, managerul trezoreriei, trebuie să găsească o serie de soluții, să adopte o serie de măsuri în vederea reducerii acestuia(NFR). Pentru aceasta trebuie mai întâi identificați factorii care influiențează asupra necesarului de finanțare.

Operațiile din cadrul activității de exploatare sunt cele care influențează preponderent asupra nivelului și fluctuației fondului de rulment. Principalii factori de influență sunt:

Viteza de rotație a stocurilor. Accelerarea rotației stocurilor determină reducerea intervalului de timp în care acestea sunt transformate în lichidități, antrenând diminuarea capitalului necesar finanțării continuității activității de exploatare. Încetinirea rotației generează creșterea necesarului de capital.

Dimensiunea cifrei de afaceri. Nivelul de activitate nu este constant în timp, antrenând fluctuația:

crențelor față de clienți, ca urmare a evoluției cifrei de afaceri sub aspect fizic, dar și valoric (datorită impactului inflației asupra prețurilor);

datoriilor față de furnizori, determinată de evoluția cantitativă și valorică a stocurilor.

Necesarul de fond de rulment fluctuează în funcție de valoarea cifrei de afaceri CA. Se consideră că ponderea optimă a NFR în cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10-15%.

Ponderea în CA = (2.12)

Creșterea ponderii semnifică fie o creștere a decalajelor activului, fie o reducere a decalajelor pasivului. Pentru a stabili decalajele respective, se impune calcularea perioadelor de rotație în zile a stocurilor, clienților și furnizorilor: perioada de conversie a stocurilor (PCS), perioada medie de colectare a creanțelor de la clienți (PMC), perioada de întârziere a plăților către furnizori (PÎP). Continuând exemplul precedent, pe baza bilanțului financiar avem:

Ponderea în CA realizată = depășește nivelul optim, în condițiile în care ponderea FRN este de 29,89%. Dezechilibrul financiar este reflectat atât în valori absolute (NFR>0), cât și în valori relative. Totuși, necesarul de fond de rulment (NFR) se poate finanța integral pe seama capitalurilor permanente. Societatea comercială nu este obligată să recurgă la noi credite de trezorerie, dar trebuie să-și îmbunătățească gradul de lichiditate al stocurilor și de exigibilitate al creanțelor totale.

Calculul duratei în zile a unei rotații a NFR (dzNFR) întărește cele afirmate anterior:

(2.13)

zile

În condițiile în care durata de reconstituire (durata unei rotații) a FRN este de 109,10 zile, durata unei rotații a NFR este de 99,26 zile. Deci, între cele două durate există o abatere de 9,84 zile, în condițiile în care perioada de întârziere a plăților este de 9,12 zile. În acest caz, societatea comercială trebuie să acționeze în direcția reducerii perioadei de conversie a stocurilor (PCS este de 35,26 zile) și a perioadei medii de colectare a creanțelor de la clienți (PMC este de 23,98 zile).

Mărimea valorii adăugate și a duratei ciclului de exploatare. Necesarul de fond de rulment diferă în funcție de obiectul de activitate al societății comerciale. Societățile comerciale cu profil industrial au nevoie de un necesar de fond de rulment superior celor care activează în comerț. Creșterea valorii adăugate și a duratei ciclului de exploatare necesită sporirea capitalului necesar finanțării activității curente.

Nivelul și periodicitatea veniturilor în avans, nivelul datoriilor minime cvasipermanente față de furnizori, personal, stat, nivelul creanțelor societății comerciale față de terți, perioadele de plată și respectiv de încasare influențează asupra necesarului de fond de rulment.

Analiza efectuată scoate în evidență faptul că:

FRN reflectă capitalul (203.069 mii lei) de care dispune societatea comercială pentru finanțarea ciclului operațiunilor curente, după finanțarea ciclului investițional;

NFR reflectă necesitățile curente de capital pentru asigurarea finanțării ciclului operațiunilor curente (de exploatare și din afara exploatării);

NFR determinat pe baza bilanțului funcțional reflectă necesarul brut de capital (195.527 mii lei), iar cel determinat pe baza bilanțului financiar reflectă necesarul net de capital (184.742 mii lei)

Întrucât FRN>NFR, societatea comercială nu este constrânsă să recurgă la noi credite de trezorerie, dar riscă să se confrunte cu lipsa lichidităților, dacă clienții întârzie plățile, iar furnizorii solicită urgentarea plăților. În consecință, societatea comercială trebuie să acționeze în direcția transformării mai rapide a stocurilor în lichidități și accelerării încasării creanțelor.

În situația în care FRN<NFR, pentru a acoperi necesarul de finanțare al ciclului operațiunilor curente, societatea comercială este constrânsă să recurgă la credite de trezorerie.

