Rolul Jocului Ca Modalitate de Terapie Si Educatie

Economie

Rolul Jocului Ca Modalitate de Terapie Si Educatie

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== l ===

Rolul jocului ca modalitate de terapie și educație

,,Jocul este serviciul divin al poporului de copii spunea Alain, citat de M. Debesse (1970. p.173).

Intr-adevăr, jocul aparține copilului, dar universalitatea ludică depășește lumea puiului de om, este o realitate permanentă, cu o foarte mare mobilitate pe scara vârstelor.

Polivalența jocului se reflecta in copilărie cu nuanțele sale : jocul ca artă, muncă, realitate, fantezie, nuanțe ce se împletesc în viața de fiecare zi a copilului.

Dar jocul este prezent și în activitatea oamenilor mari : în medicină si psihologie, in tehnică si sociologie, în artă, precum și în alte domenii. Metode precum psihodrama, sociodrama, ludoterapia, metoda simulării, metoda artei dramatice, toate au la bază jocul.

Funcțiile jocului își schimbă ierarhia în raport cu etapele de vârstă. Astfel, funcția de reflectare si funcția distractivă, prezintă grade diferite la copil și adult, funcția motrică se schimbă odată cu înaintarea în vârstă, iar funcția formativă scade ca pondere în etapele ce trec de pragul copilăriei.

,, Copilul vrea să acționeze ca adultul și se află în întregime sub imperiul acestei dorințe. Emoția lui este atât de puternică, încât este suficient o vagă aluzie, pentru ca copilul să se transforme, pur emoțional, în adult. Prin tensiunea acestei emoții, se și explică ușurința cu care copii își asumă rolul adulților(E. D. Borisovici, 1980.p.305) .

Această tendință de adulterist (J.Chateau), demonstrează mobilul copilului de a se dezvolta, de a acumula experiențe, la început prin imitație (J. Piaget) apoi prin alte modalități ce implică operări în planurile superioare ale proceselor de cunoaștere, mai ales trecerea de la concret la abstract.

E. Claparede, consideră, jocul ca un ,,fenomen de derivare prin ficțiune , un agent de pregătire, de perfecționare a individului pentru situații viitoare, dar și o cale de satisfacere a nevoilor actuale ( E. Claparede, 1975, p.71). Deci, jocul este in esență un proces de reflectare si transformare pe plan imaginar a realității, ceea ce pentru copil, această dispută real-ficțiune, îmbracă forme contradictorii; aceste discrepanțe se manifestă între ,, nivelul deprinderilor și dorința de a le stăpâni; tendința copilului către o viață care să reproducă viața adulților și posibilitățile lui limitative; aspirațiile copilului și posibilitățile de a le îndeplini; libertatea de acțiune și necesitatea de a se conforma regulilor jocului, imitație și creativitate, planul real și cel fictiv, învățare, asimilare prin joc și jocul propriu-zis; planul concret si cel mental în joc; caracterul concret al jocului cu obiectele și caracterul abstract, determinat de acțiunea mentală a însușirii regulilor de joc (Barbu H., E.Popescu și F.Șerban, 1994, p.10) .

Esențial și specific în modul de tratare a activitații ludice la A. N. LEONTIEV este perspectiva psihologică prin care este privit jocul ca activitate de exprimare a vieții psihice la vârsta preșcolară , iar pe de altă parte, de exersare, de dezvoltare a personalității în ansamblu.

Jocul este apreciat de A. N. Leontiev ca forma principală de activitate, cu note specifice, caracteristice, care, deși prin origine și natură este legat de resorturi biologice, rămâne pentru copil o activitate conștientă (activitate biopsiho-socială).

În concepția lui Leontiev jocul se naște din necesitatea obiectivă a cunoașterii și din următoarele trebuințe:

-trebuința de mișcare și acțiune a copilului (activismul copilului)

-trebuința de asimilare a realului de sine

-trebuința de valorificare a propriei persoane

-trebuința de a se identifica cu adultul și a se compara cu el.

