Imprumutul CU Dobanda Varietate A Contractului DE Imprumut Propriu Zis
Cuprins
Capitolul I – Considerații introductive
Secțiunea I – Istoric
Secțiunea a II-a – Reglementare legală
Secțiunea a III-a – Elemente de drept comparat
Capitolul II – Probleme generale privind împrumutul cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut propriu-zis
Secțiunea I – Noțiunile contractului de împrumut de consumație și a împrumutului cu dobândă
Secțiunea a II-a – Caracterele juridice
Secțiunea a III-a – Condițiile de validitate ale împrumutului cu dobândă
Secțiunea a IV-a – Dovada contractului
Secțiunea a V-a – Deosebirea contractului de împrumut cu dobândă de alte contracte
Capitolul III – Obiectul contractului
Secțiunea I – Bunul împrumutat
Secțiunea a II-a – Dobânda
Secțiunea a III-a – Dovada plății dobânzilor
Secțiunea a IV-a – Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești
Secțiunea a V-a – Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor
Secțiunea a VI-a – Contractul de împrumut bancar
Capitolul IV – Efectele împrumutului cu dobândă
Secțiunea I – Obligațiile împrumutatului
1. Obligația de restituire
1.1. Scadența obligației de restituire
1.2. Prescripția acțiunii în restituire
2. Obligația de plată a dobânzii
3. Răspunderea împrumutatului
Secțiunea a II-a – Obligațiile împrumutătorului
Capitolul V – Încetarea împrumutului cu dobândă
Secțiunea I – Prin plată
Secțiunea a II-a – Alte moduri de stingere
=== imprumutul cu dobinda ===
Împrumutul cu dobândă – varietate a contractului de împrumut propriu-zis
Cuprins
Capitolul I – Considerații introductive
Secțiunea I – Istoric
Secțiunea a II-a – Reglementare legală
Secțiunea a III-a – Elemente de drept comparat
Capitolul II – Probleme generale privind împrumutul cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut propriu-zis
Secțiunea I – Noțiunile contractului de împrumut de consumație și a împrumutului cu dobândă
Secțiunea a II-a – Caracterele juridice
Secțiunea a III-a – Condițiile de validitate ale împrumutului cu dobândă
Secțiunea a IV-a – Dovada contractului
Secțiunea a V-a – Deosebirea contractului de împrumut cu dobândă de alte contracte
Capitolul III – Obiectul contractului
Secțiunea I – Bunul împrumutat
Secțiunea a II-a – Dobânda
Secțiunea a III-a – Dovada plății dobânzilor
Secțiunea a IV-a – Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești
Secțiunea a V-a – Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor
Secțiunea a VI-a – Contractul de împrumut bancar
Capitolul IV – Efectele împrumutului cu dobândă
Secțiunea I – Obligațiile împrumutatului
1. Obligația de restituire
1.1. Scadența obligației de restituire
1.2. Prescripția acțiunii în restituire
2. Obligația de plată a dobânzii
3. Răspunderea împrumutatului
Secțiunea a II-a – Obligațiile împrumutătorului
Capitolul V – Încetarea împrumutului cu dobândă
Secțiunea I – Prin plată
Secțiunea a II-a – Alte moduri de stingere
Capitolul I
Considerații introductive
Secțiunea I
Istoric
Contractele reale sunt contractele neformale, care pentru a lua ființă necesită nu numai un acord de voință, dar și remiterea bunului care face obiectul contractului. Ele se formează deci re prin remiterea bunului, de unde și numele de contracte reale. Contractele reale apar pe la sfârșitul republicii, deci pe la sfârșitul epocii vechi.
În cadrul acestor contracte mutuum sau mai corect mutui datio este contractul prin care o persoană se obligă să restituie la data fixată bunuri de aceeași natură, de aceeași calitate și în aceeași cantitate cu acelea pe care le primește cu împrumut spre a le consuma. Pe scurt, mutuum este un împrumut în vederea consumației în sensul mai larg al posibilității de a dispune de un lucru. Mutuum are de obiect lucrurile care pot fi cântărite, numărate sau măsurate, de pildă vin, grâu, argint, aur, aramă, monede, fiindcă numai ele pot fi înlocuite cu altele asemănătoare. Aceste lucruri sunt nec mancipi.
Mutuum necesită îndeplinirea a două condiții:
a) Transmiterea proprietății bunului. Tradens trebuia deci să fie proprietar al bunului împrumutat și să aibă capacitatea de a-l înstrăina, de pildă să nu fie impuber. Transmiterea proprietății se făcea prin traditio, fiind vorba de res nec mancipi. Traditio necesita remiterea materială și directă a bunului, adică de la mână la mână. În dreptul clasic, transformările pe care le-a suferit traditio au avut influență și asupra lui mutuum.
b) O convenție între creditor și debitor, prin care accipiens se obligă să restituie un alt bun de același fel, în aceeași cantitate și de aceeași calitate la un anumit termen. Prin urmare, acest contract nu permitea a se restitui mai mult decât s-a primit, nu permitea dobânzile. În practică însă, printr-o stipulație alăturată mutuum-lui, creditorul putea să-și asigure plata unor dobânzi.
Caracterele juridice ale contractului mutuum au fost astfel formulate în doctrină:
– mutuum, deși era un contract formal nu lua ființă prin simplul acord de voință, ci necesita și remiterea proprietății lucrului; era deci un contract real;
– mutuum era un contract unilateral pentru că se năștea obligația numai pentru una dintre părți, împrumutatul. Mutuum este un contract de drept strict și un contract de ius gentium, deci accesibil peregrinilor.
Împrumutul cu dobândă (foenus) nu este un act juridic special. El ia forma sau a unei stipulații a capitalului și a dobânzilor (stipulatio sortis et usurarum), sau a unui mutuum însoțit de o stipulație de dobânzi, sau – în cazuri excepționale – însoțit de un simplu pact de dobânzi.
În primul caz se încheia un singur act ce avea ca obiect atât capitalul cât și dobânzile; debitorul primea 100 dar se obliga să plătească 150. În al doilea caz era nevoie de două acte distincte: mutuum care avea ca obiect capitalul și stipulațiunea, care avea ca obiect dobânzile.
Dobânda, după cum arăta Tacit, fusese totdeauna un adevărat flagel la Roma. De aceea s-au luat măsuri încă de timpuriu contra cametei. După același autor, împrumutul cu dobândă, practicat încă din epoca foarte veche, a avut urmări deosebit de grave, generând adânci prefaceri sociale, de natură să accentueze și mai mult deosebirile dintre bogați și săraci.
Sistemul dobânzilor cămătărești luase o asemenea amploare la Roma încât o bună parte a plebei, constrânsă de factori diverși să împrumute mari sume de bani, a fost adusă într-o stare de semiservitute. Ttitus Livius ne vorbește despre un cetățean care s-a distins într-o campanie militară și care întors la Roma și-a găsit gospodăria ruinată, astfel încât a trebuit să contracteze împrumuturi cu dobânzi cămătărești. Neputând plăti la scadență, s-a obligat în forma lui nexum să muncească în numele datoriei un număr mare de zile, timp în care a fost supus unui tratament brutal de către creditorul său potrivit condiției sale de nexus.
Dreptul roman consideră pe cei care se împrumută de bani ca atinși în libertatea lor de nevoie sub influența căreia acceptă condiții prea oneroase și încearcă să-i protejeze stabilind un maxim.
Astfel a fost limitată dobânda de Legea celor XII Table, limitare care este exprimată prin cuvintele unciarium foenus, adică dobânda unei uncii, sau, mai exact, dobânda unciară. Uncia este a 12-a parte a unui capital, adică 8,33% pe lună, ceea ce ducea la dublarea capitalului într-un an de zile.
Măsuri favorabile debitorilor au fost adoptate prin legea Licinia Sextia, potrivit căreia dobânzile plătite urmau a fi scăzute din capital.
În anul 407 a fost redusă la jumătate (semunciarum foenus), și anume la 4,17%.
În cele din urmă, printr-o lege Genucia din secolul al IV-lea î. Hr., împrumutul cu dobândă a fost interzis. Legea Genucia n-a fost aplicată mult timp și chiar în timpul aplicării ei, cămătarii au știut s-o ocolească prin diferite expediente.
Astfel, dispozițiile legii Genucia puteau fi ocolite prin substituirea unui latin, întrucât interdicția de a percepe dobânzi se aplica numai cetățenilor. În practică, cetățeanul roman recurgea la serviciile unui latin, omul său de paie, care percepea dobânzi enorme la sumele date cu împrumut.
Trebuie adăugat că mutuum era sancționat prin acțiuni care permiteau creditorului să impună debitorului anumite stipulațiuni, prin care acesta din urmă se obliga să se plătească, pe lângă suma datorată, încă o treime, dacă se dovedea că acțiunea intentată de către creditor era întemeiată. Pentru a valorifica această posibilitate , creditorii împrumutau sume mari pe termen scurt, iar la scadență, întrucât de regulă debitorii nu puteau plăti, recurgeau la stipulațiuni pretoriene prin care îi sileau pe datornici să promită că vor plăti suma datorată plus o treime, în cazul că vor pierde procesul. Așadar, mutuum este un contract gratuit numai în aparență, deoarece prin tehnica sancțiunii sale dă posibilitatea creditorului să perceapă o dobândă de o treime din capital, în forma deghizării.
În epoca lui Cicero, taxa legală era de 12% pe an, 1% pe lună. Acestea reprezintă centesimae usurae seu calendariae numite astfel datorită scadenței periodice lunare (de la calendele grecești) mai dădeau numele de kalendarium și la cărțile în care se consemnau datoriile de recuperat ale particularilor și, de asemenea, în limba populară actio kalendarii, acțiunea în recuperarea dobânzilor.
Dobânda putea împovăra pe debitor nu numai prin cea curentă dar și prin acumulările din urmă. Pentru a împiedica așa ceva, dreptul roman fixează măsura în care capitalul poate produce dobânzi și interzice transformarea dobânzilor într-un nou capital generator de dobânzi (anatocism).
Împrumutul maritim este împrumutul cu dobândă pentru un comerț care se face pe mare. Ipoteza este următoarea: Primus împrumută unui căpitan de vas, care este și armator, o sumă de bani în vederea acestui comerț. Cu acești bani, căpitanul vasului va cumpăra mărfuri pe care le va vinde când va ajunge la destinație.
Prin convenția intervenită între creditor și căpitan se prevede că în cazul în care corabia se va scufunda – într-un anumit termen – înainte de a ajunge la destinație, proprietarul vasului va fi liberat de orice obligație. În cazul însă când corabia ajunge la destinație, proprietarul vasului va fi obligat să restituie suma împrumutată cu o dobândă destul de mare, deoarece în acest caz nu există limită pentru dobânzi, după cum nu este nevoie nici de o stipulatio usurarum, simplul pact de dobânzi fiind de ajuns. Nauticum foenus este deci o varietate de mutuum, în care riscurile le suportă creditorul contrar principiului genera non pereunt. De altfel a fost recunoscut ca un fel de mutuum relativ târziu.
În ceea ce privește istoria dreptului și statului românesc contractul de împrumut bănesc se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, cu obligația acestuia de a o restitui la un anumit termen – zi, soroc, vadea – fixat mai ales la o sărbătoare însemnată: Crăciun, Arhanghelii etc., ori după o perioadă de timp calculată în săptămâni, luni etc., ori după o perioadă de timp calculată în săptămâni, luni etc. Monedele erau: aspri, ughi, lei, zloți, taleri, florini. De multe ori împrumuturile erau făcute de nevoi, pentru a plăti biruri sau amenzi grele.
Dobânda, numită mai târziu baș, putea fi capitalizată, luându-se astfel dobândă (“baș peste baș”) și se calcula la început “din zece doisprezece pe an”: adică două rate în plus, deci 20%.
În caz de neplată la termen datornicul era pasibil de executarea silită, urmărit în averea sa.