2.5 FONDUL DE RULMENT NORMATIV ȘI NECESARUL

DE FOND DE RULMENT NORMATIV

Orice manager de trezorerie dorește să asigure fără convulsii, acoperirea ciclului de exploatare, ceea ce înseamnă că întreprinderea dorește să fie în măsură să facă față plăților la termenele de plată fără a face apel la sursele de finanțare de securitate (descoperiri bancare, scont, aport în cont curent). Această nevoie de finanțare necesară la începutul ciclului de exploatare poate fi normalizată (fond de rulment normativ), managerul trezoreriei urmând să verifice dacă această nevoie de finanțare este asigurată prin capitaluri permanente (altfel spus de capitaluri stabile).

Dacă vom presupune că nevoia de fond de rulment este egală cu fondul de rulment normativ vom distinge două concepte legate de acest aspect.

Reprezentarea grafică a acestor două noțiuni, va conduce la obținerea, pentru o întreprindere a cărei activitate este constantă în cursul exercițiului, a următorului rezultat:

Fig. 2.6 Reprezentarea grafică a fondului de rulment

Curba y1, sub forma sinusoidală, reprezintă nevoia de fond de rulment. Dreapta y2 reprezintă fondul de rulment normativ. Altfel exprimat, fondul de rulment normativ este trendul statistic al nevoii de fond de rulment. Aceasta este rațiunea pentru care se vorbește de norme. Dacă activitatea întreprinderii crește în cursul perioadei, vom obține graficul următor, integrând însă de această dată și cifra de afaceri (C.A.).

Fig. 2.7. Corelația fond de rulment – cifră de afaceri

Se poate observa cum curba sinusoidală a nevoii de fond de rulment crește cu regularitate odată cu creșterea cifrei de afaceri. Fondul de rulment normativ are în mod evident aceeași tendință de creștere.

Exprimarea evoluției FRN și NFR poate fi realizată cu ajutorul gradului de reacție.

(2.14)

sau pentru NFR

(2.15)

Valorile diferite ale gradului de reacție exprimă comportamente diferite ale celor două mărimi față de CA.

Fiecare comportament înseamnă un semnal managerial în mecanismul decizional.

Gradul de reacție este o mărime adecvată dimensionării fondului de rulment normativ și respectiv a nevoii de fond de rulment.

În fine, dacă întreprinderea are o tendință sezonieră a activității, graficul se prezintă după cum urmează:

Fig. 2.8 Corelația fond de rulment normativ – cifră de afaceri

Conceptul de fond de rulment și cel de nevoie de fond de rulment creează două tipuri de confuzii:

între fondul de rulment static și nevoia de fond de rulment (fond de rulment normativ)

Fondul de rulment static este fotografia la un moment dat a marjei de securitate de care dispune întreprinderea pentru finanțarea ciclului său de exploatare.

Fondul de rulment normativ (nevoia de fond de rulment) este un concept dinamic. El precizează pe parcursul timpului nevoia de finanțare a ciclului de exploatare.

între fondul de rulment și finanțare

Aceste două noțiuni sunt în mod curent juxtapuse. Nu este posibilă disocierea fondului de rulment și a monedei în care el este finanțat, precum și fondul de rulment normativ și modul său de finanțare.

Trecând peste aceste confuzii putem defini cele două concepte astfel:

Fondul de rulment normativ reprezintă nevoia normată de finanțare generată de ciclul de exploatare.

Fondul de rulment net reprezintă partea de capitaluri permanente afectate pentru finanțarea ciclului de exploatare.

Fondul de rulment net definește deci, aptitudinea întreprinderii de a-și finanța ciclul de exploatare prin capitaluri stabile. El poate fi considerat astfel ca și o marjă de securitate.

Fondul de rulment normativ îl putem defini și ca fondul rațional destinat finanțării pe termen scurt privind nevoile ciclului de exploatare tot raționale.

Pornind de la destinațiile fondului de rulment, și anume stocuri, creanțe, disponibil, putem dimensiona acest nivel care să nu antreneze dezechilibre de durată sau blocaje de durată.

Fondul de rulment normativ se bazează pe determinarea nevoii de fond de rulment de exploatare previzionat pe baza unor norme de exploatare ale întreprinderii. Metoda se bazează pe duratele de stocare, pe creditul client și creditul furnizor.

Dimensionarea fondului de rulment normativ poate fi făcută pe baza studiului bilanțului de o manieră descriptivă sau statică ori pe baza studiului duratei ciclului de exploatare de o manieră normativă, dinamică, previzională.

Fondul de rulment normativ, ca și necesarul de fond de rulment normativ se bazează pe durata în zile a unei rotații sau durata în zile a stocajului corijat cu ponderea ce o au elementele componente față de cifra de afaceri fără taxe. Dacă excludem din calcule lichiditățile proprii înseamnă că ne găsim în fața nevoii de fond de rulment normativ.

