Continutul Relatiilor Financiar Monetare Internationale
=== RFMI ===
CONȚINUTUL RELAȚIILOR FINANCIAR-MONETARE INTERNAȚIONALE
Trăsăturile și rolul relațiilor financiar- monetare internaționale
Amploarea interdependențelor economice a determinat creșterea rolului relațiilor economice internaționale în dezvoltarea economică națională. Ca urmare, ele au devenit un obiectiv important al instituțiilor statului în organizarea și derularea schimbului. Fenomenul de mondializare s-a accentuat atât de mult, încât foarte multe țări realizează produsul intern brut într-o proporție ridicată pe baza bunurilor și serviciilor care intră în sfera relațiilor economice internaționale. În prezent, se manifestă un interes și o conlucrare bi și multilaterală a țărilor, organizațiilor internaționale sau a uniunilor statale în tot mai multe domenii: comerț, cooperare în producție, sănătate, probleme de securitate, asistență umanitară, asigurarea echilibrului ecologic etc.
Relațiile economice internaționale pot fi definite ca fiind ansamblul tranzacțiilor economice dintre statele lumii. Acestea pot fi analizate pe trei mari categorii de operații, respectiv:
operații comerciale reflectate de schimbul de bunuri;
operații necomerciale aferente schimburilor de servicii;
operații financiare ce constituie obiectul schimburilor de capital.
Ponderea cea mai mare este deținută de schimburile comerciale, respectiv importul și exportul de mărfuri. Un loc important în cadrul relațiilor economice internaționale îl ocupă și schimbul de servicii, în interiorul acestora o categorie însemnată fiind formată din prestările de servicii legate de schimbul de mărfuri. Deasemenea, în cadrul serviciilor, sunt incluse și turismul internațional, întreținerea reprezentanțelor diplomatice, vânzarea- cumpărarea de licențe, servicii de poștă, telefon, fax, precum și serviciile reprezentate de transferurile valutare efectuate de persoanele fizice care desfășoară o activitate în străinătate.
Schimburile de capital includ împrumuturile internaționale, creditele bancare pe termen scurt, mediu sau lung, investițiile directe de capital care constau în finanțarea sau cumpărarea de unități economice în străinătate dar și mișcările de capital pe termen scurt, având un caracter speculativ.
Desfășurarea operațiilor de natură economică, dar și culturale, politice, militare etc. determină o activitate de mișcare a valorii în context internațional atât sub forma fondurilor financiare și de credit cât și sub forma unor creanțe mijlocite de semnele monetare. Pentru exemplificare se poate urmări o operație simplă de comerț exterior:
Deci, o legătură economică trece obligatoriu prin sfera activității financiar- monetare internaționale. Astfel, în primul rând, intră în procesul de evaluare, unde, cu ajutorul unui etalon monetar se stabilește prețul bunurilor care fac obiectul schimbului. Apoi, intră în procesul de repartiție, care asigură o finanțare sau creditare ce favorizează mișcarea rapidă a bunurilor către importator și a contravalorii lor către exportator. În al treilea rând, operațiunea de export intră în procesul de plată, prin care, cu ajutorul mijloacelor de plată se sting obligații determinate de export.
Operațiile determinate de aceste procese formează conținutul și structura activității financiar- monetare internaționale. În consecință, în cadrul acestei activități sunt incluse acțiuni de evaluare, acțiuni de repartiție financiară și de credit, acțiuni de plată, toate în context internațional.
Relațiile financiar-monetare internaționale pot fi definite ca fiind ansamblul de mecanisme și instrumente utilizate de diferite instituții financiare sau direct de operatorii economici pentru a mobiliza resursele financiare necesare derulării de operațiuni comerciale sau de cooperare în plan internațional sau a unui proiect de investiții într-o altă țară.
Foarte mulți specialisti consideră că momentul declanșator al fenomenului monetar-financiar internațional în formă modernă îl constituie Tratatul franco-prusac din 1871, soldat cu obligarea Franței la efectuarea unei plăți externe importante ca despăgubire de război în favoarea Germaniei (este vorba de 5 miliarde franci-aur ce a reprezentat un însemnat flux financiar –monetar internațional).
În prezent, se constată tot mai mult că sfera relațiilor financiar monetare s-a extins de la relațiile financiare internaționale publice către fluxurile financiare private, volumul valoric al tranzacțiilor financiare depășind cu mult volumul tranzacțiilor comerciale din economia mondială.
Caracteristicile relațiilor financiar-monetare internaționale sunt:
se manifestă între două sau mai multe state sau între un stat și diferitele instituții și organisme financiare internaționale;
Reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private realizate în favoarea unor entități publice sau private din străinătate sau a unor organizații internaționale;
Reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private din străinătate;
Pot avea un caracter bilateral sau multilateral în funcție de numărul de participanți implicați în derularea acestor fluxuri;
Fluxurile financiare private sau care au ca beneficiar o entitate economică privată se pot desfășura cu garantarea sau fără garantarea lor din partea statului unde se află situați beneficiarii tranzacțiilor financiare;
asigură sporirea volumului schimburilor financiare internaționale;
determină dezvoltarea relației de creditare internațională.
În raport de tipul și numărul participanților implicați în derularea relațiilor financiar-monetare internaționale, acestea pot îmbrăca următoarele forme:
Relații financiare derulate între state suverane și organizații financiare internaționale cu vocație universală (FMI);
Relații financiare derulate între state suverane și alte instituții (organizații) internaționale (BEI, BERD);
Relații financiare ce se manifestă între state suverane bilateral sau multilateral (aranjamentele monetare);
Relații financiare ce se stabilesc între entități private și diferite organisme sau instituții financiare din străinătate (publice sau private).
În funcție de regularitatea cu care aceste fluxuri se desfășoară se disting:
Relații financiare internaționale ce au caracter de permanență (generate de participarea unei țări la diferitele organisme și organizații internaționale);
Relații financiare internaționale ce au caracter accidental (fluxurile financiare private în general).
Structura sistemului financiar- monetar internațional
Piața financiară internațională reprezintă cadrul organizat de desfășurare a relațiilor financiar-monetare internaționale. Existența unei piețe relativ organizată a impus crearea de instituții financiare internaționale care să vizeze stabilitatea întregului sistem financiar precum și o serie de reglementări internaționale unanim recunoscute și acceptate care să permită o eficientizarea a derulării fluxurile financiare internaționale. Primele forme instituționale în activitatea financiar-monetară internațională au apărut după primul război mondial, fiind reprezentate de: uniuni monetare, blocuri sau zone monetare, bănci etc. Însă, formele instituționale cu un statut bine definit au apărut după cel de-al doilea război mondial.
Sistemul financiar monetar internațional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate, instrumente, organisme și piețe care vizează coordonarea și organizarea comportamentului țărilor membre în domeniul fluxurilor financiare și monetare internaționale determinate de derularea unor operații comerciale sau necomerciale internaționale precum și asigurarea deplasării în timp și spațiu a capitalurilor de la deținători la solicitanți.
Aceste reguli trebuie să definească: un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face față progresului comerțului internațional; un sistem de rezerve care conferă statelor ce participă la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantitățile de devize intrate și ieșite din țară; mecanisme de reajustare în situația în care se manifestă dezechilibre ale balanței de plăți curente conservate pe termen mediu sau lung.
Funcțiile de bază ale acestui sistem sunt:
Asigură transferarea resurselor financiare de la cei care înregistrează un excedent spre cei care se confruntă cu deficit de fonduri;
Vizează înregistrarea unei eficiențe economice printr-o alocare optimă a resurselor de capital;
Facilitează valorificarea oportunităților de investiții;
Asigură derularea fluxurilor de încasări și plăți;
Stimulează procesul de economisire și pe cel investițional;
Pentru asigurarea organizării, conducerii, perfecționării și diversificării activității financiar-monetare internaționale și pentru a furniza economiei mondiale produsele corespunzătoare cerințelor acesteia (etaloane monetare, fonduri financiare și de credit, mijloacde și modalități de plată, reglementări necesare activității financiar-monetare internaționale), SFMI este structurat sub forma unor piețe internaționale bine definite în cadrul sistemului actual, respectiv:
Piața monetară = piața capitalurilor pe termen scurt și foarte scurt;
Piața de capital = piața capitalurilor pe termen lung;
Piața valutară.
În ultimii ani, s-a avut în vedere din nou problema reformei sistemului financiar monetar internațional, fiind vizate următoarele direcții de acțiune:
Asigurarea unei stabilități mai mari a cursurilor de schimb;
impunerea unei discipline mai severe în politica economică și monetară dusă de țările membre ale Fondului;
asigurarea unei lichidități corespunzătoare cantitativ și calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu dificultăți.
Mijloacele și MODALITĂȚIle de plată internaționale
2.1. Mijloacele de plată internaționale
Tranzacțiile economico-financiare internaționale generează plăți și încasări între parteneri, luând forme diferite în funcție de împrejurări, condiții, interesul părților, capacitatea de plată a debitorilor ș.a..
Totalitatea formelor și instrumentelor de plată ce pot fi utilizate pentru stingerea obligațiilor rezultate din operațiuni comerciale, tranzacții financiare sau credite internaționale constituie mijloacele de plată internaționale. Instrumentele utilizate în plățile internaționale sunt: monedele naționale, valutele, devizele, valutele de cont, aurul, drepturile speciale de tragere, ș.a..
Monedele naționale au un rol minor în mijlocirea plăților internaționale, ele fiind specifice țărilor în curs de dezvoltare care dispun de un volum mic de devize și valute convertibile. Aceste țări utilizează, în mod preferențial, pentru plata importurilor, achitarea datoriilor generate de împrumuturi externe în devize convertibile precum și a diferitelor servicii și lucrări de investiții pe teritoriul lor, propria lor monedă. Cei care primesc această monedă, o vor utiliza fie pentru achiziționarea de bunuri de pe piața locală, fie pentru participarea la noi investiții, plata personalului local angrenat în prestarea de servicii diverse, scopuri turistice e.t.c..
Valutele sunt monede naționale care circulă, au putere de plată și pot fi constituite rezervă pe teritoriu străin. Ele au calitatea de a permite lichidarea imediată a obligațiilor de plată în relațiile economice internaționale.
Valutele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, o importanță deosebită având modul de preschimbare. Din acest punct de vedere, valutele pot fi: convertibile; neconvertibile; transferabile și liber- utilizabile.
În categoria valutelor convertibile intră monedele care se schimbă liber contra altor monede naționale sau internaționale (ele au la bază un angajament al țării emitente de a converti propria monedă, la solicitarea oricărui deținător într-o altă monedă). Valutele neconvertibile sunt cele care nu pot fi schimbate în alte valute. În cazul acestora, operațiunea de schimbare se realizează într-un singur sens, respectiv de la valutele convertibile către cele neconvertibile. Valutele transferabile au un grad de convertibilitate stabilit în cadrul unor înțelegeri pe plan regional și sunt utilizate pentru un număr limitat de operațiuni. Valutele liber-utilizabile sunt reprezentate de valutele ce au o convertibilitate totală, recunoscute de FMI și alte organizații financiare internaționale ca fiind utilizabile pe o scară lărgită în cadrul tranzacțiilor internaționale. În derularea plăților internaționale, o importanță deosebită o au aceste valute, deoarece ele pot fi convertite oricând la cursul curent al pieței. Ele pot fi utilizate și ca valori de rezervă pentru acoperirea eventualelor deficite ale balanței de plăți externe.
Devizele sunt titluri de valoare exprimate în valută și reprezintă cel mai important instrument de plată internațional. Ele includ: cambia, biletul la ordin, cecul, scrisoarea de credit, recipisa-warant, conosamentul, scrisorile de gaj, acțiunile și obligațiunile libelate în valută.
Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plată sunt:
se concretizează prin documente standardizate, care sunt formulate în termeni exacți, garantând astfel exercitarea dreptului beneficiarului la transmiterea creanței și/sau la executarea acesteia;
condițiile înscrise în document conferă putere titlului de credit;
titlul are putere circulatorie independent de tranzacția care a stat la baza apariției lui.
Devizele pot fi liber convertibile atunci când sunt exprimate în valute convertibile. Utilizarea titlurilor de credit ca instrumente de plată în relațiile internaționale prezintă anumite avantaje:
sunt o garanție datorită forței procesuale și legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei;
sunt negociabile, deci beneficiarii au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, încasând suma aferentă înainte de scadență;
pot fi folosite prin andosare sau gir (numai înainte de scadență) pentru achitarea unei datorii.
Valutele de cont. Desfășurarea clearingului și a barterului are la bază valuta etalon de cont, în care se ține evidența înregistrării încasărilor și a plăților rezultate din operații de schimb de bunuri și servicii precum și din alte operații. Ca valute de cont pot fi utilizate orice valute convertibile sau neconvertibile, ori moneda unei părți. Însă, sunt preferate valutele forte, liber convertibile, cu un grad ridicat de stabilitate pentru exprimarea prețurilor contractuale utilizate în tranzacția respectivă.
Aurul a îndeplinit de-a lungul timpului un dublu rol: mijloc de plată și marfă, adică obiect de vânzare-cumpărare. În prezent, acest metal prețios nu mai apare pe piață ca semn monetar efectiv sau în aliaje cu alte metale, dar el continuă să fie utilizat ca instrument de rezervă monetară, pentru lichidarea unor datorii și ecilibrarea balanței de plăți externe. De asemenea, este folosit în cantități mai mari în industrie (în special în electronică).
Drepturile Speciale de Tragere sunt instrumente internaționale de rezervă create de FMI în 1969 pentru completarea activelor de rezervă, în urma diminuării rolului aurului și a dolarului ca valute de rezervă.