Secțiunea a II-a
Reglementare legală
Cu privire la reglementarea legală art. 1587 C. civ. prevede în mod expres posibilitatea stipulării unor dobânzi în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile.
În esență, dobânda este o contraprestație pe care împrumutatul o datorează împrumutătorului pe lângă aceea de restituire a bunului împrumutat.
În ceea ce privește dobânda pentru împrumuturile bănești – cea mai răspândită formă de împrumut – cădea în trecut sub incidența Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, care fixa dobânda la 6% pe an.
Conform acestui act normativ, stipularea în cadrul unei convenții a unei dobânzi mai mare de 6% pe an era nulă absolut, iar împrumutătorul era supus sancțiunii pierderii dreptului la dobândă în favoarea statului.
Deoarece condițiile de după anul 1990 au demonstrat că acest act normativ era complet depășit și inaplicabil, nefiind de conceput ca dobânda legală să se situeze sub rata inflației recunoscută oficial – în mod normal, dobânda legală trebuie să acopere rata inflației și să acorde și câteva procente în plus – s-a recurs la abrogarea lui care a intervenit prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998.
În art. 1588 C. civ. se statuează că în cazul în care împrumutatul plătește dobânzi fără ca acestea să fi fost stipulate în contract sau plătește dobânzi mai mari decât cele stipulate, el nu poate face nici repetițiunea sumei achitate și nici imputația acestora asupra capitalului. Se consideră că această plată echivalează cu o recunoaștere a unei convenții în acest sens. Restituirea sumei plătite în aceste condiții este totuși posibilă în situația în care împrumutatul face dovada că a plătit din eroare.
Art. 1589 C. civ. prevede că se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părți cuantumul ei.
Art. 1590 C. civ. instituie prezumția plății dobânzilor în cazul în care împrumutătorul eliberează dovada de plată (chitanță) a capitalului, fără vreo referire la dobânzi. Explicația acestei soluții legislative rezidă în aceea că, de regulă, dobânzile se plătesc pe măsura restituirii împrumutului, astfel încât atunci când se restituie ultima rată a împrumutului dobânda este și ea achitată. Această prezumție este absolută (juris et de jure), neputând fi răsturnată prin proba contrarie.
Cu privire la împrumutul cu dobândă, în dreptul internațional, chestiunea de a ști dacă împrumutul produce dobânzi, și care este valoarea maximă a acestei dobânzi este stabilită de legea care reglementează efectele obligațiilor, clauza privind dobânzile fiind una dintre consecințele contractului.
Secțiunea a III-a
Elemente de drept comparat
Această materie a împrumutului cu dobândă este asemănătoare în reglementările română și franceză. Astfel, se poate observa faptul că fiecărui articol din Codul civil francez îi corespunde un articol în Codul civil român care este foarte asemănător cu cel francez.
În aceste sens se poate menționa faptul că art. 1587 C. civ. român are corespondent art. 1905 C. civ. fr., art. 1588 C. civ. român are corespondent art. 1906 C. civ. fr., art. 1589 C. civ. român are corespondent art. 1907 C. civ. fr., și art. 1590 C. civ. român are corespondent art. 1908 C. civ. fr.
De asemenea în Codul civil german de la 1900 se găsesc dispoziții cu privire la dobânda rezultată din datoria unei sume de bani cum ar fi art. 301, și cu privire la contractul de împrumut cu dobândă în art. 608.
Cu privire la dreptul civil francez, în legătură cu art. 1905 C. civ. fr. s-a arătat în doctrină că atunci când un împrumut este însoțit de o clauză privitoare la dobândă la unul sau mai multe termene, dobânda continuă să curgă după expirarea acestor termene, fără a fi necesar să fie pus în întârziere debitorul care nu s-a eliberat la termenele prevăzute.
În ceea ce privește alte sisteme de drept, în Algeria, spre exemplu, în secolul trecut, după cucerire, dobânda convențională a fost foarte ridicată, ea ajungea până la 30% în împrumuturile ipotecare. Ba chiar pentru dobânzile simple, depășea chiar și această cifră. O ordonanță din 8 octombrie 1835, și Legea din 27 august 1881, care a limitat dobânda legală, lăsând liberă dobânda convențională.
Dar Legea de finanțe din 13 aprilie 1989 a limitat-o și pe aceasta la 8%, în materie civilă și comercială (art. 61).
De asemenea, cu privire la reglementările mai vechi, se arată că libertatea dobânzilor convenționale exista în cele mai multe țări. În Italia (art. 1831 C. civ.), în Spania (Legea din 14 martie 1856), în Belgia (Legea din 5 mai 1875), în Germania (Legea federală din 14 noiembrie 1867), etc.
Dar, în diverse țări, în special în Italia, s-au luat câteva măsuri în interesul împrumutaților. În Elveția libertatea nu exista peste tot, Codul federal de obligații din 1881 (art. 337) lăsa acest punct la latitudinea legislativelor cantonale.
Capitolul II
Probleme generale privind împrumutul cu dobândă ca varietate a contractului de împrumut propriu-zis
Secțiunea I
Noțiunile contractului de împrumut de consumație și a împrumutului cu dobândă
Împrumutul de consumație (împrumutul propriu-zis) este un contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietatea unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de bunuri de același gen și calitate.
Împrumutul propriu-zis este caracterizat prin faptul că lucrul împrumutat devine proprietatea celui care se împrumută, căci folosința asupra lucrului constă în a-l consuma sau înstrăina. De aceea, înapoierea lucrului se face prin echivalent, spre deosebire de comodat.
În vechea doctrină franceză s-a formulat opinia potrivit căreia un lucru consumptibil, care ar fi singurul din specia sa ar putea fi vândut sau schimbat, dar n-ar putea fi împrumutat (pentru folosință) deoarece, împrumutatul va fi obligat pentru a se elibera, să predea lucruri diferite sau echivalentul în bani. S-a arătat de asemenea că în practică împrumutul de consumație are aproape mereu ca obiect sume de bani.
Împrumutul de consumație poate fi nu numai gratuit, dar și cu titlu oneros. În acest caz împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligația de restituire, o prestație oarecare în schimbul transferării proprietății lucrului împrumutat. Această prestație constă, de regulă, într-o sumă de bani numită dobândă. De aceea împrumutul cu titlu oneros poartă denumirea de împrumut cu dobândă, cu privire la care – prin derogare sau în completarea regulilor prevăzute pentru împrumutul de consumație cu titlu gratuit – se aplică unele norme speciale stabilite în Codul civil (art. 1587-1590) sau alte acte normative.
Se consideră în doctrina veche franceză că stipularea clauzei cu privire la dobânzi nu se aplică decât la împrumuturile de bani. Pentru celelalte tipuri de bunuri particularii au avantajul că le pot vinde la termen în loc de a le împrumuta: operațiunea este simplificată prin intermediul banilor, ca mijloc de eliberare pentru împrumutat, care nu este obligat să-și procure lucruri asemănătoare cu acelea pe care le-a împrumutat.
Desigur că această concepție nu mai este valabilă astăzi, astfel se pot observa unele asemănări cu vânzarea cu clauză de răscumpărare.
În cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu; lucrul împrumutat (numit în Codul civil capital) și dobânda. Se consideră că și acest contract ca și mutuum este un contract unilateral, deoarece atât obligația de restituire a lucrului împrumutat cât și obligația de plată a dobânzilor incumbă împrumutatului.
Apare conform dreptului francez o discuție la nivel teoretic de a se stabili dacă pretinsul împrumut cu dobândă nu este mai degrabă o varietate a locațiunii decât o varietate a contractului de împrumut de folosință. În mod logic, se arată în această concepție, ar trebui păstrat numele de împrumut pentru prestațiile gratuite și acela de locațiune pentru prestațiile care sunt plătite, pentru a se putea stabili între aceste două contracte aceeași diferență ca între contractul de vânzare-cumpărare și donație. În această clasificare rațională, pretinsul împrumut cu dobândă ar trebui recunoscut ca fiind o locațiune a lucrurilor consumptibile. Dar toate acestea nu au decât un interes teoretic. Această rezolvare nu are nici o influență asupra unor cazuri particulare.
Secțiunea a II-a
Caracterele juridice
Împrumutul cu dobândă este un contract:
– real;
– unilateral;
– translativ de proprietate;
– este întotdeauna cu titlu oneros.
Este un contract real. Caracterul real al contractului face ca el să nu poată lua naștere în absența tradițiunii bunului împrumutat. Înscrisul constatator al convenției, fără să aibă loc predarea bunului, constituie un simplu antecontract, care nu este echivalent unui împrumut propriu-zis.
Momentul încheierii contractului de împrumut îl constituie deci predarea efectivă a bunului, și nu cel al încheierii contractului în formă autentică.
Simpla promisiune de împrumut sub forma unui antecontract nu produce efecte juridice specifice acestui contract, constituind doar o promisiune de încheiere a lui. Apare astfel just punctul de vedere exprimat în practica juridică, conform căruia, dacă s-a încheiat un contract de comodat în formă autentică fără predarea lucrului, iar comodantul vinde bunul respectiv, vânzarea este deci valabilă și comodatarul nu poate, ulterior înstrăinării, să mai solicite predarea bunului. Deși aici este vorba de contractul de comodat situația este identică și pentru contractul de împrumut cu dobândă.
Antecontractul acceptat de împrumutător își va produce efectele, și dacă împrumutătorul va refuza să-și execute obligația, va putea fi obligat la daune-interese.
Există în literatura de specialitate și o concepție care neagă categoria contractelor reale, considerându-le, și pe acestea, ca făcând parte din categoria contractelor consensuale. Potrivit acestei concepții, ceea ce este esențial pentru formarea oricărui contract, deci și a contractelor reale, este consimțământul părților, chiar neînsoțit de remiterea efectivă a bunului. Această remitere ar constitui nu o condiție de încheiere a contractului, ci o executare a contractului anterior încheiat prin simplul acord de voință al părților. În această concepție se consideră că din contractul încheiat prin simplul consimțământ se naște obligația pentru una dintre părți de a remite celeilalte lucrul convenit și obligația pentru cealaltă de a restitui bunul pe care l-a primit în temeiul contractului.
Într-o concepție intermediară arată că prin contracte reale se înțelege în fapt contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor forme speciale, dar obligațiile specifice lor nu iau naștere decât din momentul remiterii lucrului –re. Numai din acel moment contractul respectiv poate purta denumirea sa (depozit, gaj, împrumut).
Concepția nu este valabilă deoarece forma specială cerută de lege pentru încheierea contractului este tocmai predarea lucrului.
Este un contract unilateral. Astfel, trebuie făcută distincția între contractele unilaterale și cele bilaterale (sinalagmatice). Un contract (operațiune prin esența ei bilaterală, întrucât implică necesitatea unui acord de cel puțin două voințe) este totuși zis unilateral când el nu face să se nască decât o obligație pentru una dintre părți către cealaltă, și bilateral sau sinalagmatic, când însuși contractul face să nască obligații reciproce între părți.
Conform unei opinii exprimate în doctrină, care este aplicabilă în situația noastră, contractele unilaterale nu pot fi decât contracte gratuite, deoarece contractele oneroase, implicând prin esența lor ideea de schimb, presupun neapărat o reciprocitate de obligații. Dacă totuși se vorbește de contracte unilaterale în domeniul contractelor oneroase, aceasta se înțelege cu privire la acele contracte oneroase, zise reale, – împrumutul, comodatul, depozitul și amanetul, – care după tradiția dreptului roman se desăvârșește numai prin remiterea bunului, care formează obiectul prestației, către partea care rămâne obligată, așa că un element al reciprocității fiind prin anticipație desăvârșit în momentul când contractul se consideră ca născut, se poate spune că ceea ce se naște prin contract, este numai celălalt element al reciprocității, contraprestația constând în restituțiunea lucrului admis.
În realitate în contractele oneroase distincția dintre unilaterale și sinalagmatice se reduce la o chestiune de moment.
