.modalitate de Evidentiere a Situatiei Patrimoniului Agentului Economic Si a Rezultatelor Activit

INTRODUCERE

Lucrarea de fațã vorbește despre formele pe care le poate lua Executivul în diferite sisteme administrative și despre raportul cu celelalte douã puteri în stat (puterea legislativã și puterea judecãtoreascã). Se dorește a fi o comparație între sistemul semiprezidențial românesc și organizarea executivã a unor mari state ale lumii, considerate modele de democrație.

De la dictaturile clasice în care se ținea cont de voința unei singure persoane venitã la putere prin forțã sau de la formele vechi de monarhie, statul s-a aflat într-o continuã evoluție spre democrație.

Pornind de la principiul separației puterilor în stat, vom urmãri aceastã evoluție și schimbãrile produse în cadrul organizãrii politicii interne, acordând o mai mare importanțã structurii administrative din România. În analiza sistemului semiprezidențial românesc vom pune accentul pe atribuțiile și rãspunderea pe care le au Președintele și Guvernul pentru a face apoi o prezentare mai puțin detaliatã a unor state foarte diferite din punct de vedere al guvernãrii și împãrțirii administrativ teritoriale, dar respectând, în linii mari, aceleași principii.

Capitolul I:

Balanta de verificare

Noțiunea, conținutul și funcțiile balanței de verificare

Balanța de verificare este un procedeu specific metodei contabilității care asigură respectarea în contabilitate a echilibrului permanet impus de dubla înregistrare a operațiilor economice ,oferind prin garanția exactității înregistrărilor efectuate în conturi ,precum și a întocmirii unor bilanțuri reale și complete.

Operațiile economice care se realizează zi de zi într-o unitate economică se înregistrează în conturi.În orice moment al activității economice , fiecare cont în parte pune în evidență situația elementelor patrimoniale: existențele la începutul perioadei , creșterile , micșorările , totalul mișcărilor acumulate de la inceputul anului , dar și existențele finale.

Necesitățile de conducere ,control și analiză a activității unităților patrimoniale impun generalizarea și prezentarea , întru-un tablou enumerativ al tutror conturilor din cartea-mare , care furnizează informații în legătura cu soldurile inițiale , mișcările intervenite într-o perioadă de gestiune ( lună , semestru , trimestru , an ) și soldurile finale la data întocmirii ei.

Dintre funcțiile pe care le îndeplinește balanța de verificare în activitatea concretă enumerăm

1.1 Funcția de verificare a exactității înregistrărilor efectuate în conturi

Această funcție constă în controlul și identificare erorilor de înregistrare în conturi , prin intermediul diferitelor egalității valorice care trebuie să existe în cadrul balanței de verificare , precum și prin intermediul unor corelații valorice stabilite cu ajutorul ei.

Înregistrarea fiecărei operații economice concomitent și cu aceeași sumă , în debitul unui cont și în creditul altui cont , face să rezulte o egalitate permanentă între totalul sumelor debitoare și totalul sumelor creditoare.

Înregistrarea greșită a unor operații economice ca urmare a nerespectării principiului dublei înregistrări , trecerea eronată a sumelor din Registrul Jurnal , Registrul Cartea Mare , și de aici în balanța , efectuarea unor calcule greșite în formulele contabile complexe , stabilirea eronată a rulajelor și a soldurilor conturilor , determină inegalități între totalurile balanței , care se semnalizează cu ajutorul ei , fapt ce îi conferă caracterul unui instrument de verificare , de control . Lipsa unei egalități valorice sau a unor corelații constituie dovada existenței unor erori,care trebuie să fie identificate și corectate.Deși în condițiile utilizării calculatoarelor electronice în munca de contabilitate crește exactitatea calculelor , funcția de control a balanței de verificare se menține ,iar corelațiile pe care se bazează , servesc la prevederea unor chei de control în programele de lucru ale echipamentelor moderne de prelucrare a datelor .

2. Noțiunea de putere executivã

Puterea executivã este una din cele trei puteri ale statului, iar funcțiile ei sunt îndeplinite de autoritãți publice distincte. Noțiunea are douã accepțiuni: una materialã, referitoare la executarea legilor și o accepțiune formalã sau organicã, organul însãrcinat cu aceastã executare.

În mod tradițional, executivul cuprinde douã organe: șeful statului și Guvernul, indiferent dacã ele coexistã sau nu, atunci când coexistã având funcții și responsabilitãți diferite.

Unii autori înlocuiesc ideea de “executiv” cu cea de funcție administrativã, pe care o considerã în mod tradițional una din cele trei funcții ale statului.

Administrația reprezintã, de fapt, o sarcinã a puterii executive, nu unica, dar o sarcinã exclusivã a executivului, ea neputând fi exercitatã nici de puterea judecãtoreascã, nici de cea legislativã, așa cum rezultã din normele instituite de principiul separației puterilor în stat.

În ceea ce privește definirea administrației și delimitarea ei de ideea de guvern, existã pãreri contradictorii între specialiștii de drept constituțional și cei de drept administrativ, primii considerând cã funcția executivã nu se confundã cu autoritãțile care exercitã puterea executivã, în timp ce a doua categorie de specialiști susțin ideea unitãții structurale între administrația de stat și executiv, între sarcinile cãreia se numãrã funcția de executiv cu intregul ei conținut.

În sens larg, executivul este funcția statului ce asigurã executarea legilor. În activitãțile pe care le desfãșoarã organele executivului intrã: exercitarea funcției de șef al statului, coordonarea acțiunii administrației publice pentru aplicarea legii, desfãșurarea acțiunilor directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicãrii legii, exercitarea unor atribuții cu privire la impulsionarea procesului legislativ, conducerea generalã a statului. Structural, puterea executivã se subsumeazã autoritãților publice care exercitã funcția executivã și nu se confundã cu administrația publicã.

Organele Executivului sunt Șeful statului și Guvernul, dar existã posibilitatea ca ele sã nu existe în același timp.

Datoritã ambiguitãții sale, noțiunea de șef al statului este foarte rar întâlnitã în constituții.

Șeful statului este un monarh sau un președinte ales, poate fi o persoanã care dispune de plenitudinea puterii, dar și o persoanã care exercitã puterea doar formal.

Guvernul este un organ colegial, pluripersonal, cu funcția de a executa legea. Guvernul a evoluat foarte mult, iar în statul modern, el este cel care conduce politica națiunii, având o oarecare autonomie.

2.1. Formele Executivului

Structurarea executivului permite distingerea între un executiv monocratic sau monist și unul dualist, criteriul de distincție fiind gradul de concentrare al centrului de decizie.

2.1.1. Executivul monocratic (monist).

Aceastã formã de guvernare se caracterizeazã prin concentrarea deciziei în mâinile unui singur organ și este o reminiscențã a absolutismului monarhic , adaptatã la regulile constituționale. În urma apariției principiului separației puterilor, monarhia absolutã s-a transformat în monarhie limitatã de Constituție, la exercitarea funcției legislative participând și Parlamentul. Modelul existã și astãzi în unele țãri, dar rolul monarhului este unul formal.

Executivul monist poate fi unipersonal(format dintr-o singurã persoanã) sau Executiv monist colegial (mai multe persoane). Definirea nu se face în funcție de numãrul persoanelor care exercitã funcția, ci în funcție de numãrul organelor, doar la subîmpãrțire fiind vorba de numãrul persoanelor.

a) Executivul monist unipersonal.

Este caracteristic monarhiilor absolute, în care întreaga putere este concentratã în mâinile monarhului, precum și dictaturilor, unde se ține cont de voința unei singure persoane, care este dictatorul.

Existã și o formã democraticã de Executiv monist unipersonal, și anume, regimul prezidențial, unde Președintele numește miniștrii, stabilește politica Guvernului, acesta din urmã fiind doar executant.

b) Executivul monist colegial.

Definește situația în care guvernarea este realizatã de un organ omogen de decizie, format din mai multe persoane.

În funcție de numãrul membrilor colegiului, Executivul colegial a avut mai multe forme de-a lungul timpului: diumviratul, formã de Executiv cu doi membri, întâlnitã în antichitate, triumviratul, care presupune trei membri, aplicat în Franța anului VIII și directoratul, care presupune cinci membri, instituit în anul III de Constituția francezã.

Directoratul existã și într-o formã contemporanã, reprezentat de Consiliul Federal Elvețian, compus din șapte membri aleși de Adunarea federalã pe o perioadã de patru ani.

În monocrația monarhicã, șeful statului are un rol mai mult sau mai puțin formal în exercitarea puterilor. Constituția Belgiei prevede cã puterea legislativã (art.16) este exercitatã de Rege, Camera Deputaților și Senat, iar puterea executivã aparține regelui(art.29).

Danemarca are o Constituție asemãnãtoare; aici, puterea legislativã este exercitatã de Rege și Falketing (Parlamentul Danemarcei), așa cum este prevãzut la articolul 12. Regele își exercitã autoritatea prin intermediul miniștrilor, pe care-i numește și pe care poate sã-i revoce , inclusiv primul-ministru.Se remarcã existența unui cabinet ce poartã numele de Consiliul Cabinetului, din care fac parte miniștrii, subordonați primului-ministru și care iau decizii, acceptate mai târziu de rege sau supuse Consiliului de Miniștri.

În unele regimuri politice, executivul este redus la președinte, responsabil de executarea sau de aplicarea legii, regimurile politice prezidențiale fiind cea mai rigidã expresie a separației puterilor în stat.1

Regimul politic instaurat în Statele Unite ale Americii în 1787 este cea mai reprezentativã formã de regim prezidențial. Președintele deține puterea executivã (art.2 al Constituției), iar limitele executivului nu sunt determinate de Constituție, ci de factori extraconstituționali. Existã state care s-au inspirat din regimul politic american, aici apãrând și Guvernul, ceea ce nu modificã natura regimului, datoritã competențelor președintelui în raport cu Guvernul; aceastã deformare a modelului american poartã numele de regim prezidențialist.

2.1.2. Executivul dualist.

Reprezintã Executivul cu atribuțiile împãrțite între douã organe: o persoanã care îndeplinește funcția de șef de stat și un organ colegial numit cabinet ministerial. Aceastã formã de Executiv este întâlnitã în regimurile parlamentare, dar aceste regimuri se diferențiazã în funcție de preponderența Șefului statului sau aceea a șefului Guvernului.

Elementul colegial al Executivului dualist poartã numele de Guvern, Cabinet sau Consiliu de miniștri și este responsabil în fața Parlamentului sau a uneia din Camere. Fiecare membru al Executivului conduce câte un minister, dar existã și miniștri fãrã portofoliu. Existã un prim-ministru care nu poate decide nimic fãrã ceilalți miniștri, dar nici aceștia, la rândul lor, nu pot funcționa fãrã un șef al Guvernului.

Guvernãmântul orleanist reprezintã acea situație în care Șeful statului are o preponderențã asupra organului colegial și a fost creat în timpul domniei dinastiei de Orléans, în Franța, iar guvernãmântul de cabinet este acela în care dominã primul-ministru și în care Șeful statului nu mai are toate prerogativele, ci doar pe acelea de reprezentare și de prezidare onorificã a unor organe.

În Germania existã un Executiv federal cu douã componente: Președintele Republicii federale și Guvernul alcãtuit din Cancelarul federal și miniștrii federali. Executivului german îi este specificã concentrarea puterii executive în mâinile Cancelarului, care stabilește liniile politicii, își asumã responsabilitatea politicã și are dreptul de a solicita Președintelui dizolvarea Bundestagului.

Italia are un executiv bicefal compus din șeful statului și un Cabinet condus de un Președinte al Consiliului de Miniștri. Președintele eului de Miniștri. Președintele este ales de Parlament în ședințã comunã (art. 83 al Constituției ). Guvernul este alcãtuit din președintele Consiliului de Miniștri și din miniștri, iar compunerea sa este dependentã de acordarea încrederii de cãtre fiecare Camerã a Parlamentului, în mod separat.

În 1958 s-a creat în Franța un regim politic în care președintele era ales prin vot indirect, iar în 1962 s-a trecut la varianta alegerii președintelui prin vot universal direct. Potrivit afirmațiilor generalului de Gaulle, președintele trebuia sã se bucure de încrederea directã a națiunii, pentru a se putea admite legitimitatea deciziilor sale în diferite situații. Președintele Franței exercitã astfel magistratura supremã a statului și este în același timp garant și arbitru.

Specificitatea regimului francez constã în faptul cã amestecarea președintelui în treburile guvernului este asemãnãtoare regimurilor moniste. Șeful statului conduce lucrãrile Consiliului de Miniștri , semneazã ordonanțele și decretele adoptate în Consiliul de Miniștri, numește în funcții militare și civile, singur sau în Consiliul de Miniștri.

2.2. Rolul Executivului.

Unele constituții definesc Executivul ca pe un organ cu funcția de executare a legii, dar rolul lui este unul mult mai larg. Potrivit teoriei clasice, principalele atribuții ale acestuia sunt: executarea legilor, direcția administrației, politica externã și apãrarea.

Noțiunea de executare a legilor poate fi împãrțitã în douã : executarea legii propriu-zisã (îndeplinirea de acte individuale în aplicarea legii) și organizarea executãrii legii (normele generale necesare îndeplinirii actelor individuale în conformitate cu legea). Unele sisteme conferã rolul de organizare a executãrii legii Șefului statului (Marea Britanie, Statele Unite ale Americii), în alte state aceastã funcție revenind Primului ministru sau chiar Guvernului ca organ colectiv.

În ceea ce privește administrația, Guvernul este cel ce conduce administrația statului, ceea ce implicã libertatea organizãrii serviciilor Executivului. Executivul este cel ce numește sau revocã funcționarii, Parlamentul intervenind doar în cazul numirii sau revocãrii unor funcționari superiori.

Pe plan extern, Șeful statului este cel care deține rolul cel mai important: reprezintã statul, încheie tratate, acrediteazã ambasadorii și trimișii speciali pe lângã alte state.

Apãrarea este domeniul în care șeful statului deține titlul de șef al armatei. Executivul nu dispune de aceastã forțã în afara controlului parlamentar, dar, în unele situații, controlul poate veni prea târziu, dupã ce mãsura a fost luatã. În statele ce dispun de armament nuclear, declanșarea atacului este remisã Executivului.

Capitolul II: Executivul în legislația

românã

1. Președintele României

În cursul evoluției sale, instituția șefului statului a cunoscut atât o organizare unipersonalã, persoana în funcție numindu-se rege, emir, împãrat, cât și o organizare colegialã, cel ce îndeplinea acest rol se numea prezidiu, consiliu de stat sau consiliu prezidial.

În țara noastrã, în Constituția din 1866 întâlnim ideea de domnitor cu puteri constituționale, care exercitã puterea legislativã împreunã cu reprezentanța naționalã, Constituția din 1923 precizeazã cã puterea legislativã este exercitatã de rege și reprezentanța naționalã, iar cea din 1938 are dispoziții asemãnãtoare cu cele prevãzute de Constituția anterioarã.

“Organ suprem executiv” este numit în 1947 Prezidiul republicii, autoritate colegialã (Legea nr. 363). Un an mai târziu, Prezidiul Marii Adunãri Naționale este calificat drept “organ al puterii de stat”, schimbându-și astfel natura juridicã.

Funcția de “Președinte de Republicã” a fost instituitã în 1974, încadratã tot în categoria organelor puterii de stat, dar ca autoritate cu caracter unipersonal.

Decretul-lege nr. 2/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, prevede cã Președintele are funcția de șef al statului, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Aceleași prevederi le are și Constituția actualã și Legea nr.69/1992 pentru alegerea Președintelui, aflatã în vigoare.

Durata mandatului șefilor de state variazã de la un stat la atul, de la 1 an, așa cum prevede Constituția Elveției, pânã la 7 ani, în țãri precum Franța sau Italia, iar în cazul sistemelor monarhice mandatul este pe viațã. Aceeași persoanã nu poate ocupa funcția de șef de stat de mai mult de douã ori.

Durata mandatului șefului statului în țara noastrã este de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire în caz de rãzboi sau catastrofã, iar în anumite situații: de deces, demisie, demitere din funcție, imposibilitate de exercitare a atribuțiilor sau suspendare din funcție, președintele Senatului sau președintele Camerei Deputaților pot asigura interimatul.