DST-ul este o moneda de cont care se utilizează ca:
etalon monetar;
instrument de rezervă;
mijloc de plată pentru anumite operații între FMI și membrii săi;
mijloc de procurare de monede naționale convertibile.
Îndeplinirea unora dintre aceste funcții este condiționată de volumul alocărilor de DST-uri, decizia de emisiune bazându-se pe nevoile de creștere a lichidității internaționale pe termen lung. O țară care primește DST-uri le poate utiliza pentru mărirea corespunzător cotei alocate a rezervei ei monetare oficiale, pentru procurarea directă sau indirectă (prin intermediul F.M.I și la indicația acestuia) a unei monede convertibile emisă de o altă țară membră la fond, pentru plata de dobânzi și comisioane, pentru emiterea de valori mobiliare pe termen lung și garantarea unor obligații financiare etc.
EURO este o monedă unică europeană, introdusă la 1 ianuarie 1999, în cadrul țărilor membre ale Uniunii Economice și Monetare Europene (UEM). Euro a funcționat paralel cu monedele naționale ale statelor participante la UEM în toată perioada de tranziție. În această perioadă, operațiile de schimb între euro și monedele naționale ale statelor participante s-au efectuat la ratele de conversie fixate irevocabil de Consiliul Uniunii Europene. Euro a înlocuit unitatea monetară europeană (ECU) la rata de schimb 1Euro = 1 ECU. După 1 ianuarie 2002, în toate statele participante la UEM, Euro a devenit unica monedă legală, în care se efectuează toate plățile. Funcționarea monedei unice pe piețele valutar financiar internaționale urmează regulile suportate de celelalte monede convertibile, cursul de schimb stabilindu-se și fluctuând în condițiile pieței.
3. Modalități de plată internaționale
Desfășurarea schimburilor internaționale implică existența unui moment important ce presupune încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate. Această operație se realizează prin intermediul unei modalități de plată sau de decontare stabilită între parteneri sau/și stipulată în contractul comercial internațional.
Principalele modalități de plată ce pot fi utilizate sunt: plata marfă contra marfă; plata directă în numerar; plata prin titlurile de credit; plata prin ordin de plată; plata documentară și plata prin scrisoarea de garanție bancară.
3.1. Plata marfă contra marfă (troc sau barter)
Aceasta reprezintă, din punct de vedere istoric, prima ,,formă” de plată utilizată înainte de apariția banilor. La această modalitate s-a apelat și în perioadele în care s-au manifestat fenomene de criză financiară. De asemenea, participanții la schimburile internaționale cu un nivel de dezvoltare economică redus care se confruntă cu lipsa de lichidități internaționale, au monedele neconvertibile sau convertibilitate limitată și datorii externe mari apelează frecvent la această modalitate ca o soluție pentru întreținerea relațiilor comerciale externe.
În general, compensațiile pot fi structurate în: compensații comerciale, compensații industriale și compensații financiare.
1. În cadrul primei categorii se remarcă o serie de forme specifice, respectiv: trocul sau compensația integrală; compensația pe bază de cumpărare în contrapartidă și compensația bazată pe cumpărări anticipate.
a) Trocul, realizat într-o formă primitivă pe baza unui singur contract ce stipula schimbul de produse fără intervenție monetară, a evoluat în prezent spre utilizarea a două contracte încrucișate și a unui angajament monetar ce intră în vigoare în cazul în care nu este respectat angajamentul de compensație. El presupune schimbul direct de produse între doi parteneri. În general, atât marfa cât și documentele se transmit direct între parteneri, fiecare suportând cheltuielile de transport până la celălalt partener. Acest gen de operații ocupă o poziție modestă în cadrul relațiilor internaționale, fiind utilizate de țări apropiate geografic și parteneri cu încredere reciprocă. În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de deblocare a relațiilor comerciale cu țări, firme ale căror disponibilități financiare sunt modeste sau inexistente.
b) Compensația pe bază de cumpărare în contrapartidă se poate realiza în mai multe variante, respectiv: vânzătorul își asumă obligația de a achiziționa de la clientul său produse într-un anumit procent din valoarea vânzărilor; vânzătorul achiziționează produse de la clientul său pentru un terț, cu care a încheiat în prealabil un contract de cesiune; cumpărătorul poate propune un terț furnizor ce are obligația de a livra mărfuri în contrapartidă în numele cumpărătorului, tot pe baza unui contract de cesiune.
c) Compensația bazată pe cumpărări anticipate presupune deschiderea unui cont la banca ce deservește clientul, în care se înregistrează toate cumpărările anticipate de la client (eventual de la terțul indicat de acesta). Valoarea totală a acestora se compensează cu valoarea exportului din contractul principal.
2. Cea de-a doua categorie cuprinde cumpărarea în retur (buy-back) și operațiunile off set. Prima formă a apărut în momentul în care a început realizarea unor investiții de valori mari în țări lipsite de resurse financiare disponibile. Ea constă în faptul că rambursarea investițiilor se realizează prin produsele obținute cu ajutorul instalației sau fabricii importate. Deci, utilizarea acestei forme este avantajoasă pentru cumpărător deoarece îi permite crearea sau lărgirea bazei materiale de care dispune și îi asigură o piață de desfacere a viitoarelor produse obținute. Operațiile off set includ schimburile bazate pe coproducție și cooperare cu subfurnizori bazate pe transferuri de tehnologie. În cazul în care țara importatorului urmărește asimilarea progresului tehnologic în industriile naționale, ea poate să impună realizarea unei părți a investiției cu participare străină în fabricile proprii prin intermediul transferului de tehnologie și a calificării forței de muncă autohtone.
3. Compensațiile financiare (clearingul) reflectă un sistem de plată ce poate fi utilizat de două sau mai multe țări conform căruia decontarea plăților se poate realiza fără transfer valutar, prin înregistrarea lor în conturi bancare deschise în acest scop și compensarea soldurilor acestora la sfârșitul unei perioade stabilite în modul convenit. O caracteristică a acestor operațiuni constă în faptul că resursele financiare obținute din activitatea de export de o țară semnatară a acordului de clearing nu pot fi utilizate decât pentru importuri din țara parteneră a acordului.
Ca urmare, țara care a exportat mai mult decât a importat poate să dețină sume importante în contul de clearing, însă acestea nu pot fi utilizate pentru realizarea de importuri din țara parteneră în cazul în care mărfurile oferite de aceasta nu o interesează sau nu sunt corespunzătoare din punct de vedere calitativ, sortimental sau structural. În acest caz, în funcție de situația concretă a raportului dintre cele două țări, fiecare poate apela la operațiuni de switch. Acestea reprezintă un sistem de combinații de cumpărări și revânzări de bunuri sau valori între firme din diverse țări, bazat pe valorificarea soldurilor conturilor de clearing. În practică, combinațiile și tipurile de astfel de operațiuni au cunoscut o diversificare permanentă.
Din punct de vedere al sensului mișcării fondurilor se disting trei feluri de operațiuni, respectiv: switch tip aller (sau de alimentare a contului de clearing); switch tip retour (vânzare a disponibilului din contul de clearing) și switch tip aller-retour (combinarea primelor variante).
Operațiunea switch tip aller este inițiată de țara care are sold pasiv în contul de clearing și nu are mărfuri proprii pentru a le livra în contul clearingului. Ea procedează la achiziționarea de mărfuri de pe piața internațională, pe care le achită în valută și la reexportarea acestora în țara față de care este datoare prin contul de clearing la prețuri mai mari decât cele plătite în valută. În acest fel se realizează o diferență favorabilă (agio) ce permite achitarea unei părți din soldul debitor.
Operațiunile de switch tip retour presupun realizarea unui import de către țara cu sold activ și revânzarea acestora unui terț dintr-o altă țară. În această situație importul este ,,achitat” în valută clearing; reexportul acestuia generează încasări în valută convertibilă, diferența între prețurile în monedă de clearing și cele în valuta convertibilă concretizându-se pentru firma din țara cu sold activ într-o pierdere (disagio). Acestă operație se realizează în cazul în care se urmărește reactivizarea contului de clearing și obținerea, prin reexport, de devize convertibile, care transformate în monedă națională asigură rentabilitatea afacerii.
Operațiunile de switch aller-retour constau în combinarea unei operații aller cu o operație retour, scopul fiind acela de a se realiza un câștig din diferența dintre agio și disagio. Inițierea operației începe cu faza aller, când are loc vânzarea în cadrul clearingului a unei mărfi provenită dintr-o țară terță (achitată în valută convertibilă furnizorului real), rezultând o diferență favorabilă (agio).
În etapa retour se răscumpără formal marfa respectivă din țara parteneră de clearing în scopul reexportării ei, cumpărare realizată efectiv de o terță firmă (cumpărătorul real). Este evident faptul că pe parcursul derulării operațiunii aller-retour se urmărește negocierea prețurilor astfel încât sumele reprezentând agio să fie mai mari decât cele reprezentând disagio și să obțină un câștig.
Organismele internaționale consideră că relațiile comerciale internaționale bazate pe acorduri de clearing sau barter reprezintă o abatere de la relațiile de schimb neîngrădite și, ca urmare, schimbul de mărfuri între țări la nivel guvernamantal sub această formă deține o pondere tot mai scăzută. Însă, la nivel de firme, s-a înregistrat o creștere a operațiilor de compensație.
2.2. Plata directă în numerar și plata prin titlurile de credit
Plata directă în numerar este o formă ce se utilizează doar în cazul tranzacțiilor de valori mici. În prezent, ea ocupă un loc modest în ansamblul plăților internaționale, deoarece generează o serie de riscuri și dezavantaje. Astfel, în primul rând, transportul efectiv al banilor este supus în permanență riscului de pierdere, furt etc.. Apoi, relațiile economice apar între persoane care pot fi rezidenții unor țări situate în continente diferite, contactul direct între partenerii de afaceri fiind în acest caz dificil de realizat. De asemenea, se manifestă un grad ridicat de dificultate în sincronizarea obligațiilor contractuale ale partenerilor, respectiv livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor și plata acestora.
Însă, există și câțiva factori ce determină utilizarea plății în numerar în prezent, dintre aceștia putând fi enumerați: restricțiile valutare sau gradul de fiscalitate ridicat în domeniu existente în anumite țări care impun utilizarea acestei metode pentru evitarea impunerii sau a restricțiilor valutare; achiziționarea unor produse din spațiile geografic izolate unde nu există conectare la sistemul bancar; desfășurarea activității de turism internațional în țările care nu sunt conectate la sistemele de plată electronice implică utilizarea acestei modalități de plată. Plata în numerar se bazează în principal pe încrederea ce trebuie să existe între partenerii de afaceri.
Plata prin titluri de credit reprezintă una din cele mai vechi tehnici de stingere a obligațiilor rezultate din schimburile comerciale. Astfel, se pot utiliza pe scară largă în comerțul internațional trata, biletul la ordin și cecul.
Trata este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă ordin altei persoane (tras) să plătească în mod necondiționat o anumită sumă de bani la scadența și locul menționat în cuprinsul său unui beneficiar care poate fi el însuși emitentul sau un terț. Ea cuprinde o serie de elemente obligatorii, cum sunt: denumirea; ordinul de a plăti o sumă de bani determinată; numele persoanei care trebuie să plătească; scadența; locul unde trebuie efectuată plata; numele beneficiarului; data și locul emiterii; semnătura trăgătorului. Diferența între trată și cec constă în faptul că trasul este o persoană fizică, un agent economic care, având o datorie către trăgător este obligat de acesta să plătească unui terț (beneficiar) suma înscrisă în trată.
Trata este supusă operațiilor de acceptare și de avalizare. Acceptarea reflectă mențiunea făcută pe trată, prin care se recunoaște plata către beneficiar, la scadența înscrisă în aceasta. Acceptul se dă la cererea trăgătorului sau a beneficiarului printr-o semnătură a trasului pe fața cambiei sau prin una din formulele ,,voi plăti”, ,,acceptat”, ,,voi onora”, înscrise pe verso-ul tratei, urmată de semnătura acestuia.
Avalul reprezintă o formă suplimentară de garantare, prin care o persoană, numită avalist, garantează efectuarea plății pentru una din persoanele obligate prin titlul de credit în cauză. Aval pot da și persoanele implicate în cambie, cu excepția trăgătorului. Avalistul poate fi la rândul lui garantat prin aval de către un co-avalist. De regulă, calitatea de avalist o au băncile, care garantează plata prin aval în schimbul unui comision sau o primă de acoperire a riscului.
Plata tratei se face la scadență sau în maxim două zile lucrătoare după scadență, fie direct beneficiarului, fie prin compensare. După plată, urmează confirmarea acesteia prin mențiunea ,,achitat” înscrisă de către beneficiar și prin semnătura acestuia. În această formă, trata se înmânează trasului și procedura plății se consideră încheiată.
Biletul la ordin este un titlu de credit în care emitentul (debitorul) se obligă să plătească la scadența și locul indicate în cuprinsul său o sumă de bani unui beneficiar (creditor) sau la ordinul acestuia. Elementele biletului la ordin sunt: numele emitentului; obligația acestuia de a plăti o sumă de bani, numele și adresa beneficiarului; scadența și locul unde se va efectua plata. Întrucât biletul la ordin implică existența a doar două persoane, fiind emis de către debitor, nu se mai impune operația de acceptare. Dar, biletul la ordin poate fi avalizat și poate circula prin andosări succesive. El poate deveni act executoriu prin simpla sa protestare.