Este clar că și în această opinie este acceptat, cu unele precizări, caracterul unilateral al contractului de împrumut cu dobândă.
Este un contract translativ de proprietate. Astfel, art. 1577 C. civ. prevede că: “În puterea împrumutului, împrumutatul devine proprietarul lucrului primit care, pierind, fie în orice mod, piere în contul său”.
Transferul dreptului de proprietate are loc în momentul predării bunului, chiar dacă tradițiunea lui s-a făcut unui terț.
Caracterul translativ al contractului face ca acesta să nu poată fi împrumutat altuia. Dacă s-ar împrumuta, totuși, bunul altuia, contractul ar fi lovit de nulitate. Adevăratul proprietar îl poate revendica de la împrumutat, fără să mai solicite, în prealabil, anularea împrumutului. Cu toate acestea, împrumutatul se va putea apăra invocând art. 1909 C. civ., când a fost de bună-credință. Cel ce a împrumutat bunul altuia nu poate cere anularea actului. Riscul este în sarcina împrumutatului. În consecință, cel ce împrumută un bun de consumație trebuie să fie proprietarul lui.
Este un contract cu titlu oneros. Aceasta este trăsătura (caracterul juridic) care deosebește contractul de împrumut de consumație de varietatea acestuia reprezentată de împrumutul cu dobândă.
În acest sens se arată în doctrină că gratuitatea nu este de esența împrumutului, împrumutătorul putând obține și anumite avantaje (cum ar fi împrumutul cu dobândă).
Aceste contracte pot fi comutative dacă avantajul urmărit poate fi apreciat chiar în momentul încheierii lor sau pot fi aleatorii dacă acel avantaj nu poate fi apreciat în momentul încheierii lor deoarece depind de un eveniment incert fiecare parte având șansa unui câștig sau riscul unei pierderi.
Apare astfel clar că împrumutul cu dobândă intră în categoria contractelor comutative.
Secțiunea a III-a
Condițiile de validitate ale împrumutului cu dobândă
1. Capacitatea părților. Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru actele de dispoziție și să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. Dacă împrumutătorul nu a fost proprietar, dar împrumutatul este de bună-credință, el se va putea apăra împotriva proprietarului prin excepția prevăzută de art. 1909-1910 C. civ.
În acest sens se arată în doctrină că nu este necesar să se presupună cum face Pothier, că împrumutatul a consumat efectiv bunul (împrumut de consumație). Dar dacă împrumutatul primește bunul cu rea-credință sau nu face referire la art. 1909-1910 C. civ., împrumutul nu se formează, împrumutatul este obligat la restituire către adevăratul proprietar și nu datorează nimic împrumutătorului care nu i-a transmis nimic.
Contractul încheiat de un minor este lovit de nulitate relativă și nu poate fi invocat decât de incapabil. Dacă prin justiție contractul va fi anulat, incapabilul va fi obligat doar în măsura în care s-a îmbogățit.
De asemenea, incapabilii nu pot încheia singuri în mod valabil împrumuturi de consumație, ci numai cu acordul reprezentanților legali ai autorităților tutelare (art. 129 alin. 2 și art. 147 C. fam).
Împrumutatul trebuie și el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru acte de dispoziție. Această cerință se explică prin pericolul la care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.
Cu privire la acesta se arată în doctrina franceză că împrumutul cu dobândă îl obligă pe împrumutat. Rezultă deci, că acesta trebuie să aibă capacitatea de a se obliga. Pentru cei care sunt mandatari legali, ei nu au dreptul de a împrumuta în contul celui pe care îl reprezintă, fără a fi autorizați în mod special pentru acest lucru.
2. Consimțământul. Sunt aplicabile regulile generale de drept comun, ceea ce înseamnă că consimțământul trebuie să fie liber și neviciat. Contractul nu va exista în cazul în care o parte a înțeles să facă un depozit, iar cealaltă un împrumut. Rămâne obligația judecătorului ca, în caz de conflict, să stabilească dacă este vorba de un împrumut sau de un alt contract.
Instanțele judecătorești au fost confruntate cu situația în care s-a invocat încheierea contractului de împrumut prin manopere dolosive. S-a decis că un asemenea contract este lovit de nulitate relativă, împrumutatul având obligația de restituire a sumelor primite chiar dacă ele nu sunt scadente.
Cu privire la valabilitatea consimțământului, Codul civil nu cuprinde dispoziții speciale referitoare la contractul de împrumut, astfel că vor fi aplicabile condițiile generale prevăzute de dreptul comun. Potrivit prevederilor art. 961 C. civ.: “Convenția făcută prin eroare, violență sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii în nulitate”.
Eroarea obstacol poate afecta însăși natura juridică a contractului (error in negotio), dacă una dintre părți are convingerea că vinde un bun, iar cealaltă, că îl împrumută, caz în care operația juridică afectată de o astfel de eroare este lovită de nulitate absolută. Eroarea viciu de consimțământ, dolul și violența au drept efect nulitatea relativă a contractului de împrumut, cu toate consecințele care decurg din aceasta.
Jurisprudența a stabilit că, în ceea ce-i privește pe soți, ținând seama de prevederile art. 35 din Codul familiei, un soț poate să acorde singur un împrumut altei persoane, chiar din sume de bani ce au caracter comun și tot astfel poate să exercite singur acțiunea în restituire a unei sume împrumutate, fără a fi necesar consimțământul expres al celuilalt soț.
De asemenea s-a arătat în jurisprudență că încheierea și valabilitatea contractelor presupune o voință liberă, iar lipsa de discernământ dovedită a fi existat în momentul contractării atrage nulitatea actului.
De aceea, faptul că textul art. 449 din Codul civil a fost abrogat nu este de natură să ducă la concluzia că legiuitorul a voit să dea o reglementare mai restrictivă cu privire la împrejurările în care se poate cere anularea actelor după moartea celor care le-au încheiat, ci că judecătorilor li s-a dat libertatea de a stabili situația reală, de la caz la caz, dispunând sau nu anularea actelor, independent dacă aceasta a fost cerută în timpul vieții sau după moartea celui ce le-a încheiat.
Prin urmare, pot fi anulate pentru lipsă de discernământ nu numai actele încheiate de minorii sub 14 ani sau de persoane puse sub interdicție, ci și acelea încheiate de orice altă persoană.
3. Cauza licită și morală. Împrumutul făcut în scopul facilitării săvârșirii unei infracțiuni sau în scop imoral este lovit de nulitate absolută.
Cu privire la aceasta în jurisprudență s-a formulat opinia potrivit căreia atunci când o convenție conține mai multe clauze din care unele ar fi ilicite, iar altele nu ar avea un asemenea caracter, când intenția părților a fost ca toate stipulațiile să fie intim legate între ele, că unele sunt cauza determinantă a celorlalte, nulitatea clauzelor ilicite atinge și pe cele licite, deci convenția trebuie declarată în întregime nulă.
4. Obiectul. Nu pot face obiectul contractului de împrumut bunurile care nu se găsesc în circuitul civil. În același timp, bunurile împrumutate trebuie să fie fungibile și consumptibile. În mod obișnuit, obiectul îl formează sumele de bani (împrumuturile de la bancă de la casa de ajutor reciproc, pentru construirea sau cumpărarea de locuințe).
Bunurile care formează obiectul contractului de împrumut trebuie să fie consumate de împrumutat, deoarece, în caz contrar, ne vom afla în prezența unui comodat.
5. Tradițiunea bunului împrumutat
Este o condiție esențială pentru validitatea contractului de împrumut de consumație. În absența tradițiunii, chiar dacă există o convenție de împrumut între părți, ea nu va avea decât valoare de antecontract, care nu este însă identic cu contractul în sine.
Condiția tradițiunii bunului conturează caracterul real al contractului. Predarea se poate face și printr-un mandatar. S-a considerat că tradițiunea va putea exista și în cazul în care s-a convenit ca „banii deținuți cu titlu de depozit să rămână în mâinile depozitarului cu titlu de împrumut”.
Un alt mod de a face predarea bunului este situația în care se permite împrumutatului să primească bunurile care se cuvin împrumutătorului; de asemenea, împrumutătorul dă mandat unei persoane să-i vândă un bun, iar suma realizată din vânzare să fie reținută de mandatar cu titlu de împrumut.
6. Transferul dreptului de proprietate
Deoarece contractul de împrumut de consumație transferă dreptul de proprietate asupra bunului, de la împrumutător la împrumutat, este necesar ca cel ce împrumută să fie proprietarul bunului. Din acest motiv, nu este posibil împrumutul bunului altuia.
S-a arătat în doctrina franceză că această condiție ca împrumutătorul bunului să fie proprietarul bunului diferențiază împrumutul de consumație (ca și împrumutul cu dobândă) de împrumutul de folosință. Acela care a făcut un împrumut de folosință cu bunul altuia poate deveni creditor; el are dreptul de a cere restituirea bunului. Dimpotrivă cel care a împrumutat în vederea consumării bunul altuia, nu devine împrumutător, deoarece nu se poate transfera dreptul de proprietate al altuia, n-a făcut un împrumut valabil. De aici, el nu va avea decât acțiunea de in rem verso și nu acțiunea născută din contract pentru a obține restituirea lucrului.
Adevăratul proprietar poate să-și revendice bunul, fără a mai solicita anularea contractului de împrumut. Când se împrumută, totuși, bunul altuia, iar împrumutatul este de bună-credință, acesta va putea opune adevăratului proprietar dispozițiile art. 1909 C. civ.; dimpotrivă, dacă împrumutatul a fost de rea-credință, în sensul că a cunoscut că bunul aparține altuia, el este obligat să remită bunul adevăratului proprietar, iar dacă acesta a fost consumat, să plătească contravaloarea lui, inclusiv daune-interese.
Contractul care are ca obiect bunul proprietatea altuia este lovit de nulitate relativă, astfel încât numai împrumutatul o va putea invoca.
Transferul dreptului de proprietate determină și trecerea riscurilor asupra împrumutatului.
7. Durata contractului. Într-o opinie formulată în doctrină s-a considerat și durata ca o condiție de valabilitate. Contractul poate fi încheiat cu termen (art. 1581 C. civ.) sau fără termen. Dacă nu s-a stipulat vreun termen, instanța de judecată poate să dea împrumutatului un termen în conformitate cu împrejurările.
Secțiunea a IV-a
Dovada contractului
2. Dovada contractului este supusă regulilor generale, astfel încât trebuie făcute numai unele precizări în legătură cu principalele aspecte legate de aplicarea acestor reguli în materia împrumutului de consumație.
Astfel, dacă valoarea lucrului împrumutat – fără unirea lui cu dobânzile (art. 1192 C. civ.) – depășește suma de 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată (art. 1191 alin. 1 C. civ.), deci nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumții. Dovada cu martori este însă admisibilă dacă împrumutatul consimte la aceasta sau dacă împrumutătorul dovedește că, în cazul dat, în momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate (art. 1198 C. civ.), fie și morală, de a se preconstitui un înscris sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit. În literatura de specialitate și practica judecătorească noțiunii de imposibilitate morală de ase preconstitui un înscris i se dă un înțeles larg (de exemplu, în relațiile dintre rude de sânge și prin alianță apropiate), fiind aplicabilă și în cazul simulației. Tot astfel, dovada cu martori și prezumții este admisibilă când există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui și care face verosimil faptul pretins (art. 1197 C. civ.).