Din faptul că Leontiev prezintă jocul ca activitate principală, la baza căreia stă cunoașterea, ne permite sa apreciem că trebuința de asimilare ocupă primul loc.

Leontiev apreciază că în activitatea ludică se disting două laturi:

semnificația – element al conștiinței copilului care distinge obiectul ludic ca obiect real; copilul îi cunoaște însușirile, cunoaște procedeul folosirii lui, acțiunea posibilă cu el ;

sensul ludic – menținându-și semnificația pentru copil, obiectul ludic capătă totuși un sens cu totul deosebit, străin întrucâtva semnificației lui.

Pentru faptul că operațiile si acțiunile copilului sunt totdeauna reale și sociale, copilul are posibilitatea ca, prin ele, să-și însușească realitatea, iar jocul devine calea spre cunoaștere.

Semnificația cognitivă a jocului se explică și în legătură cu o altă notă importantă a acțiunii ludice, care constă în caracterul generalizat al acestei acțiuni. De exemplu, în jocul ,, de-a șoferul’’ acțiunea de a conduce se realizează în limitele înțelegerii și generalizării accesibile copilului. Motivul nu constă – pentru copil – în reprezentarea unei persoane, ci în realizarea acțiunii ca atare, ca o relație cu obiectul, adică tocmai într-o acțiune generalizată. Acest lucru permite copilului să realizeze un anume joc, în condiții obiectuale neadecvate.

Leontiev consideră că momentul inițial, constitutiv al jocului este reproducerea acțiunii sau rolul ludic.Acestea sunt jocurile cu rol, în care pe primplan apare rolul pe care și-l asumă copilul. În cadrul acestor jocuri copilul își asumă o anumită funcție socială generalizată a adultului, de cele mai multe ori profesională.

În procesul dezvoltării jocului, jocul cu rol se transformă în joc cu reguli.

Motorul dezvoltării jocului este schimbarea conținutului activității de joc a copilului și dinamica motivării lui. Forme inițiale ale activității ludice apar din trebuința copilului de a pătrunde în realitatea înconjurătoare – motivul fiind fixat direct în conținutul obiectual al jocului. Treptat, în dezvoltarea proceselor de joc apar tot mai clar relațiile dintre oameni incluse în conținutul jocului. Copilul începe să descifreze în obiect nu numai relația om-obiect, ci, prin intermediul obiectului, relația om-om.

Din jocurile colective cu relațiile sociale desfășurate se desprinde categoria jocurilor cu reguli în care copilul se subordonează unei anumite ordini fixe și raporturi între participanții la joc. O trăsătură distinctivă a jocurilor cu reguli constă in aceea că, după cum în jocul cu rol este inclusă o anumită regulă, în orice joc cu reguli este inclusă o anumită sarcină.

Conștientizarea sarcinii jocului face ca activitatea de joc să urmărească un anumit rezultat, fără ca motivul jocului să se schimbe ; el rămâne inclus în însuși procesul de joc.

Leontiev încearcă să afirme sintetic marea valoare psihologică a acestor forme de joc :

jocurile cu sarcini au mare rol în procesul structurării personalității copilului

jocul cu sarcini înseamnă o cale de autoeducatie a propriului comportament dirijat de copil în raport de obligațiile jocului

jocul cu sarcini reprezintă momentul apariției posibilității de autoapreciere a propriilor priceperi, îndemânări, succese, comparativ cu ale altor copii. Acum copilul începe să-și aprecieze acțiunile.

prin aceste forme de joc, activitatea ludică îndeplinește cel mai bine funcția de socializare a copilului.

