. Analiza Diagnostic a Performantei Financiare a Intreprinderii

INTRODUCERE

Astăzi, mulți observatori (inclusiv contabili) recunosc faptul ca modul de descriere al contabilității din trecut, înregistrand „căramizi și mortar” nu mai este suficient pentru caracterizarea contabilității de astăzi.

Pătrundem în „tunelul fără de sfârșit” al economiei în tranziție, încercând să corectăm erorile, dacă nu gafele. Începem să admitem prezența riscului. Se declanșează, un proces de reformă în contabiliate. Sistemul nostru de evaluare și de măsurare se prăbușeste sub povara rigidității, lipsei de relevanță și de fiabilitate. Dar, surprinzător, contabilitatea cea conservatoare se trezește prima. Arsenalul sau metodologic trebuie adaptat la noile cerințe. În vecinatatea ei, sau chiar la confluență, imperativele performanței financiare o cheamă la innoire..

Specialiștii în domeniu își dau seama de caracterul crucial al momentului și încep să-și

pună întrebări. Este drept, în practica întreprinderilor românești, ea este tortul servit de cei înzestrati cu forța profesională și intelectuală necesară pentru a depăși crusta simplelor constatări și evidente.

Măsurarea și raportarea performanței, atât a celei trecute cât și a celei anticipate, este o metodă managerială esențială în lumea interconectată de astazi, lumea „știrilor de 24 de ore” în care totul circulă cu o viteză maximă.

Complexitățile strategice și operaționale din zilele noastre, impun un dialog continuu cu investitorii, clienții, furnizorii și angajații.

Raportarea constituie un ingredient-cheie în construirea, susținerea și perfecționarea continuă a participarii partenerilor interesați.

Întreprinderile subliniază din ce în ce mai mult importanța relațiilor cu partenerii

externi, clienții, investitorii, ca fundament al succesului lor în afaceri.

Situațiile financiare pot contribui la comunicarea mult mai eficientă a oportunităților și a provocarilor economice, de mediu și sociale cu care se confruntă o întreprindere decât răspunsul pur și simplu la cererile de informații ale partenerilor interesați.

Politicile contabile adoptate și asumate de către managementul întreprinderii reprezintă un element hotarâtor în ceea ce privește redactarea și prezentarea de situații financiare care sa fie folositoare utilizatorilor în vederea luării deciziilor.

În contextul Programului de armonizare legislativă a sistemului contabil românesc, elaborarea și fundamentarea politicilor contabile de întreprindere trebuie să se circumscrie spiritului, principiilor și cerintelor Directivelor Europene și Standardelor Internaționale de Contabilitate IAS/IFRS, în vederea punerii în operă a premiselor obținerii unor informații contabile și a unor situații financiare de calitate.

Adoptarea în România a unui sistem de raportare financiară uniform și recunoscut la nivel international (IFRS) reprezintă pentru societățile românești singurul mod de a asigura că situațiile lor financiare sunt de încredere, iar pe această bază, utilizatorii pot lua cele mai bune decizii.

Mediul contabil complex, incert și riscant în care întreprinderea își desfășoară activitatea solicită în contabilitate estimare, dar și mai mult decât atât, revizuirea estimărilor. Politicile contabile presupun ca întreprinderea să facă apel la una sau mai multe baze de măsurare. Înglobarea conceptului de valoare justă în normele contabile românești contribuie la punerea în aplicare a unei contabilități care își asumă rolul de punte către viitor.

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PERFORMANȚA

FINANCIARĂ. DIMENSIUNILE PERFORMANȚEI FINACIARE

.

1.1.Polisemantica noțiunii de performanță

Sensul noțiunii de performanță s-a schimbat de-a lungul timpului. El devine un termen polisemantic, având sensuri variate în funcție de domeniile în care se utilizează. În literatura economică de specialitate, performanța este percepută în trei maniere distincte ce vor fi explicate în continuare.

1.1.1.Performanța – nivel de realizare a obiectivelor strategice

Performanța este o noțiune utilizată adesea pentru aluziile metaforice pe care le conține; performanța organizațională arată capacitatea individului de a progresa, grație eforturilor constante.

O performanță nu este bună sau proastă în sine. Același rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios.

Așa cum performanța sportivă se apreciază în raport de scopul pe care și l-a fixat atletul, prin referință externă (concurenții săi, un record mondial) sau internă (o performanță precedentă), performanța organizațională este în funcție de obiectivele întreprinderii și de referințele sale externe sau interne. Performanța este deci, întotdeauna produsul unei comparații. A fi erformant înseamnă a realiza sau a depăși obiectivele propuse.

Această definiție indică faptul că: performanța depinde de o referință – obiectiv sau scop; performanța este multidimensională atunci când scopurile sunt multiple; performanța este un subansamblu al acțiunii; performanța este subiectivă pentru că este produsul operației, prin natură subiectivă, care constă în a apropia o realitate de o dorință.

Se pare că această definiție dată performanței pare incompletă8 deoarece ea se limitează la a defini caracteristicile performanței fără să caute un mijloc operațional.

Într-o altă abordare, performanța reprezintă: „realizarea obiectivelor organizaționale ndiferent de natura și varietatea lor”* 1. Performanța organizațională arată capacitatea individului de a progresa, grație eforturilor depuse. Performanța nu există în sine. Ea este întotdeauna produsul unei comparații. Dar la ce bază de comparație se face raportarea ? Aceasta este fie o variabilă internă (un obiectiv de progres sau un rezultat al unei perioade trecute), fie o ariabilă externă. Dar baza de comparație are un caracter dinamic, ceea ce face ca performanța să fie o stare tranzitorie.

Conținutul concret al performanței este dependent de obiectivele strategice; nu există erformanță în absolut, independentă de obiectivele sale; evaluarea perforSubiect magda Pagina 2 08.11.2025manțelor este dependentă de fixarea obiectivelor, ceea ce este performant într-o situație dată, caracterizată prin anumite obiective, poate să nu fie într-o altă situație caracterizată prin alte obiective.

1.1.2. Performanța – creare a valorii

Efect la modă sau adevărată mutație managerială, sau amândouă, gestiunea valorii constituie o axă de interes, prioritară oricărei societăți.

* G Lavalette, M. Niculescu- Strategies croissance, ed d’Organization, Paris, pag 228

Conceptul de creare de valoare are la bază un adevăr valabil oriunde, indiferent de

granițele geografice sau economice: companiile creează valoare atâta timp cât asigură remunerarea capitalului la o rată de rentabilitate care depășește costul acestuia. Atunci când firmele uită acest lucru, ceea ce se întâmplă este previzibil:

􀂾 Pe piețele dezvoltate sunt activate mecanisme naturale de reglare a situației de distrugere de valoare (cum ar fi preluările ostile, vânzarea participațiilor deținute de către acționarii majoritari sau, în ultimă instanță, lichidarea întreprinderii);

􀂾 Pe piețele în dezvoltare (incipiente), reglarea situației are, de regulă, o întârziere importantă, adesea apărând mai întâi măsuri administrative ale statului care încearcă rezolvarea situației. Și în acest caz, în cele din urmă poate să apară lichidarea, care determină pierderi pentru toți investitorii din cadrul întreprinderii. Pe aceste piețe, până când mecanismele naturale de reglare a pierderilor de valoare nu funcționează eficient, se manifestă declinul economic și creșterea șomajului.

Primul stadiu al „traducerii” cuplului cost-valoare în elemente componente „pilotabile” constă în a descrie în termeni globali cum întreprinderea creează și va crea valoare. Este vorba despre a defini „valoarea” în concepția evoluțiilor viitoare. A concepe valoarea de mâine înseamnă a defini o strategie.

Pentru a înțelege conceptul de creare de valoare, vom privi investiția într-o întreprindere ca un progres de avansare a unui flux de lichidități în speranța că acesta va asigura un flux de sens invers și dimensiune superioară. Aceasta înseamnă că valoarea activelor în care s-a materializat fluxul inițial de lichidități va fi, în timp și conform așteptărilor raționale ale investitorului, mai mare decât valoarea capitalului investit inițial.

Valoarea creată (distrusă) = VP – (Ki + Prr)

Unde:

VP = valoarea de piață a companiei la momentul analizei;

Ki = valoarea actuală a capitalurilor investite de acționari;

Prr = valoarea actuală a profitului reinvestit.

De exemplu, firma A înregistrează următoarea situație:

– Capitaluri investite inițial = 1.000 mii lei ( cu trei ani în urmă);

– Profituri reinvestite = 275 mii lei (N-2) și 100 mii lei (N-1);

– costul capitalului = 15%.

În aceste condiții, valoarea prezentă a capitalurilor investite va fi de 1.999,6 mii lei, determinată pe baza relației:

unde:

Vpki = valoarea prezentă a capitalurilor investite;

Vtki = valoarea totală a capitalurilor investite;

Ckpr = costul capitalului propriu;

n= numărul de ani de investire.

Estimarea fluxurilor viitoare de lichidități la dispoziția acționarilor este pentru următorii patru ani prezentată în tabelul următor. Considerând costul capitalului propriu de 15%, rezultă o valoare estimată a capitalului propriu de 2.299,7 mii lei, având în vedere relația:

unde:

Vpcf = valoarea prezentă a fluxurilor viitoare;

Vcfi = valoarea fluxurilor viitoare în anul I;

Ckpr = costul capitalului propriu;

n= numărul de ani de previziune.

Tabelul nr . 1

Pe această bază rezultă o diferență între valoarea prezentă a fluxurilor viitoare și valoarea prezentă a investițiilor trecute de 300,1 mii lei, aceasta fiind de fapt o valoare creată pentru acționari.

Păstrând exemplul anterior, considerăm a fi diferite doar fluxurile viitoare de lichidități ale firmei A. În aceste condiții, acționarii firmei A se află în situația de „distrugere de valoare” în sumă de 525,3 mii lei.

Tabelul nr. 2

Prin urmare, o întreprindere creează valoare pentru acționarii săi atunci când rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor surse de finanțare folosite. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca o întreprindere să înregistreze profit contabil, pentru ca acesta să creeze valoare.

Noțiunea de valoare creată este legată, direct sau indirect, de cea de profit. Dar un profit, chiar foarte mare, n-are valoare în sine. El trebuie judecat prin prisma eforturilor făcute pentru obținerea lui, a resurselor utilizate. Aceste resurse au un cost, chiar dacă îl considerăm virtual sau de oportunitate.

Astăzi, toți responsabilii de întreprinderi se confruntă cu problema creării de valoare, fie sub presiunea dezideratelor interne de gestiune orientate spre creșterea valorii, fie sub presiunea piețelor financiare care solicită un randament mai mare și mai rapid.

Performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat

prin tot ceea ce a optimizat „cuplul” valoare-cost și a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice.

1.1.3. Eficiență versus eficacitate în definirea performanței

Având în vedere cele prezentate anterior, credem că pentru a defini „performanța” trebuie clarificat, mai întâi, conținutul altor două concepte, respectiv eficiență și eficacitate.

Termenul de eficiență cunoaște mai multe accepțiuni în literatura de specialitate.

Astfel, unii autori consideră e sunt activate mecanisme naturale de reglare a situației de distrugere de valoare (cum ar fi preluările ostile, vânzarea participațiilor deținute de către acționarii majoritari sau, în ultimă instanță, lichidarea întreprinderii);

􀂾 Pe piețele în dezvoltare (incipiente), reglarea situației are, de regulă, o întârziere importantă, adesea apărând mai întâi măsuri administrative ale statului care încearcă rezolvarea situației. Și în acest caz, în cele din urmă poate să apară lichidarea, care determină pierderi pentru toți investitorii din cadrul întreprinderii. Pe aceste piețe, până când mecanismele naturale de reglare a pierderilor de valoare nu funcționează eficient, se manifestă declinul economic și creșterea șomajului.

Primul stadiu al „traducerii” cuplului cost-valoare în elemente componente „pilotabile” constă în a descrie în termeni globali cum întreprinderea creează și va crea valoare. Este vorba despre a defini „valoarea” în concepția evoluțiilor viitoare. A concepe valoarea de mâine înseamnă a defini o strategie.

Pentru a înțelege conceptul de creare de valoare, vom privi investiția într-o întreprindere ca un progres de avansare a unui flux de lichidități în speranța că acesta va asigura un flux de sens invers și dimensiune superioară. Aceasta înseamnă că valoarea activelor în care s-a materializat fluxul inițial de lichidități va fi, în timp și conform așteptărilor raționale ale investitorului, mai mare decât valoarea capitalului investit inițial.

Valoarea creată (distrusă) = VP – (Ki + Prr)

Unde:

VP = valoarea de piață a companiei la momentul analizei;

Ki = valoarea actuală a capitalurilor investite de acționari;

Prr = valoarea actuală a profitului reinvestit.

De exemplu, firma A înregistrează următoarea situație:

– Capitaluri investite inițial = 1.000 mii lei ( cu trei ani în urmă);

– Profituri reinvestite = 275 mii lei (N-2) și 100 mii lei (N-1);

– costul capitalului = 15%.

În aceste condiții, valoarea prezentă a capitalurilor investite va fi de 1.999,6 mii lei, determinată pe baza relației:

unde:

Vpki = valoarea prezentă a capitalurilor investite;

Vtki = valoarea totală a capitalurilor investite;

Ckpr = costul capitalului propriu;

n= numărul de ani de investire.

Estimarea fluxurilor viitoare de lichidități la dispoziția acționarilor este pentru următorii patru ani prezentată în tabelul următor. Considerând costul capitalului propriu de 15%, rezultă o valoare estimată a capitalului propriu de 2.299,7 mii lei, având în vedere relația:

unde:

Vpcf = valoarea prezentă a fluxurilor viitoare;

Vcfi = valoarea fluxurilor viitoare în anul I;

Ckpr = costul capitalului propriu;

n= numărul de ani de previziune.

Tabelul nr . 1

Pe această bază rezultă o diferență între valoarea prezentă a fluxurilor viitoare și valoarea prezentă a investițiilor trecute de 300,1 mii lei, aceasta fiind de fapt o valoare creată pentru acționari.

Păstrând exemplul anterior, considerăm a fi diferite doar fluxurile viitoare de lichidități ale firmei A. În aceste condiții, acționarii firmei A se află în situația de „distrugere de valoare” în sumă de 525,3 mii lei.

Tabelul nr. 2

Prin urmare, o întreprindere creează valoare pentru acționarii săi atunci când rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor surse de finanțare folosite. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca o întreprindere să înregistreze profit contabil, pentru ca acesta să creeze valoare.

Noțiunea de valoare creată este legată, direct sau indirect, de cea de profit. Dar un profit, chiar foarte mare, n-are valoare în sine. El trebuie judecat prin prisma eforturilor făcute pentru obținerea lui, a resurselor utilizate. Aceste resurse au un cost, chiar dacă îl considerăm virtual sau de oportunitate.

Astăzi, toți responsabilii de întreprinderi se confruntă cu problema creării de valoare, fie sub presiunea dezideratelor interne de gestiune orientate spre creșterea valorii, fie sub presiunea piețelor financiare care solicită un randament mai mare și mai rapid.

Performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat

prin tot ceea ce a optimizat „cuplul” valoare-cost și a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice.

1.1.3. Eficiență versus eficacitate în definirea performanței

Având în vedere cele prezentate anterior, credem că pentru a defini „performanța” trebuie clarificat, mai întâi, conținutul altor două concepte, respectiv eficiență și eficacitate.

Termenul de eficiență cunoaște mai multe accepțiuni în literatura de specialitate.

Astfel, unii autori consideră că o activitate este eficientă atunci când se atinge scopul dorit cu efort minim. Problema care se pune în acest caz este delimitarea gradului de concordanță dintre rezultatele obținute și obiectivul stabilit, de la care activitatea se consideră că este eficientă.

În accepțiunea cea mai generală, eficiența este definită ca fiind raportul direct sau

indirect dintre efectele utile obținute și efortul depus:

Din punct de vedere managerial, prin eficiență se înțelege măsura în care au fost

realizate obiectivele sau scopurile propuse. Performanța managerială se obține, în această situație, în punctul de intersecție între calitatea rezultatelor deciziilor și acțiunilor manageriale și calitatea scopurilor sistemului managerial.

Eficacitatea poate fi definită ca măsura în care întreprinderea reușește să-și satisfacă exigențele sau așteptările externe, respectiv ale clienților, statului, furnizorilor, salariaților, acționarilor. O întreprindere devine eficace atunci când reușește să optimizeze modul de utilizare a surselor externe și interne de dezvoltare, precum și corelația dintre acestea, răspunzând cât mai bine așteptărilor terților sau partenerilor externi.

Se poate considera că o întreprindere este performantă atunci când este, în același timp și eficientă și eficace. Rezultă, astfel, că performanța este o funcție de două variabile, eficiența și eficacitatea, combinația dintre ele reflectând nivelul de performanță al unei întreprinderi.

Date fiind cele enunțate anterior, se poate stabili relația matematică de calcul a performanței:

Performanța = Eficiență x Eficacitate

Concluzie

Pornind de la cele prezentate anterior, putem spune că performanța reprezintă gradul în care o întreprindere reușește să satisfacă atât cerințele mediului intern, cât și ale mediului extern, printr-o combinație optimă între eficacitate și eficiență.

Performanța este o stare de competitivitate a întreprinderii atinsă printr-un nivel d eficacitate și de productivitate (eficiență) care îi asigură o prezență durabilă pe piață.

Nu se poate să câștigi o cursă fără să știi unde vrei să ajungi și în ce condiții,fără să-ți definești traseul pe care vrei să-l parcurgi și resursele de care ai nevoie pentru susținerea cursei, fără să fii antrenat și motivat pentru câștigarea acesteia!

Fără un management adecvat, nu se poate vorbi de performanță, de eficacitate.

Dar aceasta performanță are niște costuri. În mod normal, costurile trebuie să fie mai mici decât rezultatele obținute, altfel întreprinderea nu generează valoare pozitivă.

Prin urmare, dacă eficacitatea este o măsură a ceea ce se face, eficiența este o măsură a cum se face; pentru ca nu este același lucru dacă în atingerea obiectivelor sale,o întreprindere generează o valoare mai mică sau mai mare. Iar această valoare se manifestă sub mai multe forme, uneori tangibile, alteori intangibile și este furnizată clienților, acționarilor, salariaților, partenerilor. Cu cât întreprinderea va produce mai multă valoare cu atât va avea la dispoziție mai multe resurse pentru a le investi în lupta competițională pe termen lung.

Se poate crea o definiție a performanței pornind de la următoarele elemente: a

realiza ceva pentru un scop dat (a crea valoare); rezultatul (care poate fi definit în maniere diferite); potențialul de realizare (capacitatea creativă, fidelitatea clienților); compararea unui rezultat în raport cu referință (internă sau externă, aleasă sau impusă); competiția (aplicarea conceptelor de progres continuu, a face mai bine decât ultima dată); judecată, comparație.

1.2. Mecanismul măsurării performanței

Înainte de a arăta interesul practic al măsurării performanței, se impune o altă precizare conceptuală: ce este „măsurarea performanței”, cum se apreciază „măsura” dată unei performanțe ?

Performanța trebuie măsurată printr-o cifră sau o expresie comunicabilă. Măsura poate fi cardinală (de exemplu: 100 mil.lei), ordinală (de exemplu: primul produs european și al treilea în lume), literală (de exemplu: rezultatul este bun).

Așa cum spunea Kelvin – „Ceea ce voi nu puteți să măsurați nu există”.

Măsurarea performanței reprezintă un sistem de tehnici de control destinat să asigure că realizările din diverse centre de responsabilitate ale întreprinderii sunt conforme cu normele stabilite pentru fiecare dintre ele și să aplice sancțiuni pozitive sau negative dacă realizările se abat sensibil de la normele alese.

Măsurarea performanței „este procesul care permite legarea unui concept abstract de indicatori empirici”.

Măsura unei performanțe se obține prin însumarea următoarelor elemente:

Valoarea reală + Eroarea sistemantică + Eroarea aleatoare

Valoarea reală este măsura ideală care corespunde perfect fenomenului studiat.

Eroarea sistematică este determinată de limitele instrumentelor de măsurare, iar cea aleatoare decurge din circumstanțe particulare.

Rezultatul măsurării performanțelor este fiabil dacă eroarea sistematică este minimă, iar „măsura” obținută este apropiată de adevărata valoare. Aprecierea fiabilității măsurării performanței este delicată deoarece valoarea reală, adevărată este în general dificil de estimat. Ea este determinată, pe de o parte, de evoluția evenimentelor, activităților, proceselor ce se desfășoară în întreprindere, iar pe de altă parte, de constrângeri reglementare și metodologice.

Mecanismul măsurării performanțelor este redat în figura următoare:

Schema nr. 3

Scopul concret al măsurării performanțelor, referințele alese, instrumentele de

măsurare se află în strânsă corelație cu obiectivele fiecărui partener.

Tabelul nr. 4

Un sistem de măsurare a performanțelor are următoarele funcții:

􀂾 Să motiveze membrii unei organizații;

􀂾 Să atingă obiectivele care le-au fost fixate și prin aceasta să pună organizația în situația de a realiza obiectivul său;

􀂾 Să amelioreze performanța întreprinderii

􀂾 Să amelioreze baza măsurării performanței prin modificarea standardelor incorecte și să avertizeze conducătorii de necesitatea schimbării planurilor.

În concluzie, măsurarea performanțelor reprezintă o condiție necesară pentru asigurarea progresului unei entități, dar nu suficientă. Se spune ca un progres care nu este măsurat, nu există, dar măsurarea nu este un scop în sine; ea face ca reușita să fie recurentă în măsura în care generează acțiunea. Ea depășește simpla constatare; are obiectul luării unor decizii care permit ameliorarea condițiilor performanței.

Performanța nu există decât dacă se poate descrie printr-un ansamblu de măsuri sau de indicatori cu un grad de complexitate mai mult sau mai puțin ridicat. Nu se poate în nici un caz ca măsurarea performanței să se limiteze la cunoașterea unui rezultat. Nu trebuie confundată performanța cu indicatorii care o descriu. Este necesar să recurgem nu numai la rezultatele financiare, deoarece „este ca și cum s-ar încerca aducerea în campionat a unei

echipe care câștigă prin rezultate trecute…”* ci „la o viziune globală a interdependențelor dintre parametrii interni și externi, cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii”.

1.3 Instrumente de măsurare a performanței

Instrumentele consacrate de măsurare a performanțelor sunt indicatorii.

În literatura economică putem contabiliza zeci de definiții ale indicatorilor. Dar, pentru că nu ne propunem o analiză critică a acestora, ci o viziune asupra diversității de opinii, redăm în continuare câteva accepțiuni.

În opinia unor autori, indicatorii reprezintă „date obiective care descriu un fenomen dintr-un punct de vedere strict cantitativ”. Pentru alții, „indicatorii sunt cifre care exprimă fidel fenomenul controlat”sau „date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare” ** Majoritatea definițiilor date indicatorilor sunt restrictive, neluând în considerare, într-o măsură suficientă, rolul lor în decizia managerială.

În opinia noastră, spectrul performanței întreprinderii este mult mai larg; el trebuie să cuprindă și alte performanțe cuantificabile sau nu, din punct de vedere economic, tehnico-economic, de protecție a mediului, manageriale, etc.

Complexitatea fenomenelor și proceselor economice și varietatea situațiilor particulare în care se desfășoară activitatea diferitelor întreprinderi fac imposibilă folosirea unui indicator unic de măsurare a performanței. Atunci care este numărul „suficient” de indicatori pentru a putea aprecia starea de performanță a întreprinderii ?

Pentru o bună conturare a performanței financiare se impune cu necesitate folosirea unui sistem de indicatori ce exprimă și orientarea strategică a întreprinderii, caracterizarea relațiilor sale interne și externe, eficacitatea activității, capacitatea de adaptare a întreprinderii la cerințele pieței.

Diferențele situaționale ale întreprinderilor vizează, în esență: natura sectorului de activitate, faza de maturitate a întreprinderii și a activităților componente, capacitatea de îndatorare, sensibilitatea la refinanțare sau capitalizare, metodele de gestiune, particularitățile lanțului de valoare, rata de creștere.

Folosirea indicatorilor economico-financiari pentru măsurarea succeselor întreprinderii este de fapt modalitatea de reflectare a performanței economico-financiare.

Indicatorii de măsurare a performanței oferă informații care trebuie să ajute un actor individual sau, în termeni mai generali, colectiv, să conducă cursul unei acțiuni spre atingerea obiectivului său, să-i permită evaluarea unui rezultat.

Agenții economici operează cu o varietate de indicatori. Unii sunt folosiți din necesitate, alții din constrângere (impuși de reglementări), alții pentru că sunt la modă, etc.

Prezentăm în continuare câteva criterii de structurare a indicatorilor:

a) după poziționarea lor în raport cu acțiunea:

􀂾 indicatori ai activității;

*Alazadare, Separi- Controle de gestion, editia a-4-a, Dunod, Paris pag 7_ citat de C.Albu, N. Albu in Instrumente de management al performantei, Ed. Economica, Bucuresti 2004;

** M. Niculescu- Diagnostic Financiar, vol II, Editura Economica, Bucuresti, 2005, pag 47

􀂾 indicatori de pilotaj.

b) după structura ierarhică căreia îi sunt destinați:

􀂾 indicatori ai activității;

􀂾 indicatori de reporting.

c) după conținutul lor: *

􀂾 indicatori ai resurselor (materiale, umane, financiare, informaționale, naturale);

􀂾 indicatori ai consumului de resurse (indicatorii costurilor și cheltuielilor);

􀂾 indicatori ai activității;

􀂾 indicatori de rezultate;

􀂾 indicatori de eficiență;

􀂾 indicatori de eficacitate.

Sistemul de indicatori ai performanțelor economico-financiare oferă managerilor și terților informații cu privire la eficiența activității de producție și comercializare, la eficiența gestionării resurselor materiale și umane, la creșterea valorii întreprinderii, în perioada supusă analizei. Acest sistem de indicatori permite descoperirea punctelor tari și slabe ale activității desfășurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru îmbunătățirea performanțelor în viitor, și stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor întreprinderii în viitor.

Pentru ca un indicator să fie pertinent și, totodată, util procesului decizional la orice nivel, construirea lui trebuie să se facă prin respectarea unor reguli stricte. Aceasta este premisa respectării exigențelor de calitate impuse oricărui indicator și concretizate în: utilitate, accesibilitate, pertinență, fiabilitate, simplitate, credibilitate, neutralitate, reactivitate, coerență.

În practica măsurării performanțelor, trebuie să se țină seama de caracteristicile indicatorilor, precizându-se pentru fiecare:

􀂾 denumirea;

􀂾 centrul de decizie;

􀂾 formula de calcul;

􀂾 frecvența de calcul;

􀂾 motivul alegerii indicatorului;

􀂾 aportul informațional;

􀂾 sursele de date necesare calculului;

􀂾 evoluția normală a indicatorului;

􀂾 interacțiuni posibile;

􀂾 evantaiul de decizii ce se pot lua pe baza indicatorului respectiv;

􀂾 modul de prezentare a indicatorului (rată, mărimi absolute, etc).