Întrucât contractul are ca obiect o sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile și este unilateral, înscrisul doveditor al contractului – pentru a avea deplină forță probantă ca înscris sub semnătură privată – trebuie să fie scris în întregime de către împrumutat sau cel puțin acesta să adauge, la finele actului, cuvintele “bun și aprobat” (unul sau altul dintre aceste cuvinte sau o formulă echivalentă), arătând în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească (art. 1180 C. civ.), cu singura excepția a înscrisului autentic nul ca atare, dar valorând înscris sub semnătură privată, fiind semnat (art. 1172 C. civ.) și când operează conversiunea înscrisului autentic, într-un înscris sub semnătură privată. În caz de neconcordanță între conținutul actului și cea arătată în “bun”, obligația se prezumă iuris tantum pentru cantitatea cea mai mică (art. 1181 C. civ.), potrivit regulii de interpretare a convenției în favoarea debitorului (art. 983 C. civ.). În caz de nerespectare a formalităților prevăzute de art. 1180 C. civ., înscrisul este nul ca înscris sub semnătură privată, “nu are forța probantă a înscrisului sub semnătură privată, ci valorează numai ca început de dovadă scrisă ce poate fi completat în dovedirea convenției cu alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori și prezumții”.
Neregularitatea înscrisului se acoperă și prin executarea voluntară a obligației de către împrumutat, în limita acestei executări, ori prin recunoașterea expresă sau tacită (rezultând din folosirea în justiție a chitanței de plată parțială eliberată de creditor din care rezultă restul datoriei) a obligației de către împrumutat.
Este suficient ca înscrisul să fie redactat într-un simplu exemplar (pentru împrumutător), cerința multiplului exemplar (art. 1179 C. civ.) fiind prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice (perfecte), iar nu și pentru cele unilaterale cum este împrumutul.
În doctrina franceză se arată că, dacă în art. 1907 alin. 2, se refuză creditorului dreptul de a reclama dobânzi care nu au fost stabilite în scris, această dispoziție nu dă naștere unei prezumții absolute împotriva existenței convențiilor verbale cu privire la dobândă, deoarece, în termenii art. 1906: “împrumutatul care a plătit dobânzi nestipulate, nu le poate nici repeti, nici imputa asupra capitalului”.
Nu sunt astfel ilegale aprobările, făcute de către împrumutător prin care se recunosc diferitele sume cu titlu de dobândă a capitalului împrumutat.
În toate cazurile, instanța chemată a se pronunța în legătură cu dovada contractului de împrumut trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a stabili dacă actul încheiat, fie și în formă autentică sau recunoscut de împrumutat, nu reprezintă un act simulat (încheiat, de exemplu, pentru fraudarea moștenitorului rezervatar) sau nu ascund acte sau fapte ilicite (ca, de pildă, perceperea de dobânzi mai mari decât cele legale, plata unor datorii rezultate din jocuri de noroc etc.). În asemenea situații urmează a se ține seama și de dispozițiile art. 1203 C. civ., care – prin derogarea de la dispozițiile restrictive ale art. 1191 alin. 2 C. civ. – permite orice dovadă dacă se pune problema unei fraude la lege (de exemplu, camătă), fraudarea legii printr-o cauză simulată ori a unei situații asimilate cu frauda la lege (de exemplu, falsitatea sau caracterul ilicit ori imoral al cauzei).
În sfârșit, pentru a nu mai reveni asupra problemei dovezilor în materie de împrumut, este de menționat că regulile arătate sunt aplicabile și în ceea ce privește proba executării obligației de restituire de către împrumutat, adică în privința chitanței liberatorii semnate de împrumutător (dacă nu există o imposibilitate – fie și morală – de a se cere o asemenea chitanță), cu particularitatea că art. 1180 C. civ. (formula “bun și aprobat”) vizează numai nașterea obligației (“o parte se obligă”), nu și executarea ei. Se va ține seama, evident, și de regulile speciale referitoare la dovada plății (prezumția absolută ori relativă de liberare a împrumutului rezultând din restituirea voluntară a titlului de către împrumutător – art. 1138 C. civ. – sau mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță – art. 1186 C. civ.).
Secțiunea a V-a
Deosebirea contractului de împrumut cu dobândă de alte contracte
Contractul de împrumut cu dobândă nu trebuie confundat cu alte contracte.
În primul rând, va trebui distins contractul de împrumut cu dobândă de contractul de comodat, deși ambele sunt variante ale împrumutului în general. Comodatul nu are ca obiect decât bunuri fungibile, care trebuie restituite în individualitatea lor, comodatarul limitându-se doar a le utiliza, fără să le poată consuma sau înstrăina. Dimpotrivă, împrumutul cu dobândă are ca obiect bunuri consumptibile (bani, cereale, etc.), pe care împrumutatul le consumă, urmând să restituie bunuri de același gen și specie. În timp ce comodatul transferă doar dreptul de a folosi bunul, împrumutul cu dobândă este translativ de proprietate, ceea ce face ca și problema riscurilor să fie rezolvată diferit. Dacă împrumutul cu dobândă este totdeauna oneros, comodatul nu este decât gratuit.
O oarecare apropriere există între împrumutul cu dobândă și locațiune, dar ceea ce delimitează cele două contracte sunt următoarele: locatarul nu dobândește proprietatea bunului închiriat, pe când la împrumutul de consumație (împrumutul cu dobândă) împrumutatul devine proprietar și va trebui să restituie bunuri de aceeași natură; riscurile sunt suportate de locator, pe când la împrumutul cu dobândă, de către împrumutat; contractul de locațiune este consensual, pe când împrumutul este un contract real.
Cu privire la efectul pe care îl produce vânzarea cu pact de răscumpărare în strânsă legătură cu împrumutul cu dobândă s-a arătat că:
vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare supusă unei condiții rezolutorii exprese care constă în facultatea pe care și-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, restituind prețul și cheltuielile făcute de cumpărător, într-un anumit termen, reluarea operând cu efect retroactiv atât împotriva cumpărătorului (succesorilor lui în drepturi), cât și împotriva terților dobânditori de drepturi asupra bunului vândut (cu rezerva art. 1909-1910 C. civ. și a uzucapiunii), numai fructele percepute până la răscumpărare nefiind supuse restituirii.
O asemenea vânzare este nulă de drept chiar dacă pactul de răscumpărarea este încheiat printr-un alt înscris, dar care, potrivit voinței părților, face parte integrantă din contract. Interdicția privind vânzarea cu pact de răscumpărare nu privește actele de retrocesiune prin care cumpărătorul unui bun, printr-un contract separat și ulterior vânzării inițiale, îl revinde fostului vânzător.
Vânzările cu pact de răscumpărare sunt interzise deoarece de cele mai multe ori ascund împrumuturi cu dobânzi cămătărești (garantate real cu bunul respectiv), împrumutătorul impunând stipularea în contractul de vânzare-cumpărare, drept preț a unei sume disproporționat de mari față de suma împrumutată, diferența reprezentând dobânda. În plus, dacă împrumutatul nu reușește să plătească la termenul convenit suma trecută în contract peste preț, pierde definitiv bunul respectiv pentru o sumă care, de regulă, este mult inferioară valorii lui. Dar, întrucât contractul este lovit de nulitate, împrumutatul redobândește bunul, urmând să restituie suma dovedită a fi fost împrumutată, cu dobânzile aferente.
Capitolul III
Obiectul contractului
Secțiunea I
Bunul împrumutat
Dacă restituirea în natură este imposibilă, plata se va face în bani, potrivit valorii bunului din momentul scadenței.
Atât timp cât obiectul contractului îl formează bunurile fungibile și consumptibile, când va putea exista imposibilitatea de restituire în natură, știut fiind că împrumutatul se poate elibera predând bunuri de aceeași cantitate și calitate? Imposibilitatea trebuie să fie în sensul că bunuri de felul celor împrumutate nu mai există. Sau, chiar dacă ar exista undeva, l-ar obliga pe împrumutat la cheltuieli însemnate, care nu au fost în intenția terților în momentul încheierii contractului.
Dacă împrumutatul are posibilitatea, atunci va putea procura el bunurile, în contul împrumutatului.
În cazul împrumutului de bani, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor (principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ.), cu excepția cazului când prin acte normative speciale se dispune altfel. În acest sens, s-au pronunțat instanțele și în trecut. Astfel, Obligația ce rezultă dintr-un împrumut pe bani, fiind totdeauna pe aceeași sumă numerică arătată în contract, împrumutătorul este dator a restitui la timpul stipulat aceiași sumă numerică, indiferent dacă cursul monedei este la acea dată scăzut sub valoarea pe care o avea la data împrumutului.
Astfel că dacă s-a efectuat un împrumut de mărci germane împrumutătorul este obligat ca la termenul stipulat să restituie numai aceiași sumă numerică de mărci germane, chiar dacă cursul mărcii nu mai reprezintă nici o valoare apreciabilă.
Dacă schimbarea valorii are loc după scadență și după ce debitorul a fost pus în întârziere, se admite reevaluarea sumei împrumutate.
În concluzie, principiile care conduc datoriile ce au ca obiect sume de bani, diferă de cele care au ca obiect bunuri fungibile. Rațiunea constă în faptul că monedele au un curs oficial pe care îl fixează legea (curs legal), pe când celelalte bunuri au numai un curs comercial, care variază după împrejurări. Restituirea se va face în bani care au un curs legal în țară, iar obligația creditorului este să-i primească după valoarea lor nominală de la data restituirii. Împrumutatul va restitui suma numerică împrumutată. Totuși, nimic nu împiedică părțile să stipuleze ca restituirea sumei împrumutate să se facă la valoarea egală a celei primite.
Secțiunea a II-a
Dobânda
În esență, dobânda este o contraprestație pe care împrumutatul o datorează împrumutatului pe lângă aceea de restituire a lucrului împrumutat în sine. Această contraprestație, care face ca împrumutul să nu fie cu titlu gratuit, ci oneros, constă de cele mai multe ori într-o sumă de bani, dar nimic nu se opune ca ea să constea și în alte bunuri mobile.
Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi (sub forma unei sume de bani sau alte bunuri mobile), este nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză, dobânda nu este datorată de drept. Într-adevăr, potrivit art. 1587 C. civ., în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile “se pot stipula dobânzi”; prin urmare, în lipsă de stipulație, împrumutul este cu titlu gratuit.
Conform jurisprudenței când este vorba de un împrumut de bani, părțile pot să stipuleze orice dobândă ar voi, conform art. 1587, și nepunerea în întârziere a debitorului nu poate să atragă ca consecință pentru creditor, pierderea întregii dobânzi stipulată în actul de împrumutare ci pur și simplu să facă să curgă dobânda stipulată numai de la cererea în judecată. Iar cererea în judecată este o punere în întârziere prin excelență, pe motiv că creditorul nu mai se adresează pur și simplu la debitor, ca în punerea în întârziere, ci la justiția de la care cere ca debitorul să fie condamnat la executarea obligațiunii sale conform contractului.
Cu toate acestea, dacă împrumutatul plătește dobânzi fără să fi fost stabilite sau plătește dobânzi mai mari decât cele stabilite, el nu le poate nici repeti, nici imputa asupra capitalului (art. 1588 C. civ.). Această dispoziție se explică prin recunoașterea unei convenții tacite, rezultând din plata făcută.
În vechea practică judiciară în legătură cu acest articol s-a dat următoarea soluție:
Cu drept cuvânt judecata condamnă pe creditor a plăti dobânda la o sumă de la data împlinirii ei, iar nu de la cerere, când se constată în fapt că din culpa lui s-a împlinit o sumă mai mare decât trebuia.
O altă motivare care a fost formulată în doctrină este reprezentată de formularea textului ca urmare a unei obligații naturale de a plăti dobândă în schimbul folosirii bunului.
Cu toată formularea categorică a dispoziției, se admite că restituirea poate fi cerută dacă împrumutatul dovedește că a plătit din eroare.
Dacă părțile au stipulat dobânzi, fără să precizeze cuantumul lor, împrumutatul este obligat să plătească dobânda legală. Se poate prezuma că părțile au avut în vedere acest cuantum al dobânzii. Această soluție poate fi aplicată și în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale, obligația este purtătoare de dobânzi, dar fără arătarea cuantumului acestora.
Se pune însă întrebarea, care este în prezent dobânda legală, în condițiile în care decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale a fost, pur și simplu, abrogat prin Legea nr. 7/1998, lăsând un vid legislativ în materie? De altfel, chiar și înainte de abrogare, dobânda stabilită de Decretul nr. 311/1954 a fost considerată anacronică, incompatibilă cu legile economiei de piață, căzută în desuetudine.