Președintele României , în calitate de șef al statului, desfãșoarã o activitate intensã atât pe plan extern, încheind tratate internaționale și îndeplinindu-și rolul de comandant al forțelor armate, cât și pe plan intern, veghind la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritãților publice. Are rolul de a media între puterile statului sau între acestea și structurile societãții civile, de a elimina blocajele care pot apãrea în buna lor funcționare. Mandatul prezidențial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, de aceea în exercitarea acestui rol se situeazã pe o poziție de neutralitate și obiectivitate.

1.1. Alegerea Președintelui României.

Președintele României este ales, potrivit Constituției, prin vot universal, egal, secret și liber exprimat, alegerea realizându-se dupã regulile sistemului majoritar, prin scrutin uninominal în douã tururi.

Condițiile de eligibilitate.

Orice cetãțean român care îndeplinește condițiile stabilite de Constituție are acces la funcția de Președinte al României.

Așa cum rezultã din dispozițiile art. 16, alin.(3) din Constituție, o persoanã cu dublã cetãțenie sau o persoanã fãrã cetãțenie (apatrid) nu poate candida pentru aceastã funcție.

Candidații pentru funcția de Președinte trebuie sã aibã drept de vot (art. 35 din Constituție, alin. 1) și vârsta de cel puțin 35 de ani (alin.2). Trebuie , deasemeni, sã aibã domiciliul stabil în țarã; Biroul Electoral Central este obligat sã nu accepte candidatura cetãțenilor români cu domiciliul în strãinãtate, deoarece art. 16, alin.(3) din Constituție stabilește cã funcțiile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetãțenia românã și domiciliul în țarã.

Cetãțeanul romãn care dorește sã acceadã la funcția supremã în stat trebuie sã beneficieze de drept de vot și sã nu-i fi fost interzisã exercitarea acestuia, printr-o hotãrâre judecãtoreascã de punere sub interdicție sau una de condamnare penalã definitivã complementarã a intezicerii exercitãrii drepturilor electorale.

O altã condiție de eligibilitate este sã nu fi îndeplinit funcția de Președinte al României de douã ori; potrivit art.10 din Legea nr. 69/1992 persoanele care au fost alese anterior, de douã ori, ca Președinte al României, nu au dreptul de a candida din nou. Din acest punct de vedere, prevederile Constituției sunt distincte; interdicția constituționalã vizeazã îndeplinirea a cel mult douã mandate, existând astfel posibilitatea ca o persoanã sã fi fost aleasã de douã ori, dar sã nu fi îndeplinit douã mandate; se creeazã aceastã situație atunci când cel ales demisioneazã sau refuzã sã depunã jurãmântul, dupã ce alegerea a fost validatã de Curtea Constituționalã.

Potrivit dispozițiilor art. 35 alin.(1) din Constituție, cetãțeanul român cu drept de vot nu poate fi ales în funcție publicã dacã îi este interzisã asocierea în partide politice.

Alegerea Președintelui României.

În primul rând se stabilește data alegerilor, datã care, potrivit Legii nr.69/1992 se aduce la cunoștințã publicã de Guvern. Aceastã datã poate coincide cu data de alegere a deputaților și senatorilor.

Are loc stabilirea numãrului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale și a secțiilor de votare. Fiecare secție de votare trebuie sã cuprindã maximum 2.000 de alegãtori, delimitarea secțiilor se face de cãtre primari, iar numerotarea și aducerea la cunoștințã de cãtre prefect.

Listele electorale permanente cuprind toți alegãtorii cu drept de vot care domiciliazã în localitate , sunt întocmite de Ministerul de Interne prin formațiunile de evidențã a populației și se pãstreazã la sediul consiliului local.

Listele electorale speciale. Deoarece nu toți alegãtorii se aflã în localitatea de domiciliu în ziua votãrii, legea electoralã permite cetãțenilor sã voteze în localitatea în care se aflã la data votãrii, evidența în acest caz realizându-se prin listele electorale speciale, întocmite de cãtre biroul electoral al secției de votare.

Structurile organizatorice care se ocupã de organizarea și desfãșurarea alegerilor sunt: Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripție și birourile electorale ale secțiilor de votare, membrii lor fiind judecãtori și reprezentanți ai partidelor și alianțelor politice.

Biroul Electoral Central este alcãtuit din 7 judecãtori ai Curții Supreme de Justiție și din 16 reprezentanți ai partidelor și alianțelor politice. Are atribuții foarte importante în desfãșurarea procesului electoral, fiind cel care vegheazã la actualizarea listelor electorale, urmãrește respectarea dispozițiilor legalepe întreg teritoriul, rezolvã întâmpinãrile la propria activitate, centralizeazã rezultatele alegerilor, constatã candidatul ales și prezintã Curții Constituționale documentația necesarã validãrii mandatului de Președint al României.

Biroul electoral de circumscripție este alcãtuit din 3 judecãtori și din cel mult 8 reprezentanți ai partidelor politice care participã la alegeri. Biroul electoral al secției de votare este alcãtuit dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și cel mult 7 membri.

Cel mai important moment ce precede alegerea Președintelui îl reprezintã campania electoralã și propunerile de candidați.În cadrul acesteia, candidații și partidele popularizeazã în presã, radio, televiziune cu scopul de a orienta opțiunea electoratului.

Campania începe odatã cu publicarea actului prin care s-a stabilit data alegerilor și se încheie înaintea votãrii cu douã zile.

Partidele și alianțele politice care participã la alegeri pot primi o subvenție de la stat pentru organizarea campaniei, dar este interzisã de lege primirea unor astfel de fonduri din strãinãtate, iar subvențiile interne trebuie declarate public.

Candidații la alegerile pentru Președintele României sunt fie propuși de partide și alianțe, fie candidați independenți, iar partidele pot propune separat sau împreunã numai câte un singur candidat.

Votarea are loc la secțiile de votare ale cãror localuri au fost dotate cu cabine de vot, urne și ștampile necesare, de cãtre primari și prefecți și se face prin aplicarea de cãtre alegãtor a ștampilei cu mențiunea “Votat” pe buletinul de vot în patrulaterul în care este înscrisã candidatura . Dupã aplicarea ștampilei, alegãtorul îndoaie buletinul de vot și îl introduce personal în urnã, dupã care restituie ștampila și pãrãsește localul secției de votare.

Operațiunile la cel de-al doilea tur de scrutin se repetã, cu excepția cã alegãtorul nu mai poate opta decât pentru unul din cei doi candidați înscriși pe buletinul de vot.

Stabilirea rezultatelor alegerilor.

Dupã închiderea secțiilor de votare, se deschid urnele și se consemneazã într-un tabel voturile obținute de fiecare candidat și voturile nule. La fiecare secție de votare se face câte un proces-verbal cu numãrul alegãtorilor înscriși în listele electorale permanente și din listele speciale, numãrul voturilor valabil exprimate, numãrul voturilor nule, numãrul voturilor obținute de fiecare candidat și

expunerea, pe scurt, a întâmpinãrilor, a contestațiilor înaintate biroului electoral de circumscripție.

Candidatul ales este cel care a întrunit majoritatea de voturi ale alegãtorilor. Dacã aceastã majoritate nu a fost întrunitã de nici un candidat, se va organiza al doilea tur de scrutin la care se vor prezenta primii doi candidați care au obținut cel mai mare numãr de voturi.

Cel de-al doilea tur de scrutin are loc în douã sãptãmâni de la primul tur, iar campania electoralã începe de la data la care s-a adus la cunoștințã publicã ziua votãrii.

Este declarat Președinte al României candidatul care a obținut cel mai mare numãr de voturi.

Curtea Constituționalã desfãșoarã o operațiune de validare ce privește declararea de desfãșurare a alegerilor prezidențiale în conformitate cu legea. În cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor s-au realizat prin fraudã de naturã sã modifice atribuirea mandatului sau ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin, Curtea Constituționalã anuleazã alegerile și dispune repetarea turului de scrutin în a treia duminicã de la data anulãrii alegerilor.

Cererea de anulare se poate face de cãtre partidele politice și candidații participanți la alegeri, cu condiția ca cel ce sesizeazã sã nu fie implicat în producerea fraudei.Dupã ce Curtea Constituționalã valideazã alegerile, are loc depunerea jurãmântului de cãtre Președinte în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședințã comunã.

1.2. Atribuțiile Președintelui României.

Constituția folosește la art. 91, 92 și 94 termenul de “atribuții” , referindu-se la acțiunile și la inacțiunile ce constituie competența Președintelui.

Exercitarea atribuțiilor funcției de Președinte încep de la data depunerii jurãmântului și dureazã pânã la depunerea jurãmântului noului Președinte ales.

Atribuțiile prezidențiale sunt clasificate în tratatele de specialitate dupã criterii diferite. Cea mai completã clasificare este fãcutã de profesorul univ. Antonie Iorgovan care vorbește de sarcini sau atribuții sau funcții ale Președintelui și distinge, din punct de vedere al funcțiilor: atribuții specifice șefului de stat (pe plan intern și pe plan extern), atribuții de realizare a funcției de șef al executivului, atribuții de apãrare a Constituției și de asigurare a bunei funcționãri a autoritãților publice. Din punct de vedere al subiectelor fațã de care se exercitã, se disting: atribuții fațã de Parlament, atribuții fațã de Guvern, atribuții fațã de alte autoritãți ale administrației publice, atribuții fațã de “puterea judecãtoreascã”, atribuții fațã de Curtea Constituționalã, atribuții fațã de popor. Se mai fac clasificãri din punct de vedere al frecvenței exercitãrii, al procedurii exercitãrii și al formelor tehnico-juridice de realizare.

1.2.1. Atribuțiile în raport cu Parlamentul

În raport cu Parlamentul, conform prevederilor Constituției, Președintele are ca principale atribuții adresarea de mesaje, convocarea Parlamentului în sesiune, dizolvarea Parlamentului și promulgarea legilor.

Mesajul adresat de Președinte face cunoscutã deputaților și senatorilor poziția Președintelui în probleme interne și externe de importanțã deosebitã cu care societatea se confruntã la un moment dat: “Președintele României adreseazã Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii.”(art.88 din Constituție).

Convocarea Parlamentului se poate realiza în douã situații: Președintele are dreptul de a convoca Parlamentul care rezultã din alegeri în termen de cel mult 20 de zile de la data desfãșurãrii alegerilor (art.60, alin.3), iar a doua situație se referã la convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcțiune, așa cum prevede art.63, alin.(2).

În ceea ce privește cea de-a doua situație de convocare a Parlamentului, aceasta se poate face numai cu îndeplinirea anumitor condiții: apariția unui eveniment cu urmãri deosebite pentru țarã, ceea ce necesitã luarea de mãsuri de cãtre Parlament; convocarea în sesiune extraordinarã trebuie sã priveascã ambele Camere, nu numai una dintre ele; de obicei, în cadrul sesiunii extraordinare nu se pot dezbate și alte probleme decât cea pentru care a fost convocatã sesiunea; sesiunea se desfãșoarã pe durata pe care a fost convocatã, dar, în cazul în care problema nu a fost finalizatã, ea poate depãși aceastã duratã.

Dizolvarea Parlamentului este o mãsurã pe care Președintele o ia în situația în care s-a format un nou Guvern dupã alegerile legislative sau dupã exprimarea votului de neîncredere în Guvernul existent, o soluție extremã a încercãrilor repetate de formare a unui Guvern acceptat de Parlament.

Președintele se orienteazã asupra candidaturii la funcția de prim ministru al Guvernului care ar avea cele mai mari șanse de a obține acceptul Parlamentului, iar candidatul desemnat este obligat sã obținã, în termen de 10 zile, votul de încredere al Parlamentului asupra Programului de guvernare și a echipei care sã constituie Guvernul. În cazul în care aceastã încercare a eșuat, se încearcã timp de 60 de zile alcãtuirea și aprobarea noului guvern. Ca ultimã soluție, Președintele poate continua eforturile de formare a Guvernului, dacã mai existã șanse sau poate dizolva Parlamentul.

Promulgarea legilor adoptate de Parlament se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire, conform art. 77 din Constituție. Aceastã promulgare presupune dreptul Președintelui României de a constata cã legea respectivã a fost adoptatã de cãtre Parlament, iar decretul de promulgare certificã prin semnãtura Președintelui cã textul care se publicã în Monitorul Oficial este textul legii adoptate de Parlament. Acest decret are rolul de a valida caracterul executiv și obligatoriu al legii. Același decret de promulgare are rolul de a dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României, iar actul de publicare este un act materialce intervine în urma promulgãrii legii.

1.2.2. Atribuțiile în raport cu Guvernul

Atribuțiile Președintelui României în raport cu Guvernul sunt menționate în Constituție, la art.85, 86, 87. Articolul 85 precizeazã: “Președintele României desemneazã un candidat la funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

În caz de remaniere guvernamentalã sau de vacanțã a postului, Președintele revocã și numește, la propunerea primului ministru, pe unii membri ai Guvernului.”

Președintele României poate numi un candidat la funcția de prim-ministru din Parlament sau din afara lui, iar la întocmirea Guvernului , acest candidat se va raporta la programul partidelor politice ce îl susțin. La alcãtuirea Guvernului trebuie sã se ținã cont de structura ministerialã sau de prevederile legii referitoare la înființarea, organizarea și funcționarea ministerelor (art.116, alin.1 din Constituție).

Remanierea guvernamentalã constituie modificarea listei Guvernului aprobatã prin votul de încredere al Parlamentului.Pentru remanierile guvernamentale, Președintele României nu are nevoie de aprobarea Parlamentului, fiind vorba de structura internã a executivului. Aprobarea Parlamentului este necesarã în cazul în care se dorește mãrirea echipei guvernamentale prin includerea unei noi persoane.

Existã posibilitatea ca Președintele sã numeascã un prim-ministru interimar, potrivit art.106 alin.2 din Constituție. Aceastã numire poate fi fãcutã în urmãtoarele situații: imposibilitatea primului-ministru de a-și exercita atribuțiile, demisia primului-ministru, pierderea drepturilor electorale de cãtre primul-ministru, ca rezultat al punerii sub interdicție, intrvenția unei stãri de incompatibilitate, decesul (cauzã obiectivã), alte cazuri prevãzute de lege.

Consultarea Guvernului de cãtre Președinte are loc atunci când este vorba despre probleme urgente și de importanțã deosebitã, așa cum prevede art. 86 din Constituție. Președintele României este cel ce apreciazã urgența și importanța problemelor care urmeazã a fi analizate, iar convocarea Guvernului se face indiferent dacã primul-ministru este de acord sau nu.

Președintele participã din proprie inițiativã la anumite ședințe ale Guvernului, atunci când se discutã probleme de politicã externã, apãrarea țãrii,etc. și la cererea primului-ministru. Participarea și expunerea pãrerii de

cãtre șeful statului nu implicã totodatã și votul acestuia asupra problemelor, acest lucru neintrând în atribuțiile sale.

1.2.3. Atribuțiile exercitate în relațiile cu alte autoritãți ale administrației publice

Se referã la conducerea unor autoritãți administrative autonome, numirea sau participarea la numirea în funcții publice specifice acestor autoritãți; potrivit art. 92 din Constituție Președintele României îndeplinește și funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Țãrii, cu dreptul de a convoca lucrãrile acestuia și de a-i coordona activitatea.

Potrivit art. 94 lit.c), Președintele numește în funcții publice, în condițiile prevãzute de lege. Numirea în funcții este constituitã în prezent de numirea prim-adjunctului directorului Serviciului Român de Informații și a celor trei adjuncți ai acestuia, la propunerea directorului Serviciului Român de Informații. Participã și la numirea sau eliberarea din funcție a directorului Serviciului Român de Informații, propunând Parlamentului candidatul la aceastã funcție sau, propunând eliberarea din funcție a acestuia. Președintele mai numește judecãtorii și procurorii Curții de Conturi și are dreptul de a numi doi dintre cei 11 membri ai Consiliului Național al Audiovizualului, având și posibilitatea de a-i revoca pe cei numiți.

1.2.4. Atribuțiile în raport cu justiția.

Art. 133 din Constituție îi dã șefului statului dreptul de a numi judecãtori sau procurori, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor stagiari, care continuã sã fie recrutați de Ministerul Justiției. Numirea judecãtorilor de cãtre Președintele României are ca efect dobândirea inamovabilitãții acestora, adicã a dreptului de a fi protejați fațã de vreo mãsurã arbitrarã de îndepãrtare din funcție, suspendare, retrogradare, transferare sau promovarea în funcție fãrã consimțãmântul celor în cauzã.

Constituția prevede, la art. 94 lit. d) o altã atribuție exercitatã în relație cu justiția: acordarea grațierii individuale, fãrã condiționãri prealabile. Aceastã mãsurã permite scutirea unei persoane condamnate penal de executarea totalã sau parțialã a pedepsei.