(2.16)

(2.17)

(2.18)

unde:

CAan= cifra de afaceri pe an;

dzn = durata în zile a unei rotații;

dzi = durata în zile a unei rotații a elementului de activ i;

dzj = durata în zile a unei rotații a elementului de pasiv j;

(2.19)

(2.20)

Bazele de calcul diferă în funcție de element:

pentru materii și materiale, obiecte de inventar, piese de schimb, combustibili, furaje, animale, păsări este costul de achiziție al consumurilor sau de fabricație fără taxe;

pentru mărfuri, costul de achiziție fără taxe;

pentru producția în curs, costul de producție;

pentru semifabricate și produse finite, costul de producție al produselor vândute;

pentru credit-clienți (clienți) este cifra de afaceri inclusiv taxele;

pentru credit-furnizori este mărimea aprovizionărilor de bunuri și servicii inclusiv taxele.

Ponderile se determină diferit pentru fiecare element:

pentru stocuri este costul de achiziție al consumurilor sau vânzărilor exercițiului raportat la cifra de afaceri fără taxe;

pentru credit-client prin raportarea cifrei de afaceri cu taxe la cifra de afaceri fără taxe;

pentru credit-furnizori prin raportarea costului aprovizionărilor de bunuri și servicii ale exercițiului inclusiv taxele la cifra de afaceri anuală fără taxe.

(2.21)

Calculul analitic ne permite să ajungem la o formulă simplificată:

(2.22)

Această formulă este simplă, fără calcule intermediare, rapidă și ușor de folosit.

Din suma duratelor elementelor de activ se scade suma duratelor elementelor de pasiv rezultând necesarul de fond de rulment normativ global în zile sau durata în zile a unei rotații a activelor circulante de exploatare.

(2.23)

Generalizând vom avea:

pentru a obține valoric, nevoia de fond de rulment capabilă să acopere necesitățile curente de exploatare, se înmulțește nevoia în zile, în funcție de CA fără taxe, cu CA zilnică.

(2.24)

În funcție de momentele de referință vom avea o nevoie de fond de rulment previzionat, pe baza duratelor planificate, estimate și altă nevoie realizată, efectivă-așa cum rezultă ea din studiul bilanțului.

Considerăm că metoda normativă este mai importantă în raport cu asigurarea, în dinamică, a echilibrului financiar al întreprinderii.

Din studiul și cercetările întreprinse aducem pentru practica financiară și alte modele de calcul al FRN, respectiv al NFRN mai ales, și care introduc dependența variației necesarului de CA, fără a considera întregul necesar ca fiind variabil proporțional.

Practica, studiile empirice ne permit să emitem teoria că anumite elemente ale activelor circulante nu evoluează proporțional cu evoluția bazei lor de calcul (cifra de afaceri), o parte din ele având caracter fix, altele subproporționale. Pe acest fond au fost concepute și alte metode cu valori practice și care apreciem că sunt instrumente valoroase în dimensionarea nevoii de fond de rulment proiectat.

(2.25)

(2.26)

unde:

NFRpl= necesarul de fond de rulment prognozat;

Mpl = nevoia de fond de rulment normativ la 1 leu CA;

v0 – variabilitatea sau variatorul în baza de corporație

Revenind asupra metodelor vom obține:

(2.27

(2.28)

Formula pe care am obținut-o exprimă legitatea că numai o parte din nevoi sunt proporționale cu evoluția bazei de calcul, respectiv a variabilei independente.

La aceeași concluzie ajungem și dacă dezvoltăm modelul bazat pe variator:

În ambele situații am ajuns la același model cu o variabilitate subproporțională.

Putem îmbunătăți modelul final obținut, corijând elementele ce se iau în calcul, îndeosebi structura acestora, eliminând supra sau subdimensionarea din bază.

Prin simplitate și claritate modelul derivat devine mai accesibil practicii financiare dar mai sărăcit pentru analiza financiară.

Penru o mai bună înțelegere a modului de funcționare a modelului prezentat, apelăm la un exemplu ipotetic.

Tabelul 2.1.

39,13 38,50 1461

Folosind celelalte modele vom avea:

NFR0=1594-244=1350 milioane lei

NFRf0=54 milioane lei

NFRv0=1296 milioane lei

NFRpl=1,1*1296+54=1479,6 milioane lei

NFRpl=CApl*Mpl

Mpl=x*M0

Mpl=0,9963636367*0,108695652

NFRpl=0,1083*13662=1479,60

NFRpl=1350[1+0,94(1,1-1)=1479,60

Rezultatele prin cele trei metode sunt identice și diferite de modelul bazat pe durata în zile.

Modelul bazat pe durata în zile îl apreciem ca având o mai mare relativitate decât modelele bazate pe structura fixă sau variabilă a comportamentelor.