Astfel fiind, în practica judiciară, s-a considerat că “prin abrogarea implicită a Decretului nr. 311/1954 ca urmare a actelor normative privind liberalizarea prețurilor și aplicarea mecanismelor de piață…,în lipsa altei reglementări specifice, dobânda legală este dobânda pieții”. Într-o altă formulare, dobânda “ar putea fi dobânda pieței, raportată la dobânda practicată de Banca Națională a României”.
Deși aceste soluții au fost pronunțate în materie comercială, unde dobânda este, în principiu, mai oneroasă (plus valet pecunia mercantoris quam pecunia non mercatoris), ele pot fi avute în vedere, în lipsa unei reglementări legale, și în materie civilă, care reclamă și ea existența unei dobânzi legale.
Într-o altă formulare, se arată că în condițiile trecerii României la economia de piață, cu fluctuații monetare permanente, s-a impus și adoptarea unei politici monetare elastice, din care face și stabilirea dobânzii legale periodic și printr-o procedură lesnicioasă, politică dată prin lege Băncii naționale a României și anume: prin Legea nr. 33/1991 s-a dispus că B.N.R. hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit și de plăți (art. 42).
În orice caz, se poate constata că, datorită “imobilismului legislativului”, în dreptul nostru (printr-o soluție cu totul “originală”) avem o dobândă legală fără lege, cuantumul ei concret urmând a fi stabilit, de la caz la caz, de instanța competentă, în funcție de dobânda pieței practicată în relațiile civile. Cu privire la cuantumul dobânzilor, în jurisprudență s-a arată că potrivit art. 8 și 9 din Decretul-lege nr. 61/1990, cumpărătorii de locuințe din fondul statului, care nu au posibilitatea să depună avansul prevăzut de art. 7 pot obține un credit de la C.E.C. cu termen de rambursare de până la 5 ani; C.E.C.-ul este autorizat să acorde cumpărătorilor credite rambursabile cu dobândă anuală.
Acordarea împrumutului se face în temeiul contractului de împrumut, care se încheie cu respectarea principiului libertății de voință a părților.
Unitatea împrumutătoare nu poate fi obligată la încheierea contractului de credit în condițiile în care nu este de acord cu cuprinsul acestuia, deoarece C.E.C.-ul, potrivit legii, este autorizat iar nu obligat să acorde împrumuturi.
Se reține, totodată, că activitatea unităților C.E.C. este coordonată prin dispoziții normative speciale privind condițiile acordării împrumuturilor, între care și Hotărârea Guvernului nr. 1168/1990, privind corelarea dobânzilor cu nivelurile noi ale prețurilor și a dobânzilor la depunerile populației.
Față de prefacerile economice și a riscurilor devalorizării monedei, înserarea în contract a unei clauze privind indexarea dobânzilor, periodic, în funcție de evoluția indicelui prețurilor și a dobânzilor la depunerile populației, este legală, conform art. 1578 C. civ., și a prevederilor guvernamentale mai sus menționate.
În principiu, dobânda se calculează numai asupra capitalului (asupra sumei împrumutate), pentru că în condițiile perceperii de dobândă la dobândă (dobândă compusă, numită anatocism) împrumutul ar deveni prea oneros. Astfel fiind, potrivit art. 1089 C. civ. și Legii nr. 313/1979 pentru anularea clauzei penale din oarece contracte, convențiile de anatocism în materie civilă sunt valabile numai dacă se încheie pentru dobânzile deja ajunse la scadență, deci pentru trecut (nu în momentul acordării împrumutului, adică cu anticipație) și numai dacă vizează dobânzile datorate pe cel puțin un an întreg.
În sfârșit, părțile pot conveni ca dobânda să nu fie neapărat într-o sumă de bani, ci în anumite bunuri mobile.
Refuzul împrumutatului de a restitui suma de bani împrumutătorului este o faptă de natură civilă și nu una penală (de exemplu, infracțiunea de abuz de încredere).
Conform dreptului francez, în Codul civil se decide în articolul 1905, că este permis să se stipuleze dobânzi pentru împrumutul simplu, fie în bani, fie în bunuri mobile.
Apoi prin art. 1907 se face distincție între dobânda legală și ce a convențională, se arată tot în Codul civil că limitarea dobânzii convenționale aparține tot legiuitorului, fără a pronunța el însuși această limitare.
Secțiunea a III-a
Dovada plății dobânzilor
Se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin prezumția (absolută, respectiv relativă) de liberare a debitorului rezultând din remiterea voluntară a titlului (original sau a copiei legalizate a titlului) făcută de creditor debitorului (art. 1138 C. civ.). În materia dobânzilor Codul civil prevede și o regulă specială; dacă împrumutătorul eliberează o chitanță de primire a capitalului, fără a face mențiune în privința dobânzilor, ele sunt prezumate a fi fost plătite (art. 1590). Această dispoziție se explică prin faptul că dobânzile pentru perioada expirată se plătesc cu întâietate sau o dată cu restituirea sumei împrumutate. Prezumția de plată a dobânzilor rezultând din chitanța de plată a datoriei principale este absolută. Cu toate că art.1590 C. civ. vizează în mod direct plata integrală a capitalului împrumutat, prezumția urmează a fi aplicată și în caz de plată parțială, dar cu următoarele precizări: Dacă chitanța s-a dat, fără rezerve, pentru plata parțială a capitalului datorat, se prezumă plata dobânzii aferente capitalului achitat. În schimb, dacă chitanța este eliberată de creditor pentru primirea unei părți din datorie (care constă din capital și dobânzile aferente), urmează a se aplica regulile imputației plății; suma plătită se impută, cu întâietate, asupra dobânzilor (art. 1111 C. civ.).
Secțiunea a IV-a
Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești
În această privință se aplică dreptul comun din materia răspunderii contractuale cu următoarele particularități; daunele moratorii sunt echivalente cu dobânda legală; creditorul nu este obligat să dovedească paguba suferită întrucât daunele moratorii sunt datorate independent de existența sau întinderea pagubei; punerea în întârziere a debitorului se poate face numai printr-o cerere de chemare în judecată, nu și prin notificare (art. 1088 și 1586 C. civ.).
În această materie practica a decis că, întrucât dobânda legală nu reprezintă o despăgubire care să compenseze neexecutarea obligației de plată a unei sume de bani, ci constituie echivalentul daunei rezultate din plata cu întârziere, creditorul nu are a dovedi că i s-a cauzat o pagubă, ci numai faptul că debitorul nu i-a plătit suma de bani la termenul stabilit prin convenție. Dobânda se cuvine însă creditorului numai la punerea debitorului în întârziere, care se realizează într-un singur mod, și anume prin chemarea în judecată (art. 1088 C. civ.).
Daunele-interese moratorii sunt sumele datorate de debitor în caz de întârziere în executarea obligației. Aceste daune acoperă doar prejudiciul produs creditorului prin simpla întârziere în executare.
În doctrină, se arată de asemenea că, dobânda va putea fi plătită ca efect al punerii în întârziere a debitorului, când nu-și execută obligația care are ca obiect o sumă de bani.
În legătură cu posibilitatea punerii în întârziere a împrumutatului numai printr-o cerere de chemare în judecată se impun câteva precizări.
În primul rând, în obligațiile bănești, dobânda (moratorie) nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii acțiunii, chiar dacă partea din datorie achitată până în acel moment fusese plătită cu întârziere.
În al doilea rând, pentru a face să curgă dobânda moratorie este necesar ca ea să fi fost expres solicitată prin acțiune. Prin urmare, dacă creditorul care are dreptul de a determina limitele acțiunii (art. 130 alin. 3 C. proc. civ.) a cerut prin acțiune numai suma împrumutată și nerestituită la scadență, nu începe să curgă dobânda moratorie. Acordarea dobânzilor moratorii nu este însă condiționată de stabilirea relei-credințe a debitorului. Dar, fiind vorba de daune-interese (răspundere civilă contractuală), nerespectarea obligației de plată trebuie să fie imputabilă debitorului, culpa lui fiind prezumată până la dovada contrară (art. 1082-1083 C. civ.). Însă dovada cauzei străine neimputabile debitorului îl exonerează pe debitor numai de plata dobânzilor moratorii, nu și de obligația de restituire a sumei împrumutate. “La obligațiile pecuniare, pentru a fi exonerat de obligația propriu-zisă, debitorul nu poate invoca niciodată cauze de exonerare de răspundere”.
În al treilea rând, în cazul împrumutului bănesc cu dobândă (convențională sau prevăzută prin norme speciale), dobânda se acordă nu numai de la data cererii de chemare în judecată, ci și pentru trecut, în virtutea convenției sau a legii speciale, întrucât reprezintă fructe civile, iar nu daune-interese pentru neexecutarea unei obligații bănești. Numai că, în ipoteza unei dobânzi convenționale sau legale mai mici decât dobânda legală, pentru trecut se va acorda această dobândă, iar de la data introducerii acțiunii dobânda moratorie legală (dacă prin norme speciale nu se prevede altfel).
Dobânda convențională (de natura fructelor civile), prevăzută într-un contract de împrumut cu termen, nu încetează a curge după expirarea termenului de plată (și până la punerea în întârziere a debitorului printr-o cerere de chemare în judecată) căci “nu se poate admite ca un împrumut pentru care părțile au stipulat dobândă, să se transforme, în urma expirării termenului, într-un contract gratuit”. Dar dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire, deci contractul este cu titlu gratuit și dobânda convențională are caracter moratoriu, trebuie admis, textele obligă (art.1088 și 1586 C. civ.), că dobânda va fi datorată numai din ziua cererii de chemare în judecată și în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda legală.
S-a arătat în jurisprudență că potrivit art. 1088 C. civ., dacă nu există dispoziții legale care să prevadă că dobânda curge de drept, aceasta se datorează numai din ziua cererii de chemare în judecată.
Aceasta înseamnă că, într-o acțiune având un atare obiect, referitoare la o obligație de achitare în rate a unei anumite sume de bani, dobânda nu va putea fi cerută pentru întreaga sumă ce a constituit obiectul obligației neîndeplinite, ci numai pentru suma restantă la data introducerii acțiunii, chiar dacă ratele achitate până în acel moment fuseseră plătite cu întârziere.
În al patrulea rând, precizăm că regula după care dobânda moratorie se calculează de la data chemării în judecată, se aplică numai în cazul neexecutării obligațiilor bănești contractuale (daune-interese moratorii). În materia răspunderii civile delictuale (despăgubiri) debitorul este de drept în întârziere. Astfel, de exemplu, în cazul delictelor civile (infracțiuni) care au ca obiect material o sumă de bani, dobânzile curg de drept, de la data comiterii faptei, iar nu de la data cererii de chemare în judecată. În schimb, dacă obiectul infracțiunii nu este o sumă de bani, la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează numai de la rămânerea definitivă a hotărârii, “când daunele s-au transformat într-o creanță certă, lichidă și exigibilă”, având ca obiect plata unei sume de bani producătoare de dobânzi legale până la completa ei achitare.
De asemenea, s-a arătat în doctrină că în ceea ce privește daunele compensatorii, adică acelea datorite de debitor pentru a compensa neexecutarea obligațiunii sale, chestiunea este discutată, necesitatea unei puneri în întârziere fiind contestată.
Punerea în întârziere nu constituie o formalitate a cărei îndeplinire este esențială, decât în ceea ce privește daunele-interese moratorii, datorite pentru o simplă întârziere pusă de debitor în îndeplinirea obligațiunilor sale. Când este însă vorba de neexecutarea definitivă a acestei obligații, culpa debitorului fiind stabilită prin însăși acest fapt, punerea în întârziere nu mai este necesară.
