Studiu Privind Activitatea de Creditare la Bcr

Capitolul 1. Sistemul bancar în România

Organizarea bancară în România în momentul actual

Evenimentele politice de la sfârșitul anilor ’80 din Europa centrală și de est au determinat ca multe țări din acest spațiu geografic să treacă de la economia centralizată la economia de piață. Cu toate că ritmul tranziției și nivelul modificărilor variază de la o țară la alta, procesul cunoaște anumite trăsături comune.

Băncile într-o economie centralizată

În economiile centralizate din Europa de est, în general structurile funcționau în sistemul „monobancă”. După cum o arată și numele, acest sistem era caracterizat prin faptul că exista un sistem de bănci unic, pentru implementarea politicilor economice ale statului uni-partid. Nu exista concurența bancară și nici nu se aprecia că ar fi fost necesară. Activitățile bancare erau limitate și destinate a servi exclusiv obiectivelor prin planul centralizat.

Băncile, într-o economie de comandă , erau subordonate planificării centralizate fiind, în principal, utilizate pentru:

a propune planurile de credit necesare implementării obiectivelor centrale de producție industrială;

a orienta subvențiile de stat către anumite sectoare de activitate sau alte domenii de investiții;

a transfera fondurile între agenții sau organizații guvernamentale;

a păstra evidențele financiare ale întreprinderilor de stat.

În unele țări, cum a fost cazul României, funcțiile sistemului tip monobancă erau repartizate pe anumite bănci destinate a deservi necesitățile anumitor sectoare, cum ar fi agricultura sau comerțul exterior. Chiar și în condițiile existenței mai multor băncii, nu exista nici o competiție între ele și nici un motiv pentru a dezvolta practicile unei activități bancare pe baze comerciale, fiecare dintre aceste băncii fiind specializate pentru un anumit sector de activitate economică.

Caracteristicile băncilor în economia de piață

În țările cu economie dezvoltată, băncile există nu numai pentru a satisface cerințele pieței, dar și pentru a participa ele însele pe piață. Băncile operează nu numai pentru a oferi servicii financiare companiilor, ci și pentru a fi companii.

Băncile concurează unele cu altele pentru a atrage depozite și a acorda împrumuturi, atât clienților persoane juridice, cât și persoanelor fizice. Ele acordă împrumuturi companiilor, în speranța că acestea vor fi suficient de profitabile încât să-și ramburseze creditele și să plătească dobânda aferentă, generând astfel un profit pentru bancă.

Într-o economie de piață băncile concurează pentru atragerea clienților, adică pentru un segment de piață. Concurența interbancară orientează activitatea bancară mai aproape de cerințele, clientului, prin dezvoltarea unei oferte de produse bancare, mai multe și mai bune, pentru atragerea și menținerea clienților. Concurența obligă băncile să-și structureze serviciile în funcție de cerințele și dorințele efective ale clienților. Calitatea relației dintre bancă și clienți tinde, de asemenea, să crească într-un mediu competițional (receptivitate, politețe, promptitudine, eficiență).

Concurența între bănci poate avea și unele efecte negative, dacă băncile situează obiectivele privind obținerea de profit înaintea celor referitoare la etică și onestitate. Acest este un domeniu în care rolul băncilor, de intermediari în economie, ar putea fi în contradicție cu rolul de instituții care au drept scop obținerea de profit . Banii clienților sunt supuși riscului dacă băncile ar putea utiliza orice mijloace numai pentru un singur scop: maximizarea profitului. O astfel de practică ar avea consecințe dezastruoase, atât pentru persoane fizice, cât și pentru companii.

Renașterea sistemului bancar odată cu trecerea României la economia de piață

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului agenților economici privați. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței și să asigure oferta de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990/91, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. Noua legislație bancară se referă, în principal, la Legea privind activitatea bancară (nr.33/1991) modificată prin Legea nr. 58/1998 și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (nr.34/1991) modificată prin Legea nr. 101/1998. De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale (nr.31/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăți comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de BNR pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În același timp, au început să apară noi bănci, finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului, cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată. În vederea susținerii băncilor în realizarea obiectivelor menționate și asigurării realizării standardelor internaționale bancare, România a primit sprijinul țărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituțiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. Banca Națională a României este banca centrală a țării, instituția de emisiune a statului român, BNR coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând, totodată, supravegherea celorlalte instituții bancare.

Prin noile reglementări, Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp, să-și îndeplinească rolul de bancă centrală (acest rol va fi prezentat într-o sesiune ulterioară). Operațiunile comerciale îndeplinite până în 1989 de Banca Națională, au fost transferate unei noi bănci comerciale (Banca Comercială Română). Banca Națională are un nivel ridicat de independență și răspunde numai în fata Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de Parlament, pe baza recomandărilor Primului Ministru.

În România, băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile comerciale, legii privind activitatea bancară și pe baza licenței (autorizației) acordate de BNR.

Până la mijlocul anului 1996, în România funcționau 38 de bănci (inclusiv sucursale și reprezentanțe ale unor bănci străine) care puteau să concureze pe piață și să ofere servicii în scopul de a dezvolta noi afaceri.

România și-a îmbunătățit practica bancară cu noi tehnici și instrumente. Obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătățiri este de a constitui o rețea de bănci comerciale, eficiente și viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare susținerii creșterii economice într-o economie de piață.

În vederea organizării și coordonării activității bancare, în ceea ce privește aspectele profesionale, în 1991 s-a constituit Asociația Română a Băncilor (ARB). Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimțământ, iar în prezent participă majoritatea băncilor comerciale. Pentru a supraveghea integritatea și credibilitatea profesională, ARB ia în considerare numai cererile de aderare ale băncilor care au desfășurat o activitate comercială pe o perioadă mai mare de șase luni și au o evoluție bună. Aceste activități constituie un indicator important al unui sector bancar sănătos și dinamic. În țările cu economie de piață dezvoltată, acest gen de organizații profesionale au un rol semnificativ și puternic.

Principalele obiective ale ARB sunt:

• să reprezinte interesele continuității financiare și bancare față de Banca Națională, Guvern și alte instituții centrale de stat;

• să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

• să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații profesionale similare.

Pentru a atinge cel de-al doilea obiectiv, ARB își concentrează atenția asupra ridicării nivelului calificării profesionale, astfel încât personalul bancar să poată contribui la dezvoltarea continuă și cu succes a sistemului.

În octombrie 1991 a fost creat Institutul Bancar Român (IBR), având drept fondatori Banca Națională a României (BNR) și Asociația Română a Băncilor (ARB). Inițiativa BNR și ARB a fost confirmată printr-o hotărâre de guvern.

IBR a devenit operațional în ianuarie 1992. Până în 1996, peste 14.000 de persoane din BNR și bănci comerciale au urmat cursurile, seminariile și dezbaterile (workshops) organizate de IBR, atât cu lectori români, cât și străini.

Pe lângă Centrul de Formare și Specializare bancară (CFSB) și Centrul pentru Documentare, Cercetare și Consultanță, în 1993, IBR a înființat Colegiul Bancar, care a fost autorizat (la propunerea CNEAA) ca formă de învățământ universitar (3 ani cursuri de zi și 4 ani cursuri serale).

IBR a beneficiat de la înființare și până în prezent de o substanțială colaborare și asistență internațională, cu deosebire din partea: UK Know-How Fund (Anglia), GIF (Franța), EC-Phare (Uniunea Europeană), BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare), US Treasury/US Aid, Belgia, Olanda, Elveția.

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaționale, în scopul recunoașterii lor de către comunitatea bancară internațională și de către clienți, ca bănci cu un bun renume.

Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfășurarea activității bancare. Primul document este Convenția de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea este intitulat A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniuni Europene și se referă la acordarea de licențe băncilor.

Reglementări privind activitatea bancară din România

Activitatea băncilor românești este reglementată de legislația specifică domeniului, respectiv Legea privind activitatea societăților comerciale, nr. 31/1990 și Legea privind activitatea bancară, nr. 58/1998. În același timp, activitatea băncilor comerciale este sub autorizarea și supravegherea băncii centrale.

Potrivit acestor reglementări „Societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice, sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite.” (Legea nr. 58/1998).

Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului „monobancar”, specific economiei centralizate. Însă, și în noul context, autonomia este limitată, potrivit anumitor cerințe pe care băncile trebuie să le respecte.

Astfel, sunt stabilite anumite reglementări, cu scopul de a asigura concurența în sectorul bancar și pentru a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte , înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piața monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurență neloială.

Un alt set de limitării are în vederea asigurarea eficienței activității de supraveghere realizată de Banca Națională a României. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și conturi cu un nivel minim stabilit (rezerve minime obligatorii). Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențele la zi și să pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale aceste evidențe. să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

• să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații profesionale similare.

Pentru a atinge cel de-al doilea obiectiv, ARB își concentrează atenția asupra ridicării nivelului calificării profesionale, astfel încât personalul bancar să poată contribui la dezvoltarea continuă și cu succes a sistemului.

În octombrie 1991 a fost creat Institutul Bancar Român (IBR), având drept fondatori Banca Națională a României (BNR) și Asociația Română a Băncilor (ARB). Inițiativa BNR și ARB a fost confirmată printr-o hotărâre de guvern.

IBR a devenit operațional în ianuarie 1992. Până în 1996, peste 14.000 de persoane din BNR și bănci comerciale au urmat cursurile, seminariile și dezbaterile (workshops) organizate de IBR, atât cu lectori români, cât și străini.

Pe lângă Centrul de Formare și Specializare bancară (CFSB) și Centrul pentru Documentare, Cercetare și Consultanță, în 1993, IBR a înființat Colegiul Bancar, care a fost autorizat (la propunerea CNEAA) ca formă de învățământ universitar (3 ani cursuri de zi și 4 ani cursuri serale).

IBR a beneficiat de la înființare și până în prezent de o substanțială colaborare și asistență internațională, cu deosebire din partea: UK Know-How Fund (Anglia), GIF (Franța), EC-Phare (Uniunea Europeană), BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare), US Treasury/US Aid, Belgia, Olanda, Elveția.

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaționale, în scopul recunoașterii lor de către comunitatea bancară internațională și de către clienți, ca bănci cu un bun renume.

Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfășurarea activității bancare. Primul document este Convenția de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea este intitulat A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniuni Europene și se referă la acordarea de licențe băncilor.

Reglementări privind activitatea bancară din România

Activitatea băncilor românești este reglementată de legislația specifică domeniului, respectiv Legea privind activitatea societăților comerciale, nr. 31/1990 și Legea privind activitatea bancară, nr. 58/1998. În același timp, activitatea băncilor comerciale este sub autorizarea și supravegherea băncii centrale.

Potrivit acestor reglementări „Societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice, sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite.” (Legea nr. 58/1998).

Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului „monobancar”, specific economiei centralizate. Însă, și în noul context, autonomia este limitată, potrivit anumitor cerințe pe care băncile trebuie să le respecte.

Astfel, sunt stabilite anumite reglementări, cu scopul de a asigura concurența în sectorul bancar și pentru a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte , înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piața monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurență neloială.

Un alt set de limitării are în vederea asigurarea eficienței activității de supraveghere realizată de Banca Națională a României. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și conturi cu un nivel minim stabilit (rezerve minime obligatorii). Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențele la zi și să pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale aceste evidențe. O altă cerință este asigurarea confidențialității bancare.

În alte privințe, băncile au autonomie considerabilă. Astfel, pot să ofere și să efectueze o gamă largă de operațiuni, cum ar fi:

depozite la vedere și la termen și operațiuni în cont;

retrageri și transferuri de numerar;

transmiterea banilor prin cec sau prin alte instrumente de plată;

tranzacții care implică instrumente financiare diferite, cum ar fi certificate de depozite, cambii etc.

Una dintre principalele activități ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferi o gamă variată de credite, în condiții de diferite, cu scadențe diferite. Băncile comerciale trebuie să țină seama de bonitatea persoanelor împrumutate, în decizia de acordare sau neacordare de credite solicitanților.

Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie sigură, să efectueze transferuri, plăți sau operațiuni de compensare. De asemenea, ele pot să dețină titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanțiilor pentru credit, fie în numele clienților.

În plus, băncile pot furniza și alte servicii:

tranzacții cu alte valute, metale prețioase sau alte active disponibile pe piață;

acceptarea garanțiilor pentru credite;

acceptarea și derularea mandatelor clienților;

consultanță bancară;

alte operațiuni efectuate în contul propriu sau în contul clienților.

Băncile comerciale au o autonomie considerabilă în ceea ce privește modul în care-și utilizează profiturile, cu condiția să mențină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze provizioane pentru riscuri și credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, pentru dezvoltare, sau să distribuie profitul sub forma dividendelor.

Conducerea societăților bancare

Pentru buna desfășurare a activității, la nivelul fiecărei bănci se stabilesc organe de conducere, care să asigure procesul de coordonare, conducere și decizie.

Conducerea, administrarea și controlul societăților bancare sunt asigurate, în cadrul fiecărei bănci, de:

• Adunarea generală a acționarilor băncii (în cazul băncilor cu capital privat sau mixt – de stat și privat);

• Consiliul de Administrație al băncii;

• Comitetul de direcție al băncii;

• Președinte și vicepreședinți;

• Comitetul de conducere (la sucursale, filiale și agenții);

• Comisia de cenzori – organ de control.

Adunarea generală a acționarilor

Adunarea generală a acționarilor este organ cu rol deliberativ. Aceasta hotărăște problemele generale privind activitatea băncii.

Adunarea generală a acționarilor îi reprezintă pe toți acționarii băncii și la ea participă delegații unităților, persoanelor juridice și persoanelor fizice deținătoare de acțiuni emise de bancă.

Consiliul de Administrație

Conducerea și administrarea societăților bancare este realizată de Consiliul de Administrație. Acesta este compus din președinte, vicepreședinți și membri aleși de Adunarea Generală a acționarilor pe un termen stabilit prin statutul societății respective. Acești membri ai Consiliului de Administrație pot fi reprezentanți ai acționarilor, specialiști din bancă sau din alte instituții.

Consiliul de Administrație este organ deliberativ și se întrunește lunar, sau ori de câte ori e necesar, la sediul central al băncii.

Comitetul de direcție

Conducerea operativ a băncii se realizează de către Comitetul de direcție, numit de Consiliul de Administrație. Comitetul de direcție aduce la îndeplinire hotărârile acestui consiliu, fiindu-i încredințate, în acest sens, o parte din competențe.

• Comitetul de direcție este format din președinte, vicepreședinte și membri.

• Președintele Consiliului de Administrație conduce și Comitetul de directie.

In general, Comitetul de direcție examinează și ia hotărâri în limita compelențclor acordate și răspunde în fața Consiliului de Administrație.

Conducerea curentă

Conducerea curentă a băncii este asigurată de către președinte, vicepreședinți și directorii direcțiilor/departamentelor din centrala băncii.

Desigur, fiecare societate bancară își stabilește propriile norme în ceea ce privește modalitatea de realizare a conducerii curente. În principiu, însă, gama atribuțiilor este distribuită astfel:

Președintele – răspunde de desfășurarea, în condiții optime și cât mai profitabile, a întregii activități a băncii.

Vicepreședinții – îndeplinesc atribuțiile stabilite de președinte, coordonează și controlează direcțiile din centrală și sucursale, filiale sau agenții care le-au fost repartizate, iau măsuri și răspund de activitatea acestora.