Acest model, alături de celelalte prezentate, permit managerului trezoreriei, cunoașterea necesarului de finanțare al întreprinderii.

CAPITOLUL 3.ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC PRIN INTERMEDIUL TABLOULUI DE UTILIZĂRI ȘI RESURSE

Tabloul de utilizări și resurse al exercițiului (TUR) figurează printre

documentele de sinteză contabilă din Franța. La început, întocmirea sa nu era obligatorie, deoarece el nu era prevăzut decât doar în sistem dezvoltat. Dar prin legea din 1 mai 1984 cu privire la “prevenirea și regulamentul de bună înțelegere a dificultăților întreprinderii, s-a impus societăților cu mai mult de 100 de salariați să întocmească un tablou de finanțare precum și un cont de rezultate și un plan de finanțare, începând cu exercițiul pe 1989. Această oficializare apare și la numeroși autori, dar utilizarea ei este deocamdată cvasisistematică fiind dependentă de generalizarea informaticii în întreprinderi și în bănci. Însă aspectul normativ care așteaptă să fie instituit nu a pus un termen controverselor opozante ținând de diverse modele. Dimpotrivă, aspectul contradictoriu al noii “ortodoxii” care presupune exacerbarea polemicii se află la originea unei dezbateri din ce în ce mai bogată și de noi modele favorizând o nouă analiză dinamică.

3.1. ELABORAREA TABLOULUI DE UTILIZĂRI ȘI DE RESURSE (TUR)

Există diferite metode de elaborare a unui tablou al întrebuințărilor și resurselor. O primă metodă are la bază elaborarea TUR pornind de la două bilanțuri la

finele unor exerciții succesive. Ea este considerată o metodă externă, deoarece este singura care poate fi aplicată de un analist situat în afara întreprinderii.

Tabloul de finanțare are ca obiect să pună în evidență fluxurile financiare ale utilizatorilor și resurselor caracteristice activității unei întreprinderi în cursul unui exercițiu. Elaborarea sa impune o distincție netă între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare și fluxurile monetare.

Concepută pe de o parte pentru a descrie și măsura patrimoniul întreprinderii și pe de altă parte, pentru analiza și măsura variația sa periodică, contabilitatea înregistrează fluxurile de drepturi și obligații, respectiv fluxurile patrimoniale.

Astfel de fluxuri nu au în mod necesar impact asupra disponibilităților

întreprinderii, motiv pentru care, din acest punct de vedere ele pot fi clasificate în trei categorii.

Prima categorie: fluxuri patrimoniale care au impact imediat asupra disponibilităților (cumpărările de imobilizări, de mărfuri, de materii prime etc. plătite în numerar, sau vânzările în numerar).

A doua categorie: fluxuri patrimoniale care au impact de amânare asupra disponibilităților întreprinderii (cumpărări și vânzări pe credit).

A treia categorie: fluxuri care nu au impact nici imediat, nici de amânare asupra disponibilităților (dotațiile la amortizări măsoară un flux de diminuare dar în nici un caz un fux de lichidități ).

Literatura de specialitate, rezervă calificativul de “monetar” fluxurilor patrimoniale din prima categorie și acela de “financiar” fluxurilor din prima și a doua categorie. Putem conchide, că ansamblul fluxurilor financiare îl include pe acela al fluxurilor monetare.

Tabloul de finanțare are ca obiect punerea în evidență a fluxurilor financiare .

3.2. STRUCTURA GENERALĂ A TABLOULUI DE UTILZĂRI ȘI RESURSE

“ Prezentarea unui document contabil nu este niciodată neutră: structura generală a documentului și conținutul său se supun, implicit sau explicit, unei logici de interpretare specifice . Astfel prezentarea tabloului de finanțare din Planul de Conturi General (PCG) exprimă o logică financiară definită funcțional și care se regăsește și în bilanț”.

Idea care reiese din bilanț și tabloul de finanțare ale P.C.G. este că o întreprindere utilizează, sau trebuie să utilizeze resursele sale stabile pentru a finanța în ordine: investițiile sale și activitatea sa curentă. Dacă resursele sale stabile sunt suficiente, ea dispune de un excedent pe care îl regăsim în disponibilități, care pot fi de altfel întărite de credite bancare – dar acestea nu-i sunt absolut necesare -, sau, dacă ele sunt insuficiente întreprinderea trebuie să dispună obligatoriu de credite bancare.

Această logică se exprimă în statistica bilanțului și în dinamica tabloului de finanțare.

În statistică, afectarea resurselor poate fi schematizată astfel:

Resurse stabile

Imobilizări

= FOND DE RULMENT

Nevoia de finanțare legată de activitatea curentă ( sau NEVOIA DE FOND DE RULMENT )

= TREZORERIE

+ Credite bancare

= Disponibilități

Se remarcă în această schemă trei indicatori foarte interesanți pentru aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii: fond de rulment, nevoie de fond de rulment și trezoreria.