După jocurile cu rol și subiect, cu regulă și sarcină, o ultimă categorie o reprezintă ,,jocurile de graniță’’, ca jocuri de tranzitie spre activitatea de învățare, pe care o pregătesc în mod direct. Acestea sunt : jocurile distractive, dramatizările, jocurile sportive. Tot aici Leontiev include jocurile didactice cu rol preponderent în dezvoltarea operatiilor intelectuale la preșcolar ; jocuri ce anunță de fapt substituirea procesului de joc cu activitatea de învațare.

Între jocul copilului preșcolar și cel al școlarului mic, se realizează o anumită continuitate, dar cel din urmă, acesta se nuanțează, capătă noi caracteristici.

În jocurile de imitație, școlarul mic nu mai reproduce modelul uman, el se îndreaptă către imitarea unor animale sau a unor mojloace de transport, ceea ce demonstrează o lărgire a orizontului de cunoaștere și o depășire a realității imediat înconjurătoare.

În jocurile cu subiect și roluri, copiii pun în evidență experiența de viață acumulată despre preocupările adulților, a relațiilor dintre ei si cei maturi, precum și despre activitatea lor școlară.

În această perioadă, se dezvoltă tot mai intens, jocul cu reguli, acestea sunt respectate cu mai multă strictețe de căt o făceau preșcolarii, cooperarea dintre parteneri este mai evidentă, finalizarea mai clară, iar întreruperile din timpul jocului sunt tot mai rare. Rolurile nu mai sunt repartizate la întâmplare sau după o simpatie spontană, ci în raport cu capacitățile fiecăruia, dar și cu modul cum sunt apreciați.

Educatorii trebuie să manifeste preocupare pentru încurajarea cinstei, a sincerității și onestității în joc, a spiritului de echipă, și de cooperare. Aceste momente sunt importante, atât pentru o bună desfășurare a activității ludice, cât mai ales pentru o bună formare a activității copilului.

,, Este semnificativ că unele tendințe de trișare în joc sunt împrumutate chiar de la adulți, dar față de asemenea atitudini, partenerii sunt foarte severi. Dacă nu reușescsă-i elimine pe copii care nu respectă regula de joc, atunci apare protestul în grup și jocul se destramă. În viitoarele jocuri, astfel de copii sunt refuzați în a deveni parteneri, sau sunt avertizați serios cu privire la respectarea regulilor’’. (E. Verza, 1978, p.57)

Jocul, ca activitate, este constituit dintr-o gamă diversă de acțiuni și comportamente ludice specifice, care se desfășoară de la vârsta copilăriei până la bătrânețe.

La vârsta copilăriei comportamentele ludice au un caracter manipulativ, explorator și creativ. În adolescență, acestea se transformă în sporturi, competiții, ritualuri și hobby-uri. Putem spune că jocurile reprezintă principala activitate a copilului și revine în actualitate, în formă schimbată în peroada de regresie ale vieții.

Prin funcțiile lor activitățile ludice dețin un rol esențial în socializarea persoanei, în vederea integrării ei optime în societate.

Jocul în cadrul procesului de recuperare

Jocul rămâne pentru deficienții mintali forma permanentă a procesului de recuperare, pentru că această modalitate constituie o structură unitară între stimul- întărire- răspuns- modificare. Studierea mecanismelor ale jocului poate aduce mari servicii unei teorii a terapiei recuperatorii.

Jocul reprezintă pentru toți copiii cu diverse tipuri de deficiențe, cea mai eficientă formă de învățare și terapie recuperatorie, realizată prin metode și procedee educționale ce pot valorifica toate valențele terapeutice.

Obiectivul imediat al jocului este educațional, dar cel final mediat este terapeutic, ameliorarea deficitului primar al deficientului mintal, imaturitatea cognitivă. Jocul este o formă de psihoterapie care se realizează prin metode și procedee eduționale, valorificând valențele terapeutice oferite de conținutul programei școlare elaborate pentru această categorie de copiii cu dizabilități, în scopul recuperări copilului cu deficiențe de intelect- în limitele sale.