Directorii direcțiilor din centrală – organizează și răspund de întreaga activitate a direcției pe care o conduc, în conformitate cu normele, regulamentele, ordinele, instrucțiunile și hotărârile organelor de conducere ale băncii. Răspund de folosirea rațională a forței de muncă, de calitatea muncii, de disciplina și comportamentul salariaților direcției.

Comisia de cenzori

Comisia de cenzori se constituie la nivelul conducerii băncii și are ca atribuție principală controlul asupra modului cum se efectuează operațiunile băncii, în cadrul legal existent, și informează Consiliul de Administrație și Adunarea Generalâ asupra celor constatate.

1.2. Locul B.C.R. în cadrul sistemului bancar din România

Banca Comercială Română a luat ființă în decembrie 1990, prin preluarea de la Banca Națională a României a activelor comerciale. Momentul a reprezentat chiar începutul reformei sistemului bancar românesc.

An de an banca, s-a consolidat sub toate aspectele, întreaga activitate a B.C.R. având în spate proceduri și norme prudențiale specifice. Ca rezultantă Banca Comercială Română este cotată de specialiști ca lider al pieței financiare românești, fiind preferată de marile băncii străine și de oamenii de afaceri in întreaga lume. Mai mult B.C.R. se prezintă azi ca un Grup Financiar, deosebit de activ, cu o prezență marcantă pe piața de capital și pe piața asigurărilor, prin societățile de profil.

B.C.R. este o bancă solidă și stabilă. Această afirmație își găsește argumente în câteva date statistice consemnate la finele semestrului II 2000:

capitaluri proprii ale B.C.R. însumează peste 9.000 miliarde lei, reprezentând aproape 50% din totalul fondurilor proprii ale băncilor in România.

rețeaua unităților teritoriale ale băncii – 268 de sucursale și agenții în țară la 30. 06 2000 – acoperă practic fiecare localitate cu peste 10.000 locuitori.

depozitele constituite de clienți la B.C.R. reprezintă peste 30% din totalul resurselor atrase de sistemul bancar de la persoanele fizice și juridice.

aproximativ două treimi din industria românească, indiferent de structura acționariatului, își derulează afacerile prin Banca Comercială Română.

creditele neguvernamentale acordate de B.C.R. entităților din economia reală, pe sold reprezintă o treime din volumul creditelor acordate de băncile comerciale.

cu 600.000 de transferuri pe zi, B.C.R. deține peste 40% din tranzacțiile interbancare din România având un rulaj mediu de 1.000 miliarde lei.

Banca Comercială Română este prima bancă din România care dispune de o rețea națională de automate pentru eliberarea de numerar din conturile de carduri, cu 229 de aparate.

aproape o cincime din volumul comerțului exterior al României se decontează prin B.C.R..

Poziția puternică a băncii pe piață este bazată pe rețeaua teritorială solidă și pe capacitatea de a menține și dezvolta relații de afacerii cu cele mai mari și puternice companii din România precum și cu clienți persoane fizice.

Un element semnificativ privind dinamica deosebită a activității B.C.R. în cursul primului semestru din anul 2000 îl reprezintă creșterea cu 10% față de finele anului 1999 a numărului clienților ajuns la peste 2,1 milioane, în timp ce numărul conturilor deschise este puțin peste 3,8 milioane, de peste 1,2 ori mai mare comparativ cu 31 decembrie 1999.

Banca Comercială Română a realizat în anul 2000 plasamente în credite însumând ca rulaj peste 35.000 miliarde lei. Se remarcă dinamica mai accentuată a împrumuturilor angajate de sectorul privat. Ca urmare, ponderea acestui sector de clientelă în portofoliul creditelor a ajuns la peste 67%, comparativ cu 45,2% la 31 decembrie 1998. Se evidențiază politica de creditare a B.C.R., suplă și adaptată cerințelor clienților, de sprijinire a economiei reale și în special a producției de export și exportului.

În cea ce privește eficiența, se distinge faptul că B.C.R. este una din cele mai profitabile instituții bancare românești, reper al unor politici performante, flexibile, dinamice și, în același timp, prudente și echilibrate.

Bilanțul la 30 iunie 2000 reprezintă un total al activelor (respectiv pasivelor) cu 8% mai mare comparativ cu 31 decembrie 1999. Capitalul social s-a majorat în primul semestru al anului 2000 cu 27,8%, pe seama rezervelor de capital, ceea ce a determinat implicit creșterea fondurilor proprii ale acționarilor la peste 10.000 miliarde lei.

Indicatorii de performanță pentru 1999, calculați în funcție de profitul net, se mențin la un nivel bine apreciat pe plan internațional, astfel:

rentabilitatea capitalurilor proprii: 20,25% (recomandat între 10-20);

rentabilitatea activelor: 3,55% (recomandat între 0.5%-1.6%)

indicele de adecvare a capitalului la active: 24,05% (recomandat minim 12%).

Ca urmare a evoluției foarte bune a activității, în condiții prudențiale adoptate mediului economic, la finele primului semestru 2000 indicele de adecvare a capitalului de rang I a fost e 30,10%, iar a celui de rang II de 31, 35%.

Strategia băncii prevede, firesc, deschiderea cât mai largă spre exterior, domeniu și care Banca Comercială Română are deja o carte de vizită prodigioasă, semn al forței și credibilității sale.

are relații de corespondent, cu documente de control schimbate, cu peste 800 de băncii străine, majoritatea acestora fiind clasate între primele 1000 din lume;

beneficiază de 34 de linii e creditare acordate de mari instituții bancare și garantate de instituții guvernamentale specializate din principalele țări industrializate.

Banca Comercială Română este singura bancă comercială românească ce a ieșit pe piața intermediară de capital, fără garanții guvernamentale, cu o emisiune de obligațiuni de 75 de milioane de dolari răscumpărată la termen, în martie 2000;

administrează, singură sau în coparticipare, mari proiecte de finanțare acordate României de Banca Mondială, BERD, BEI, PHARE, EXIMBANK, Japonia, etc. Însumând circa 2 milioane de dolari;

Banca Comercială Română are reprezentanțe la New York, Moscova, participații externe la bănci din Londra, Paris, Milano și Chișinău .

Recunoașterea internă și internațională a poziției băncii, din partea specialiștilor și presei, a venit firesc, B.C.R. fiind cea mai „galonată” instituție bancară din România. Este singura bancă românească inclusă, în ultimii 4 ani consecutivi de prestigioasa revistă „ The Banker” între primele 1000 cele mai puternice bănci din lume (locul 922 în 1997, 647 în 1998, 598 în 1999). A fost desemnată „Banca Anului” în 1996, 1997, 1998 și 1999, de mai multe publicații românești de specialitate. În 1998 B.C.R. a primit „Premiul pentru excelență ca Cea Mai Bună Bancă din România”, din partea „Euromoney” în 1999 Premiul pentru „Cea Mai Bună Bancă din România” din partea revistei „Global Finance” iar în 2000 a fost desemnată „Banca Anului în România” de către „The Banker”, care o clasifică pe locul 193 în Europa.

Banca Comercială Română este o bancă universală care oferă clienților o foarte bogată gamă de produse și servicii bancare, în lei și valută, de la operațiuni de cont curent și creditare până la consultanță.

Strategia băncii pentru perioada următoare este aceea de dezvoltare precum și deconsolidare a poziției sale de lider al sistemului bancar românesc prin calitatea, diversitatea și eficiența serviciilor bancare oferite, care asigură satisfacerea cerințelor clientelei.

Potrivit noii abordări de piață a B.C.R., banca oferă pachete integrate de produse și servicii bancare pentru agenții economici, dezvoltând în ritm rapid activitățile pentru populație – credite, decontări, instrumente de economisire, consultanță.

B.C.R. oferă 5 tipuri de cărți de debit, în lei și valută, utilizate de peste 250.000 de clienți, persoane fizice și juridice.

Publicația americană „The Nilson Report” a întocmit clasamente internaționale pe anul 1998 a băncilor emitente de carduri în valută, sub siglele VISA și Mastercard. La secțiunea Europa B.C.R. ocupă locul 227 din 243 bănci clasificate, B.C.R. fiind singura instituție bancară românească prezentă în ierarhia internațională de profil, pentru al treilea an consecutiv. În clasamentul mondial al primilor 1000 de emitenți de carduri, B.C.R. ocupă locul 948, fiind prima bancă comercială din România care pătrunde în acest Top 1000.

B.C.R. este prima bancă din România care asigură transferul rapid de valută pentru persoane fizice prin rețeaua mondială Money Gram. Acest serviciu bancar a fost bine primit de public, volumul operațiunilor depășind lunar 4 milioane USD.

Un alt serviciu bancar modern, foarte solicitat de clienți persoane juridice, este aplicația de electronic banking, denumită Multi-Cash – B.C.R. care în curând va fi operațională și prin Internet. Programul permite efectuarea decontărilor direct de la sediul clientului, prin calculator, consultarea extrasului de cont și pune la dispoziție o serie de alte informații bancare.

B.C.R. face pași repezi pentru dezvoltarea activităților de retail banking, venind în întâmpinarea cerințelor publicului. Astfel a fost lansat pachetul de finanțări „Familia Mea”, cu care B.C.R. vine în sprijinul populației, oferind posibilitatea realizării unui cămin complet începând de la cumpărarea / modernizare / repararea locuinței, dotarea cu mobilier și cu aparatură electronică, electrocasnică și până la achiziționarea unui autoturism de orice tip și marcă. În acest pachet, B.C.R. oferă, de asemenea, finanțări pentru situații speciale.

Pentru agenții economici, B.C.R. dezvoltă puternic gama de servicii bancare, de la factoring și scontare până la cash management și finanțări complexe. Un obiectiv important din strategia băncii îl constituie dezvoltarea activității pe piața e capital, atât în nume propriu cât și ca prestator de servicii pentru clienți.

Este de menționat faptul că fuziunea cu Banca Română de Comerț Exterior – Bancorex a fost finalizată cu succes, B.C.R. păstrând în portofoliu numai afacerile bune, câștigând atât în planul clientelei cât și în sfera participării la circuitul financiar internațional.

Ca un rezumat al celor prezentate, se poate spune că B.C.R., cu activități în domeniul asigurărilor, al operațiunilor pe piața de capital și bineînțeles pe piața bancară, încearcă și reușește să fie un partener echilibrat, puternic și dinamic pentru economia reală în ansamblul ei și poartă de acces spre afaceri de succes.

1.3. Aspecte privind îmbunătățirea managementului resurselor umane

în sistemul bancar românesc

Managementul performanței bancare implică, pe lângă cunoașterea unor tehnici și procedee de lucru specifice și dimensiunea umană a activității managerului bancar.

Se spune, și este adevărat, că oamenii detestă să fie conduși. Aceasta deoarece fiecare dintre noi este realmente o personalitate pregnantă sau mai ștearsă, dar personalitate.

Alt adevăr este că oamenii simt nevoia să fie conduși.

Personalitatea oamenilor pe de o parte, și nevoia lor de a fi conduși, organizați și coordonați, pe de altă parte constituie cei doi poli între care se situează managerii.

Un management eficient înseamnă, în bancă mai mult decât oriunde, planificare, creare de premise, provocare, într-un cuvânt, gestionarea schimbării în mod permanent. Numai prin elementul uman managerul bancar poate provoca schimbarea și, din acest motiv, o componentă esențială a strategiei băncii este aceea privind resursele umane.

Iată de ce esențială pentru activitatea managerială este cunoașterea oamenilor, a colaboratorilor, a calităților și defectelor umane și profesionale ale acestora, a aspirațiilor și problemelor care îi frământă, și chiar a hobby-urilor pentru a se instaura un climat fericit, de reală comunicare interumană subordonat și direcționat atingerii obiectivelor vizate, pe un orizont de timp mai îndepărtat sau mai apropiat.

Oamenii se tem de schimbare din obișnuință, sau din teama de necunoscut. Odată ce se produc schimbări, munca devine mai grea , intervin și interesele personale ale fiecăruia.

Calitatea resurselor umane reprezintă o condiție esențială pentru succesul unei bănci, pentru asigurarea dezvoltării sale și a unei eficienței și profitabilități corespunzătoare.

În cazul băncilor, forța de muncă reprezintă cea mai puternică și valoroasă resursă. În aceste condiții, măsura în care angajații sunt conduși eficient devine un factor crucial în creșterea eficienței instituției. Băncile care nu au o politică de personal consecventă și metode adecvate își utilizează sub capacitate forța de lucru.

Managementul resurselor umane se bazează pe descoperirile din domeniul psihologiei muncii și utilizează o serie de tehnici și proceduri cunoscute sub denumirea de management de personal. Orice persoană care coordonează oameni este implicată în managementul resurselor umane și este obligată să îndeplinească aceste funcții.

Managementul resurselor umane presupune asigurarea unor activități cum ar fi planificarea forței de muncă, administrarea salariilor și a sistemelor de premiere, dezvoltarea instituției ca structură umană, instruirea profesională și educațională, relațiile între angajați, protecția muncii și alte servicii pentru angajați, relațiile cu organismele profesionale și sindicale.

Managerii din sistemul bancar trebuie să aibă mereu în atenție tendințele generale ale resurselor umane din acest sistem. Cadrul general de manifestare a acestor tendințe impune o atenție sporită monitorizării concurenței, oportunității de dezvoltare a activității și creșterii amenințării specializării, care devine o resursă tot mai importantă într-un mediu nou concurențial.

Tendințele pe plan internațional indică un mediu bancar mai complex și concurențial. Ritmul schimbării este tot mai accelerat, iar amenințările sunt tot mai multe. În consecință băncile vor depinde de capacitatea lor de a se adapta la acest mediu într-o schimbare rapidă și continuă.

Mediul conjunctural este, de asemenea, un aspect care trebuie urmărit atent și permanent de managerii din băncii. Mediul conjunctural în care operează băncile înregistrează transformări determinate de acțiunea forțelor politice, economice, tehnologice și sociale.

Acestea includ problemele legate de cerințele impuse de guvern, respectiv de sistemele de reglementare, perioadele de recesiune, crizele economice pe plan mondial, concurența din ce în ce mai agresivă, îmbunătățirea productivității, oferta de noi produse și servicii, cerințe sociale, schimbările demografice. Toate acestea au implicații pentru evoluția viitoare a sistemului bancar și în mod direct, pentru modul în care sunt conduse activitatea și personalul.

În managementul resurselor umane, banca trebuie să urmărească să se asigure o bună concordanță între cunoștințele și cerințe și să se ofere personalului propriu locuri de muncă potrivit pregătirii și randamentului dovedit.

Pentru asigurarea personalului banca trebuie să analizeze permanent statul său de personal și statul de funcții, iar structura personalului încadrat urmează să determine:

dezvoltarea în viitor a activității băncii cu deosebire a serviciilor bancare preconizate a fi extinse mai rapid;

protecția împotriva concurenței altor bănci, care poate fi rezolvată printr-o bună calitate a personalului băncii și o recompensare corespunzătoare a prestației acestuia;

modificările cerute de progresul informatizării și alte măsuri de perfecționare și modernizare a activității bancare, care vor impune, de asemenea, schimbări în structura funcțiilor bancare.

Pentru necesitățile de promovare, banca trebuie să apeleze în primul rând la posibilitățile pe care le oferă personalul propriu și apoi să procedeze la selecționarea de persoane din afară. Recrutarea și încadrarea în bancă se bazează exclusiv pe principiul concordanței între capacitatea candidatului respectiv și cerințele postului aferent.