Utilizarea celor două titluri a cunoscut o evoluție permanentă trecând de la cea singulară (care se folosește și în prezent) la asocierea cu alte tehnici de plată (acreditivul documentar, incassoul), fie în postura de instrument de garantare, fie ca rezultat al unor reglementări specifice, particulare privind plata. Fiecare din aceste două titluri au anumite trăsături specifice în utilizarea lor ca mijloc de plată oferind un grad de securitate ridicat părților implicate.
Cecul este un instrument de plată prin care trăgătorul, titular al unui cont în bancă sau al unui credit depozitat în bănci dă ordin să se plătească din disponibilul contului său o sumă către un beneficiar, la o anumită dată. În cazul utilizării cecului sunt implicate trei părți, respectiv: trăgătorul sau emitentul (cel care dispune de cont); trasul (cel care achită suma, respectiv o bancă) și beneficiarul (cel care încasează suma).
Cecurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Astfel, din punct de vedere al beneficiarului, cecurile pot fi: nominative și la purtător. Cele nominative se plătesc unei anumite persoane, cu clauză ,,la ordinul” sau fără această clauză. Cel la purtător se plătește persoanei care îl prezintă băncii sau persoanei desemnate de beneficiarul inițial.
După modul în care se încasează, se întâlnesc cecuri: simple, barate, certificate, circulare, de călătorie, poștal. Cecul simplu se utilizează pentru efectuări de viramente sau pentru eliberarea de numerar din bancă. El poate fi însoțit de clauze cum ar fi: ,,plătibil în cont” sau ,,numai pentru virament”. Cecul barat este un cec obișnuit dar care este marcat prin două linii paralele pe fața cecului, orizontale sau oblice, ceea ce înseamnă că beneficiarul va trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec, încasarea în numerar direct de la banca trăgătorului nefiind posibilă. Cecul certificat este cel pe care banca la care are cont trăgătorul confirmă existența depozitului pentru onorarea cecului, blocând suma necesară. Certificarea poate fi cerută de trăgător înaintea emiterii cecului sau de unul din posesorii ulteriori. Trăgătorul nu mai poate retrage din cont suma destinată plății cecului înaintea termenului de prezentare. Cecul circular este un titlu emis de către bancă asupra subunităților sale sau asupra altei bănci, urmând ca beneficiarului să i se poată face plata la oricare dintre unitățile trecute în cec. Cecul de călătorie se emite de regulă în sume fixe de către o bancă străină, putând fi încasat de călător la o bancă străină, pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie. El poate fi exprimat fie în monedă națională fie în monedă străină. Cecul poștal este destinat facilitării plăților în localitățile unde nu există filiale ale băncii asupra căreia a fost tras cecul.
Între momentul emiterii și cel al plății, cec-ul poate circula liber, ca instrument de plată și de credit, schimbându-și beneficiarul prin gir sau andosare. Girul reflectă operația prin care posesorul (beneficiarul) numit girant, transferă altei persoane numite giratar toate drepturile ce decurg din titlul repsectiv. Mențiunea de transfer prin gir poartă numele de andosare.
Girul poate fi de trei feluri:
Gir plin, caracterizat prin faptul că trebuie să cuprindă semnătura girantului; data girării și numele giratarului;
Gir în alb, ce cuprinde numai semnătura girantului pe verso;
Gir la purtător similar cu cel în alb, dar care cuprinde formula ,,plătiți purtătorului…”.
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval, pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din aceasta. Garanția poate fi dată și de un terț, altul decât trasul, sau chiar de un semnatar al cecului. Deci, avalul este o garanție personală prin care o persoană, numită avalist (cea care dă avalul) garantează obligația asumată de una dintre persoanele obligate prin cec (persoană denumită avalizat) pentru întreaga sumă menționată pe cec sau pentru o parte din ea. O persoană obligată prin cec poate beneficia de mai multe avaluri, fără ca între avaliști să existe o înțelegere. În cazul în care avalul este dat pentru o sumă mai mare decât cea indicată pe cec, valabilitatea avalului se reduce la suma înscrisă pe cecul respectiv. Pentru a fi valabil, avalul trebuie să fie înscris pe cec sau pe un adaos al acestuia prin expresiile ,,pentru aval” sau ,,pentru garanție”, urmate de semnătura avalistului sau a împuternicitului său.
2.3. Plata prin ordinul de plată
Este o modalitate ce se aseamănă cu plățile în numerar dar care se realizează printr-un canal bancar. Ea constă în ordinul pe care importatorul îl dă băncii sale de a plăti din contul său o sumă de bani exportatorului în contul acesteia ce poate fi deschis la aceeași bancă sau la orice altă bancă. Această modalitate este cunoscută și sub denumirea de ,,plată direct din cont” sau ,,plată din cont”.
Desfășurarea ei implică deci trei părți, respectiv: ordonatorul- cel care plătește, stabilește condițiile plății și constituie provizionul bancar în vederea plății; beneficiarul- cel care trebuie să primească plata, dar care trebuie să respecte condițiile stipulate în ordinul de plată și care nu are certitudinea încasării sumei până în momentul plății; băncile- asigură schimbul fondurilor bănești și a documentelor și urmăresc ca prezentarea documentelor de către beneficiar să se realizeze în concordanță cu ordonatorul plății.
Caracteristicile ordinului de plată sunt:
Plata se face în vederea stingerii unei obligații asumate sau pentru stingerea unei datorii;
Operațiunea pornește din inițiativa plătitorului;
Poate fi revocat (ordonatorul își poate retrage sau modifica instrucțiunile de plată până în momentul executării lui);
Se poate emite numai pe bază de depozit bancar.
Elementele componente ale ordinului de plată sunt: numele și adresa ordonatorului; numele și adresa beneficiarului; numele și sediul băncii ordonatoare; data emiterii (anul, luna, ziua, ora); ordinul ,,veți plăti” sau ,,vă rog să plătiți”; suma de plătit, în cifre și litere, cu indicarea valutei; motivarea plății; indicarea documentelor, în cazul ordinului de plată documentar; modul de plată; semnătura băncii ordonator.
Efectuarea plății prin intermediul ordinului de plată se realizează conform etapelor reflectate în schema nr. 2.1.
1. Înregistrarea unei obligații de plată
5/6 4 înștiințarea 9/10 2
prez. doc. Beneficiarului documente/bani emiterea
și efect. OP
plății
7/8 transm. doc. și acop. plăților
3. transmiterea instrucțiunilor
privind efectuarea plății prin OP
Schema nr. 2.1. Procedura derulării plății prin ordinul de plată
Ordinul de plată poate fi: simplu, asemănător cu cec-ul, când beneficiarul este plătit prin simpla legititmare; documentar, când plata se poate face numai dacă beneficiarul prezintă băncii plătitoare setul de documente convenite contractual cu partenerul său și specificate în ordinul de plată.
Ordinul de plată este utilizat atât în relațiile comerciale cât și cele necomerciale. În relațiile comerciale este evitată totuși utilizarea singulară a ordinului de plată deoarece el poate fi revocat (ordonatorul își poate retrage sau modifica instrucțiunile până în momentul executării lui).
2.4. Plata documentară sau operațiuni documentare
Reprezintă o tehnică de plată ce implică eliberarea sumei corespunzătoare de către bancă numai în schimbul unor documente. Această grupă de operații cuprinde acreditivul documentar și incasso-ul documentar.
Acreditivul documentar reprezintă modalitatea de plată prin care o bancă, denumită banca emitentă) acționând la cererea și după instrucțiunile unui client, denumit ordonatorul acreditivului, urmează:
a) să efectueze o plată către un terț, numit beneficiar sau la ordinul acestuia și să plătească sau să accepte cambii trase de către beneficiar, sau,
b) să împuternicească o altă bancă să efectueze o asemenea plată, sau să accepte și să plătească astfel de cambii, sau,
c) să împuternicească o altă bancă să negocieze asemenea cambii contra documentelor stipulate, cu condiția ca termenii acreditivului să fie respectați.
Părțile implicate în derularea acreditivului documentar sunt:
a) Ordonatorul acreditivului- care este beneficiarul mărfurilor sau serviciilor și care inițiază relația de acreditiv prin ,,ordinul de deschidere al acreditivului documentar” dat băncii sale, ce cuprinde toate condițiile de documente și termene pe care trebuie să le depună și respecte furnizorul;
b) Beneficiarul acreditivului, respectiv furnizorul (vânzătorul)- reprezintă persoana în favoarea căreia banca cumpărătorului s-a angajat la plată și care va încasa banii dacă respectă condițiile înscrise în acreditivul documentar;
c) Banca emitentă- este banca ce își asumă în scris angajamentul de plată la solicitarea cumpărătorului, în anumite condiții de termene și documente, în favoarea vânzătorului;
d) O altă bancă (banca corespondentă) ce se află de regulă în țara vânzătorului și care este banca prin care banca emitentă transmite textul acreditivului documentar pentru a fi adus la cunoștința furnizorului.
Deschiderea acreditivului presupune parcurgerea mai multor etape, respectiv:
Încheierea contractului de vânzare- cumpărare;
Depunerea de către cumpărător a cererii de deschidere a acreditivului, cu toate clauzele și condițiile stipulate în contractul comercial;
Întocmirea documentului de deschidere a acreditivului de către banca cumpărătorului și transmiterea acestuia băncii vânzătorului;
Avizarea vânzătorului de către banca sa despre deschiderea acreditivului, astfel încât acesta să poată livra marfa și să întocmească documentele stipulate în acreditiv.
Grafic, aceste operații sunt prezentate în schema nr. 2.2.
1
2 4
3
Schema nr. 2.2. Deschiderea acreditivului
Cererea de deschidere a acreditivului documentar trebuie să cuprindă următoarele elemente: numele și adresa ordonatorului; numele și adresa completă a beneficiarului; suma de plată; forma acreditivului (revocabil, irevocabil, irevocabil confirmat); modul de realizare a acreditivului (plată la vedere, plată prin acceptare, plată prin negociere); descrierea sumară a mărfurilor cu precizarea cantității, prețului și scadenței; indicarea documentelor cerute; locul încărcării, expedierii, luării în sarcină; termenul în care, după deschiderea acreditivului trebuie prezentate documentele de expediție la plată, acceptare sau negociere; data expirării acreditivului.
După parcurgerea etapelor precizate are loc utilizarea acreditivului, ceea ce presupune:
expedierea mărfurilor;
eliberarea documentelor;
remiterea documentelor;
plata.
Grafic, aceste operații sunt prezentate în schema nr. 2.3.
1
2 2 4
3 3
4
Schema nr. 2.3. Utilizarea acreditivului
În cazul în care exportatorul nu poate îndeplini condițiile din acreditivul documentar, nu expediază marfa, ci solicită modificarea acestuia. În schimb, dacă este în posesia documentelor care atestă livrarea mărfii în termenele și condițiile din acreditiv, exportatorul le prezintă la bancă. Aceasta verifică concordanța documentelor cu cerințele acreditivului documentar și efectuează plata. Banca plătitoare, după ce efectuează plata, remite documentele băncii emitente., care, după un nou control al documentelor, rambursează băncii plătitoare banii. Dacă documentele nu sunt conforme cu termenii acreditivului, nu rambursează banii. Banca emitentă eliberează documentele importatorului contra plății. Importatorul verifică documentele și își ridică marfa de la cărăuș. Acesta eliberează marfa în schimbul documentului de transport.
În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel mai des întâlnite fiind:
documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă și valorică a mărfurilor livrate;
documentele de transport;
documentele de asigurare;
documentele care atestă calitatea, cantitatea și originea mărfurilor.
Folosirea acreditivului documentar determină atât avantaje cât și dezavantaje:
Avantaje:
siguranța totală a plății;
implicarea băncilor în verificarea documentelor de livrare;
se utilizează în acord cu prevederile „Regulamentului de uzanțe uniforme nr.500” a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris, precum și cu utilizarea „mesajului SWIFT” ceea ce permite evitarea unor erori în derularea tranzacțiilor.
Dezavantaje:
are proceduri stricte și cu o anume componentă administrativă;
costurile sunt relativ ridicate, și, în consecință nu este recomandabilă utilizarea pentru tranzacțiile comericlae de valori mici;
pot exista parteneri care nu agreează această modalitate (fapt ce a dus la apariția mai multor tipuri de acreditive).
Acreditivele sunt însoțite de regulă, de una sau mai multe sintagme, care le definesc în raport cu anumite caracteristici în derulare și utilizare. Ca urmare, acreditivele sunt de mai multe feluri. Astfel, din punct de vedere al naturii angajamentului bancar, se disting:
acreditive revocabile;
acreditive irevocabile (confirmate și neconfirmate).
Acreditivul revocabil este utilizat mai puțin, întrucât poate fi modificat sau anulat de către banca emitentă oricând și fără avizarea prealabilă a beneficiarului. Prin acreditivul irevocabil, banca emitentă se angajează față de beneficiar, să execute clauzele plății, cu condiția ca documentele să fie conforme cu cele enunțate în scrisoarea de deschidere a acreditivului. El nu poate fi modificat sau anulat, decât cu acordul beneficiarului. În cazul acreditivului documentar irevocabil neconfirmat, banca emitentă este singura angajată ferm la plată. Acreditivul documentar irevocabil confirmat este acela la care angajamentului ferm al unei bănci emitente i se adaugă un angajament de plată independent și ferm al unei terțe bănci (banca confirmatoare).
În funcție de domicilierea acreditivului, se întâlnesc:
acreditive domiciliate în țara importatorului;
acreditive domiciliate în țara exportatorului;
acreditive domiciliate într-o terță țară.