În dinamică, aceste noțiuni sunt exprimate în termeni de variații prin intermediul tabloului de utilizări și resurse.

Documentul cuprinde două părți.

În prima parte intitulată “Calculul variației fondului de rulment net global” sunt prevăzute fluxurile de resurse stabile (RS) și a întrebuințărilor stabile (I) care au afectat fondul de rulment în cursul exercițiului. Se determină variația fondului de rulment net global pozitiv (resursă netă) sau negativă(utilizare netă).

FRNG=RS – I

În partea a doua intitulată “utilizarea variației fondului de rulment net global sunt prezentate fluxurile de întrebuințări și de resurse care determină pe de o parte, variația nevoii de fond de rulment (NFR) și pe de altă parte, variația de trezorerie (t).

NFR = S + CR – DF

în care: S = variația stocurilor

CR = variația creanțelor

DF = variația datoriilor față de furnizori

T = FRNG – NFR

Această formulă de calcul ne permite să stabilim relația fundamentală a trezoreriei și legătura existentă între cele trei cicluri.

FRNG = NFR + NFR

Ciclul de Ciclul de Ciclul de

investire și exploatare finanțare

de finanțare

Această ultimă relație constituie structura tabloului propus de Planul Contabil General

(Tabelul 3.1).

Tabelul 3.1 MODEL DE TABLOU DE UTILIZĂRI (ÎNTREBUINȚĂRI) ȘI RESURSE AL EXERCIȚIULUI

TABLOU DE FINANȚARE ÎN CONT

suma brută în cursul exercițiului

contribuții bancare și solduri creditoare de bancă

fără prima de rambursare

VARIAȚIA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL

sporurile elementelor de activ creează nevoi de fond de rulment ce vor fi trecute cu semnul (-). Diminuările acestor elemente eliberează resurse de fond de rulment care vor avea semnul (+)

Cuprind cheltuielile constatate în avans conform afectării lor la exploatare sau nu

Sporirea de elemente de pasiv eliberează resurse de fond de rulment care vor avea semnul (+)

Cheltuieli produse constatate dinainte conform afectării lor la exploatare sau nu

Inclusiv valori mobiliare de plasament

Utilizări nete egale cu resursele nete eliberate prin calculul I-II precedent

Resursă netă egală cu utilizarea netă eliberată prin calculul II-I precedent

SURSA: Planul de conturi general, pag. 116-117

Nota: Partea a doua a tabloului poate fi adaptată la sistemul de bază. În acest caz, variațiile calculându-se pe ansamblu de elemente, nefiind făcută nici o distincție între exploatare și afara exploatării

Tabelul 3.2. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE

3.3. LIMITELE TABLOULUI DE UTILIZĂRI ȘI DE RESURSE

Este incontestabil că acest tablou al Planului de Conturi General (P.C.G.) îmbogățește cunoașterea pe care o putem avea despre o întreprindere citind bilanțul acesteia și contul său de rezultat . Totuși pentru că este conceput a asigura “legătura financiară între bilanțul de închidere “ pe principii patrimoniale îi impune niște limite analitice.

Fluxurile patrimoniale ale exercițiului sunt scoase în evidență cu ajutorul:

contului de rezultat care inventariază fluxurile patrimoniale, cheltuieli sau venituri, fluxuri care au sau nu influență asupra disponibilităților;

a tabloul utilizărilor și resurselor care inventariază toate fluxurile patrimoniale cu impact imediat sau amânat asupra disponibilităților; printre aceste fluxuri, cele de cheltuieli și de venituri determină capacitatea de autofinanțare.

Astfel că avem mai mult un tablou de coerență contabilă care explică variația bilanțului între două date în termen de flux, respectiv “ca un tablou de înțelegere și administrare a fluxurilor de trezorerie, fluxuri pe care le disimulează”.

“Mai financiar” decât contul de rezultate, tabloul utilizărilor și resurselor ascunde totuși incidența asupra disponibilităților:

pe de o parte, a fenomenelor de stocaj;

pe de altă parte, a decalajelor temporale care pot exista între constanta unui flux financiar și aceea a consecinței sale monetare, încasarea sau cheltuiala (plata).

Astfel, în tabloul de finanțare, la resursele stabile, se află capacitatea de autofinanțare al cărei element principal este excedentul brut de exploatare; element aflat sub incidența fenomenelor de stocaj și al decalajelor temporale între încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor.

Incidența fenomenelor de stocaj asupra disponibilităților

Producția stocată în calitate de cheltuială de exploatare intervine în calculul excedentului brut de exploatare. Dar, evident, producția stocată, diferența între stocul final și cel inițial de produse finite nu determină nici o încasare în timpul exercițiului; în același mod, variația stocurilor de aprovizionare, diferența între stocul inițial și stocul final de aprovizionare, nu determină nici o plată în timpul exercițiului.