Schemele exercitate în joc sunt scheme pe care se bazează structurile și funcțiile personalității. Ne interesează gradul de organizare a personalității pe care jocul îl generează, începând cu organizarea eului acțional ( jocurile funcționale) și sfârșind cu organizarea categoriilor logice și cu structurile personalității; acțiunea ludică și comportamentul psihomotor, acțiunea ludică și organizarea mintală, acțiunea ludică și organizarea proceselor afectuiv-motivaționale, acțiunea ludică și organizarea structurilor relaționale ale personalității.

Jocul este elementul bazal al metodelor de predare- învățare- consolidare

întrucât s-a dovedit a fi modalitatea ce a acordat noi posibilități copiilor cu deficiențe. Jocul dezvoltă capacitatea de observare, de analiză și de operare cu elemente logice, într-un cuvânt reprezintă modalitatea de creare a contextului necesar dezvoltării aptitudinilor de învățare și dezvoltare având, în plus, și avantajul ca spre deosebire de celelalte tehnici și procedee instructiv- educative, jocul face apel la formativ- informativ printr-un climat stenic, lipsit de monotonie. Mai mult, fiecare terapeut optează în activitatea sa pentru joc, pentru că, pe lângă organizarea laturilor personalității și a categoriilor logice, terapia ludică s-a dovedit a fi maniera cea mai propice de realizare a obiectivelor formativ- informative. Pe principiul interdisciplinarității, prin gândirea acelor forme de joc care să facă apel simultan și la organizarea mintală, la complexul afectiv-motivațional, precum și la comportamentul psihomotor fără ca fatigabilitatea să se facă prezentă.

Astfel, experiența a demonstrat oportunitatea folosirii următoarelor tipuri de psihoterapii prin joc, tipuri a căror folosire poate fi individuală sau prin întrepătrundere, cu mențiunea ca desfășurarea lor trebuie să se subordoneze obiectivelor urmărite și – în același timp- solicitarea copiilor să fie graduală.

Ce trebuie să cunoască și să aplice educarorii din

școlile speciale

În primul rând, să dețină minimale cunoștiințe despre joc și despre psihilogia copilului, inclusiv cum se joacă copii la o anumită vârstă.Cercetări numeroase au constatat diferențe pregnante intre modul de manifestare a unei categorii de vârstă de copii cu altă categorie de vârstă ( aceste diferanțe există, în primul rând, datorită stadiului de dezvoltare în care se află copilul), dar în cadrul aceleiași grupe de vârstă, deosebirile le întâlnim între băieți și fete. Educatorii trebuie să cunoască modul tipic de manifestare în joc al copiilor, nu numai al celor pe care ii îndrumă, ci e necesar să dețină și informații despre stadiul anterior de vârstă, deoarece, de exemplu, retardul se poate identifica și după modul de comportare al copilului în joc.

O bună observare a jocurilor copiilor, aduce educatorului un plus de date comportamentale despre normalitatea sau anormalitatea unor actiuni. Așa se face că, unii copii au tulburări de conduită, în jocurile solitare de dezlănțuie, sunt dezerdonați, ceea ce atestă un dezechilibru. Există jocuri de dezlănțuire, ca și jocuri de dezordine : să strige cât mai tare, să te învârți în jurul tău cu cea mai mare viteză, să alergi până nu mai poți. Aceste jocuri le observăm în grupuri, ele sunt normale, dar când apar la un singur copil, deja demonstrează ceva.

Justificarea jocului, ca instrument de terapie, rezidă din funcțiile jocului. Dintre acestea, funcția distractivă permite stabilirea unor dispoziții pozitive, care facilitează deconectarea față de activități sau situații ce prezintă elemente stresante. Dar nu orice joc poate fi utilizat ca mijloc de psihoterapie. Există o terapie diferențiată prin joc, astfel încât ea să acționeze energizant asupra funcțiilor patologizante sau întârziate în dezvoltare. Prin joc se exprimă tendițele și tensiunile proprii copilului. Jocul are și funcția de a crea un rol de performanță. Această proprietate a jocului poate fi utilizată în mod subtil în psihoterapie.