De regulă, acreditivul este domiciliat în țara exportatorului, pentru a-i permite acestuia să prezinte la timp documentele și să-și încaseze cât mai repede contravaloarea acreditivului, imediat ce a dovedit că a expediat marfa.
După modul de utilizare acreditivele pot fi
– cu plata la vedere
– cu plată diferată
– cu plată prin acceptare
– cu plată prin negociere
AD cu plata la vedere se utilizează în cazul în care partenerii au convenit ca plata mărfurilor să se facă imediat după expedierea lor. Importatorul, în ordinul de deschidere al acreditivului, trebuie să facă mențiunea “plata la vedere” sau “plata 100% la vedere”, informație preluată de banca emitentă în deschiderea AD.
Acreditivul cu plată diferată se caracterizează prin faptul că plata documentelor, deși se realizează integral, nu se face în momentul prezentării acestora la bancă de către exportator, ci la o dată ulterioară, menționată expres în textul AD. Plata diferată se efectuează, de regulă, la 30-60 zile, de la prezentarea documentelor.
Acreditivele cu plată prin acceptare sunt utilizate în cazul vânzărilor pe credit pe termene scurte și foarte scurte între 60-180 zile. Elementul caracteristic este faptul că întotdeauna setul de documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra importatorului însuși, iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadența cambiei.
Acreditivul cu plata prin negociere este denumit și scrisoare comercială de credit și se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei țări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie (sau mai multe), trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă. Acreditivele cu plată prin negociere sunt întotdeauna domiciliate la banca emitentă.
În raport de clauzele speciale pe care le conține, se întâlnesc:
acreditivul transferabil;
acreditivul revolving;
acreditivul back-to-back;
acreditivul cu plată anticipată (cu clauză roșie);
acreditivul cesionat;
acreditivul disponibil prin fracțiuni;
acreditive documentare reciproce.
Acreditivul transferabil este cel în care beneficiarul are dreptul să solicite băncii însărcinate cu efectuarea plății sau acceptării sau oricărei bănci abilitate să efectueze negocierea, să facă acreditivul utilizabil în întregime sau parțial, pentru unul sau mai mulți terți (beneficiari secundari). El se utilizează când beneficiarul nu este proprietarul mărfurilor vândute și vrea să transfere total sau parțial valoarea mărfurilor vândute acestuia. Acest tip de acreditiv nu poate să producă decât un singur transfer, adică beneficiarul posterior nu poate să-l transfere unui alt beneficiar. Un acreditiv poate fi transferabil numai dacă banca emitentă l-a desemnat în mod expres, pe baza instrucțiunilor ordonatorului. De asemenea, el poate fi transferat numai în termenii și condițiile specificate în acreditivul inițial, cu următoarele excepții: valoarea acreditivului; prețul unitar; perioada de valabilitate; data limită pentru prezentarea documentelor; termenul de expediere, care pot fi reduse sau scurtate. Acreditivul transferabil este întotdeauna irevocabil.
Acreditivul revolving sau reînnoibil, se caracterizează prin faptul că se reînnoiește prin el însuși, atunci când suma inițială a fost utilizată sau când o perioadă determinată a expirat. Caracteristic acestuia este faptul că toate livrările sunt acoperite de unul și același AD. Plățile se fac după fiecare livrare și aceasta este tratată de bănci ca o livrare independentă; de regulă, plata se face la vedere. După efectuarea unei plăți, valoarea acreditiv documentar se reîntregește automat (de aceea poartă denumirea de „revolving”).
În practică, se întâlnesc: acreditive reînnoibile în ceea ce privește durata și acreditive reînnoibile în ceea ce privește valoarea. Primul se referă la posibilitatea deschiderii unui acreditiv pe o perioadă relativ îndelungată, suma de plată fiind divizată în tranșe egale pe perioade scurte. Deschiderea se face numai pentru prima tranșă, cu posibilitatea cumulării tranșelor neconsumate în perioada următoare sau fără această posibilitate (în acest caz, sumele neconsumate sunt anulate). În cazul celui de-al doilea, se stabilește o valoare globală de utilizat într-o perioadă limitată, cu posibilitatea utilizării ei ,,ab initio”, parțial în orice proporție, și a refacerii nivelului tranșei deschise la început, după fiecare tranșă utilizată în limita sumei globale.
Acreditivele back-to-back reprezintă două acreditive separate: unul de export și unul de import, corelate valoric și în timp de un intermediar. În baza primului acreditiv, deschis în favoarea firmei intermediare, banca acceptă să deschidă al doilea acreditiv în favoarea unui terț exportator, avându-l drept garanție pe primul. Acest gen de acreditiv se utilizează atunci când vânzătorul, este un intermediar ce trebuie să cumpere mărfurile de la producător și să efectueze plata către acesta. În acest caz, după deschiderea acreditivului de către cumpărător în favoarea vânzătorului intermediar, acesta din urmă ordonă băncii confirmatoare a primului acreditiv să deschidă, la rândul ei, un al doilea acreditiv în favoarea unui beneficiar secundar (proprietarul real al mărfurilor vândute), oferindu-i drept garanție primul acreditiv în care el este beneficiar.
Acreditivul cu plata anticipată (cu clauză roșie) este cel prin care banca emitentă, corespunzător instrucțiunilor ordonatorului, autorizează banca confirmatoare să efectueze avansuri de plată beneficiarului, înainte de prezentarea documentelor. Plata poate fi sub forma unui avans sau poate fi egală cu valoarea acreditivului documentar. În acest caz, apare un risc pe care și-l asumă ordonatorul. Denumirea de acreditiv cu clauză roșie este determinată de faptul că, inițial, în conținutul lui a fost încorporată o clauză scrisă cu cerneală roșie, pentru a se evidenția natura specială pe care o are. Practic, acest tip de acreditiv documetar, constituie o modalitate prin care importatorul îl finanțează pe exportator, fără să perceapă dobândă (aceasta fiind însă luată în considerare prin negocierea unui preț mai mic). Acreditivul documentar cu clauză roșie se utilizează în cazul operațiunilor de intermediere, când exportatorul are mai mulți furnizori locali cărora trebuie să li se achite marfa imediat ce a fost expediată, precum și în activitatea de producție destinată exportului, când producătorul nu dispune de resursele financiare necesare pentru a obține mărfurile contractate, iar importatorul este interesat de acestea.
Acreditivul cesionat este reprezentat de cel în care beneficiarul unui acreditiv documentar are dreptul ca o parte sau întreaga valoare a unui acreditiv documentar deschis în favoarea sa să o cesioneze unui terț (acesta fiind cel mai frecvent exportatorul real). Beneficiarul îi cere băncii plătitoare să îi plătească pe subfurnizorii de mărfuri sau servicii.
Acreditivul disponibil prin fracțiuni este un acreditiv care se deschide pentru valoarea integrală a mărfii de expediat, care autorizează expediții parțiale pe diferite perioade, de valori și cantități precise, dar inegale. Avantajul acestui tip de acreditiv este dat de faptul că formalitățile de deschidere se îndeplinesc o singură dată, fără a fi consemnată întreaga sumă ci numai fracțiuni din aceasta, în cadrul tranșelor propgramate.
Acreditivele documentare reciproce se utilizează în cazul compensațiilor. Cei doi parteneri își deschid reciproc câte un acreditiv (fiecare în favoarea celuilalt). Fiecare este ordonator și beneficiar, având dubla calitate de exportator/importator în cadrul compensației convenite. Întotdeauna acreditivele documentare reciproce sunt irevocabile și corelate din punct de vedere valoric (în cazurile în care compensația nu este integrală, diferența se acoperă prin plata în valută, mențiune ce trebuie să se regăsească în textul acreditivului documentar) și temporal (acreditivele documentare se deschid aproape simultan, stabilind termenele de livrare, prezentare de documente cât mai apropiate, astfel că perioada de “creditare” acordată de primul exportator să fie cât mai mică).
A doua modalitate de plată documentară utilizată în schimburile economice internaționale o reprezintă incasso-ul documentar. Deosebirea între incasso-ul documentar și acreditivul documentar constă în faptul că plata prin incasso este simplă dar negarantată bancar, ea având la bază obligația de plată a cumpărătorului asumată prin contractul comercial internațional, fără să implice nici un angajament de plată din partea băncilor angrenate.
Părțile implicate în derularea unui incasso sunt: ordonatorul- respectiv vînzătorul, este cel care inițiază operațiunea, depunând la banca sa setul de documente prin care atestă expedierea mărfii în concordanță cu condițiile stipulate în contract; cumpărătorul sau trasul este destinatarul documentelor căruia, în concordanță cu instrucțiunile exportatorului, banca îi solicită să îndeplinească animute condiții (plată, acceptare sau alte condiții) în schimbul eliberării documentelor; banca remitentă este aceea care primește de la ordonator documentele și instrucțiunile privind încasarea și care acționează prin remiterea documentelor (însoțite de dispozițiile de lucru) unei alte bănci; banca însărcinată cu încasarea este aceea care primește documentele cu dispozițiile de încasare de la banca remitentă și care trebuie să prezinte documentele trasului și să obțină încasarea, transmițând în sens invers rezultatele incassoului; banca prezentatoare care intervine în cazul în care operațiunea nu poate fi realizată direct de către banca însărcinată cu încasarea și care trebuie să prezinte documentele și să obțină încasarea. Derularea incassoului documentar presupune parcurgerea următoarelor etape (schema nr. 2.4.):
1. încheierea contractului;
2. livrarea mărfii;
3. prezentarea documentelor și a ordinului de încasare;
4. remiterea documentelor și ordinului de încasare;
5. avizarea importatorului despre sosirea documentelor;
6/7. încasarea contravalorii în schimbul documentelor;
8. ridicarea mărfurilor în momentul în care este în posesia documentelor;
9. remiterea încasării documentelor;
10. notificarea efectuării încasării exportului contra documentelor.
1 8
2
3 10 5 6/7
4
9
Schema nr. 2.4. Procedura derulării incassoului documentar
Incasssoul documentar este o tehnică de plată prin care exportatorul trimite importatorului spre încasare, prin intermediu bancar, documentele stabilite în contract care atestă îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit. Deci, incassoul documentar este o simplă vehiculare de documente, obligația băncilor participante fiind doar de prestare a unor servicii (care sunt ieftine deoarece nu angajează răspunderea lor) în anumite condiții. Documentele utilizate pot fi comerciale (factura, documente de transport, de proprietate) și financiare (cambii, bilet la ordin, cec). Scopul acestei operații este transmiterea documentelor comerciale sau financiare de la beneficiarul plății la plătitor, contra plată, acceptare sau în alte condiții.
La prima vedere, incassoul documentar este o formă de plată avantajoasă deoarece este simplă, puțin costisitoare, cumpărătorul nu trebuie să-și imobilizeze mijloacele bănești și oferă o anumită certitudine partenerilor privind îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul comercial internațional. Însă, incassoul nu prezintă nici o garanție pentru exportator că importatorul va achita mărfurile la scurt timp după expediere sau chiar ulterior. De aceea, această modalitate de plată este promovată în raporturile cu parteneri de încredere atât în ceea ce privește respectarea condițiilor contractuale de livrare a mărfurilor cât și în ce privește solvabilitatea.
Această tehnică este utilizată și de către țara noastră în relațiile cu parteneri de încredere și de cele mai multe ori dublată de un instrument de garantare. Dar, ponderea pe care o deține în ansamblul plăților cu străinătatea continuă să fie modestă (10-15%), fiind utilizată într-o proporție mai mare în relațiile de plăți necomerciale.
2.5. Scrisoarea de garanție bancară
Deși este considerată un instrument de garantare, poate fi utilizată și ca modalitate de plată. Ea poate fi folosită ca atare sau în corelare cu o tehnică de plată cu scopul de a garanta. Prin implicarea într-o proporție mai mare sau mai mică a băncii (în funcție de angajamentul de plată asumat- subsidiar, solidă sau la prima și simpla cerere) ea oferă mai multă sau mai puțină siguranță în raport cu interesele partenerilor.
Garanția bancară reflectă angajamentul scris pe care și-l asumă o bancă, denumită bancă garantă, în favoarea unei persoane, denumită beneficiarul garanției, de a plăti acestuia o sumă de bani, în situația în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanția, nu a efectuat plata unei obligații asumată printr-un contract sau a efectuat-o fără respectarea ei în întregime, în favoarea beneficiarului garanției.
Părțile implicate în cazul garanției bancare sunt: ordonatorul, respectiv persoana care solicită emiterea garanției și care are obligația să onoreze obligația rezultată din contractul comercial, ce reprezintă obiectul garanției; beneficiarul garanției, reprezentat de persoana în favoarea căreia banca emite garanția ce este titularul creanței rezultată din contractul comercial; banca garantă este cea care emite garanția și care va achita creanța în cazul în care ordonatorul va refuza sau nu ar putea să o onoreze.
Elementele esențiale ale unei scrisori de garanție bancară sunt: părțile implicate; obiectul garanției; valoarea garanției; formula de angajament a băncii; condițiile și modul de executare a garanțiilor; valabilitatea scrisorii de garanție bancară; clauza de legislație; clauza de reducere a responsabilităților garantului; clauza de identificare; semnătura băncii garante.
În raport de obiectul obligației fundamentale garantate, în practică se întâlnesc o serie de scrisori de garanție bancară, cum sunt: cauțiunea bancară; garanția la cerere; garanția cu participare la licitație; garanția de bună execuție; garanția de bună funcționare; garanția de restituire a avansului; garanția de plată; garanția de deschidere a acreditivului documentar, garanția de admisie temporară, garanția de compensație pentru export prealabil; garanția pentru exportul în consignație.