Se impune ca orice bancă să aibă un program propriu pentru asigurarea resurselor umane, care să fie urmărit permanent de conducerea instituției și în care să fie înscrise modalitățile combinate de recrutare prin angajare de personal cu o practică și experiență ridicată și prin recrutarea de absolvenți ai învățământului de specialitate.

Managementul propriu impune și preocuparea pentru modernizarea procedurilor de selecție a personalului, pornind de la analiza conținutului posturilor, definirea necesităților reale, evaluare calităților viitorilor angajați ai băncii, folosirea unor sisteme moderne de încadrare și promovare a unor tehnici și modalități eficiente de integrare în specificul muncii bancare a celor recrutați.

Îndeplinirea obiectivelor băncii presupune îmbunătățirea permanentă a fondului de în cadre constituit pentru viitorii manageri și a procedurilor pentru constituirea dosarelor de carieră.

Cerințele pentru viitorii manageri ai băncii se referă la:

profesionalism manifesta într-unul sau mai multe locuri de muncă;

capacitatea de a lucra în colectiv și de a colabora cu alte colective;

aptitudinile conceptuale, care îi permit să emită judecăți la nivelul unui compartiment sau al unei unități bancare.

Procesul de integrare socio-profesională este, de asemenea, o componentă importantă a managementului resurselor umane, cea ce presupune asigurarea integrării noilor angajați în mediul profesional bancar, adaptarea acestora la cerințele de muncă și comportament ale colectivelor, de armonizare a personalității lor cu cea a grupului.

Procesul de integrare socio-profesională trebuie să parcurgă, în principal: faza de însușire a meserie, faza de contribuție personală, când salariatul este stăpân pe meserie și tinde spre eficiență normală.

Activitatea de pregătire a personalului are ca scop:

perfecționare capacității de îndeplinire a obligațiilor și responsabilităților;

asigurarea de însușiri și posibilități pentru asumare unor responsabilități pentru dezvoltare personală și promovare.

În Banca Comercială Română, de exemplu, procesul de formare și pregătire cuprinde, generic trei trepte distincte:

cursuri pentru formarea de bază a debutanților în meserii bancare;

cursuri formative și de transmitere a cunoștințelor profesionale pentru personalul de execuție;

cursuri pentru dobândirea de cunoștințe profesionale specializate și cursuri destinate conducerii operative, în scopul însușirii de abilități manageriale de către șefii de servicii și de birouri sau directori.

Toate acestea sunt asigurate prin:

pregătirea prin structuri proprii ale B.C.R.;

pregătirea prin Institutul Bancar Român;

pregătirea în străinătate.

Se apreciază că managementul oricărei bănci trebuie să acorde o atenție specială urmăririi eficienței programelor de pregătire a personalului, prin aprecierea modului în care sunt aplicate în practică cunoștințele dobândite în procesul de pregătire, acțiune care se asigură prin:

evaluarea imediată de către cursanți și lectori a progreselor înregistrate după parcurgerea fiecărui curs de pregătire;

analiza permanentă a activității coordonatorilor programelor de pregătire, a lectorilor;

evaluarea ulterioară de către cursanți și de către conducătorii din Centrală și unitățile teritoriale ale băncii a progreselor înregistrate în activitatea profesională de către salariații care au parcurs programele de pregătire.

Managerii din sistem trebuie să aibă în atenție stabilirea obiectivelor esențiale pentru resursele umane, planificarea forței de muncă și a fluxurilor informaționale, relațiile dintre satisfacția muncii, integrarea socio-profesională, salarizarea obținută și posibilitățile de promovare, modalitățile în care funcționează în bancă mecanismele de promovare.

Managementul specific trebuie să surprindă cum se cuvine particularitățile pe care le are activitatea de personal în cadrul unei bănci.

Capitolul 2. Creditul în economia de piață

2.1. Creditul, rolul creditului, forme ale creditului, principii de creditare

2.1.1. Creditul-concept, trăsături

Creditul este operațiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Etimologic, cuvântul credit este de origine latină „creditum-creditare”, care înseamnă „a crede” sau „a avea încredere”. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic existenței unei operațiuni de credit: încrederea

Operațiunea privește două părți. O parte acordă creditul, iar cealaltă parte îl primește, sau altfel spus se îndatorează.

Relații de credit au existat și în economiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, presupun existența monedei

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețe monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. 0 parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Ceea ce rămâne comun este că o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-1 ramburseze, după un timp, m condițiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea, a plăti dobândă pentru a remunera pe creditor.

Evidențierea trăsăturilor creditului se realizează prin analiza caracteristicilor raportului de creditare:

Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare (creditori și debitori), conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere : întreprinderile, statul și populația.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altă parte, întreprinderile, prin repartizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.

Creșterea veniturilor populației prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt al productivității muncii și prin amplitudinea spiritului de prevedere și economisire, caracteristici ale evoluției contemporane în toate țările dezvoltate, a făcut din populație un factor major în desfășurarea raporturilor de credit, în primul rând, în postura de creditor.

În calitate de debitori alături de întreprinderi și populație se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul. Acest lucru se observă cel mai bine în Statele Unite unde angajarea statului în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate cu cea a întreprinderilor și a populației.

Promisiunea de rambursare, element esențial al reportului de credit, presupune riscuri, și necesită, în consecință, adesea, angajarea unei garanții.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

– riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale, sau a deficiențelor împrumutatului.

Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin rescont și alte operațiuni.

Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe piețe monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100 (în soluții recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumut.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în condiții în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea împrumutului urmând a fi făcută integral la termenul stabilit (ca în SUA înainte de 1929), s-au creat premise pentru lipsă de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor și falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă.

Dobânda este o caracteristică esențială a creditului.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii '70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite și plata integrală la încheierea contractului (situație practică mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor și societăților financiare). Împrumutul acordat, respectiv valoarea de emisie poate fi 100 sau 70, iar suma de rambursat funcție de termen și nivelul dobânzii, 142 respectiv 100.

Tranzacția. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului.

În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare, sau apelează la agenții specializați care studiază capacitatea de plată și, respectiv potențialul economic al firmelor.

Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea, caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum și veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

– direct între investitori;

– în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct este desfășurat în cadrul raporturilor directe de credite sau între bănci privind circulația cambiei (scontare și rescontare), a cecului etc. în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum și alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este, în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

2.1.2. Rolul creditului

Locul și importanța creditului în economie sunt date de funcțiile pe care le îndeplinește.

În primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că mobilizează resursele bănești disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile întreprinderilor deschise la bănci, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturile bancare etc., dar și la sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale, care și-au lărgit și diversificat operațiunile.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în mișcare forțele economice latente si contribuind în felul acesta la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

In plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea unei elasticități mai mari în economie, pe ansamblul ei, favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile sau activitățile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distributivă creditul participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiții. Așa cum arată economistul englez J.M. Keynes, într-o economie de piață dezvoltată ecuația fundamentală in realizarea echilibrului macroeconomic este S = I, unde S = economiile; I = Investițiile.

Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică. în funcție de venitul lui și de comportamentul lui economic.

Economisirea necontinuată de investire constituie, însă, o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrant, deprimant pentru economie. ducând la o recesiune cu toate consecințele sale. Nu orice individ poate fi întreprinzător, nu își poate asuma riscurile investitorului, nu are calitățile necesare, iar dacă le are este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând astfel transformarea economiilor altfel sterile, în investiții.

De aceea, creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi utilizată suma primită de câtre întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărui întreprinzător, care prin intențiile sale fracționale, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite (garanții reale) creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra economiei.

Creditul are și importanta funcție de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția idei de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit s-au creat alături de aceasta, multiple alte instrumente și tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuare folosirii numerarului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat și importanta reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și instrumente de plata oferite de existența creditului făcând față în cele mai bune condiții creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de o parte și a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețuirilor.

De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier (cereale de pildă), ar fi aduse pe piață toate în momentul obținerii lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o cădere spectaculoasă a prețurilor, care ar fi urmată apoi, (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfurilor respective), de o situație inversă (o cerere neacoperită de ofertă șt o urcare exagerată a prețurilor). Pentru evitarea unor astfel de, fluctuații generatoare de risipă și perturbatoare ale echilibrului economic se folosește instrumentul pentru creditare -warant- care oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obținerii cu anticipație, cel puțin parțial, a contravalorii acestora.

De asemenea creditul, prin însăși natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cost este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație.

Prin finanțarea consumului și prin crearea unor fenomene și tehnici, creditul a devenit o prezență indispensabilă și în viața populației în orice țară civilizată (creditul de consum, ipotecar).

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export.

În sfârșit, nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Acesta au fost, pe scurt, avantajele care decurg din existența și utilizarea creditului.

2.1.3. Forme ale creditului

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor.

În aceste condiții orice categorisire a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

În aceste premise, se poate încerca în continuare o caracterizare a fenomenului general, în primul rând prin gruparea operațiilor de credit, funcție de natura lor și de cadrul în care acționează, subliniind implicit aspectele ce le diferențiază.

În al doilea rând, se poate urmări ca această grupare să cuprindă în mare parte raporturile de credit semnificative.

Pentru a înfăptuii o asemenea analiză a raporturilor de credit se folosește o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le evidențieze interdependențele și, prin aceasta, să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutate;

obiectul creditului și sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligator, creditul ipotecar și creditul de consum.

Creditul comercial

Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care își are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când, din masa producătorilor s-au desprins comercianți, agenți economici specializați în desfacerea mărfurilor.

Prin actul de credit care acționa în sprijinul realizării mărfurilor, se îmbinau, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale și, pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital, care se învoia, de fapt, să plătească marfa după vânzarea ei.

Pe măsură ce producția mărfurilor s-a diversificat și rețetele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor implicând o gamă largă de variații.

Mărfurile primite pe credit comercial (indiferent dacă sunt formularizate prin instrumente de credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general între agenți) reprezintă, pentru beneficiari, datorii exigibile și implică o amânare, mai scurtă sau mai îndelungată, a termenului de plată.

Prin aceasta creditul devine o resursă principală a întreprinderii beneficiare, care folosind materialele primite obține produsele finite și, mai devreme sau mai târziu, este în măsură de a primi banii.

Deci, creditul comercial acționează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-1 pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte resurse, de pildă la credit bancar.

În fapt și beneficiarul, la rândul său producător de mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienții săi și livrează mărfuri pe credit. În această situație creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le aprovizionează, permit acestuia, la rândul său, să ofere credite distribuitorului mărfii sale: comercianți cu ridicata sau cu amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite bancare.

Astfel, creditul comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate.

Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate, sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. În continuare se va face referire la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de câtre acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară cu scopul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Vor fi prezentate în continuare operațiile de credit bancar în sensul raportului bancă-întreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor noi credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și de necesitatea activității de producție, asigură întreprinderii un flux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și la libera sa alegere, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, pentru bănci, o motivare clară și condiționare a utilizării lor și adesea garantare. Astfel, după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri.

Între acestea creditele de producție sezonieră cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare – producție – vânzări. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Aspectele tratate mai sus reprezintă o reflectare succintă a operațiilor de credit pe termen scurt desfășurate de bănci, întrucât ele sunt majoritare în activitatea băncilor în general, a celor comerciale în special.

O prezentare mai detaliată este realizată în subcapitolul 3.3.1. referitor la tipurile de creditele acordate de B.C.R.

Așa cum se va vedea, în mod practic, soluțiile optime de acoperire a necesităților de investiții, de construire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix prin preluări și achiziții, se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiilor de credit care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligațiunile, în această calitate, pe de o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care-și angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Deci, obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care, în principal, se desfășoară. De aici expresia de credit obligatar.

Obligațiunea este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită. Deținătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite.

O mare parte a obligațiunilor sunt emise de stat. Fie de către Tezaur (Ministerul sau Departamentul Finanțelor), fie de instituții locale (primării, prefecturi, comitate, state federale etc.).

Ne vom referi în continuare la obligațiile societăților, deci raporturi de credit obligatare în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subcriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de piață, este faptul că ele se angajează primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de regulă, precedate de campanii publicitare susținute. Pe de altă parte, odată subscrierea încheiată, obligațiile fac obiectul negocierii la bursa de valori. Ele sunt solicitate la achiziție de investitori și oferite de deținători care au nevoie de lichidități, prin natura lor și a condițiilor de piață, obligațiunile reprezentând unul din activele financiare ușor lichidabile. În aceste condiții, obligațiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o investiție, necondiționată de timp, și în măsură să le asigure, oricând, rapid și fără diferențe valorice, schimbarea opțiunii.

Emisiunea de obligațiuni este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi. Există mai multe motivații bine întemeiate ale acestui fapt.

Întreprinderile, de regulă societăți pe acțiuni, având o structură dată a deținătorilor de capital și prin aceasta, o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație evită noile emisiuni de acțiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situație care ar putea duce la schimbarea raportului e forțe. Acest fapt explică preponderent, preferința pentru împrumut, în opoziție cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere. de acțiuni.

De fapt și alte avantaje decurgând din ieftinătatea și comoditatea soluției. În primul rând, creditorul este remunerat prin dobânzi, care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă) presupun o prestație mai mică, decât dividendul ce ar reveni furnizorilor de capital, în condițiile în care aceștia ar avea calitatea de acționari. Apare din aceasta o diferență în favoarea întreprinderii și, respectiv, a veniturilor repartizate acționarilor.

Pe de altă parte, creditorul este un factor comun în activitatea întreprinderii, creanța nu-i permite imixtiunea în activitatea unității, ci numai așteptarea pacientă a termenelor de plată.

Între sursele împrumutate, sumele obținute din emisiunea de obligații, sunt utilizate cu prioritate sau în exclusivitate, în majoritatea capitalului fix, fie în noi investiții, în clădiri, echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operații de preluare și achiziții de întreprinderi.

Creditul ipotecar

Creditul destinat activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține, proprietatea individuală.

Creditul ipotecar se afirmă ca principala modalitate de sprijinire a proprietății imobiliare.

Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și împrumutat, care se prevede, în general:

proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului;

condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;

penalitățile în caz de rambursare întârziată, parțială sau completă, a împrumutului;

circumstanțele în care prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare și o rată a dobânzii fixă (constantă și identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă și fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs. De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile și crește partea privind rambursarea propriu-zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat și alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:

împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile;

împrumutul pe ipotecă cu rambursare progresivă;

împrumutul pe ipotecă inversat, purtător de anuități.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate țările dezvoltate implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitaluri disponibile pe termen lung.

Întrucât o serie de instituții de credit și financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică valorificarea și garanții sigure de rambursare, s-a creat în toate țările o piață ipotecară.

Operațiile pe această piață se desfășoară între instituții de credit după modelul pieței monetare, iar influențele reciproce orientează adesea evoluția prețurilor de piață, în aceleași sens, deși nivelul acestora este, pe fiecare piață diferit.

Între băncile și instituțiile ce constituie asemenea resurse, se afirmă primordial: casele de economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viață, băncile și societățile ipotecare și chiar băncile comercial.

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea și propășirea proprietății, sprijinul starului se manifestă pe scară largă în toate țările, pe multiple planuri: supravegherea, asigurarea, impozitarea, gestiunea datoriei etc.

Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperii costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor și permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosință îndelungată de valoare mare. Prin aceasta se acționează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorințelor și necesităților marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producția și circulația unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populației și chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacitățile normale de plată a populației, luată în ansamblul ei.

Pe plan general, așa cum experiența arătat în majoritatea a cazurilor, creditul de consum a contribuit direct la creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei părți importante a populației, iar responsabilitatea referitoare la datoriile contractate a acționat ca un factor al întării disciplinei în muncă și, în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului economic și social.

Dată fiind importanța economico-socială a creditelor de consum, acesta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor și controlului de stat.

În această sferă s-a exercitat cu precădere controlul selectiv pe linia îngrădirii și eliminării facilităților acordate beneficiarilor de credit în scopul limitării producției de asemenea bunuri, atunci când interesele naționale aveau alte priorități.

2.1.4. Principii ale activității de creditare

Activitatea de acordare a creditelor se bazează pe următoarele principii generale:

a) Activitatea de angajare și acordare a creditelor sub toate formele, precum și activitatea de asumare a unor riscuri, se bazează pe resursele proprii și atrase ale băncii.

În acest scop este, necesar ca evidența contabilă să fie structurată pe un sistem de conturi corespunzător, în lei și valută, de credite și disponibilități deschise diferențiat, pe următoarele categorii: feluri de valute; termen scurt, mijlociu, lung; feluri de capital al agenților economici: de stat, privat, mixt, străin, sau al persoanelor fizice etc.

Contabilitatea externă, condusă și organizată cu ajutorul calculatorului, asigură distribuirea zilnică a extraselor de cont bancare ale clienților, balanța soldurilor conturilor clienților și balanța rulajelor conturilor clienților în forma stabilită de comun acord cu Direcția Clientelă, în funcție de necesitatea de analiză, control și evidență ale acestora în materie de disponibilități și credite existente în conturile clienților, conturi pe care le au în administrare.

b) Elementele de analiză care vor sta, în toate cazurile, la baza asumării de către bancă a unor angajamente sunt următoarele:

încadrarea în strategia generală a băncii; această strategie generală a băncii vizează atât menținerea pe linia politicii monetare a B.N.R., cât și obținerea unui profit cât, mai mare, evitarea riscurilor, gestionarea cât mai eficientă a resurselor băncii:

situația concretă a fiecărui client; se vor urmări lichidarea, bonitatea, solvabilitatea, rentabilitatea activității desfășurate, precum șl poziția pe piață a fiecărui agent economic;

activitatea de asumare de angajamente și de derulare a operațiunilor de creditare va fi pe măsura disponibilităților, descentralizată, in sensul aprecierii serviciilor de clientelă, din punt de vedere al localizării teritoriale.

În acest scop, dată fiind intenția generală de descentralizare a, activității economice se va urmări deschiderea mai rapidă de sucursale, în toate reședințele de județ și în marile orașe industriale.

în toate cazurile se va urmări corelarea directă, generală a posibilităților de refinanțare existente 1a momentul respectiv;

atenție deosebită se va acorda categoriilor de garanții ce vor putea fi obținute în acoperirea angajamentelor asumate, în numele clienților săi, între care, un loc deosebit trebuie să ocupe garanțiile materiale reale oferite de client, bazate pe propria lor activitate, precum și garanțiile bugetare.

Direcția Contencios va trece la executarea garanțiilor reale (ipoteci, gajul, scrisorile de garanție sau de firmă etc. ) sau a acționării în justiție pentru recuperarea creanțelor deținute asupra clienților, în cazul în care se constată una dintre următoarele situații:

una din declarațiile pe linie financiar contabilă, de organizare contabilă, sau orice altă natură solicitată de bancă se va dovedi falsă;

obiectul nu se înscrie în parametrii de eficiență economică;

clientul nu are suficiente disponibilități în conturile sale pentru achitarea la termen și in cuantumul prevăzut a obligațiilor ce-i revin față de bancă

derularea operațiunilor legate de angajamente asumate de bancă, pentru și în numele clientelei, trebuie să asigure alocarea unor sume importante pentru constituirea de provizioane de risc, dacă ținem seama de gradul de incertitudine ridicat, generat de faptul că majoritatea clienților sunt noi, precum și de necesitatea acoperirii angajamentelor asumate în conformitate cu practica bancară internațională.

2.2. Dobânda, rata dobânzii, factori care determină nivelul dobânzii

2.2.1. Dobânda

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filosofi, sociologi și economiști. S-au confruntat, din cele mai vechi timpuri, pe un câmp de luptă și în termeni economici, dar, în fapt, ca răbufniri ale disputelor filozofice și religioase.

În general se considera, în cadrul dat, dobânda ca ceva contra eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirma permanent prezența acestui „accident" economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor și profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi și a durat secole.

Când știința economică a început a lua formă, de a se structura, între problemele analizate în primul rând de economiștii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii și formării capitalului, multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii.

Se poate spune că fiecare școală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinată și distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Este foarte dificil formularea unei definiții care să reflecte în ea toate aceste puncte de vedere. Se poate totuși încerca prezentarea uni concept ghid care să permită înțelegerea principalelor idei ale economiștilor care au studiat problematica dobânzii.

Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital și cu elementele „timp" și „risc".

Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.

Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.

În sens restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare și la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută a lui Bohm Bawerk, unul dintre cei mai importanți analiști ai dobânzi. Acesta, în cercetările sale, pornește de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiștii din vremea sa:

dobânda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalistului;

pare că este o calitate firească a capitalului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să epuizeze (deci dincolo de limitele umane) și are astfel o durată eternă de constituire.

Ansamblul teoriilor asupra dobânzii se divide în două grupe majore:

I. Teoriile pure sau ale capitalului real care consideră dobânda ca preț al capitalului real.

II. Teoriile monetare care consideră formarea dobânzi ca un ecou spontan șl inert al naturii capitalului.

A. Teoria productivității și a utilizării capitalului

Teoria productivității capitalului consideră capitalul dotat cu o forță productivă ce poate genera, când este aplicat altor factori de producție cu prisos fizic și economic prisosul constituie fundamentul dobânzii împrumutului.

Teoria utilizării capitalului susține că utilizarea capitalului ar fi ceva distinct de substanța capitalului, de aici valorile distincte ale unuia și ale altuia (capital și capital utilizat). .

B. Teoriile privind costul formării capitalului, încearcă să explice dobânda prin abstinență. Ele pornesc de la faptul că in perioada acumulării se renunță la o parte din consumul imediat.

Capitalul este deci rezultatul abstinenței, iar dobânda este remunerația acestei abstinenței.

Aceste teorii se divid în: teoria așteptării si sacrificiului și teoria profitului.

1. Teoria așteptării și sacrificiului consideră, structura capitalului ca o acumulare în timp a rezultatelor, a faptului că an de an, consumurile au fost amânate către un viitor îndepărtat în vederea unei realizări finale care are drept cost sacrificiul.

2. Teoriile profitului pun in evidență o lege psihologică considerată naturală în virtutea căruia, a te bucura de un lucru în prezent este preferabil folosinței la timpul viitor. În această viziune, dobânda și profitul sunt prezentate ca un cost, ca o remunerare pentru renunțarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor. Această renunțare trebuie să fie compensată în funcție de timpul scurs între prestație și contraprestație.

C. Teoriile rarității

Aceste teorii decurg din conceptul că dobânda derivă din raritatea capitalurilor ( conceptul lui Cassel). După Cassel o mare parte din acumulare se face în scopul de a obține un capital care să permită „a trăi din dobândă" . Daca rata dobânzii se menține între anumite limite aceasta determină creșterea economiilor; dacă rata scade sub această limită, economiile încep să se diminueze și capitalul se consumă treptat. Dobânda poate deci influența asupra acumulării capitalului și prin aceasta asupra relativei sale rarități.

D. Teoriile riscului explică dobânda prin existența unul risc de pierdere totală sau parțială a capitalului. Dar această teorie nu rezistă la o analiză mai atentă deoarece se percep dobânzi și în cazul in care creditul este garantat cu ipoteci și alte valori materiale, sau prin asigurare apare eliberarea de riscuri.

În toate curentele sale, teoria pură a dobânzii consideră mai direct sau mai pe ocolite, rata dobânzii determinată de oferta de economii și cererea de economii pentru investiții.

Cele mai importante teorii monetare asupra dobânzii sunt:

1. Teoria fondurilor de împrumut;

2. Teoria preferinței pentru lichiditate a lui Keynes.

1. Teoria fondurilor de împrumut definește fondurile de împrumut ca fiind integrate în economiile crescânde, ca disponibilități bănești care își au originea în precedentele investiți de capital fix sau circulant. Aceste rezerve bănești constituie oferta. Cererea este reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiții. După această teorie, dobânda este determinată de echilibrul dintre investiția actuală și economia actuală sau între cererea și oferta de fonduri de împrumut. În termeni științifici, dobânda este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute și având în vedere intensitatea cererii cu referință la ofertă. Se consideră o anumită ordine de desfășurare a investițiilor.

Astfel intensitatea cererii de capital este determinată în special de cererea pentru investițiile destinate bunurilor de capital, dar investițiile de noi bunuri de capital sunt condiționate de satisfacerea cerințelor privind bunurile de consum necesare populației. Când investiția de bunuri de capital este preponderentă, prin aceasta se limitează consumul și, în mod necesar, se mărește și venitul național; cu această majorare crește oferta de fonduri de împrumut și se diminuează dobânda.

2. Teoria preferinței pentru lichiditate a lui Keynes

La originea acestei teorii stă critica lui Keynes asupra teoriei clasice a dobânzii și a fondurilor de împrumut. Pornind de la aceste critici, Keynes formulează propriile sale teze. Eliminând variabilele economiei investiției, ca determinante ale ratei dobânzii, Keynes concluzionează că funcția monetară este mărimea economică determinantă a dobânzii. Această apreciere decurge din cererea și oferta din sfera monetară. Oferta de monedă este dată de sistemul determinat de autoritățile monetare. Rata dobânzii se stabilește prin intermediul echilibrul dintre oferta și cererea de moneda. Această cerere de monedă pune în evidență așa zisa preferință pentru lichiditate care își are originea în cunoscutele motive tranzacționale, de precauție, de speculație.

Potrivit concepției keynesiene motivul cel mai important al preferinței pentru lichiditate este motivul speculativ. Speculația este efectul cel mal puternic al cererii de monedă, în scopul de a obține câștiguri prin mijlocirea investițiilor efectuate în virtutea previziunilor curente privind mărfurile; conjunctura cursurilor bursiere și rata viitoare a dobânzii. După Keynes, primele două motive enunțate tranzacționale și de precauție, sunt funcții crescătoare ale venitului, aceste două motive putând subzista chiar într-o economie de troc, în timp ce motivul speculativ este caracteristic unei economii monetare, fiind o funcție descrescândă a ratei dobânzii. Se poate spune că preferința pentru lichiditate determinată de speculație, tinde a se majora odată cu mărirea ratei dobânzii și invers.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporane.

Dobânda stabilește numai un oarecare echilibru între cererea și oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide).

Fără acest factor, na-r fi posibil a se asigura o echilibrare monetară a pieței.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului și monedei scripturale (bancare). De asemenea, dobânda este utilizată în unele limite în influențarea inflației și deflației, în mobilizarea economiilor latente și determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizării. Când, așa cum se întâmplă în general, o economie este în stadiul de expansiune, tipuri de dobândă depind de intensitatea cererii din fiecare ramură a producției, sau sferă a activității de consum în dezvoltare.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată prin politice monetare și de credit, are un rol deosebit în orientarea și uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu și în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei și de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

2.2.2. Rata dobânzii

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

Diferitele tipuri de rate de dobânzi existente, specifice în diverse relații, sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

Rata dobânzii este variabila de ajustare a piețelor de capital. Deoarece există o mare diversitate a acestor piețe, există o întreagă gamă de rate ale dobânzii. Măsura în care autoritățile pot influența una sau alta din dobânzile care constituite gama respectivă diferită de la un tip de dobânzile la altul.

Dobânda este suma de bani pe care debitorul o plătește creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani mai mari. De obicei, mărimea dobânzii se exprimă sub formă de rata dobânzii, adică în procente din suma împrumutată pe timp de 1 an.

În general, se deosebesc următoarele categorii de dobânzi:

Ratele dobânzii de pe piețele de capitaluri, care sunt:

rata dobânzii de pe piața monetară, care reprezintă dobânda la care băncile se împrumută reciproc pentru a-și procura lichiditățile necesare.

De regulă, se disting următoarele categorii de dobânzi:

rata dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine (day to day);

rata dobânzii la împrumuturile cu scadența de o lună;

rata dobânzii la împrumuturile cu scadența de 3 luni;

rata dobânzii la împrumuturile cu scadența de 6 luni;

rata dobânzii de pe piața obligatară care reprezintă obligațiunilor nou emise pe piața primară. În mod normal, această dobândă este mai mică la titlurile publice decât la alte valori mobiliare, deoarece un anumit rol în stabilirea dobânzilor joacă și calitatea debitorului.

rata dobânzii de pa piața ipotecară care reprezintă dobânda practicată în operațiunile de credit ipotecar, materializate, de regulă, în titluri ipotecare cu scadență de peste 10 ani. Acestei titluri se negociază pe o piață specifică-piața ipotecară-, a cărei dobânda se situează la un nivel intermediar între piața monetară și piața obligatară.

Ratele dobânzilor la creditele bancare sunt stabilite de băncile comerciale în funcție de cererea și oferta de credite. În mod practic, băncile stabilesc rata de bază, care este minimă pe care o percep de la clienți. La această rată de bază, se adaugă marja de profit (spread ) a băncii, care depinde, la rândul său, de felul creditului, de calitatea debitorului etc., stabilindu-se, astfel, întreaga gamă a dobânzilor bancare. Costul creditului mai cuprinde o primă de risc, diferențiată în funcție de aceleași criterii.

Ratele dobânzii fixate administrativ constituie obiectul unor reglementări și sunt fixate în mod direct de către autorități. Iar aceasta, atât în cea ce privesc ratele creditoare (active), cât și ratele debitoare (pasive).

Ratele dobânzilor creditoare (active) sunt cele aplicate la creditele acordate clienților de către instituțiile financiare nebancare (case de economii, cooperative de credite etc.). În unele țări aceste dobânzi sunt fixate de autorităților monetare din două motive: pe de o parte, pentru a evita o supraimplicare a băncilor în colectarea de economii ale populației, iar pe de altă parte, pentru asigura o remunerație minimală anumitor genuri de depuneri.

Fixarea administrativă a unor dobânzi creditoare urmărește scopuri economice, sociale și normative. Scopurile economice țin de faptul că dobânzile respective procură, băncilor și celorlalte instituții financiare care le transformă în investiții. Scopurile sociale țin de faptul că aceste dobânzi orientează resursele provenite din economii spre anumite tipuri de utilizări.

Ratele dobânzilor debitoare (pasive) sunt fixate administrativ în cazul unor proceduri speciale de finanțare a întreprinderilor; ele sunt, deci, mai mici decât dobânzile existente pe piață. Dintre aceste dobânzi preferențiale, pot fi amintite următoarele: „ratele bonificate”, care permit acordarea de credite cu dobândă redusă pentru activități (agricultură, export etc.), fără ca instituția financiară creditoare să fie dezavantajată, deoarece ea încasează diferența de la stat sau de la o altă instituție financiară cu capital de stat; ratele dobânzii reduse la creditele pentru locuințe, care sunt menținute la un nivel scăzut din motive sociale etc.