La ce folosesc jocurile ?

Școala contemporană este criticată pentru accentul pus pe realizarea formală a programului, în detrimentul dezvoltării individuale, creatoare a gândirii și, totodată, pentru omiterea sferei emoționale și motivaționale a elevului. În învățămâmtul tradițional domină desfășurarea expozitivă, în cursul căreia elevul rămâne in cea mai mare parte a timpului un receptor pasiv al conținutului. O asemenea desfășurare a procesului didactic asigură caracterul compact al structurii materialului și ordonarea lui logică, dar trece cu vederea modul cum elevul și-l însușește. În felul acesta apar lacune în cunoștințele elevului și, drept consecință, eșecurile didactice.

Necesitatea unei abordări umaniste a procesului didactic devine tot mai evidentă. Una din strategiile care îndeplinesc cerințele abordării umaniste este aceea a divertismentului, permițând celui care predă să-și realizeze simultan sarcinile didactice și educative într-o atmosferă lejeră și atractivă.

În mod obișnuit, jocurile și activitățile distractive le asociem cu timpul liber, destinat în general odihnei. S-ar putea ca motivul unei asemenea asocieri să fie faptul că aceste activități sunt libere, lipsite de constrângere și plăcute. Ele pot însă îndeplini și funcții educative esențiale.

Pedagogii au atras atenția asupra numeroaselor virtuți formative ale jocurilor si activităților distractive; ele dezvoltă, într-o mare măsură, spiritul de observație, exactitatea, stimulează imaginația și voința contribuind prin aceasta la dezvoltarea generală a elevului. În cursul activităților de divertisment, efortul intelectual al elevului este sprijinit de angajarea emoțională și volotivă – dorința de a se evidenția sau de a câștiga.

Eficiența sporită a jocurilor didactice, a fost confirmată cu ajutorul cercetărilor experimentale. S-au observat posibilitățile mari de adaptare a jocurilor la diversele stiluri de acțiune ale elevilor, precum și atitudinea pozitivă a acestora.

Definiția noțiunilor de divertisment, joc,

joc didactic

Divertismentul este o activitate spontană și voluntară care nu are alte scopuri decât satisfacția. Alături de muncă și învățătură, divertismentul reprezintă al treilea aspect esențial al activității umane. El este forma principală de activitate a copiilor, în timp ce tinerii și adulții îl practică mai ales în timpul liber.

Asigură satisfacerea nevoilor și intereselor individuale, divertismentul facilitează în același timp intrarea în viața socială, cunoașterea realității și adaptarea ei la necesitățile proprii.

Dicționarul pedagogic al lui Okon conține cea mai des folosită clasificare din literatura de specialitate : activități distractive tematice, constructive, motrice si didactice.

Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri. Pentru copii, realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacție. Activitățile distractive de acest tip sunt deosebit de atractive la vârsta preșcolară.

Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiecte ( din bucăți sau alte elemente) sau demontarea și remontarea lor. Activitățile distractive de construcție, duse până la capăt, îi obișnuiesc pe copii cu îndeplinirea cu răbdare a temelor, pregătindu-i în felul acesta pentru muncă.

Divertismentul motric solicită participanților schimbarea frecventă a locului și aplicarea regulilor obligatorii pentru acesta. El dezvoltă funcțiile motrice ale copiilor și creează deprinderi de respectare a regulilor.

Divertismentul didactic este o activitate distractivă efectuată pe baza unui model elaborat de adulți. De obicei, acest tip de divertisment conduce la rezolvarea temei pe care se bazează.

Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicționarul lui Gibbs, consacrat tuturor genurilor de jocuri, modelări și simulări, jocul a fost definit ca ,, o activitate efectuată de participanți sau concurenți care se străduiesc să-și realizeze scopurile în limitele unor anumite reguli’’ .Într-o accepție la fel de largă înțeleg conceptul de joc Maidment și Bronstein pentru care acesta este ,, o activitate care cuprinde interacțiunea dintre indivizi sau grupe ce aspiră să realizeze anumite scopuri. Mijloacele care servesc pentru atingerea acestor scopuri sunt indicate prin regulile de joc’’ .

În ultimile două decenii s-a răspândit în literatura pedagogică noțiunea de joc didactic care cuprinde atât jocurile, cât și activitățile de divertisment folosite în procesul instructiv-educativ. James Coleman care a efectuat cercetări în privința eficienței jocurilor didactice, distinge șase caracteristice de bază ale jocurilor:

jucătorul aspiră la realizarea scopurilor sale;

jocul se limitează la un număr de participanți stabilit în prealabil;

regulile de joc stabilesc sfera și genul de acțiune efectuate de către jucători;

urmare a regulilor, este stabilită ordinea, succesiunea și structura în limitele cărora pot fi întreprinse acțiunile;

jocul este limitat în timp și spațiu, iar regulile stabilesc finalitatea lui;

regulile de joc suspendă temporar acțiunile și regulile de comportare obișnuite, înlocuindu-le cu reguli speciale, limitate la timpul și spațiul respectiv.

Jocul didactic aparține grupei de metode de problematizare a procesului instructiv care organizează conținutul instruirii sub forma de ,,modele” ale fenomenelor, situațiilor sau proceselor reale.

Scopul jocurilor este, prin urmare, aproprierea procesului cognitiv de cunoașterea nemijlocită, sprijinită pe experiența proprie. Jocul solicită o gândire de tip problematic, jucătorul trebuie, deci să ,,producă” în mod autonom cunoștințele necesare pentru joc și nu să se folosească de cele obținute prin intermediul educatorului sau manualului. Jocul didactic reunește în cadrul său elemente de divertisment si de învățare. Învățarea ca atare nu este însă un scop al jocului, ci rezultatul lui. Scopul general este comun pentru toate jocurile și constă în obținerea succesului și satisfacției. Obiectivele parțiale sunt diferite pentru fiecare joc în parte.

Funcțiile jocurilor didactice în procesul învățării

Jocurile didactice îndeplinesc o funcție esențială, cea organizatorică – ele permit o mai bună planificare a timpului elevului si educatorului. În cursul jocului toți elevii sunt activi. Acțiunile lor sunt jalonate și controlate prin reguli de joc. Jocurile fac posibilă desfășurarea unor interacțiuni diferențiate, în care elevii se întrec între ei, colaborează în cadrul unui grup- concurând în același timp cu alt grup-, lucrează în perechi. Aceasta le permite să se cunoască mai bine, să-și asume responsabilitatea pentru actele proprii. Lucrul în grupe este o formă de colaborare deosebit de importantă pentru copiii timizi, care de obicei sunt mai puțin activi în cazul învățării frontale.

O altă funcție importantă a jocurilor o constituie funcția motivațională.. Este necesară stimularea anumitor motivații pentru ca tema impusă să fie efectuată fără sentimentul de costrângere. Elevilor le vine mai ușor să accepte teme care decurg din desfășurarea unui joc, fie și pentru faptul că nu este vorba despre o activitate stereotipă. Tema care decurge dintr-un joc are o motivație mai mare decât majoritatea temelor didactice cu caracter instructiv, informativ sau imitativ. Tocmai de aceea jocurile îi activează pe participanți.

Jocurile facilitează obținerea succesului. Având în vedere factorul hazard, care are influență în multe jocuri, chiar și elevii mai slabi pot uneori să cunoască satisfacția, ceea ce în cazul temelor convenționale este puțin probabil. În plus, participând la jocurile colective, aceștia pot să obțină mulțumire prin apartenența la echipa învingătoare, iar insuccesul în cursul jocului este mai puțin dureros și nu influențează negativ motivația. În jocurile colective responsabilitatea pentru înfrângere se împarte între toți jucătorii, pe când în cele individuale se știe dinainte că poate fi doar un singur învingător.