În concluzie, prin intermediul garanției bancare se preiau obligațiile de plată de către bancă, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii defectuoase a unui angajament asumat printr-un contract comercial.
4. MECANISME FINANCIAR-MONETARE INTERNAȚIONALE
4.1. Caracteristicile și participanții la piața valutară.
4.2. Organizarea și funcționarea pieței de schimb la vedere.
4.3. Organizarea și funcționarea pieței de schimb la termen.
4.1.1. Caracteristicile pieței valutare
Piața valutară poate fi definită ca un sistem de relații financiar valutare prin care se desfășoară vânzările și cumpărările de valute și devize exprimate în monedă străină, mijlocit de anumite instituții și având la bază o serie de reglementări care facilitează tranzacțiile în cauză.
În accepțiunea cea mai largă, piețele valutare sunt centre ale comerțului cu valute. Ele nu au un loc specific, ci reprezintă o rețea vastă de legături electronice între dealerii și brokerii din diferite bănci ale lumii. Piața de schimb monetar este singura piață globală care funcționează fără întrerupere 24 de ore din 24.
Piața valutară (foreign exchange market) este rezultatul unui sistem de relații ce apar între bănci, precum și între bănci și clienții lor, prin intermediul cărora se realizează vânzarea-cumpărarea de devize în scopul reglementării plăților și a încasărilor determinate de schimburile economice internaționale sau de operațiile speculative. Tranzacțiile efectuate pe această piață au un caracter dinamic accentuat.
În ultimii ani, alături de piața tradițională au apărut și s-au dezvoltat și alte compartimente satelit, respectiv piața la termen sau cea a opțiunilor de schimb în devize.
Dezvoltarea pieței de schimb a fost favorizată de o serie de factori direcți și indirecți: liberalizarea continuă a comerțului internațional, diversificarea activității bancare și accentuarea operațiunilor de creditare internațională; dezvoltarea pieței eurovalutelor; adâncirea gradului de interdependență dintre economiile naționale; liberalizarea fluxurilor financiare între state, modernizarea sectorului financiar, diversificarea instrumentelor oferite participanților, diminuarea costurilor tranzacțiilor.
Principalele funcții îndeplinite de piața de schimb sunt: compensarea valorii unei monede printr-o altă monedă și determinarea ratei de schimb de echilibru a celor două monede.
Importanța piețelor de schimb valutar este condiționată de următorii factori:
tendințele de liberalizare a comerțului internațional și de atenuare a restricțiilor valutare datorită activităților organismelor financiare internaționale;
creșterea ponderii creditului internațional în volumul tranzacțiilor comerciale;
tendința de creștere a rolului unor valute naționale cu pondere mare pe piața financiar bancară internațională;
penuria de lichidități, în special pentru țările în curs de dezvoltare.
Piața valutară din România se definește ca o piață continuă, în care se efectuează vânzări și cumpărări de valute contra monedei naționale. Politica valutară a BNR urmărește țintirea inflației precum și diversificarea piețelor financiare; îmbunătățirea calității sectorului bancar; modernizarea sistemului de plăți; continuarea asigurării convergenței legislației românești cu reglementările similare la nivelul Uniunii Europene.
Piața valutară din România se compune din:
piața valutară bancară;
piața caselor de schimb valutar;
piața schimburilor valutare interbancare.
Pe piața valutară se desfășoară o serie de operații ce pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Astfel, în raport de natura lor se întâlnesc operații la vedere (spot) și operații la termen (forward). În funcție de gradul de complexitate se disting operații simple și operații complexe (swap). În raport de motivația urmărită, se diferențiază operații pentru obținerea de profit (speculații sau arbitraje) și operații pentru acoperirea riscului.
4.1.2. Principalele categorii de operatori pe piața valutară
Pe piețele valutare intervin mai mulți operatori, care se grupează în:
subiecți care generează cererea și oferta de valută;
subiecți care concentrează cererea și oferta de valută.
În prima categorie se înscriu agenții economici comerciali, persoanele fizice sau persoanele juridice, ca operatori speculatori. În cea de-a doua categorie se înscriu Banca de Emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale și casele de schimb valutar.
Cererile de valută străină adresate băncilor pot fi exprimate de: cetățenii țării respective care merg în străinătate, agenții economici care achiziționează bunuri și servicii sau efectuează investiții în străinătate; marile concerne industriale care efectuează operații de import-export și care își previzionează momentul în care vor avea nevoie de valută (caz în care procurarea de valută se realizează prin intermediul operațiilor de vânzare și cumpărare ,,la termen”-Forward); guvernele care urmăresc finanțarea unor proiecte în străinătate, acoperirea deficitelor balanțelor de plăți, dezvoltarea comerțului internațional.
Cei mai importanți operatori sunt băncile comerciale și cele de investiții deoarece dispun de depozite la instituțiile financiare străine corespondente. În general, cei care intervin pe piețe sunt operatorii specializați (agenții de schimb), numărul băncilor care acționează în permanență fiind mic. O importanță tot mai mare o are intervenția filialelor financiare și bancare ale marilor firme și grupări industriale. Astfel, băncile de grup reprezintă o tradiție în unele țări europene (Franța, Germania, Belgia) în care se acceptă noțiunea de ,,bancă universală”.
Derularea operațiunilor valutare pe piața de schimb generează obținerea unui profit de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială și, în al doilea rând, speculativă. Profitul comercial este determinat de diferența între cursurile de vânzare și cel de cumpărare de pe piața interbancară. La această diferență, operatorul mai adaugă și o marjă suplimentară, însă, dezvoltarea concurenței a dus la eliminarea acesteia pentru a putea fi păstrați clienții reprezentați de marile firme. Diminuarea profitului comercial este explicată și prin faptul că băncile sunt tot mai ,,tentate” de operații ce au caracter speculativ sau de acoperire anticipată a fluctuațiilor de curs.
Limitele pentru operațiile speculative sunt impuse de către conducerile băncilor. Aceste limite pot fi impuse de către o bancă pentru toate devizele sau pentru fiecare monedă în parte. De asemenea, activitatea operatorilor este reglementată și prin impunerea de limite în ceea ce privește volumul pozițiilor ce le pot lua pe piața la vedere, la termen sau asupra poziției nete: la vedere-la termen. Operațiile speculative sunt însă, mai mult apanajul persoanelor fizice în comparație cu băncile. Totuși, băncile acceptă realizarea acestor operații pentru clienți, deoarece sunt o sursă de venituri și comisioane și permit menținerea clientelei.
Băncile centrale au intervenții pe piață, dar acestea au un caracter sporadic. De regulă, aceste bănci urmăresc executarea ordinelor primite de la clientela proprie (guverne, organisme internaționale, bănci centrale străine), exercitarea controlului asupra pieței, influențarea cursului de schimb datorită politicii economice interne sau a respectării unor angajamente internaționale.
În general, intervențiile băncilor centrale sunt instrumente ale politicilor monetare proprii care urmăresc stabilizarea cursului la un anumit nivel sau în cadrul unei marje mai mult sau mai puțin afirmate, alături de politica ratei dobânzii, ale cărei fluctuații pot să determine realizarea sau nerealizarea plasamentelor sau investițiilor în moneda națională.
Firmele cu activitate de export-import precum și întreprinderile care contractează împrumuturi în devize sau urmăresc efectuarea unor operații speculative sunt interesate să intervină pe piața de schimb. Această intervenție se desfășoară, de regulă, prin intermediul băncilor din motive de ordin practic sau legislativ.
Dealerii sunt specialiști care operează în secțiile valutare ale băncilor, în numele clienților lor: guverne, firme, cetățeni și reprezintă elementul principal în contractele de vânzare-cumpărare în valută. Ei acționează la comenzile ,,spot” sau ,,forward” ale clienților și încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite și unde realizează cel mai bun preț. Dealerul urmărește informații privind cotația unei valute și obține prețul de vânzare-cumpărare. În momentul în care găsește prețul dorit, acționează foarte rapid, deoarece poate primi în același timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte atent și ultimele cursuri și informații provenite din alte centre valutare. Practic, dealerii au următoarele atribuții:
centralizează ordinele primite de la clienți;
efectuează compensarea cererilor cu ofertele;
transmit pe piața valutară cererile și ofertele de devize excedentare.
Dealerii nu acționează însă numai la comenzile clienților lor. Ei pot crea și menține un ,,stoc” de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau pentru a le avea în cazul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor. Datorită vitezei tranzacționării unor sume uriașe de bani și importanței internaționale a operațiilor valutare, se impune exercitarea unui control strict și a unei supravegheri efective a acestora. Băncile impun limite stricte asupra volumului operațiilor precum și asupra poziției pe care o pot lua dealerii pentru o anumită valută.
Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părți interesate. Ei lucrează în spații proprii, separate și acționează și ca agenți pentru dealeri. Brokerii trebuie să urmărească permanent evoluția valutelor, să centralizeze informațiile provenite de la diferiți participanți și să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii și vânzătorii de valută. Prin rapiditate și corectitudine, ei reușesc să se impună, mai ales în ceea ce privește transmiterea rapidă și sigură a informațiilor.
4.2. Organizarea și funcționarea pieței de schimb la vedere
Piața de schimb la vedere servește ca mecanism de reglementare precum și ca mecanism de credit internațional, grație intervenției băncilor care garantează, negociază și reglează instrumentele de credit comercial.
Operațiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacției. Operațiile la vedere favorizează operațiile de import-export, deoarece fiecare agent economic de pe o piață valutară națională urmărește achiziționarea sau vânzarea unei valute în concordanță cu o necesitate imediată, generată de o afacere de import sau export. De asemenea, aceste operații contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investițiile directe, investițiile de portofoliu, anumite plasamente de capital pe termen scurt ș.a..
Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalități de cotare:
– cotarea indirectă, în care cursul de schimb indică prețul unei unități de monedă națională în monedă străină și care este mai puțin folosită (ex.: 1 liră sterlină = X USD);
– cotarea directă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită cantitate de monedă națională, fiind utilizată pe aproape toate piețele financiare.
Aceste două modalități de cotare sunt însă perfect simetrice: produsul celor două cotații pentru aceeași monedă, la un moment dat, este egal cu 1.
Pentru valuta care face obiectul tranzacțiilor se cotează două cursuri de schimb: unul de vânzare și altul de cumpărare. În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară națională se primesc mai multe unități valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest caz, regula este ,,Cumpără sus- Vinde jos”. În cotarea directă, cursul de cumpărare al valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmărește, deci, ca pentru fiecare unitate valutară cumpărată să fie date cât mai puține unități monetare naționale, și, invers, pentru fiecare unitate valutară vândută să fie obținute cât mai multe unități monetare naționale. Din punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este ,,Cumpără jos-Vinde sus”. Profitul sau marja băncii se obține prin diferența dintre cursul de cumpărare și cel de vânzare și variază ușor de la o bancă la alta, în funcție de situația poziției băncii în deviza respectivă și motivații de ordin concurențial.
Pe piața la vedere pot fi efectuate și operații de arbitraj care constau în valorificarea situației momentane a cursului unei monede pe diferite piețe valutare sau la momente diferite pe aceeași piață. Profitul care poate fi obținut este dat de diferența dintre cursurile aceleiași valute existente pe două piețe diferite sau diferența dintre cursurile aceleiași valute înregistrate în momente diferite pe aceeași piață, sau, diferența dintre cursurile a două valute înregistrate pe două piețe diferite.
4.3. Tranzacțiile valutare la termen
Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot, ci și la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se tranzacționează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea și plata se efectuează la o dată ulterioară (scadență) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile, apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni.
Cursul pentru operațiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operațiile la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că moneda este la paritate- au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu primă” (en report; premium) fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount).
Operațiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) și complexe (swap). Cele simple constau în cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operațiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeași zi ca operațiune la termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două elemente, respectiv: cursul la vedere și diferența înregistrată între ratele dobânzii pentru perioada aferentă operațiunii de vânzare-cumpărare de valută, la creditele exprimate în cele două valute.
Calculul punctelor forward se realizează astfel:
unde: Cs – cursul spot;
– diferența de dobândă înregistrată între cele două valute pentru perioada de calcul al forward-ului;
Nz – numărul de zile al perioadei de calcul al forward-ului.
În situația în care se au în vedere perioade fixe (1, 2, 3, 6, 12 luni), determinarea punctelor forward are la bază formula:
unde: N = 1; 2; 3; 6; 12 luni.
În situația în care forward-ul la cumpărare este mai mare decât forward-ul la vânzare, cursul este în deport iar în caz contrar, cursul este în report. Cursul forward se determină prin adăugarea reportului sau deducerea deportului la sau din cursul spot.
Cele complexe sau ,,swap” exprimă tranzacțiile dintre două părți pentru a preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părți să restituie cantitatea de monedă cu care s-a efectuat schimbul. Din punct de vedere tehnic, se întâlnesc două tipuri de tranzacții: swap-ul de devize și swap-ul de dobânzi.
Swap-ul de devize reprezintă transferarea tipului de datorie într-un anumit deviz al unei părți în sarcina celei de-a doua și invers. Prin operații Swap pe rata dobânzii au loc combinații de împrumuturi și dobânzi efectuate de bancă.
Operațiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piața financiară internațională între băncile centrale, în situații incerte financiar, asigurând o mișcare importantă de lichidități pe piața valutară. Pentru efectuarea operațiilor la termen, băncile solicită, de regulă, (cu excepția situației în care se lucrează cu alte instituții bancare sau financiare) un depozit de garanție. În cazul în care fluctuațiile sunt importante, băncile pot solicita chiar și garanții suplimentare.