1.2.5. Atribuțiile în relațiile cu Curtea Constituționalã.

În relațiile cu Curtea Constituționalã, Președintele României are douã atribuții: numirea a trei dintre cei nouã judecãtori ai Curții Constituționale (art.140 din Constituție) și sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea unei legi (art. 77 alin. 3 și art. 44 lit. a) din Constituție).

O astfel de atribuție poate fi consideratã și inițiativa Președintelui de revizuire a Constituției, la propunerea Guvernului (art. 146 alin. 1).

1.2.6. Atribuțiile în situații excepționale.

Sunt amintite în legea fundamentalã la art. 92 alin. 2 și 3 și art. 93 alin. 1 și 2.

Președintele României poate declara mobilizarea parțialã sau generalã a forțelor armate, potrivit art. 92 alin. 2, teza I, iar teza a II-a prevede cã hotãrârea Președintelui se supune aprobãrii Parlamentului numai în situații excepționale, în cel mult 5 zile de la adoptare.

Deoarece dispozițiile constituționale nu precizeazã ce se înțelege prin “cazuri excepționale”, acestea au fost interpretate ca privind fie existența unor situații din viața politicã, economicã și socialã cu grad sporit de pericol, fie împrejurarea cã Parlamentul nu se aflã în sesiune și, deci nu poate analiza situațiile ivite.

O situație specialã de intervenție a șefului statului apare la alin.3 al art.92 din Constituție: o agresiune armatã îndreptatã împotriva țãrii, Președintele fiind îndreptãțit chiar de a lua “mãsuri pentru respingerea agresiunilor”, care pot cuprinde și obligații ale agenților economici sau ale populației civile.

În caz de amenințare strãinã sau de tulburãri interne se instituie starea de asediu, caracterizatã prin extinderea sferei de competențã a poliției, posibilitatea desesizãrii autoritãților civile în favoarea celor militare și prin extinderea competenței tribunalelor militare.

1.2.7. Atribuțiile în raport cu poporul.

Prevederile art.2 al Constituției stabilesc cã poporul își exercitã suveranitatea prin organele sale reprezentative și prin referendum; de aici rezultã faptul cã însuși Președintele României își exercitã atribuțiile în numele și din însãrcinarea poporului, cãruia trebuie sã-i dea socotealã și decurge și o altã atribuție a Președintelui, recunoscutã de Constituție, aceea de a cere poporului sã-și exprime voința prin participarea la referendum.

Președintele are facultatea de a consulta sau nu poporul prin referendum cu privire la probleme de interes național, în acest caz organizarea referendumului fiind facultativã, situație reglementatã de art. 90 din Constituție; obligativitatea intervine în cazul modificãrii Constituției (art.147 alin.3) sau atunci când se pune problema demiterii Președintelui României (art. 95 alin. 3).

1.2.8. Atribuțiile în domeniul politicii externe.

În calitate de reprezentant al statului, calitate stabilitã de art. 80 alin.1 din Constituție, Președintele este cel care încheie tratatele internaționale (convenții, acorduri, pacturi, acte), așa cum prevede art. 91 alin.1 din Constituție, aceastã atribuție fiind condiționatã de colaborarea între cele trei autoritãți publice ale statului (Președinte, Guvern, Parlament).

Dupã încheiere, tratatele trebuie ratificate de Parlament în termen de 60 de zile de la data semnãrii, dar nerespectarea termenului nu are efecte juridice, ci politice.

O altã atribuție prezidențialã pe plan extern este acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, exercitatã la propunere Guvernului, care la rândul sãu acționeazã prin ministrul de resort. Tot la propunerea Guvernului se realizeazã înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice , decretele emise în exercitarea acestei atribuții fiind contrasemnate de prim-ministru.

În domeniul politicii externe se încadreazã și acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, atribuție prevãzutã de art. 93 alin.3 din Constituție: “Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângã Președintele României”, ceea ce înseamnã atât primirea persoanelor acreditate, cât și primirea scrisorilor de acreditare.

1.2.9. Alte atribuții ale Președintelui se regãsesc la art. 94 și sunt urmãtoarele: conferirea de decorații și titluri de onoare, atribuție exercitatã în considerarea calitãții de șef al statului; acordarea gradelor de mareșal, general și amiral, la care se iau în considerare și alte douã calitãți ale Președintelui: comandant al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Țãrii (art.92 alin. 1 din Constituție). Primul-ministru contrasemneazã decretele emise pentru exercitarea acestor atribuții.

1.3. Actele Președintelui României.

În activitatea sa,în calitate de instituție politicã și reprezentant al puterii executive, Președintele României emite douã tipuri de acte: acte politice și acte juridice. Actele exclusiv politice sunt mesajele și declarațiile, iar decretele intrã în categoria actelor juridice.

Potrivit articolului 88 din Constituție, Președintele adreseazã mesaje Parlamentului privind probleme importante din viața politicã a națiunii. Aceste mesaje reprezintã principalul act politic al șefului statului, dar în sfera actelor politice mai intrã și declarațiile fãcute, comunicãrile trimise, scrisorile, apelurile, etc.

Președintele emite, conform art. 99 alin. 1 din legea fundamentalã, decrete ce trebuie contrasemnate de primul-ministru, decrete privitoare la supunerea spre ratificare Parlamentului a tratatelor internaționale încheiate în numele României, acreditarea reprezentanților diplomatici ai României, decrete care au ca obiect înființarea , desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

Contrasemnarea semnificã angajarea rãspunderii primului-ministru pentru conținutului actului, prin contrasemnare se atestã conformitatea actului cu prevederile legale și cu voința organului reprezentat de primul-ministru; Președintele nu poartã nici o rãspundere pentru actele contrasemnate.

Existã decrete exceptate de la contrasemnare, cum ar fi cele de promulgare a legii, cele emise pentru numirea în funcții publice, decretele de dizolvare a Parlamentului, cele ce au ca obiect consultarea poporului prin referendum sau cele prin care sunt îndeplinite atribuțiile de comandant al forțelor armate sau de președinte al Consiliului Suprem de Apãrare.

Decretele emise de Președinte constituie un subiect de disputã între autorii diverselor tratate de drept. Unii considerã cã aceste acte se împart în douã categorii: individuale și normative (Mircea Preda, Ion Deleanu, Ion Rusu), iar alții, precum Antonie Iorgovan contestã aceastã împãrțire, argumentând prin faptul cã un eventual caracter normativ al decretelor care au ca obiect declararea mobilizãrii generale sau parțiale, luarea mãsurilor pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țãrii, instituirea stãrii de asediu este anulat de faptul cã aceștia nu pot decât sã declanșeze acțiuni prevãzute de lege.

Unele texte constituționale utilizeazã cuvântul “hotãrâre” referindu-se la “decrete”: art. 92 alin. 2 teza II prevede cã “în cazuri excepționale, hotãrârea Președintelui se supune ulterior aprobãrii Parlamentului…”, ceea ce nu înseamnã cã Președintele adoptã și hotãrâri, deoarece hotãrârile sunt acte adoptate de autoritãți colegiale, precum Guvernul, consiliul județean, consiliul local, etc.

1.4. Rãspunderea Președintelui României.

Termenul de rãspundere cu referire la instituțiile statului a apãrut pentru prima oarã în sistemul englez (impeachment) și a fost folosit pentru punerea sub acuzare a miniștrilor,ulterior fiind reținut pentru rãspunderea șefului de stat în sistemul republican.

Șeful statului se bucurã de imunitate în limitele impuse de Constituție la art. 84 și nu poate fi tras la rãspundere pentru faptele sãvârșite în îndeplinirea funcției ce-i revine. Atunci când Președintele nu își exercitã atribuțiile în limitele Constituției se pune problema ridicãrii imunitãții și a tragerii la rãspundere, dar în adoptarea modalitãților de tragere la rãspundere și a sancțiunilor trebuie sã se ținã cont de reglementãrile legii fundamentale.

În tratatele de specialitate se vorbește despre o rãspundere politicã a Președintelui și despre una juridicã.

1.4.1. Rãspunderea politicã a Președintelui

Este consecința faptelor politice efectuate cu depãșirea abilitãrilor constituționale, iar Constituția vorbește despre douã sancțiuni politice , și anume suspendarea din funcție și demiterea din funcție.

Suspendarea din funcție poate fi aplicatã în cazul în care Președintele încalcã prevederile Constituției și este reglementatã de art. 95: “În cazul sãvârșirii unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședințã comunã, cu votul majoritãții deputaților și senatorilor, dupã consultarea Curții Constituționale”.

Suspendarea din funcție reprezintã încetarea exercitãrii drepturilor și obligațiilor corespunzãtoare funcției pe o perioadã determinatã și duce la interimatul funcției asigurat potrivit art.97 alin.1 din Constituție, în ordine de Președintele Senatului sau de Președintele Camerei Deputaților. Art. 93 alin.3 din Constituție stabilește organizarea unui referendum în cel mult 30 de zile pentru demiterea Președintelui.

Demiterea din funcție are ca rezultat pierderea definitivã a funcției de Președinte al României, aceastã ultimã mãsurã fiind luatã de electoratul care l-a ales. Dupã demiterea șefului de stat se organizeazã alte alegeri în termen de 3 luni de zile de la data demiterii.

1.4.2. Rãspunderea juridicã a Președintelui.

În baza art. 21 și art. 48 din Constituție, Președintele are și o rãspundere administrativ-patrimonialã în condițiile dreptului comun, în raport de natura faptei pe care a sãvârșit-o, atunci când fapta respectivã nu are legãturã cu funcția de Președinte.

Rãspunderea pentru înaltã trãdare este o excepție de la regula neresponsabilitãții Președintelui pe plan juridic; art.84, alin.3 din Constituție prevede: “Camera Deputaților și Senatul, în ședințã comunã, pot hotãrî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puțin douã treimi din numãrul deputaților și senatorilor. Președintele este demis de drept la data rãmânerii definitive a hotãrârii”.

Parlamentul este autorizat sã îl punã sub acuzare pe Președinte, dar calificarea faptei ca infracțiune revine autoritãților judecãtorești. Dacã Parlamentul apreciazã cã sancțiunile politice nu sunt suficiente, formuleazã o hotãrâre de punere sub acuzare, ce produce și efecte juridice (pierderea imunitãții, investirea autoritãții judecãtorești cu cercetarea și suspendarea din funcție).

Aceastã punere sub acuzare este echivalentã cu ridicarea imunitãții, astfel încât sã se poatã declanșa urmãrirea penalã, ea face trecerea de la domeniul politic la cel penal.

Punerea sub acuzare începe prin cererea semnatã de o treime din numãrul parlamentarilor ce cuprinde descrierea faptelor și încadrarea lor juridicã; birourile permanente primesc cererea și informeazã imediat Președintele asupra existenței cererii și a conținutului ei. Se constituie o comisie de anchetã, al cãrei raport este dezbãtut în ședința comunã a celor douã Camere; în cazul aprobãrii punerii sub acuzare, aceasta se transmite procurorului general pentru sesizarea Curții Supreme de Justiție. Fiind condamnat pentru înaltã trãdare, șeful statului va fi demis chiar la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.

Aici este vorba despre o demitere de drept și nu se mai pune problema consultãrii electoratului, așa cum se face în cazul încãlcãrii Constituției, caz în care Parlamentul avea rolul de a suspenda Președintele, ultimul cuvânt avându-l electoratul.

Scoaterea de sub urmãrire penalã sau achitarea pronunțate de cãtre autoritãțile judecãtorești nu înseamnã blamarea Parlamentului și necesitatea alegerii unuia nou.

2. Guvernul României

Guvernul intrã în alcãtuirea puterii executive alãturi de șeful statului, ca organ colegial. El ocupã un loc secund în raport cu Președintele, așa cum reiese din Titlul III al Constituției care trateazã mai întâi instituția prezidențialã și apoi Guvernul, dar aceastã ierarhie nu este susținutã și de amploarea atribuțiilor, sfera atribuțiilor Guvernului fiind mai largã decât cea a șefului statului.

Noțiunea de Guvern apare în țara noastrã pentru prima oarã într-un text de lege în anul 1923, Constituția de la vremea respectivã precizând cã “Guvernul exercitã puterea executivã în numele Regelui…”

În timpul dictaturii regale rolul Guvernului a fost diminuat foarte mult, iar prevederile Constituției din 1923 au fost repuse în vigoare abia dupã 23 August 1944.

Începând cu anul 1948 se punea un accent deosebit pe rolul Consiliului de Miniștri în planificarea economiei, aceasta fiind o trãsãturã specificã a statului totalitar bazat pe dirijism economic și propietate colectivã.

Constituțiile române din 1952 și din 1965 precizau subordonarea Consiliului de Miniștri unui partid unic condus de Președinte.

Dupã Revoluția din decembrie 1989 întreaga putere de stat a fost preluatã de Consiliul Frontului Salvãrii Naționale , iar prima reglementare organicã referitoare la organizarea și funcționarea Guvernului dupã revoluție a fot Decretul nr. 10 din 31 decembrie 1989.

La 7 decembrie 1990 a fost adoptatã Legea nr.37 cu privire la organizarea și funcționarea Guvernului, aplicatã pânã la 21 aprilie 2001, cu unele modificãri aduse de Constituția din 1991.

La 21 aprilie 2001 a fost adoptatã Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.

Potrivit art. 101 din Constituție, Guvernul este alcãtuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organicã. Prin numeroasele referiri la primul-ministru din capitolul III al Titlului III se instituie o autoritate publicã de sine stãtãtoare; el intrã în relații directe atât cu Președintele, cât și cu Parlamentul și este cel care conduce și coordoneazã activitatea membrilor Guvernului. El poate influența prin activitatea sa atât politica de stat, cât și deliberãrile din Guvern.

Se face o distincție clarã între miniștri și consilieri: miniștrii sunt, prin definiție, oameni politici ce se supun jocului politic (vot de încredere, moțiune de cenzurã) și rãspunderii politice în fața Parlamentului, iar consilierii Președintelui sau ai Guvernului sunt funcționari publici de carierã sau funcționari politici.

2.1. Constituirea Guvernului României.

În urma consultãrii poporului prin alegeri, are loc schimbarea guvernanților și învestitura unui nou Guvern. Aceastã învestiturã are loc și în cazul demiterii Guvernului. Prevederile referitoare la învestitura Guvernului se regãsesc în art. 85 și art. 102 din Constituție.

Învestitura se face în patru etape: desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru; alcãtuirea listei Guvernului și stabilirea programului de guvernare; dezbaterea în Parlament a programului și a listei Guvernului, acordarea încrederii Guvernului; numirea Guvernului.

În prima etapã, aceea a desemnãrii candidatului pentru funcția de prim-ministru, Președintele își exercitã drepturile constituționale , el fiind responsabil de învestirea și funcționarea Guvernului. Potrivit Constituției, Președintele are obligația sã numeascã un candidat la funcția de prim-ministru care are șanse de a obține încrederea Parlamentului. În cazul în care în Parlament existã un partid politic ce deține majoritatea absolutã în urma alegerilor, candidatul la funcția de prim-ministru va fi desemnat în urma consultãrii reprezentanților acestui partid. Dacã nici un partid nu deține majoritatea absolutã, Președintele se consultã cu reprezentanții tuturor partidelor reprezentate în Parlament.

Candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru alcãtuiește lista Guvernului și a programului de guvernare ținând cont de programele partidelor ce îi vor acorda votul de încredere și de negocierile pentru formarea noului Guvern în cadrul cãrora se stabilesc principiile programului de guvernare și persoanele ce vor îndeplini programul.

Solicitarea votului de încredere al Parlamentului se face de cãtre candidat în termen de 10 zile de la data la care șeful statului a fãcut publicã opțiunea sa pentru candidatul la funcția de prim-ministru, iar odatã cu cererea de învestiturã, candidatul prezintã și programul de guvernare și lista Guvernului.

Urmeazã dezbaterea în Parlament a listei și a programului , dupã care se trimite candidatului la funcția de prim-ministru un aviz consultativ , iar în urma avizelor acesta poate face sau nu modificãri în lista Guvernului.

Acordarea încrederii Guvernului se face prin vot secret și se poate spune cã Guvernul a dobândit încrederea Parlamentului dacã a obținut votul majoritãții deputaților și senatorilor. În cazul în care majoritatea absolutã nu este întrunitã, Președintele are dreptul de a desemna la funcția de prim-ministru aceeași persoanã sau alta, dar în cazul în care și aceastã tentativã eșueazã, șeful statului poate dizolva Parlamentul, organizându-se astfel noi alegeri parlamentare.