Incidența decalajelor temporale

Vânzările, în calitate de venituri de exploatare și cumpărările, în calitate de cheltuieli, intervin de asemenea în calculul excedentului brut de exploatare.

Dar suma vânzărilor realizate în cursul exercițiului nu coincide decât în mod excepțional cu încasările din vânzările perioadei. Într-adevăr întreprinderea încasează în timpul exercițiului creanțele din vânzări care existau la începutul exercițiului, și ea nu încasează decât parțial creanțele de la finele exercițiului încheiat, respectiv vânzările realizate în cursul exercițiului. In consecință încasările din vânzări se determină astfel:

Vânzări ale exercițiului

– Creanțe din vânzări deținute la început

– Creanțe din vânzări deținute la finele perioadei

= Încasări din vânzări realizate în cursul exercițiului

În același mod suma cumpărărilor efectuate în cursul exercițiului nu coincide cu suma cheltuielilor privind cumpărările perioadei. Întreprinderea plătește în timpul exercițiului datorii față de furnizorii care existau la început, și ea nu plătește decât parțial din datoriile de la finele perioadei încheiate, cumpărările efectuate în cursul exercițiului. In consecință, cheltuielile privind cumpărările se stabilesc astfel:

Cumpărările exercițiului

+ Datorii inițiale față de furnizori

– Datorii finale față de furnizori

= Cheltuieli privind cumpărările în cursul exercițiului

Noțiunea de excedent al trezoreriei de exploatare

Ținând seama de ceea ce s-a prezentat anterior, dacă vrem să calculăm variația disponibilităților numită excedent al trezoreriei de exploatare, ce corespunde excedentului brut de exploatare, trebuie să aplicăm acesteia o serie de corective:

EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE

– Producția stocată (stoc final minus stoc inițial)

+ Variația stocurilor de aprovizionat (stoc inițial minus stoc final)

– Variația de creanțe – clienți (creanțe finale minus creanțe inițiale)

+ Variația de datorii – furnizori (datorii finale minus datorii inițiale)

= EXCEDENT AL TREZORERIEI DE EXPLOATARE

Ceea ce înseamnă deducerea variației nevoii de fond de rulment din excedentul brut de exploatare:

EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE

– Variația nevoii de fond de rulment

=EXCEDENT TREZORERIE DE EXPLOATARE

Relația de mai sus între excedentul brut de exploatare și excedentul trezoreriei permite să se înțeleagă anumite dezechilibre financiare care afectează o întreprindere.

În privința excedentului de trezorerie de exploatare ( E.T.E.), el se dovedește un mai bun prevăzător al crizelor financiare ale întreprinderii decât excedentul brut de exploatare (E.B.E.). Multe studii efectuate în străinătate arată că reducerea raportului între excedentul de trezorerie de exploatare și cifra de afaceri provine dintr-un an în care raportul între excedentul brut de exploatare (sau capacitatea de autofinanțare) și cifra de afaceri scade. Urmărirea acestui coeficient în timp permite deci să se anticipeze crizele financiare.

Aceasta explică interesul acordat astăzi tablourilor de flux de trezorerie care, în mod just, pun accentul pe variația de trezorerie și originile sale.

Faptul că managementul financiar din România nu și-a însușit gestiunea trezoreriei, corelat cu nerespectări de legi, a condus la blocarea fluxurilor de trezorerie generând un cortegiu de efecte ce au plasat întreprinderile în situația încetării plăților.

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ SC TRAVEL FUN SRL TIMIȘOARA

SC TRAVEL FUN SRL Timișoara are profil de activitate prestarea de servicii de turism.

Societatea a luat fiinta in anul 1998 cu obiectul de activitate principal de “prestare de servicii hoteliere si de alimentatie publica”.

Capitalul social este impartit in parti egale intre cei cinci asociati, fiecare detinand 20% din acesta.

Valoarea acestuia a crescut permanent ajungand in anul 2001, la valoarea de 1,3 milierde lei.

Societatea s-a orientat in special pe activitatea de turism propriu-zis, evitand turismul de afaceri. In acest sens a incheiat contracte de colaborare cu o serie de institutii publice precum si cu sindicatele unor mari intreprinderi din zona judetului Timis si a judetelor limitrofe. Acest lucru a generat o relativa constanta in ceea ce priveste activitatea societatii dar si o serie de probleme privind incasarea serviciilor prestate.

Totusi, cresterea economica inregistrata in ultimii ani se reflecta pozitiv asupra activitatii intreprinderii.