De regulă, băncile nu intervin pe piața la termen, deoarece reducându-se reporturile sau deporturile, ele nu ar face altceva decât să faciliteze jocul speculatorilor permițându-le să opereze la cursuri favorabile. Pentru valorificarea valutelor cu profituri însemnate, băncile efectuează și alte operații prin care se influențează eficiența proprie, lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc..
5. MECANISMUL CURSULUI VALUTAR
5.1.Formarea cursului de schimb pe piata valutară;
5.2. Riscurile valutare. Tehnici de acoperire a riscurilor valutare.
1. Formarea cursului de schimb
Realizarea schimburilor valutare impune compararea valorică a unităților monetare internaționale prin intermediul unui raport cunoscut sub numele de curs de schimb sau curs valutar. Indiferent de tipul operațiunii realizate (vânzare/cumpărare), sau de faptul că se realizează numai transferuri sau transformări se impune stabilirea unui raport de valoare între diferite monede naționale.
Deci, cursul de schimb reprezintă prețul unei monede naționale sau internaționale exprimată într-o altă monedă națională cu care se compară valoric în anumite condiții de spațiu și timp. În stabilirea lui se ține seama de mai mulți factori care influențează puterea de cumpărare a unităților monetare naționale implicate în schimbul valutar, cum sunt: ritmul creșterii P.I.B., rata inflației, rata dobânzii, creditul, etc.. El se formează pe piețele valutare în funcție de raportul dintre cererea și oferta de monedă națională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile și direcția dezvoltării tranzacțiilor internaționale cu monedele respective precum și de corelația dintre datoriile și creanțele externe ale unei țări care participă la piața valutară.
Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:
1) În funcție de modul în care sunt stabilite:
curs oficial
curs neoficial
Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară națională în mod unilateral, fiind mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe piață și recunoscut de autoritatea națională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar.
Cursul neoficial reflectă prețul înregistrat pe o piață la un moment dat de o unitate monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea și oferta de monedă.
2) În funcție de modul de variație, se disting:
cursuri fixe;
cursuri libere sau flotante;
cursuri fluctuante.
Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialitățile monetare ale țării respective și care sunt menținute la același nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcționării libere a mecanismului pieței. El fluctuează în funcție de cererea și oferta pentru moneda respectivă, până se atinge un nivel la care piața valutară este în echilibru.
Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix și cel flotant, fiind format printr-o fluctuație liberă pe piață, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, dar numai între anumite limite fixate de autoritatea monetară națională.
Un aspect important care trebuie precizat este reprezentat de terminologia utilizată în situațiile în care se înregistrează modificări ale cursurilor de schimb. Astfel, în cazul în care se produce o modificare oficială a cursurilor fixe, se înregistrează o devalorizare (scăderea cursului) sau o revalorizare (creșterea cursului) iar în cazul modificării cursurilor flotante, creșterea este desemnată prin apreciere iar scăderea prin depreciere.
3) În funcție de poziția băncii, se înregistrează:
curs de schimb la vânzare;
curs de schimb la cumpărare.
De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situație se înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unități monetare străine în unitate monetară națională (1$=n lei). Dacă se procedează la exprimarea cursului ca fiind valoare unității monetare naționale în funcție de o altă monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (1 liră sterlină = x dolari).
4) În funcție de momentul lichidării tranzacției, se disting:
curs la vedere (spot);
curs la termen (forward).
Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie și se lichidează tranzacția (cel mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacționate.
Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacțiile care prevăd livrarea valutei și primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data perfecționării operației.
2. Riscurile valutare
Cursurile de schimb sunt supuse unor fluctuații însemnate de la o săptămână la alta și chiar de la o zi la alta, fapt ce generează posibilitatea manifestării riscului valutar. În literatura de specialitate, riscul valutar este definit ca posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului și data efectuării încasării sau plății în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenție de credit extern, la un acord internațional e plăți etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii, fie a revalorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp scurs de la data încheierii contractului și până la data încasării sau a plății.
Analiza, interpretarea și adoptarea tehnicii de evitare a riscului valutar se realizează diferențiat de pe poziția de exportator și importator. Astfel, din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când moneda în care este exprimată creanța suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul scurs de la data încheierii tranzacției și până în momentul încasării sumei.
Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s-a încheiat într-o monedă străină iar între timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie crește valoarea propriei monede. În aceste situații, exportatorul va primi în monedă națională o sumă mai mică decât cea prevăzută. Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care puterea de cumpărare a monedei crește, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul încheierii contractului și până în momentul plății moneda de contract suportă o repreciere (revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza creșterii valutei din contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să-l facă pentru procurarea unei sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.
Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe exportator dar îl avantajează pe importator în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru exportator și dezavantajoasă pentru importator. În consecință, mișcarea puterii de cumpărare poate avea drept efect și obținerea unui câștig de una din părți.
Estimarea și cuantificarea riscului valutar implică deținerea unui ansamblu de informații și experiență care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai reale a derulării fenomenelor viitoare. În același timp, trebuie înțeles faptul că utilizarea tehnicilor existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi dar și câștigurile posibile și nu presupune în mod necesar eliminarea tuturor influențelor negative generate de fluctuațiile cursurilor valutare.
O altă problemă ce trebuie luată în considerare este determinată de influențele exercitate asupra cursului de schimb de către factorii economici, financiari, politici, sociali și psihologici. Astfel, cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular și static atunci când se urmărește adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflația, evoluția prețurilor internaționale, nivelul dobânzilor pe piața internațională sunt elemente a căror evoluție se află în strânsă interdependență cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea acestor influențe. Ca urmare, se impune realizarea unei abordări multidimensionale și nu singulare. Deasemenea, se impune o analiză atentă a potențialului economic, situației balanței de plăți, rezervelor naturale, potențialului uman și tehnologic, rezervelor valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum și a contextului internațional ce își exercită o influență considerabilă asupra cursului de schimb.
3. Tehnici de acoperire a riscurilor valutare
Riscul valutar exercită o influență negativă asupra tranzacțiilor comerciale și financiare internaționale. Ca urmare, au fost stabilite anumite mijloace de protecție (tehnici de lucru) împotriva lui. Acestea, în funcție de modul de concepere și utilizare, pot să minimizeze influențele nefavorabile, să consolideze o anumită poziție și chiar să favorizeze uneori creșterea eficienței financiar-valutare a operațiunii de comerț exterior. Protecția împotriva riscului valutar se poate realiza prin tehnici:
– contractuale (de acoperire internă), care au un caracter preventiv și care pot fi inițiate și desfășurate ca urmare a propriei activități;
– extracontractuale (de acoperire externă) care implică colaborarea cu o instituție specializată, de regulă o bancă.
3.1. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar
Tehnicile din această categorie constau în înscrierea în contract a unor clauze asiguratorii împotriva riscului valutar și sunt constituite în principal din:
– clauzele valutare;
– alegerea monedei de contract;
– includerea în preț a unei marje asiguratorii;
– sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută;
– anticipări și întârzieri în efectuatrea plăților și încasărilor;
– derularea corectă și operativă a contractului de vânzare internațional.
1. Clauzele valutare dețin un loc important în cadrul tehnicilor de evitare a riscului valutar și sunt reprezentate în principal de: clauza valutară simplă; clauza valutară pe baza unui coș de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coș de valute ponderat; clauza valutară pe baza DST.
1.1. Clauza valutară simplă este folosită, de regulă, în tranzacțiile în care partenerii au un interes față de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon (considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua plata). Conform acestei clauze, la data plății, prețul urmează să fie recalculat dacă abaterea monedei de contract față de moneda etalon depășește o anumită marjă procentuală ,,x”, convenită prin contractul de import-export.
Dacă moneda de plată suportă o depreciere față de valuta etalon, plata se va face proporțional într-o sumă mai mare, iar în cazul unei reprecieri se va plăti o sumă mai mică. Pentru determinarea sumei de plată la scadență se pot folosi mai multe variante, cele mai utilizate fiind: a) calculul pe baza coeficientului de variație a cursului valutar; b) calculul prin modificarea sumei exprimată în moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în moneda etalon; c) calculul direct al sumei de plată; d) calculul sumei de plată prin metoda diferențelor între cele două cursuri raportată la cursul de bază.
a) Această tehnică de calcul presupune utilizarea formulei:
,
unde: K- coeficient de variație a cursului valutar;
C0, C1- cursul de schimb la data încheierii contractului și respectiv la momentul plății.
Dacă pe parcursul executării contractului se înregistrează o modificare a raportului de schimb de minim x%, se va recalcula prețul mărfurilor după relația:
P1 = P0 P0 K sau P1 = P0(1K)
b) Această metodă are la bază principiul echivalenței aceleiași sume exprimate în două monede diferite. Astfel, dacă în momentul încheierii contractului a existat egalitatea x dolari z euro; această egalitate trebuie păstrată și în momentul plății.
Deși este simplă, această metodă presupune și calcularea coeficientului de fluctuație pentru ca în funcție de mărimea acestuia să se opereze sau nu modificarea sumei de plată.
c) Calculul direct al prețului se poate realiza pe baza formulei:
d) Această metodă este de fapt o variantă a metodei ,,a” și presupune determinarea coeficientului de variație pe baza formulei:
Clauza valutară simplă este eficientă dacă se manifestă o stabilitate a valutei etalon. În realitate însă, pe fondul generalizării cursurilor fluctuante, nu există o astfel de valută. Este posibil ca valuta etalon să-și mențină stabilitatea față de valuta de contract sau față de alte valute dar, față de un alt grup de valute cursul său să se modifice, deformând realitatea. Pentru evitarea acestor dificultăți se utilizează mai ales clauza valutară bazată pe un coș de valute.
1.2. Clauza coșului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului monedei în care se va realiza tranzacția față de un grup de valute ce intră în componența coșului valutar (fiecare valută având aceeași pondere), precum și marja peste care se recalculează prețul din contract. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce compun coșul. Coeficientul de variație medie a cursului valutar din coș se determină astfel:
unde: n- numărul valutelor ce compun coșul;
C0, C1, C01, C11,……C0n, C1n- cursul valutelor din coș față de valuta de contract în momentul încheierii contractului și respectiv la data plății. Generalizând, putem scrie:
unde: C1, C0 – cursul valutelor ce compun coșul ales în cele două momente.
1.3. Clauza coșului valutar ponderat este utilizată atunci când valuta încasată în urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de proveniență diferită. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcție de importanța sa pe piața internațională, de ponderea deținută în pasivul balanței de încasări și plăți valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerțului exterior al țării cu țările respective. Clauza permite o corelare mai adecvată a încasărilor și plăților valutare ale firmei.
Calculul sumei de plată se face potrivit cursurilor în cele două momente după următoarele relații:
unde: a, b, ……m – ponderile atribuite valutelor din coșul poderat, restul notațiilor fiind prezentate anterior.
1.4. Clauza DST. În momentul încheierii contractului se stabilește cursul de referință între DST și moneda de contract. La data plății se va compara cursul monedei de plată cu acest curs de referință. Dacă între cele două cursuri va rezulta o diferență mai mare de x%, valoarea plății se va recalcula. Ca urmare, se va calcula abaterea cursului DST-ului intervenită între cele două momente după relațiile de la clauza valutară simplă sau oricare variantă b, c, d.
În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcție de poziția de exportator sau importator. În măsura în care sunt deținute informații despre evoluția viitoare a valutei în care urmează să se facă plata în comparație cu celelalte valute se poate opta pentru o clauză sau alta. Însă, evoluția imprevizibilă a cursului valutar și posibilitatea înregistrării unui efect contrar celui așteptat prin utilizarea clauzelor au determinat diminuarea considerabilă a utilizării acestora. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen lung, de valori mari și plăți eșalonate și apar în relațiile cu țările în curs de dezvoltare.
2. Alegerea monedei de contract. Această problemă prezintă o importanță deosebită deoarece importatorul este dezavantajat de plata într-o monedă care se repreciază iar exportatorul de încasarea unei valute ce suportă o depreciere. Pornind de la acest considerent, alegerea monedei de contract se poate realiza în funcție de mai multe criterii. Astfel, se poate opta în primul rând, pentru o anumită monedă în funcție de durata pentru care s-a încheiat contractul. În cazul în care plata se va efectua după o perioadă lungă de timp, se impune realizarea unei analize a tuturor factorilor care influențează evoluția cursului de schimb al monedei preferate (rata inflației, rata dobânzii, balanța de plăți).
În schimb, dacă plata se face la vedere sau pe termen scurt trebuie realizată o analiză a factorilor ce acționează asupra evoluției cursurilor pe termene scurte sau foarte scurte (monetari, psihologici, politici) care de multe ori sunt dificil de stabilit și prevăzut. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că traiectoria înregistrată de o valută pe termen lung prezintă aspecte sinusoidale pe perioade scurte. Un alt aspect ce trebuie luat în considerare în alegerea monedei de contract este evoluția unei valute în raport cu alta sau cu un grup de alte valute. În acest sens, există posibilitatea ca o valută să se aprecieze în raport cu alta în timp ce cu o a treia să se deprecieze, etc. Ca urmare, o analiză atentă a acestei probleme permite potențarea câștigului posibil.
Alegerea monedei în care se va achita contractul trebuie să țină cont atât de politica menținerii unei structuri optime a rezervelor valutare cât și de sincronizarea plăților și încasărilor în aceeași valută.