Numirea Guvernului este o atribuție a Președintelui; în urma votului de încredere acordat de Parlament, Președintele este obligat sã numeascã Guvernul numai în componența aprobatã în ședința comunã a celor douã Camere.

2.2. Atribuțiile Guvernului României.

Guvernul îndeplinește douã funcții esențiale: asigurã realizarea politicii interne și externe a țãrii și exercitã conducerea generalã a administrației publice.

Pentru îndeplinirea lor Guvernul realizeazã o serie de atribuții ce îi revin, ca autoritate publicã centralã a puterii executive, cu competențã materialã generalã; Guvernul are dreptul de realiza conducerea generalã a administrației publice, efectuând acte de punere în executare a legilor.

În ceea ce privește conducerea generalã a administrației publice, Guvernul conduce și controleazã activitatea celorlalte autoritãți ale puterii executive: ministerele, alte autoritãți ale administrației publice centrale de specialitate din subordinea sa sau a ministerelor și serviciile publice ale acestora, descentralizate în unitãțile administrativ-teritoriale și prefecții, iar împreunã cu aceste autoritãți formeazã un sistem în care existã relații de subordonare ierarhicã. În cazul în care acestea emit acte neconforme cu legea și cu hotãrârile și ordonanțele Guvernului sau inoportune, Guvernul are dreptul sã le anuleze.

Potrivit art. 29 din legea organicã, Guvernul se aflã în raporturi de colaborare cu autoritãțile administrației autonome; aducerea la îndeplinire a atribuțiilor Guvernului în legãturã cu administrația publicã localã se realizeazã de cãtre Ministerul Adminnistrației Publice, dupã cum prevede legea administrației publice locale.

Guvernul are o altã atribuție importantã: dreptul de a iniția proiecte de legi, aceastã inițiativã se exercitã fie ca urmare a propunerilor fãcute de miniștrii sau conducãtorii celorlalte autoritãți ale administrației publice centrale, fie din proprie inițiativã.

Guvernului îi revin atribuții referitoare la adoptarea de hotãrâri și ordonanțe și asigurarea executãrii legilor. Prin actele normative cu dispoziții obligatorii atât pentru autoritãțile administrației publice, cât și pentru cetãțeni, Guvernul asigurã executarea legilor. Aplicarea lor prin acte de execuție concretã revine celorlalte autoritãți ale administrației publice.

În planul activitãții economico-financiare și sociale, Guvernul are o serie de atribuții reglementate de Legea de organizare și funcționare a Guvernului și a ministerelor: elaboreazã proiectul de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurãrilor sociale de stat ce urmeazã a fi supuse spre adoptare Parlamentului, aprobã strategia și planul de dezvoltare economicã a țãrii, pe ramuri și domenii de activitate, asigurã administrarea proprietãții publice și private a statului, asigurã realizarea politicii din sfera socialã în conformitate cu programul de guvernare.

Alte atribuții prevãzute de aceeași lege cu privire la politica internã sunt: asigurarea apãrãrii ordinii de drept; aducerea la îndeplinire a mãsurilor adoptate, potrivit legii, pentru organizarea generalã și înzestrarea forțelor armate; acordarea și retragerea cetãțeniei române, aprobarea renunțãrii la cetãțenia românã, în condițiile legii; înființarea de organe de specialitate în subordinea sa, cu avizul Curții de Conturi; cooperarea cu organisme sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale; îndeplinirea oricãror alte atribuții prevãzute de lege sau ce decurg din funcțiile și rolul Guvernului.

Pe plan extern, Guvernul are obligația de a negocia și de a încheia, în condițiile legi, tratate internaționale ce urmeazã a fi semnate de Președinte și ratificate de Parlament.

2.3. Actele Guvernului României.

Guvernul României adoptã, potrivit prevederilor constituționale (art.107), hotãrâri și ordonanțe; hotãrârile se adoptã pentru “organizarea executãrii legilor”, iar ordonanțele se adoptã în baza unei “legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevãzute de aceasta”. Hotãrârile asigurã punerea în executare a legii, pe când ordonanțele înlocuiesc legile.

Hotãrârile pot fi normative sau individuale și sunt adoptate pentru reglementarea celor mai diferite relații sociale: învãțãmânt, culturã, sãnãtate, economie, etc. Guvernul înființeazã, prin intermediul lor, organe de specialitate din administrația publicã centralã în subordine și se numesc în anumite funcții publice.

Hotãrârea este actul prin care Guvernul realizeazã competența lui “originarã”, tipicã pentru rolul de autoritate executivã, fiind chemat sã execute legile adoptate de Parlament.

O autoritate cu structurã colegialã, precum Guvernul “adoptã” acte juridice, adoptarea fiind rezultatul dezbaterii și deliberãrii; de “emitere” se vorbește în cazul unei autoritãții publice unipersonale precum ministrul sau primarul. Se face aceastã diferențã, deși în textele legilor se folosesc ambele variante (atât “a adopta”, cât și “a emite”) atunci când se vorbește despre actele Guvernului.

Art. 107 alin. 4 din Constituție precizeazã cã: “Hotãrârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semneazã de primul-ministru, se contrasemneazã de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publicã în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotãrârii sau a ordonanței. Hotãrârile care au caracter militar se comunicã numai instituțiilor interesate”.

Procedura adoptãrii actelor Guvernului este reglementatã de Hotãrârea Guvernului nr. 555 din 7 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului.

Ordonanța poate fi consideratã o modalitate de participare a Guvernului la realizarea “puterii legislative”, aceastã participare fiind reclamatã chiar de rațiunea sa de a fi ,”realizarea politicii interne și externe a țãrii” (art.101 alin. (1) din Constituție), dar aceastã participare a Guvernului la actul de legiferare trebuie autorizatã de Parlament și este doar o participare limitatã. Singura situație în care Guvernul poate adopta ordonanțe fãrã o lege specialã de abilitate este adoptarea ordonanțelor de urgențã, dar și în acest caz ordonanța intrã în vigoare numai dupã depunerea spre aprobare la Parlament, care, dacã nu se aflã în sesiune se convoacã obligatoriu (art. 114 alin.(4).

Existã, deci, un regim normal al ordonanțelor (regim constituțional) ce evocã regula abilitãții și un regim constituțional de excepție, cel al ordonanțelor de urgențã.

Constituția nu face referire la circumstanțele de legate de desfãșurarea activitãții parlamentare, lãsând la latitudinea Parlamentului emiterea legii de abilitare.”Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii ce nu fac obiectul legilor organice”.

Ordonanțele pot fi modificate sau abrogate de Guvern, dar numai înainte de luarea în dezbatere în Parlament, în vederea aprobãrii, deoarece dupã acest moment, competența aparține în exclusivitate Parlamentului. În cazul celor pentru care legea de abilitare nu prevede aprobarea lor de cãtre Parlament, modificarea sau abrogarea se poate face oricând, cu singura cerințã ca aceste intervenții sã nu ducã la depãșirea limitelor abilitãrii; aceastã cerințã ființeazã și în cazul ordonanțelor ce urmeazã a fi aprobate de Parlament, exceptând ordonanțele de urgențã pentru care nu este necesarã abilitarea. În cazul ordonanțelor de urgențã este necesar ca modificarea sau abrogarea sã se fundamenteze pe necesitatea și urgența reglementãrii unei situații care, datoritã circumstanțelor sale excepționale, impune mãsuri urgente, pentru a se evita grave atingeri aduse interesului public.

Potrivit art. 114 alin.(5), “aprobarea sau respingerea ordonanțelor se face printr-o lege…”; aceastã lege se referã exclusiv la ordonanțele de urgențã și la cele ce urmeazã sã fie aprobate de Parlament, așa cum s-a prevãzut în legea de abilitare.

Ordonanțele ce nu sunt supuse aprobãrii Parlamentului pânã la împlinirea termenului de abilitare, prevãzut în legea de abilitare, vor fi cuprinse automat în legea de respingere a ordonanțelor(art.114 alin.(5), fãrã sã se mai ia în dezbaterea Parlamentului spre aprobare.

Ordonanțele de urgențã au un regim juridic special, conferit de unele particularitãți: se pot emite numai în cazuri excepționale, atunci când, în mod obiectiv, nu s-a putut adopta o lege de abilitare sau o lege cu procedurã de urgențã.

O altã particularitate a acestor ordonanțe este faptul cã intrã în vigoare numai dupã depunerea spre aprobare la Parlament, spre deosebire de celelalte ordonanțe care intrã în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial.

Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune se convoacã în mod obligatoriu pentru dezbaterea acestor ordonanțe, acesta fiind singurul caz în care Guvernul poate determina convocarea în sesiune a Parlamentului.

Deși prevederile constituționale stabilesc convocarea în mod obligatoriu a Parlamentului, s-au adoptat și ordonanțe de urgențã în perioada vacanței parlamentare sau în ultima zi a sesiunii ordinare fãrã ca Parlamentul sã fie convocat pentru dezbaterea proiectelor de legi de aprobare sau de respingere a ordonanțelor de urgențã. În aceastã situație se aflã ordonanțele de urgențã nr. 43-45/1997 și nr. 12/1998 și nr. 13/1998 care au fost adoptate în timpul vacanței parlamentare și ordonanțele de urgențã ale Guvernului nr. 33/1997 și nr. 92/1997 adoptate în ultima zi a sesiunii parlamentare.

Ordonanțele de urgențã se supun aprobãrii Parlamentului; pentru celelalte ordonanțe regula este aceea a nesupunerii spre adoptare. În cazul respingerii ordonanței de cãtre Parlament, efectele ei înceteazã de la data publicãrii legii de respingere, iar în cazul aprobãrii, capãtã regimul juridic al legii.

Legiuitorul constituant a folosit expresia “cazuri excepționale” în care Guvernul poate emite ordonanțe de urgențã, dar nici o reglementare nu precizeazã pe ce criterii se poate aprecia dacã existã “cazuri excepționale”. Totuși, s-a ajuns la concluzia cã nu pot fi considerate astfel de cazuri “starea de asediu” sau “starea de urgențã”, deoarece acestea intrã în sfera de competențã a șefului statului și constituie obiectul prevederilor art. 93 din Constituție.

Aprecierea existenței “cazurilor excepționale” rezultã, așa cum a decis Curtea Constituționalã, din existența cumulativã a douã elemente: urgența reglementãrii unei situații ce impune luarea unor soluții imediate și evitarea unei grave atingeri aduse interesului public.

Adoptarea acestor ordonanțe nu este condiționatã de posibilitatea folosirii altor mijloace constituționale, de exemplu cele legate de delegare legislativã, de faptul cã acest caz excepțional ar fi putut fi prevenit sau de satisfacerea cerințelor programului de guvernare. Într-o altã decizie, Curtea Constituționalã precizeazã cã ordonanța de urgențã nu este o “alternativã aflatã la discreția Guvernului prin care acesta și-ar putea încãlca obligația sa constituționalã de a asigura în vederea îndeplinirii Programului sãu de guvernare, reglementarea prin lege, de cãtre Parlament, a relațiilor ce constituie obiectul acestei reglementãri”.

Guvernele din perioada 1996-2000 au ridicat ordonanța de urgențã la rang de regulã prin adoptarea sutelor de ordonanțe în orice domeniu; chiar

și regimul stãrii de asediu și cel al stãrii de urgențã a fost stabilit în anul 1999 (pe fondul protestelor minerilor) prin ordonanțã de urgențã.

Cabinetul Nãstase a recurs la ordonanțe de urgențã pentru realizarea aspectelor ce țin de îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeanã (în acest context, bãtãlia pentru ridicarea vizelor pentru cetãțenii români ce doresc sã se deplaseze în țãrile Uniunii Europene). Prin astfel de ordonanțe s-a reglementat problema frontierei, împreunã cu regimul poliției de frontierã sau aducându-se modificãri esențiale la legislația penalã.

În ceea ce privește ordonanțele obișnuite, potrivit art. 114, alin.(2) legea de abilitare trebuie sã stabileascã, în mod obligatoriu, domeniul și data pânã la care se pot adopta ordonanțe, aceste dispoziții neputând fi fãcute de legea organicã.

Art. 114, alin.(5) din Constituție prevede:”Aprobarea sau respingerea ordonanțelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale cãror efecte au încetat potrivit alineatului (3)”. La alin. (3) este vorba sunt reglementate ordonanțele ale cãror efecte au încetat pentru cã au fost emise peste termenul de abilitare. Atunci când aprobarea ordonanțelor este prevãzutã în legea de abilitare, Guvernul trebuie sã supunã ordonanțele emise aprobãrii Parlamentului , “pânã la împlinirea termenului de abilitare”, așa cum prevede art. 114 alin. (3). Sancțiunea care intervine în cazul nerespectãrii acestei reguli este “încetarea efectelor ordonanței”.

Pânã la aprobarea de cãtre Parlament, ordonanța se aflã în sfera actelor executivului, iar dupã aprobare trece în sfera actelor legislativului, transformându-se în lege.

Constituția conține un text dedicat actelor Guvernului (art. 107, la Capitolul 3 –“Guvern” al Titlului III “Autoritãți publice”) și un text special ce reglementeazã delegarea legislativã (art. 114, înscris la Capitolul 4- “Raporturile Parlamentului cu Guvernul” din același titlu).

Din interpretarea celor douã texte rezultã cã Guvernul adoptã douã tipuri de acte (hotãrâri și ordonanțe), care, atâta vreme cât încorporeazã voința Guvernului în mod exclusiv ele sunt, sub aspectul naturii juridice, acte administrative.

Orice act administrativ, deci orice hotãrâre de Guvern sau ordonanțã, poate fi atacat în justiție de cãtre persoana ce se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu (art. 48 coroborat cu art. 21 din Constituție).

Art. 144 lit. c) din Constituție stabilește competența Curții Constituționale de a decide în legãturã cu excepțiile ridicate în fața instanțelor judecãtorești referitoare la neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor.

Din coroborarea textelor privind actele autoritãților publice cu textele ce contureazã rolul fiecãreia dintre autoritãți în organizarea statalã a României reiese faptul cã ordonanța este un act administrativ aflat într-un

regim juridic mixt, atât de drept administrativ , cât și de drept constituțional, pe când hotãrârea de Guvern se gãsește într-un regim juridic exclusiv administrativ.

Prin art. 1 al Legii nr. 81/ 1992 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și autorizarea contractãrii și garantãrii unor credite externe, Guvernul a fost abilitat de Parlament sã emitã ordonanțe de la data intrãrii în vigoare a legii și pânã la reluarea lucrãrilor Parlamentului în sesiunea de toamnã, ordonanțe privind: stabilirea sau modificarea unor impozite și taxe; adoptarea mãsurilor necesare privind suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Alimentației; stabilirea unor amenzi de pânã la 1.000.000 de lei pentru contravenții sãvârșite de persoane juridice, etc.

În preambulul Ordonanței nr. 5/ 1992 privind accizele pentru produse din import și din țarã era prevãzut drept temei legal art.107 (3) din Constituție și Legea nr.77/ 1992, lege ce nu are legãturã cu ordonanțele de Guvern, ci stabilea data alegerilor pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României.

Au fost adoptate ordonanțe ale cãror prevederi contraveneau Constituției: Ordonanța nr. 25/ 1992 referitoare la calitatea în construcții, Ordonanța nr. 27/ 1992 privind unele mãsuri pentru protecția patrimoniului cultural național. În art. 32 și 33 din Ordonanța nr. 25/ 1992 și art. 8 din Ordonanța nr. 27/ 1992 erau reglementate infracțiunile și pedepsele la aceste ordonanțe. Constituția prevede la art. 72 alin.(3) cã ordonanțele se emit în domenii ce nu fac obiectul legilor organice, iar, la art. 72 alin.(3) lit. f) se stabilește cã sunt legi organice cele ce reglementeazã “infracțiunile, pedepsele și regimul executãrii acestora”.

S-au adoptat 70 de ordonanțe în anul 1994, unele în temeiul Legii nr.4/1994, referitoare la abilitarea Guvernului de a adopta ordonanțe și autorizarea contractãrii unor credite (de la nr. 1 la nr. 22) și altele în baza Legii nr. 72/ 1994 privind abilitarea Guvernului de a adopta ordonanțe (de la nr. 23 la nr. 70). Ordonanțe adoptate în 1994: Ordonanța Guvernului nr. 2/ 1994 privind calitatea în construcții; Ordonanța Guvernului nr. 29/ 1994 privind constituirea și utilizarea Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic, aprobatã prin Legea nr. 136/ 1994; Ordonanța Guvernului nr. 30/ 1994 privind finanțarea activitãții de cercetare-dezvoltare pe anul 1994 aprobatã prin Legea nr. 112/ 1994; Ordonanța Guvernului nr.47/ 1994 privind apãrarea împotriva dezastrelor.