Satisfacerea acestor exigențe metodologice constituie premisa pertinței sistemului de indicatori, a fiabilității măsurării performanțelor și a utilității lor în procesul decizional. Cu toate acestea (în absența unui referențial unanim recunoscut), proliferarea indicatorilor de măsurare a performanțelor ridică două probleme practice ce vizează:

􀂾 alegerea indicatorilor și a metodei lor de calcul;

􀂾 semnificația reală a acestor indicatori pentru întreprindere și pentru partenerii

acesteia.

* primele cinci structuri specifice acestui criteriu, au fost prezentate cu multi ani in urma de renumitul profesor de analiza Alexandru Gheorghiu, in manualul „ Analiza economico-financiara”,EDP, Bucuresti, 1982 si sunt valabile si azi. Cea de-a sasea structura a fost adaugata in concordanta cu schimbarile de mediu economic si mai ales, cu asteptarile partenerilor intreprinderii

Pentru a da o viziune globală asupra variantelor posibile, ne vom opri în continuare la trei criterii de alegere a indicatorilor de performanță:

􀂾 sensibilitatea la refinanțare (care exprimă variabilitatea nevoilor de resurse financiare în raport cu cele disponibile la un moment dat);

􀂾 rata de creștere;

􀂾 gradul de capitalizare.

Matricea următoare permite definirea priorităților și a sferei de aplicare a diferiților indicatori de performanță.

Schema nr. 5

Întreprinderile de tip A sunt întreprinderi mature cu o creștere mică și cu nevoi de capital relativ reduse. Asemenea întreprinderi trebuie să-și consolideze utilizarea resurselor, neavând variații mari ale necesarului de lichidități de la o perioadă la alta. Măsurarea performanțelor se poate face pe baza indicatorilor clasici bazați pe beneficiu:

– rentabilitatea economică (Re);

– rentabilitatea investițiilor (Ri);

– rentabilitatea financiară (Rf).

În asemenea situații, creearea de valoare se caracterizează într-o manieră pertinentă cu ajutorul indicatorului EVA, care reprezintă diferența dintre rezultatul operațional și costul capitalului investit.

Întreprinderile de tip B, caracterizate printr-o rată ridicată de creștere și printr-un grad mare de capitalizare, sunt întreprinderi ce se pot confrunta în orice moment cu nevoi de finațare mult mai mari decât cele pe care le pot degaja din propria activitate. Întreprinderile de tip B pot degaja valoare, dar sunt caracterizate printr-un grad mare de risc. Pentru aceste întreprinderi, crearea de valoare este legată de capacitatea lor de a genera lichidități.

Ținând cont de faptul că nici indicatorii bazați pe beneficiul contabil și nici EVA nu reflectă fluxurile de numerar, folosirea lor ar putea conduce la concluzii eronate.

Pentru aceste întreprinderi, foarte sensibile la refinanțare, sunt indispensabili indicatorii care reflectă capacitatea întreprinderii de a genera lichidități: rezultatul brut al exploatării (cash flow-ul exploatării – RBE, excedentul de trezorerie din exploatare – ETE, excedentul global de trezorerie, așa-zisul cash – flow disponibil – CFD (cash flow-ul din exploatare minus investițiile perioadei), cash value added – CVA (trezoreria de exploatare minus costul capitalurilor folosite).

Întreprinderile de tip C sunt întreprinderi cu rată mare de creștere, dar puțin sensibile la refinanțare. Aceste întreprinderi degajă resurse financiare, ceea ce le permite

să se refinanțeze în funcție de nevoi. Indicatorii adecvați pentru reflectarea performanțelor sunt cei bazați pe beneficiu și pe valoarea creată economică. Dacă întreprinderea aparține unui sector caracterizat printr-un grad mare de capitalizare, unde apar nevoi neprevăzute de finanțare Ic¨), sunt recomandabili indicatorii similari cadranului B.

Întreprinderile de tip D sunt întreprinderi mature, cu rată mică de creștere, dar care nu-și pot acoperi integral nevoile de finanțare. Indicatorii de performanță pertinenți sunt cei similari cadranului B, la care trebuie să se adauge indicatorii de trezorerie.

Concluzie,

Un indicator reprezintă mai mult decât o simplă dată; el devine util în măsura în care reunește mai multe informații:

– rațiunea de a fi: obiectivul strategic căruia îi e atașat, ciclul de date și cifre care revin;

– periodicitatea în calculul și urmărirea indicatorilor;

– definirea sa tehnică: formula de calcul, sursa de informație;

– mod de prezentare (cifre, grafic);

– lista de prezentare.

1.3.1. Rezultatul realizat

Rezultatele măsoară performanța și chiar o definesc atunci când se situează la cote considerate a exprima performanța. În teoria și practica ultimilor ani, se folosește atât singularul cât și pluralul atunci când se abordează problemele legate de performanță.

Analiza performanțelor financiare ale unei întreprinderi se concentrează și asupra evidențierii formării rezultatului, respectiv pe evidențierea structurii lui, ținând cont de interdependențele dintre elementele constitutive și factorii care au influențat nivelul acestor performanțe.

Rezultatul este o performanță bine definită sau mai bine zis – o latură a performanței cu caracter exact.

Dorim să atragem atenția asupra faptului că trebuie să se facă distincție între noțiunile de performanță și rezultat.

După părerea unor autori, performanța este un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective și norme, în timp ce rezultatul apare ca o noțiune absolută.

Din punctul nostru de vedere, nu se poate pune această problemă, în mod tranșant, în afară de condiționări și context. Relația performanță-rezultat reprezintă un „tot”, exceptând cazul în care se decupează rezultatul acțiunii, fără a-l plasa și evalua pe o scară a valorii.

1.3.2. Valoarea adăugată

Orice întreprindere are ca obiectiv fie producerea și comercializarea unor bunuri și servicii, fie numai comercializarea lor. Indiferent de specificul unei întreprinderi, mecanismul determinării valorii adăugate se prezintă astfel:

Consumuri provenind Venituri din vânzări de

de la terți bunuri și servicii

______________________________ _________________________________

Întreprinderea

Schema nr. 6

Valoarea adăugată reprezintă surplusul de venituri peste valoarea consumurilor provenind de la terți, bogăția creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale întreprinderii.

Valoarea adăugată se poate calcula prin două metode:

􀂾 metoda diferențelor;

􀂾 metoda aditivă.

După metoda diferențelor, valoarea adăugată se calculează ca diferență între producția exercițiului și consumurile intermediare.*

În teoria economică, valoarea adăugată calculată după această relație este cunoscută sub denumirea de „valoare adăugată produsă”.

Valoarea adăugată „realizată” se determină pornind de la cifra de afaceri:

VA = CA – C'

Practic, aplicarea acestei relații este dificilă, deoarece presupune identificarea acelei părți a consumurilor intermediare ale exercițiului aferente producției vândute (C').

În cazul întreprinderilor care desfășoară numai activitate de comerț:

VA = CA – (Cc + Ci)

VA = Mc – Ci

unde: Cc reprezintă costul de cumpărare al mărfurilor vândute;

ci – alte consumuri provenind de la terți;

Mc – marja comercială.

Conform acestui model, specific întreprinderilor din sfera distribuției, valoarea adăugată se modifică datorită variației cifrei de afaceri, marjei comerciale și consumurilor provenind de la terți.

*consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terti, cuprind: materiile prime si materialele la cost de achizitie, energie, combustibil, apa, servicii externe

În cazul întreprinderilor care desfășoară și activitate de producție și activitate de comerț:

VA = (Qex. + Mc) – Ct

Ct = C + Ci

Ct – reprezintă consumurile intermediare de la terți aferente activității de

producție și de comerț.

Valoarea adăugată se poate calcula și prin însumarea elementelor sale componente : salariile și cheltuielile sociale; impozitele și taxele; amortizările și provizioanele din exploatare, dobânzile, dividendele.

VA = Cs + IT + A + CF + Pn

În această accepțiune, valoarea adăugată înglobează remunerarea :

􀂾 muncii prin salarii, indemnizații, cheltuieli sociale;

􀂾 statului prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate;

􀂾 creditorilor prin dobânzi și comisioane plătite;

􀂾 investițiilor prin amortismente calculate;

􀂾 capitalurilor proprii prin dividende plătite acționarilor;

􀂾 profitul reinvestit folosit pentru autofinanțare.

Din punct de vedere metodologic, în analiza valorii adăugate se folosesc și mărimile relative, adică ratele valorii adăugate.

Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate în teoria și practica economică sunt:

a) Rata variației valorii adăugate17 – care permite aprecierii cu precizie asupra creșterii sau regresiei unei activități:

b) Rata valorii adăugate – gradului de integrare a activității

R = VA/CA

Acest indicator este o expresie a productivității globale, a bogăției create la un anumit nivel de activitate. Rata valorii adăugate este dependentă direct de natura activității și de durata ciclului de exploatare. Interpretarea evoluției ratei valorii adăugate trebuie făcută cu prudență, luând în considerare structura cifrei de afaceri pe tipuri de activități. Pentru o întreprindere mixtă (de producție și comercializare), diminuarea ratei valorii adăugate semnifică creșterea ponderii activității comerciale.

După unii autori18, rata valorii adăugate constituie un indicator al gradului de integrare economică a întreprinderii, a capacității acesteia de a-și asigura ea însăși un anumit număr de faze ale ciclului de exploatare.

d) Ratele de remunerare ale valorii adăugate reprezintă ponderea deținută de fiecare element component în valoarea adăugată.

Redăm în figura următoare conținutul valorii adăugate și repartiția sa între

partenerii sociali.

Tabelul nr. 7

Ratele valorii adăugate permit comparații sectoriale și inter-exerciții și oferă informații asupra împărțirii valorii adăugate între factorii muncă și capital, asupra raționalității activității și logisticii comerciale.

Modul de împărțire a valorii adăugate între diverși parteneri este, fără îndoială, dependent de rezultatele înregistrate. Tabelul de mai jos redă procesul de remunerare a partenerilor întreprinderii în trei situații

Tabelul nr 8

Unde: CAF – reprezintă capacitatea de autofinanțare;

RBE – rezultatul brut al exercițiului

Într-o economie concurențială, prezintă interes valoarea adăugată comparativă a acestor indicatori pentru diferite firme concurente. Cifrele din următorul tabel redau rezultatele a trei întreprinderi din sfera distribuției

Tabelul nr. 9

O analiză globală evidențiază handicapul întreprinderii A, comparativ cu celelalte două întreprinderi concurente. Întreprinderea A realizează o productivitate slabă a muncii, în ciuda remunerări pe salariat care este net superioară. Ponderea mare a dobânzilor reprezintă expresia unei gestiuni curente ineficiente, a unei rentabilități și a unei capacități de autofinanțare total nesatisfăcătoare.

Pentru ca aceste rate ale valorii adăugate să fie utile în procesul de decizie, este necesar ca în determinarea lor să se țină seama de eroziunea monetară. De asemenea, se impune raportarea lor la ratele similare ale unor întreprinderi comparabile, precum și la valoarea ratelor sectoriale.

În concluzie,

Indiferent de metoda de calcul, valoarea adăugată apare ca un element cu semnificații complexe în analiza diferitelor aspecte ale vieții unei întreprinderi: exploatare, politică strategie, structuri, performanțe. Astfel, ea apare, în primul rând, în accepțiunea unui instrument de măsurare plurivalent. Valoarea adăugată permite aprecierea dimensiunii întreprinderii, a taliei sale economice. Dacă cifra de afaceri exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul economic, surplusul de producție creat prin efortul propriu al acesteia. Dacă se ia în considerare definiția aditivă a valorii adăugate, se observă că aceasta măsoară dimensiunea și variațiile (creșterile respectiv contracțiile) diferitelor elemente care concură la realizarea activității. În sfârșit, valoarea adăugată exprimă mai bine decât orice alt indicator eficacitatea combinării factorilor de producție: munca și capitalul; ea este expresia bogăției create de întreprindere, bogăție ce se repartizează între cinci parteneri: personal, stat, creditori financiari, acționari, întreprindere.

1.2.3 Rezultatul global

Rezultatul global/economic reprezintă acel indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanței economico-financiare. Măsurarea acestuia determină mărimea performanței întreprinderii. Se referă la variația capitalurilor proprii, ca urmare a evoluției diferitelor surse, cu excepția celor generate de operațiile cu proprietarii.

Este un indicator mai cuprinzător decât rezultatul reliefat de Contul de Profit și Pierdere, deoarece include în plus, elemente constatate în capitalurile proprii, dar care nu tranzitează conturile de venituri și cheltuieli. Analiza sa, evidențiază contribuția tuturor factorilor de producție la formarea rezultatului, sub forma sa economică.

Cea mai completă accepțiune a conceptului de Rezultat global este oferită de IFRS 1. În această viziune, „granițele” rezultatului contabil sunt depășite, incluzându-se și „diferențele din reevaluare, diferențele din conversie, câștiguri sau pierderi latente asupra instrumentelor financiare, câștiguri și pierderi actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale.*

Deși IFRS 1 nu impune un model standard de ilustrare a Rezultatului economic, în anexa la normă sunt prezentate două variante: „Situația modificărilor capitalurilor proprii” și „Situația câștigurilor și pierderilor recunoscute pentru exercițiul încheiat”.

Situația modificărilor capitalurilor proprii este prezentată într-o formă matricială și cuprinde elementele capitalului propriu, cauzele modificării acestuia, precum și evoluția fiecărei cauze și a efectului asupra elementelor capitalurilor proprii. În acest mod, se reflectă creșterea sau descreșterea activului net al întreprinderii în timpul exercițiului, prin modificarea globală a capitalului propriu sub formă de câștiguri sau pierderi totale generate de activitățile derulate, cu excepția modificărilor rezultate din tranzacțiile cu acționarii.

Varianta alternativă, Situația câștigurilor și pierderilor pentru exercițiul încheiat se apropie mai mult de conținutul indicatorului „Rezultat global”, întâlnit în contabilitatea americană. Acest model cuprinde numai modificările elementelor de capital propriu ce reprezintă câștiguri sau pierderi nerecunoscute de Contul de Profit și Pierdere la care se adaugă profitul net al perioadei și se ajustează cu efectul modificării politicilor contabile.

Indiferent de modelul ales pentru prezentarea modificărilor capitalului propriu, norma IFRS 1 solicită un subtotal al elementelor privind pierderile și câștigurile, cheltuielile și veniturile direct afectate capitalurilor proprii, precum și totalul acestor elemente.

Modelele celor două variante de reflectare a Rezultatului global sunt prezentate în continuare în tabelele 1 și 2.

Tabelul nr.10

* M.Ristea, C.Lungu, I Jiuanu- Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de contabilitate, Prezentarea situatiilor financiare, ED. CECCAR, Bucuresti, 2004, pag 266-26

Tabelul nr. 11

–

Tabelul nr 12

În viziunea normalizatorilor americani, determinarea Rezultatuluil economic(comprehensive income) are ca punct de plecare rezultatul net, care este completat cu celelalte elemente ale rezultatului economic.

Pentru evitarea dublei contabilizări a unor elemente (incluse atât în rezultatul net, cât și în rezultatul economic), FAS 130 permite anumite ajustări ale Rezultatului global al ultimului exercițiu financiar, cum ar fi, de exemplu: ajustarea rezultatului economic al ultimului exercițiu financiar cu câștigurile din alte titluri de plasament care au fost incluse și în rezultatul net al exercițiului în curs, dar și cu celelalte elemente ale rezultatului economic sub formă de câștiguri latente în timpul exercițiului în care au fost constatate.

Deși nu oferă un model de situație financiară care să evidențieze Rezultatul economic, FAS 130 recomandă întreprinderilor să comunice acest indicator prin una din următoarele forme:

– sub forma unei situații financiare distincte, de aceeași importanță cu celelalte componente ale situațiilor financiare. În acest caz, FAS 130 nu solicită un model special pentru această situație, însă

impune companiilor prezentarea rezultatului net a o componentă a Rezultatului economic și prezentarea „celorlalte componente ale rezultatului economic” și „totalul rezultatului economic” sub rezultatul net.

– sub forma unei linii distincte în bilanț, în cadrul capitalurilor proprii. În această situație, totalul celorlalte elemente ale rezultatului economic va fi raportat în bilanț, ca o componentă distinctă a capitalurilor proprii, în mod distinct față de rezultatele nedistribuite și de primele de emisiune sub denumirea de „valoare cumulată a celorlalte elemente ale rezultatului economic”. Soldurile cumulate prezentate pentru fiecare dintre categoriile celorlalte elemente ale rezultatului global, vor trebui prezentate fie în cadrul situației variației capitalurilor proprii, fie în anexă.

sub forma unei situații intermediare, în cadrul căreia compania trebuie să prezinte mărimea totală a rezultatului economic, în vederea consultării acesteia de către acționari.

Un model de reflectare a Rezultatului global al companiilor americane este prezentat în continuare (tabelul 3).

Tabelul nr 13

Conceptul de performanță globală a întreprinderii are la bază teoria deținătorilor de interese. Managerii nu pot maximiza valoarea firmei dacă ignoră interesele partenerilor săi sociali: acționari, salariați, creditori, furnizori, clienți, stat, etc. Din perspectiva întreprinderii, aceste interese pot fi contradictorii, ceea ce poate da naștere la conflicte în interiorul organizației, influențând în mod negativ rezultatele economicofinanciare. De exemplu, creșterea salariului și asigurarea unor condiții de muncă corespunzătoare, determină satisfacerea nevoilor angajaților, dar implică efectuarea de

cheltuieli suplimentare la nivelul firmei, respectiv diminuarea profitului și a competitivității acesteia.

Pentru a măsura performanța unei întreprinderi este necesar să recurgem la o „viziune globală a interdependențelor între parametrii interni și externi, cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii”.* Utilizatorii trebuie să apeleze la performanța globală a întreprinderii. Acesta constituie oglinda viitorului, „unde se află rezultatele” și a trecutului, „unde sunt problemele”.

* Alazadarc< Separi, Controle de gestion, ed. A-4-a, Dunod, 1988, pag 7, citat de C.Albu, N. Albu in Instrumentele de management al performantei, ED Economica, Bucuresti, 2004, pag 95

1.3.4. Rentabilitatea financiară

În viziunea financiară, judecarea performanțelor se face prin prisma fluxurilor de numerar.

Excluderea din calculul indicatorilor de rentabilitate a veniturilor și cheltuielilor calculate orientează raționamentul financiar spre problematica trezoreriei și permite pilotajul întreprinderii pe baza unor criterii legate direct de solvabilitatea și lichiditatea acesteia.

Rentabilitatea financiară (Rf) este rentabilitatea capitalurilor proprii. Ea se măsoară prin relația:

Care se descompune astfel:

Tabelul nr. 13

Modelul pune în evidență efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilității economice. Îndatorarea prezintă un cost care poate determina un impact negativ al efectului de levier. Acesta este pus în evidență prin relația:

Rf = Re + (Re – Kd)D/CP

Unde:

Rf = rentabilitatea financiară (după impozitare)

Re = rentabilitatea economică (după impozitare)

Kd = costul (după impozitare) al îndatorării

D = datorii

CP = capitaluri proprii

Condiția necesară pentru ca efectul de levier să se realizeze este ca rentabilitatea economică (Re) să fie superioară costului îndatorărilor (Kd). Dacă această condiție este realizată, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai ridicată, pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea (și coeficientul D/CP) va fi mai mare. În caz contrar (Re – Kd negativ), efectul de levier are un rol negativ.

Gradul de îndatorare este un indicator semnificativ. De un astfel de indicator sunt interesați creditorii și acționarii întreprinderii. Pentru acționari prezintă importanță relația invers proporțională dintre dobânzile datorate și profitul rămas la dispoziția lor. Cu cât dobânzile datorate aferente surselor împrumutate sunt mai mari, cu atât recompensa investițiilor acționarilor prin profit va fi mai mică. Creditorii doresc să știe care este proporția surselor străine prin care se finanțează întreprinderea, deoarece gradul de îndatorare al întreprinderii și profitul sunt direct proporționale; pe măsură ce crește gradul de îndatorare al întreprinderii, aceasta va trebui să obțină un profit mai mare care să-i permită plata dobânzilor datorate creditorilor. Dimpotrivă, obținerea unui nivel al profitului mai mic îi va determina pe investitori să facă previziuni pesimiste asupra profitului companiei.

Concluzie,

Rentabilitatea financiară reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriți de investitori și de management. Cu ajutorul ei, investitorii pot aprecia în ce măsură investiția lor este rentabilă sau nu. În cazul în care rentabilitatea financiară este mai mare decât costul capitalului propriu, atunci, prin activitatea desfășurată, întreprinderea creează o valoare suplimentară pentru acționari.

1.3.5. Rentabilitatea economică

Rentabilitatea reprezintă una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței activității economico-financiare ale unei întreprinderi, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, ținând cont de toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.

Ratele de rentabilitate sunt construite, de regulă, prin raportarea unui sold intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de rentabilitate, fie la un flux de activitate, fie la un stoc. Este esențială, însă, construirea unui sistem de indicatori de rate operaționali, care prin structură și conținut să reprezinte un instrument de lucru util și performant. Una dintre cele mai utilizate rate ale rentabilității atât în teoria cât și în practica economică este rata rentabilității economice.

Rata rentabilității economice măsoară performanțele activului total al întreprinderii, pornind de la un rezultat economic și ansamblul mijloacelor utilizate:

Re = RBE/AtX100

Sau:

Re = RE/Aexpl X100

Definită astfel, rata rentabilității economice este independentă de mecanismul de finanțare, de presiunea fiscală, precum și de fluxurile extraordinare.

Așa cum sugerează și figura următoare, rentabilitatea economică este rezultatul acțiunii unui complex de factori:

Schema nr. 14

Prin urmare, sporirea rentabilității economice se poate realiza fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei. În practica economică, aceste două posibilități sunt valorificate diferit, în funcție de natura activității. De exemplu, pentru aceeași cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace în industrie decât în comerț. În același sector, apar diferențe notabile între ntreprinderi ca urmare a strategiei specifice fiecăreia. Astfel, în sfera distribuției, întreprinderile specializate realizează, de regulă, o rată a marjei sporită în condițiile unei rate de rotație a activelor redusă.

O altă modalitate de calcul a ratei de rentabilitate economică este

Construirea ratei pe baza unui anumit rezultat determină o viziune specifică semnificației rezultatului:

– utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată independentă atât de politica fiscală și de structura capitalurilor (politica de finanțare), cât și de fluxurile extraordinare;

– dacă rata rentabilității economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării, va fi independentă și de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele menționate anterior;

– folosirea profitului brut este utilă managerilor întreprinderilor și va determina un nivel mai ridicat al ratei, în măsura în care celelalte două activități (financiară și extraordinară) aduc profit; această variantă este mai puțin utilizată.

În teoria și practica internațională, această rată este cunoscută sub forma:

ROA = EBIT/TA

Unde: ROA = rata rentabilității economice (return on assets);

EBIT = rezultatul înainte de impozitare și dobânzi (earnings before interests and taxes);

TA = total active (total assets).

Utilizatorii informațiilor oferite de această rată sunt furnizorii de capital, creditorii financiari, de exemplu – sunt cei mai interesați de rentabilitatea întreprinderii înainte de scăderea dobânzii.

Deci, pentru o corectă informare a tuturor celor interesați de performanțele obținute prin utilizarea capitalului angajat de o întreprindere, se pot folosi ratele:

Rentabilitatea – o noțiune relativă

Indiferent de obiectivele întreprinderii, aceasta nu le va putea îndeplini decât dacă satisface două restricții financiare majore:

– rentabilitatea, respectiv capacitatea întreprinderii de a obține un surplus monetar care-i permite să facă față angajamentelor și să-și asigure dezvoltarea;

– echilibrul financiar, care exprimă în general însușirea întreprinderii de a armoniza resursele și utilizările afectate acestora.

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora.

Orice întreprindere trebuie să asigure remunerarea și reînnoirea capitalului investit, iar acest fapt se poate realiza doar în condițiile unei suficiente rentabilități a activității sale.

Pentru a caracteriza o întreprindere din punct de vedere al rentabilității, considerăm că trebuie studiate trei aspecte: evoluția activitățiii (creșterea, descreșterea activității); evoluția cifrei de afaceri , evoluția valorii adăugate; evoluția rentabilității propriu-zise (profit, rate de rentabilitate, ca ndicatori).O creștere economică a întreprinderii generează obligații cărora ea nu va putea să le facă față decât dacă degaja un flux de rezultate, respectiv o rentabilitate abundentă.

Rentabilitatea presupune întotdeauna o doză de risc: nimic nu e sigur în activitatea unei întreprinderi și cel mai concludent exemplu în această conexiune o constituie riscul economic.

Rentabilitatea se află într-o strânsă corelație cu profesionalismul întreprinzătorului, cu timpul, cu mijloacele materiale și financiare investite pentru o activitate economică. Asigurarea unei ezvoltări durabile a unei întreprinderi implică desfășurarea unei activități rentabile. De fapt, asigurarea stării de performanță a unei întreprinderi se află sub impactul modului de derulare a relației eficiență-eficacitate, privilegiind o evaluare monetară a performanțelor. Această optică monetară poate părea insuficientă, deoarece, la prima vedere, minimalizează realizările întreprinderii care nu capătă o expresie monetară (productivitate fizică, competențele personalului, climatul social, raporturile cu mediul concurențial). În realitate, o abordare sistemică a întreprinderii permite înțelegerea conversiei oricărei realizări favorabile (exprimată în termeni cantitativi sau calitativi) în rezultatele monetare și deci în rentabilitate.

Schema nr 15

Concluzie,

Noțiunea de rentabilitate are un caracter relativ. Aptitudinea de a degaja rezultate monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obține. De aceea, analiza rentabilității nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluți, ci și a celor relativi, obținuți prin raportarea rezultatelorla mijloacele angajate sau consumate pentru desfășurarea activității respective.

Din punct de vedere economic, rentabilitatea măsoară performanța mijloacelor de exploatare. În această accepțiune27, numai tranzacțiile din exploatarepermit previzionarea performanțelor viitoare ale întreprinderii.Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat și mijloacele puse în acțiune

pentru obținerea acestuia, există mai multe posibilități pentru măsurarea acestui efect (rezultat).

Rentabilitatea economică = Rezultat economic/ Activ economic

Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are în vedere EBE, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece nu ține seama de amortismente). La numitor, vom avea, între alte posibilități, capitalurile permanente sau activul total. În aceste condiții, relația menționată devine:

Această relație poate fi completată prin studiul formării rezultatului (și diferitelor marje) cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune.

Acești indicatori permit comparațiile în timp în cadrul aceleiași întreprinderi și

între întreprinderi.

Soldurile intermediare de gestiune pleacă de la ideea potrivit căreia întreprinderea este un loc al transformării bunurilor în alte bunuri, intrărilor și ieșirilor. Aceste transformări se realizează prin utilizarea factorilor de producție, capital financiar fără risc și capital financiar cu risc.

Așa cum sugerează și figura următoare, rentabilitatea economică este rezultatul acțiunii unui complex de factori:

Schema nr. 16

1.4. Funcțiile etalon în măsurarea performanței întreprinderii

1.4.1. Concept și tipologie

Conceptul de funcție etalon în măsurarea performanței unei întreprinderi se traduce prin totalitatea ințiativelor, măsurilor și obiectivelor ce se au în vedere pentru atingerea scopului propus; scopul fiind acela de a determina (măsura) performanța întreprinderii.