3. Includerea în preț a unei marje asiguratorii. În ultimii ani, în relațiile comerciale internaționale, clauzele valutare nu au mai fost acceptate întotdeauna, în cele mai multe cazuri comercianții practicând prețuri care includ și o marje asiguratorie destinată acoperirii riscului valutar. De regulă, aceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar termenul de plată este mai îndepărtat. Totuși, utilizarea acestei tehnici este limitată de acțiunea a doi factori: prețul internațional (mărimea marjei este influențată de prețul produsului oferit în condiții de plată similare pe piața internațională) și prețul de producție (mărimea marjei inclusă rezultă din diferența dintre prețul practicat pe piața internațională și prețul de producție exprimat în valută). În consecință, pentru eliminarea sau reducerea riscului valutar se impune acționarea în următoarele direcții: diminuarea prețului de producție; creșterea calității produselor destinate exportului; respectarea parametrilor funcționali, calitativi și structurali precum și a termenelor de livrare; reducerea importurilor încorporate în produsele exportate; urmărirea permanentă a tendințelor în producerea diferitelor bunuri pe piața internațională și a poziției ocupate din punct de vedere al caracteristicilor în ierarhia țărilor exportatoare de acel produs.
Includerea unei marje asiguratorii în preț trebuie să respecte realizarea a două cerințe: prețul produsului să rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun cunoașterea exactă a prețului practicat pe piața internațională și reducerea prețului de producție.
4. Sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută. Agenții economici urmăresc corelarea operațiunilor de import-export astfel încât plățile pentru import să se facă în valuta realizată din export, caz în care riscul apare numai pentru soldul operațiunilor.
5. Anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor. Această tehnică poate fi utilizată atunci când plățile nu sunt zilnice și constă în faptul că importatorul întârzie plata dacă valuta de contract are tendința de depreciere și anticipează plata dacă această valută este în curs de apreciere. Pentru exportator situația se prezintă invers. Altfel spus, în cazul unei monede în curs de repreciere exportatorul va acționa în sensul amânării livrărilor, întârzierii încasărilor și prelungirii termenelor de încasare iar importatorul în direcția realizării unor importuri anticipate, accelerării plății și reducerii termenelor de plată. Dacă moneda este supusă unei tendințe de depreciere, exportatorul va urmări realizarea unor livrări anticipate, grăbirea încasărilor și reducerea termenelor de încasare iar importatorul amânarea importurilor și a plăților și mărirea termenelor de plată.
6. Derularea corectă și operativă a contractului este o modalitate ce presupune respectarea mai multor cerințe: obținerea la timp a tuturor informațiilor legate de desfășurarea tranzacției; stabilirea mai multor variante de negociere; respectarea condițiilor de livrare și plată înscrise în contract; întocmirea corectă și la timp a documentelor de plată pentru a se elimina întârzierea încasării sumelor ce ar acționa asupra creșterii riscului valutar și de preț.
3.2. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar
Pentru acoperirea riscului valutar se poate apela și la serviciile unor bănci specializate ce pot efectua în numele lor operații de arbitraj valutar. Realizarea acestor operații poate avea loc pe parcursul derulării contractelor de comerț exterior, indiferent dacă acestea conțin sau nu clauze valutare sau alte tehnici de evitare a riscului valutar și ea oferă un plus de siguranță în încasarea sau plata fără pierderi ori cu pierderi minime. Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin operații la vedere și prin operații la termen. Acestea sunt diversificate și sunt cunoscute sub denumirea de operațiuni de arbitraj.
1. Operațiunile la vedere pot fi realizate de către bănci în nume propriu sau în numele clienților lor. În general, ele urmăresc obținerea unei valute necesare unei plăți internaționale, îmbunătățirea structurii disponibilităților în valută, înregistrarea unui potențial câștig. O caracteristică a acestor operații constă în faptul că fac posibilă într-o perioadă de timp relativ scurtă, vânzarea unei valute supusă deprecierii și procurarea alteia mai stabile în momentul respectiv cunoscută și sub denumirea de valută de refugiu.
2. Operațiunile la termen. Acestea constituie una dintre metodele de evitare sau diminuare a riscului valutar cele mai des folosite în cazul operațiilor comerciale a căror derulare nu trece de regulă de un an. Ele presupun vânzarea sau cumpărarea la termen pe piața de schimb a valutelor provenite din încasări sau a celor destinate plăților ce vor avea loc în viitor. Desfășurarea contractului comercial și efectuarea operațiilor la termen trebuie realizate în paralel iar scadențele celor două operațiuni trebuie să fie identice. Termenele cel mai des utilizate pentru care se încheie astfel de operațiuni sunt 1, 2, 3, 6 și 12 luni. Desfășurarea paralelă a unei operațiuni la temen și a unui contract comercial îi oferă agentului economic posibilitatea de a determina anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau pe care va trebui să o cedeze într-o perioadă viitoare, independent de fluctuațiile valutare.
În cadrul operațiunilor la termen se disting:
– operații simple de vânzare-cumpărare la termen;
– operații complexe ,,swap”;
– operații de hedging valutar.
Operațiile simple constau în realizarea unei operații de vânzare-cumpărare a unei valute la un termen dat la cursuri la termen stabilite în momentul inițierii operației.
Operațiile complexe swap dețin cea mai mare ponderea în cadrul tranzacțiilor la termen și constau cumpărarea la vedere a unei valute și vânzarea simultană a acesteia la termen sau invers. Ele sunt foarte diferite, banca fiind cea care va alege pe cea mai potrivită în funcție de momentul conjunctural.
Operațiile de hedging valutar reprezintă operațiile prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeași sumă, în aceeași valută, la același termen. Prin această operație cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului și execuția lui, deoarece la scadența plății, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câștig egal obținut la împrumut. Astfel, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Acest gen de operații mai este cunoscut și sub denumirea de credit paralel sau acoperire la termen.
6. BALANȚA DE PLĂȚI – INSTRUMENT DE ANALIZĂ A FLUXURILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE
1. Caracterizare generală, structura și rolul balanței de plăți externe
Activitatea financiar–monetară internațională este caracterizată de circulația unor mijloace de plată internaționale de la o țară la alta, a unor fonduri, care sunt atrase pe piața financiară mondială prin plasarea directă de capital, plasarea de titluri de credit în altă economie, activitatea primelor de asigurare, a cotizațiilor la instituțiilor internaționale, a dobânzilor etc.
Existența activităților de creditare internațională determină fluxuri de fonduri și mijloace de plată pentru impulsionarea activităților de import-export, constituirea de depozite la bănci din oferta economiei proprii etc. La aceasta se mai adaugă și transferurile particulare, utilizarea valutelor pentru mijlocirea efectivă a schimburilor economice, operațiunile speculative ce se manifestă pe piața de valutară.
Ansamblul acestor modalități de atragere de fonduri și sume către sistemul valutar–financiar, precum și fluxurile de reintrare în economiile naționale de fonduri și bani, fac obiectul balanței de plăți externe a fiecărei economii naționale în care sunt înscrise. Interdependențele profunde între forțele care guvernează spațiul economic global și cele aferente părților sale componente au făcut ca balanța să reprezinte interfața relațiilor naționale cu restul lumii. Balanța de plăți externe este o declarație statistică întocmită pentru o perioadă de timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacțiile economice ale unei țări cu restul lumii.
În prezent toate țările acceptă cvasiunanim anumite reguli în ceea ce privește operațiunile lor internaționale. Aceste reguli sunt prevăzute în ,,Manualul” editat de F.M.I și care este revizuit periodic. Conform ultimei ediții a ,,Balance of Payments Manual”, balanța de plăți externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare și monetare intervenite între rezidenții unei economii și restul lumii, în cursul unei perioade, de regulă 1 an.
Se observă că în B.P.E sunt reflectate fluxurile ce apar între un număr foarte mare de agenți economici naționali, independenți unii de alți și exteriorul. Ca urmare, datele înregistrate în B.P.E au o anumită doză de relativitate în ceea ce privește exactitatea. Balanța de plăți nu trebuie privită însă doar ca o simplă înregistrare descriptivă. Analiza acesteia permite evaluarea avantajelor și dezavantajelor pe care fiecare națiune le are din schimburile cu țările terțe cu creditorii și organismele financiare internaționale.
B.P.E cuprinde toate tranzacțiile de natură financiară/comercială fiind un bilanț anual al acestor schimburi care comportă un activ (credit) și un pasiv (debit) respectiv: tranzacții cu titlu oneros, tranzacții speciale (de compensare), transferuri unilaterale (donații, ajutoare, burse, pensii). Elaborarea acestui document se bazează pe respectarea principiului dublei înregistrări ca urmare a faptului că orice tranzacție implică un flux de valori care iese în contrapartidă cu un flux de valori care intră sau invers.
Soldul tranzacțiilor curente include soldul comerțului cu bunuri (determinat pe baza datelor de export–import vamale, sau fiscale), soldul serviciilor și cel al veniturile provenite din transferuri curente (exemplu transferuri unilaterale). Soldul tranzacțiilor curente și al contului de capital reflectă capacitatea sau necesarul de finanțare al națiunii în cauză și reprezintă echilibrul global între investiții și economisire pentru țara în cauză.
Soldul contului financiar este determinat de variația investițiilor directe, a investițiilor de portofoliu și a altor investiții. La acestea se adaugă și variația activelor de rezervă (rezervele deținute de autoritatea monetară în scopul echilibrării balanței de plăți sau în alte scopuri).
Soldul de finanțat este determinat de încasările și plățile din contul tranzacțiilor curente, contul de capital și investițiile directe. Aceasta se stabilește pentru a obține o imagine mai clară asupra impactului economic al investițiilor directe (situația este mult mai aproape de realitate dacă se exclud investițiile de portofoliu ce erau reflectate în balanța de bază – concept la care s-a renunțat).
Soldul balanței globale este compus din soldul contului curent, soldul contului de capital și fluxurile financiare (exceptându-le pe cele ale sectorului bancar și ale băncii centrale). Poziția externă care reprezintă stocul de active și angajamente financiare externe ce aparțin unei economii, se obține prin adăugarea lor la poziția sectorului bancar și a băncii centrale și poziția externă a oficiilor de plasament în valori mobiliare.
Analiza BPE permite efectuarea unei comparații din punct de vedere cantitativ și calitativ a schimburilor reale și financiare cu străinătatea. Compararea cantitativă și structurală a exportului și importului, analiza fluxurilor de capital, servicii, fluxurile financiare, permit desprinderea unor concluzii edificatoare în ceea ce privește competitivitatea producției naționale în raport cu cea străină.
Dimensionarea și analiza indicatorilor raportului de schimb la nivel macroeconomic, pe baza datelor furnizate de balanța de plăți permite desprinderea unor orientări referitoare la direcțiile de dezvoltare ale producției naționale și în special în domeniul industrial. De asemenea, se poate realiza o comparație între venitul național provenit din surse externe și cel plătit străinătății, precum și între ajutorul economic și financiar primit sau acordat de economia unei țări.
În concluzie, se poate spune că balanța de plăți externe constituie unul din instrumentele cele mai importante aflate la dispoziția organelor de conducere ale unei țări pentru modelarea și conducerea politici comerciale externe.
2. Balanța comercială
Balanța comercială este o parte componentă a balanței tranzacțiilor curente. Ea este cel mai important subcont al balanței de părți externe și realizează o comparație între exportul și importul unei țări pe o perioadă de timp, determinată, de regulă de 1 an. Deci, balanța comercială este un tablou statistic care cuprinde două părți așezate sub forma unui cont contabil: export și import. Soldul ei este pozitiv sau negativ, după cum diferența dintre valoarea exportului și valoarea importurilor este mai mare sau mai mică ca zero. Se consideră că balanța este activă dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în situația inversă și echilibrată atunci când exportul este egal cu importul.
Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanța comercială fie în moneda națională fie într-o valută forte. Pentru exprimarea exporturilor se folosește condiția de livrare franco – frontiera țării exportatoare (pentru transporturile maritime se utilizează clauza F.O.B port țară exportatoare) iar pentru importuri condiția de livrare franco – frontiera țării importatoare (C.I.F port maritim al țării importatoare în cazul transporturilor maritime). Deoarece valoarea importurilor și exporturilor se determină pe baza unor condiții de livrare diferite, pentru aducerea la același numitor (F.O.B/F.O.B) se utilizează un coeficient de corecție de 5%, serviciile de transport și asigurare fiind înregistrate ulterior, în cadrul conturilor specializate.
O importanță deosebită o are prezentarea balanței comerciale pe grupe de mărfuri ierarhizate în raport de gradul de prelucrare sau de ramura de proveniență. Comparația importului și a exportului pe grupe de mărfuri și pe structura acestora permite desprinderea unor concluzii pertinente legate de raportul de schimb pe ramuri economice și pe ansamblu.
Politica dusă de fiecare stat privită din punct de vedere al comerțului internațional trebuie să urmărească echilibrarea balanței comerciale generate. Gradul de echilibru al schimburilor se poate măsura prin rata de acoperire, care privește fie ansamblul balanței comerciale, fie comerțul cu un anumit produs.
De asemenea, se poate urmări și soldul activității de comerț al unei țări cu o altă țară sau cu un grup de țări prin determinarea ,,termenilor schimbului” (terms of trade, termes de l’echange). Aceștia exprimă cantitatea de bunuri care trebuie exportată de o țară, de la o perioadă la alta, pentru a putea fi importată aceeași cantitate de bunuri.
Acest raport permite stabilirea avantajului sau dezavantajului înregistrat în urma desfășurării schimburilor comerciale.