În baza legii nr. 259/ 1998 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe s-au emis ordonanțe în domeniile:

1) ratificarea unor acorduri internaționale privind credite externe, acordate României, transportul internațional, navigația pe Dunãre, Programul Național PHARE pe anul 1998;

2) finanțe, contabilitate, taxe și impozite;

3) accelerarea procesului de privatizare a unor societãți comerciale mari din domeniul industriei;

4) producție militarã;

5) standardizare;

6) politici de susținere financiarã a producãtorilor agricoli;

7) transporturi;

8) lucrãri publice;

9) educație naționalã;

10) turism;

11) cercetare științificã și dezvoltare tehnologicã.

Între 3 și 31 ianuarie au fost adoptate 30 de ordonanțe în temeiul acestei legi, dintre care douã au creat o situație ineditã prin faptul cã, deși au fost adoptate în baza legii de abilitare adoptatã de Parlament, tot el a fost cel care le-a respins. Este vorba despre Legea nr. 83/ 1999 din 25 mai, privind respingerea Ordonanței Guvernului nr. 6/ 1999 pentru ratificarea Acordului de Împrumut dintre România și Banca Europeanã de Investiții și Societatea

Naționalã a Cãilor Ferate Române (S.N.C.F.R.) pentru finanțarea Proiectului de modernizare a cãilor ferate, semnat la Luxemburg și București la 30 iunie 1998, ordonanțã adoptatã în baza pct. 1, lit. h) din Legea de abilitare nr. 259/1998. Prin Legea nr. 84/1999 a fost respinsã și Ordonanța Guvernului nr. 7/1999 pentru ratificarea Acordului de Împrumut dintre România și Banca Europeanã de Investiții și Administrația Naționalã a Drumurilor (A.N.D.) pentru finanțarea Proiectului de reabilitare a drumurilor, respinsã prin Legea nr. 84/1999.

Au fost adoptate 72 de ordonanțe ale Guvernului în 1997 și 92 de ordonanțe de urgențã, în anul 1998 au fost adoptate 130 de ordonanțe ale Guvernului și 69 de ordonanțe de urgențã, în 1999 ,120 de ordonanțe ale Guvernului și 215 ordonanțe de urgențã ale Guvernului. În anul urmãtor, numãrul a crescut: au fost adoptate 138 de ordonanțe ale Guvernului și 300 de ordonanțe de urgențã, iar în 2001 au fost adoptate 65 de ordonanțe ale Guvernului și 195 ordonanțe de urgențã.

Având în vedere numãrul mare de ordonanțe adoptate de Guvern în ultimii ani, mulți autori din domeniul dreptului își pun întrebarea dacã acestea au fost adoptate respectându-se toate prevederile legale sau dacã în toate cazurile se justificã adoptarea de ordonanțe, mai ales a celor de urgențã. Unele ordonanțe de urgențã au fost aprobate de Parlament cu întârzieri foarte mari, uneori chiar de ordinul anilor, așa cum este cazul Ordonanței Guvernului nr. 26/1996 privind regimul proiectãrii, avizãrii, aprobãrii și executãrii obiectivelor noi de investiții care se realizeazã de cãtre Banca Naționalã a României și de Casa de Economii și Consemnațiuni, respinsã prin Legea nr. 36/1998.

2.4. Componența Guvernului.

Art. 101 alin. (3) din Constituție și art. 3 din Legea pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor reglementeazã componența Guvernului. Constituția prevede cã în componența Guvernului intrã primul-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organicã.

Nici Constituția și nici Legea pentru organizarea și funcționarea Guvernului nu fac referire la numãrul membrilor din Guvern sau la numãrul ministerelor. Modificarea adusã de Legea pentru organizarea și funcționarea Guvernului este aceea cã în Guvern intrã și “miniștri delegați”, miniștri cu însãrcinãri speciale.

Numãrul membrilor oscileazã: în legislatura 1992/1996 Guvernul a avut 22 membri, în 1996/2000 au fost la început 28, apoi 27, 18, iar dupã alegerile din 2000 numãrul membrilor a crescut la 27.

Din componența Guvernului ar putea face parte și miniștri fãrã portofoliu, care, dupã cum precizeazã prof. A. Teodorescu, sunt “miniștri care nu au nimic de administrat, lor nu le este încredințatã administrarea vreunui interes general al statului ei sunt miniștri fãrã funcționari, fãrã atribuții, ei nu au servicii de dependențã”.

Miniștrii fãrã portofoliu au fost prezenți în legislația românã în perioada interbelicã, în Guvernul Stãtescu (format la 23 august 1944) fiind miniștri fãrã portofoliu Iuliu Maniu, Constantin Brãtianu, Constantin Titel Petrescu, Lucrețiu Pãtrãșcanu.

Funcția de membru al Guvernului înceteazã, potrivit art. 105 din Constituție, în urma demisiei, revocãrii, a pierderii drepturilor electorale, a stãrii de incompatibilitate, a decesului și în alte cazuri prevãzute de lege.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 90/2001, funcția de membru al Guvernului înceteazã în urma demisiei, a revocãrii, a pierderii drepturilor electorale, a stãrii de incompatibilitate, a decesului și a demiterii în condițiile prevãzute de art. 8 alin.(2). Potrivit acestui alineat, un membru al Guvernului este demis de Președinte la propunerea primului-ministru, în cazul în care a fost condamnat penal printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã sau averea sa a fost declaratã ca fiind dobânditã în mod ilicit printr-o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã.

Conform art. 6, demisia se anunțã public și se prezintã în scris primului-ministru. Ea devine irevocabilã din momentul în care s-a luat act de depunerea ei și nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea se face, potrivit art. 7 alin.(1), de cãtre Președintele României, la propunerea primului-ministru și are loc în caz de remaniere guvernamentalã (alin. 2 al aceluiași articol).

Incompatibilitãțile funcției de membru al Guvernului.

Membri ai Guvernului pot fi, potrivit principiilor constituționale și dispozițiilor art. 2 din Legea pentru organizarea Guvernului și a ministerelor, persoanele cu cetãțenie românã și domiciliu în țarã, persoanele care se bucurã de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnãri penale și nu se regãsesc într-unul din cazurile de incompatibilitate prevãzute de aceastã lege.

Aceste cazuri de incompatibilitate sunt, potrivit art. 5 alin.(1): exercitarea unei funcții publice de autoritate, exceptând-o pe cea de deputat sau de senator; exercitarea unei funcții de reprezentare profesionalã salarizatã în cadrul organizațiilor cu scop comercial; exercitarea de acte de comerț (cu excepția vânzãrii sau cumpãrãrii de acțiuni sau alte titluri de

Valoare); exercitarea funcției de administrator sau cenzor la societãțile comerciale sau reprezentant al statului în cadrul adunãrilor generale ale unor asemenea societãți sau membru în consiliile de administrație ale regiilor autonome sau ale companiilor naționale; exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații strãine, cu excepția funcțiilor prevãzute în acordurile sau convențiile la care statul român este parte.

Constatarea unei stãri de incompatibilitate se face de cãtre primul-ministru, cel care dispune și mãsurile ce se vor lua pentru încetarea ei.

Prin funcție publicã de autoritate se înțelege, în termeni constituționali, orice funcție ce se bazeazã pe un suport salarial bugetar. Dar, aceastã accepțiune este inacceptabilã pentru înțelegerea noțiunii de funcție politicã de autoritate , deoarece în sfera acestei noțiuni intrã persoanele membre ale unor organe colegiale sau unipersonale ce exercitã puterea publicã, cele în a cãror competențã intrã punerea în aplicare a dispozițiilor legale sau a dispozițiilor cuprinse în decizii judiciare, fãrã ca ele sã facã apel la alte autoritãți din sfera administrativã.

Aflându-se în starea de incompatibilitate, titularul funcției guvernamentale are dreptul de a alege una din funcțiile ce nu pot fi exercitate în același timp de una și aceeași persoanã. În cazul în care nu renunțã la funcțiile incompatibile, este demis de Președinte la propunerea primului-ministru, iar în cazul în care persoana în cauzã este primul-ministru se va numi un nou guvern.

2.4.1. Primul-ministru.

Primul-ministru are, potrivit prevederilor Constituției și celor ale Legii nr. 90/2001, o poziție juridicã deosebitã datã de modul de desemnare și de atribuțiile sale.

Potrivit art. 106 alin. (1), primul-ministru conduce Guvernul și coordoneazã activitatea membrilor lui, prezintã Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte sau declarații referitoare la politica Guvernului, ce se dezbat cu prioritate.

Art. 85 alin. (1) prevede cã Președintele este cel care desemneazã un candidat la funcția de prim-ministru.

Art. 13 din Legea nr. 90/2001 dispune cã primul-ministru conduce Guvernul și coordoneazã activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale ce le revin și adaugã la aceste prevederi faptul cã reprezintã Guvernul în relațiile cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremã de Justiție, Curtea Constituționalã, Curtea de Coturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autoritãți și instituții publice, partidele politice, cu alte organizații guvernamentale și în relațiile internaționale. Din prevederile constituționale nu rezultã faptul cã primul-ministru reprezintã Guvernul în relațiile cu Președintele, de aceea textele legii prezentate mai sus sunt neconstituționale.

Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apãrare al Țãrii, exercitând toate atribuțiile ce derivã din aceastã calitate.

Primul-ministru este cel ce numește și elibereazã din funcție: conducãtorii organelor de specialitate ale administrației publice centrale care se aflã în subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor ce au calitatea de

membru al Guvernului; secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului; personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru; secretarii și subsecretarii de stat; alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevãzute de lege.

Primul-ministru rãspunde la întrebãrile și interpelãrile adresate de deputați sau senatori sau poate desemna un membru al Guvernului sã rãspundã, în funcție de domeniul de activitate ce formeazã obiectul interpelãrii. Prezintã Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, contrasemneazã decretele emise de Președintele României atunci când Constituția prevede obligativitatea contrasemnãrii.

Potrivit art. 27 alin.(1) din Legea nr. 90/2001, Guvernul adoptã hotãrâri și ordonanțe în prezența majoritãții membrilor sãi, acestea fiind adoptate prin consens. În cazul în care nu se realizeazã consensul, primul-ministru este cel care hotãrãște.

Funcția de președinte al Consiliului Superior de Apãrare a Țãrii este îndeplinitã de Președintele României (art. 92 alin.(1) din Constituție), iar aceea de vicepreședinte revine primului-ministru.

Funcția de prim-ministru înceteazã în urma demisiei, a revocãrii, a pierderii drepturilor electorale, a stãrii de incompatibilitate, a decesului și în alte cazuri prevãzute de lege.

Atunci când primul-ministru se aflã în una din situațiile acestea Președintele va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar pânã la formarea unui nou Guvern. Acest interimat înceteazã dacã primul-ministru își reia activitatea în cel mult 45 de zile.

2.5. Rãspunderea Guvernului.

2.5.1. Rãspunderea politicã.

Guvernul este supus unei rãspunderi politice (art. 108 din Constituție), iar membrii sãi unei rãspunderi juridice penale. Rãspunderea acționeazã mai întâi fațã de electorat, apoi fațã de partidele politice ce îi asigurã sprijinul parlamentar și fațã de Parlament.

Rãspunderea politicã poate fi individualã sau colectivã. Cea colectivã îi constrânge pe toți membrii Guvernului sã susținã politica Guvernului. Teoretic, eventualele dezacorduri publice ar tebui sã atragã fie demisia, fie revocarea miniștrilor respectivi.

Guvernul rãspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, potrivit art. 108 alin. ( 1). Același aliniat prevede cã: “Fiecare membru al Guvernului rãspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia”.

Guvernul este sancționat prin demitere, ca urmare a retragerii încrederii Parlamentului. Greșeala unui singur membru al Guvernului poate atrage demiterea întregii echipe guvernamentale. Prin demitere, aceastã echipã își pierde încrederea acordatã la învestiturã de cãtre Parlament, încredere retrasã printr-o moțiune de cenzurã.

Moțiunea de cenzurã are ca scop demiterea Guvernului și rãsturnarea prezumției de încredere a majoritãții care l-a investit.

Art. 112 din Constituție prevede cã: “Camerea Deputaților și Senatul, în ședințã comunã, pot retrage încrederea acordatã Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzurã, cu votul majoritãții deputaților și senatorilor.

Moțiunea poate fi inițiatã de cel puțin o pãtrime din numãrul total al deputaților și senatorilor, iar dacã aceastã proporție nu se realizeazã, moțiunea de cenzurã nu mai este luatã în discuție.

La 3 zile de la data la care a fost prezentatã în ședințã comunã are loc dezbaterea moțiunii, iar dupã dezbatere este supusã votului celor douã Camere reunite în plenul lor.

Dacã moțiunea a fost adoptatã se emite o hotãrâre a Parlamentului privind adoptarea moțiunii de cenzurã ce trebuie semnatã de președintele Camerei și de președintele Senatului și care se înainteazã Președintelui pentru declanșarea formãrii unui nou Guvern.

Adoptarea moțiunii de cenzurã atrage demisia Guvernului; Guvernul demisionar îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice pânã la depunerea jurãmântului de cãtre noul Guvern.

Respingerea moțiunii are ca efect pãstrarea încrederii Parlamentului fațã de Guvern, iar pentru deputații și senatorii care au semnat-o înseamnã instituirea interdicției de a mai iniția o altã moțiune de cenzurã în aceeași sesiune, cu excepția cazului în care Guvernul își angajeazã rãspunderea potrivit art. 113. Guvernul își poate angaja rãspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședințã comunã, asupra unui program, a unei declarații de politicã generalã sau a unui proiect de lege. În termen de 3 zile de la prezentarea programului, declarației sau proiectului de lege, introducerea unei moțiuni de cenzurã și votarea ei în conformitate cu prevederile art. 112, au ca efect demiterea Guvernului. Moțiunea prevãzutã de art. 113 este o moțiune provocatã de Guvern, acesta dorind modificarea programului de guvernare sau adoptarea unui proiect de lege fãrã sã se treacã prin etapele procedurii legislative.

2.5.2. Rãspunderea juridicã.

Art. 108 alin. ( 2) prevede cã: “Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârșite în exercițiul funcției lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecatã aparține Curții Supreme de Justiție”.

Potrivit art. 108 alin. ( 3), “cazurile de rãspundere și pedepsele aplicate membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerialã”.

Normele cuprinse în alineat instituie o procedurã penalã specialã ce se aplicã numai pentru membrii Guvernului, nu și pentru persoane ce dețin funcții asimilate miniștrilor, dar nu sunt membre în Guvern și nici pentru persoane ce dețin alte demnitãți în sfera puterii executive, precum secretarii sau subsecretarii de stat și cei asimilați acestora și care, deasemeni, nu sunt membri în Guvern.

Aceastã rãspundere specialã a membrilor se referã numai la rãspunderea penalã a lor și nu include și celelalte forme ale rãspunderii juridice( rãspunderea contravenționalã, administrativã, civilã și materialã) și are în vedere numai fapte sãvârșite în exercițiul funcției.

Urmãrirea penalã pentru aceste fapte penale sãvârșite în exercițiul funcției de membru al Guvernului, se poate cere numai de cãtre Camera Deputaților, Senat și Președintele României.

În cazul în care s-a cerut urmãrirea penalã , Președintele poate dispune suspendarea din funcție a celui în cauzã, acest drept fiind o facultate a Președintelui și nu o obligație impusã prin normã imperativã.

Dacã membrul urmãrit penal a fost trimis în judecatã, suspendarea lui din funcție de cãtre Președinte devine o obligație; aceastã suspendare se face prin decret.

La alin. ( 3) al art. 108 se folosește sintagma de “cazurile de rãspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului”, ceea ce înseamnã cã membrii Guvernului vor rãspunde numai în cazurile expres prevãzute de legiuitorul organic și li se vor aplica numai pedepsele stabilite de acesta prin norme speciale, cu a cãror elaborare a fost abilitat de Constituție prin dispozițiile alin. ( 3) al art. 108.

Deoarece în textul alineatului citat mai sus se vorbește despre pedepse aplicabile “membrilor” Guvernului ( nu Guvernului), rezultã cã rãspunderea acestora nu este una solidarã, ci o rãspundere individualã.

Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã detaliazã normele constituționale și instituie regimul juridic al rãspunderii ministeriale.

Potrivit dispozițiilor legii, prin “membri ai Guvernului” se înțelege: primul-ministru,miniștrii și alți membri stabiliți prin lege organicã, numiți de Președinte pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Dispozițiile Legii nr. 115/1999 au fost completate de Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 130/1999 prin care s-au stabilit faptele sãvârșite de membrii Guvernului în exercițiul funcției lor calificate ca infracțiuni și cãrora li se aplicã regimul instituit de Legea nr. 115/1999. Aceste fapte sunt: împiedicarea, prin amenințare, violențã sau prin folosirea de mijloace frauduloase a exercitãrii cu bunã-credințã a drepturilor și libertãților vreunui cetãțean, prezentarea cu rea-credințã a unor date inexacte Parlamentului sau Președintelui României referitoare la activitatea Guvernului sau a unui minister, cu scopul de a ascunde sãvârșirea unor fapte de naturã sã aducã atingere intereselor statului.

Pentru sãvârșirea acestor infracțiuni, pedeapsa este închisoare de la 2 la 12 ani și interzicerea dreptului de a mai ocupa vreo funcție de demnitate publicã sau o funcție publicã de conducere pe o perioadã de la 3 la 10 ani.

Dispozițiile de drept material ale Legii nr. 115/1999 prevãd cã rãspunderea penalã a membrilor Guvernului este personalã și intervine de la data depunerii jurãmântului și pânã la încetarea din funcție.

Capitolul III: Organizarea administrativã centralã pe plan internațional

1. Categorii de structuri guvernamentale

Luând în considerare principiul separației puterilor în stat, existã patru categorii mari de structuri de guvernare:

regimul confuziei puterilor;

regimul separației stricte (rigide) a puterilor;

regimul de separare suplã sau de colaborare a puterilor;

regimul semiprezidențial.

1.1. Regimul confuziei puterilor. Se caracterizeazã prin deținerea și exercitarea de cãtre același organ a prerogativelor constituționale de naturã legislativã și executivã.

Confuziunea puterilor în favoarea Executivului. Într-un astfel de regim organul executiv fie absoarbe funcția legislativã, fie are o atât de mare putere asupra organului legislativ încât furnizeazã voința ce stã la baza legislației.

Formele vechi de confuziune în favoarea Executivului

Pot fi clasificate în mai multe feluri. M. Prélot vorbește despre monocrații clasice și identificã în aceastã categorie monarhia absolutã, tirania și dictaturile. Ch. Debbasch și colaboratorii sãi considerã monocrația doar o formã alãturi de monarhia absolutã și teocrație.

Dan Claudiu Dãnișor combinã cele 2 modalitãți, considerând cã expresia “forme vechi de confuziune a puterilor în favoarea Executivului” este preferabilã celei de monocrație.

Monocrația înseamnã puterea unuia singur: un singur om deține și executã puterea. Este o formã primitivã de putere calificatã de unii autori drept pre-etaticã.

Monarhia absolutã. Spre deosebire de monocrație, monarhia în principiu nu este tiranicã. Este un regim personal, dar puterea Regelui este limitatã.

Tirania. Tiranul deține puterea în mod ilegitim, încãlcând legea fundamentalã de succesiune la putere. Tirania este arbitrarã în originea sa, ea neagã funcționarea normalã a instituțiilor.

Teocrația reprezintã forma cea mai evoluatã de regim bazat pe confuziunea puterilor în stat. Pe lângã faptul cã puterea legislativã și cea executivã sunt concentrate în mâna unui singur om, puterea politicã se confundã cu cea religioasã. Suveranul este trimisul lui Dumnezeu și are puteri nelimitate.

Formele contemporane de confuziune a puterilor în favoarea Executivului pot fi numite generic dictaturi.

Dictaturile de tip clasic sunt definite de Ch. Debbasch astfel: “Dictaturile de tip clasic sunt regimurile în care un om, venit la putere în general prin forțã, concentreazã cea mai mare parte sau totalitatea puterilor și pretinde cã urmãrește interesul public fiind definit de el”.

În dictaturile militare un șef militar ia puterea prin forțã, bazându-se pe armatã și pe o parte din civili cãrora le servește de paravan politic. Parlamentul este suprimat sau suspendat.

Dictaturile totalitariste sunt dictaturile de tip fascist și cele marxiste.

Confuziunea puterilor în favoarea Legislativului.

Regimul de Adunare de intenție. În acest regim, puterea executivã este juridic absorbitã de puterea legislativã. Executivul nu dispune de nici o inițiativã, ci executã ordinele Legislativului.

Regimul de Adunare de fapt. Executivul nu folosește mijloacele de care dispune pentru a face presiuni asupra Legislativului, aceastã neutilizare mergând pânã la a face mijloacele de neutilizat.

1.2. Regimurile de separație rigidã a puterilor în stat.

Aceastã separație rigidã sau absolutã este caracteristicã sistemelor prezidențiale. Existã o colaborare limitatã între executiv și parlament, iar câștigul revine de cele mai multe ori executivului.

Acest regim este adoptat de Statele Unite ale Americii, unde a apãrut pentru prima oarã sistemul prezidențial, de statele Americii Latine și de unele state africane.

Puterea executivã este încredințatã prin Constituție președintelui, care este învestit cu responsabilitãți largi în conducerea statului.

Președintele este ales prin vot universal, egal, direct și secret, iar durata mandatului variazã de la un sistem la altul, de la 4 ani în Statele Unite pânã la 7 ani în Franța sau Turcia.

Parlamentul nu poate revoca sau demite Președintele, dar acest lucru nu înlãturã posibilitatea punerii acestuia sub acuzare. Deasemeni, Președintele nu poate dizolva Parlamentul.

În cadrul acestui regim, miniștrii nu rãspund politic în fața Parlamentului pentru activitatea guvernamentalã.

Modelul prezidențial american este cel care se regãsește în majoritatea acestor trãsãturi; acest model a fost aplicat și în variante ce i-au denaturat conținutul, de exemplu în statele Americii de Sud existã o înclinare a echilibrului de forțe în favoarea șefilor marilor comandamente militare.

1.3. Regimurile de separație suplã sau de colaborare a puterilor în stat.

Regimurile de separație strictã a puterilor încearcã sã stabileascã o egalitate a puterilor pornind de la independența lor, pe când regimurile de colaborare încearcã sã atingã acest scop prin realizarea unei dependențe a puterilor una fațã de alta.

Aceste regimuri sunt denumite generic regimuri parlamentare; ele sunt foarte diverse ca formã și conținut.

Caracteristica cea mai importantã este gradul înalt de echilibru și interferențã între parlament și guvern.

Președintele este ales de cãtre parlament, trãsãturã vizibilã doar în formele de guvernãmânt republicane.

Guvernul și membrii își asumã rãspunderea politicã fațã de parlament.

Șeful statului nu își asumã rãspunderea politicã, dar poate fi sancționat potrivit unei proceduri speciale doar pentru anumite fapte: înaltã trãdare, violarea constituției și a legilor.

Executivul are dreptul ca în anumite condiții prevãzute expres și limitate de Constituție sã dizolve parlamentul. Aceasta nu este privitã ca o sancțiune, ci ca o cale de rezolvare a unui conflict. În urma acestei mãsuri se pot organiza noi alegeri generale pentru formarea unui nou parlament și a unei noi echipe guvernamentale.

Existã și trei posibilitãți constituționale de deformare a modelului clasic de regim parlamentar: preponderența câștigatã de guvern fațã de parlament; preponderența parlamentului fațã de guvern; întãrirea prerogativelor șefului statului.

Modalitãțile de realizare a unei preponderențe a șefului statului sunt: stabilirea unei duble responsabilitãți a guvernului: fațã de parlament și fațã de șeful statului, care nu se subordoneazã însã parlamentului ( de exemplu: Portugalia); menținerea responsabilitãții guvernului fațã de parlament, concomitent cu învestirea cu puteri reale a șefului statului care este ales prin vot universal și direct; asumarea de cãtre șeful statului a funcției de prim-ministru, dar supunerea acestuia unui control politic exercitat de parlament.

1.4. Regimul semiprezidențial.

Se vrea un regim situat între cel parlamentar și cel prezidențial; modelul a fost degajat mai întâi de M. Duverger, pornind de la analiza a 7 regimuri: Republica de la Weimar ( 1919-1933), Finlanda, începând cu 1919, Austria, începând cu 1929, Irlanda din 1937, Islanda din 1945, Franța din 1962 și Portugalia din 1976.

Regimul se caracterizeazã prin alegerea șefului statului prin vot universal direct și prin rãspunderea politicã a guvernului în fața parlamentului.

Franța a inaugurat un regim semiprezidențial ale cãrui caracteristici au fost întãrite prin reforma constituționalã ce a avut loc în anul 1962.

Regimul politic al României este un regim semiprezidențial.

2. Puterea executivã în sisteme constituționale

de referințã

2.1. Statele Unite ale Americii.

Constituția americanã.

La 17 iulie 1787 a fost adoptatã Constituția americanã și apoi Declarația Drepturilor, ce cuprinde 10 amendamente cuprinse în Constituția federalã, lucru ce a grãbit ralierea statelor americane la acest document.

Amendamentul X , adoptat în 1791, consacrã principiul autonomiei, potrivit cãruia “puterile care nu sunt delegate de Statele Unite, de cãtre Constituție și nici nu sunt interzise de aceasta statelor sunt rezervate statelor respective sau poporului”. Astfel, statele federației au putut avea propria Constituție și reglementãri de interes local aplicabile circuitului civil în domenii precum: bugetar, administrativ, fiscal, judecãtoresc, etc.

Conținutul federalismului american poate fi caracterizat în prezent prin câteva trãsãturi: autonomia constituționalã a fiecãrui stat în parte, larga manifestare a inițiativei populare și descentralizarea administrativã.

Fondatorii Contituției au repartizat cele trei puteri în stat Congresului (puterea legislativã), Președintelui (puterea executivã) și Curții Supreme (puterea judecãtoreascã). Puterile Președintelui sporesc în fiecare an, în detrimentul celor ale Congresului.

Președintele Statelor Unite ale Americii.

Șeful statului american este cel mai reprezentativ pentru funcția executivã și cel mai controversat personaj ce deține puterea.

Alegerile prezidențiale au mai multe faze: 1. alegerile primare într-un anumit numãr de state; 2. convențiile naționale ale celor 2 partide; 3. deschiderea campaniei electorale; 4. desfãșurarea scrutinului, timp în care alegãtorii îi desemneazã pe electori , aceștia având un mandat imperativ de a alege o anumitã persoanã în funcția de președinte al S.U.A.; 5. alegerea președintelui de cãtre electori; 6. învestitura președintelui și a vicepreședintelui.

Aceastã modalitate de alegere a Președintelui este descrisã de teoria politicã drept vot universal indirect cu un singur tur, ce consacrã metoda pluralitãții; pot exista mai mult de 2 candidați, iar învingãtorul ar putea sã nu aibã în final majoritatea absolutã a voturilor. Sistemul se numește “universal indirect” deoarece toți cetãțenii americani cu drept de vot își pot exprima în primã fazã opțiunea pentru unul dintre candidați, dar votul efectiv va fi dat de marii electori ai statelor, în numãr egal cu cel al deputaților și senatorilor, ce vor exprima voința majoritarã la nivelul fiecãruia din cele 50 de state.

Electorii fiecãrui stat sunt în numãr proporțional cu populația statului respectiv; toți electorii dintr-un stat vor vota în final cu candidatul ales de majoritatea cetãțenilor din stat.

Rezultatele votului dat de popor sunt astfel distorsionate, ceea ce reprezintã cel mai important defect remarcat de specialiști.

La alegerile prezidențiale ce au avut loc în noiembrie 2000, Al Gore, candidatul Partidului Democrat a pierdut alegerile cu toate cã a obținut un

numãr mai mare de voturi din partea cetãțenilor; republicanul George W. Bush a însumat mai mulți “mari electori” în statele în care a avut majoritatea.

Au existat încercãri de reformare a sistemului electoral american, dar acestea au fost oprite de fiecare datã de împotrivirea clasei politice “tradiționaliste”(mai ales a republicanilor) și de reticența opiniei publice.

Funcțiile Președintelui

Președintele Statelor Unite se bucurã de un loc de frunte în ierarhia constituționalã americanã; potrivit art. 2, paragraful 1 din Constituție “puterea executivã va fi exercitatã de Președintele Statelor Unite ale Americii”. Practic, puterea de stat este deținutã de Președinte, acest beneficiind de o largã autonomie și independențã în domenii importante ale guvernãrii, fațã de celelalte organisme.

Președintele este în același timp șeful statului și șeful guvernului (prim-ministru); funcțiile lui complete sunt, conform art. 2 din Constituția federalã: șef al statului, șef al executivului, șef al diplomației, șef (comandant) al Forțelor Armate, Legiuitor (Legislative Leader).

Funcția de șef al statului

Implicã îndeplinirea obligațiilor ceremoniale de cãtre aceeași persoanã care este și șeful guvernului, spre deosebire de democrațiile europene, unde cele 2 tipuri de atribuții sunt separate.

Având în vedere atribuțiile ce îi revin ca șef al statului, Președintele S.U.A. “conferã titluri de onoare, deschide sezonul de baseball prin aruncarea primei mingi, organizeazã recepții în onoarea demnitarilor strãini”.

Președintele este ales odatã la patru ani, prin votul electorilor și nu rãspunde în fața Congresului, neputând fi obligat sã demisioneze dacã este “în minoritate”, așa cum se întâmplã cu primul-ministru în cazul regimurilor parlamentare.

Funcția de șef al executivului

Este cea mai importantã pentru evaluarea performanțelor din timpul mandatului. Președintele american este singurul șef de stat din regimurile democratice occidentale ce rãspunde în fața alegãtorilor pentru mersul economiei, starea sistemului educațional sau pentru nivelul șomajului.

În sistemul prezidențial american nu existã un organ colectiv, “consiliu de miniștri”, care s-ar întruni în vederea adoptãrii deciziilor. Ultimul cuvânt în acest caz îl are Președintele. El este asistat de 15 secretari sau șefi ai departamentelor (“miniștri” în accepțiunea europeanã), numiți de Președinte și validați de Senat. Aceștia acționeazã în calitate de consilieri personali ai Președintelui , sunt instalați la conducerea departamentelor

pentru a executa politica impusã de șeful statului, sunt responsabili în fața Președintelui, putând fi demiși oricând de cãtre acesta.

Ședințele Cabinetului prezidențial nu sunt instituționalizate, ceea ce aratã și mai mult caracterul unipersonal al puterii executive.

Vicepreședintele Statelor Unite este formal și Președintele Senatului, dar, în practicã, el deleagã competența prezidãrii ședințelor altui senator.

Funcția de Comandant al Forțelor Armate rãspunde unei convingeri democratice profunde a civilizației euroatlantice, aceea de a supune armata controlului civil și de a-i asigura o comandã politicã, legitimã din punct de vedere democratic, și nu una militarã, specificã dictaturilor.

Prerogativele politice în domeniul rãzboiului sunt împãrțite, pentru o mai mare precauție, între executiv și legislativ; în Constituția americanã se face o distincție între “puterea de a face rãzboi” deținutã de Președinte și “puterea de a declara rãzboiul”, pe care o are Congresul.

Funcția de Legislative Leader conferã Președintelui rolul de conducãtor al programului legislativ și este contrarie la prima vedere cu accepția clasicã a separației puterilor în stat. Aceastã funcție se contureazã prin prisma discursului anual pe care îl rostește în fața națiunii, denumit Starea Națiunii, vãzut de opinia publicã și de clasa politicã drept un document important pentru orientarea prioritãților legislative din perioada urmãtoare. Președintele dispune de dreptul de veto asupra oricãrei legi adoptate de Congres. Veto-ul prezidențial nu este absolut, Congresul putând trece peste “împotrivirea” Președintelui, în practicã acest lucru s-a întâmplat de foarte puține ori, ceea ce sporește statutul politic al liderului de la Casa Albã.

2.2. Marea Britanie.

Marea Britanie este o monarhie constituționalã ereditarã fãrã o Constituție scrisã. Principiile sale de guvernare se bazeazã pe tradiție și convenții. În decursul timpului au fost operate o serie de modificãri determinate de schimbãrile sociale.

Puterea executivã este exercitatã de un parlament bicameral (Camera Comunelor și Camera Lorzilor), iar puterea executivã este exercitatã de un guvern condus de un prim-ministru, care este de obicei liderul celui mai bine reprezentat partid în Camera Comunelor.