În continuare prezentăm patru categorii de funcții etalon utilizate în măsurarea performanței unei întreprinderi:

􀂾 Funcția de măsurare a performanței întreprinderii din perspectiva financiară;

􀂾 Funcția de măsurare a performanței întreprinderii din perspectiva clientelei;

􀂾 Funcția de măsurare a performanței întreprinderii din perspectiva proceslor interne ale afacerii;

􀂾 Funcția de măsurare a performanței întreprinderii din perspectiva cercetării și dezvoltării.

Funcțiile bazate pe abordarea financiară iau în calcul totalitatea indicatorilor financiari utilizați în măsurarea performanței unei întreprinderi. Indicatorii financiari au o forță foarte mare de reprezentare a consecințelor economice ale deciziilor deja luate. Indicatorii performanței finaciare evaluează în ce măsură strategia companiei, implementarea și execuția sa contribuie la creșterea valorii firmei. Obiectivele financiare se rezumă în mod obișnuit la indicatorii de profitabilitate, ca de exemplu: venituri operaționale, profitul per capitalul angajat, sau valoarea economică adăugată. Obiectivele financiare alternative pot fi creșterea vânzărilor sau generarea de cash-flow-uri suplimentare. În mod curent măsurarea performanței financiare poate fi determinată în mod obișnuit fie în indicatori absoluți, fie prin indicatori relativi, care de regulă sunt profitul pe capitalul angajat sau profitul pe investiția efectuată.

Indicatorii profitabilității, indică eficiența întreprinderii în realizarea profitului cu ajutorul resurselor disponibile. Indicatorii profitabilității sunt:

􀂙 Rentabilitatea capitalului angajat care reprezintă profitul pe care îl obține

întreprinderea din banii investiți în afacere:

Profit înaintea plății dobânzii și a impozitului pe profit ,

Capitalul angajat

unde capitalul angajat se referă la banii investiți în întreprindere, atât de către acționari, cât și de creditorii pe termen lung și include capitalul propriu și datoriile pe termen lung sau activele totale minus datoriile curente.

􀂙 Marja brută din vânzări:

Profitul brut din vânzări X 100

Cifra de afceri

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că societatea nu este capapilă să-și controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

Funcțiile bazate pe abordarea din perspectiva clientelei în care managerii identifică segmentele de piață în care organizația va activa și măsurile care trebuie luate în segmentele țintă. Această perspectivă în mod special include câțiva indicatori fundamentali ai unei distribuții de succes

rezultate dintr-o strategie bine formulată, stabilitatea clientelei, atragerea de noi clienți, profitabilitatea clienților și cota de piață în segmentele țintă.

Acești indicatori au o valoare generală pentru toate tipurile de organizații. Pentru a fi traduse într-o strategie particulară, ei ar trebui să fie adaptați la un grup de clienți țintă prin care organizațiile se așteaptă să se dezvolte și să-și maximizeze performanța.

Ceea ce face o strategie unică este modalitatea în care aceasta este propusă pentru atragerea și reținerea clienților în segmentele de piață țintă. De altfel valoarea strategiilor variază în cadrul industriei per ansamblu, ca și în cazul segmentelor de piață ale industriei respective. A fost remarcat un set comun de atribuții care clasifică strategiile în industria manufacturieră și a serviciilor. Aceste atribute sunt organizate în trei categorii:

􀂃 atribuții legate de produs sau servicii;

􀂃 relația cu clienții;

􀂃 imagine și reputație.

Atribuțiile legate de produs sau serviciu se referă la funcționalitatea produsului sau serviciului, prețul și calitatea. Relația cu clienții include livrarea produsului sau serviciului către client, inclusiv viteza de răspuns la solicitările acestuia și cum se percepe experiența atragerii clientului atunci când el cumpără de la compania respectivă. În ceea ce privește imaginea și reputația, acestea permit companiei să se definească pe sine în fața clienților.

În concluzie, perspectiva clintelei permite mangerilor să-și articuleze strategia unică referitoare la clienți și piață în scopul realizării unor venituri viitoare superioare.

Funcțiile bazate pe abordarea proceslor interne ale afaceri în care putem identifica procese interne critice în care întreprinderea trebuie să exceleze. Astfel putem stabili un anumit traseu al formării valorii interne:

– necestitățile identificate ale clientului;

– identificarea pieței;

– crearea ofertei de bunuri și servicii;

– construirea produsului sau serviciului;

– livrarea produsului sau serviciului;

– servicii oferite clienților;

– clientul cu nevoi satisfăcute.

Procesele interne permit afacerii să genereze valoare propunerilor care vor atrage și reține clienții în segmentele de piață în mod obiectiv, și de asemenea satisfacerea așteptărilor investitorilor prin rezultate financiare excelente.

Indicatorii proceselor interne ale afacerii sunt concentrați în procesele interne care au cel mai mare impact în satisfacerea clienților și atingerea obiectivelor financiare ale organizației.

Fiecare afacere are setul său unic de metode pentru a crea valoare pentru clienți și pentru a produce rezultate financiare. Valoarea generică a acestui pachet este dată în principal de trei elemente: inovația, producția și post-vânzarea.

Funcțiile bazate pe abordarea din perspectiva cercetării și dezvoltări identifică infrastructura pe care întreprinderea trebuie să o construiască pentru a crea creșterea și dezvoltarea pe termen lung. Perspectivele clienților și ale proceselor interne identifică factorii determinanți pentru succesul prezent și viitor. De regulă asupra afacerilor planează o improbabilitate de îndeplinire a obiectivelor pe termen lung contându-se numai pe clienții, procesele interne și tehnologiile actuale. De asemenea, competiția globală exacerbată solicită întreprinderile să își amelioreze continuu posibilitățile de

furnizare a valorii către clienți și acționari.

Cercetarea și dezvoltarea întreprimderii se realizează prin intermediul a trei surse principale: oamenii sistemele și procedurile întreprinderii.

Obiectivele financiare legate de clientelă și de procesele interne ale întreprinderii vor reflecta lipsuri majore referitoare la capacitățile intelectuale ale oamenilor, sistemelor și procedurilor și ceea ce se solicită pentru atingerea obiectivelor de performanță.

Pentru depășirea lipsurilor, ar trebui să se investească în perfecționarea angajaților, asimilarea de informații privind noile sisteme și tehnologii, cât și adaptarea procedurilor și rutinelor organizației.

Obiectivele sunt articulate în perspectiva de creștere și dezvoltare a întreprinderii.Această perspectivă utilizează următorii indicatori de evaluare ai angajaților: satisfacția angajaților, viteza de înnoire a angajaților, pregătirea angajaților și deprinderile acestora. În plus, perspectiva învățării și creșterii cuprinde câțiva indicatori de performanță precum: indici specifici ai afacerii solicitați de mediul nou mai competitiv.

Abilitățile sistemului informațional pot fi măsurate prin disponibilitatea în timp real pentru un client important și informare a angajaților care intră în contact cu aceasta asupra acțiunilor ce trebuie urmate în relație cu clientul respectiv. Procedurile organizaționale pot examina alinierea inițiativelor angajaților cu factorii de succes de ansamblu ai întreprinderii și măsurarea ratelor de îmbunătățire a relației cu clientela și cu procesele interne.

1.4.2. Funcția de măsurare a performanței întreprinderii din perspectiva financiară

Măsurarea performanței întreprinderii din perspectiva financiară se referă la instrumentele și metodele utilizate de întreprindere pentru a supraveghea atingerea obiectivelor. Acest aspect implică stabilirea unor ținte de preformanță, măsurarea performanței realizate, compararea acesteia cu ținta propusă inițial, calcularea diferenței între performanța măsurată și cea propusă inițial și opțiunea pentru ajustarea variației.

1.4.3. Măsurarea performanței întreprinderii prin intermediul indicatorilor financiari

Indicatorii de performanță financiară precum profitul se articulează direct cu obiectivele întreprinderii pe termen lung care sunt, de regulă, pur financiare. Alegerea corectă a unor indicatori de performanță conferă o viziune de sinteză asupra performanței întreprinderii.

Un instrument de măsurare a performanței agregat, precum profitabilitatea întreprinderii, este un indicator de sinteză al succesului strategiilor organizației și al tacticilor sale de operare. Rezultate ale profitului sub așteptări sunt un semnal că strategiile și tacticile organizației nu își ating scopul sau pot fi inadecvate situației.

Aceste semnal va impune întocmirea unui studiu care va trebui să dezvăluie motivul variației nefavorabile a profitului.

În anii `80 interesul s-a concentrat asupra identificării inductorilor de cost din cadrul întreprinderii. Metoda s-a numit ABC. Rolul metodei este acela de a descoperi comportamentul costurilor astfel încât întreprinderea să le poată gestiona și totodată previziona. În anii `90 managerii și-au dorit să descopere generatorii de venituri, proces care s-a numit măsurarea performanței strategice sau matoda tabloului scorurilor. Atunci când întreprinderea înțelege ceea ce generează veniturile sale, poate face pasul spre a încerca să manipuleze factorii care crează vânzările.

1.4.4. Măsurarea performanței întreprinderii prin intermediul indicatorilor profitului

Profitul este cea mai des utilizată măsură a performanței pentru afacerile întreprinderii. Prin măsurarea profitului generat de o anumită subunitate a întreprinderii nu se realizează sau recunoaște autonomia acesteia. Din aceste motive, un centru de profit este o unitate pentru care un manager are autoritatea de a lua decizii asupra surselor de achiziții și să-și aleagă piețele de desfacere. În general, un centru de profit trebuie să-și vândă majoritatea producției către clienții externi și ar trebui să fie liber să-și aleagă resursele materiale sau serviciile necesare.

Mulți manageri de centre de profit sunt evaluați nu numai prin prisma profitului, dar și în funcție de nivelul de profit raportat la investiția fixă în unitățile lor. În acest caz putem vorbi de un centru de investiții. Profitul pe investiție sau valoarea adăugată economică (venitul rezidual) sunt indicatorii de performanță cei mai utilizați în măsurarea performanței centrelor de investiții.

Problemele implicate de măsurarea profitului cuprind:

􀂾 Alegerea unui indicator al profitului care să reflecte cît mai corect

diferența dintre veniturile și cheltuielile alocabile centrului de cost;

􀂾 Evaluarea transferurilor de bunuri între centrele de profit.

Pentru abordarea primului aspect, cu privire la alegerea indicatorului de profit adecvat, presupunem următorul exemplu:

Tabel nr. 17

Tabel nr. 18

Astfel, prin intermediul celor patru indicatori vom putea evalua performanța întreprinderii la nivel divizional.

Marja operațională pe termen scurt a departamentului în valoare de 6.500 mii u.m. poate fi importantă în înțelegerea modului cum managementul divizional controlează veniturile și cheltuielile care variază o dată cu gradul de utilizare a capacității departamentului, dar este inutilă în evaluarea performanței. Managerul departamentului are controlul asupra altor costuri neincluse în indicatorii de performanță și are posibilitatea de a realoca costuri care variază o dată cu gradul de utilizare a capacității de producție (de exemplu, orele de muncă) pentru costuri care sunt proporționale cu

capacitatea de producție deținută. În evaluarea performanței trebuiesc cuprinse un număr minim de costuri controlabile care variază funcție de capacitatea deținută.

Marja controlabilă de 5.460 mii u.m. este dată de veniturile totale ale departamentului mai puțin costurile totale care sunt: direct atribuibile diviziunii și controlabile de către managerul divizional. Acest indicator cuprinde atât costurile funcționării capacității existente, precum și munca indirectă, materialele indirecte și utilitățile. Mangerul poate reduce aceste costuri prin simplificarea operațiilor sau reducerea complexității și diversificării liniilor de produse și a canalelor de marketing.

Acest indicator reflectă abilitatea de a utiliza la maxim resursele disponibile aflate sub control. Amortizarea, asigurarea și taxele pe bunuri imobile aferente activelor imobilizate pot fi controlabile dacă managerii au autoritatea de a dispune de aceste active în mod discreționar.

Marja departamentului de 3.900 mii u.m. reprezintă contribuția realizată de departament care contribuie direct la acoperirea cheltuielilor generale de administrație a întreprinderii și obținerea unui profit de către aceasta. O serie de costuri legate de capacitate, precum chiria spațiului întreprinderii, depozitelor, costurile întreținerii, costurile personalului administrativ, al mașinilor pot rezulta din decizii trecute ale mangerilor întreprinderii. Marja departamentului este în mod clar un indicator important în evaluarea profitabilității divizionale, numai dacă managerului divizional i se dă autoritatea de a restructura costurile fixe ale departamentului, iar aceste costuri devin astfel controlabile de către acesta.

Profitul departamentului înainte de impozitare. Dacă managerul general dorește ca diviziunile sale să fie suficient de profitabile pentru a-și acoperi nu numai costurile operațiilor proprii, dar și pe cele ale întreprinderii per ansamblu, este indicat să se stabilească marje divizionale standard care vor permite acoperirea costurilor capacităților comune ale organizației. Managerii se vor concentra atunci în creșterea veniturilor și reducerea costurilor pe care le controlează și nu se vor mai concentra asupra unor costuri care le sunt alocate în mod arbitrar și pe care nu le pot controla. Managerii divizionali vor fi astfel mai atenți să-și majoreze profiturile raportate prin negocierea procentajelor decât să-și concentreze eforturile în a crea valoare economică reală prin operațiile pe care le

desfășoară.

Pentru abordarea celui de-al doilea aspect cu privire la măsurarea profitului și anume evaluarea transferului de bunuri între centrele de profit vom ține cont de câteva dificultăți care apar atunci când unitățile întreprinderii descentralizate interacționează. Dacă ambele unități sunt organizate ca centre de profit, aceste transferuri trebuie să fie evaluate la un preț de transfer care reprezintă un venit pentru divizia de producție și un cost pentru divizia achizitoare. De aceea prețul de transfer afectează profitabilitatea ambelor divizii așa că managerii ambelor diviziuni au un interes comun în felul cum este determinat prețul. Prețurile de transfer servesc în două direcții, care din păcate sunt în

contradicție. Primul, ca prețuri ele ghidează luarea deciziilor la nivel local, ajută departamentele de producție să decidă cât produs finit să furnizeze și departamentele de achiziție cât să cumpere. Cea de-a doua este că prețurile și de aici profitul rezultat permit conducerii superioare să evalueze centrele de profit ca pe niște entități separate. Există un potențial conflict atunci când un indicator, precum profitul divizional, care poate fi manipulat și deci afectat de comportamentul managerial este utilizat în evaluarea performanței. Problema apare atunci când managerii acționează pentru manipularea indicatorilor de performanță deoarece primul care are de suferit este procesul decizional.

Dacă managerii divizionali sunt încurajați să-și maximizeze profitul divizional, ei pot

cauza un declin altor mangeri care pot cauza un declin profitului de ansamblu al companiei.

Evaluarea transferurilor este o metodă prin care întreprinderile obișnuiesc să-și coordoneze activitățile departamentelor. Obiectivul utilizării acestui indicator de performanță este acela de a conduce departamentele, ca pe niște entități de sine stătătoare care acționează sub influența intereselor proprii în fața semnalelor locale, având totodată un comportament care este cel mai adecvat întreprinderii.

În continuare prezentăm cîteva aspecte cu rol de concluzii referitoare la practica

prețurilor de transfer:

􀀹 Atunci când există o piață pentru un anumit produs intermediar prețul de transfer este dat de prețul pieței;

􀀹 Dacă există o piață externă pentru produsul intermediar, dar nu este pe deplin competitivă și unde au loc vânzări reduse, un sistem de preț de transfer negociat ar fi cea mai bună soluție, atât timp cât prețul de piață extern poate fi aproximat cu costul de oportunitate. Tranzacțiile ocazionate cu furnizorii și clienții se pot avea în vedere atâta timp cât diviziunile au credibilitate în procesul de negociere și se pot obține cotații credibile de la firme externe.

􀀹 Atunci când nu există piață externă pentru produsul intermediar, transferurile trebuie făcute la costul de producție marginal. Acest cost va facilita luarea deciziei de cumpărare pentru departamentul de achiziții, oferindu-i totodată o stabilitate necesară în procesul de planificare pe terme lung, dar în același timp exprimând structura de cost, astfel încât se pot face îmbunătățiri și ajustări. Va fi adăugată o cotă fixă de cheltuieli aferente capitalului investit (amortizare) în

calculația costului marginal pentru determinarea prețului de transfer. Cota de cheltuieli fixe se bazează și pe costurile aferente produsului, la care se adaugă cele generale de administrație utilizându-se pentru repartizare un model de tip ABC care va repartiza aceste costuri proporțional cu repartizarea utilizării resurselor între utilizatori. Cota de cheltuieli fixe forțează departamentul de achiziții să recunoască costul complet al resurselor necesare pentru realizarea bunului intermediar respectiv în interiorul organizației și conferă o motivare diviziei de producție să coopereze în alegerea unui nivel optim al capacității productive.

􀀹 Prețul de transfer bazat pe costurile complete alocate sau costurile complete plus o marjă acoperitoare pentru utilizarea capitalului fix în departamentul furnizor. Deși acest tip de cost complet utilizat drept preț de transfer are o validitate economică discutabilă, este însă cel mai folosit. Costul marginal calculat utilizând un model ABC face posibil ca mangerii să folosească costurile complete care sunt în concordanță cu teoria economică.

1.4 5. Măsurarea performanței întreprinderii prin intermediul indicatorilor:

rentabilitatea investițiilor (Return On Investment) și valoarea economică

adăugată (Economic Value Added)

Capitalul poate avea întrebuințări alternative, astfel încât managerii trebuie să se preocupe dacă rentabilitatea capitalului investit excede costul acestui capital, care poate fi măsurat prin rentabilitatea generată de o altă alternativă de utilizare. Măsurarea randamentului capitalului investit îndreaptă atenția managerilor asupra modalității de reducere a nivelului necesarului de fond de rulment, în special a creanțelor și stocurilor.

Unde:

Necesarul de fond de = Stocuri și creanțe din exploatare – datorii din exploatare si

rulment (NFR)

și din afara exploatării din afara exploatarii

Pentru orientarea deciziilor investiționale, compania DuPont Powder a dezvoltat criteriul rentabilității investiției (ROI), adică raportul dintre profiturile nete (după amortizări, dar înainte de deducerea dobânzilor aferente datoriilor pe termen lung) și active nete (total active minus fondul comercial și alte active necorporale, datoriile curente și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli). Conducerea DuPont a extins valoarea criteriului ROI prin reprezentarea sa ca un produs de două rate utilizate frecvent în organizațiile secolului al XIX-lea:

􀂃 Rata rentabilității comerciale sau rata profitabilității:

A = Profit / Venituri din vânzări

Unde profitul poate fi un rezultat din exploatare sau un rezultat al exercițiului.

􀂃 Rata de rotație (de eficiență) a activului (în număr de rotații):

B = Venituri din vânzări / Active

În aceste condiții, ROI = A x B

În numeroase companii cu activități eterogene, indicatorul ROI a furnizat o iluzie a înțelegerii fenomenelor și a controlului în momentul în care managerii adoptau decizii care generau o creștere a ROI, dar de fapt afectau valoarea pe termen lung a unității lor.Acesta este dezavantajul concentrării excesive asupra unui singur indicator, care vizează termenul scurt (cum ar fi profitul) și care motivează acțiuni nedorite, de genul „ajustării”acestuia în situația în care recompensarea mangerilor ține de performanța pe care întreprinderea o atinge. Astfel de dezavantaje au determinat dezvoltarea conceptului de tablou al scorurilor – „balaced scorecard” – în care analizele financiare pe termen scurt pot fi suplimentate cu indicatori care sugerează performanța financiară viitoare. În completarea problemelor generate de utilizarea profitului pentru aprecierea creerii de valoare economică pe termen lung se mai pot analiza o serie de dezavantaje generate chiar de evaluarea performanței pe termen scurt prin intermediul ROI. Deciziile ce au ca rezultat creșterea ROI la nivelul unității pot avea drept consecințe desfășurarea unor activități nesatisfăcătoare. Prin opoziție, acele acțiuni care reduc valoarea ROI pot îmbunătăți sănătatea economică a companiei. Aceste efecte pot apărea chiar dacă performanța este măsurată ca procentaj sau ca rată, cum ar fi ROI. Limitele și disfucționalitățile asociate utilizării ROI pentru evaluarea performanței au fost analizate vreme îndelungată. Corporațiile, cum ar fi General Electric în anii`50, și cercetătorii din mediul universitar au demonstrat cum pot fi depășite aceste limite prin folosirea unui indictor alternativ al performanței, numit inițial profit rezidual. În scopul implementării acestei măsuri a performanței, managerii trebuie să specifice costul capitalului ajustat în funcție de gradul de risc. Acesta este multiplicat cu baza netă de investiții, obținându-se cheltuielile de capital (sau costul capitalului). Cheltuielile de capital sunt deduse din profitul înaintea impozitării, ceea ce rămâne re

prezentând acest profit rezidual sau valoarea economică adăugată (EVA).

Tabel nr. 21

Indicatorul EVA va crește întotdeauna atunci când se realizează investiții a căror rentabilitate depășește costul capitalului sau atunci când se elimină acele investiții care generează o rată de rentabilitate sub costul capitalului. Din aceste motive, vom avea o congruență între evaluarea filialei și acțiunile care maximizează bunăstarea economică. O corporație va prefera ca diviziunile sale să aibă un profit rezidual cât mai ridicat.Conform acestei perspective, EVA are avantaje semnificative comparativ cu ROI. Indicatorul EVA este mai flexibil deoarece procente diferite pot fi aplicate investițiilor cu diferite grade de risc. Costul capitalului poate fi diferit pentru diversele activități ale

unităților. Chiar activele din cadrul aceleași unități pot fi în diferite clase de risc (de exemplu, contrastul dintre riscul disponibilităților sau creanțelor clienți și riscul activelor fixe, foarte specializate și cu durata de viață foarte mare).

În pofida puterii de atracție a calculului EVA și a aparentei superiorități teoretice compartaiv cu ROI, nici o companie nu a exegerat în utilizarea sa ca indicator al măsurării performanței. Acestă revoluție în gândirea economică a debutat spre sfârșitul anilor `80, când câteva societăți de consultanță financiară au publicat studii ce evidențiază o corelație puternică între modificările EVA

și variațiile valorii acțiunilor.Aceste corelații erau semnificativ mai importante decât cele dintre modificările ROI și prețurile acțiunilor. Îndreptarea atenției spre conceptul de profit rezidual a fost accentuată și de o puternică mediatizare în momentul în care acest indicator a fost redenumit printrun

termen mult mai accesibil și acceptabil (valoarea economică adăugată) de către societatea de consultanță Stern Stewart. Toate studiile ulterioare au descris aparentul succes pe care numeroase companii l-au avut prin utilizarea EVA în motivarea și evaluarea managerilor de la toate nivelurile ierarhice.

Pentru anumite cheltuieli, în special cele care se referă la elemente intangibile, se pune problema dacă acestea ar trebui înregistrate în contul de profit și pierdere în perioada când acestea sunt angajate sau ar trebui capitalizate și amortizate pe perioada în care sunt așteptate să fie realizate avantaje economice corespunzătoare. De obicei, capitalizarea majorității acestor cheltuieli este nerecomandată, dar evaluarea performanței interne nu trebuie să fie limitată de regulile stabilite pentru raportarea externă. În condițiile în care se va lua în considerare o stare de stabilitate sau constanță, în cadrul căreia cheltuieli cu elemente intangibile sunt angajate, în general, în mod egal în

fiecare an, profitul net nu va fi afectat; suma cheltuielilor cu amortizarea aferentă perioadelor curentă și anterioare va fi egală cu cheltuiala curentă a anului. În schimb, eșecul capitalizării sau afectării cheltuielilor aferente avantajelor economice viitoare va afecta profiturile pe termen scurt, până în momentul în care acea stare de stabilitate va fi atinsă. De asemenea, ROI și EVA vor fi distorsionați în condițiile constante, deoarece cheltuielile cu elementele necorporale nu vor fi incluse în baza investițională.

14.5.1. Valoarea Economică Adăugată – „EVA”28– indicator de măsurare a creării de valoare

Firma de consultanță americană Stern Stewart a dezvoltat indicatorul denumit Valoare Economică Adăugată (Economic Value Added) al cărui rol esențial este de a comensura performanța financiară obținută de către o întreprindere, performanță care influențează valoarea de piață a acțiunii firmei în cauză.

Raționamentul ce stă la baza acestui indicator este simplu: capitalul propriu, ca și capitalul împrumutat, are un cost specific. Spre deosebire de costul capitalului împrumutat, care apare explicit în Contul de Profit și Pierdere, costul capitalului propriu, exprimat prin remunerarea cuvenită investitorilor, are un tratament contabil diferit.

Pentru a crea valoare, întreprinderea trebuie să câștige suficient pentru a acoperi atât costul datoriei financiare, cât și costul de oportunitate al capitalului propriu.Aceste precizări conduc la concluzia că valoarea economică creată de o întreprindere pe parcursul unei perioade trebuie să ia în considerare nu numai cheltuielile înregistrate în contabilitate, ci și costul de oportunitate al capitalului propriu.

Relația de calcul a valorii economice adăugate, propusă de cabinetul Stern-Stewart este:

EVA = Rezultat operațional net – Costul capitalului investit

Cu alte cuvinte, EVA reprezintă un profit net operațional din care este dedus costul de oportunitate al întregului capital investit, practic reprezentând o măsură a unui profit economic real obținut de întreprindere, ceea ce este sinonim cu :

EVA = (RI – CMPC) x AT

Unde:

RI = rentabilitatea capitalului total utilizat;

CMPC = costul mediu ponderat al capitalului exprimat procentual (sinonim cu rata medie de remunerare a capitalului total – RR);

AT = activul total deținut de către întreprindere (care este egal cu valoarea capitalului total utilizat de către întreprindere – CT)

Conținutul acestor indicatori este următorul:

Rezultatul operațional este rezultatul obținut prinexercitarea vocației profesionale a firmei, adică în termeni contabili – rezultatul exploatării. Rezultatul exploatării luat în calcul este un rezultat net, după deducerea amortizării imobilizărilor și a impozitului pe profit. Deducerea impozitului este obligatorie, pentru a apropia rezultatul obținut de un rezultat economic. Este ceea ce în literatura anglo-saxonă apare sub denumirea de “Net Operating Profit After Taxes” – NOPAT.

Capitalul investit este format din capitalul propriu și din datoriile financiare cu care este finanțat activul economic.

Tabel nr. 22

p – procentul mediu de dobândă.

Costul real al capitalului împrumutat este mai mic decât procentul de dobândă, deoarece cheltuiala financiară este deductibilă.

Costul datoriei financiare, este:

Costul datoriei = Dat ∗ p (1 – i)

Unde: i reprezintă cota de impozit pe profit

Costul capitalului propriu, stabilit după – Modelul de evaluare a activelor financiare, se obține astfel:

R = R0 + (Rm – R0) * β = R0 + Rp * β

Unde: R0 reprezintă rata de dobândă fără risc;

Rm – rata rentabilității financiare medii a pieței bursiere;

Β – coeficientul volatilității titlului respectiv, comparativ cu media pieței

bursiere;

Rp – prima de piață.

Rata de dobândă fără risc este, de regulă, cea practicată în cazul titlurilor de stat.

Diferența Rm – R0 reprezintă prima de risc a pieței bursiere și se ridică pe piața

financiară occidentală la 4-5%.