Societatea administreaza doua imobile cu destinatia hotel care insa nu se regasesc in activele imobilizate, fiind proprietatea asociatilor ca si persoane fizice. Exista un contract de inchiriere pe o perioada de 10 ani, pana in 2008.

Managementul societatii este asigurat de cei cinci asociati dintre care doi poseda licenta de turism eliberata de Ministreul Turismului, avand si o bogata experienta in domeniu.Acesti doi asociati au ca principala responsabilitate incheierea de noi contracte precum si mentinerea celor existente.

Analiza activității acestei societati va fi analizată de-a lungul lucrării,

pornindu-se de la principalele documente informaționale din punct de vedere economic:BILANȚUL ȘI CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERI

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

STUDIU DE CAZ LA SC TRAVEL FUN SRL TIMIȘOARA

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

.

Capacitatea de autofinanțare (Caf) este un surplus monetar global rezultat din confruntarea veniturilor care generează încasări cu cheltuielile care generează plăți din întreaga activitate a firmei în decursul unui exercițiu financiar. Reprezintă lichiditățile generate de întreaga activitate pe perioada exercițiului care rămân la dispoziția firmei și care pot fi folosite pentru autofinanțare. Autofinanțarea (Afn) constă în lichiditățile care sunt efectiv folosite pentru finanțarea prin mijloace proprii a activității. Se obțin prin eliminarea din capacitatea de autofinanțare al repartizărilor .

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

GRAFICUL NR. 1. – EVOLUȚIA CIFREI DE AFACERI

GRAFICUL NR. 2.- EVOLUTIA REZULTATULUI BRUT

GRAFICUL NR.3- EVOLUȚIA PRINCIPALELOR REALIZARI

GRAFICUL NR.4- EVOLUȚIA REZULTATULUI NET ȘI A CAPACITAȚII DE AUTOFINANȚARE

Diagnosticul financiar are ca scop să aprecieze starea medie, evidențiind totodată și punctele forte și cele slabe din perspectiva situației financiare a agentului economic. Concluziile se desprind din analiza de detaliu a situației financiare a firmei pe baza punctelor care urmează.

1. Rezultatele financiare.

Pentru soldurile intermediare de gestiune, care reflectă modul de formare a

principalelor rezultate financiare, putem conchide că unitatea analizată se află într-o perioadă de dezvoltare, reflectată printr-un nivel bun și tendință crescătoare a indicatorilor, cu o dinamică sporită pentru ultimul an.

2. Structura financiară a patrimoniului.

Pentru ratele de structură ale activului, putem conchide că structura pe termene a

utilizărilor este corespunzătoare obiectului de activitate, prezentând o tendință de îmbunătățire permanentă. Deși gradul de lichiditate a activelor sporește în general pe perioada de analiză, acest lucru nu se datorează sporirii eficienței utilizării lor, ci decalajelor dintre dinamica elementelor. Pentru ratele de structură ale pasivului, conchidem că firma beneficiază de un grad ridicat de stabilitate și autonomie financiară, și de un nivel mediu redus de exigibilitate a datoriilor. Tendința pozitivă de sporire a stabilității financiare este contracarată de tendința de depreciere a autonomiei financiare prin apelarea la împrumuturi bancare pe termen mediu și lung.

3. Echilibrul financiar.

Deși echilibrul între resursele și utilizările permanente se realizează, totuși este efectul supradimensionării resurselor pe seama împrumuturilor costisitoare. Echilibrul între resursele și utilizările ciclice se realizează, dar nu este efectul decalajelor favorabile în activitatea de finanțare. Per global, nivelul ineficient de ridicat al trezoreriei și aflat în creștere față de anul precedent, nu se datorează unui echilibru financiar normal pe termene între resurse și utilizări ci este consecința ”efectului managerial” .

PUNCTE TARI

Soldurile intermediare de gestiune prezintă valori satisfăcătoare și în creștere.

Structura activului este corespunzătoare activității, prezentând o tendință de sporire a lichidității;

Gradul ridicat de autonomie și stabilitate financiară.

Ratele îndatorării arată un grad mic de îndatorare.

Trezorerie pozitivă și în creștere, generând flux monetar net pozitiv.

Nivelul ratelor de lichiditate este bun.

Solvabilitatea patrimonială este mare.

Rentabilitatea prezintă tendință de creștere accentuată.

PUNCTE SLABE

Structura activului deși se îmbunătățește nu este rezultatul sporirii eficienței utilizării activelor;

Tendința de depreciere a structurii pasivului, în sensul creșterii gradului de îndatorare.

Echilibrul pe termene și per global nu rezultă pe baza unor condiții normale de finanțare;

Tendința de reducere a solvabilității;

Nivel nesatisfăcător și în scădere a rotației activelor;

Raport nefavorabil între durata de încasare a creanțelor și durata de achitare a datoriilor curente.