De remarcat este faptul că la ora actuală se manifestă o tendință de renunțare la creditele cu dobânzi preferențiale (fenomen cunoscut și sub denumirea de „dereglementarea” sau „banalizarea” creditului).

2.2.3. Factori care determină nivelul dobânzii

Ca element al contractului de credit nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare dintre părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată. Deci se pune problema de a discerne și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală.

Un prim asemenea factor este productivitatea capitalului, o anumită productivitate a capitalului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.

Întreprinzătorul, atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorii de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți. Angajându-se în a plăti o anumită dobândă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului său net.

Deci:

Profitul total = Dobândă + Profit net

care în mod curent poate fi:

25 = 10 + 15

25 = 15 + 10 sau

25 = 12,5 + 12,5

Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică o creștere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti cât mai puțin pentru aceasta.

Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

– dobânda pură care este costul utilizării capitalului, și

– plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisi este nivelul individual al venitului și implicit nivelul și preferințele de consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Concluzionând se poate afirma că starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice și îndeosebi prin politici monetare și de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie remarcat că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea și expansiunea economică, cheltuielile de consum și investițiile.

2.3. Riscul bancar – factor primordial de decizie privind operațiunile bancare.

2.3.1. Definirea riscului bancar

Orice organizație cu profil economic sau financiar se conduce după un statut propriu, care consfințește sfera de activitate și care, în mod direct îi definește personalitatea și specificul afacerilor de care se ocupă. Aceste organizații și instituții au ceva specific dar au și ceva comun, și acest „ceva” comun este obiectivul de a-și finaliza acțiunile proprii cu profit.

În această categorie intră și băncile, activitatea lor specifică constând în atragerea de disponibilități de pe piață, care, împreună cu capitalul propriu să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile vor fi în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață, cheltuielile de funcționare proprii și să obțină și un profit convenabil.

Orice activitate comportă și un risc. Riscul există permanent, el însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează.

Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere.

Activitatea de zi cu zi într-o bancă mai ales în această perioadă de tranziție economică, se caracterizează prin existența unor riscuri. Aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile generate de ele. Trebuie în primul rând, ca aceste riscuri să fie identificate, să fie cunoscute și utilizate instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare și/sau evitare a influenței lor negative asupra activității bancare.

Evoluția economiei mondiale la acest început de mileniu, dar mai ales evoluția actuală a României obligă la o atentă politică de măsurare a riscurilor, pentru a obține profituri acceptabile în viitor, în condițiile influenței pe care o bancă o poate suferi din parte factorilor externi concurențiali.

De asemenea, un alt element care ar trebui să stea în atenție permanent este evaluarea performanțelor anterioare, ca un pas obligatoriu pentru proiectarea unei activități viitoare adecvate.

Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii. Riscul bancar poate fi provocat în interiorul băncii de către clienți sau din cauza mediului concurențial extern.

2.3.2. Clasificarea riscurilor bancare

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum și diversitatea situațiilor care conduc la aceste riscuri ne fac să credem că o clasificare unică nu este posibilă.

De aceea, în continuare voi încerca, fără a pretinde că am cuprins totul, o clasificare după mai multe criterii selectate din literatura de specialitate.

A. O primă clasificare este dată de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:

riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii);

riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului valutar pe piață);

riscul de lichiditate (incapacitatea societății bancare de a-și finanța operațiunile curente, datorită necorelării scadenței lor operațiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacționării titlurilor pe piețele financiar-bancare).

riscuri legate de parteneri:

riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-și poată onora obligațiile către bancă);

riscul apărut pe piața interbancară (în operațiunile pe piața monetară, ca urmare a variației ratelor dobânzii);

riscul de țară ( posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-și poată onora obligațiile financiare față de un alt stat sau față de instituțiile financiar-bancare internaționale);

riscul de credit (furnizor, piață).

riscurile comerciale:

riscul de produse (care poate apărea atât din punct de vedere al producției, transportului, livrării, dar și din cel al prețului);

riscul serviciilor (atât din punct de vedere al prestării serviciului în cauză sau/și din cel al tarifelor);

riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al cursului de schimb);

riscul de imagine (care apare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

riscurile legate de forța de muncă (ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficiență, imagine).

riscurile operaționale și tehnice, legate de calitatea operațiunilor, de nivelul de informatizare etc.

riscuri ale gestiunii interne:

riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidență numai asupra reglementărilor interne proprii societății bancare în cauză);

riscul de deontologie (al personalului);

riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

riscul de insuficiență funcțională;

riscul resurselor umane (număr, componență, pregătire profesională, etc.);

riscul de comunicare (comunicare internă a societății bancare și comunicarea externă);

riscul controlului intern total și financiar.

B. O altă clasificare este cea în funcție de elementele afectate de producerea riscului:

riscuri financiare, de lichidități (afectează elementele de activ și pasiv):

riscul de credit;

riscul titlurilor guvernamentale;

riscul cursurilor de schimb (valutar);

riscul ratei dobânzii;

riscul de preț;

riscul de lichiditate a pieței;

riscuri tehnice, organizatorice (afectează fluxul de numerar).

riscul tranzacțional:

riscul tranzacțional în cazul vânzărilor făcute în monedă străină;

riscul tranzacțional în cazul obligațiilor de plată în monedă străină;

riscul tranzacțional al contractelor în monedă străină;

riscul tranzacțional în cazul primirii de credite sau investiții în monedă străină.

C. Expunerea la risc a unei societății bancare este generată de ansamblul activității sale cât și de fiecare tip de operațiune (tranzacție) efectuată. Astfel este delimitată strict expunerea pură la risc (riscuri pure) și cea suplimentară (riscuri lucrative).

În acest context, se poate face clasificare riscurilor după criteriul activității bancare în: riscuri pure; riscuri lucrative.

Riscuri pure sunt cele care apar ca urmare a activității bancare curent, de fiecare zi. Aceste riscuri pot fi de mai multe:

riscuri fizice (avarii, accidente etc.);

riscuri financiare (pierderi de date, de documente, distrugeri de arhive etc.)

riscuri criminale și frauduloase (utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, întocmirea dosarelor de credit în baza unor documente false, deturnări de fonduri, existența unor bancnote false etc.)

riscuri de răspundere (nerespectarea actelor nominative în vigoare, a normelor și circularelor băncii, erori de gestiune a conturilor, acordării abuzive de credite etc.)

Riscuri lucrative (speculative) apar ca urmare a unor operatori prin care se încearcă obținerea unui profit suplimentar.

D. În funcție de caracteristicile bancare, riscurile se pot clasifica în:

riscuri financiare;

riscuri de prestare;

riscuri ambientale.

Riscurile financiare sunt cele mai importante riscuri din această categorie. De fapt, a gestiona incorect riscurile financiare înseamnă a falimenta treptat o societate bancară.

Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societăți bancare sunt:

riscul de lichiditate (de finanțare);

riscul de faliment (de capital).

În categoria riscurilor financiare pot fi incluse și riscurile specifice ansamblului băncilor, denumit risc sistemic. Acesta este gestionat de către autoritatea bancară centrală (prin reglementari privind rezervele minime obligatorii, indicele de adecvare a capitalului, indicatorii lichidității, creditele de referință, acoperirea datoriei publice etc.)

Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:

riscul operațional, respectiv incapacitatea băncii de a asigura servirea profitabilă a clienților;

riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;

riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;

riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei și condițiilor date (economico-monetare, financiar – bancare, valutare, social, politice)

Riscurile ambientale cuprind acea clară a riscurilor care este considerată ca având un puternic impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora societatea bancară are un control limitat. Aceasta grupă de riscuri cuprinde:

riscul de fraudă (de ordin intern și extern);

riscul economic, determinat de evoluția mediului economic în care funcționează atât întregul sistem bancar, cât și clienții;

riscul concurențial, datorat în special modificării condițiilor de pe piață, generând schimbarea raportului de forțe între băncii;

riscul legal se referă la faptul că activitatea oricărei bănci trebuie să se desfășoare în condiții de deplină legalitate ( acest risc se manifesta atât în ceea ce privește incertitudinea evoluției viitoare a cadrului normativ, cât și explozia informațiilor în acest domeniu

2.3.3. Măsuri de prevedere a riscului bancar

Măsuri preventive

Orice operațiune de credit comportă în sine, chiar prin natura sa, luarea în calcul a unui risc cert.

Ca un prim element ce trebuie luat în calcul este posibilitatea băncii de a se angaja în acordare unor credite, fie din resurse, sau va fi necesară o refinanțare la B.N.R:

Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilității clientului care poate conduce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării, atunci când clientul, din diferite motive, nu respectă angajamentul achitării la scadență a sumei convenite.

Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului pot fi suportate prin constituirea garanții în profitul băncii, (banca, pentru acordarea unui credit, cere debitorului garanții reale, care să acopere cu 150-200% valoarea creditului).

Principiul general, ce trebuie avut în vedere în estimarea oportunității de credit, este acele că banca nu trebuie să acorde credit până ce nu estimează posibilitatea recuperării la scadență sau în momentul când ea decide să-și retragă în cadrul acestei estimări. Condiția primă și fundamentală este capacitatea potențialului credit de a produce venituri.

Această capacitate are o mare importanță decât furnizarea de garanții, în măsura în care executarea silită este un mijloc extrem pe care banca îl are în vederea pentru acoperirea (recuperarea) creditului acordat.

Capacitatea de a produce venituri se verifică prin diverse mijloace de observare și evaluare și se îmbină cu posibilitatea de restrângere a volumului de operațiuni în curs, fără perturbarea echilibrului economic al gestiunii, în detrimentul capacității de îndatorare a unui agent economic.

Rezultă că estimarea riscului, prudența și intuiția lucrătorului bancar au rolul principal, căci de exactitatea datelor culese depinde rezultatul favorabil al operațiunii de credit.

În afara capacității de a produce venituri, se mai verifică:

originile și angajamentele legale ale întreprinzătorului;

organizarea tehnică și administrativă a întreprinderii respective;

raportul dintre consistența patrimoniului propriu și a celui străin (atras, împrumutat) în legătură cu posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui propriu;

raporturile întreprinzătorului cu clienții și furnizorii săi;

situația economică generală a sectorului în care acționează debitorul posibil;

motivele solicitării împrumutului și destinația sa imediată;

perspectivele gestiuni întreprinzătorului;

posibilitatea reducerii prețurilor ce-i revin pentru producția sa;

criteriile adoptate pentru distribuirea profitului;

contractele debitorului;

garanțiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situația patrimoniului).

Certitudinea cu care aceste estimări sunt efectuate, nu împiedică totuși banca să-și ia garanțiile reale și personale în raport cu creditul cerut. Într-adevăr condițiile economice ale diverșilor întreprinzători sunt susceptibile de schimbări rapide și imprevizibile, datorită unor evenimente interioare sau a unor situații impuse de plată, în prevederea cărora banca trebuie să-și ia garanții prin care să existe posibilitatea recuperării creanței sale prin executare silită.

Un alt element important în estimarea și prevenirea riscului este oportunitatea repartizării creditului între diferiți întreprinzători ce operează în diferite sectoare economice, pe diferite termene, pentru fracționarea riscului ce decurge din schimbarea condițiilor pieței.

În stadiul de estimare al riscului, forma tehnică de acordare a creditului și, în consecință riscurile asumate de bancă depind, pe lângă condițiile de echilibru ale întreprinzătorului în cauză, și de stingerea altor operațiuni, de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot în această etapă, banca trebuie să stabilească o rată a dobânzii care să acopere, pe de o parte, rata inflației, iar pe de altă parte, rata dobânzii percepută la B.N.R., în cazul recurgerii la refinanțare, pentru asigurarea profitului.

De asemenea pentru operațiunile de scontare, banca trebuie să-și asigure o taxă a scontului suficient de mare pentru acoperirea taxei rescontului percepută de B.N.R.

Măsuri operative

Ca o primă măsură de asemenea natură este încheierea, în condiții avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare. Alte măsuri întreprinse de bancă:

verificarea operațiunilor din contul special de disponibil de credite, perceperea comisionului de neutralizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare;

perceperea unui comision de gestiune;

operarea unei marje de siguranță a băncii (3-5% din credit);

verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienților, atât pentru contul de disponibil, cât și pentru contul de disponibil din credite;

verificarea regularității încasărilor și plăților din cont;

derularea contractelor prezentate în prima fază de client;

respectarea strictă a obiectului creditului, prevăzut în contractul de creditare;

verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului debitor: balanța de verificare, bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, atât în cadrul băncii, cât și la reședința clientului;

în cazul unui credit acordat pentru investiții, se va verifica evoluția obiectivului pe toate etapele realizării lui prin deplasare la fața locului;

urmărirea felului în care clientul își achită obligațiile contractuale, respectiv plata dobânzii lunare și a tranșei de rambursare creditului prevăzută în contract. În cazul în care debitorul nu achită aceste rate de bunăvoie, conform contractului de creditare, banca are dreptul să oprească automat sumele respective din contul de disponibil al clientului;

colectarea veniturilor din dobânzi în contul „venituri din dobânzi” și a comisioanelor corespunzătoare fiecărei operațiuni în contul „venituri din comisioane”;

urmărirea, pe întreaga perioadă de derulare a creditului, a garanțiilor mobiliare și imobiliare depuse de client. În cazul constatării deficiențelor – stoparea contractului de credite;

efectuarea de controale inopinate – se urmărește, în general, verificarea periodică a stării materialelor gajate, ipotecate, a bilanțurilor trimestriale ale agenților creditați (a indicatorilor de bonitate), a îndeplinirii scopului creditului (înscris în contratul de creditare);

în cazul nerambursării la scadență, sumele rămase restante se vor trece într-un cont special de credite nerambursate la scadență, și pentru această sumă se va percepe o dobândă majorată;

urmărirea permanentă a poziției debitorului pe piață – prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, număr de contracte. De asemenea, se urmăresc și posibilitățile de extindere ale debitorului, solicitarea pe piață a produselor respectivului agent;

evoluția în organizarea și gestionarea activității;

efectuarea de analize periodice asupra patrimoniului;

situația materială a giranzilor;

în cazul cambiilor, se va urmării situația plătitorului și a avalistului;

în cazul în care în momentul perceperii ratei lunare a dobânzii, debitorul nu are banii în contul de disponibilități, se vor analiza cauzele, iar sumele se vor colecta în contul de „venituri de realizat din dobânzi” și, corespunzător, în contul analitic al clientului: „decontări privind încasările din dobânzi ale …”. În momentul în care clientul va avea banii în cont, sumele se vor oprii din contul de disponibil al clientului, și se vor colecta în contul „venituri din dobânzi bancare”.

Pentru desfășurarea normală a activității operative, este necesară existența unui sistem informațional adecvat, a unei discipline riguroase și funcționarea calculatorului.

În condițiile nerambursării, după avizarea clientului de către bancă, se trece la măsuri coercitive, care vor fi explicate la partea destinată măsurilor curative.