Coeficientul β se obține prin calcule statistice și este cuprins între 0,6-1,4.

Calculul valorii adăugate economice poate fi sintetizat, astfel:

EVA = RE (1 – i) – Ci * k

Unde: RE reprezintă rezultatul operațional;

Ci – capitalul investit;

Această situație ar putea crea impresia că remunerarea capitalului este un cost

discreționar, special, oferit de alte costuri. În realitate, este un cost la fel de inevitabil ca

orice alt cost de funcționare.

Același rezultat se obține pe baza relației:

EVA = Ci(Rr − K)

Unde: Rr – este rata rentabilității economice a capitalului investit

O valoare pozitivă a indicatorului EVA înseamnă crearea de bogăție pentru acționari peste remunerarea capitalului. O valoare negativă arată faptul că întreprinderea nu acoperă costul capitalului din rezultatul operațional realizat. Cu alte cuvinte, ea pierde bani chiar dacă înregistrează un rezultat contabil pozitiv.

După cum se observă, trecerea de la rezultatul net al exploatării la EVA necesită pur si simplu deducerea costului capitalului investit. Acesta este de fapt un „rezultat economic”, definit de economistul Alfred Marshall, astfel: „Ceea ce rămâne unei întreprinderi din câștigul său, după deducerea costului capitalului la o rată corespunzătorare, poate fi considerat un beneficiu al întreprinzătorului sau conducătorului”. Este ceea ce în contabilitate se numește „rezultat rezidual”.

Calculul creării de valoare după formula de mai sus este tributară acelorași distorsiuni contabile care explică limitele clasice ale profitului contabil în reflectarea performanțelor. Așa cum precizează promotorii modelului Stern-Stewart, pentru obținerea unei imagini reale a performanțelor sunt necesare aproximativ 160 de ajustări contabile. Dar, în practica economică, majoritatea întreprinderilor operează în medie între 10 și 15 ajustări.

Pentru că nu există o metodologie standard de aplicare a acestor ajustări, fiecare ntreprindere practică propriile tratamente. Important este să se asigure continuitatea demersului de tratare, după alegerea lui, pentru comparabilitatea indicatorului în timp și spațiu. Orice variație a numărului de ajustări contabile conduce, la valori diferite ale EVA. Putem calcula, astfel:

– valoare economică adăugată „de bază” – prin folosirea informației contabile

netratate (rezultat rezidual);

– valoare economică „declarată” (calculată prin operarea a cca 12-15 ajustări);

– valoare economică „veritabilă” (calculată prin aplicarea a peste 100 de ajustări).

Trecerea de la valoarea „de bază” spre cea „veritabilă” depinde de numărul de tratamente de ajustări operate.

Prin urmare, EVA este un indicator de măsurare a creării de valoare bazat pe următoarele metodologii de bază:

– eliminarea unor distorsiuni ale contabilității convenționale;

– luarea în calcul a costului tuturor resurselor folosite pentru finanțarea activității de exploatare, resurse care contribuie la producerea de venituri;

– integrarea costului operațional de funcționare și a costului capitalului într-un singur indicator monetar de evaluare a performanțelor, potrivit căruia:

Cifra de afaceri

– Cheltuieli de funcționare

– costul capitalului

= Valoarea economică adăugată

Crearea de valoare tinde să devină un criteriu major de analiză a performanțelor la nivelul marilor companii. Deși unele aprecieri consideră că acest tip de analiză este potrivit firmelor cotate la bursă, în realitate, aplicabilitatea este mult mai largă, incluzând totodată și întreprinderile necotate.

În acest sens, a fost propus ca instrument de conducere „Pilotajul valorii acționarilor”, acesta creând cadrul prin care deciziile managementului vor fi analizate și orientate către crearea de valoare pentru acționari.

Prin urmare, putem analiza și poziționa o întreprindere bazându-ne pe conceptul de valoare creată. Cheia de realizare a acestui demers o reprezintă comparația între rentabilitatea capitalului investit în întreprindere și costul mediu al capitalului pe piață.

Pornind de la această comparație, avem în vedere următoarele situații:

– costul capitalului < rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată pozitivă;

– costul capitalului = rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată nulă;

– costul capitalului > rentabilitatea capitalului investit: valoare adăugată negativă

Tabel nr. 23

*A. Istafescu, V.Robu, I.Anghel, Evaluarea intreprinderii, ED.Tribuna Economica, Bucuresti, 2001, pag 225

În concluzie, putem aprecia că EVA este un instrument de ameliorare a gestiunii globale a întreprinderii.

Utilizarea EVA înlătură o serie de incoerențe, facilitează decizia și punerea ei în aplicare. Folosirea EVA nu înseamnă renunțarea la indicatorii clasici de apreciere a performanțelor. Managerii pot urmări în continuare marjele, costurile unitare, rotațiile, etc., dar cu preocuparea efectului acestora asupra creării de valoare. Mijlocul prin care EVA îi orientează pe manageri spre o mai bună decizie îl constituie „facturarea” costului întregului capital. Acesta îi obligă să utilizeze activele cu mai multă grijă, să pună în balanță costul real al stocului, al clientelei, al imobilizărilor. De semenea, EVA este o pârghie de motivare a managerilor și a personalului operațional.Folosirea indicatorului EVA în măsurarea performanțelor are însă și o serie de limite. În primul rând, acest indicator privilegiază un singur partener – investitorul. Demersul de analiză pe baza EVA este un demers pe termen scurt care poate deforma, în anumite condiții raționamente economice și financiare pe termen lung. Lipsa unui model standardizat, numărul mare de tratamente propuse, lipsa de comunicare a cabinetului care a lansat modelul pe tema metodologiei de calcul, au generat rezerve din ce în ce mai mari cu privire la pertinența acestuia. Recentele scandaluri din lumea financiară, n-au făcut decât să sporească neîncrederea în modelele „comerciale” de măsurare a peformanțelor și de ierarhizare a întreprinderilor pe baza lor.

14.5.2. ROI (Return on invested capital)

Succesul unei întreprinderi nu depinde doar de capacitatea sa de a crește vânzările, de a produce profit, sau de a genera cash-flow din activitatea sa de exploatare.

Ceea ce este într-adevăr important este dacă activitatea unei întreprinderi crează valoare pentru proprietarii săi. O întreprindere crează valoare dacă valoarea netă prezentă a tuturor investițiilor sale este pozitivă. Putem măsura această valoare prin deducerea întregii sume a capitalului investit pentru finanțarea activității, din valoare de piață a capitalului întreprinderii.

MVA = Valoarea de piață a capitalului – Total capital investit

Această valoare netă se referă în mod obișnuit la valoarea adăugată de piață a întreprinderii. Dacă valoarea adăugată de piață este pozitivă, întreprinderea crează valoare, capitalul degajat devansând valoarea capitalului investit. În caz contrar, (MVA negativ), întreprinderea distruge valoare.

Pentru a caracteriza locul și rolul rentabilității în ceea ce privește creșterea sau scăderea valorii adăugate de piață32, pornim de la formula de calcul a valorii de piață a capitalului întreprinderii:

Prin încorporarea ultimei relații de calcul a CFA în formula de calcul a valorii de piață a

capitalului întreprinderii (Vp) și scăzând valoarea de calcul a capitalului investit:

Schema nr 24

În consecință, mărimea valorii adăugate de piață este direct proporțională cu rata rentabilității capitalului investit.

Astfel, se poate realiza o conexiune directă între valoarea adăugată de piață și valoarea adăugată economică a întreprinderii:

MVA = EVA/( Ck- Vk)

Aceasta ne evidențiază faptul că sensul și mărimea acestora, depind de raportul dintre rentabilitatea obținută de întreprindere prin exploatarea capitalului investit și costul acestui capital, negociat cu furnizorii de resurse. O mărime superioară a ratei prevăzute a rentabilității capitalului investit în raport cu cea estimată a costului capitalului constituie premisa creării de valoare. A „crea valoare” înseamnă a da proprietarilor mai mult decât se așteptau aceștia prin estimarea costului capitalului. În caz contrar, chiar dacă există o creștere a rezultatului exploatării, întreprinderea „distruge valoarea”. Creșterea în sine,nu este sursă de bogăție, ci capacitatea de a degaja un rezultat operațional superior costului tuturor capitalurilor angajate.

Atât valoarea adăugată de piață cât și valoarea adăugată economică, fără a fi considerați indicatori ai rentabilității „pure” (dar cu siguranță sunt indicatori a căror evoluție este marcată de variația rentabilității), au capacitatea de a caracteriza potențialul de reinvestire al întreprinderii, respectiv creșterea potențialului economico-financiar.

1.4.6. Măsurarea performanței întreprinderii prin intermediul indicatorilor de

Producție

Indicatorii de producție care folosesc măsuri financiare sunt probabil cei mai vechi și totodată cei mai utilizați în evaluarea și controlul financiar. Indicatorii productivității au de regulă același format:

Productivitate = Intrări / Ieșiri

Întreprinderea își crește productivitatea prin creșterea ieșirilor și menținerea intrărilor constante, sau prin reducerea intrărilor în timp ce ieșirile sunt constante.

Analiștii pot calcula rate de productivitate pentru orice intrare de factor de producție. Obiectivul este acela de a evalua utilizarea eficientă a unui factor de producție (intrare) al întreprinderii pentru a crește rezultatele (ieșirile) pe care întreprinderea le consideră valoroase.

Una din problemele principale legate de măsurarea performanței prin profit este că profitul nu reprezintă modul natural de gândire al oamenilor despre un proces în cadrul întreprinderii. Este mult mai natural pentru oameni să gândească în unități fizice precum unitățile de producție care descriu operațiile.

Mulți indicatori de performanță nu au o bază financiară. De exemplu calitatea realizată. Rata unităților bine realizate raportată la totalul bunurilor realizate este un indicator de productivitate care măsoară o componentă nonfinanciară. Oricum, mulți indicatori de productivitate cuprind însă și o componentă financiară.

Indicatori financiari ai producției care evaluează eficiența cu care întreprinderea utilizează factorii de producție:

􀂾 Venitul pe capitalul investit care este rată de productivitate care evaluează

capitalul utilizat al întreprinderii. Acesta este un indicator al venitului net al

investiției.

Venitul pe capitalul investit = Venit net / Capital investit

Venitul pe capital investit măsoară abilitatea firmei de a genera venituri (ieșiri)

având un anumit nivel de capital investit.

􀂾 Eficiența utilizării materialelor (material yield)

Materialul câștigat este un indicator care raportează valoarea materiei prime din

produsul final la total intrări din materii prime. Exprimat ca atare, materialul câștigat nu

este o măsură financiară.

Unde:

Materialul castigat = Costul materialului bugetat pentru productia realizata

Costul total al materialelor folosite

În acest indicator costul materialului bugetat reflectă cantitatea standard de materiale (cantitatea standard înmulțită cu costul standard) pentru suma de produs realizată.

Materialul câștigat este o măsură importantă a performanței în industriile de resurse naturale, precum cea a petrolului, gazului, cărnii, peștelui, forestieră și industriei alimentare. Materialul câștigat măsoară eficiența procesului de producție. Cu cât valoarea materialului câștigat este mai mare, cu atât costul materialului pentru un anumit proces de producție este mai mic. De aceea, indicatorul este atent monitorizat de orice întreprindere fiind o componentă importantă în costul total.

􀂾 Eficiența utilizării manoperei (labor yield)

Reprezintă o măsură a productivității muncii, ce poate fi exprimată atât în termeni financiari, cât și în termeni nonfinanciari.

Expresia financiară este:

Manopera câștigată = Costul standard al muncii pentru productia realizata

Costul actual al muncii utilizate

Manopera câștigată va fi monitorizată în industriile în care manopera reprezintă un procent semnificativ din costul total.

􀂾 Eficiența utilizării echipamentelor (equipment yield)

Echipamente câștigate = Costul orelor masina pentru productia realizata

Costul actual al orelor masina utilizate

Deoarece majoritatea valorii echipamentelor sunt fixe pe termen scurt, acestea nu pot varia o dată cu producția, aceasta putându-se însă realiza pe termen lung.

1.5. Evaluarea performanței întreprinderii în condiții de risc și incertitudine

1.5.1. Riscul și incertitudinea, factorii de influență ai performanței întreprinderii

Desfășurarea activității unei întreprinderi, în condițiile economiei de piață, presupune luarea în calcul a doi factori extrem de importanți și anume riscul și incertitudinea.

Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o crează apariția unui eveniment viitor.

Riscul este o noțiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi datorită informațiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenței unor raționamente de tip logic.

Riscul există atunci când o mulțime de consecințe nefavorabile este asociată unor decizii posibile și se poate cunoaște sau determina șansa apariției acestor consecințe. Când această șansă nu poate fi estimată cu ajutorul probablităților, analiza se face numai în sfera incertitudinii. În general, decizia economică ia în considerare caracterul relativ al informației contabile disponibile și probabil al desfășurării evenimentelor în viitor. Incertitudinea este generată de evoluția pieței și a prețurilor, în

corelare cu deciziile privind sortimentele și cantitățile de produse / servicii oferite pentru un anumit mediu economic.

Majoritatea metodelor de studiere a riscului ridică problema estimării probabilităților de manifestare a diferitelor consecințe la care se poate aștepta întreprinderea, în calitate de decident. Calitatea fiecărei metode depinde de rigurozitatea calculării probabilității de realizare a unuia sau altuia dintre evenimentele nesigure considerate, influențată de totalitatea informațiilor disponibile, de experiența managerului și de atitudinea sa în asumarea unui risc. Această atitudine poate fi neutră, de acceptare, de respingere sau flexibilă față de risc.

Practica dovedește că nu se pot estima cu exactitate toate elementele care influențează rezultatele parțiale și consecințele de lungă durată. Atât în evaluările privind costurile de exploatare, a veniturilor, a valorilor nete, a duratei de exploatare rentabilă aferente proiectelor de investiții, concepția deterministă nu este justificată întotdeauna.

Riscul inerent investiției are ca principal suport evoluția tehnologică, progresul tehnic care permite întreprinderilor realizarea unor modernizări, înlocuiri de utilaje.

Incertitudinea specifică investiției afectează toate elementele fluxului de trezorerie (cashflow)

generat de un proiect de investiții. Sunt influențate îndeosebi valorile așteptate ale rezultatelor economice și financiare: profitul, cash-flowul, valoarea netă, care depind de costuri, de prețul de vânzare, de volumul vânzărilor. De asemenea, este incertă valoarea reziduală a capitalului fix la expirarea duratei de exploatare pe care o luăm în calcul în analiza financiară a întreprinderii. Unele dintre cele mai importante informații folosite în evaluarea întreprinderilor nu pot fi previzionate în mod riguros și anume: volumul producției și serviciilor, structura și calitatea acestora, prețurile de vânzare, prețul și consumurile în cazul resurselor necesare desfășurării activităților în perioada de

exploatare, dar și altele.

În faza evaluării întreprinderii pot apare dificultăți ce țin de modificări ale ratei dobânzii, ratei inflației, estimări privind resurse materiale și energetice, estimări privind avantaje ecologice.

1.5.2. Evaluarea întreprinderii în condiții de risc și incertitudine. Instrumente

de analiză a riscului

Evaluarea întreprinderii reprezintă un concept actual care se corelează cu diversele stări în care se poate afla întreprinderea: schimbarea proprietarului, fuziuni și scindări, faliment și lichidare, asocieri, intrarea întreprinderii în relații de creditare, asigurare și altele.

Evaluarea întreprinderilor cu capital majoritar de stat se impune datorită faptului că administrarea patrimoniului acestor unități, în etapa actuală, are loc sub incidența existenței unor instituții specializate, iar schimbarea proprietarului implică modalități specifice de acoperire a valorii întreprinderii de către potențialii cumpărători (prin certificate de proprietate, numerar, prin credite cu dobânzi reglementate de stat sau cu dobânzi negociate cu băncile etc).

Evaluarea întreprinderilor este necesară și în cazul unor fuziuni sau a unor

scindări tocmai pentru a se putea estima parametrii în care va evolua întreprinderea într-o

anumită perspectivă.

Starea actuală a economiei românești, caracterizată prin blocajul economic și financiar al unor întreprinderi, prin lipsa unor perspective certe de evoluție, aduce în actualitate cerința lichidării unor firme sau intrare în stare de faliment. În ambele cazuri, se impune evaluarea întreprinderii.

Necesitaea evaluării întreprinderii, parțială sau totală, este relevată mai recent și de noile relații cu caracter comercial, care guvernează sectorul bancar și de asigurări.

Deci, acordarea creditelor, îndeosebi a celor pe termen mijlociu și lung, dar și preluarea

riscurilor din economia firmei, în asigurări, implică evaluări, cum ar fi cea patrimonială și aprecierea bonității agentului economic.

Evaluarea întreprinderii reprezintă un concept complex, din următoarele motive:

􀂾 se evaluează nu numai patrimoniul întreprinderii, ci și potențialul acesteia sub

toate aspectele (tehnic, economic, financiar și uman);

􀂾 există interese diferite din partea părților implicate în evalurea întreprinderii:

vânzătorul – prin evaluarea întreprinderii sale trebuie să i se asigure cel puțin

recuperarea valorii activului de care acesta dispune; cumpărătorul – valoarea

întreprinderii trebuie să fie echivalentă cu potențialul întreprinderii de a realiza

profituri în viitor.

În cadrul activității practice de evaluare se disting trei faze aflate într-o succesiune logică și justificată din care faza de realizare a evaluării este cea mai importantă sub aspect conceptual – metodologic.

În practică, demersul întreprins pentru achiziționarea întreprinderilor constă în determinarea unei game variate de valori pe care se va angaja negocierea. În fapt, vânzătorul și cumpărătorul admit o marjă de eroare care se dorește redusă la maxim. De aceea, evaluatorul trebuie să aibă în vedere continua modificare a întreprinderii și mediului ei înconjurător, actualizând permanent elementele de analiză și metodele de evaluare. Metodele de evaluare utilizate în prezent în lume sunt numeroase, dar nefiind posibilă stabilirea unei metode universale, procedura de evaluare pentru fiecare întreprindere se stabilește de către evaluator pe baza unui diagnostic global care ocupă 80% din activitate. Aceasta trebuie să-l conducă pe evaluator la identificarea tuturor factorilor de risc interni, la stabilirea ipotezelor de evaluare și, în final, el trebuie să anticipeze viitorul întreprinderii. În cadrul diagnosticului global, diagnosticului financiar i se alocă cea mai mare întindere (aproximativ 60%).

Schema nr 25

În cadrul evaluării întreprinderii în condiții de risc și incertitudine se urmărește variabilitatea rezultatelor întreprinderii la modificarea cifrei de afaceri și structurii cheltuielilor (fixe și variabile), la modificarea structurii capitalurilor (proprii,împrumutate) și a variabilității solvabilității întreprinderii. În acest scop se dezvoltă principalele trei categorii de riscuri pe care întreprinderea, în ansamblul activității ei, și le asumă:

􀂙 Riscul de exploatare – economic (1.5.2.1);

􀂙 Riscul de finanțare – financiar (1.5.2.2.);

􀂙 Riscul de faliment – insolvabilitatea (1.5.2.3.).

Concluziile rezultate din analiza rentabilității pot fi uneori incomplete, dacă nu se are în vedere și celălalt aspect al analizei financiare: riscul. Riscul și rentabilitatea fiind două efecte contradictorii rezultate din activitatea întreprinderii se pune problema asumării unui anumit nivel al riscului pentru a atinge rentabilitatea pe care acesta o permite. Analiza rentabilității și analiza riscului fiind două aspecte interdependente, rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție de riscul suportat. Acest risc afectează rentabilitatea activului economic, mai întâi, și apoi a capitalului investit. De aceea el

poate fi abordat atât din punct de vedere al întreprinderii, în calitatea sa de organizator al procesului de producție animat de intenția creșterii averii proprietarilor și remunerării corespunzătoare a factorilor de producție, cât și de poziția investitorilor financiari din afară, interesați de realizarea celui mai bun plasament, în condițiile unei piețe financiare cu mai multe sectoare de rentabilități și grade de risc diferite.

Într-o accepțiune generală, riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului (performanței întreprinderii) sub presiunea condițiilor de mediu (econimic și social). Analiza riscului este strucurată, în continuare, în concordanță cu formele pe care acesta le poate îmbrăca, respectiv: riscul economic (de exploatare), riscul financiar , riscul de faliment (de insolvabilitate).

1.5.2.1. Riscul economic – de exploatare

Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului economic (sau operațional)

întrucât aceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului

său (cost, cantitate, preț) și ale ciclului de exploatare (cumpărări, prelucrări, vânzări).

Riscul economic apreciază posibilitatea înregistrării unui rezultat insuficient sau chiar a

unor pierderi. Această eventualitate este legată de importanța cheltuielilor fixe care

diminuează flexibilitatea întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la

variația cifrei de afaceri. Gradul de flexibilitate dependent de potențialul tehnic al

întreprinderii, de potențialul uman, cât și de structura ei organizatorică, variabilitatea

performanței sale financiare va fi cu atât mai bine stăpânită de întreprindere, cu cât acesta

manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Deci, riscul activității economice nu este

altceva decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp și cu cele mai mici

costuri, eforturi, la variația mediului economic.

Riscul nu depinde numai de factori generali (preț de vânzare, cost, cifră de

afaceri) ci și de structura costurilor, respectiv comportamentul lor față de volumul de

activitate. Structura cheltuielilor, și în special repartiția între cheltuielile fixe și cele

variabile în raport cu cifra de afaceri, exercită o influență marcantă asupra rentabilității,

ceea ce justifică determinarea unui „efect de levier al exploatării” și, mai mult,

formularea modelului de analiză al „punctului mort”.

Cheltuielile variabile sunt direct proporționale cu nivelul producției (materiile

prime și materialele directe, salariile personalului direct productiv etc). Cheltuielile

variabile, independente de volumul activității, sunt angajate în scopul funcționării

normale a întreprinderii, fiind plătite chiar în absența cifrei de afaceri (apă, electricitate,

întreținere, personal administrativ, cheltuieli cu amortizarea etc). Această grupare trebuie

abordată prin prisma timpului, deoarece pe termen lung toate cheltuielile sunt considerate

variabile și numai pe termen scurt unele sunt variabile și altele fixe.

Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, același nivel

al cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.

Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe și cel al marjei o realizează punctul mort,

evidențiat prin analiza Cost-Volum-Profit. Punctul mort sau punctul critic reprezinztă

nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare

ale unei perioade iar rezultatul este nul.

Punctul mort, denumit și „prag de rentabilitate”, evidențiază nivelul minim de

activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.

Depășind acest nivel, activitatea societății devine rentabilă, deci riscul economic va fi cu

atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de

rentabilitate se poate face, după caz, în unități fizice, valorice sau în număr de zile, pentru

un singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.

La întreprinderile monoproductive pragul de rentabilitate în unități fizice se

determină pornind de la ipoteza unui cost variabil unitar constant: v = ct, în raport cu

creșterea volumului producției. Aceasta înseamnă că, indiferent de volumul fizic al

producției vândute (Q), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind

în schimb volumul total al acestora (CV).

CV = v x Q

De asemenea, se pornește și de la ipoteza prețului unitar de vânzare constant (p)

indiferent de volumul produselor fizice vândute (Q). Altfel spus, piața absoarbe toată

producția la același preț.

CA = p x Q

În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate liniar reprezentând volumul fizic al producției vândute care acoperă totalul cheltuielilor (cheltuieli fixe + cheltuieli variabile; CT = CF + CV), iar rezultatul exploatării este nul (RE = 0 ), se determină după relația:

CA = CT iar RE = 0

CA = CV + CF

p x Q = v x Q + CF

p x Q – v x Q = CF rezultă QPR = CF / (p-v)

în care:

QPR = volumul fizic al producției vândute pentru a atinge pragul de

rentabilitate (PR)

p – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja

brută de acumulare pe unitatea de produs

Rezultă că:

Schema nr. 26

Graficul de mai sus oferă conducătorului de întreprindere posibilitatea de a

analiza stabilitatea profitului. Se constată că:

􀂾 În QPR întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic.

Când nivelul de activitate (CA) se situează ăn vecinătatea punctului critic, o mică

variație a cifrei de afaceri antrenează o mare varietate a profitului;

􀂾 Când Q < QPR costurile depășesc CA, iar întreprinderea lucrează în pierdere;

􀂾 Când Q > QPR costurile sunt compensate de CA suficient de mare pentru a degaja

și profit. Cu cât producția (Q) este mai mare față de acest punct critic, cu atât mai

mult profitul va crește înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul mort).

Realitatea economică confirmă faptul că prețul de vânzare nu poate rămâne constant deoarece concurența oferă situații diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piață, prețurile vor scădea. Acest fenomen este urmat de întârzierea plăților, creșterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât și a celor pentru riscuri și cheltuieli.

Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra

o scădere semnificativă. În consecință, va crește nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică aceasta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piață crește, prețurile și implicit profitul vor crește, determinând o scădere a punctului critic, ddeci o deplasare spre stânga pe axa absciselor. Prin urmare, punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.

Pentru a determina pragul de rentabilitate în unități valorice, la întreprinderile monoproductive, se înmulțește pragul de rentabilitate în volum (QPR) cu prețul de vânzare unitar (p) obținându-se următoarea relație:

p x QPR = (CF x p) / mcv rezultă CAPR = QPR x p

Pentru unitățile care produc și comercializează o gamă variată de produse, pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a întreprinderii, stabilit pe baza contului de profit și pierdere, are următorul model: CAPR = CF(absolute) / MCV%,

unde MCV% – rata marjei asupra cheltuielilor variabile.

Pentru unitățile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unității, inclusiv costul mărfurilor vândute la prețul cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se

determină pe baza relației:

DPR= CF / C – Nv

Unde:

D – vânzări de mărfuri la prețul de vânzare cu amănuntul;

C – cota medie de adaos comercial

Nv – nivelul mediu al cheltuielilor de circulație variabile.

Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitate

se concretizează astfel:

􀂾 Fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare (RPR):

RPR (%) = CAPR / CAreală

Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare și invers.

􀂾 Fie calculând indicele de securitate (IS), care evidențiază marja de

securitate de care dispune întreprinderea:

IS = (CAreală – CAPR) / CAreală

Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele va fi mai

mare.

Studiile realizate în economiile occidentale apreciază situația întreprinderilor în

raport cu pragul de rentabilitate astfel:

– instabilă, dacă CAreală este cu mai puțin de 10% deasupra pragului de

rentabilitate;

– relativ stabilă, dacă CAreală este cu 20% deasupra punctului critic;

– confortabilă, dacă CAreală depășește punctul critic cu peste 20%.

Modelul pragului de rentabilitate prezentat este fundamentat pe ipoteza privind

liniaritatea evoluției indicatorilor financiari (CA, costuri) pe toată perioada supusă

analizei.

Dacă se adoptă ideea mai realistă a neliniarității între evoluția eforturilor

(cheltuieli variabile) și cea a efectelor (CA), se remarcă apariția mai multor praguri de

rentabilitate.

Analiza pragului de rentabilitate liniar oferă informații de gestiune interesante

din punct de vedere al calculului economic, dar mai puțin pertinente sub aspectul realității

economice, datorită următoarelor limite:

􀂙 presupune o cerere limitată, la preț fix cât și randamente constante;

􀂙 orizontul pe care îl are în vedere este scurt și nu determină modificări în structura producției. În realitate, separația în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe nu rămâne constantă în timp și nici pentru variații mai mari ale cifrei de afaceri. De aceea, metoda poate fi aplicată cu succes numai la

întreprinderile mici, la nivel de atelier, precum și la întreprinderile cu activitate comercială la care această structură nu suportă modificări sensibile.