Regatul Unit al Marii Britanii este format din Marea Britanie, care este alcãtuitã la rândul ei din Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord.

Este un stat unitar cu câteva caracteristici specifice: inexistența unui sistem unitar de legi și Curți, a unui sistem unitar de poliție și guvernare localã și diferențe importante de exercitare a funcțiilor ce revin administrației centrale.

Regatul Unit este guvernat din anul 1972 de un singur Parlament, cel de la Londra; formal, politica este exercitatã de cãtre reginã, dar, practic, ea este realizatã de cãtre membrii Parlamentului și Camera Legislativã.

Constituția nu apare reunitã într-un singur document, ci cadrul constituțional este format, pe de o parte, din conținutul unor statute, al unor legi, parțial din convenții și este permanent completat.

Este o Constituție suplã datoritã caracterului cutumiar al normelor ce îi conferã conținutul material. Modificarea ei de cãtre Parlament nu necesitã vreo procedurã specialã.

Aceastã Constituție este acceptatã unanim de guvernanți, indiferent de partidul de guvernãmânt, dar și de cei guvernați. Este o Constituție cu o vechime considerabilã în istoria Marii Britanii și de aceea este respectatã ca un simbol național.

Șeful statului.

Monarhul Angliei este un simbol tradițional implicat doar aparent în jocul politic. Este considerat iresponsabil din punct de vedere politic și se bucurã de imunitate în materie penalã și civilã.

Din anul 1952, șeful statului este Regina Elisabeta a II-a.

Monarhul are un rol politic pur formal, deoarece el se conformeazã fie dorinței Guvernului, fie unor cutume în favoarea lui. Atribuțiile Monarhului sunt: a) desemnarea primului-ministru. Regele are obligația de a desemna ca premier liderul partidului câștigãtor al alegerilor generale. Are deasemeni dreptul de a numi în funcții publice miniștri, judecãtori, etc; b)sancționarea legilor. Dreptul de veto este recunoscut de cutumã, dar acesta nu a mai fost folosit de la începutul secolului al XVIII-lea; c) prezentarea “Mesajului Tronului” la deschiderea sesiunilor parlamentare, fiind, de fapt, o pledoarie în favoarea programului de guvernare al

partidului aflat la putere; d) înmânarea ordinelor și distincțiilor; e) dizolvarea Camerei Comunelor; în prezent, aceastã inițiativã aparține Primului-ministru, Regina conformându-se cererii acestuia; f) declararea stãrii de rãzboi și încheierea pãcii; g) încheierea tratatelor; h) recunoașterea altor state și guverne.

Monarhia are dreptul sã fie consultatã în mod confidențial de cãtre Primul-ministru referitor la activitatea Guvernului, iar în situații excepționale poate interveni în prevederile Primului-ministru.

Guvernul.

Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile electorale generale. Componența sa reprezintã victoria electoralã a unuia din cele 2 partide politice principale. Șeful Guvernului este Primul-ministru, unul din liderii politici ai partidului și este nominalizat de Reginã. Prin convenție, aceasta invitã liderii partidelor politice care conduc majoritatea în Camera Comunelor și îi consultã în vederea formãrii unui Guvern. Primul-ministru conduce ședințele Cabinetului, selecteazã miniștrii și are dreptul de a-i demite.

Primul-ministru are o poziție dominantã nu numai în cadrul Guvernului, ci și în general în viața politicã a statului. Întreaga putere este concentratã în mâinile sale. El intervine în problemele politice apãrute la nivel de departament și rãspunde timp de 15 minute de douã ori pe sãptãmânã la întrebãrile membrilor Camerei Comunelor, întrebãri ce acoperã o mare parte din activitatea guvernamentalã.

Primul-ministru ia cuvântul la cele mai multe dezbateri, formulând puncte de vedere referitoare la politica externã și la alte inițiative politice.

Guvernul propriu-zis este alcãtuit dintr-un numãr mare de membri; mãrimea lui variazã în funcție de prioritãți, acesta fiind în prezent constituit din 80 de persoane. Unii membri sunt titulari de departamente, iar alții au rolul de cvasisupleanți, numiți și “miniștri juniori”. Primul-ministru își formeazã un cabinet restrâns alcãtuit din titularii celor mai importante departamente, acest organism stabilind cele mai importante mãsuri și decizii din sarcina Guvernului.

În calitate de Ministru al Serviciilor Civile, Primul-ministru a constituit Biroul Serviciilor Publice ce face parte din problemele de management al resurselor umane din toate organizațiile ce aparțin serviciilor civile.

Existã și o instituție numitã ”shadow cabinet” (cabinetul din umbrã), un guvern format dintr-un numãr de deputați ai opoziției parlamentare, desemnați de ea și conduși de liderul acesteia. Acest organism reprezintã un guvern potențial pentru o eventualã alternativã la putere.

2.3. Franța.

Constituția Franței a fost promulgatã la 06. 10. 1952 și amendatã ultima datã la 04. 11. 1958; conform acesteia, Franța este o republicã prezidențialã.

Puterea legislativã revine unui Parlament bicameral format din Senat și Adunarea Naționalã, în timp ce puterea executivã este exercitatã de Președinte și Consiliul de Miniștri, numit de Președinte și condus de un prim-ministru. Președintele este ales prin vot universal direct pentru cel mult 2 mandate, durata mandatului fiind de 7 ani.

Potrivit art. 2 din legea fundamentalã, Franța este o republicã indivizibilã, laicã, democraticã și socialã.

Regimul prezidențial francez se caracterizeazã prin: separația aproape strictã a celor 3 puteri, preponderența puterii executive fațã de cea legislativã, concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul Președintelui, iresponsabilitatea politicã a Președintelui, alegerea Președintelui prin vot universal direct, numirea membrilor Guvernului de cãtre șeful statului la propunerea Primului-ministru, dizolvarea Adunãrii Naționale de cãtre executiv, responsabilitatea politicã a Guvernului fațã de Parlament.

În ciuda preponderenței rolului puterii executive în procesul de guvernare, Parlamentul pãstreazã funcțiile sale tradiționale, acelea de votare a legilor și de control asupra puterii executive. Acestea sunt totuși limitate de prerogativele constituționale ale Guvernului.

Constituantul a urmãrit separarea netã a puterilor și realizarea unui echilibru între ele. Șeful statului este cel ce se aflã la confluența acestor

forțe și care asigurã respectarea angajamentelor luate în numele Franței, deasemeni primatul intereselor naționale sau generale. El nu trebuie sã cedeze presiunilor exercitate de diferite grupuri de parlamentari.

Președintele Franței.

Constituția din 4 octombrie 1958 prevedea alegerea Președintelui de cãtre Colegiul electoral care era format din membrii celor 2 Camere, membrii consiliilor generale și ai adunãrilor teritoriale de peste mãri, precum și reprezentanți aleși ai consiliilor municipale.

În 1962 președintele Charles de Gaulle a propus o reformã constituționalã, în urma cãreia șeful statului este desemnat prin vot universal direct, pentru un mandat de 7 ani.

Se folosește scrutinul majoritar cu 2 tururi, în al doilea tur rãmânând candidații cu cel mai mare numãr de voturi. Cel care va întruni majoritatea absolutã a sufragiilor va fi declarat ales.

Încetarea mandatului are loc la împlinirea termenului sau în caz de demisie, moarte sau împiedicare definitivã a exercitãrii funcției, iar mandatul poate fi reînnoit fãrã condiții restrictive.

Art. 68 din Constituție dispune: “Președintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele îndeplinite în exercitarea atribuțiilor sale, cu excepția cazului de înaltã trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre cele douã Camere care hotãrãsc prin vot direct, deschis, al majoritãții absolute a membrilor ce le compun; el este judecat de cãtre Înalta Curte de Justiție”.

Prerogativele prezidențiale au fost clasificate în 3 categorii: competențe personale ale Președintelui, atribuții de decizie, dreptul de veto.

În sfera competențelor personale ale șefului statului intrã prezidarea Consiliului de miniștri, menționatã în art. 9 și comitatele superioare ale Adunãrii Naționale (art. 15), aceste douã atribuții neputând fi delegate.

Ca atribuție de decizie a Președintelui putem menționa faptul cã este dator sã vegheze la respectarea Constituției și sã asigure prin arbitraj funcționarea normalã a puterilor, precum și continuitatea statului, așa cum prevede art. 5 din Constituție. Șeful statului poate sesiza Consiliul Constituțional în legãturã cu constituționalitatea unei legi sau poate constata încãlcarea libertãților publice.

Președintele numește Primul-ministru și membrii Guvernului la propunerea Primului-ministru și primește demisia lor, promulgã legi; poate declara dizolvarea Adunãrii Naționale cu consultarea Primului-ministru și a președinților celor 2 Camere.

O altã prerogativã prezidențialã o reprezintã asigurarea autoritãții de stat constituționale în conformitate cu art. 16 din Constituție, aceastã prerogativã având o importanțã foarte mare pentru stabilirea locului Președinției în procesul conducerii sociale. Constituția francezã menționeazã și dreptul Președintelui de a grația.

Președintele promulgã legi, iar în cazul exercitãrii dreptului de veto solicitã Parlamentului rediscutarea legii și o nouã deliberare sau sesizeazã Consiliul Constituțional pentru a judeca constituționalitatea legii.

Guvernul Franței.

Guvernul este format din Primul-ministru, care este șeful Guvernului și un numãr de ministere și secretariate de stat, structura sa putând varia. Unii miniștri pot fi numiți secretari de stat, cu un rol important în echipa guvernamentalã și pot fi secondați de alți miniștri.

Existã 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvasipermanente. Miniștrii și secretarii de stat au propriile birouri conduse de asistenți.

Primul-ministru este numit de cãtre Președinte și, conform art. 21 din Constituție este responsabil pentru acțiunile Guvernului. El este ajutat de asistenți și de Secretariatul General al Guvernului.

Conform art. 20, “Guvernul stabilește și conduce politica Națiunii. El dispune de administrație și forțele armate.”

Guvernul are dreptul de a propune Parlamentului un proiect de lege.

Primul-ministru poate propune Președintelui eliberarea din funcție a oricãrui ministru, așa cum prevede art. 8 din Constituție. Primul-ministru contrasemneazã anumite acte ale șefului statului. Aceste acte nu stabilesc, însã, decizii foarte importante.

Funcția de membru al Guvernului este incompatibilã cu orice altã activitate profesionalã sau orice funcție de reprezentare profesionalã cu caracter național. Nici un membru al Guvernului nu poate fi în același timp și membru al Parlamentului.

2.4. Germania.

Germania este o republicã parlamentarã a cãrei Constituție a fost adoptatã în 1945. Existã o legislaturã bicameralã alcãtuitã din Adunarea Federalã (Bundestag) și Consiliul Federal (Bundesrat). Șeful statului este Președintele federal ales pentru un mandat de 5 ani de o convenție federativã specialã. Autoritatea executivã este exercitatã de Cancelarul federal care este ales de Adunarea Federalã. Acesta propune miniștri federali numiți apoi de Președinte.

Germania are o structurã administrativã policentricã, un sistem de cooperare la nivel federal, iar Cancelarul are o puternicã poziție în raport cu celelalte instituții administrative.

Este o republicã federalã, formatã din 16 state sau landuri , fiecare land în parte având Constituție, Guvern și Parlament proprii. Cetãțenii exercitã puterea în stat în mod indirect prin procesul electoral, cei aleși fiind membri ai Bundestagului. Fiecare land are libertatea de a-și fundamenta propria Constituție, dar ținând seama de prevederile Constituției federale.

Șeful statului.

Președintele federal este ales de cãtre Adunarea Federalã alcãtuitã din membrii Bundestagului și dintr-un numãr de membri egal cu cel al deputaților, aleși potrivit principiului reprezentãrii proporționale în adunãrile reprezentative ale landurilor. Durata mandatului este de 5 ani și nu poate fi reales decât o singurã datã.

Prerogativele Președintelui federal sunt: reprezentant al Germaniei pe plan internațional, încheierea tratatelor internaționale, acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici, numirea și revocarea judecãtorilor, exercitarea drepturilor de grațiere, promulgarea legilor, atribuții în privința formãrii Guvernului.

Președintele propune Bundestagului un candidat pentru Biroul Cancelarului Federal și numește sau demite miniștrii Cabinetului, la sugestia Cancelarului.

Șeful statului are dreptul de a dizolva Bundestagul, la propunerea Cancelarului, în cazul în care intervine o situație conflictualã.

Președintele nu are o rãspundere politicã a actelor sale, dar este rãspunzãtor pentru încãlcarea Constituției sau a legilor federale. Cererea de punere sub acuzare se prezintã de un sfert din membrii uneia din Camere, iar decizia se adoptã cu votul a ⅔ din numãrul membrilor Camerei în care

s-a inițiat procedura.

Tribunalul Constituțional Federal este cel care stabilește vinovãția Președintelui, iar în urma constatãrii vinovãției se decide revocarea lui din funcție.

Guvernul Federal

Germania are o structurã organizatoricã cu trei niveluri ale administrației: federal, land și local. Aceasta este o structurã cu puternice conotații istorice și politice. Nivelurile au autonomie legalã, fiecare nivel are independențã în ceea ce privește realizarea prevederilor constituționale.

Guvernul Federal are ca prinicpalã funcție pregãtirea deciziilor politice și legislative, responsabilitãțile administrative fiind delegate landurilor.

Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal și din miniștri federali.

Sistemul de guvernare din Germania mai poartã și numele de “democrație a cancelarului”, deoarece reflectã poziția dominantã a Cancelarului.

Cancelarul Federal este propus de Președinte și ales de Bundestag fãrã dezbateri. Dacã cel propus este ales, el trebuie numit apoi de cãtre Președinte, iar în cazul în care nu este ales, Bundestagul poate alege un Cancelar cu mai mult de jumãtate din membrii sãi în termen de 14 zile dupã turul de scrutin. Un nou tur are loc în cazul în care alegerea nu are loc înãuntrul acestui termen. Dacã cel ales obține votul majoritãții Bundestagului, Președintele îl numește în termen de 7 zile de la alegerea sa. Dacã aceastã majoritate nu se întrunește Președintele fie alege un nou candidat, fie dizolvã Bundestagul.

Cancelarul Federal nominalizeazã miniștrii, conduce activitatea guvernamentalã , stabilește politica pe care ministerele o vor implementa și poartã rãspunderea pentru aceastã politicã.

Fiecare ministru conduce departamentul sãu în mod independent pe propria rãspundere. Șeful ierarhic este liber sã aleagã membrii ministerelor care, odatã instalați în funcții, se bucurã de un înalt grad de independențã și țin seama doar de principiile de bazã.

Cancelarul Federal își conduce activitatea dupã un regulament interior stabilit de Guvern și aprobat de Președintele Federal.

Cancelarul conduce și comandã forțele armate.

Funcția de cancelar sau cea de ministru este incompatibilã cu orice altã funcție salariatã, ocupație sau profesiune. Cancelarul sau miniștrii nu au dreptul de a aparține unei întreprinderi bazate pe profit, fãrã aprobarea Bundestagului, a direcției sau consiliului de administrație.

Funcția de cancelar și cea de ministru federal iau sfârșit la realegerea noului Bundestag. Funcția de ministru ia sfârșit odatã cu încetarea funcției de Cancelar Federal.

Cancelaria Federalã are misiunea de a oferi informații Cancelarului Federal care l-ar ajuta în coordonarea activitãților sau la dezvoltarea politicii guvernamentale. Structura Cancelariei este asemãnãtoare cu cea a ministerelor, iar șeful Cancelariei rãspunde pentru organizarea activitãții interne a Cancelariei.

Guvernele landurilor.

Organizarea administrativã a fiecãrui land este lãsatã la dispoziția acestuia. Landurile elaboreazã propria lor legislație și formuleazã 75 de procente din propunerile pentru legile federale.

Majoritatea landurilor au 3 niveluri de organizare administrativã: superior, mediu și inferior. Autoritãțile situate la cel mai înalt nivel îndeplinesc funcțiile administrative pentru întregul land, aceste autoritãți fiind direct subordonate ministerelor.

Existã și activitãți mixte pe care landurile le desfãșoarã în colaborare cu Guvernul Federal, cum ar fi elaborarea politicii economice regionale sau învãțãmântul.

2.5. Spania.

Constituția Spaniei a fost promulgatã la 29 decembrie 1978, fiind rezultatul unui dificil proces de tranziție politicã declanșat dupã moartea generalului Franco. Conform acestei Constituții Spania este o monarhie constituționalã ereditarã.