Ratele de rentabilitate sunt nesatisfăcătoare, față de rata medie a dobânzii și rata inflației.

STAREA MEDIE A POTENȚIALUI FINANCIAR

Starea medie a potențialului financiar este mai mult decât satisfăcătoare în condițiile date. Firma se încadrează în condițiile maxime de eficiență într-o proporție de 60,7% existând o rezervă de potențial de 39,3%.

CONCLUZIE GENERALĂ:

PROPUNERI:

Problemele cu care se confruntã societatea sunt generate de doi factori. Unul

obiectiv, care ține de sezonalitatea afacerii, caracterizatã printr-o creștere a activiãțtii în perioada de varã și iarnã și o scãdere accentuatã în restul anului.Al doilea factor, subiectiv, este legat de dificultãțile la încasarea creanțelor, generate de calitatea, din punct de vedere al lichiditãții a instituțiilor cu care colaboreazã societatea. Rezolvarea acestor probleme va avea ca efect însãnãtoșirea financiarã a societãții.

Sezonalitatea poate fi atenuatã prin includerea în oferta turisticã a unor programe sociale, prin practicarea unor prețuri sacãzute în extrasezon, care pot atrage populația cu venituri mai scãzute. De asemenea se pot organiza activitãți specializate gen partide de vânãtoare, care nu țin cont de sezon și care prezintã și o deschidere spre piața turiștilor strãini.

Totuși, cea mai importantã problemã este cea legatã de durata de încasare a creanțelor. Aceasta poate fi redusã doar prin o mai atentã selecție a clienților cu care societatea colaboreazã ritmic sau printr-o puternicã și eficientã campanie de promovare a serviciilor oferite, ce ar avea ca efect creșterea numãrului de turiști individuali care achitã pe loc contravaloarea serviciilor prestate.

ANEXA 1.

BILANȚ PATRIMONIAL SIMPLIFICAT

– mii. lei –

ANEXA 2.

CONTUL DE REZULTATE

mii. lei –

BIBLIOGRAFIE:

1. ANGHEL I. – “Analiza discriminantă. Concept și utilitate” în

Finanțe, bănci, asigurări, nr. 2,3/1999.

2. BĂILEȘTEANU G. – Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Ed.

Mirton, Timișoara, 1998.

3. COHEN E. – Analyse financiere, Ed. Economica, Paris, 1991.

4. CONSO P. – Gestion financiere de l’entreprise, Ed. Dunod, Paris,

1991.

5. CRISTEA H., ȘTEFĂNESCU N. –Gestiunea financiară a

întreprinderii, Ed. Mirton, Timișoara,1997.

6. CRISTEA H., TALPOȘ I., COSMA D. – Gestiunea financiară a

întreprinderilor, Ed. Mirton,Timișoara,1998.

7. CRISTEA H., M. PIRTEA, C. ENACHE – Determinarea siuației financiare

a întreprinderii, Ed. Mirton, Timișoara, 2000

8. CRISTEA H., I. TALPOȘ, C.CORDUNEANU, A. LÃBUNEȚ, M. PIRTEA –

Gestiunea financiară a societății comerciale, vol. I, Ed. Mirton 2001

9. CRISTEA H., I. TALPOȘ, C.CORDUNEANU, A. LÃBUNEȚ, M. PIRTEA –

Gestiunea financiară a societății comerciale, vol. II, Ed. Mirton 2001

10. CRISTEA H., I. TALPOȘ, C.CORDUNEANU, A. LÃBUNEȚ, M. PIRTEA –

Gestiunea financiară a societății comerciale, vol. III, Ed. Mirton 2001

11. DEPALLENS G. – Gestion financiere de l’entreprise, Sirey, Paris,

1967.

12. Anne-Marie KEISER – Gestion financiere, Ed. ESKA, Paris 1993.

13. MANOLESCU Gh. – Managementul financiar, Ed. Economică,

București, 1995.

14. Pirtea M. Enache C.

Fondul de Rulment și Necesarul de Fond de Rulment Normativ, Analele Universității din Oradea, Tom 2000

15. Pirtea M. Fiscalitatea și trezoreria în Europa, Sesiunea de Comunicări Științifice, Analele Univ. de Vest din Timișoara, Fac. de Științe Economice, Herculane 2001

16. Pirtea M. Utilizarea eficientă a produselor de trezorerie, Sesiunea de Comunicări Științifice, Analele Univ. de Vest din Timișoara, Fac. de Științe Economice, Herculane 2001

17. Pirtea M. Planul de trezorerie al întreprinderii, Revista „ Contabilitate, Expertiză și Auditul Afacerilor, nr.6, 2000, București

18. ROUX D. – Analyse economique et gestion de l’entreprise, Ed.

Litec, Paris, 1992.

19. STANCU I. – Finanțe, Ed. Economică, București, 1997.