Cu toate aceste limite, calculul pragului de rentabilitate poate fi utilizat de

conducerea întreprinderii din următoarele considerente:

􀂾 furnizează informații cu privire la nivelul minim de activitate necesar

pentru a obține profit;

􀂾 permite sub diferite ipoteze anticiparea profitului;

􀂾 este un instrument ce ajută la luarea deciziei privind investițiile pentru

produsele noi, investițiile de modernizare sau de dezvoltare a

întreprinderii;

􀂾 oferă explicații privind abaterile dintre previziuni și realizări. În acest sens,

punctul critic indică, într-o anumită măsură, faptul că scăderea profitului

este datorată, fie scăderii vânzărilor, fie unei creșteri a costurilor fixe sau a

celor variabile, și invers.

Cunoașterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de

realizat (CAmin) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. Dar măsura riscului, determinat de atingerea punctului critic, este evidențiată de coeficientul efectului de levier al exploatării, componentă a riscului global.

Riscul global al întreprinderii asumat de proprietari, definit ca sensibilitatea

rezultatului net în raport cu cifra de afaceri, se exprimă sub forma coeficientului de

elasticitate global (coeficientul efectului de levier combinat: CELC), interpretat ca

produsul altor trei coeficienți:

eg = e3 x e2 x e1 ,

unde: e3 = ΔRn/Rn : ΔRi/Ri

e2 = ΔRi/Ri : ΔRe/Re

e1 = ΔRe/Re : ΔCA/CA

Pentru aceasta se are în vedere modul de formare a rezultatului net pe baza

următorului algoritm:

Cifra de afaceri

– Cheltuieli de exploatare (fixe și variabile)

= Rezutatul exploatării (Re)

– Cheltuieli financiare

= Rezultatul curent inainte de impozit (Ri)

– Impozit pe profit

=Rezultatul net sau Profit net (Rn)

Riscul global combină riscul financiar, dependent de strucura de finanțare, cu

riscul pur economic, de natură industrială și comercială, generat de rezultatul exploatării

neinfluențat de cheltuielile financiare și impozitul pe profit.

􀂾 Coeficientul de elasticitate e1 denumit și coeficientul efectului de levier al

exploatării (CELE sau Le – levierul exploatării) măsoară sensibilitatea

rezultatului exploatării (și deci a pierderilor posibile sau a câștigurilor) la variația

cifrei de afaceri, și are la bază repartiția cheltuielilor întreprinderii în fixe, sau

structurale, și variabile, sau operaționale.

CELE = CA / (CA – CAPR)

Această relație dovedește dependența riscului economic de variația cifrei de

afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este

mai îndepărtată de pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziție relativ și absolut

este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate este mai mic, iar întreprinderea mai

puțin riscantă. În apropierea pragului de rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării

este mai ridicată iar riscul de exploatare sporit. Cu cât CELE > 1, cu atât mai mult

creșterea cifrei de afaceri este generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare

atunci când acest coeficient este mai mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării

scade.

􀂾 Coeficientul de elasticitate e2 denumit și coeficientul efectului de levier al

financiar (CELF) – exprimă sensibilitatea rezultatului curent înainte de

deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a rezultatului

exploatării (Re).

􀂾 Coeficientul de elasticitate e3 măsoară sensibilitatea rezultatului net (Rn) la

variația rezultatului curent înainte de impozitare (Ri).

Concluzie

Analiza riscului de exploatare a unei întreprinderi este utilă în activitatea

decizională privind utilizarea potențialului economico-financiar sau în deciziile privind

investițiile, în elaborarea planurilor de afaceri, dar și pentru informarea partenerilor de

afaceri cu privire la nivelul performanțelor întreprinderii.

1.5.2.2. Riscul financiar – de finanțare

Riscul financiar reflectă variabilitatea rentabilității capitalurilor proprii sub

incidența structurii financiare a întreprinderii. Capitalul întreprinderii are două componente (capital propriu și împrumutat), ce se deosebesc fundamental prin costul pe care îl generează. Dacă întreprinderea recurge la împrumuturi va suporta în mod sistematic și cheltuielile financiare aferente. Astfel, îndatorarea prin mărimea și costul ei, antrenează variabilitatea rezultatelor, deci modifică mărimea riscului financiar.

Nivelul de remunerare superior al capitalurilor proprii în raport cu remunerarea capitalurilor împrumutate, justifică apelarea întreprinderii la îndatorare ca o posibilă cale de creștere a rentabilității. Însă, unei creșteri a îndatorării îi corespunde o creștere a riscului financiar, care determină acționarii să pretindă o rentabilitate superioară, pentru acoperirea creșterii riscului. De aceea, minimizarea costurilor capitalului și creșterea rentabilității impun întreprindereii căutarea unei structuri optime a capitalurilor sale.

Acesata dovedește că riscul financiar este generat de politica de finanțare a oricărei

societăți comerciale.

Ca principale modalități de analiză a riscului financiar, literatura de specialitate recomandă metoda pragului de rentabilitate și explicarea factorială a rentabilității financiare prin punerea în echivalență a efectului de levier.

Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate poate fi abordată, similar celei privind riscul economic, cu luarea în calcul a cheltuielilor financiare care sunt asimilate cheltuielilor fixe, la un anumit nivel de activitate (dobânzile sunt considerate cheltuieli fixe, în raport cu cifra de afaceri).

Explicarea factorială a rentabilității financiare prin punerea în evidență a

efectului de levier are la bază descompunerea rentabilității pe factori de influență:

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică x Impactul îndatorării

Unde:

Rentabilitatea financiară = Rezultatul net

Capitaluri proprii

Rentabilitatea economică = Rezultatul exploatarii*

Activ total

*)Rezultatul exploatării neafectat de elementele financiare (dobânzile)

Impactul îndatorării = Rezultatul net X Pasiv total

Rezultatul exploatarii Capitaluri proprii

x

Concluzie

Analiza riscului financiar și a efectului de levier ce însoțesc apelul la îndatorare, prezintă un interes major pentru optimizarea structurii financiare și asigurarea viabilității oricărei întreprinderi care funcționează în condițiile unei veritabile economii de piață.

15.2.3. Riscul de faliment – insolvabilitatea

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăți de plată, care

pot fi atât temporare sau ocazionale, cât și permanente.

În cazul existenței unor dificultăți permanente de plată a obligațiilor față de terți se poate vorbi de o fragilitate economică și financiară a firmei, cu influențe negative asupra solvabilității acesteia.

Studiul întreprinderilor aflate în dificultate prezintă o importanță deosebită în momentul actual în țara noastră, fiind de larg interes pentru o largă categorie de agenți economici, între care se disting, în primul rând băncile, care sunt preocupate în mod evident de calitatea portofoliilor de credit pe care le dețin, apoi diferitele categorii de acționari, investitori, creditori sau parteneri de afaceri.

Riscul de faliment poate fi apreciat ca urmare a degradării foarte rapide în timp a rezultatelor întreprinderii. Astfel, apare tot mai evidentă necesitatea elaborării unor metode de predicție a riscului de faliment.

Uniunea Europeană a Experților Contabili a identificat următoarele simptome ale unei întreprinderi în dificultate:

– existența unui fond de rulment negativ sau a unui rezultat net negativ;

– folosirea creditelor curente pentru finanțarea investițiilor;

– imposibilitatea reînnoirii creditelor;

– imposibilitatea rambursării creditelor la scadență;

– falimentul unor furnizori sau clienți;

– persistența unor greve.

La o trecere mai atentă în revistă a acestor indicatori ai degradării situației unei

întreprinderi se pot concluziona două aspecte mai relevante,și anume:

– indicatorii menționați se referă la toate funcțiile întreprinderii;

– prezintă însă importanță majoră impactul lor financiar, deoarece starea de

faliment vizează cu precădere rezultatele economico-financiare și solvabilitatea.

Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment, explică și varietatea metodelor de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care menționăm: analiza lichiditate – exigibilitate, analiza funcțională, analiza prin rate, analiza prin fluxuri financiare ș.a. Deci, analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică, prin analiza echilibrelor financiare din bilanț, sau în manieră dinamică prin analiza fluxurilor surprinse în cadrul tabloului de finanțare.

Concluzie

Indiferent de modalitatea de abordare, diagnosticul riscului de faliment presupune evaluarea capacității întreprinderii de a face față angajamentelor asumatefață de terți, deci aprecierea solvabilității întreprinderii.

Analiza statică patrimonială a riscului de faliment interesează patrimoniul net al acționarilor și activul economic în ansamblu, ca o garanție pentru creditori. Instrumentele operaționale utilizate în acest scop sunt fondul de rulment financiar și ratele de lichiditate completate cu ratele de îndatorare.

Folosirea fondului de rulment pentru determinarea riscului de faliment ține seama de faptul ca echilibrul financiar se poate respecta dacă sunt îndeplinte două reguli financiare de bază, și anume:

1. Activele imobilizate = Capitalul permanent;

2. Activele circulante = Obligațiile pe termen scurt.

Prin stabilirea corelației dintre lichiditatea activelor și exigibilitatea pasivelor se poate aprecia pe termen scurt riscul de insolvabilitate sau de nerambursare a obligațiilor la scadență.

În cazul în care dificultățile financiare ale întreprinderii devin periodice, acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta reputația întreprinderii, catalogând-o „rău platnică”, imagine care care afectează negativ desfășurarea activității sale viitoare. În analiza riscului de insolvabilitate se recomandă ca prag minim o rată de 20 – 30% a activului net contabil în raport cu pasivul total.

În cazul proiectelor noi de investiții, se menționează că ele nu trebuie să fie finanțate prin datorii într-o proporție mai mare de 50% sau uneori 75%.

Concluzie

Conform acestei metode, pentru a se păstra echilibrul financiar și pentru a se

evita situația de risc de insolvabilitate, este necesar ca FR – lichiditate să fie

întotdeauna pozitiv. În acest caz, activele circulante sunt mai mari decât obligațiile pe

termen scurt și se înregistrează un excedent de lichidități pe termen scurt, iar din punctul

de vedere al riscului de insolvabilitate, putem aprecia că întreprinderea se află într-o

situație favorabilă.

Analiza statică funcțională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaționale nevoia de fond de rulment pentru exploatare și trezoreria netă, starea de insolvabilitate fiind reflectată de modul în care se realizează echilibrul financiar funcțional (cu degajare de trezorerie sau cu angajarea creditelor pe termen scurt). În evaluarea riscului de faliment, băncile utilizează ca prag orientativ, nivelul creditelor de trezorerie care nu trebuie să depășească jumătate din nevoia de fond de rulment pentru exploatare, adică fondul de rulment pentru exploatare. Aceste norme sunt orientative, întrucât nivelul fondului de rulment necesar echilibrului funcțional depinde nu numai de variabilitatea nevoii de fond de rulment pentru exploatare dar și de mărimea riscului de faliment pentru care creditorii firmei sunt dispuși să îl suporte.

concluzie

Principalele deficiențe ale metodelor statice de evaluare a riscului de faliment se

datorează subiectivismului în stabilirea normelor în funcție de care se apreciază situația

financiară a unei întreprinderi.

Analiza dinamică a riscului de faliment, realizată în cadrul tabloului de finanțare, pornește de la fluxurile de fonduri determinate atât de operațiile de exploatare cât și cele de capital (de investiții și de finațare) și explică dezechilibrul financiar evidențiat prin analiza statică. Ambele tipuri de analiză fiind complementare trebuie realizate în același timp.

Instrumentele operaționale ale analizei prin fluxuri financiare sunt excedentul de trezorerie al exploatării, capacitatea de autofinanțare, autofinanțarea și cash-flow-ul.

Acești indicatori stau la baza determinării unor rate de rambursare a datoriilor și de autonomie financiară care, prin valorile lor, pun în evidență existența riscului de faliment. Doi dintre principalii indicatori utilizați în acest caz sunt:

􀂾 Rata capacității de rambursare = Datorii

Capacitatea de autofinantare

, care pe termen lung ar trebui să fie mai mică de 3 ani, iar pentru datoriile totale mai

mică de 4 ani;

􀂾 Rata autonomiei financiare = Capacitatea de autofinantare

Rambursarea datoriilor financiare stabile

, care se recomandă a fi mai mare decât 2 întrucât o valoare subunitară dovedește existența riscului de faliment.

Capacitatea de rambursare a datoriilor poate fi evidențiată de însăși mărimea excedentului de trezorerie al exploatării (ETE). Analiștii financiari apreciază că excedentul de trezorerie al exploatării asigură capacitatea de de rambursare a datoriilor dacă nivelul său după plata impozitului pe profit este acoperitor cheltuielilor financiare (mai exact ETE – impozit pe profit ≥ Cheltuielile financiare + Ramursarea anuală a datoriilor).

Concluzie

Din conținutul acestei metode se poate observa accentul pus pe indicatorii care

reflecta efectiv capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile sale, mai ales cele de

natură financiară. De aceea, folosită în combinație cu metodele statice de analiză, poate

conduce la obținerea unei imagini mai complete a situației financiare a unei

întreprinderi.

CAPITOLUL II

POLITICI CONTABILE PRIVIND MĂSURAREA

PERFORMANȚEI ÎNTREPRINDERII PRIN INTERMEDIUL

SITUAȚIILOR FINANCIARE.

2.1. Obiectivele situațiilor financiare. Delimitări și structuri

Contabilitatea nu este un scop în sine, ci reprezintă un sistem informațional care

cuantifică, prelucrează și transmite informații financiare despre o entitate conomică indentificabilă.

În literatura economică, pentru reflectarea „întreprinderii în termeni financiari1” la sfârșitul exercițiului se utilizează diverse accepțiuni: bilanț contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situații financiare, rapoarte financiare.

În accepțiunea generală, „noțiunea de documente de sinteză este utilizată în cartea de contabilitate, pentru a marca faptul că aceste situații asigură sinteza (sintaxa) informațiilor contabile”. Indiferent de titulatura sub care le regăsim în contabilitate, în opinia noastră, documentele contabile de sinteză reprezintă pentru utilizatorii informațiilor financiare, „baza de date” necesară în luarea deciziilor economice de către diferitele categorii de utilizatori.

Ca ofertă a contabilității la sfârșitul exercițiului financiar, documentele contabile de sinteză „sunt rezultatul unei munci care se descompune în trei mari faze: colectarea datelor, înregistrarea datelor în conturi și formalizarea în conturi de sinteză”. Colectarea datelor constă în centralizarea „tuturor pieselor justificative4“ ale tranzacțiilor întreprinderii. Faza de înregistrare a datelor în conturi este realizată cu ajutorul următoarelor documente: Registrul jurnal, pentru înregistrarea cronologică a informațiilor; Registrul mare, pentru deschiderea și urmărirea conturilor în concordanță cu totalul însemnărilor din registrul jurnal”; Registrul inventar, care reflectă la sfârșitul exercițiului financiar, cu ocazia nventarierii, cantitativ și valoric, toate elementele de activ și pasiv. Urmează apoi formalizarea în conturi de sinteză, care presupune „o regrupare a datelor de aceeași natură, o clasare după o nomenclatură metodică”, astfel

încât situațiile financiare să fie cât mai relevante.

Noțiunea de „bilanț contabil” a fost utilizată de Legea contabilității nr.82/1991. În articolul 10 din Legea Contabilității se precizează că „documentul oficial de gestiune […] îl constituie bilanțul contabil, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute”, iar componentele acestuia sunt: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexe, raportul de gestiune.

Adoptarea de către normalizatorii contabili români a noțiunii de bilanț contabil poate fi explicată prin faptul că „dintre toate componentele formației, cea care descrie patrimoniul în totalitatea sa este modelul propriu bilanțului contabil. Celelalte componente sunt segmente care emerg din bilanț, dezvoltând pe plan informațional indicatorii economico-financiari consolidați în modelul de bază bilanț contabil”.De asemenea, regăsirea noțiunii de bilanț ca o componentă a documentelor contabile de sinteză, „prin care se prezintă activul și pasivul unității patrimoniale”,argumentează poziția privilegiată pe care acesta o ocupa în cadrul formației bilanțiere și accentuează modelul patrimonial pe care s-a bazat sistemul contabil românesc.Titulatura „conturi anuale” se regăsește în Directiva a IV-a a C.E.E. În cadrul

acesteia, prezentarea conturilor anuale este tratată în cuprinsul articolelor 2 – 30. Astfel, în articolul 2 se precizează: conturile anuale cuprind: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa. Aceste documente constituie un tot (alin.1), iar conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor societății (alin. 3).

Titulatura de „situații financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate), unde se precizează că „situațiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situații financiare include de regulă, un bilanț, un cont de profit și pierdere, o situație a modificărilor poziției financiare (care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situație a fluxurilor de trezorerie – situația fluxurilor de fonduri – fie sub formă de

note și alte situații explicative – parte integrantă a situațiilor financiare.Pot fi incluse de asemenea, materiale și informații suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora. Același document menționează că „situațiile financiare nu includ elemente ca, rapoartele directorilor, declarațiile președintelui, discuțiile și analizele conducerii și elemente similare care se pot include într-un raport financiar sau anual”.

Spre deosebire de Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene care nu abordează prezentarea conturilor consolidate9, Cadrul general al IASB se referă și la situațiile financiare consolidate. Pe plan internațional, problematica situațiilor financiare o regăsim în prevederile normei contabile internaționale IFRS 1 „Prezentarea situațiilor financiare”, dar și în alte norme contabile internaționale. Apariția IFRS 1 a avut pe de o parte, menirea de a actualiza cerințele din standardele pe care le-a înlocuit cu prevederile Cadrului general IASB privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, iar pe de altă parte, menirea de a ameliora calitatea situațiilor financiare prezentate, utilizând sau făcând trimitere și la alte Standarde Internaționale de Contabilitate. Standardul își propune ca obiectiv stabilirea unei baze cu scop general, referitoare la prezentarea situațiilor financiare ale intreprinderii pentru perioadele precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor întreprinderi. Astfel, ne explicăm de ce standardul intenațional de contabilitate efectuează numai recomandări cu privire la prezentarea, structura și conținutul minim al informațiilor ce trebuie cuprinse în situațiile financiare.

De altfel, recomandările sunt specifice normelor contabile internaționale, deoarece acestea adoptă concepția de „situații financiare dereglementate” și, totodată, sunt dovada flexibilității acestora. Totuși, norma contabilă internațională IFRS 1 cuprinde și prevederi cu caracter obligatoriu. Spre exemplu, paragraful 7 menționeaza că „un set complet de situații financiare include următoarele componente:

a) bilanțul;

b) contul de profit și pierdere;

c) o situație care să reflecte fie:

• toate modificările capitalului propriu, fie

• modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari.

d) o situație a fluxurilor de numerar;

e) politicile contabile și notele explicative.

De asemenea, în paragraful 11 se menționează că o întreprindere poate pretinde că întocmește situațiile ei financiare în conformitate cu Standardele Internationale de Contabilitate, numai dacă, acestea „satisfac toate cerințele fiecărui Standard aplicabil și fiecare interpretare aplicabilă Comitetului Permanent pentru Interpretări”, scopul situațiilor financiare fiind acela „să prezinte fidel poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi”.

O prezentare fidelă, sub toate aspectele semnificative cu Standardele Internaționale de Contabilitate, solicită printre altele, „[…] furnizarea de informații suplimentare atunci când cerințele Standardelor sunt insuficiente pentru a permite utilizatorilor să înțeleagă impactul tranzacțiilor și evenimentele particulare asupra poziției financiare și rezultatelor întreprinderii”.

Importanța elaborării situațiilor financiare este egală atât pentru cei care le întocmesc, cât și pentru utilizatorii informațiilor financiare. Contabilitatea produce situații financiare care au impact asupra societății și care modifică comportamentul indivizilor, generând mutații sau schimbări sociale.

Profesorul C.G. Demetrescu a fost primul autor român care în lucrarea “Contabilitatea este sau nu știință” (1947) a adus în centrul atenției utilizatorii de informații contabile și nevoile lor de informare. „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăți de subiecte interesate, între care menționăm: proprietarul întreprinderii, persoanele care lucrează cu întreprinderea, statul și autoritățile publice,personalul întreprinderii”.

În timp, numărul utilizatorilor potențiali ai situațiilor financiare a crescut considerabil. Aceasta a condus la exercitarea unei presiuni din ce în ce mai puternice pe linia publicării de informații financiare. Astfel, riscul de conflict dintre administratori și utilizatorii externi există și prezența lui implică necesitatea normelor contabile și a auditării situațiilor financiare.Utilizatorii cuprind mai multe grupuri de persoane cu obiective variate. Fiecare dintre ei doresc să aibă acces la informațiile particulare care variază în funcție de tipul deciziei de luat, de mărimea capitalurilor angajate, de durata investiției, de interesele pe care le apară, de scopul pe care îl urmăresc, de „gustul” pentru risc, de competențele și

aptitudinile consilierilor lor. În aceste circumstanțe, putem aprecia corectă afirmația potrivit căreia „scopul contabilității nu este în mod unic de a se constitui într-o memorie a operațiilor întreprinderii și într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanță economică a întreprinderii, rezultatul“.

Situațiile financiare trebuie să ofere utilizatorilor informațiilor financiare, privilegiul de a evalua sănătatea întreprinderii în funcție de anumite criterii cum ar fi capacitatea de a-și asigura autofinanțarea, de a crea bogăție (valoare adăugată), mărimea garanțiilor oferite terților. Nu de puține ori, același eveniment economic creează reacții diferite în două sau mai multe țări. Explicația rezidă din diferențele culturale contabile. Culturile contabile aflate în dispută pentru deținerea supremației sunt cultura contabilă europeană și cultura contabilă anglo-saxonă. Acestea au dat naștere la două sisteme contabile care constituie de fapt, două modele de cerere de informații contabile la nivel internațional: modelul

continental și modelul anglo-saxon.

Cadrul contabil conceptual al IASB aduce în discuție o gamă diversificată de utilizatori (investitorii prezenți și potențiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții,guvernul și instituțiile sale, publicul) care folosesc situațiile financiare în vederea satisfacerii diverselor necesități de informare. Astfel, informația contabilă trebuie cu prioritate să permită evaluarea capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie și deci să servească nevoilor de informare ale acționarilor, care sunt preocupați în mod esențial de determinarea valorii întreprinderii.Sigur că divergențele care apar, se explică prin tradițiile de finanțare diferite. În timp ce contabilitatea anglo-saxonă evoluează într-un sistem predominant bursier,societățile germane și cele franceze (într-o mai mică masură) apelează la sistemul de finanțare predominant bancar. În timp ce în țările Europei continentale informația contabilă este puternic influențată de aspectele juridice, mediile contabile anglo-saxone (și IASB) dau prioritate

orientării economice în contabilitate. Această orientare este perfect logică, ținând seama de ponderea acordată piețelor financiare, care se traduce prin obiectivul de „imagine fidelă” (true and fair view, engl.)

Obiectivele cadrului contabil conceptual al IASB se concretizează în următoarele:

– stabilește conceptele și principiile teoretice ce stau la temelia întocmirii și prezentării situațiilor financiare pentru utilizatorii externi;

– oferă un ghid pentru normalizatori susceptibil de a aduce un plus de eficacitate și coerență în procesul de normalizare;

– ajută la ușurarea procesului de înțelegere a situațiilor financiare de către utilizatori;

– ajută la creșterea gradului de comparabilitate în timp și spațiu.

În cadrul conceptual al IASB se găsește o referință a noțiunii de „imagjne fidelă”,

care intervine cu „caracteristici calitative ale situațiilor financiare” ca o condiție a

fiabilității informației. Pe de o parte, cadrul contabil conceptual al IASB recunoaște că „cea mai mare

parte a informațiilor financiare sunt supuse unui anumit risc de a da o reprezentare mai putin credibilă decât ar trebui” (Cadrul general al IASB, paragraful 34).Pe de altă parte, același cadru contabil conceptual al IASB precizează că:

„aplicarea caracteristicilor calitative principale și a standardelor adecvate de

contabilitate are în mod normal ca rezultat întocmirea unor situații financiare care

reflectă în general o imagine fidelă a situației întreprinderii” (Cadrul general al IASB,

paragraful 46).

Cu toate că noțiunea de „imagine fidelă” nu este abordată în mod direct de Cadrul general al IASB, aplicarea caracteristicilor calitative ale situațiilor financiare, precum și a standardelor adecvate de contabilitate are drept finalitate întocmirea unor situații financiare care reflectă în general o imagine fidelă a poziției financiare, a performanței și a modificarilor poziției financiare a unei întreprinderi.

Caracteristicile calitative cuprinse în cadrul contabil conceptual al IASB au generat mai puține dezbateri, cu toate că au existat unele dezacorduri în ceea ce privește „statutul” prudenței. Conform cadrului contabil conceptual al IASB, fiabilitatea implică și prudența, respectiv precauție în exercitarea raționamentului profesional. În condițiile în care se ajunge la faptele relatate mai sus, se vor obține situații financiare lipsite de fiabilitate ?

„Cheia de boltă a cadrului contabil conceptual o constituie caracteristicile calitative ale situațiilor financiare, care țin loc și de principii contabile”.

Credibilitatea informațiilor financiare se referă la lipsa de eroare, de părtinire sau de deformare a acestor informații, astfel încât utilizatorii pot avea încredere că acestea reprezintă corect și rezonabil realitatea modelată. În accepțiunea IASB, credibilitatea informațiilor este definită de următoarele elemente: reprezentarea fidelă, prevalența economicului asupra juridicului, neutralitatea, prudența, integralitatea.

Reprezentarea fidelă. Informația descrie în mod corect tranzacțiile și evenimentele pe care ea vizează să le reprezinte. De exemplu, contul de profit și pierdere, trebuie să prezinte credibil, tranzacțiile și alte evenimente generatoare de venituri și cheltuieli la sfârșitul exercițiului financiar, care îndeplinesc criteriile de recunoaștere.

Prevalența economicului asupra juridicului. Informațiile sunt credibile dacă tranzacțiile și evenimentele pe care le descrie sunt contabilizate și prezentate în acord cu fondul lor și cu realitatea economică și nu numai cu forma lor juridică.

Neutralitatea. Informațiile cuprinse în situațiile financiare sunt credibile dacă sunt lipsite de subiectivism. Prin urmare, acestea nu influențează luarea unei decizii sau formularea unui raționament spre a realiza un interes predeterminat.

Prudența presupune includerea unui grad de precauție în formularea raționamentelor necesare pentru a face estimările cerute în condiții de incertitudine, astfel încât activele și veniturile să nu fie upraevaluate, iar cheltuielile și datoriile să nu fie subevaluate.

Integralitatea. Informația trebuie să fie completă în limitele rezonabile ale pragului de semnificație și ale costului obținerii informației respective, deoarece omiterea unor elemente poate avea ca efect falsificarea informației și implicit, luarea unor decizii eronate.

Cadrul contabil conceptual al IASB definește și restricțiile ce trebuie respectate de informațiile financiare și anume: oportunitatea, raportul cost-beneficiu, echilibrul între caracteristicile calitative.