Măsuri curative

În cazul în care, în cadrul măsurilor operative, banca constată neîndeplinirea obligațiilor contractuale (utilizarea creditului în alte scopuri decât cele prevăzute în contract, nederularea contractelor, nerespectarea fazelor obiectivului de investiții, neplata ratelor scadente, deteriorare garanțiilor mobile și imobile) banca are dreptul să întrerupă contractul de credit.

Întreruperea contractului de credit se poate face fie în momentul acordării lui, fie în cazul creditului acordat pe tranșe în momentul nerspectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit.

De asemenea, poate întrerupe acest contract în cazul în care activitatea agentului nu prosperă, ci dimpotrivă.

În cazul în care, și după avizarea de către bancă, debitorul nu își onorează datoriile (la scadență) banca recurge la măsuri extreme:

Execuția garanțiilor reale (prin scoaterea la licitație și încasarea contravalorii creditului),reclamarea clientului la un tribunal de comerț, recuperarea sumelor de la girați (bănci, persoane fizice sau juridice).

O altă măsură curativă este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă (marja de siguranță a băncii, sume repartizate din profitul băncii).

Toate aceste măsuri de prevenire se iau în scopul obținerii profitului, gestionării corecte portofoliului de credite.

2.4. Managementul în activitatea de creditarea (managementul activelor)

În dezvoltarea managementului bancar al activelor s-au conturat trei concepte recunoscute de literatura drept teorii ( creditelor comerciale, a transferabilității și a veniturilor anticipate), fiecare legată de o anumită treaptă a evoluției sistemului bancar și ca expresie a conjuncturii determinante a epocii.

Teoria creditului comercial (Comercial Loan Theory sau Real Bills Doctrine) pornește de la necesitatea satisfacerii pozitive a cerințelor dilemei specifice băncilor: lichiditate sau profit.

Această teorie orientează deci băncile pentru promovarea creditelor autolichidabile angajate pe baza cambiilor reale, deci a cambiilor garantate cu valori materiale, aflate în procesul de producție, sau sub formă de produse finite în depozite sau în tranzit către destinatarii lor finali.

Se consideră primordial aici caracterul de active ușor lichidabile pe care le au garanțiile funcție de care s-a acordat creditul. Existe premise reale ca la vânzarea mărfurilor ce fac obiectul creditului și care înseamnă transformarea în bani, să se creeze premise efective ale rambursării lor.

Pentru a întări realitatea acestei premise băncile trebuie să manifeste prudență și să exercite un control atent asupra naturii, calității și oportunității producției respective, vizând existența unor condiții certe de desfacere. Astfel întregul eșafodaj este fals.

Doctrina creditului comercial, ca orientare în managementul activelor, a proliferat în perioada în care acesta predomina, fiind preponderentă în secolul trecut și în primele două decenii ale acestui secol.

În perioada între cele două războaie mondiale se dezvoltă preponderent creditul obligatar și în special creditul statului pe baza bonurilor de tezaur. În aceste condiții s-a dezvoltat teoria transferabilității.

Doctrina transferabilității (schiftability theory) axată pe calitatea de intermediar a agentului bancar, subliniază posibilitatea acestuia de a transfera creditul bancar, respectiv resursele primite prin constituirea de depozite de către deponenți, în credit obligatar.

În perioada la care ne referim, în condiții de competitivitate și stimulare prin nivelul dobânzii, au crescut operațiile bancare de achiziție a obligațiunilor și bonurilor emise de stat, astfel că deținerile de titluri ocupă o pondere tot mai mare în activele băncilor.

Această orientare a băncilor este expresie a modificărilor creditului în care economiile în depozite se transformă în economii financiare, respectiv care se află sub forma hârtiilor de valoare: obligațiuni și bonuri de tezaur, în primul rând.

Aplicarea teoriei transferabilității aduce în economie o creștere evidentă a lichidității de ansamblu.

Pe de o parte, prind deținerea de obligațiuni devine posibilă obținerea de disponibilități în orice moment, ca urmare a vânzării la bursă a acestora. Adăugăm faptul că negocierea obligațiunilor sau bonurilor de tezaur este o operație lesnicioasă și de regulă fără pierderi mari, decurgând din diferența de curs.

Pe de altă parte, operațiunile de lombard, de creditare cu garanție de hârtii de valoare, oferă băncii respective în relații cu alte bănci, posibilitatea să-și constituie disponibilitățile necesare.

Ca aspect negativ, ce decurge din aplicarea acestei doctrine, este faptul că se reduce capacitatea de creditarea economiei. O parte din resurse fiind angajate în deținerea de titluri și hârtii de valoare, rămân mai puțin pentru creditarea agenților economici, implicit însă deținerea de hârtii de valoare, respectiv modificarea dimensiunilor deținerilor reprezintă o modalitate de reglare a volumului creditului acordat economiei și respectiv a lichidității generale a economiei naționale.

Teoria veniturilor anticipate (Anticipated Income Theory) se dezvoltă în perioada postbelică, într-o etapă în care piața creanțelor de tot felul s-a dezvoltat în ritmuri înalte.

Această doctrină încurajează băncile să considere creditele pe termen lung ca o potențială sursă de lichidități.

În conformitate cu această doctrină se desprinde concluzia că resursele pe termen scurt pot fi angajate în credite pe termen lung, deoarece acestea asigură, în timpul existenței lor, un aport însemnat în lichiditatea băncii.

În primul rând și în mod normal, se consideră aceste credite ca generatoare de lichidități prin faptul că debitorii rambursează tipic, în rate, creditul, astfel că se asigură un flux monetar continuu către creditori, deci se contribuie la lichiditate.

Secundar și ca măsuri extreme, în criză de lichidități băncile pot vinde la piață (tot mai largă și mai absorbantă) creanțele respective, recuperându-și astfel fondurile angajate.

Așa cum s-a arătat doctrinele prezentate mai sus au fost preponderente în unele etape, însă ele pot fi considerate, în orice moment ca posibile orientări preferate sau aplicate în paralel, de către bănci în managementul activelor. Sunt posibilități, care conjugate cu caracteristicile momentului, pot contribui la optimizarea activelor și creșterea performanțelor bancare.

Obiectivul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condițiile de reducere la maximum a expunerii la riscuri și asigurarea a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc, pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat.

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se aștepta să le obțină din acordarea creditelor. Beneficiile directe reprezintă dobânzile și comisioanele încasate la creditul acordat. Beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate oferii băncii depozite mai mare de servicii.

O componentă foarte importantă a managementului activelor este aceea a managementului riscului de creditare

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, a posibilității sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care să asigure luare în considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activității sale, a profitului său, a capacității sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei șase „C”ai creditului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colaterarul, Condișiile și Controlul. Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu în parte.

Caracterul. În analiza caracterului, banca va dori să se convingă de bunele intenții în utilizarea creditului și în rambursarea acestuia.

Capacitatea. Banca trebuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de a cere credit, dacă are competența legală de a cere un credit și statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

Cash. Acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit: are clientul posibilitatea de a genera suficient cash, sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa împrumutul? În general există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit. Oricare din aceste surse pot asigura fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Totuși, băncile preferă ca sursă principală de rambursare a unui credit să fie fluxul de cash din activitatea curentă, deoarece vânzarea de active poate slăbi bilanțul clientului, iar un nou împrumut poate face mai puțin sigură poziția băncii de creditor.

Controlul. Ultimul factor esențial în evaluare bonității clientului este controlul, verificarea impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, și asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii și ale autorităților reglementative în ceea ce privește calitatea creditului.

Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus, banca trebuie să realizeze o analiză financiară a activității clientului (bazate pe raporturile sale financiare și o analiză nefinanciară care să vizeze aspectele legate de organizarea, managementul, markentingul său) având la dispoziție informații cât mai multe, din surse autorizate.

Principiile analizei riscul de creditare cunoscute sub denumirea de cei șase „C” ai creditului sunt prezentate în tabelul nr.2.1. din anexa 1

Capitolul 3. Analiza procesului de creditare la B.C.R. SUCURSALA MEHEDINȚI

3.1. Condiții generale privind acordarea creditelor de B.C.R.

Banca Comerciala Română S.A. este organizată potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și completată, și a Legii bancare nr. 58/1998, fiind înmatriculata la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J40/90 din 23 ianuarie 1991.

Potrivit statutului său de organizare și funcționare, Banca Comerciala Română acordă clienților săi credite în lei si valută pe termen scurt de până la 12 luni, pe termen mediu până la 5 ani și pe termen lung de peste 5 ani în condițiile stabilite de lege, cu asigurarea resurselor corespunzătoare și a respectării dispozițiilor normelor metodologice .

Pot beneficia de credite persoane juridice, indiferent de forma de organizare și natura capitolului social, române sau străine rezidente în România, care au conturi deschise la bancă, pentru activități de aprovizionare, producție, desfacere, investiții, construcții montaj, comerț interior și exterior, transporturi, telecomunicații, cercetare-proiectare, turism, prestări servicii și alte activități autorizate de lege.

Principii și reguli generale privind activitatea de creditare

În întreaga activitate de creditare, B.C.R. va respecta întocmai prevederile Legii bancare nr. 58/1998, Legii nr. 101/1998 privind statutul B.N.R. în calitatea sa de bancă centrală cu atribuții de reglementare în domeniile monetar, de credite, valutar și de plați, precum și propriile norme și instrucțiuni de lucru.

Operațiunile de aprobare și acordare a creditelor au la bază prudența bancară ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii .

Conform prevederilor Legii bancare nr. 58/1998 „la acordarea creditelor băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate” și „toate operațiunile de credit și de garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții”

Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilități și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât și din cele prognozate (viitoare)

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru B.C.R., deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile , să obțină profit și, pe această bază să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

B.C.R. are obligația să analizeze și să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziție toate documentele și actele din care să rezulte natura activităților desfășurate, credibilitatea, situația patrimonială, rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială și orice alte documente și date care să permită evaluarea potențialului economic, organizator și financiar al clientului

Creditele și scrisorile de garanție solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutați.

Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinație decât cea stabilita, dă dreptul băncii să întrerupă creditarea și să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate, banca percepe dobânzi și comisioane ale căror niveluri de bază se avizează de Comitetul de Direcție și se aprobă de Consiliului de Administrație al băncii, precum și penalități stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadență a creditelor și neachitării dobânzilor datorate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către B.C.R., formată din credite și dobânzi.

În conformitate cu clauzele contractului de credit, B.C.R. are dreptul să verifice la clienții săi existența permanentă și integritatea garanțiilor asigurătorii pe toată perioada creditării, respectarea condițiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea prevederilor contractuale, să retragă creditele înainte de scadența stabilită sau, în lipsa de disponibilități, să le treacă la credite restante și/sau îndoielnice și să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale, precum și dobânzile aferente acestora, nerambursabile, respectiv neîncasate la scadență, sunt considerate creanțe restante și respectiv, dobânzile restante.

Creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale, creanțe restante, precum și dobânzile aferente, trecute în litigiu, sunt considerate creanțe îndoielnice și, respectiv, dobânzile îndoielnice.

Se consideră trecute în litigiu, creditele, valorile de recuperat, creanțele comerciale, creanțele restante , precum și dobânzile aferente , ce fac obiectul unei cereri înregistrate la instanța de judecată pentru obținerea unui titlu, executarea silită a debitorului, lichidarea judiciară a acestuia precum și orice alte cereri privind recuperarea creanțelor băncii din credite și dobânzi, cu excepția fazei de notificare.

Dobânzile de primit (neajunse la scadență), calculate de la data punerii la dispoziția clienților a fondurilor și până la scadență sunt considerate creanțe atașate

Pe toată durata creditării(agenții economici beneficiari de credite au obligația să pună la dispoziția băncii un exemplar di bilanțul contabil/situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de B.C.R.. Această obligație va fi prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credit

B.C.R. acordă credite la cererea clienților, clienți care trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

sunt constituiți conform legii și posedă capital social vărsat potrivit statutului (actului constitutiv);

desfășoară activități legale și eficiente potrivit statutului de funcționare (actului constitutiv), având un nivel corespunzător al indicatorilor de bonitate;

din analiza fluxurilor de lichidități, care urmează să fie cesionate băncii, rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor din credit și plata dobânzilor aferente;

prezintă garanții pentru utilizarea cu eficiență a împrumutului, rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente, garanțiilor de companie, în cazul firmelor multinaționale de prim rang, sau a planului de afaceri;

valoarea garanțiilor acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioada de creditare;

își derulează activitate prin conturi deschise la unitățile teritoriale ale băncii;

acceptă clauzele din contractul de credite.

După aprobarea unui credit, B.C.R. nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatarea furnizării de către client a unor date nereale și numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile calendaristice, care va fi comunicat în scris acestuia.

Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz , utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului de credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului de credit sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.

Clienții băncii

Categorii de împrumutați

În contextul normelor metodologice privind activitatea de creditare nr. 1/2000, clienții băncii sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, înregistrate în România, care desfășoară activități legale, au conturi deschise la bancă și își derulează operațiunile prin aceste conturi.

Categoriile de clienți ai băncii care pot beneficia de credite sunt:

regii autonome, companii și societăți naționale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind organizare unităților economice de stat ca regii autonome și societățile comerciale, Ordonanței de Urgență nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome și actelor normative privind înființarea companiilor naționale;

societăți comerciale cu capital de stat sau privat și alte unități care își desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale, constituite potrivit Legii 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, modificată și completată;

societăți comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite potrivit legii;

societăți agricole cu personalitate juridică, constituite potrivit legii nr. 36/1991 privind societățile agricole;

unități administrativ teritoriale organizate potrivit legii;

fundații și alte organizații nonprofit constituite potrivit legii;

asociații de proprietari și alte forme de asociere prevăzute de lege;

alte persoane juridice, organizate în conformitate cu legea și care desfășoară activități legale.

Surse de informare cu privire la clienții băncii

Pentru cunoașterea și evaluarea situației economico-financiară prezentă și de perspectivă a clienților, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-și asigure o bază de informații asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze periodic

Principalele surse de informații sunt:

informații obținute de la clienți:

din cererea de deschidere de a contului, cererea de credite;

din contractului de societate și statutul societății (actul constitutiv);

din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere raportările contabile periodice, balanțele de verificare și alte situații financiare.

b. informații din evidențele băncii privind:

volumul total de credite aprobat și acordat, pe categorii de credite și durate de rambursare;

volumul de încasări și plăți lunare;

incidente apărute în derularea operațiunilor de plăți fără numerar, a operațiunilor de creditare, precum și volumul și frecvența acestora;

serviciul datoriei.

c. informații din surse exterioare, care pot fi obținute de la:

Banca Națională a României;

Centrala Riscurilor Bancare;

Centrala Incidențelor de Plăți;

Registrul Comerțului;

organisme specializate;

alte bănci și organisme care au relații cu clienții

Institutul Național de Statistică și Studii Economice și direcțiile județene de statistică;

agenții economice care au relații contractuale cu clientul;

camerele de comerț, judecătoriile, birourile notarilor publici, și primăriile locale;

mijloace mass-media etc.