În sfârșit, trebuie precizat că în caz de plată nedatorată accipiens-ul de rea-credință datorează dobânzi din ziua plății (art. 994 C.civ.), iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii. În schimb, accipiens-ul de bună-credință datorează dobânzi numai de la data intentării acțiunii în restituire, de la această dată nemaiputând fi considerat de bună-credință.
Dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale creditorul are dreptul la daune interese reprezentând prejudiciul ce i s-a produs prin fapta ilicită a debitorului.
Întinderea daunelor-interese poate fi stabilită anticipat de părți printr-o clauză penală.
Dacă părțile nu au stabilit anticipat întinderea lor, evaluarea daunelor interese se face de către instanță.
Secțiunea a V-a
Prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor
Obligația de restituire a împrumutului este sancționată cu o acțiune personală aparținând împrumutătorului sau succesorilor săi în drepturi. Dreptul material la acțiunea în restituire este deci prescriptibil.
Din punctul de vedere al scopului material urmărit de reclamant această acțiune este una de realizarea a dreptului, prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept, solicită instanței să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai est posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Dacă împrumutatul este obligat să plătească dobânzile prin prestații succesive – în lipsă de stipulație sau dispoziție legală contrară prin prestații anuale, dacă dobânda stabilită este anuală – dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită (art. 12 din Decretul nr. 167/1958), termenul calculându-se de la data exigibilității fiecărei rate de dobândă. După cum s-a observat, deși dobânzile sunt pretenții accesorii, momentul începerii cursului prescripției extinctive pentru acestea nu este legat de începutul prescripției dreptului la acțiune privind pretenția principală.
De altfel, principiul accesorium sequitur principale nici nu ar putea fi aplicat, întrucât dreptul la dobânzi nu se naște o dată cu dreptul la creanța principală, el având, în acest sens, o existență proprie (independența dreptului la dobânzi față de creanța principală). Tot astfel, stingerea obligației principale prin plată, dar fără plata dobânzilor, nu atrage după sine stingerea creanței la dobânzi, cu excepția cazului când din chitanța de plată a datoriei principale rezultă prezumția de plată a dobânzilor (art. 1590 C. civ.). Dar dacă împrumutătorul, în chitanța eliberată, a făcut rezervă în privința dobânzilor, obligația accesorie nu se stinge o dată cu cea principală.
Independența creanței având ca obiect dobânzile față de creanța principală (capital) are însă numai caracter relativ; “o dată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii” (art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958). Astfel fiind, dacă creanța principală s-a stins prin prescripție deoarece acțiunea nu a fost intentată în cadrul termenului de trei ani de la scadență, pe cale accesorie se stinge și dreptul la dobânzile convenționale datorate pentru perioada de până la stingerea datoriei principale, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit încă termenul de prescripție. Problema dobânzilor moratorii (datorate în principiu de la data cererii în justiție), evident, nici nu se poate pune, întrucât dreptul la acțiune este prescris. După cum s-a hotărât, “prescripția dreptului la acțiunea în realizarea acesteia atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor”. Evident, dreptul subiectiv al împrumutătorului supraviețuiește atât în privința creanței principale, cât și a dobânzilor (obligație civilă imperfectă, naturală).
În sfârșit, este de menționat că aceste reguli privitoare la prescripție se aplică atât în cazul dobânzilor care au natura juridică a fructelor civile (împrumut cu dobândă), cât și în cazul dobânzilor moratorii (daune-interese), cu deosebirea că, în cazul dobânzilor moratorii stabilite prin hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicție, la scadența fiecărei rate de dobândă începe curgerea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită (iar nu a dreptului material la acțiune).
După expirarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în restituire, conform dreptului comun, obligația de restituire nu se stinge cu totul ci devine imperfectă (naturală), adică nu i se poate cere executarea prin intervenția forței de constrângere a statului, dar în cazul în care este totuși executată voluntar de către împrumutat, acesta nu poate cere repetițiunea prestației executate de el (art. 1092 alin. 2 C. civ. și art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
În practica judiciară s-a admis însă valabilitatea convenției prin care, ulterior împlinirii termenului de prescripție, împrumutatul s-a obligat să restituie bunul împrumutat, considerându-se că această operațiune reprezintă o novație a obligației civile imperfecte în una perfectă, a cărei executare poate fi obținută și prin constrângere.
Trebuie menționat și faptul că recunoașterea de către debitor a pretenției în privința căreia curge prescripția și întreruperea prescripției, provocată de această recunoaștere, nu presupun încheierea unui contract special între părți. Este suficient ca debitorul să facă orice act din care să se poată deduce că își recunoaște datoria și nu o contestă.
Recunoașterea poate fi exprimată, de pildă, prin achitarea dobânzilor la suma datorată, chiar dacă debitorul nu bănuiește că plata dobânzilor nu va duce la întreruperea prescripției în ceea ce privește obligația principală.
Secțiunea a VI-a
Contractul de împrumut bancar
O varietate a contractului de împrumut o constituie contractul de împrumut bancar. Banca Națională a României, la data de 29 octombrie 1991, a emis Normele privind autorizarea societăților comerciale, și, prin unele hotărâri ale Guvernului, s-a aprobat organizarea unor bănci care să funcționeze ca societăți pe acțiuni. Astfel, prin Hotărârea nr. 1195 din 19 noiembrie 1990, Guvernul României a aprobat înființarea Băncii Comerciale Române S.A., iar prin Hotărârea nr. 1196 din 19 noiembrie 1990, s-a aprobat organizarea Băncii Agricole S.A. În sfârșit, prin Hotărârea nr. 1178 din 26 noiembrie 1990, Guvernul a aprobat înființarea Băncii Române pentru Dezvoltare S.A.
Potrivit prevederilor proprii ale fiecărui statut care reglementează activitatea fiecărei bănci în parte, banca poate acorda credite persoanelor fizice și persoanelor juridice, pe diferite termene.
În Statutul Băncii Comerciale Române S.A. se prevede, printre altele, că banca poate acorda credite pe termen scurt, mediu și lung. Pe termen scurt, împrumutul va putea fi acordat cu scadența de rambursare de până la 12 luni, pentru activitățile de aprovizionare, producție, desfacere și prestări de servicii, precum și pentru consum gospodăresc și personal (art. 5 lit. b din Statut). Se vor putea acorda credite pe termen mediu, cu rambursare până la 5 ani, și pe termen lung, până la 25 ani, în condițiile legii, cu asigurarea resurselor corespunzătoare.
Împrumutul va fi acordat de bancă pe baza negocierii cu solicitantul, în raport de bonitatea și solvabilitatea acestuia.
Împrumuturile bancare vor trebui garantate, la acordarea creditelor banca fiind în drept să solicite garanții asigurătorii cum ar fi: bunurile care se procură din creditul acordat; gajul mobiliar; înscrisuri de valori și alte efecte de comerț; ipoteca constituită asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea debitorului și garanților: scrisori de garanții bancare; cesiuni și alte active. Banca are dreptul să stabilească modul de gajare, condițiile în care bunurile care constituie garanția creditului rămân în păstrarea clientului beneficiar de credite, precum și modalitatea în care se poate dispune de acestea.
Actul constatator al acordării creditului bancar este contractul de împrumut care se încheie cu beneficiarul acestuia și în care se consemnează clauzele referitoare la volum, obiect, garanții, termene de rambursare, dobândă etc. Important de reținut este faptul că contractul de credit are valoarea de înscris autentic și constituie titlu executoriu.
Atunci când împrumutații nu-și vor îndeplini obligațiile asumate prin contractul de împrumut, banca are următoarele posibilități:
– să recupereze creditele înainte de termen, atunci când se constată înstrăinarea garanțiilor prezentate; utilizarea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate; păstrarea în condiții necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanție; sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor din contract;
– să valorifice, total sau parțial, înscrisurile care i-au fost date în garanție. Banca va recupera, din sumele rezultate din valorificarea înscrisurilor, creditele acordate, dobânzile și orice cheltuieli efectuate în legătură cu valorificarea, eventualul surplus remițându-se împrumutatului;
În cadrul practicii , într-o speță, în temeiul contractului de credit, Banca Comercială Română a acordat pârâtei Societatea Comercială “Piscicola” S.A. un împrumut cu dobândă de 60 % pe an., cu termen de rambursare la data de 6 decembrie 1993.
După expirarea scadenței împrumutului, părțile au înțeles să încheie un contract de gaj asupra unui bun determinat, care în fapt să constituie o garanție a restituirii creditului și plății dobânzilor aferente.
Totodată, pentru redresarea financiară a debitoarei, creditoarea i-a mai acordat acesteia un termen de grație de 6 luni socotit de la data constituirii gajului.
Cum nici în cadrul acestui termen, debitoarea nu a fost în măsură să-și onoreze obligațiile, reclamanta a solicitat instanței competente autorizarea vânzării gajului.
Or, în aceste condiții, chiar dacă lipsa resurselor financiare s-a datorat calamitării culturilor agricole, această împrejurare nu poate genera în sarcina creditoarei obligația de a aștepta la nesfârșit înlăturarea efectelor sale, pentru încasarea creanței, mai ales că prin art. 18 din contractul de credit s-a convenit expres că “banca nu preia riscurile determinate de calamități naturale”.
– să declanșeze, potrivit dispozițiilor legale, procedura juridică de punere în faliment și lichidare.
Banca Română pentru Dezvoltare S.A., potrivit dispozițiilor cuprinse în Statutul său, poate acorda împrumuturi, în lei sau valută, pe bază de garanții, pe termen mediu, cu rambursare de până la 5 ani, și pe termen lung, de până la 25 ani, pentru realizarea de investiții de către clienții săi din țară și străinătate, garanție bancară, hârtii de valoare și alte efecte de comerț; bunurile ce se procură sau se realizează din creditul acordat, precum și alte garanții.
Împrumuturile vor fi acordate pe baza contractului de împrumut care are valoarea înscrisului autentic și constituie titlu executoriu. Dobânda pentru creditele acordate este negociabilă în condițiile pieței.
Într-o speță, intima a suportat pentru creditele bancare obținute o dobândă de 60%, necontestată de recurentă, cunoscut fiind că la stabilirea dobânzilor bancare în perioadele de fluctuație – depreciere a valorii monedei naționale -, se are în vedere inflația.
Dacă în perioada întârzierii plății, dobânda s-ar fi modificat, instanța avea posibilitatea să oblige la despăgubiri echivalente dobânzii majorate, situație care, însă, nu se regăsește în probele dosarului. De asemenea, nu putea obliga nici la plata unui coeficient de inflație, fiind de principiu că la data încheierii contractului părțile și-au asumat obligații numai în măsura consecințelor pe care puteau să le prevadă în momentul respectiv.
Așa fiind, daunele puteau fi acordate de instanța de apel la nivelul dobânzii de 60% care acoperă prejudiciul reclamantei, fiind greșită soluția în ce privește obligarea pârâtei și la coeficientul de inflație.
Capitolul IV
Efectele împrumutului cu dobândă
Secțiunea I
Obligațiile împrumutatului
1. Obligația de restituire. Principala obligație a împrumutatului este de a restitui la scadență lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate (art. 1584 C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.
Împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligație nu ar fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie subînțeleasă ca o consecință firească, o dată ce se dovedește că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut.
Se arată în doctrina franceză că nu este vorba propriu-zis despre “lucrurile împrumutate” cu privire la care împrumutatul se obligă să le restituie, deoarece le-a consumat, dar de lucruri de aceeași cantitate și calitate.
Cu privire la locul restituirii, el va fi cel stabilit de către părți prin contract.
Cu privire la situația în care părțile n-au convenit nimic, se arată în doctrină că, atunci când contractul este cu titlu oneros (împrumutul cu dobândă) restituirea se va face la domiciliul împrumutatului (soluție potrivit prevederilor art. 1104 alin. 3 C. civ.).
Împrumutatul trebuie să predea la expirarea împrumutului bunuri de același gen, aceeași calitate și aceeași cantitate.