Oportunitatea reprezintă raportarea la timp a informației pentru a-și realiza utilitatea sa în deciziile economice. Orice întârziere exagerată în raportarea informației conduce la pierderea relevanței acesteia. În acest sens, conducerea întreprinderii se poate afla în situația de a opta între a furniza informații relative la un anumit termen sau informații credibile. O informație neoportună conduce la diminuarea credibilității acesteia deoarece, adesea, informația trebuie prezentată înainte de a fi cunoscute toate aspectele unei tranzacții sau eveniment. Raportarea cu o întârziere relativă a informației, până la cunoașterea tuturor aspectelor,menține credibilitatea informației, dar îi diminuează utilitatea, deoarece

utilizatorii au fost nevoiți să decidă între timp. Prin urmare, satisfacerea nevoilor informaționale ale utilizatorilor în luarea deciziilor economice, impune realizarea unui echilibru între relevanță și credibilitate.

Raportul cost-beneficiu are ca premisă considerarea informației financiare ca “o resursă a intreprinderii”. Beneficiile obținute prin utilizarea informației trebuie să fie superioare costurilor necesare furnizării ei.

Echilibrul între caracteristicile calitative, este în general condiția sinequa-non pentru realizarea obiectivului situațiilor financiare. Realizarea acestui obiectiv este mai dificilă pe măsură ce, importanța relativă a caracteristicilor calitative este o problemă de raționament profesional care aparține producătorilor sau utilizatorilor informațiilor de situațiile financiare.

Contabilitatea românească nu a putut să rămână pasivă la provocările la care este expusă contabilitatea în prezent, pe plan internațional. Ea încearcă să-și soluționeze problemele sale prin aderarea la soluțiile propuse de normele contabile internaționale.Ca dovadă a peocupării pe această problematică, Ministerul Finanțelor Publice a elaborat Reglementările contabile de armonizare a sistemului contabil românesc cu prevederile Directivei a IV-a a CEE și Standardele Internaționale de Contabilitate IAS /IFRS. Departamentul pentru Dezvoltare Internațională a Guvernului Marii Britanii a

finanțat programul de asistență de specialitate pentru România, directorul acestui program fiind domnul Neale King. Putem vorbi de o „aromă” anglo-saxonă adusă legislației contabile românești. Rezultatul acestei asistențe s-a concretizat inițial prin apariția OMFP nr. 403/1999 pentru aprobarea eglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a europeană și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, acesta fiind înlocuit ulterior cu OMFP nr.94/2001 și OMFP nr. 306/2002, iar în prezent cu OMFP.

nr.1752/2005. Implementarea în mediul contabil românesc a unui sistem care funcționează într-un mediu economic, politic, social, cultural, mult diferit de realitatea românească nu va fi ușor de realizat. Având în vedere cele precizate mai sus, armonizarea reglementărilor contabile românești atât cu Directiva a IV-a Europenă, cât și cu Standardele Internaționale de Contabilitate nu va fi ușor de realizat, întrucât conținutul Directivei implică un substrat politic, în timp ce Standardele Internationale de Contabilitate au la bază un „substrat” de natură conceptuală. Noile reglementări se caracterizează printr-un grad mai ridicat de flexibilitate, adaptat dinamismului și elasticității mediului în care evoluează economia de piață.

Practic se trece la un sistem de contabilitate în care formarea profesiei contabile se va realiza pe baza raționamentului profesional. Ce va însemna pentru mediul contabil românesc un sistem de contabilitate în care este solicitată judecata profesională? Unde sevor plasa frontierele aplicabilității acesteia ? Sunt întrebări care vor constitui „o probă de foc” pentru anii ce vor urma. Raționamentul profesional va sta la baza fundamentării politicilor și opțiunilor contabile de întreprindere.

Concluzie

În prezent, diversele sisteme de contabilitate se află sub „stindardul” unui amplu proces „conciliere”, încercând să-și redefinească poziția în vederea găsirii unui limbaj contabil universal .în acest context, considerăm că sunt indiscutabile următoarele argumente care justifică armonizarea regulilor contabile internaționale:

􀀹 permite întreprinderilor din diverse țări ale căror situații financiare sunt

conforme exigentelor IASB de a fi cotate pe orice piață financiară:

􀀹 pune la dispoziția unei game largi de utilizatori din diverse țări informații

fiabile și comparabile privind situația financiară a întreprinderilor și evoluția

acestora;

􀀹 facilitează înțelegerea informațiilor oferite de documentele financiare de

sinteză, precum și aprecierea pertinentă a performanțelor întreprinderilor;

􀀹 creează premisele unei viziuni integratoare asupra performanțelor

întreprinderilor.

2.2.. Contul de Profit și Pierdere – ca imagine a performanței

Informațiile despre performanța întreprinderii (contul de profit și pierdere) și indeosebi despre rentabilitatea acesteia, sunt folosite de utilizatori pentru:

􀀹 a evalua potențialele modificări ale resurselor economice ale întreprinderii cepot fi controlate în viitor de aceasta. Informațiile despre variabilitatea performanțelor sunt, de aceea, deosebit de importante.

􀀹 a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente.

􀀹 a formula raționamente despre eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.

Contul de profit și pierdere prezintă un interes dublu:

􀀹 permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;

􀀹 permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.

Astfel, scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatorarea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.

Din punct de vedere al formei, Contul de profit și pierdere se poate prezenta diferit în functie de:

􀀹 criteriul reținut pentru clasificarea veniturilor și cheltuielilor;

􀀹 modul de raportare a veniturilor la cheltuieli.

În structurarea veniturilor și cheltuielilor, practica continentală a adoptat clasificarea dupa natură, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă privilegiază gruparea după destinație sau pe funcții ale întreprinderii.

În ceea ce privește prezentarea sub formă de „cont”*, veniturile și cheltuielile apar în două coloane distincte: soldul este înscris după caz, în coloana de venituri (pierderi) sau de cheltuieli (profitul).

Prezentarea „listă” permite evidențierea veniturilor, a cheltuielilor și a rezultatului pe operațiuni.

Indiferent de forma de prezentare, informațiile contului de profit și pierdere sunt structurate pe tipuri de activități, care se identifică cu operațiunile economico-financiare desfășurate de un titular de patrimoniu într-o perioada de gestiune.

Directiva a IV-a europeană propune patru scheme ale contului de profit și pierdere care pot fi reținute de statele membre (sub formă de listă și sub formă tabelară, cu prezentarea cheltuielilor după natura lor și după destinație), neexistând până în prezent o schemă universală de prezentare.Aceste scheme se manifestă ca niște opțiuni ca urmare a confluenței în spațiul european a diferențelor de tradiție contabilă și a celor culturale care se manifestă în țările comunitare. De exemplu, tradiția contabilă franco-germană își exprimă preferința pentru prezentarea cheltuielilor și veniturilor după natura lor economică, în timp ce tradiția contabilă anglo-saxonă își exprimă preferința pentru prezentarea cheltuielilor și veniturilor după funcțiunile întreprinderii.

În prima etapă a reformei contabilității românești, normalizatorii au optat pentru modelul francez al contului de profit și pierdere, valorificându-se informații financiare relevante de către stat pentru scopuri macroeconomice (în special informațiile referitoare la valoarea adaugată).

În a doua etapă a reformei contabilității românești s-a optat pentru un cont de profit și pierdere în „stil” francez, în format listă (verticală), cu o clasificare a cheltuielilor după natură, aflat în concordanță cu prevederile Directivei a IV-a europene și cu IFRS 1.Oricum, opțiunea normalizatorilor români a fost surprinzătoare. Nu a fost prevazută posibilitatea unui cont de profit și pierdere cu o clasificare a cheltuielilor după funcțiunile întreprinderii, cu toate că există preocupări permanente pentru dezvoltarea pieței de capital din România, pentru atragerea investițiilor străine și alinierea la

referențialul contabil internațional.

Contul de profit și pierdere în care clasificarea veniturilor și cheltuielilor se realizeaza dupa natura satisface mare masă de utilizatori care caută prin informația contabilă utilizarea ei pentru analiză,

previziune și decizie nu găsește prin acest document decât existența sau nu a profitului și proveniența lui după natură. De aceea este necesară și crearea altor modele de cont de profit și pierdere. De ce nu exista și posibilitatea existenței și a altor forme de model de cont de profit și pierdere, atât timp cât suntem interesați de atragerea unor noi investitori și de dezvoltarea pieței de capital din România, dar și tinând cont de cerințele întreprinderilor mici și mijlocii ? Probabil că statul își pune din nou „amprenta”, dorind informații care converg spre calculul unor indicatori la nivel macroeconomic.Structurarea contului de profit și pierdere ar oferi utilizatorilor de informatii contabile date mult mai utile și relevante decât natura economică a cheltuielilor și veniturilor.

Concluzie

Putem afirma că marile societăți, în special cele cotate la bursă, ar opta pentru

structurarea pe funcțiuni, valențe apreciate de investitori și manageri, răspunzand astfel

unor criterii de comparație la nivel internațional, tocmai ca urmare a procesului de

mondializare și globalizare a piețelor financiare.

*Olimid, l.”Masurarea rezultatului contabil”, Ed. Economica , Bucuresti 1998, pag 41-58

2.2..1. Performanță versus rezultat

În interpretarea performanțelor unei societăți punem adesea un semn de echivalență între performanța, pe de o parte și rezultatul obținut, pe de altă parte.Desigur, sunt numeroase elemente de natură calitativă (ca de exemplu gradul de pregătire profesională a personalului) ce nu pot fi evaluate și înregistrate în contabilitate, dar care trebuiesc luate în calculul performanțelor unei societăți.

În ce măsură putem aprecia drept favorabilă sau nu situația rezultatului obținut de o societate ținând seama de prezentarea acestuia în mărime absolută prin intermediul bilanțului contabil ? Ce posibilități de corelare a rezultatului cu alți indicatori economicofinanciari conferă bilanțul ?

O lungă perioada de timp, utilizatorii situațiilor financiare s-au limitat la consultarea contului de profit și pierdere pentru a afla informații privind rezultatul contabil, considerat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanțelor întreprinderii.De aceea, ne vom opri în continuare asupra rezultatului, indicator vizat de toți utilizatorii informației financiar-contabile.Rezultatul contabil a fost considerat un timp îndelungat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanțelor întreprinderii, reflectate prin contul de profit și pierdere. Rezultatul a îmbracat întotdeauna forma de profit sau de pierdere.

În literatura de specialitate, s-au conturat mai multe abordîri ale noțiunii de profit:

O primă abordare a acestui concept decurge din etimologia termenului „proficere”care înseamnă a progresa, a da rezultate.Intr-o altă abordare, profitul reprezintă „denumirea generică dată diferenței

pozitive dintre venitul obținut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic și costul lor considerată ca expresie a eficienței economice”.Economiști de prestigiu consideră profitul un venit rezidual, adică „elementul final sau rezidual al diferenței dintre venitul total și costuri, adică ceea ce rămâne din aceasta diferentă după ce se scad diferite sume …”.

Nu sunt excluse nici interpretarile contradictorii, potrivit cărora „mulți oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus din punct de vedere economic, inutil și nejustificat, insușit de factorii de produție”. Asemenea păreri sunt alimentate de inegalitățile care se formează în timp între diferite grupuri sociale pe baza veniturilor asigurate din profit, întrucât profiturile mari și foarte mari coexistă cu cele mici sau chiar cu pierderile”.Considerăm că pentru o analiză în detaliu a performanțelor întreprinderii trebuie să se țină seama de toți factorii de producție care au concurat la formarea rezultatului sub

forma sa economică.

O primă modalitate de determinare a rezultatului propriei activități o reprezintă compararea veniturilor și cheltuielilor aparținand perioadei analizate (ecuația economică de determinare a rezultatului):

Venituri – Cheltuieli = ± Rezultat

Pentru definirea celor două noțiuni, vom avea în vedere prevederile Cadrului General de Întocmire și Prezentare a situațiilor financiare*, astfel:

Veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrări sau creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele înregistrate drept contribuții ale acționarilor.

Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.

O alternativă de determinare a rezultatelor unei perioade o reprezintă așa numita ecuație patrimonială, potrivit căreia variația capitalurilor proprii, de-a lungul unui exercițiu și luarea în calcul a eventualelor modificări suferite de capitalul social și distribuiri ale rezultatului, ilustrează profitul / pierderea perioadei analizate, astfel:

*Cadrul General al IASB, paragraful 70

Variația cresteri ale reduceri ale

capitalurilor capitalului social + capitalului social si rezultatul

proprii în – in exercitiul distribuiri sub forma =

exercițiul N N de dividende exercitiului N

Există și așa numita determinare financiară a rezulatului ilustrată de relația de mai jos:

Rezultatul capacitatea de

Exercițiului = autofinantare – Cheltuieli cu amortizările și provizioanele

Interesul tot mai mare al utilizatorilor informațiilor financiare în special al investitorilor, pentru performanțele întreprinderii „cheamă” profesia contabilă la reflecție pentru descoperirea unor concepte care să raspundă necesităților informaționale ale acestora.

Concluzie

Având în vedere că întreprinderile își pot alege, în anumite limite, politicile

contabile, rezultatele obținute reflectă obiectivele lor și nu realitatea. În această situație

mai este credibil și relevant rezultatul ?

2.2.2. Modele de întocmire a Contului de Profit și Pierdere

Două scheme se pot folosi pentru constituirea contului de profit și pierdere,respectiv o schemă bazată pe natura cheltuielilor și veniturilor și o alta bazată pedestinația cheltuielilor și veniturilor.

Schema bazată pe natura cheltuielilor și veniturilor operează cu următorii indicatori:

• producția vândută în prețuri de vânzare

(+/-) variația (creșterea/diminuarea) stocurilor de produse finite și producție în curs de

execuție

(+) producția efectuată în scopuri proprii și capitalizată

______________________________________________

(=) producția exercitiului

• vânzări de mărfuri

(+) producția vândută

____________________

(=) cifra de afaceri

(+) subvenții de exploatare

(+) alte venituri din exploatare

___________________________

(=) venituri din exploatare

(-) cheltuieli pentru exploatare

___________________________________________

(=) rezultatul din exploatare (profit sau pierdere)

• venituri financiare

(-) cheltuieli financiare

(=) rezultatul financiar (profit sau pierdere)

________________________________________________

(=) rezultatul curent al exercitiului (profit sau pierdere)

• venituri extraordinare

(-) cheltuieli extraordinare

______________________________________

(=) rezultatul extraordinar (profit sau pierdere)

(-) impozitul pe profit

_____________________________________

(=) rezultatul exercitiului

Schema listă a contului de profit și pierdere alcătuită după funcția (destinația) cheltuielilor, conform Directivei a IV-a a CEE, dă expresie următorilor indicatori:

• cifra de afaceri netă

(-) costul vânzărilor (costul de achiziție sau de producție, după caz)

_____________________________________________

(=) rezultatul brut din cifra de afaceri (marja brută)

(-) costurile de distribuție

(-) costurile generale de administrație

(-) alte cheltuieli de exploatare

_______________________________________

(=) rezultatul din exploatare (profit sau pierdere)

(+) veniturile din participații

(+) venituri care provin din alte valori imobiliare și din creanțe imobilizate

(+) alte dobânzi și venituri asimilate

(-) cheltuieli cu dobânzile și cheltuieli financiare asimilate

(-) impozitul asupra rezultatului curent sau ordinar

___________________________________________________________

(=) rezultatul curent sau ordinar dupa impozitare (profit sau pierdere)

• venituri extraordinare

(-) cheltuieli extraordinare

(=) rezultatul extraordinar (profit sau pierdere)

_____________________________________

(-) impozitul asupra rezultatului extraordinar

_______________________________________

(=) rezultatul extraordinar dupa impozitare

(-) alte impozite care nu figurează la posturile anterioare

_______________________________________

(=) rezultatul exercițiului (profit sau pierdere)

Din analiza comparativă a celor două scheme privind contul de profit și pierdere, după natură și după destinație, se constată că prima este centrată pe indicatorii privind cifra de afaceri și producția exercițiului, iar a doua pe indicatorii privind cifra de afaceri și costul bunurilor vândute. În cazul primului model, analistul financiar poate studia consumul intrărilor raportând diferite cheltuieli clasate dupa natura lor la producția exercitiului; pe această cale se pot aprecia bogăția creată (valoarea adăugată) și repartiția sa. Contul de profit și pierdere alcătuit pe criteriul naturii cheltuielilor și veniturilor prezintă interes pentru factorii de producție participanți la crearea și distribuția bogăției.

Modelul contului de profit și pierdere construit pe criteriul destinației cheltuielilor și veniturilor prezintă, cu precădere interes pentru investitorii de capital.

Concluzie

Constatăm că normalizatorii români au optat pentru un un model de cont de profit și pierdere elaborat în concordanță cu prevederile Directivei a IV-a europene,respectând și precizarile din IFRS 1.

2.3. Bilanțul în valoare justă și performanța financiară

Valoarea justă reprezintă una dintre formele de evaluare care își face din ce în ce mai simțită prezența atât în limbajul contabil, cât și în normele contabile.

Cu siguranță, adoptarea valorii juste ca bază de evaluare în situațiile financiare a generat numeroase dispute. Alegerea valorii juste ca bază de evaluare nu este ceva nou și mai ales, radical. Evaluarea inițială a activelor și datoriilor la valoarea justă a fost folosită de mult timp sub denumirea de modelul costului istoric. Chiar dacă poartă denumirea de cost istoric, motivul pentru care tranzacțiile sunt

înregistrate la cost este că acesta este cel mai bine reprezentat ca valoare justă în momentul tranzacției. Contabilii înregistrează la cost tranzacțiile pentru că reprezintă valoarea justă: un cumpărator și un vânzător sunt de acord asupra valorii juste pentru un activ care va fi schimbat și aceasta reprezintă cea mai relevantă sumă pentru înregistrare la un moment dat. Probabil, modelul actual de evaluare bazat pe costul istoric ar trebui numit modelul bazat pe valoarea justă istorică.

Gilbert Gélard, membru al IASB și reprezentant al profesiunii franceze, intervievat de revista SIC în martie 2003, a afirmat următoarele:

“Miza este schimbarea modelului de contabilizare, de la cost către valoare, având drept corolar volatilitatea. Este o schimbare conceptuală majoră, care se lovește de multe obstacole: obișnuința, teama de riscurile sistemice, absența fiabilității – justei valori – (uneori calculată în intern și fără posibilitatea de a fi controlată prea mult), un divorț de gestiune…”

Se pare că această noțiune de valoare justă a fost introdusă târziu (cel puțin în raport cu datele de publicare ale cadrelor conceptuale), atât în referențialul IASB cât și în FASB.

La baza conceptului de valoare justă stă ipoteza conform căreia entitățile au o activitate continuă (principiul continuității activității),* fără a exista intenția sau nevoia lichidării activității, reducerea semnificativă a amploarei activității sale sau încheierii unei tranzacții în condiții nefavorabile. De aceea, valoarea justă nu va fi valoarea pe care entitatea ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacție fortuită, lichidare forțată sau vânzare forțată de împrejurări. Totuși, entitatea s-ar putea să fie nevoită să țină cont de situația sa economică sau operațiunile curente la determinarea valorii juste a activelor și datoriilor

sale. De exemplu, planul conducerii de a vinde un activ pe o bază accelerată în vederea îndeplinirii unor obiective specifice de activitate poate fi relevant pentru determinarea valorii juste a acelui activ.

Prezentarea informațiilor despre active, datorii și componentele specifice ale capitalului propriu pot decurge atât ca urmare a înregistrărilor inițiale ale tranzacțiilor cât și ca urmare a modificării ulterioare a valorilor. Evaluările și prezentarea de informații referitoare la valoarea justă nu sunt ele însele aserțiuni, dar pot fi relevante pentru alte aserțiuni specifice, în funcție de cadrul de raportare financiară aplicabil.

Multe evaluări bazate pe estimări, inclusiv evaluarea la valoarea justă sunt inerent, imprecise. În plus, există și anumite practici de evaluare și prezentare de informații pentru valoarea justă specifice sectoarelor de activitate.

Chiar dacă se pastrează vechile reguli referitoare la momentele evaluării elementelor din bilanț (evaluarea la intrare, la inventariere, la întocmirea situațiilor financiare și la ieșire), noul program de reformă contabilă vine cu anumite schimbări (OMF 1725?2005) în ceea ce privește problematica evaluării.

a) Evaluarea la intrare:

b) Evaluarea la inventar:

c) La data întocmirii situațiilor financiare:

d) Evaluarea la data ieșirii:

* DudianM, Huru D, „Teoria economica a firmei”, ED ASE, Bucuresti, 2003, pag 21

Procesul de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană și cu Standardele Internaționale de Contabilitate a deschis calea aplicării unei contabilități de inflație în România. În plus, acestea prescriu și metodele de evaluare. Se permite ca alternativă la costul istoric evaluarea prin metode care să țină seama de inflație, dându-se astfel undă verde pentru diminuarea influenței inflației asupra situațiilor financiare. Constatăm o primă apariție a conceptului de valoare justă care se regăsește în sfera reflecțiilor, constituind o mutație esențială în contabilitate. Obiectivul acestei modificări este acela de a lua în considerare evoluțiile recente de pe piețele financiare (de exemplu: utilizarea instrumentelor financiare – operațiile futures, opțiunile, contractele forward și swap), precum și de a facilita companiilor europene atragerea de capital în conformitate cu cerințele de raportare financiară. Instrumentele financiare afectate de aceste modificări includ activele și obligațiile financiare deținute pentru tranzacționare, cum ar fi obligațiile contractuale și titlurile de valoare cumpărate și vândute frecvent în scopul generării profitului din fluctuația pe termen scurt a prețurilor. Valoarea justă trebuie determinată în baza valorii de piața cotată sau, în cazul în care prețul pieței nu poate fi evaluat în mod credibil, valoarea justă a instrumentului financiar este estimată aplicând tehnici și modele de evaluare general acceptate.

Cei care pledează pentru valoarea justă consideră că, în mai puțin de zece ani, piețele se vor dezvolta într-un astfel de grad încât aproape toate instrumentele financiare vor fi negociate și vor face obiectul unor tranzacții regulate.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că obiectivul prioritar este acela de a

stabili situații financiare care oferă o imagine fidelă a unei anumite realități. Astfel, ceea ce putem afirma este că astăzi:

􀂾 realitatea nu este cea a piețelor financiare active pentru majoritatea instrumentelor financiare;

􀂾 justa valoare nu este în marea majoritate a cazurilor echivalentă cu valoarea pieței, ci este o valoare estimată pe bază de modele interne în interiorul unei grile largi de valori și care ia în considerare „corecții” a căror apreciere este adesea aleatorie;

􀂾 întreprinderile și institutiile de credit nu au renunțat sa realizeze operații de investiții pe termen lung, pentru care o evaluare supusă volatilității piețelor nu este reprezentativă pentru realitatea economică;

Dintre numeroasele argumente care pledează impotriva generalizării evaluării la valoarea justă se rețin ca fiind mai semnificative două și anume:

􀀹 marea majoritate a instrumentelor nu sunt negociate pe piața activelor și ca atare acestea nu au o valoare justă ușor determinabilă și comparabilă de la o întreprindere la alta;

􀀹 nivelul de performanță apreciat prin intermediul valorii juste este departe de gestiunea reală a întreprinderii.

Concluzie

Înglobarea conceptului de valoare justă în normele contabile românești contribuie la punerea în aplicare a unei contabilități care își asumă rolul de punte către viitor.

Prin armonizarea reglementărilor contabile românești cu Directivele contabile europene și prin încorporarea referențialului contabil internațional, pedalându-se pe raționamentul profesional, întreprinderile românești vor avea posibilitatea de a opta între valorile istorice și valorile actuale (cost curent, valoare realizabilă, valoare actualizată), în funcție de politica contabilă adoptată de către întreprindere.

2.4. Situația modificărilor capitalurilor proprii. De la rezultatul realizat la rezultatul global

Este cunoscut faptul că, în viziunea referențialului contabil internațional, investitorii reprezintă principalul utilizator de informații financiar-contabile. Investitorii solicită informații cu privire la performanța financiară deoarece astfel de informații :

􀂾 furnizează o situație cu privire la modul de administrare a entității de către conducere, situație utilă în evaluarea performanței trecute și a celei anticipate;

􀂾 furnizează un punct de vedere retrospectiv asupra evaluărilor anterioare ale performanțelor financiare și poate să asiste utilizatorii în modificarea evaluărilor lor sau dezvoltarea așteptărilor lor privind perioadele viitoare.

Aceste performanțe financiare sunt constituite din componente ce exprimă caracteristici, cum ar fi: natura, cauza, funcția, continuitatea sau frecvența relativă, riscul, previzibilitatea și fiabilitatea. Aceste componente sunt relevante în evaluarea performanțelor financiare și trebuie să fie raportate într-o situație a performanțelor financiare, deși caracteristicile lor individuale indică faptul ca unele vor reprezenta mai

mult decat altele în evaluările performanțelor financiare.

O bună prezentare a informațiilor referitoare la performanțele financiare presupune în mod obișnuit:

􀀹 recunoașterea numai a câștigurilor și a pierderilor în situația performanțelor financiare;

􀀹 clasificarea componentei prin referire la o combinație a funcției și a naturii elementului;

􀀹 distincția dintre sumele ce sunt afectate în diferite moduri prin schimbări în condițiile economice;

􀀹 identificarea separată a elementelor neobișnuită ca valoare sau ca incidență, judecată prin experiența perioadelor anterioare și prin răspunsuri la așteptările viitoare, a elementelor care sunt relative mai degrabă la profiturile viitoare, decât la perioadele contabile curente.

Situația modificărilor capitalului propriu vine în întâmpinarea investitorilor prin detalierea capitalului propriu al întreprinderii și prin asigurarea informațiilor privitoare la menținerea capitalului financiar.

Conceptele de menținere a capitalului pornesc de la premisa că orice bază de evaluare trebuie să permită menținerea capacității de finanțare a capitalului. După fiecare exercițiu, fondurile investite sub formă de capital trebuie astfel reconstituite încât ele să-și mențină valoarea inițială. Sumele destinate acestei reconstituiri se preiau din profitul întreprinderii.

Conceptul de conservare a capitalului decide gradul în care o întreprindere poate distribui acumulările din cursul anului, fără ca prin aceasta să-și prejudicieze viitorul. Rezultatul contabil apare ca fiind determinat de natura și mărimea capitalului care trebuie menținut. Altfel spus, conform afirmației lui Hicks – „profitul este valoarea maximă pe care întreprinderea o poate distribui în timpul anului, in condițiile în care la sfârșitul anului ea va fi la fel de <<bogată>> ca la începutul lui.

În cazul capitalului fizic, definit în termenii capacității fizice de producție, profitul reprezintă creșterea acestui capital în cursul perioadei. Toate modificările de prețuri care afectează activele și datoriile întreprinderii sunt considerate modificări în măsura capacității productive a acesteia, fiind tratate ca ajustări de menținere a nivelului capitalului în cadrul capitalurilor proprii.

O alta modalitate de măsurare a capitalului este realizată prin prisma a două optici diferite: cea a acționarilor și ce a întreprinderii însăși.