Nu mai puțin importantă este funcția didactică , datorită faptului că activează toți participanții, jocurile fac posibilă dezvoltarea multilaterală, permit formarea diferitelor deprinderi de vorbire, intelectuale, tactice, mnemotehnice etc. Dar cel mai important este faptul că jucătorii sunt interesați de perfecționarea acestor deprinderi, deoarece ele sunt indispensabile pentru desfășurarea jocului. Prin repetarea partidelor se ajunge la perfecționarea deprinderilor.

Atât pentru profesor/educator cât și pentru elevi, jocurile pot avea o funcție cognitivă .Pentru profesor/educator, obiectul cunoașterii este însuși elevul, personalitatea, aptitudinile, realizările și lipsurile lui. Îmbogățindu-si repertoriul de strategii folosite în jocurile didactice, profesorul/educatorul poate adopta și perspectiva de observator și prin aceasta să-și diversifice shemele cognitive. În cursul multor jocuri, activitatea elevului este adesea dirijată și controlată prin regulile jocului. Profesorul/educatorul îndeplinește doar rolul de inițiator al activității. El poate observa astfel comportamentul individual al elevilor. Ca orice divertisment, jocurile didactice asigură elevilor exprimarea liberă. În cursul desfășurării lor se reliefează trăsăturile individuale, cum ar fi temperamentul, sursele și dinamica motivației, nevoia de succes, modul de gândire, înclinația pentru risc, starea conflictuală. Jocurile didactice pot să devină un instrument care adâncește exactitatea și onestitatea opiniilor despre fiecare copil, ceea ce permite diferențierea influențelor didactice.

Apreciind rolul jocurilor în desfășurarea corectă a procesului instructiv-educativ, este necesar totuși să reținem faptul că acestea trebuie să completeze tehnici deja verificate și aplicate. Proporția jocurilor în raport cu procedeele consacrate depinde de vârsta elevilor. În învâțarea copiilor de vârstă mai mică jocurile pot constitui strategia dominantă. Trebuie să ținem seama de faptul că jocurile își îndeplinesc funcțiile în bune condiții numai atunci când sunt construite și se desfășoară corect.

JOCUL DIDACTIC ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚARE ȘI

TERAPIE RECUPERATORIE – EDUCAȚIONALĂ

,,Jocul este serviciul divin al poporului de copii spunea Alain, citat de M. Debesse (1970. p.173).

Intr-adevăr, jocul aparține copilului, dar universalitatea ludică depășește lumea puiului de om, este o realitate permanentă, cu o foarte mare mobilitate pe scara vârstelor.

Polivalența jocului se reflecta in copilărie cu nuanțele sale : jocul ca artă, muncă, realitate, fantezie, nuanțe ce se împletesc în viața de fiecare zi a copilului.

Dar jocul este prezent și în activitatea oamenilor mari : în medicină si psihologie, in tehnică si sociologie, în artă, precum și în alte domenii. Metode precum psihodrama, sociodrama, ludoterapia, metoda simulării, metoda artei dramatice, toate au la bază jocul.

Funcțiile jocului își schimbă ierarhia în raport cu etapele de vârstă. Astfel, funcția de reflectare si funcția distractivă, prezintă grade diferite la copil și adult, funcția motrică se schimbă odată cu înaintarea în vârstă, iar funcția formativă scade ca pondere în etapele ce trec de pragul copilăriei.

E. Claparede, consideră, jocul ca un ,,fenomen de derivare prin ficțiune , un agent de pregătire, de perfecționare a individului pentru situații viitoare, dar și o cale de satisfacere a nevoilor actuale.