Nu se ține cont de diferența de valoare care poate exista între lucrurile primite și cele restituite. În intervalul respectiv valoarea lucrurilor s-a putut schimba ca efect al variaților cursului comercial; împrumutatul se va elibera de obligația sa numai prin condițiile arătate, indiferent de creșterea sau scăderea intervenită în valoarea bunului între cele două epoci, a contractării împrumutului și a plății.
Se considera în dreptul vechi francez că ne aflăm în fața unei posibilități de câștig sau pierdere.
În jurisprudență s-a arătat că în cazul în care părțile au stipulat expres că neexecutarea, la termenul stabilit a obligației de restituire a sumei împrumutate dă dreptul creditorului să învestească actul cu formula executorie pentru întreaga sumă, acesta nu se mai poate adresa instanței judecătorești cu o acțiune tinzând la valorificarea creanței cuprinse în acel act.
1.1. Scadența obligației de restituire. Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen (art. 1581 C. civ.), iar în lipsa stipulării unui termen, instanța va determina termenul restituirii după împrejurări (art. 1582 C. civ.); la fel și în cazul când s-a stipulat că împrumutatul va plăti când îi va fi cu putință sau va avea mijloace (art. 1583 C. civ.).
În nici un caz instanța nu ar putea într-o asemenea împrejurare să considere creanța neexigibilă și să respingă pe acest motiv acțiunea, o asemenea soluție ducând la consecința de neacceptat ca împrumutătorul să nu poată obține restituirea împrumutului decât atunci când împrumutatul ar fi de acord cu acest lucru.
Art. 1583 este aplicabil și în cazul în care părțile indică sursa materială a restituirii lucrurilor (sumei) împrumutate (de exemplu, prin vânzarea casei). O atare prevedere este calificată în literatura de specialitate drept un termen suspensiv incert, care se transformă de către instanță, la cererea creditorului, într-un termen cert. Calificarea unei asemenea clauze drept un termen incert este discutabilă, deoarece termenul incert presupune un eveniment care este sigur că se va produce (fiind incertă numai data producerii lui), or, în cazul dat nu există această siguranță (debitorul poate să nu vândă casa, proprietatea transmițându-se prin moștenire). Astfel fiind, se asimilează ipoteza cu lipsa stipulării termenului de restituire (“va avea mijloace” – art.1583), când instanța poate să dea împrumutatului un termen potrivit cu împrejurările (art. 1582 C. civ.).
Se consideră că aceeași calificare (împrumut fără termen) și aceeași dispoziție este aplicabilă și în cazul în care împrumutatul se obligă să restituie lucrurile când va voi (cum voluero). Într-adevăr, dacă contractul s-ar considera nul în baza art. 1010 C. civ. (condiție pur potestativă din partea debitorului), împrumutatul ar fi obligat la restituire imediată, ceea ce contravine intenției părților.
Conform unei opinii exprimate în doctrină, când împrumutul s-a făcut cu dobândă, se consideră că contractul de împrumut este în interesul ambelor părți.
De asemenea, se susține că nimic nu împiedică părțile ca restituirea să se facă înainte de termen dacă ele sunt de acord. O astfel de plată mai poate avea loc când împrumutatul este insolvabil sau falit. De exemplu, o societate, se dizolvă, situație în care își va achita datoriile înainte de termen.
1.2. Prescripția acțiunii în restituire. În funcție de scadența obligației de restituire se rezolvă problema privind începutul cursului prescripției extinctive. Astfel, în cazul împrumutului cu termen, la expirarea termenului – când se naște și dreptul la acțiune al împrumutătorului – începe să curgă prescripția (art. 7 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958).
În momentul împlinirii termenului, obligația devine exigibilă și tot din acel moment se naște și dreptul material la acțiune, adică dreptul creditorului de a formula anumite pretenții împotriva debitorului, cu privire la acea obligație, deoarece înainte de expirarea termenului el nu poate proceda la executare.
Într-o altă formulare, se arată că regula generală aplicabilă este aceea conform căreia prescripția începe să curgă din momentul în care s-a născut dreptul material la acțiune, adică din momentul nerespectării obligației.
Mai dificilă este problema, dacă termenul restituirii nu a fost stipulat (art. 1582 C. civ.) ori când s-a stipulat ca împrumutatul să plătească când va putea sau va avea mijloace (art. 1583 C. civ.) ori când va voi sau se indică numai sursa restituirii. Se consideră că această stipulație instituie un termen suspensiv incert; dacă împrumutatul întârzie în îndeplinirea acțiunii de care depinde realizarea sumelor necesare restituirii sau dacă același eveniment a devenit imposibil de realizat din motive neimputabile debitorului, instanța de judecată este în drept ca, la cererea împrumutătorului, să transforme termenul suspensiv incert într-un termen cert.
După cum s-a văzut, în toate aceste cazuri, pe de o parte, restituirea nu poate fi cerută imediat, iar, pe de altă parte, obligația de restituire există, termenul restituirii urmând a fi stabilit de instanță.
Cu referire la ipoteza indicării numai a sursei restituirii, s-a susținut că acțiunea prin care se solicită instanței stabilirea termenului (cert) “precede, cu necesitate, acțiunea în pretenții”, prima acțiune putând fi exercitată “oricând” (deci este imprescriptibilă), iar pentru cea de a doua prescripția “începe să curgă de la data expirării termenului de plată stabilit de instanță în temeiul art. 1583 C. civ.”. După rămânerea definitivă a celei de a doua hotărâri, evident, începe curgerea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.
În toate ipotezele în care părțile nu au stipulat termenul restituirii, acesta urmând să fie stabilit de instanță, problemele în discuție urmează să fie soluționate pe o cale mai simplă, mai operativă.
Astfel, trebuie avut în vedere faptul că, pentru stabilirea termenului restituirii instanța trebuie să verifice, pe baza probelor din dosar, existența obligației de restituire, căci nu poate stabili termenul obligației de restituire fără a constata existența obligației. De aceea, nu vedem necesitatea și oportunitatea unei a doua acțiuni în pretenții, chiar dacă împrumutătorul nu a cerut direct obligarea la executare. Stabilind termenul obligației de restituire instanța obligă de fapt pe debitor la restituire. Înseamnă că de la data stabilită începe curgerea termenului de prescripție, dar nu a acțiunii în pretenții (a dreptului material la acțiune), ci a dreptului de a cere executarea silită, asemănător (dar nu identic, fiindcă termenul, în acest caz, este diferit ca natură juridică) situației când “prin hotărâre s-a acordat un termen de grație”.
Mai dificilă este problema prescripției în privința acestei acțiunii unice în justiție; acțiunea este imprescriptibilă sau, dimpotrivă, este supusă dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 care prevede că, în obligațiile “al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”?
În principiu, termenul poate să lipsească dintr-un contract. De altfel, în codul civil sunt prevăzute unele contracte în care obligația urmează să se execute la cererea uneia dintre părți, cum este, spre exemplu, depozitul la cerere (art. 1616 C. civ.), împrumutul fără stipularea termenului (art. 1585 C. civ.) etc.…
În favoarea soluției după care acțiunea (pentru stabilirea termenului, iar în concepția noastră a acțiunii unice) poate fi intentată “oricând”, deci este imprescriptibilă, pledează considerentele că art. 7 alin. 2 “privește drepturile subiective născute dintr-un act juridic cu execuție imediată” și când “momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu momentul nașterii dreptului subiectiv”. Or, s-a văzut că în materie de împrumut, împrumutătorul nu poate cere restituirea imediată, căci aceasta ar contraveni scopului contractului, rațiunii pentru care legiuitorii legitimează asemenea raporturi juridice.
Pe de altă parte însă:
– art. 7 alin. 2 se referă la obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit (sau care urmează să se execute la cererea creditorului), necondiționând incidența dispoziției de nașterea dreptului la acțiune, adică exact situațiile vizate de art. 1582-1583 C. civ. Suntem deci în situația “în care modalitatea termen lipsește cu desăvârșire dintr-un act juridic”;
– imprescriptibilitatea ar contraveni rostului prescripției de “mobilizarea titularilor drepturilor subiective să-și valorifice drepturile lor într-un termen cât mai scurt… de vreme ce creditorul ar putea întârzia, cât ar dori, data la care ar cere executarea obligației de la debitor”;
– în materia drepturilor de creanță operează principiul prescriptibilității, excepțiile, puține la număr, fiind prevăzute expres de lege și nu vizează ipotezele în discuție;
– este adevărat că împrumutătorul, pentru motivele arătate, nu poate cere imediat restituirea lucrului împrumutat, dar dacă a omis stipularea termenului în contract, poate cere instanței, chiar imediat, în baza art. 1582-1583 C. civ., stabilirea termenului obligației de restituire. În acest sens, se poate spune că momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu momentul nașterii dreptului subiectiv.
Chiar dacă în contract se introduce o clauză care acordă debitorului un anumit termen pentru executarea obligației, socotit de la primirea somației, ar fi greșit ca termenul de prescripție să se calculeze începând de la altă dată decât aceea a momentului încheierii contractului, deoarece, în caz contrar, s-ar permite părților să prelungească termenele de prescripție după bunul lor plac.
Pentru aceste motive, se consideră că prescripția începe să curgă, în toate ipotezele vizate de art. 1582-1583 C. civ., de la data încheierii contractului, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Fără referire directă la această dispoziție, soluția a fost aplicată de instanța supremă în cazul unor împrumuturi cu caracter repetat, succesive și în care nu s-a prevăzut termenul restituirii, stabilind că prescripția nu se raportează la data ultimului împrumut (împrumuturile neavând caracter de unicitate), ci se calculează “pentru frecare împrumut de la data acordării lui”. Deci restituirea se poate cere în termen de 3 ani de la data încheierii fiecărui contract de împrumut (fără termen), ceea ce este în deplină concordanță cu art. 3 și 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În sfârșit, trebuie menționat că – potrivit regulilor generale aplicabile și în materie de împrumut – după împlinirea termenului de prescripție obligația de restituire a împrumutatului subzistă ca o obligație civilă imperfectă, naturală. Ca atare, în caz de restituire benevolă a lucrului împrumutat – cu sau fără cunoașterea împlinirii termenului de prescripție – împrumutatul nu are dreptul să ceară înapoierea prestației efectuate (art. 1092 alin. 2 C. civ. și art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958). Cu atât mai mult, este valabilă convenția nouă prin care împrumutatul, după împlinirea termenului de prescripție, se obligă să restituie lucrul împrumutat. O asemenea convenție reprezintă o novație valabilă a obligației civile imperfecte, într-una perfectă, a cărei executare se poate obține prin constrângere.
În materie de împrumut sunt aplicabile, evident, și dispozițiile referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției ori repunerea în termenul de prescripție.
2. Obligația de plată a dobânzii. Un asemenea contract este oneros, împrumutatul obligându-se, pe lângă restituirea bunului împrumutat, să plătească și o sumă de bani, numită dobândă.
Împrumutatul are deci o dublă obligație: de restituire a bunului și de plată a dobânzii. În ceea ce privește dobânda (care constă într-o sumă de bani ce este plătită în urma folosirii sumei de bani împrumutate), cuantumul acesteia va trebui stabilit expres de părți în contract. În caz de îndoială, instanța va considera că dobânda nu a fost convenită. Când părțile au convenit să se plătească dobândă, dar nu i-au prevăzut cuantumul, atunci se va aplica dobânda legală(în condițiile actuale nu există un act normativ care să reglementeze dobânda legală).
Plata dobânzilor se va face la termenele stabilite de părți și obligația de a le plăti încetează doar atunci când dispare creanța.
Dovada plății dobânzilor se poate face conform regulilor de drept comun (art. 1191 C. civ.). Cu toate acestea, art. 1590 C. civ. instituie o prezumție. Astfel, se consideră că, atunci când împrumutătorul eliberează împrumutatului o adeverință prin care atestă restituirea bunului împrumutat, fără să facă vreo referire și la dobânzi, se prezumă că și dobânzile au fost achitate. S-a susținut că această prezumție ar fi absolută, ceea ce ar împiedica proba contrarie. Se admite doar combaterea prezumției cu ajutorul declarației de recunoaștere din partea debitorului. Prezumția prevăzută de art. 1590 C. civ. va putea fi răsturnată prin proba contrarie (soluție care se impune din interpretarea dispozițiilor art. 1202 alin. 2 C. civ.).