Documentația necesară pentru obținerea creditelor și a scrisorilor de garanție bancară

Documentația pe care clienții B.C.R. o prezintă unităților bancare teritoriale în vederea obținerii de credite, trebuie să cuprindă:

cererea de credite semnată de persoane autorizate să reprezinte agentul economic solicitant;

bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierdere, încheiate pentru ultimii doi ani, ultimele situații privind: „Rezultatele financiare” și „Situația patrimoniului”, balanța de verificare încheiată pentru ultima lună, conform prevederilor normelor metodologice;

situația prognozată a plăților și încasărilor (cash flow) aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul și bugetul de venituri și cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor;

situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantitățile, valorile, cauzele formării și termenele de valorificare;

situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;

lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat și evaluare acestora;

planul de afaceri în cazul agenților economici cu o cifră de afaceri anuală de peste 1 milion echivalent USD;

orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Documentația prevăzută mai sus este comună pentru toate categoriile de credite, la acestea agenții economici vor anexa, după caz și alte documente necesare, solicitate.

Documentele prezentate de către clienți în vederea obținerii creditelor, cât și cele elaborate ulterior de bancă în cursul procesului de acordare, verificare, rambursare, reprezintă conținutul dosarului de credite al fiecărui client.

Principii și clauze generale privind contractele de credite

Contractul de credit este actul încheiat între bancă și împrumutat prin care se materializează acordul de voință între cele două părți.

Întrucât toate operațiunile de credit și garanții ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții, este interzisă acordarea efectivă a vreunei sume din creditul aprobat fără încheierea în prealabil a contractului de credit între bancă și împrumutat.

În cazul creditelor globale de exploatare, contractele de credite se întocmesc de bancă cu împrumutații pe o perioadă de 180 de zile, înainte de scadența acestor credite, ofițerii de credite vor efectua revizuirea acestora, pe baza analizei modului de derulare a creditului, a respectării destinației și a celorlalte condiții avute în vedere la acordarea lor și dacă sunt îndeplinite toate condițiile, creditele globale de exploatare se pot prelungi pe încă 6 luni, pe bază de acte adiționale, fără a depăși 12 luni de la acordarea primului credit.

Creditele globale de exploatare se pot acorda și pe perioade de 365 zile, cu menținerea că la revizuire, dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite, constituirea procesului de creditare se va putea realiza numai prin încheierea unor contracte de credite.

Împrumuturile sub forma utilizărilor din deschideri de credite permanente (limite de credite) se acordă pe baza contractelor ce se încheie de bancă cu împrumutații, de regulă, pe o perioadă de 180 de zile.

Contractele de credite aferente creditelor care se acordă pe obiective distincte de creditare, se încheie pe întreaga perioada de timp pentru care creditele respective au fost aprobate de bancă, cu respectarea prevederilor normelor metodologice.

Contractul de credit se întocmește în minimum trei exemplare, a căror destinație este următoarea:

exemplarul 1 se păstrează într-un loc distinct, stabilit de conducerea unității băncii, constituind portofoliul de contracte de credite al unității bancare respective;

exemplarul 2 se predă împrumutatului care va semna de primire pe exemplarul 1;

exemplarul 3 se păstrează în dosarul de credite al agentului economic respectiv, pe întreaga perioadă de creditare, până la rambursarea integrală.

Toate cele trei exemplare ale contractului de credit sunt exemplare originale, având fiecare în parte aceeași putere juridică.

Obligația urmăririi și respectării destinației creditelor prevăzută în contract, precum și încadrarea plăților efectuate din credite în plafonul aprobat, revine comportamentului de credite. Un extras din contractul de credite se predă la serviciul decontări-contabilitate pentru acordarea împrumutului și respectiv, urmărirea rambursării acestuia și plații dobânzilor conform graficului de eșalonare

Contractele de credite și actele adiționale la acesta vor fi înregistrate de către ofițerii de credite în „Registrul contractelor de credite și de garanții”

Din partea băncii, contractul de credite se semnează de reprezentanții autorizați (director și contabil șef) și se vizează pentru legalitate de consilierul juridic al unității bancare teritoriale, care acordă efectiv creditul, iar din partea agentului economic de reprezentanții autorizați ai acestuia.

În contractele de credite nu se admit modificări, ștersături clauze contractuale care nu fac obiectul contractului respectiv, care pot conduce la interpretări eronate sau la pierderea drepturilor ce decurg din contract.

Contractul de credit încetează de drept la expirarea duratei pentru care a fost încheiat, dacă împrumutatul a achitat toate obligațiile sale față de bancă, iar în situația în care se înregistrează credite și dobânzi restante contractul de credite rămâne în vigoare până la data recuperării integrale a creanțelor băncii.

Contractul de credit produce efecte juridice până la finalizarea ultimului act de recuperare a creditului și dobânzilor, inclusiv prin executarea silită sau procedura de reorganizare și faliment.

Toate aceste sume viitoare se cumulează în acest moment cu sumele restante, neachitate, ele constituind obiectul executării voluntare sau silite.

Încetarea contractului de credit prin efectul rezilierii, are drept consecință încetarea efectelor contractului pentru viitor. Prin urmare, la data declanșării rezilierii, toate sumele viitoare datorate de împrumutat în baza contractului de credit ( rate de credit, dobânzi, comisioane) devin scadente.

În cazul când nu sunt îndeplinite condițiile din contract pentru punerea la dispoziție a creditului, conducerea unității băncii va comunica în scris împrumutatului cauzele neacordării efective a creditului.

3.2. Garantarea creditelor acordate de B.C.R.

3.2.1. Tipuri de garanții acceptate de B.C.R. la acordarea creditelor

În conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998 „la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, băncile cer solicitanților garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele lor de creditare.”

Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planului de afaceri prezentat băncii și pe capacitatea împrumutaților de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursa de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor, cu condiția ca fluxul de lichidități (cash flow) al agenților economici împrumutați să fie cesionat băncii și să se deruleze prin conturile deschise la aceasta.

În raporturile sale cu debitorul, creditorul este expus unor riscuri care impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanței. În cazul în care în ziua scadenței debitorului ni-își poate achita datoriile și nu poate să-și execute obligația asumată, creditorul dacă are garanți constituite în condițiile legii, pe baze contractuale, le poate executa îndestulându-și creanța.

După natura lor, garanțiile pot fi: garanții reale, garanții personale, cesiunea de creanță

a. Garanții reale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării obligației asumate.

Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori chirografari a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție reală sau personală, sau garanția are un grad de prioritate inferior celui al băncii fiind, deci, destinat urmăriri și satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile reale conferă creditorului garantat:

dreptul de preferință în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditorului garantat și numai ceea ce prisosește va servi satisfacerii pretențiilor celorlalți;

dreptul de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmării bunul în mâinile oricărui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanței garantate.

Garanțiile reale sunt:

garanțiile reale mobiliare (gajul propriu-zis ce poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanție sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanție);

garanțiile reale imobiliare (ipoteca).

b. Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu va plăti însuși.

Formele de garanții personale aplicabile conform reglementărilor în legislația românească sunt:

fidejusiunea (cauțiunea), reglementată de art. 1652 din Codul Civil;

garanțiile prezentate sub formă de scrisori de garanție emise de bănci, instituții financiare și de asigurări și autorități administrative (ministere), companii inter(naționale) ce au această competență;

garanțiile personale reglementate de legii, speciale, dar care se întemeiază pe ideea de fidejusiune (de exemplu) garanția constituită de o terță persoană pentru acoperirea eventualelor pagube ce ar fi cauzate unui agent economic de către gestionar, conform Legii nr. 22/1969, cu completările ulterioare).

c. Cesiunea de creanță deși nu face parte din categoria garanțiilor reale sau personale întrucât este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisă a creditelor acordate de bancă și a dobânzilor aferente. Prin rezultatul său cesiunea de creanță asigură, ca orice garanție recuperarea creanțelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare.

La acordarea creditelor și a altor facilități, ofițerii de credite vor solicita clienților în mod obligatoriu, ca primă garanție cesionarea în favoarea băncii a fluxului de lichidități (cash flow), care trebuie derulat prin bancă.

Fluxul de lichidități se va cesiona băncii conform procedurilor privind cesiunea de creanță prevăzute în normele metodologice pentru creanțele certe și exigibile potrivit contractele încheiate. Pentru creanțele viitoare, banca va solicita încheierea unui angajament sub semnătură autentică sau privată în care se va stipula ca, respectivele creanțele vor fi cesionate în favoarea băncii în momentul în care acestea vor deveni certe și exigibile, conform contractelor încheiate.

Pentru aplicarea permanentă a prudenței bancare, ca principiu fundamental ce caracterizează activitatea băncii, unitățile bancare teritoriale B.C.R. vor accepta, în funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multe garanții (mix de garanții) dintre cele prezentate: garanții necondiționate de la Guvernul României; garanția bancară ; depozitul bancar (cash-ul colateral); contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente (asigurarea de risc financiar); cesiunea de creanță; ipoteca; contractul de garanții reale mobiliare, reglementat de Legea nr. 99/1999; fidejusiunea (cauțiunea); garanția de firmă (companie); planul de afaceri; alte garanții.

Garanțiile guvernamentale și garanțiile bancare

Garanțiile guvernamentale se acordă de puterea executivă a statului, reprezentată de către ministere care sunt autorizate să emită garanții în numele și în conul statului pentru creditele acordate de societățile bancare în temeiul unor acte normative.

Scrisoarea de garanție este o modalitate specifică de materializare a unei garanții dată de către o societate bancară la solicitarea unei persoane fizice sau juridice, care contractează un credit.

Această formă de garantare a unui credit este considerată sigură datorită nivelului ridicat, în general, al solvabilității unei bănci, precum și lichidităților importante de care aceasta dispune.

Banca poate accepta, în garantarea unor credite, scrisori de garanție emise de către alte instituții bancare și financiare agreate, în cadrul limitei de expunere.

B.C.R. poate să emită scrisori de garanție la solicitarea clienților săi pentru garantarea unor obligații ale acestora față de alte societăți bancare. Competența de aprobare a acestora scrisori de garanție revine exclusiv Centralei băncii.

Scrisorile de garanție bancară va putea fi admisă în garantarea creditului, dacă aceasta a fost emisă de către o bancă sau instituție financiară din țară sau străinătate, agreată de bancă, prin care se angajează necondiționat și irevocabil, ca în cazul în care o anumită persoană juridică numită „debitor principal” nu va plăti la un anumit termen o anumită sumă determinată și indicată în mod expres în scrisoare, să plătească ea însăși suma neachitată, în favoarea bănciibeneficiare a garanției (împrumutător), în cazul de față B.C.R.

Scrisorile de garanție emise de băncile sau instituțiile financiare din străinătate sunt admise drept garanții dacă sunt exprimate într-un din principalele valute convertibilitate.

Ipoteca

Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, fiind o garanție imobiliară reală și accesorie care nu implică deposedarea de bunul adus în garanție a celui ce o încheie.

Ipoteca conferă creditorului ipotecar neplătit la scadență, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricărui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului la executarea silită și de a fi plătit cu preferință din prețul astfel realizat.

Dreptul real de ipotecă nu conferă creditorului posesia, folosința sau dispoziția asupra bunului ipotecat.

Caracteristicile generale ale ipotecii:

este un drept real accesoriu ce însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor. Existența ipotecii presupune, deci existența obligației principale pe care o garantează;

există o garanție imobiliară, putând fi deci ipotecate:

bunurile imobile aflate în circuitul civil;

accesoriile acestora care sunt imobile prin destinației;

uzufructul asupra unor imobile.

Nu pot fi ipotecate bunurile imobile viitoare și bunurile imobile.

ipoteca este indivizibilă în sensul că va continua să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost plătită o parte din datorie. Toate bunurile ipotecate și fiecare dintre ele, în întregime, garantează întreaga creanță și fiecare fracțiune a acesteia;

ipoteca este supusă principiului specializării. Sub sancțiunea nulității, ipoteca trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanție, cât ți la înscrierea acesteia la biroul de Carte Funciară de pe lângă judecătoria din circumscripția în care se află imobilul ipotecat.

Garanțiile reale mobiliare

Garanțiile reale mobiliare pot avea ca obiect:

bunuri propriu-zise:

orice bun mobil corporal, principal sau accesoriu (chiar accesoriu al unui bun imobil, cu condiția să fie reparabil de acesta, fungibil sau nefungibil, inclusiv stocuri;

instrumentele negociabile, inclusiv cele garantate printr-o ipotecă;

universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care poate îngloba inventarul bunurilor circulante și bunurile viitoare;

pădurea, recolta agricolă, minerale și hidrocarburile ce urmează a fi extrase sau care au fost extrase;

echipamentele, instalațiile, mașinile agricole, sau altele asemenea;

navele și aeronavele;

bunurile mobile închiriate sau luate în leasing pe o durată mai mare de 1 an;

orice alt bun imobil ce poate fi grevat cu sarcini cu excepția celor care, prin dispoziția de lege ori prin angajamente asumate de proprietar, nu pot fi înstrăinate.

drepturi, actuale viitoare, referitoare la:

solduri creditoare ale conturilor de depozit, depuneri de economii ori depozite la termen deschise la instituții bancare sau financiare;

certificate de depozit, conosamente și altele similare;

acțiuni și părți sociale din societăți pe acțiuni și cu răspundere limitată.

drepturi de exploatare a resurselor naturale și operare de servicii publice, în condițiile prevăzute de lege;

drepturi de invenții, mărci de fabrică și alte drepturi de proprietate intelectuală, industrială sau comercială;

drepturi din închiriere sau arendarea unor bunuri imobiliare;

drepturi societare;

orice drept, exclusiv sau nu, de a tranzacționa cu bunuri mobile sau de a asigura servicii, care poate fi cedat de către titular;

drepturi de creanță, garantate sau negarantate;

polița de asigurare.

Contractul de depozit bancar (cash-ul colateral)

Depozitul bancar (cash-ul colateral) constituit în lei sau alte valute convertibile reprezintă o formă specifică a garanției reale mobiliare cu deposedare, materializată sub forma unei sume de bani depusă de debitor la bancă (soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerilor de economii ori altor conturi similare) în favoarea creditorului, în anumite condiții stabilite de părți.

Debitorul poate constitui depozitul bancar la societatea bancară care acordă creditul sau la o altă societate bancară, încheindu-se un contract de depozit.

Ofițerii de credite și consilierii juridici vor solicita clienților ca depozitele colaterale să fie constituite, de regulă, la B.C.R.

Depozitul bancar poate fi constituit, de regulă, din surse proprii ale agentului economic, din încasările realizate în contul curent sau din plafonul disponibil la creditele bancare pentru finanțarea activității de ansamblu de care beneficiază acesta.

Pentru ca depozitul bancar să fie acceptat drept garanție creditului este necesar ca ofițerul de credite să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

existența unui contract de depozit bancar întocmit cu respectarea regimului juridic al garanțiilor reale mobiliare, inclusiv cele privitoare la publicitate; pentru depozitul bancar constituit la unitățile B.C.R. nu este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate prin Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare;

indicarea băncii la care se constituie depozitul și a contului în care a fost constituit;

valoarea depozitului bancar să acopere valoarea creditului solicitat și dobânda aferentă;

termenul de valabilitate al depozitului să fie după scadența obligației de plată;

semnăturile autorizate ale agentului economic care constituie depozitului și ale băncii la care se constituie;

certificarea scrisă a băncii la care s-a constituit depozitul în cazul când aceasta este o altă bancă decât cea care acordă creditul, cu privire la asumarea obligației de a ține suma la dispoziția băncii garante până la executarea obligației de către debitor sau plata acesteia pe baza depozitului adus în garanție.

Fidejusiunea (Cauțiunea)

Fidejusiunea sau Cauțiunea este un contract accesoriu, unilateral, consensual și cu titlu gratuit prin intermediul căruia o persoană numită fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa el însuși.