Din punctul de vedere al structurii sale Spania este un stat militar, dar regiunile din care este alcãtuit au o largã autonomie, iar Constituția le numește naționalitãți. Ceea ce nu înseamnã cã Spania este un stat multinațional, format dintr-o pluritate de popoare.

Puterea legislativã este exercitatã de cãtre un parlament bicameral, Adunarea Naționalã, formatã din Senat și Congresul Deputaților. Puterea executivã revine Consiliului de Miniștri, condus de un președinte (prim-ministru). Acesta este desemnat de rege și aprobat de Adunarea Naționalã.

Consiliul de stat este organul consultativ suprem și are 23 de membri.

Cele 17 regiuni au organe legislative și executive proprii.

Regele.

Ca toate monarhiile contemporane, Spania are un caracter parlamentar, prerogativele puterii fiind repartizate Parlamentului și Guvernului.

Regele este șeful statului și este un simbol al unitãții și permanenței statului. Coroana regalã se transmite pe cale ereditarã descendenților regelui Don Juan Carlos I de Bourbon, respectându-se dreptul de primogenitarã. Se mai ține cont și de alte reguli ce vizeazã sistemul de preferințe: linia directã, fațã de cea indirectã, sexul masculin fațã de cel feminin, gradul de rudenie mai apropiat fațã de cel mai îndepãrtat, vârsta.

Conform Constituției, Regele are 2 tipuri de funcții: generice și specifice.

Funcțiile generice sunt: a) simbol al unitãții statului cu respect fațã de guvernele regionale pentru a contrabalansa diviziunea dintre autoritãțile juridicã, legislativã, executivã; b) reprezentarea în relațiile internaționale; c) arbitru dificil de definit, aceastã funcție depinzând într-o mare mãsurã de personalitatea monarhului.

Funcțiile specifice: avizarea și promulgarea actelor parlamentare (intervenție pur formalã, Regele neputând refuza participarea), convocarea Parlamentului și demiterea lui, inițierea alegerilor generale.

Regele se implicã și în exercitarea autoritãții executive, având urmãtoarele atribuții: propune Parlamentului Primul-ministru, dupã consultarea cu partidele politice, îl numește și îl schimbã; numește și revocã membrii Guvernului, la propunerea Președintelui Guvernului (Primul-ministru); constrasemneazã decretele aprobate de Consiliul de Miniștri; poate prezida ședințele Consiliului de Miniștri, la cererea Primului-ministru; Regele este comandantul forțelor armate cu toate cã puterea sa este formalã și nu poate decide singur.

Alte atribuții ale șefului statului: numirea președinților executivelor de la nivel regional, cu aprobarea Parlamentului declarã rãzboi, acrediteazã ambasadori în strãinãtate. Regele își poate exprima consimțãmântul în legãturã cu obligațiile internaționale prin semnarea de tratate, așa cum se menționeazã și în Constituție.

Guvernul.

Guvernul este cel care conduce politica internã și pe cea externã, administrația civilã și militarã și apãrarea statului. Potrivit Constituției și legilor, lui îi revin puterea executivã și cea de reglementare.

Primul-ministru face parte din partidul politic care are majoritate parlamentarã sau poate fi propus de formațiunea politicã majoritarã sau cu acordul ei.

În procedura de desemnare și de investire a candidatului sunt implicați șeful statului și Parlamentul.

Candidatul care a obținut votul de încredere al Parlamentului este numit de Rege. În cazul în care Parlamentul nu acordã votul de încredere se va face o nouã propunere.

Încetarea activitãții Guvernului are loc în cazul ținerii alegerilor parlamentare, pierderii votului de încredere al Congresului sau în cazul demisiei sau decesului Primului-ministru.

Primul-ministru și membrii Guvernului au o responsabilitate politicã, iar în afarã de aceastã rãspundere, ei rãspund penal pentru faptele lor, fiind judecați de secția penalã a Tribunalului Suprem.

2.6. Italia.

Italia este o republicã parlamentarã a cãrei Constituție a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Este împãrțitã în 21 de regiuni cu o largã autonomie.

Puterea legislativã este exercitatã de un Parlament bicameral, format din Senat și Camera Deputaților. Puterea executivã este exercitatã de Consiliul de Miniștri, condus de Prim-ministru. Președintele este cel care numește Primul-ministru, iar miniștrii sunt numiți tot de șeful statului, la recomandarea Primului-ministru.

Statul este organizat dupã modelul francez, cu o importantã delegare de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii administrative, respectiv cel regional, cel al provinciilor și municipalitãților.

Președintele are un mandat de 7 ani și este ales de un colegiu electoral alcãtuit din cele douã Camere ale Parlamentului și 58 de reprezentanți ai regiunilor.

Actorul principal în jocul politic între legislativ și executiv este Primul-ministru, Președintele deținând doar funcții onorifice.

Alegerea șefului statului se face prin vot secret acordat de cãtre Parlament reunit în ședințã comunã și de reprezentanții regiunilor. Candidatul care obține ⅔ din voturile celor reuniți este desemnat Președinte; funcția de Președinte este incompatibilã cu orice funcție publicã sau privatã.

Prerogativele șefului statului sunt: 1) promulgarea legilor adoptate de Parlament și emiterea decretelor cu valoare de lege și regulamente; 2) trimiterea de mesaje Camerelor; 3) autorizarea prezentãrii proiectului de lege al Guvernului în Camere; 4) fixarea referendumului popular în cazurile prevãzute de lege; 5) numirea funcționarilor de stat; 6) acreditarea și primirea ambasadorilor; 7) ratificarea tratatelor internaționale; 8) Președintele este comandantul forțelor armate și tot el este cel care prezideazã Consiliul Suprem al Apãrãrii; 9) prezidarea Consiliului Superior al Magistraturii; 10) exercitarea dreptului de grațiere; 11) conferirea de decorații.

Consiliul de Miniștri.

Este numit de Președinte, dupã consultarea cu partidele politice. Consiliul este alcãtuit din totalitatea miniștrilor cu sau fãrã portofoliu. De obicei, aceștia sunt și membri ai Parlamentului.

Premierul direcționeazã politica generalã a Guvernului și își asumã rãspunderea pentru aplicarea ei.

Membrii Consiliului numesc Șeful Departamentului de Administrație Publicã, directorii generali din cadrul ministerelor și intervin în soluționarea situațiilor conflictuale ce se creeazã între ministere.

Existã un numãr de comisii interministeriale alcãtuite din miniștrii responsabili și implicați direct în domenii de activitate. Aceștia sunt funcționari publici și experți ce coordoneazã activitatea Consiliului de Miniștri în sectoare specifice. Cea mai importantã este Comisia Interministerialã pentru Planificare Economicã condusã de Ministrul pentru Planificare Economicã și Bugetarã.

Fiecare minister este condus de un ministru care este responsabil pentru activitatea ministerului și de cel puțin un secretar de stat. Ministrul este asistat de un birou format din șeful biroului și persoane responsabile pentru probleme legislative și relații cu presa. Ministerul este la structurat în direcții, iar acestea reunesc, la rândul lor, divizii. În anul 1991 existau 19 ministere, dintre care 8 fãrã portofoliu, conduse și finanțate din surse extrabugetare.

Cu toate cã Italia este un stat unitar, din punct de vedere teritorial, el este divizat în regiuni ce au o largã autonomie localã, iar constituirea regiunilor s-a realizat în scopul dezamorsãrii încercãrilor separatiste ale unor regiuni precum Sicilia și Sardinia.

Are loc alegerea unui Consiliu în fiecare regiune, Consiliul desemnând, la rândul lui, un președinte și un organism executiv, aceștia fiind rãspunzãtori din punct de vedere politic în fața Consiliului pentru activitatea lor.

2.7. Belgia.

Constituția Belgiei a fost adoptatã în 1831 și modificatã ultima datã în anul 1993. Belgia este o monarhie constituționalã ereditarã; reunește 3 regiuni cu o largã autonomie și 3 comunitãți lingvistice. Regiunile și grupurile lingvistice sunt reprezentate de adunãrile legislative ale celor 3 comunitãți.

Puterea legislativã este exercitatã de un Parlament bicameral alcãtuit din Senat și Camera Deputaților. Puterea executivã este deținutã nominal de cãtre Rege și este exercitatã de un Cabinet, condus de un Prim-ministru numit de Rege. La recomandarea Primului-ministru, Regele numește și ceilalți miniștri.

În urma dezvoltãrii politice a statului și a creșterii rolului partidelor politice în activitatea parlamentarã și guvernamentalã, rolul Regelui în fundamentarea deciziilor din sectorul public a fost diminuat. Coroana se implicã acum mai mult în relațiile diplomatice și în problemele din domeniul forțelor armate.

Din punctul de vedere al exercitãrii autoritãții executive se face o distincție între: instituțiile naționale, care sunt implicate mai mult în furnizarea serviciilor publice descentralizate la nivel local; instituțiile comunitãților de limbã; instituțiile regionale.

Începând cu anul 1974 Primul-ministru este membru în partidul cel mai puternic din Camera Deputaților. Acesta înainteazã propuneri Coroanei pentru numirea miniștrilor și a secretarilor de stat ce vor fi alei în urma dezbaterilor ce vor avea loc cu șeful partidelor din coaliție.

Rolul Primului-ministru este caracterizat ca “primul inter pares”.

Instituțiile din cadrul Guvernului Central sunt: Biroul Șefului Guvernului, Cancelaria, Consiliul de Miniștri, Biroul Consultativ, Departamentul Central de Management, ministerele, alte compartimente, Departamentul de Reprezentare la Nivel Central al Compartimentelor la Nivel Local.

Biroul Primului-ministru reunește 100 persoane, dintre care o parte sunt consilieri politici, iar altã parte sunt implicați în rezolvarea corespondenței, stabilirea tematicii ședințelor de lucru, în procesele de negociere prealabile fundamentãrii deciziilor.

Cancelaria Primului-ministru este formatã din funcționarii care oferã Primului-ministru raportul necesar exercitãrii funcțiilor sale, iar reprezentanților sectorului privat le oferã informațiile necesare continuãrii inițiativei începute.

CONCLUZII

Puterea executivã are un rol bine definit între autoritãțile statului, ea interfereazã cu celelalte puteri asigurând stabilitatea și funcționarea sistemului politic.

Sfera activitãților sale este una complexã: exercitarea funcției de șef al statului, coordonarea acțiunii administrației publice pentru aplicarea legii, desfãșurarea acțiunilor directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicãrii legii, exercitarea unor atribuții cu privire la impulsionarea procesului legislativ, conducerea generalã a statului.

S-a observat de cãtre specialiști eficiența foarte mare a unei guvernãri în cadrul cãreia responsabilitatea acțiunilor revine unui numãr cât mai mare de persoane și în care o singurã funcție este atribuitã mai multor organe administrative. Tendința generalã este eliminarea sistemelor în care o singurã persoanã sau autoritate deține foarte multe sarcini.

Existã o diversitatea mare de structuri guvernamentale, chiar diferențe mari de politicã internã și externã între state considerate asemãnãtoare din perspectiva promovãrii principiilor democrației, cum ar fi Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

În general, Executivul se prezintã sub urmãtoarea formã: un șef al statului (rege sau președinte) cu un rol important în politica externã și un organ colegial unipersonal (guvern sau consiliu de miniștri) ce se afirmã pe planul politicii interne, cu o responsabilitate în fața Parlamentului.

BIBLIOGRAFIE

A. Tratate, cursuri, monografii.

1. BOC, Emil. Separația puterilor în stat. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitarã Clujeanã, 2000.

2. CONSTANTINESCU, M.; DELEANU, I.; IORGOVAN, I.;VIDA, I. Alegerile parlamentare și prezidențiale. București: Regia Autonomã “Monitorul Oficial”, 1992.

3. DABU, Valericã. Drept constituțional și instituții politice. București: Editura SNSPA, 2001.

4. DÃNIȘOR, Dan Claudiu. Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Științificã, 1997.

5. DEBBASCH, Ch.; BOURDON, J.; PONTIER, J. M.; RICCI, J-C. Droit Constitutionnel et Institutions Politiques, 3e edition. Paris: Economica, 1990.

6. DE LAUBADĔRE, André. Traité de Droit Administratif. Paris: L.G.D.F., 1980.

7. DELEANU, Ion. Drept constituțional, vol. II. Iași: Editura Fundației “Chemarea”, 1992.

8. DUVERGER, Marcel. Institutions politiques et droit constitutionnel. P.U.F., Thémis, 1959.

9. GAUDEMET, P-M. Le pouvoir exécutif dans les pays occidentaux. Paris: Montchrestien, 1966.

10. IONESCU, Cristian. Instituții politice și drept constituțional. București: Editura Fundației “România de Mâine”, 1999.

11. IONESCU, Cristian. Sisteme constituționale contemporane. București: Casa de Editurã și Presã “Șansa”, 1994.

12. IORGOVAN, Antonie. Tratat de drept administrativ, vol I, Ediția aIII-a. București: Editura All Beck, 2001.

13. IRIBARNE, Manuel F. La Constitucion de 1978, a vista de povente, în La Constitucion Espagnola de 1978, Presidencia del Gobierno. Madrid, 1978.

14. Lexique de termes juridiques. Paris: Dalloz, 1990.

15. MACRIDIS, Roy. Modern Political Systems. New Jersey: Prentice-Hall, Inc., 1987.

16. MANDA, Corneliu. Drept administrativ. București: Editura Lumina Lex, 2001.

17. MASSOT, Jean. Le Chef de Gouvernement en France, în Notes et Etudes Documentaires, nr. 4537-4538/ 1979.

18. MONTESQUIEU, L’Esprit des lois. Paris: Classique Garnier, 1955.

19. NAUMESCU, Valentin. Sisteme politice comparate: elemente de bazã. Cluj-Napoca: Casa Cãrții de Științã, 2003.

20. PREDA, Mircea. Autoritãțile administrației publice. București: Editura Lumina Lex, 2002.

21. PRÉLOT, Marcel. Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Dalloz, 1961.

22. PRISĂCARU, Valentin I. Tratat de drept administrativ. Ediția aII-a. București: Editura All Beck, 2001.

23. RUSU, Ion. Președintele României. București: Editura Lumina Lex, 1996.

24. RINDER, J.-P.; MCCRACKEN, S. Connaisance du droit anglais. Paris: L.G.D.J., 1980.

25. STĂNCIULESCU, G.; ANDRONICEANU, A. Sisteme comparate de administrație publicã europeanã. București: Editura Economicã, 2001.

26. TEODORESCU, Anibal. Tratat de drept administrativ. București, 1935.

27. VEDINAȘ, Verginia. Drept administrativ și instituții politico-administrative. București: Editura Lumina Lex, 2002.

28. VIDA, Ioan. Puterea administrativã și administrația publicã. București: Regia Autonomã “Monitorul Oficial”, 1994.

B. Articole, studii.

1. ENACHE, Marian. Câteva considerații în legãturã cu puterea executivã, concept și funcționare, în revista Dreptul, nr. 9/ 1997.

2. ENACHE, Marian. Modalitãți de exercitare a funcției de control parlamentar asupra Președintelui României, în revista Dreptul, nr. 1/ 1998.

C. Legislație

1. Constituția României, publicatã la 19 octombrie 2003.

2. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

3. Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12/1995.

4. Legea nr. 36/1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49/1998.

5. Legea nr. 259/1998 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe, publicatã în Monitorul Oficial nr. 521/1998.

6. Legea nr. 83/1999 din 25 mai, privind respingerea Ordonanței Guvernului nr. 6/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246/1999.

7. Legea nr. 84/1999 privind respingerea Ordonanței Guvernului nr.7/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246/1999.

8. Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164/02. 04. 2001.

9. Decizia Curții Consituționale nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129/1995.

10. Hotãrârea Guvernului nr. 555 din 7 iunie 2001 pentru aprobarea regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre aprobare Guvernului, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 22 iunie 2001.

11. Ordonanțele de urgențã nr. 43- 45/1997, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153/1997.

12. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 33/1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135/1997.

13. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 92/1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386/1997.

14. Ordonața de urgențã a Guvernului nr. 12/1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254/1998.

15. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 13/1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255/1998.

16. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 1/1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22/1999.

17. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 104/2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352/2001.

18. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 105/2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351/2001.

19. Ordonanța de urgențã a Guvernului nr. 89/2001 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal privind infracțiuni legate de viața sexualã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338/2001.

20. Ordonanța Guvernului nr. 26/1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108/1996.