3. Răspunderea împrumutatului. Dacă la scadență, deși în principiu genera non pereunt, împrumutatul este totuși în imposibilitate de a restitui lucruri de aceeași natură, el va face plata în bani, după valoarea pe care o au lucrurile la termenul și în locul unde urma a se face restituirea (art. 1585 alin. 1 C. civ.), iar dacă termenul și locul restituirii nu au fost determinate, după valoarea lucrurilor din momentul și în locul încheierii contractului (art. 1585 alin. 2 C. civ.).
Observăm că reglementarea cuprinsă în art. 1585 C. civ. (fără corespondent în materie de comodat sau depozit), este derogatorie de la regulile generale ale răspunderii civile contractuale, putând avantaja, respectiv, dezavantaja pe una dintre părți. De exemplu, dacă prețul lucrurilor de gen împrumutate a crescut, plata valorii lor după momentul termenului stipulat sau al încheierii contractului nu asigură împrumutătorului posibilitatea procurării altor lucruri asemănătoare (cantitativ și calitativ) cu cele împrumutate. Astfel fiind, considerăm că textul urmează să fie interpretat și aplicat restrictiv, numai în cazul executării obligației de restituire (prin echivalent) la scadența stabilită în contract sau de instanță. În caz de întârziere în executare, evaluarea daunelor-interese compensatorii urmează a se face, potrivit regulilor generale, după momentul în care se pronunță hotărârea.
În caz de întârziere, împrumutatul datorează și daune-interese moratorii (denumite “dobânzi” de legiuitor) potrivit regulilor generale, însă numai de la data “cererii prin judecată a împrumutului” (art. 1586 C. civ.).
Secțiunea a II-a
Obligațiile împrumutătorului
Contractul de împrumut cu dobândă fiind unilateral nu generează obligații în sarcina împrumutătorului.
În doctrina veche franceză se arată că împrumutătorul nu este ținut, în mod practic, decât de singură obligație aceea de a transfera proprietatea bunului împrumutat. Totuși, și în această concepție se arată că este vorba de mai degrabă de o condiție a încheierii contractului decât de o obligație care se va naște în sarcina împrumutătorului.
Cu toate acestea, unele obligații va trebui să le execute, care derivă din principiul executării cu bună-credință a contractului.
a) Obligația de a preda bunul împrumutatului. Face excepție situația când împrumutatul este insolvabil, falit sau contractul este lovit de nulitate.
b) Obligația de a aduce la cunoștința împrumutatului existența viciilor ascunse ale bunului, în cazul în care le-a cunoscut. Dacă viciile nu au fost cunoscute, chiar dacă ele există, răspunderea va fi exclusă.
Ca și în cazul comodatului, legea (art. 1580 C. civ.) pune în sarcina împrumutătorului răspunderea pentru viciile lucrului împrumutat, pe care, cunoscându-le, nu le-a comunicat împrumutatului. Această obligație nu își are izvorul în contract, ci în faptul ilicit al împrumutătorului de a nu comunica viciile lucrului împrumutat.
În ceea ce privește viciile aparente, pe care însuși împrumutatul le putea descoperi singur, împrumutătorul nu răspunde niciodată.
Când s-au împrumutat bunurile proprietatea altuia, deși împrumutătorul cunoștea că nu sunt ale sale, iar ulterior împrumutatul a fost evins, împrumutătorul va datora daune-interese. Doar dacă a fost de bună-credință, în sensul că nu a cunoscut că bunul este proprietatea altuia, va fi exonerat de răspundere. Când este de rea-credință, obligația la plată a daunelor-interese a împrumutătorului nu-și are originea în contract, ci în delictul săvârșit (dol prin reticență).
În această materie (a garanției contra evicțiunii) prezintă importanță comparația cu contractul de comodat în care caz, fiind vorba de un contract unilateral, comodantul nu primește nimic în schimbul împrumutului pe care-l face. Comodatarul nu se poate plânge în caz de evicțiune provenind din partea unui terț decât dacă dovedește asumarea unei asemenea obligații de către comodant.
Dacă nu s-a asumat o atare obligație, deși codul nu prevede nimic în această privință, se va putea angaja răspunderea comodantului potrivit dreptului comun al răspunderii (delictual).
Soluția rezultă și din aplicarea principiului de interpretare analogică. Deși la materia comodatului se menționează viciile ascunse (art. 1575 C. civ.), răspunderea nu se angajează în condițiile garanției împotriva viciilor, reglementată de alte contracte, ci doar în caz de dol sau culpă gravă (ceea ce se apropie de răspunderea civilă delictuală).
c) Obligația împrumutătorului de a nu cere restituirea bunului înainte de termen (art. 1581 C. civ.). Am văzut că, în cazul contractului de comodat, art. 1573 C. civ. permite comodantului să ceară restituirea bunului și înaintea împlinirii termenului, când are „o trebuință mare și neprevăzută de acel lucru”. Dar această prevedere legală nu se aplică decât comodatului și nu poate fi extinsă la contractul de împrumut prin consumație. Doar insolvabilitatea și falimentul constituie o excepție de la art. 1581 C. civ.
În situațiile în care părțile nu au stipulat nici un termen pentru restituire, aplicând dispozițiile art. 1582 C. civ., judecătorul va putea acorda împrumutatului un termen, în funcție de împrejurări..
În ceea ce privește această situație în doctrina franceză se arată că este rezultatul termenului suspensiv, care îl împiedică pe creditor să acționeze, dar nu se poate spune că ar fi vorba de o obligație.
Capitolul V
Încetarea împrumutului cu dobândă
Secțiunea I
Prin plată
Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plății efectuată de împrumutat de bunăvoie.
Întrucât termenul este stabilit, de regulă în favoarea debitorului, plata se poate face în mod valabil și înainte de termen. Dacă termenul convențional a fost stipulat în interesul ambelor părți, debitorul va putea fac plata înainte de termen numai cu consimțământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul a fost stipulat în interesul ambelor părți, dacă contractul sau legea nu prevede altfel.
Secțiunea a II-a
Alte moduri de stingere
Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, și prin alte moduri de stingere a obligațiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată, etc.), inclusiv compensația, el având ca obiect bunuri fungibile.
În caz de moarte a oricăreia dintre părțile contractante, drepturile și obligațiile rezultând din împrumut se transmit asupra moștenitorilor potrivit regulilor generale. Dar termenul restituirii poate fi stabilit în contract în raport cu moartea uneia dintre părți (termen incert). Iar dacă împrumutul s-a acordat intuitu personae, fie și cu termen, moartea împrumutatului atrage exigibilitatea datoriei.
Cât privește rezilierea contractului – înainte de scadență – pentru neexecutare (art. 1020-1021 C. civ.), ea poate fi admisă, inclusiv în materia împrumuturilor bănești (deși împrumutul – fie și cu dobândă – este unilateral și chiar dacă părțile nu au prevăzut un pact comisoriu expres) ca sancțiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligației de restituire, își asumă și alte obligații pe care nu le respectă. De exemplu, dacă împrumutul s-a acordat, dar cu un scop determinat și împrumutatul folosește bunul împrumutat cu nerespectarea destinației ori nu prezintă garanțiile stipulate etc..
Deși rezoluțiunea și rezilierea sunt considerate efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, s-a discutat posibilitatea extinderii domeniului de aplicației al acestor sancțiuni și la contractele unilaterale.
S-au susținut mai multe tipuri de extindere a domeniului de aplicare a rezilierii.
Astfel, în favoarea extinderii rezilierii la toate contractele, s-a susținut că, din punct de vedere istoric, rezoluțiunea, înțeleasă ca o condiție rezolutorie tacită, a fost inițial dreptul comun pentru contractele unilaterale.
Argumente în favoarea extinderii domeniului de aplicație al rezoluțiunii și rezilierii la toate contractele cu titlu oneros au fost aduse prin susținerea ideii potrivit căreia rezoluțiunea și rezilierea sunt aplicabile contractelor cu titlu oneros, indiferent dacă acestea au caracter sinalagmatic sau unilateral. Conform acestei opinii, redactarea art. 1184 din Codul civil francez (și , pe cale de consecință, a art. 1020 din Codul civil român) conține o inadvertență. În loc de contracte sinalagmatice, legiuitorul ar fi trebuit să folosească noțiunea de contracte cu titlu oneros.
Argumente împotriva extinderii domeniului de aplicație al rezoluțiunii și rezilierii au fost aduse prin susținerea opiniei potrivit căreia dispozițiile art. 618, 1912, 2082 din Codul civil francez nu ar fi aplicații particulare ale regulii înscrise în art. 1184, ci ale dispoziției prevăzute în art. 1188 din același cod, care, instituie o decădere a debitorului din termenul stabilit în favoarea lui prin contract; această decădere operează dacă debitorul a devenit falit sau dacă a diminuat garanțiile pe care le-a dat creditorului prin contract.
Bibliografie
1. Tratate, cursuri, monografi.
I. M. Anghel, Drept privat roman, Vol. II, Editura Hyperion, București, 1991
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, Vol. II, Editura Socec, București, 1943
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All Educational, București, 1998
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura “Universul”, București, 1993
Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol. I, Editura Național, București, 1996
Ambroise Colin, H.Capitant, Cours élémentaire de droit civil francais, Librairie Dalloz, Paris, 1924
Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, București, 1996
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, București, 1999
Paul Frédéric Girard, Manuel Élémentaire de droit romain, Librairie nouvelle de droit et de jurisprudence, Paris, 1911
Maria Gaiță, Drept civil. Obligații, Institutul European, Iași, 1999
Nicolae D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă, delictuală și contractuală, Editura Tirajul, București, 1946
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Editura librăriei “Universala” Alcaly & Co., București, 1925, vol. 4
Ed. Fuzier-Herman, Alcide Darras, Code civil annoté, Librairie de la société du recueil J.B. Sirey, Paris, 1906
Jean Mateiaș, Paul Cosmovici, Prescripția extinctivă, Editura Științifică, București, 1962
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă “Șansa” – S.R.L., București, 1995
I. B. Novițkii, Actele juridice. Prescripția acțiunii, Editura de stat pentru literatura economică și juridică, București, 1956
Marcel Planiol, Traité élémentaire de droit civil, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1926
Dan A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, București, 1996
Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligațiilor, Editura Științifică, București, 1968
Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile, Editura Polirom, București, 1999
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1995
Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, bucurești, 1997
Camelia Toader, Evicțiunea în contractele civile, Editura All, București, 1997
Camelia Toader, Romeo Popescu, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Bogdan Dumitrache, Instituții de drept civil (Curs selectiv pentru licență), Edit press Mihaela S.R.L., București, 1999
C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, Bucrești, 1973
Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil. Contracte civile, Vol. III, Editura Oscar Print, București, 1998
Ioan Zinveliu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
2. Reviste de specilalitate și practică judiciară.
Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980
Revista Română de Drept, nr. 12/1976
Revista Română de Drept, 3/1977
Revista Română de Drept, nr. 5/1978
Revista Română de Drept, nr. 2/1982
Revista Română de Drept, nr. 9/1983
Revista Română de Drept, nr. 5/1985
Jurisprudența Curții Suprme de Justiție (decizii rezumate), set 2/1992
Dreptul, nr. 1/1994
Dreptul, nr. 12/1994
Revista de Drept Comercial, nr. 2/1995
Jurisprudența Curții Suprme de Justiție (decizii rezumate), set 4/1996
Revista de drept comercial, nr. 9/1998
Florin Ciutacu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Culegere de spețe, Editura Oscar Print, București, 1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imprumutul CU Dobanda Varietate A Contractului DE Imprumut Propriu Zis (ID: 131287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.