În această abordare, capitalul este un fond ce aparține investitorilor. Profitul distribuabil apare ca un surplus peste ceea ce este necesar pentru menținerea acestui fond. Acționarii majoritari și proprietarii, care sunt în același timp și manageri, consideră că obiectivul principal al unei societăți este maximizarea profitului proprietarului. Profitul distribuabil este diferența dintre capitalurile proprii existente la sfârșitul

perioadei și cele de la începutul ei, ținând cont de eventualele creșteri sau reduceri de capital din timpul anului. În acest mod se realizează cel mai eficient protecția creditorilor. Conceptul proprietar de conservare a capitalului se poate fi aplicat și altor baze de evaluare precum costul curent, valoarea realizabilă netă sau valoarea pentru întreprindere.

De pe poziția societății, capitalul este văzut în termeni fizici, scopul fiind acela ca întreprinderea să rețină suficiente fonduri pentru menținerea capacității sale de producție. “Investitorul deține o parte din întreprindere, a cărei exploatare este presupusă continuă și care trebuie să își conserve mijloacele necesare realizării acestei continuități”.

În cadrul politicilor contabile, atât alegerea bazelor de evaluare cât și a conceptului de menținere a nivelului capitalului, va determina modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. În acest scop, trebuie căutat un echilibru între relevanță și credibilitate.

Marile companii contabilizează alături de venituri și cheltuieli, câștigurile și pierderile. Aceste informații conduc la un indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanțelor și anume rezultatul global.

În România, situația modificărilor capitalurilor proprii nu a fost inițial reținută ca element distinctiv al situațiilor financiare, întrucât nici Directiva a IV-a europeană nu prevedea prezentarea, întocmirea și publicarea acesteia, dar ulterior OMF nr.94/2001 și apoi OMFP nr.1752/2005 au reglementat acest document obligatoriu de raportare în spiritul normei IFRS 1.

Cu toate că IFRS 1 nu impune un anumit format de prezentare, anexele la acest standard propun două variante de abordare a tabloului variației capitalurilor proprii:

Variante de abordare a tabloului variației capitalurilor proprii

Tabelul nr. 7

Modelul redă informații cu privire la rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile, precum și din corectarea erorilor fundamentale. Se înscrie fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere care, așa cum este cerut de alte standarde, este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente. Intreprinderile vor trebui să prezinte în plus, fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative, informațiile cu privire la tranzacțiile de

capital cu proprietarii și distribuirile către aceștia.

Concluzie

În contextul expansiunii companiilor multinaționale, utilizatorii informațiilor financiare sunt interesați de performanța întreprinderii determinată nu pe baza rezultatului contabil, ci a rezultatului global / economic. Acest ultim indicator nu poate fi evidențiat de contul de profit și pierdere, deoarece are o structură mult mai cuprinzătoare decât rezultatul contabil, incluzând și elemente care nu tranzitează contul de profit și pierdere. Tabloul variației capitalurilor proprii lansează conceptul de rezultat global ca o alta dimensiune a analizei performanțelor.

Pentru a-și satisface nevoile de informare, decidenții trebuie să apeleze la noi surse de informare. Tocmai de aceea profesia contabilă este chemată să creeze noi instrumente pentru a elimina limitele informaționale ale situațiilor financiare.

Alături de situația fluxurilor de trezorerie, situația modificărilor capitalurilor proprii reprezintă „noile produse” ale ofertei contabilității.

2.5. Situația fluxurilor de trezorerie și performanța întreprinderii

2.5.1. Contabilitate de casă versus contabilitate de angajamente

Aceasta controversă dintre contabilitatea de casă și contabilitatea de angajamente este determinată de rapiditatea vieții economice actuale, în care nevoia de informații tot mai complexe, a determinat crearea de instrumente contabile din ce în ce mai performante care să le genereze. Este cazul tabloului fluxurilor de trezorerie, dar nu este înca cazul să ne referim la el. Istoric, contabilitatea de casă a apărut înaintea contabilității de angajamente. În condițiile în care la nivelul unei întreprinderi se practică o contabilitate de casă, veniturile sunt constatate în momentul în care sunt încasate, iar cheltuielile sunt înregistrate în momentul în care sunt plătite.

Prin practicarea unei contabilități de casă, se pierd din vedere anumite elemente cu repercusiuni asupra informațiilor prezentate în documentele de sinteză. Astfel, cel mai bun exemplu este constituit de cazul datoriilor. Orice datorie presupune două momente în timp, și anume: momentul contractării și momentul plății. În momentul contractării se recunoaște încasarea unui venit, iar în momentul plății se recunoaște o cheltuială. Pentru început, în contabilitate apar doar veniturile încasate. Astfel, în exercițiul respectiv, întreprinderea poate prezenta o situație favorabilă, eventual un profit, deci va fi cotată ca

o întreprindere eficientă. În același caz, în exercițiul în care are loc plata împrumutului, întreprinderea

poate obține profit, dar tocmai din acest profit ea își achită împrumutul contractat anterior. Presupunând cazul ideal, în care profitul obținut ar fi egal cu valoarea împrumutului plus dobanda aferentă, întreprinderea respectivă va prezenta în documentele de sinteză un profit zero. Astfel, ea poate fi considerată de investitori ineficientă, deși în realitate este profitabilă și, eventual, fără datorii.

Contabilitatea de casă acordă importanță înregistrărilor de moment, adică reflectării încasărilor și plăților.

Conform contabilității de angajamente, veniturile și cheltuielile sunt contabilizate și recunoscute în momentul transferului de proprietate care coincide, în general, cu momentul calculării.

În ceea ce privește veniturile, lucrurile sunt certe deoarece cu ocazia livrării și calculării se procedează la o înregistrare de tipul:

Clienți = Venituri

Sau

Disponibilități = Venituri

În schimb, în privința cheltuielilor, recunoașterea vine numai în momentul în care cheltuiala poate fi conectabilă la venituri.

Atât veniturile cât și cheltuielile se contabilizează în momentul angajării lor, indiferent de data încasării sau plății.

Normele internaționale menționează următoarele:

“Veniturile și cheltuielile sunt contabilizate pe măsură ce veniturile au fost obținute, iar cheltuielile angajate (și nu cu ocazia încasării sau plății lor) și înregistrate în situațiile financiare ale exercițiului vizat”.*

Așadar, se poate afirma că practicarea unei contabilități de angajamente a fost facilitată și de crearea și aplicarea textelor normalizatoare internaționale.

Contabilitatea de angajamente este singura care poate furniza informații care să prezinte intrările și ieșirile de fonduri, în momentul în care fluxurile monetare pot fi evaluate într-o maniera sigură. Clienții, furnizorii, debitorii și creditorii sunt structuri care anunță intrările și/sau ieșirile de fonduri. Contabilitatea de angajamente este bazată pe mișcări de fonduri, din momentul în care astfel de mișcări de fonduri pot fi evaluate rațional.

Operațiile care au incidență asupra trezoreriei sunt prezentate în momentul în care se produc, mai degrabă decât în momentul în care se plătesc sau se încasează sumele.

Deci, previziunile fluxurilor monetare sunt stabilite cu o doză mare de realism. Utilizatorii au nevoie de informații care să prezinte fluxurile de trezorerie viitoare ale unei întreprinderi, ce pot fi oferite doar de o contabilitate de angajamente.

Concluzie

Având în vedere elementele prezentate, putem considera că această dispută între contabilitatea de casă și contabilitatea de angajamente este de fapt disputa dintre realitate și convenție.

Deși se găsesc argumente în favoarea ambelor tipuri de contabilități, seconsideră că, în prezent, contabilitatea de angajamente răspunde cel mai bine cerințelor actuale ale întreprinderilor.

Fluxurile de trezorerie reprezintă avantajul contabilității de angajamente în fața contabilității de casă, dar aceasta nu înseamnă că este preferată.

Un alt element care demonstrează că nu se poate alege definitiv între cele două tipuri de contabilități este aprecierea performanțelor întreprinderii. Cumulând informațiile conform contabilității de casă și contabilității de angajamente, putem afirma că pentru utilizatori sunt necesare ambele. Cu alte cuvinte, disputa dintre contabilitatea de casă și contabilitatea de angajamente reprezintă mai mult o incertitudine între mai multe variante ale lui „suficient” / „mai mult decat suficient”. La modul cel mai simplu posibil, este disputa dintre clar, concret, prezent, incert,probabil, viitor, dintre bani și promisiuni de bani, dintre profit și pierdere, în buzunar și pe hârtie. De aici rezultă faptul ca alternativa este obținerea și prezentarea de date reale, bazate pe fluxurile de trezorerie, date care reflectă concretul, tangibilul.

2.5.2. Despre apariția fluxurilor de trezorerie și necesitatea unui tablou al fluxurilor de trezorerie

De ce această nouă abordare?

Edmond Marques afirmă că scopul contabilității nu este un mod unic de a se constitui într-o „memorie” a operațiilor întreprinderii ci într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanță a întreprinderii: „rezultatul”.

Informația financiară trebuie să permită:

􀀹 măsurarea în orice moment a bogației întreprinderii, în mod global, dar și pe componente;

􀀹 orientarea activităților economice;

* Dutescu A, „ Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de Contabilitate”, Ed CECCAR, Bucuresti, 2001, pag 55

􀀹 aprecierea potențialului întrepriderilor;

􀀹 aprecierea riscurilor cu care se confruntă întreprinderea.

Prin utilizarea informației financiare a unei întreprinderi se urmărește aprecierea rentabilității acesteia și aprecierea riscului de „nelichiditate”.

Situația unei întreprinderi la sfârșitul unei perioade este relevată de bilanț.

Fluxurile sunt reprezentate prin alte documente de sinteză. Putem afirma, deci, că prin tablourile de flux se prezintă mișcarea (variația) lichidităților întreprinderii.

Bernard Colasse observă că fluxurile patrimoniale (cele care intră în sfera de interes a contabilității) sunt fluxuri de drepturi și obligații care nu comportă în mod obligatoriu un impact asupra disponibilităților întreprinderii, drept pentru care recomandă o clasificare a lor chiar dupa implicațiile trezoreriei:

• fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra casei (care include toate cumpărările plățite imediate și vânzările a căror contravaloare a fost achitată imediat);

• fluxurile patrimoniale care nu au un impact imediat asupra disponibilităților întreprinderii (cum sunt achizițiile și vânzările pe credit);

• fluxuri fictive care nu au niciodată impact asupra disponibilităților (amortizări care „generează un flux de diminuare”).

După Stolowy, se impun următoarele delimitări:

• fluxuri financiare generate de tranzacțiile cu agenții economici, care pot fi împărțite la rândul lor în: fluxuri monetare, fluxuri de bunuri și fluxuri financiare amânate (cumpărarea unui bun pe credit).

• mișcări corectoare de valori care au ca scop actualizarea valorii bunurilor și celorlalte elemente patrimoniale, cum sunt cele generate de amortizări, provizioane, virări de la un cont la altul sau operații de reevaluare, de constatare a diferențelor de conversie privind operațiile în devize ce sunt

adesea „negeneratoare de fluxuri”și dificil de stabilit;

• mișcări supletive care se referă la cheltuielile și veniturile constatate în avans și evaluările de stocuri.

Rețeaua de fluxuri care tranzitează întreprinderea este de o mare densitate și complexitate. Deci, se poate afirma că fluxurile de trezorerie reflectă vitalitatea întreprinderii.

Trezoreria este considerată ca o informație cheie și, în același timp obiectivă,

deoarece prin ea întreprinderea își asigură atât finanțarea activității, cât și perenitatea sa. Care sunt motivele care au determinat apariția tabloului fluxurilor de trezorerie?Informația contabilă este utilă, mai ales, în fundamentarea deciziilor de natură economica, decizii care au, în general, repercusiuni financiare. În contextul acestora, deciziile de investiții și de credit sunt prioritare.

Orice decizie economică de investire are ca scop ameliorarea situației financiare a agentului economic, ceea ce conduce la creșterea patrimoniului său.

De aceea, informația financiară trebuie să ajute investitorul în previziunea și determinarea momentului în care el își va recupera investiția inițială. În acest context, se solicită tot mai mult prezentarea de către întreprinderi, a unor situații financiare previzionale, bazate pe fluxurile de trezorerie, care să reflecte

concretul, tangibilul.

Pe de altă parte, tot mai multe categorii de utilizatori ai informațiilor contabilității financiare (mai ales investitorii în ideea evaluării solvabilității acesteia) sunt interesate de modul în care „întreprinderea produce și utilizează banii”.

Tabloul fluxurilor de trezorerie reprezintă o alternativă pentru rezolvarea problemelor legate de informarea financiară a tuturor celor interesați de condiția economico-financiară a unei societăți și un instrument deosebit de util.

2.5.3. Obiectivele, utilitatea și structura tabloului fluxurilor de trezorerie

Utilizatorii de informație financiar-contabilă nu sunt satisfăcuți doar de informațiile pe care le degaja bilanțul și contul de profit și pierdere. Sunt necesare informații cu privire la obținerea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare, iar o contabilitate de angajamente impune determinarea fluxurilor de trezorerie.

Iată de ce, în ultimul deceniu s-a simțit necesitatea includerii în situațiile financiare anuale ale întreprinderii a unui document care să pună în evidență evoluția situației financiare, reflectând măsura în care diferitele activități ale întreprinderii (exploatare, investiții, finanțare), degajă fluxuri de numerar.

Situația fluxurilor de trezorerie a devenit un document obligatoriu de raportare, fiind preluat destul de recent în cadrul Standardelor Internaționale de Contabilitate.

Importanța acestui document este așa de mare încât IASB a decis elaborarea unui standard special IAS 7 „Situatia modificărilor în poziția financiară” elaborat în 1977.Acest standard a fost continuu revizuit, ultima variantă fiind aplicabilă începand cu 1 ianuarie 1994 sub denumirea de „Situația fluxurilor de trezorerie”.

Modelul de plecare, care își găseste generalizare în întreaga lume contabilă, este modelul adoptat prin nomra FAS 95 „Statement of cash-flow50” elaborată de FASB. Tabloul fluxurilor de trezorerie se utilizează în special în mediul contabil anglo-saxon. Contabilitatea financiară anglo-saxonă este mai receptivă la cerințele investitorilor, aceștia fiind interesați de activitatea viitoare a întreprinderii, de mărimea dividendelor actuale și potențiale, de capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri

pozitive de trezorerie, astfel că noțiunea care câștigă teren este cea de cash-flow și nu cea de rezultat.

În Australia51, întocmirea și publicarea unui asemenea document se realizează din iunie 1991 (bursa de valori, Australian Stock Exchange – ASX, a exercitat presiuni în vederea întocmirii și publicării fluxurilor de trezorerie).

Câteva luni mai târziu se aliniază și Marea Britanie, astfel că în 1992, FRS 1 preconizează introducerea în locul noțiunii de fond de rulment a unui tablou de trezorerie52, inspirat după modelul american. Norma FRS 1 a suferit o revizuire în octombrie 1996. FRS 1 solicită prezentarea unei situații care reconciliază fluxul net de trezorerie cu modificările în situația datoriilor existente.

Cu toate ca Directiva a IV-a nu a impus întocmirea unui asemenea document de sinteză, totuși există întreprinderi multinaționale europene care prevăd un asemenea document în cuprinsul situațiilor financiare anuale.

Franța a preluat acest document ca urmare a Recomandărilor nr.1-22 a Ordinului Experților Contabili și Contabililor Autorizați (OECCA) din octombrie 1988. Rolul documentului este de a explica variația trezoreriei și, cu toate că este recomandat de OECCA nu a câștigat teren în practică53.

Cum era de așteptat, și în România , o dată cu OMFP nr. 94 / 2001 și-a făcut apariția situația fluxurilor de trezorerie, ca o componentă distinctă a situațiilor financiare ale intreprinderii.

Intenția de a introduce un asemenea document în cuprinsul situațiilor financiare anuale ale întreprinderii se înscrie în acțiunea de dezvoltare a sistemului de contabilitate românesc, în corelație cu tendințele care se manifestă pe plan european și internațional în domeniul contabilității. Situația fluxurilor de trezorerie se întocmește în concordanță cu unul dintre modelele prevazute în IAS 7 „Situația fluxurilor de numerar”, fiind exemplificat în Ordonanță54.

Multe întreprinderi românești se confruntă cu blocaje financiare, cu probleme legate de asigurarea capacității de plată și menținerea solvabilității. În aceste condiții, introducerea acestui document obligatoriu de raportare în România este binevenită, asigurându-se astfel armonizarea și din acest punct de vedere cu Standardele Internaționale de Contabilitate în perspectiva diminuării blocajului financiar la nivel macroeconomic printr-o mai bună gestionare a lichidităților la nivel macroeconomic.

Obiectivele întocmirii situației fluxurilor de trezorerie constau în:

􀂾 furnizarea de informații privind evoluția trezoreriei și cvasitrezoreriei (documentul explică variația trezoreriei pornind de la rezultatul reflectat în contul de profit și pierdere, aducând dorita conciliere între trezorerie și rezultatul contabil);

􀂾 furnizarea de informații privind activitățile de exploatare, investiții și finanțare desfășurate de o întreprindere pe parcursul exercițiului financiar.

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă interes pe plan intern pentru conducerea întreprinderii, iar pe plan extern pentru investitori, creditori și analistul financiar extern întreprinderii.

Conducerea întreprinderii utilizează acest document de raportare:

􀀹 în vederea evaluării structurii financiare (inclusiv a gradului de lichiditate și a solvabilității întreprinderii);

􀀹 pentru a stabili politica de dividende (majorarea sau diminuarea dividendelor);

􀀹 pentru a evalua necesitățile de investire și de finanțare.

Pentru investitori și creditori, situația fluxurilor de trezorerie este utilă:

􀀹 în vederea evaluării capacității întreprinderii de a genera în viitor fluxuri pozitive de trezorerie și a utilizării corespunzatoare a acestor fluxuri, oferind indicii cu privire la calitatea profitului;

􀀹 în vederea determinării capacității întreprinderii de a-și achita obligațiile.

Tabloul fluxurilor de trezorerie structurează activitățile întreprinderii în activități de exploatare, finanțare și investiții. Ca urmare, vor fi degajate urmatoarele tipuri de fluxuri de trezorerie: fluxuri de trezorerie aferente activității de exploatare, fluxuri de trezorerie aferente activității de investiții, fluxuri de trezorerie aferente activității de finanțare.

Situația fluxurilor de trezorerie clasifică încasările și plățile în numerar în:activități de exploatare, de investiții și de finanțare :

Tabelul nr 28

2.5.3.1. Fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare

Fluxurile activității de exploatare reprezintă efectele monetare ale evenimentelor și tranzacțiilor aferente activității de exploatare a întreprinderii.Fluxurile de trezorerie provenite din activitățile de exploatare pot fi determinate prin utilizarea metodei directe sau indirecte. Principalele caracteristici ale celor două metode sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Metoda directă versus metoda indirectă

Tabelul nr. 29

În general, activitățile de exploatare cuprind: producția, cumpărarea și vânzarea de bunuri, primirea și prestarea de servicii.

Intrările de numerar provin din:

• încasări din vânzarea bunurilor și serviciilor, inclusiv încasările vânzărilor pe credit și a efectelor pe termen scurt sau lung implicate de acestea;

• încasări din împrumuturi și alte instrumente de credit și valori mobiliare de plasament;

• toate celelalte încasări care nu sunt generate de activități clasificate în categoria activităților de investiții sau de finanțare.

Ieșirile de numerar sunt generate de:

• plăți ocazionate de materiile prime și mărfurile cumpărate, inclusiv plățile determinate de efectele pe termen lung sau scurt ale furnizorilor;

• plăți efectuate către salariați, alți furnizori, pentru bunurile și serviciile primite;

• plăți către creditori privind dobânzile; toate celelalte plăți ce nu sunt generate de activitățile de investiții sau de finanțare.

Fluxurile de trezorerie din activitatea de exploatare determinate prin metoda directă, se prezintă astfel:

• Încasări de la clienți

– Plăți în favoarea furnizorilor și salariaților

+ Dividende încasate de la filiale

+ Dobânzi încasate

– Dividende încasate

– Impozite plătite

+ Încasări din prime de asigurare

__________________________________________-

= Flux net de trezorerie din activitățile de exploatare

Metoda indirectă vizează numai ajustările necesare pentru a transforma venitul net în flux de trezorerie din activitatea de exploatare; ajustările vor fi realizate numai pentru acele elemente care, deși sunt cuprinse în contul de profit și pierdere, nu afectează fluxurile de numerar, astfel:

• Venit net

Ajustări necesare pentru transformarea venitului net în fluxuri nete de trezorerie

Amortizare

– Câștiguri din vânzarea investițiilor

+ Pierderi din vânzarea imobilizărilor

+ Descreșterea creanțelor asupra clienților

– Creșterea stocurilor

+ Descreșterea cheltuielilor efectuate în avans

+ Creșterea datoriilor față de furnizori

+ Creșterea datoriilor acumulate

Descreșterea impozitului pe profit de plătit

_______________________________________

= Flux net de trezorerie din activitatea de exploatare

Spre exemplu, dacă ne referim la determinarea încasărilor din vânzări, putem spune că în general, vânzările au drept rezultat fluxuri pozitive pentru întrepridere. Vănzările, însă, pot fi: cu încasare imediată, ceea ce presupune intrări directe de mijloace pentru întreprindere și vânzări pe credit. În acest ultim caz, vânzările vor fi înregistrate inițial ca și creșteri de creanțe, iar în momentul încasării veniturilor, ca diminuări de creanțe.

Relațiile dintre vânzări, modificarea creanțelor comerciale și încasările din vânzări sunt reflectate astfel:

Încasări din vânzări = Vânzări + Diminuarea creanțelor

sau

Încasări din vânzări = Vânzări – Creșterea creanțelor

Datele pentru determinarea încasărilor din vânzări pot fi preluate din contul de profit și piedere și din bilant sau din conturile de creanțe.

Pentru exemplificare, presupunem următoarele date ipotetice pentru compania „ Automobile Lion”:

􀂙 venituri din vânzări: 3.600 u.m;

􀂙 creanțele asupra clienților au scăzut cu 480 u.m.

Mijloacele bănești încasate în urma vânzărilor au fost:

3.600 + 480 = 4.080 u.m

,rezultat care poate fi interpretat astfel: întreprinderea „Automobile Lion” a încasat din vânzări cu 480 u.m mai mult decât valoarea vânzărilor efectuate în cursul anului. Același rezultat s-ar putea obține prin utilizarea contului „Clienți”, cunoscând soldul inițial și soldul final al acestuia (600 u.m, respectiv 120 u.m):

Adică:

Raționamentul va fi similar și în cazul determinării fluxurilor sub formă de plății relative la activitățile de exploatare. Cheltuielile de exploatare nu sunt identice cu sumele plătite salariaților, furnizorilor etc.

Pentru a determina plățile de mijloace bănești aferente cheltuielilor de exploatare, este necesar să efectuăm două ajustări. Prima ajustare se referă la modificările datoriilor în urma efectuării unor astfel de cheltuieli. Dacă aceste cheltuieli se majorează pe parcursul exercițiului financiar, atunci cheltuielile de exploatare din contul de profit și

Clienți

Sold final 120

Încasări = Sold inițial + Vânzări – Sold final

(4.080) (600) (3.600) (120)

pierdere vor fi mai mari decât mijloacele bănești plătite. În cazul în care aceste cheltuieli descresc, atunci cheltuielile de exploatare vor fi mai mari decât mijloacele bănești plătite.

A doua ajustare are loc, deoarece anumite cheltuieli de exploatare nu impun o plată curentă de mijloace bănești (de exemplu: cheltuieli cu amortizarea).Aceste cheltuieli vor fi scăzute din cheltuielile de exploatare pentru a determina plățile de mijloace bănești aferente cheltuielilor de exploatare.

2.5.3.2 Fluxurile de trezorerie aferente activității de investiții

Fluxurile de trezorerie ale activiății de investiții provin din ansamblul operațiilor legate de achizitionarea și cesionarea de active pe termen lung, alte investiții ce nu sunt incluse în echivalente, precum și cordarea și recuperarea împrumuturilor. Exemple orientative oferite de IAS 7 ne directionează spre următoarea prezentare:

Fluxuri de trezorerie ale activității de investiție

– plăți în vederea achiziției unei filiale X fără numerar dobândit o data cu achiziția

filialei

– plăți în vederea achiziționării de imobilizări corporale

+ încasări din vânzarea de imobilizări corporale

+ dobânzi încasate

+dividende încasate

Numerar net folosit în activiăți de investiție

2.5.3.3 Fluxurile de trezorerie aferente activității de finanțare

Fluxurile de trezorerie aferente activității de finanțare provin din ansamblul operațiilor legate de modificările ce intervin în mărimea și compoziția capitalurilor împrumutate ale întreprinderii.

Exemple orientative oferite de anexa la IAS 7 ne directionează spre următoarea prezentare:

Fluxuri de trezorerie ale activității de finanțare______________

+ încasări din emisiunea capitalului social

+ încasări din împrumuturi pe termen lung

– plata obligațiilor de leasing financiar

– dividende plătite

Numerar net folosit în activitățti de finanțare

+ Numerar net provenit din activități de exploatare

+ Numerar net folosit în activități de investiție

+ Numerar net folosit în activități de finanțare

Creșterea sau diminuarea netă a numerarului și echivalentelor de numerar pe parcursul perioadei.

2.5.3.4. Studiu de caz privind întocmirea și prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie

În vederea întocmirii tabloului fluxurilor de trezorerie se pornște de la bilanț și contul de profit și pierdere. Bilanțul societății „Automobile Lion” la închiderea exerciților N-1 și N se prezintă astfel:

Tabelul nr. 30

– u.m –

Tabelul nr. 31

Contul de profit și pierdere după funcțiile întreprinderii la data 31 decembrie N se prezintă astfel: – u.m.

–

Tabelul nr. 32

Întocmirea și prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie utilizând metoda directă și metoda indirectă (în cazul fluxurilor activităților de exploatare)

ACTIVITĂȚILE DE INVESTIȚII

Situația fluxurilor de trezorerie la 31 dec.N

Metoda indirecă – u.m. –

Tabelul nr 33

* Dobânzi plătite = dobânda de plătit (conform contului de profit și pierdere) + Si dobânzi de plătit

– Sf dobânzi de plătit = 520+150-100 = 570

** Plăți privind impozitul pe profit = Cheltuieli privind impozitul pe profit (conform contului de profit și

pierdere) + Si impozit pe profit – Sf impozit pe profit = 1.312 + 1.000 – 600 = 1.712

– u.m. –

Tabelul nr 34

* Venitul din investiții este încasat, deoarece nu există venit din investiții plătit în avans sau rămas de

încasat la sfârșitul nici unuia dintre exercițiile financiare.

FLUX NET DE TREZORERIE AFERENT ACTIVITĂȚILOR

DE EXPLOATARE

ACTIVITĂȚILE DE FINANȚARE – u.m. –

Tabelul nr. 35

Cumularea fluxului net de trezorerie relativ la activitatea de exploatare, investiții și finanțare redă variația disponibilităților

– u.m. –

(Metoda directă) – u.m. –

Tabelul nr 36

* Încasări de la clienți = Si clienți + Cifra de afaceri – Sf clienți = 2.000 + 44.692 – 2.930 = 43.762

** Plăți în favoarea furnizorilor = Si furnizori + Achiziții – Sf furnizori = 1.945 + 37.640 – 800 = 38.785

***Plăți privind dobânzile = Dobanda de plătit (conform contului de profit și pierdere) + Si dobânzi de

plătit – Sf dobânzi de plătit = 520 +150 – 100 = 570

**** Plăți privind impozitul pe profit = Cheltuieli privind impozitul pe profit (conform contului de profit

și pierdere) + Si impozit pe profit – Sf impozit pe profit = 1.312 + 1.000 – 600 = 1.712

2.6. Impactul normelor contabile (IFRS) asupra performanței întreprinderii

La ora actuală, România se află în fața unor procese ireversibile și de mare interes

pentru contabilitate: creșterea numărului și puterii companiilor multinaționale,globalizarea piețelor financiare, creșterea capitalizării bursiere, apariția și dezvoltarea de noi produse financiare.