Evoluția balanței comerciale este influențată de situația conjuncturală internă cât și de relațiile economice internaționale. Astfel, în cazul în care o țară nu intră în relații cu exteriorul, resursele utilizate pentru consum și pentru investiții brute sunt egale cu resursele produse (P.N.B.). În condițiile în care se derulează relații de schimb cu exteriorul, importurile sunt resurse care se adaugă la cele ale producției naționale, iar exporturile constituie utilizări de resurse. Soldul balanței comerciale reprezintă de fapt, punctul de echilibru între producție și cheltuielile naționale. În cazul în care cererea este mai mare decât P.N.B., se înregistrează un deficit, corespunzător diferenței determinate. Invers, dacă nivelul P.N.B. îl depășește pe cel al cheltuielilor efectuate pe ansamblul societății se obține un excedent al balanței ce poate alimenta un excedent de exporturi asupra importurilor.
Deci, cronicizarea deficitelor balanței comerciale a unui stat are drept rezultat consumarea resurselor valutare aferente excedentelor altor posturi ale balanței plăților, fapt ce are consecințe negative în cazul în care plata importurilor se realizează din credite atrase sau din rezerve bugetare pentru partea rămasă neacoperită de exporturi. În același timp, însă, urmărirea deținerii unei balanțe comerciale cronic excedentare, deși are aspecte pozitive, înregistrează anumite limite. O politică sănătoasă în acest domeniu nu trebuie să urmărească creșterea nelimitată a exportului pe fondul unui import diminuat tot mai mult.
În concluzie, o politică optimă este aceea de a obține un echilibru al balanței comerciale, după constituirea unei rezerve valutare la un nivel care să garanteze convertibilitatea și alte necesități prin promovarea intensă a exporturilor și realizarea balanței comerciale anuale active. Acest obiectiv trebuie urmărit cu precădere în anii în care se rambursează datoria externă care provine, de fapt din completarea plății importurilor efectuate în anii anteriori din credite externe și din realizarea unor investiții importante pentru economia țării respective.
7. MECANISME DE FINANȚARE INTERNAȚIONALĂ
1. Finanțarea exporturilor
Realizarea operațiilor de comerț exterior impune apelarea la diferite surse de finanțare. În funcție de organismele care le gestionează, resursele utilizabile se împart în:
resurse gestionate de organismele financiar-monetare internaționale (Banca Mondială, F.M.I., BERD ș.a.);
resurse gestionate de băncile comerciale situate pe teritoriul țărilor membrilor participanți la schimburile internaționale, guvernele statelor, agenții economici care derulează operații de comerț exterior.
În prima categorie se înscriu în principal, resursele formate pe seama cotelor-părți obligatorii suportate de țările membre, acestea fiind alocate pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe, pentru realizarea de investiții importante sau pentru finanțarea unor proiecte de natură socială.
În a doua categorie sunt incluse: resursele băncilor comerciale formate pe seama depunerilor valutare efectuate de persoane fizice, persoane juridice, guverne ori a cumpărărilor directe de valută de pe piața valutară, fondurile guvernamentale; disponibilitățile agenților economici.
Asigurarea resurselor financiare necesare exporturilor se realizează fie prin creditare, fie prin utilizarea unor modalități de finanțare. Creditarea comerțului exterior are la bază decizia de creditare. Băncile realizează o analiză economico-financiară a firmei solicitante, o dimensionare a creditului solicitat, o identificare a resurselor de creditare și o urmărire a posibilității de rambursare. Deasemena, ea vizează și identificarea surselor de rambursare dar și a garanțiilor solicitate. În acest sens, ele analizează bugetul de venituri și cheltuieli, bugetul de trezorerie cu previziunea fluxurilor de intrare și ieșire, bugetul de încasări și plăți în valută și alte situații din care reies informații privind veniturile și plățile în valută. În ceea ce privește garanțiile solicitate, băncile acceptă cu acest titlu: bunurile care fac obiectul creditului, gajul asupra bunurilor mobiliare, ipoteca asupra bunurilor imobiliare, eventuale depozite bancare, scrisori de garanție bancară etc.
Acordarea creditului implică încheierea unui contract de creditare, în care sunt precizate o serie de elemente referitoare la: suma totală a împrumutului; obiectul creditului, perioada de creditare, costul creditului, modalitatea de rambursare, eventuala perioadă de grație, sancțiuni în caz de neplată și alte elemente.
Finanțarea comerțului exterior implică operațiile de scontare, forfetare, factoring și leasing.
Scontarea reflectă cedarea drepturilor de creanță încorporate în titlurile de credit, în special în cambii. Ea este o operațiune efectuată de către o bancă comercială și presupune cumpărarea unor documente care atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale ale exportatorului privind livrarea mărfurilor și asumarea obligației de plată a mărfurilor de către importator la o dată viitoare. Cumpărarea acestor documente se realizează înainte de scadența titlurilor respective. Prin intermediul acestei operații se realizează o transferare a titluri în lichidități înainte de scadență. În cazul în care băncile nu așteaptă până la scadență, pot să procedeze la rescontarea titlurilor la Banca Centrală, în schimbul unei taxe de rescont. Caracteristica principală a operațiunii de scontare este faptul că banca ce realizează scontarea nu preia de la vânzător riscul de neplată. Ultimul posesor al titlului negociat rămâne solidar la plata titlului respectiv.
Forfetarea reprezintă o convenție între doi comercianți prin care o parte numită exportator, cesionează fără recurs unei alte părți numită forfaiter cambiile sau biletele la ordin trase, respectiv emise, în favoarea sa de către importator și în prealabil garantate de către banca importatorului. Deci, ea presupune transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit, unei instituții financiare specializate care le plătește imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadență, de la debitorul importator. Costul forfetării este dat de o rată fixă a dobânzii la care se adaugă comisioanele instituției de finanțare (în funcție de bonitatea debitorului, avalizarea creanțelor, riscul operațiunii, modalitatea de plată utilizată etc.)
În cazul utilizării forfetării, exportatorul are următoarele avantaje:
• vânzarea pe credit se transformă într-o vânzare la vedere;
• tranzacția este finanțată integral;
• riscul de neplată este transferat integral asupra societății specializate;
• încasarea imediată a contravalorii exportului generează o îmbunătățire a trezoreriei exportatorului;
• elimină riscul fluctuației dobânzii, de transfer și a celui de neplată;
• documentația utilizată este relativ simplă;
• țara de origine nu este condiționată, așa cum se procedează în general de agențiile de garantare a creditelor de export;
• dobânda rămâne fixă până la scadența creditului.
Între scontare și forfetare există o serie de asemănări dar și deosebiri. Astfel, în cadrul asemănărilor se înscrie faptul că ambele permit recuperarea sumelor înainte de scadență și transformă vânzarea pe credit în vânzare la vedere (din punctul de vedere al exportatorului); în ceea ce privește deosebirile se pot preciza următoarele:
Deosebiri între scontare și forfetare
Factoringul este operațiunea prin care clientul, denumit "aderent", transferă proprietatea creanțelor (facturilor) sale comerciale băncii, denumită "factor", aceasta având obligația, conform contractului încheiat, de a asigura încasarea creanțelor aderentului, asumându-și riscul de neplată a acestora.
În raport de momentul plății contravalorii facturilor de către instituțiile de factoring, se disting:
factoringul clasic, când factorul plătește facturile în momentul preluării lor (el acordă un credit aderentului până în momentul scadenței creditului acordat de exportator importatorului), percepând o dobândă;
factoring la scadență, când factorul plătește creanțele aderentului în momentul exigibilității lor, reținând un comision pentru intermedierea operațiunilor de decontare.
Creanțele care fac obiectul contractului de factoring se materializează în facturi internaționale care atestă expedierea mărfurilor. În acest caz, riscul insolvabilității debitorilor și riscul neplății la termen sunt în sarcina factorului, fără posibilitatea ca acesta să se întoarcă prin recurs împotriva aderentului.
Aderentul exportator are o serie de avantaje:
obține prin intermediul societății de factoring informații asupra cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii străini;
beneficiază, în cele mai multe cazuri de finanțarea tuturor creanțelor sale;
înregistrează o simplificare a gestiunii trezoreriei sale;
evită riscul de neplată din partea debitorilor străini, și implicit, încheierea unui contract de asigurare în acest sens;
evită riscul de schimb valutar;
elimină costurile gestiunii administrative și contabile a creanțelor transmise factorului;
transferă societății de factoring și problemele contencioasece se pot manifesta, legate de neplata la scadență a creanțelor de către debitorii străini;
Leasingul este o formă de închiriere, realizată de societăți financiare specializate numite societăți de leasing – a unor bunuri către agenți economici, beneficiari, care nu dispun de fonduri proprii sau împrumutate pentru cumpărarea acestora de la producători. În contractul de leasing se înscriu o serie de elemente cum sunt: obiectul leasingului, cuantumul chiriei, perioada de derulare a contractului, opțiunea chiriașului (cumpărarea bunului la valoarea reziduală, prelungirea contractului, încetarea raporturilor contractuale și restituirea bunului).
Obiectul operațiunilor de leasing îl formează în special echipamente electronice de calcul, aparate și instrumente de măsură, mijloace de transport, mașini-unelte, unele bunuri de folosință îndelungată etc. În ultimul timp, leasingul a cuprins și sectorul imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinații diverse.
Finanțarea investițiilor
Dezvoltarea accentuată a legăturilor dintre economiile naționale este determinată și de realizarea într-o proporție tot mai mare a investițiilor internaționale. Investițiile internaționale pot fi definite ca fiind alocări prezente de capital realizate de participanți din țări diferite, în scopul obținerii unor venituri viitoare. Ele implică existența a două părți, respectiv investitorul și beneficiarul investiției.
În funcție de obiectul lor, investițiile pot fi structurate în: investiții directe și investiții indirecte.
În categoria investițiilor directe se înscriu cele care implică alocări de capitaluri în vederea realizării unor obiective asupra cărora investitorul exercită activități de decizie și control (exemple: achiziții de mașini, utilaje, instalații, linii de fabricație, obiecitve noi de producție, deschiderea de noi filiale, înființarea unei societăți noi, fuziunea cu firme străine etc.). Realizarea investițiilor directe poate fi apanajul investitorului străin (investitorul străin deține în proprietate obiectivul realizat) sau poate implica participarea unor agenți economici rezidenți într-o proporție stabilită prin negociere (cazul societăților mixte).
În cazul în care investitorul străin are o participare majoritară și vizează investiții în unități de producție importante în cadrul economiei naționale a țării în care se investește, acesta este considerat un investitor strategic. El dorește implementarea propriei politici manageriale prin preluarea controlului asupra obiectivului vizat. În schimb, realizarea investițiilor de portofoliu vizează doar plasarea capitalului în titluri de valoare generatoare de profit. Investițiile financiare sunt reprezentate de achiziții de titluri de valoare, opere de artă, constituirea de depozite bancare în scopul obținerii de profit. Componenta cea mai importantă a acestei grupe este reprezentată de investițiile de portofoliu, care presupun achizitia de hârtii de valoare. Plasamentul de titluri pe piața altei țări implică parcurgerea mai multor etape, astfel: prospectarea pieței de capital pe care urmează a se efectua plasamentul; efectuarea publicității împrumutului; alegerea intermediarilor pentru plasare; plasarea efectivă a titlurilor pe piața primară și respectiv secundară. titlurile de valoare pot fi plasate și prin intermediul sistemelor bancare naționale, respectiv al filialelor acestora din străinătate. În acest caz, se constituie consorții bancare ce realizează operațiile legate de pregătirea plasamentului de titluri și plasarea efectivă a acestora.
Realizarea de investiții internaționale poate genera pentru părțile implicate atât avantaje economice cât și avantaje de natură financiară. Astfel, în prima categorie se înscriu:
pentru nerezident: pătrunderea pe o piață națională, cu evitarea barierelor tarifare ori netarifare; eliminarea cheltuielilor de transport prin utilizarea resurselor necesare existente în țara respectivă; pătrunderea pe noi piețe existente în țări învecinate celei în care s-a realizat investiția;
pentru rezident: asimilarea progresului tehnic; sporirea vânzărilor sub marca investitorului străin și cucerirea de noi segmente de piață; amplificarea valorificării resurselor materiale și umane.
În categoria avantajelor de natură financiară se înscriu:
pentru nerezident: obținerea de venituri sub forma dividendelor; benefcierea de reduceri sau scutiri de impozite, în conformitate cu legislația celor două țări; posibilitatea de obținere a unor câștiguri în urma schimbului valutar al monedei țării în care s-a realizat investiția cu propria monedă.
Pentru rezident: posibilitatea obținerii unui profit mai mare.
Realizarea investițiilor străine este însă condiționată de existența resurselor de finanțare. Acestea pot fi reprezentate de: resurse proprii ale firmei investitoare; resurse obținute prin creditare bancară; fonduri guvernamentale; resurse mobilizate pe piața de capital ș.a. În alegerea sursei de finanțare, investitorul trebuie să aibă în vedere în principal costul de finanțare precum și modalitățile de contractare, utilizare și rambursare.
Bibliografie
Bran, P., Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1999;
Boaje, M., Relații financiare monetare internaționale, Editura Universitară, București, 2008;
Dobrotă, G., Chirculescu, F., Relații financiar-valutare internaționale, Ed. Academica Brâncuși, Tg-Jiu, 2004;
Floricel, C., Relații valutar financiare internaționale, Ed. Național, București, 2001;
Gaftoniuc, S., Finanțe internaționale Editura Economică, București, 2002;
Moisuc, C., colectiv, Finanțe și plăți internaționale. Relații monetar-financiare internaționale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;
Păun, C., Aspecte financiare ale relațiilor economice internaționale, Editura Luceafărul, București, 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Continutul Relatiilor Financiar Monetare Internationale (ID: 131395)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.