În aceste condiții, unica soluție pentru realizarea acestor cerințe este convergența sau conformitatea contabilității românești cu aplicarea efectivă a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară IAS / IFRS. România beneficiază enorm ca urmare a acestei decizii nu doar din perspectiva armonizării cu legislația Uniunii Europene, ci și a faptului că societățile din România utilizează un cadru contabil

recunoscut la nivel mondial, bazat pe conceptul de imagine justă și fidelă – o măsură așteptată de comunitatea de afaceri.

Acest moment reprezintă o provocare pentru societățile vizate de prevederile menționate, implicațiile pentru acestea fiind multiple. Dintre acestea, menționăm:

􀀹 înțelegerea principalelor probleme și a impactului potențial al acestora;

􀀹 eliminarea eventualelor deficiențe ale operațiunilor financiare din perspectiva

cerințelor IFRS;

􀀹 întocmirea bugetelor și previziunilor conform cerințelor IFRS;

􀀹 dezvoltarea strategiilor de comunicare menite să pregătească piața și părțile

implicate în ceea ce privește impactul potențial asupra principalilor indicatori

ai performanței conform IFRS.

Societățile care intenționează să treacă la adoptarea IFRS au tendința de a privi această modificare ca pe un simplu exercițiu contabil, pe care directorii economici și personalul îl pot efectua în timpul liber.

De altfel, o societate a precizat : „tot ce avem de făcut este să modificăm cifrele”.

O asemenea abordare este foarte periculoasă. Conversia la IFRS este o modificare fundamentală a principiilor contabile general acceptate, ceea ce înseamnă că tot personalul organizației trebuie să învețe un limbaj nou, un nou mod de operare.

Adoptarea IFRS reprezintă mai mult decat o modificare a reglementărilor contabile; este un nou sistem de evaluare a performanței – un nou sistem de proceduri – care trebuie adoptat la nivelul întregii organizații. Acesta va schimba modul de lucru și de asemenea, este posibil să impună schimbări decisive în ceea ce privește managementul strategic și contabil.

Este acesta un proces simplu și direct ? Arareori. Un simplu exercițiu tehnic pentru funcția financiară? Niciodată, deoarece:

􀀹 întreaga bază de raportare către parțile interesate se va modifica. Pentru multe

societăți, acest lucru înseamnă o serie de schimbări fundamentale, schimbări

care pot afecta întreaga activitate, de la relațiile cu investitorii până la

procedurile zilnice – care pot infțuenta viabilitatea unor produse și chiar

profitabilitatea activității în sine;

􀀹 este necesar ca societatea să aloce o perioadă considerabilă de timp

planificării și implementării modificarilor necesare, astfel încât acest proces să

nu diminueze eficiența activităților zilnice.

Cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru este trecerea la aplicarea IFRS în paralel.

Societățile trebuie să analizeze diferențele dintre IFRS și reglementările contabile pe care le aplică în prezent. Printre aceste diferențe, se numară aspecte referitoare la contabilitatea combinărilor de întreprinderi, instrumentele financiare, evaluarea imobilizărilor corporale și deprecierea activelor care au fost aplicate inconsecvent în anumite cazuri. Va fi mult mai dificil să se tolereze astfel de abateri în

momentul adoptării integrale a IFRS. Aceasta se datorează faptului că întregul proces de raportare

va fi mult mai transparent și drept urmare, va fi mult mai ușor să se identifice acele societăți care nu reușesc să se conformeze tuturor cerințelor.

Efectul adoptării IFRS asupra performanțelor financiare ale unei societăți, poate, de asemenea, să varieze în funcție de domeniul economic în care își desfășoară activitatea și în funcție de reglementările contabile din România aplicate anterior de către societate.

De exemplu, în domeniul telecomunicațiilor, societățile se vor confrunta cu probleme mult mai semnificative legate de deprecierea activelor. În industria farmaceutică, contabilitatea cheltuielilor de cercetare, a mărcilor înregistrate poate crește în complexitate. În domeniul serviciilor financiare, valorii juste a provizioanelor i se pot asocia o volatilitate mai mare a profiturilor.

Concomitent, va fi necesar să se anticipeze și să se planifice modificările și politicilor contabile și a procedurilor de raportare, sistemele informatice financiare și de management, cunoștintele și competentele personalului. Pe de alta parte, aceasta este o potențială oportunitate de restructurare și optimizare a costurilor, de integrare și raționalizare, de aliniere la principiile impuse de UE. Un alt aspect important este cel legat de managementul percepției acționarilor și a pieței.

Cine ar putea fi cel mai bun manager de proiect ? Ar trebui ca responsabilitatea generală să revină unei persoane din cadrul funcției financiare ? Cine dispune de competențele necesare pentru a defini clar rolurile, responsabilitățile și resursele necesare, pentru a crea un plan al proiectului pe baza căruia tranziția spre IFRS să fie realizată, pentru a controla evoluția de o manieră proactivă, pentru a soluționa problemele și a acționa cu autoritate în procesul de luare a deciziilor și pentru a comunica efectiv cu

cei implicați în această activitate ?

Într-un paragraf anterior, precizam că adoptarea IFRS reprezintă o schimbare importantă pentru majoritatea societăților. Pentru ca acest proces sa aibă succes, conducerea ar trebui să se implice în mod direct. Societățile vor desfășura simultan mai multe proiecte pe parcursul mai multor ani, astfel încât va fi necesară implicarea personalului de la nivelul întregii societăți.

O societate europeană care a întocmit recent primele situații financiare în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), a constatat cu surprindere că rentabilitatea personalului angajat a scăzut cu 10 %. Este clar că trecerea la IFRS înseamnă mai mult decât o recalculare.

Prin aplicarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, societățile vor adopta un limbaj global de raportare financiară, care le va permite să fie percepute corect, indiferent de originea utilizatorilor. Este improbabil ca o raportare financiară care nu este înțeleasă cu ușurință de către toți utilizatorii să ofere unei societăți oportunități de afaceri sau capital suplimentar. Comunicarea într-un limbaj unic, asigură un nivel mai mare de încredere, relevanța și consecvența a interpretării contabile. De asemenea, permite societăților optimizarea comunicării interne și calitatea raportării către conducere.

Pe piețele cu un nivel concurențial în creștere, aplicarea IFRS permite societăților să se raporteze la alte societăți similare de la nivel mondial și permite investitorilor și altor utilizatori interesați să compare performanța societății cu competitori de la nivel global.

Astfel, deschiderea spre IFRS trebuie să ofere posibilitatea de opțiune între tratamentele contabile existente, prin apelul la raționamentul profesional, respectiv la judecata profesională. Tezele politicilor contabile de întreprindere vor trebui elaborate și fundamentate în spiritul prevederilor formulate de Directivele Europene și IFRS. În alocuțiunea prezentată la lucrările Congresului al XII-lea al Profesiei contabile din România, David Illingworth, președinte adjunct al Institutului Experților Contabili

din Anglia și Țara Galilor (ICAEW), sugera guvernului român și autorităților românești „să elimine aceste diferențe cât mai curând posibil, ținând seama de faptul că această oportunitate este meritorie”.

Rămâne sub semnul întrebării procesul de încorporare ad literam a IFRS în mediul contabil românesc, întrucât se cunoaște faptul că referențialul internațional este viabil în economiile de piață din țările dezvoltate.

Chiar dacă se manifestă tendințe de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană și cu IFRS, trebuie avută în vedere și componența națională în contabilitatea românească.

Oare instanțele de normalizare nu ar trebui sa reflecteze asupra demersului de elaborare a unui sistem contabil propriu, adaptat economiei românești ?

Concluzie

Vor trebui găsite soluții și rezolvări contabile corecte la toate aspectele de noutate care bat la porțile contabilității românești. Având în vedere inconsistențele manifestate în reglementările contabile romanești armonizate cu referențialul contabil european și internațional, este certă constatarea că sistemul contabil românesc se circumscrie pe traiectoria de evoluție a unei contabilități ce ține de secolul al XXI-lea. Instituțiile implicate în implementarea noilor reglementări vor trebui să arunce la

„cutia neagră” orgoliile și să-și pună în comun eforturile, în vederea emancipării și descătușării sistemului nostru contabil, deoarece ne-am angajat deja pe linia unei traiectorii, iar cale de întoarcere cu siguranță nu va mai exista !

2.7.. Analiza performanțelor pe baza situațiilor financiare

Noul vocabular contabil gravitează în jurul noilor tendințe privind comparabilitatea situațiilor financiar-contabile ale întreprinderii în vederea transmiterii unei imagini fidele a performanțelor companiei care să poată fi citită și interpretată în orice colț al lumii.

De altfel, orientarea actuală către analiza financiară este dovedită și la nivel semantic, prin schimbarea denumirii binecunoscutelor IAS (standarde contabile internaționale ) în IFRS (standarde internaționale de raportare financiară).

Situațiile financiare devin utile în măsura în care induc o viziune sau o punte de legătură orientată spre viitor, respectiv daca-i ajută pe utilizatori să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri viitoare de trezorerie, precum și momentul și certitudinea generării acestora. Într-un mediu economic aflat în permanent dinamism, situațiile financiare anuale nu se mai pot cantona în a descrie trecutul.

Literatura contabilă de specialitate foloșeste mai mulți termeni pentru a desemna raportarea anuală a unei societăți: conturi anuale, documente de sinteză sau rapoarte anuale. Specificația fiecăruia este însă variabilă în funcție de normalizarea contabilă specifică fiecărei țări. În general, situațiile financiare anuale, cuprind: bilanțul, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie și notele explicative la situațiile financiare anuale( OMF 1752/2005). Raportul anual, cuprinde alături de doumentele de sinteză, și informații generale despre societate și o analiză a activității

acesteia. Este vorba despre un document pe care întreprinderea îl publica anual, pentru a furniza informații despre activitatea pe care o desfășoară în cursul anului.

În general, indiferent de sistemul contabil propriu fiecărei țări, structura raportului anual este aceeași, diferențele apărând mai ales în modul de prezentare a informațiilor financiar-contabile prin intermediul documetelor de sinteză.

Trebuie spus că informațiile furnizate de documentele de sinteză trebuie să răspundă în primul rând, tuturor utilizatorilor acesteia.

În concluzie, dintre toate sursele de informare utilizate, documentele de sinteză sunt considerate de către toate categoriile de utilizatori ca fiind cele mai cuprinzatoare, și de asemenea reflectă cel mai bine imagine oficială a firmei. Ele sunt centrul întregului proces informațional pe baza căruia se iau decizii.

De aceea, calitatea informațiilor prezentate de acestea, dezvăluirea adecvată a societății, sunt elemente de mare importanță atât pentru cei ce întocmesc situațiile financiare, cât și pentru cei ce solicită aceste informații.

Inteligibilitatea, pertinența, comparabilitatea și fiabilitatea, în cadrul căreia imaginea fidelă, prudența, neutralitatea și respectarea celorlalte principii contabile reprezintă caracteristici calitative fundamentale de care trebuie să se țină seama la elaborarea și prezentarea situațiilor financiare.

Obiectivul situațiilor financiare este de a furniza informațiile necesare referitoare la modificarile de capital, rezultatele financiare la închiderea exercițiului, performanțele la care se situează și dinamica veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor, creanțelor și obligațiilor financiare, profitul și repartizarea acestuia, capacitatea de a onora plățile exigibile privind dobânzile și rambursarea împrumuturilor, obligațiile salariale, dividendele față de acționari.

Informația referitoare la performanțe și rentabilitate / profitablitate este necesară în scopul evaluării schimbărilor susceptibile să se producă pe termen scurt în mărimea și structura resurselor sale economice.

Performanța financiară arată gradul în care întreprinderea și-a îdeplinit obiectivul pe linia realizării profitului. Teoria economică consideră că pentru orice întreprindere acest obiectiv presupune maximizarea profitului. Există totuși manageri care doresc să obțină doar un profit satisfacător. Recunoașterea punctului de maxim al profitului este însă o operație extrem de subiectivă. Din acest motiv, putem presupune că o societate și-a indeplinit obiectivele pe linia realizării profitului în cazul în care acționarii sunt mulțumiți.

Pentru evaluarea profitabilității / rentabilității, utilizatorii folosesc informațiile din contul de profit și pierdere. Aceste informații nu satisfac, însă, pe deplin nevoile. Astfel, unele cifre, chiar dacă se referă la trecut, au doar o valoare estimativă. Este cazul amortizărilor, provizioanelor și evaluării stocurilor.

„Caracterul estimativ al mărimii acestor elemente crește în contextul creșterii prețurilor și progresului tehnic, datorită imposibilității de a trasa o linie de demarcație între cheltuielile de exploatare și utilizările de beneficii… Din punct de vedere economic nu există motive decisive care să susțină una dintre decizii, în raport cu celelalte. Totuși, fiecare alegere vă conduce la un alt rezultat”. De asemenea, profitul în valoare absolută poate conduce utilizatorii la aprecieri înșelătoare (de exemplu: o creștere a profitului nu înseamnă neaparat o schimbare favorabilă. Trebuie văzut cui se datorează această creștere. Este acesta un efect al mărimii cifrei de afaceri, al măririi eficienței, sau al influenței ambilor factori? Este ea o

consecință a faptului că exercițiul încheiat a fost unul „bun”, ca exercițiul precedent a fost unul „rău” sau este doar rezultatul opțiunii între diferite metode contabile ?

Pentru a obține un răspuns satisfacător, utilizatorii au nevoie de informații comparabile pe mai multe exerciții. Ori, documentele de sinteză aparținând unor exerciții diferite nu sunt totdeauna comparabile. În plus, ele furnizează informații doar despre opțiunile reținute de către întreprindere nu și despre opțiunile lăsate de o parte, care ar fi putut genera un profit mai mare.

Pe de alta parte, nu putem neglija nici subiectivitatea utilizatorilor de situații financiare, care își pun amprenta pe fidelitatea imaginii percepute. Având în vedere ca informațile contabilității se prezintă sub forma unui limbaj codificat, este necesară o anumită „măiestrie” a beneficiarului lor, o cunoaștere a logicii și convențiilor contabile.

Evident ca, sub acest aspect, un rol destul de important revine și întreprinderilor care trebuie să se preocupe să prezinte destinatarilor imaginea întreprinderii și a performanțelor sale sub o formă cât mai accesibilă. Însă, oricâte eforturi ar face societatea pentru facilitarea înțelegerii de către utilizatori a mesajului transmis prin intermediul situațiilor financiare, se poate afirma că imaginea percepută este mai puternic influențată de calitatea utilizatorilor decât de cea a documentelor contabile.

Se mai poate spune despre documentele de sinteză că indeplinesc în general, diferite funcții în cadrul perioadei de investiții a unui an, depinzând de momentul din an, precum și de natura și conținutul informațiilor provenind din alte surse. Astfel, ele reprezintă baza de evaluare cu exactitate a prognozelor anterioare. O analiză detaliată a diferențelor dintre prognoze și rezultatele financiare este necesară pentru a întelege care sunt factorii particulari care au dus la înregistrarea unor diferențe între acestea.

Situațiile financiare îndeplinesc și funcția de stabilire a unui trend al performațelor viitoare, deși nu este folosit ca un instrument de extrapolare directă (de exemplu: dezvăluirea cifrei datoriilor pe termen lung ajută la prognozarea cheltuielilor cu dobânzile).

Recunoașterea elementelor descrise de situațiile financiare reprezintă momentul în care are loc încorporarea unui element din bilanț sau contul de profit și pierdere, respectiv momentul în care realitatea începe să actioneze asupra poziției financiare și / sau performanței întreprinderii.

Ca urmare a noii orientări pe care o primește sistemul contabil românesc, cheltuielile anterioare care stăteau la baza recunoașterii activelor, pasivelor, cheltuielilor și veniturilor, au fost substituite prin noi abordări care se circumscriu în perimetrul raționamentului profesional, fiind regizat de cadrul contabil conceptual al contabilității.

Dilema opțiunilor privind recunoașterea elementelor descrise în situațiile financiare se concretizează în cele două criterii solicitate de cadrul contabil conceptual al IASB, și anume:

– probabilitatea realizării unor beneficii economice viitoare;

– credibilitatea evaluării.

Criteriul probabilității beneficiilor viitoare asociate unui element al situațiilor financiare se circumscrie unei realități dinamice complexe, incerte și riscante în care întreprinderea acționează și se referă la gradul de incertitudine cu care astfel de beneficii se vor constitui într-un flux orientat înspre sau dinspre întreprindere.

Criteriul probabilității beneficiilor economice viitoare se cantonează în dilema cu care se confruntă azi mediul contabil, și anume aceea de a-și asuma dificila încercare de a estima la timpul prezent și viitor.

A doua condiție de recunoaștere presupune ca elementul recunoscut să posede un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil. Cadrul contabil conceptual al IASB subliniază faptul că, în anumite situații, costul sau valoarea va trebui estimată, iar utilizarea estimărilor rezonabile va reprezenta o parte esențială a elaborării situațiilor financiare și nu influențează credibilitatea acestora. Standardele internaționale de contabilitate prezintă adesea cazuri în care tratamentul contabil la timpul prezent are la

bază estimări asupra evoluției unor situații viitoare.

Mediul contabil complex, incert și riscant în care întreprinderea își desfășoară activitatea solicită în contabilitate estimare, dar și mai mult decât atât, revizuirea estimărilor. Criteriile utilizate în vederea realizării estimărilor sunt departe de a fi obiective, iar obiectivitatea este atât de necesară contabilității .

Situațiile financiare elaborate prin prisma costurilor istorice oferă o imagine fidelă și certă, dar care se află cantonată exclusiv în trecut. Pentru ca situațiile financiare să fie utile decidenților, nu trebuie ignorate viitorul și incertitudinea.

Contabilitatea ar trebui să-și asume responsabilitatea de a oferi informații contabile care să fie în măsură să anticipeze poziția financiară și performanța. Chiar și în ceea ce privește aspectele legate de evaluare, perspectiva „continuității activității” ar trebui să „direcționeze” întreprinderea spre viitor. În condițiile unei realități dinamice, complexe, incerte și riscante, contabilitatea se confruntă cu dilema opțiunii între

diversele baze de măsurare, avându-se în vedere avantajele și neajunsurile complementare.

Politicile contabile presupun ca intreprinderea să facă apel la una sau mai multe baze de măsurare.

Bazele de măsurare sunt atribute monetare ale elementelor ce compun situațiile financiare – active, datorii, câștiguri, pierderi și evoluții ale fondurilor proprietarilor. Directiva a IV-a europeană autorizează o serie de alternative la evaluarea pe baza costului istoric, cum ar fi:

– evaluarea pe baza valorii de înlocuire a imobilizărilor corporale a căror utilizare ete limitată în timp, ca și a stocurilor;

– evaluarea prin metode care să țină cont de inflație;

– reevaluarea imobilizarilor corporale și necorporale.

Organismul internațional de normalizare contabilă IASB face recurs la doua opțiuni fundamental diferite în ceea ce privește evaluarea la nivelul activelor întreprinderii:

– costul istoric și

– valorile actuale

Cu toate că evaluările ulterioare vin să pună „ordine” în ceea ce privește incertitudinile avute anterior în vedere, totuși acestea nu sunt lipsite de atributul opțiunilor, tocmai ca urmare a fluidizării contabilității. De evaluările ulterioare depind măsura în care situațiile financiare întocmite de întreprinderi reușesc să-l asiste pe utilizator în evaluarea performanței întreprinderii, precum și certitudinea și momentul generării acesteia.

Datorită armonizării reglementarilor contabile romanești cu directivele contabile europene, prin trecerea la aplicarea standardelor internaționale de contabilitate și prin încorporarea referențialului contabil internațional, întreprinderile se vor confrunta cu dificultăți în ceea ce privește determinarea valorii juste, valorii realizabile, valorii actualizate, etc.

Concluzie

Având în vedere tradiția contabilă a țării noastre, în care normalizarea publică era și este încă la ea acasă, se ridică două întrebări:

􀂾 În ce masură putem să ne bazăm pe judecata profesională a lucrătorilor din domeniul contabilității pentru a obține performanța dorită ?

􀂾 Acceptand ideea că profesioniștii vor fi în măsură să procedeze la aceleopțiuni care să asigure performanța, cât de mare va fi libertatea lor de mișcare, astfel încât să nu devină subiecții unor sancțiuni pentru încălcarea celorlalte norme și principii contabile?

Răspunsul la prima întrebare depinde de cel dat la a doua. Este greu de crezut că organele de control din exteriorul întreprinderii (în special cele fiscale) vor accepta încălcări ale normelor fiscale, sub justificarea reflectării fidele a performanțelor, în condițiile în care statul rămâne efectiv un utilizator privilegiat al informațiilor contabile.

Inevitabil, apare răspunsul și la prima întrebare: într-o mică măsură, luând în considerare, pe de o parte, teama de a nu suporta sancțiunile cauzate de încălcarea normelor, iar pe de alta parte, lipsa de experiență specifică în general continentalilor, generată de aplicarea excesivă a prevederilor legale.

Ceea ce se mai constată, este și faptul că, datorita unei insuficiente cunoașteri a noțiunii de valoare semnificativă (principiul importanței relative) de către întreprinzatori și contabilii lor mai ales și a obsesiei de a nu încălca prevederile legale, se preferă furnizarea de informații excedentare, unele fără nici o relevanță pentru utilizatorii situațiilor financiare.

2.8. Sistemul de indicatori și degajarea informației prin analiza lor

Determinarea unor indicatori sau rate pe baza situațiilor financiare permite cunoașterea unor informații referitoare la:

– riscul asociat unor eventuale investiții în societatea avută în vedere;

– recuperarea acestei investiții;

– flexibilitatea financiară a societății, altfel spus – abilitatea acesteia de a se

adapta schimbărilor intervenite în mediul economico – financiar;

– lichiditatea societății, respectiv capacitatea acesteia de a-și achita datoriile

asumate.

Motivația principală a fiecărui pas o reprezintă asigurarea comparabilității datelor la nivelul situațiilor financiare întocmite. Analiza acestor situații poate îmbrăca următoarele forme:

􀂾 Analiză orizontală;

􀂾 Analiză verticală.

Prima formă de analiză urmărește evoluția fiecărui element analizat, de la o perioada de raportare la alta, evoluție prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 37

Analiza verticală presupune o determinare a evoluției ponderii deținute de fiecare

post bilanțier în totalul structurii bilanțiere din care face parte:

Tabelul nr. 38

Cele două forme prezentate anterior sunt utilizate în interpretarea situațiilor

financiare alături de o serie de rate specifice:

2.8.1. Ratele de profitabilitate a investițiilor efectuate

Tabelul nr 39

2.8.1.1. Câștigul per acțiune

Rezultatul net – Dividende preferentiale = 1000- 0 = 100

− Numar mediu de actiuni ordinare 10

Aceasta reprezintă, după părerea noastră, una dintre cele mai des utilizate rate în interpretarea situațiilor financiare, deoarece ilustrează câștigul pe care societatea îl obține la nivelul fiecărei acțiuni proprii. Deoarece rata respectivă se referă la acțiunile ordinare emise de societate, din rezultatul net sunt deduse eventualele dividende preferențiale.

2.8.1.2. Raportul preț / câștig

Considerând că o acțiune comună a societății analizate poate fi tranzacționată la sfârșitul exercițiului N cu un preț de 110 lei / bucată, putem determina raportul dintre acest preț și câștigul aferent:

Această rată exprimă gradul de atractivitate a investițiilor în acțiunile societății analizate, pe seama raportului dintre prețul unei acțiuni și câștigul aferent acesteia.

Interpretarea unei astfel de rate presupune luarea în considerare și a altor informații financiar-contabile sau a altor factori de influență a prețului per câștigul aferent acțiunilor respective.

O valoare mare a acestei rate ar putea indica o bună calitate a managementului societății comerciale sau o creștere viitoare a rezultatului, dar în același timp poate fi doar consecința unei conjucturi favorabile pe termen scurt.

2.8.2. Ratele de profitabilitate ale întreprinderii

2.8.2.1. Raportul câștig / vânzări

Raportul ilustrează relația dintre rezultat și vânzări, altfel spus, abilitatea societății de a-și controla costurile în raport cu vânzările perioadei analizate.

2.8.2.2. Raportul câștig / media activelor

Compararea rezultatului obținut cu activele totale aparținând unei societăți reflectă eficiența cu care entitatea iși utilizează propriile resurse economice.

2.8.2.3. Raportul câștig / capitaluri proprii

Informația obținută ilustrează, de fapt, ponderea rezultatului net în capitalul propriu, sursă de finanțare a activelor unei societăți.

2.82.4. Rata lichidității

Această rată exprimă capacitatea societății de a-și utiliza cât mai eficientcapitalul de lucru. Un rezultat supradimensionat, ilustrează o alocare defectuasă a activelor curente.

2.8.2.5. Rata stabilității

Această rată oferă informații despre solvabilitatea pe termen lung, flexibilitatea financiară și stabilitatea societății analizate.

În concluzie, această problematică a analizei situațiilor financiare este mult mai vastă. În subcapitolul de față, însă, nu ne-am propus decât „trezirea” interesului față de o nouă provocare: contabilitatea nu înseamnă doar a gestiona și a întocmi situații centralizatoare, ci și „a traduce” aceste situații pe înțelesul tuturor, reprezentând astfel un aliat în aprecierea evoluției performanței trecute și viitoare a unei societăți.

BIBLIOGRAFIE:

Istafescu, V.Robu, I.Anghel, Evaluarea intreprinderii, ED.Tribuna Economica, Bucuresti, 2001, pag 225

Alazadarc< Separi, Controle de gestion, ed. A-4-a, Dunod, 1988, pag 7, citat de C.Albu, N. Albu in Instrumentele de management al performantei, ED Economica, Bucuresti, 2004, pag 95

Alazadare, Separi- Controle de gestion, editia a-4-a, Dunod, Paris pag 7_ citat de C.Albu, N. Albu in Instrumente de management al performantei, Ed. Economica, Bucuresti 2004;

DudianM, Huru D, „Teoria economica a firmei”, ED ASE, Bucuresti, 2003, pag 21

Dutescu A, „ Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de Contabilitate”, Ed CECCAR, Bucuresti, 2001, pag 55

G Lavalette, M. Niculescu- Strategies croissance, ed d’Organization, Paris, pag 228

M. Niculescu- Diagnostic Financiar, vol II, Editura Economica, Bucuresti, 2005, pag 47

M.Ristea, C.Lungu, I Jiuanu- Ghid pentru intelegerea si aplicarea Standardelor Internationale de contabilitate, Prezentarea situatiilor financiare, ED. CECCAR, Bucuresti, 2004, pag 266-26

Olimid, l.”Masurarea rezultatului contabil”, Ed. Economica , Bucuresti 1998, pag 41-58