Contractul de fidejusiune este un contract:

accesoriu, în consecință fidejusiunea urmează soarta obligației principale, atât în ce privește validitatea, cât și stingerea obligației;

unilateral, în sensul că dă naștere numai la dispoziția fidejusorului, creditorul neavând nici o obligație;

consensual, în sensul că este necesar acordul de voință al părților, forma scrisă fiind însă absolut necesară pentru a proba încheierea contractului și pentru determinarea întinderii garanției;

cu titlu gratuit, întrucât fidejusorul nu urmărește să obțină o contraprestație de la creditorul cu care a încheiat convenția.

Fidejusorul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

capacitatea juridică de a contracta;

să fie solvabil;

să aibă domiciliul în țară.

Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanță se constată printr-o convenție scrisă, încheiată sub semnătură privată între bancă și împrumutat.

Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, constând în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar, care va deveni astfel creditor în locul său și va putea încasa creanță de la debitorul cedat. Deși cesiunea de creanță este, în fapt, un mijloc de transmitere a obligațiilor, poate fi apreciate tot odată și ca ogaranție ce se constituie sub forma unei garanții asupra creanțelor care sunt bunuri mobile necorporale.

Creanța trebuie să fie:

certă, să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic;

lichidă, să fie determinată cu exactitate valoarea ei;

exigibilă, să fie localizată în timp la o dată precisă, nu sub condiție.

Cesiunea de creanță fiind o convenție, un contract, trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate ale contractului.

Acesta este un contract consensual, deci este valabil încheiat din momentul realzării acordului de voință între cedent și cesionar.

Pentru ca cesiunea să fie opozabilă și terților, inclusiv debitorului cedat, trebuie îndeplinită una din următoarele formalități:

notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, căruia i se comunică, de fapt, schimbarea creditorului său inițial;

acceptarea de către debitorul cedat, respectiv luarea la cunoștință de către acesta despre schimbarea creditorului său inițial.

Notificarea se face prin executor judecătoresc, în acest mod cesiunea fiind opozabilă atât debitorului cedat cât și terților.

Pot fi cesionate creanțele din livrări de mărfuri executări de lucrări și prestări de servicii, atât la export cât și la intern.

Contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente (asigurarea de risc financiar).

Contractul de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente reprezintă o garanție financiară pe care asigurătorul o constituie prin plata în locul debitorului asigurat a unei sume de bani în cazul neîndeplinirii de către asigurat a obligațiilor de plată izvorâte din raportul contractual cu terțul.

Societatea de asigurare-reasigurare care emite o poliță de cauțiune (contract de asigurare împotriva riscului financiar) pe numele debitorului asigurat ți în beneficiul băncii, garantează plata la scadență a ratelor de credite și a dobânzilor aferente dacă acestea nu sunt achitate de către debitorul asigurat.

Contractul pentru asigurarea împotriva riscului financiar de neplata se încheie pe un an de la acordarea creditului și se prelungește pe noi perioade de câte un an până la recuperarea integrală a creditului și a dobânzilor aferente.

Sumele de încasat din contractul de asigurare împotriva riscului financiar de neplată reprezintă garanția creditelor.

Prima de asigurare pe care o plătește banca în calitate de asigurat la societatea de asigurare-reasigurare pentru acoperirea riscului financiar de neplată se va stabili în funcție de categoria de creditului asigurat. Prima de asigurare se calculează la soldul creditului datorat ți al dobânzilor pe 2 luni.

Dreptul de gaj general

Faptul de a fi contractat o obligație implică pentru debitor, răspundere nelimitată și cu întregul său patrimoniu, pentru garantarea executării obligației principiu exprimat în art. 1718 Cod Civil potrivit căruia: „oricine este obligat personal, este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.”

Legea creează deci în favoarea creditorului un drept de gaj general asupra tuturor bunurilor debitorului, iar în caz de neexecutare a obligației, creditorului are dreptul să fie despăgubit din masa generală de bunuri ale debitorului.

Dreptul de gaj general conferă creditorului o creanță chirografară și obligă debitorul să răspundă de îndeplinirea obligațiilor sale cu toate bunurile prezente și viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună proporțională a tuturor creditorului chirografari.

Întrucât toți creditorii au o poziție egală față de bunurile debitorului, în caz de insuficiență a sumelor obținute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă și ceilalți eventuali creditori, proporțional cu valoarea creanțelor fiecăruia.

Gajul general nu conferă unității bancare creditoare privilegiul (întâietatea) asigurat de garanțiile reale, motiv pentru care riscurile băncii sunt mult mai mari în situația în care solicită numai o asemenea garanție, aceasta neapărând banca împotriva riscului insolvabilității debitorului său.

Gajul general cuprinde toate bunurile mobile și imobile din patrimoniul împrumutatului, inclusiv cele cumpărate sau realizate din credite, precum și disponibilitatea acestuia, astfel el poate fluctua în timp.

Gajul general va fi acceptat în garanție la valoarea certă și lichidă a patrimoniului, neafectat de alte obligații, actualizată în funcție de valoarea de piață și marja de risc aferentă acestei categorii de garanție.

În situația în care, pentru creditul solicitat, banca admite gajul general, ofițerul de credite va efectua, în mod obligatoriu, o verificare la fața locului a principalelor elemente de patrimoniu ale împrumutatului sau garantului, după caz, iar concluziile rezultate vor fi menționate în referatul de analiză a creditului.

Garanția de firmă (companie)

În scopul creșterii operativității în relațiile de credit cu clienții de prim rang (firme internaționale, multinaționale societăți și regii naționale, strategice, societăți comerciale de importanță deosebită pentru bancă etc.) cu o reputație recunoscută în comunitatea internă și/sau internațională de afaceri, banca poate accepta drept garanție a creditelor garanția de firmă (companie) care are la bază angajamentul ferm al împrumutatului dat sub semnătura autentică sau privată de a derula prin ghișeele băncii, în totalitate sau parțial, cash-flow-ul rezultat din activitatea curentă desfășurată de acesta.

În fapt, garanția de firmă (companie) este o cesiune de creanță care nu este necesar a fi formalizată juridic respectiv nu este necesar să se notifice debitorilor cedați și nici să se solicite acestora declarația de acceptare, fiind suficientă încrederea băncii în angajamentul împrumutatului de a derula fluxurile de încasări și plăți prin bancă, acestea constituind sursa rambursării creditelor și plății dobânzilor.

Forma juridică a garanției de firmă (companie) o reprezintă angajamentul ferm al împrumutatului dat sub semnătura autentică sau privată, materializat într-un înscris separat sau în cadrul cererii de credite.

Planul de afaceri

Planul de afaceri reprezintă un document care se întocmește de agenții economici, cu sprijinul firmelor de specialitate și are drept scop fundamentarea din punct de vedere financiar, nefinanciar, al pieții de aprovizionare/desfacere, resursele de personal, oportunități, constrângeri, rezultate etc. A viabilității afacerilor.

În cazul firmelor cu cifra de afaceri anuală mai mare de 1 milion echivalent USD, prezentarea planului de afaceri este obligatorie ca anexă la documentația de credit, indiferent de tipul garanțiilor propuse a se constitui.

Planul de afaceri poate constitui garanție a creditelor îndeosebi în cazul întreprinderilor mici și mijlocii care nu dispun de alte forme de garanții. Banca poate admite drept garanție a creditelor cel mult 50% din cash flow-ul (încasări) rezultat din planul de afaceri elaborat/avizat de o firmă de specialitate, cu condiția ca încasările prevăzute în planul de afaceri să acopere integral cheltuielile și să se asigure obținerea unui profit rezonabil.

3.2.2. Constituirea garanțiilor

În vederea diminuării sau prevenirii unor riscuri care pot apare în recuperare creditelor acordate și a dobânzilor aferente, B.C.R. se va asigura că solicitanții dispun de capacități certe de rambursare a sumelor împrumutate din cash-flow-ul pozitiv rezultat din derularea activității curente (sursa principală), precum și de constituirea unor garanții asigurătorii la valoarea creditului și dobânzilor aferente (sursa secundară).

Pentru a fi acceptate de B.C.R., garanțiile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

existența piețelor de desfacere sau de potențiali cumpărători pentru bunurile propuse drept garanție;

să poată fi transformate rapid în lichidități;

să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;

bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului și să nu fie acceptate de alte creanțe, decât de B.C.R.;

proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le aduce în garanție;

bunurile care sunt achiziționate și puse în funcțiune anterior solicitării creditului trebuie să fie în stare corespunzătoare de funcționare în exploatare.

bunurile achiziționate și încă nepuse în funcțiune precum și bunurile care urmează a fi procurate și achitate parțial din credite să fie noi și însoțite de certificate de calitate și garanție;

bunurile admise în garanție de natura activelor imobilizate corporale trebuie să îndeplinească condițiile de selectare prevăzute în Normele Tehnice ale B.C.R. nr. 2/1999 privind evaluare activelor imobilizate corporale.

Neîndeplinirea acestor criterii și neidentificare altor garanții conduce la imposibilitatea acordării creditului solicitat.

În cazul în care garanțiile asigurătorii acceptate de B.C.R. în momentul aprobării creditului se transformă, schimbându-și forma materială în procesul de producție, prin prelucrare, introducere în consum, vânzare sau își reduc valoarea ca urmare a unor cauze fizico-chimice, economice sau din alte motive, B.C.R. va solicita împrumutatului, iar acesta este obligat să constituie noi garanții, de tipul celor prezentate mai sus, a căror valoare să acopere integral creditul și dobânda aferentă.

B.C.R. nu va accepta, de regulă, schimbarea unor garanții existente cu altele, indiferent de valoarea acestora, dacă cele propuse să înlocuiască colateralele existente au gradul de risc mai mare.

Garanțiile acceptate de B.C.R. și constituite drept colaterale pentru creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate vor fi înregistrate în contul în afara bilanțului „Garanții primite de la clientela”. Soldul contului reprezintă angajamente de garanție existente primite de la clientelă, aferente creditelor în sold.

B.C.R. nu va accepta în garanție bunuri din proprietatea publică aparținând regiilor autonome sau unităților administrativ-teritoriale care sunt organizate și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poșta și transporturi feroviare – precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de guvern.

Fac obiectul exclusiv al proprietății publice bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicații, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Valoarea activelor imobilizate corporale și necorporale care constituie obiectul garanției creditelor acordate de bancă, se va stabili pornind de la valoarea apreciată ca rezultat al unei evaluări întocmite în cadrul băncii, conform prevederilor din Norme Tehnice 2/1999 de B.C.R. privind evaluarea activelor imobilizate corporale sau întocmite în afara băncii și verificate în cadrul băncii.

Creditele acordate de B.C.R. și dobânzile aferente trebuie să fie acoperite integral cu garanții asigurătorii. Valoarea luată în calcul a bunurilor corporale și necorporale acceptate de B.C.R. în garanție creditelor acordate se va determina prin aplicare unei marje variabile (coeficient), în funcție de mărimea riscului în valorificarea acestora, precum în tabelul nr. 3.1.:

Tabelul nr. 3.1.

Notă

*) Valoarea acceptată de banca în cazul contractului de asigurare pentru neplata ratelor de credit și a dobânzilor aferente (asigurări de risc financiar) este în funcție de clauzele de acoperire a riscului prevăzute în contractul de credite și poate varia între 80-100 %;

**) Aceste valori sunt maxime, ele având, de regulă, valori mai mici ținând cont de riscul în valorificare; acest risc va fi apreciat de ofițerul de credite;

***) Valoarea acceptată de bancă în cazul fidejusiunii (cauțiunii)se situează la nivelul procentului corespunzător tipului de garanție pentru care s-a constituit (depozit bancar, ipoteca, garanții reale mobiliare etc.;

****) Garanția de firmă (companie) are la bază angajamentul ferm al debitorului dat sub semnătura autentică sau privată, de a derula prin ghișeele băncii total/parțial cash flow-ul rezultat din activitatea curentă desfășurată de acesta, fiind în fond o cesiune de creanță care nu este necesar a fi formalizată juridic. Valoarea acceptată de bancă în cazul garanției de firma (companiei) este în funcție de standingul financiar al companiei, de cifra de afaceri derulată prin B.C.R., de renumele firmei din comunitatea de afaceri, putând ajunge până la nivelul de 75% din cash-flow-ul care îl derulează firma prin B.C.R.;

*****) Planul de afaceri poate fi adus în garanția creditelor îndeosebi în cazul întrprinderilor mici și mijlocii care nu dispun de alte forme de garanții.;

Având în vedere gradul diferit de lichiditate al diverselor tipuri de garanții, cât și posibilitățile reale ale debitorilor de a constitui aceste garanții este recomandabilă utilizarea mixu-lui de garanții în sensul solicitării constituirii de către împrumutați a garanției sub diverse forme (ex. 25% cash colateral, 50% cesiune de creanță, 25% ipotecă etc.)

Constituirea garanțiilor se efectuează având în vedere că funcțiile pe care acestea le îndeplinesc sunt următoarele:

stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzător și la termen a obligațiilor asumate de către împrumutat;

asigură economisirea de lichidități, în sensul că garanția poate fi valorificată de bancă în vederea acoperirii creditului nerestitut și a dobânzilor neachitate de către debitor.

Pentru creditele pe termen mediu și lung acordate persoanelor juridice cu capital privat, care desfășoară activități în domeniul producției, distribuției, prelucrării și al prestării serviciilor în sectorul agricol, banca poate accepta garanții de la Fondul de Garantare a Creditului Rural care acoperă până la 70% din valoarea creditului, restul fiind acoperit cu alte tipuri de garanții de felul celor prezentate în subcapitolul precedent.

De asemenea, pentru creditele pe termen mediu și lung acordate persoanelor juridice cu capital privat, indiferent de tipul de activitate desfășurată, banca poate accepta garanții de la Fondul Român de Garantat a Creditelor care acoperă până la 70% din valoarea creditului, restul fiind acoperit cu alte tipuri de garanții prevăzute de norme.

B.C.R. poate accepta drept garanția creditelor și polițele de asigurare emise de EXIMBANK, în limita a 50% din valoarea creditelor, diferența urmând a fi acoperită de împrumutat cu alte tipuri de garanții din cele prevăzute în normele de creditare ale B.C.R..

Pot fi acceptate drept garanții pentru creditele acordate și scrisorile de garanție eliberate de alte bănci, polițele de asigurare a creditelor și dobânzilor aferente (asigurările de risc financiar) emise de societățile de asigurare-reasigurare, agreate de B.C.R.. Condițiile specifice privind asigurarea creditelor bancare vor fi înscrise în contractele de credite întocmite de bancă cu împrumutații.

În cazul clienților cu capital privat, a căror activitate depinde de una sau câteva „persoane cheie” (patron unic sau asociați), B.C.R. va solicita acestora ca o garanție cesionarea drepturilor de încasat din polița de asigurare mixtă pe viață a „persoanei cheie” de care depinde direct bunul mers al activității. Valoarea poliței de asigurare va trebuii să acopere cel puțin 10% din suma creditului și a dobânzilor aferente.

În cea ce privește constituirea garanției sub formă de ipotecă ,B.C.R. practică ipoteca convențională, care ia naștere din acordul de voință al părților, prin încheierea unui contract de ipotecă.

Pentru constituirea ipotecii convenționale, împrumutatul trebuie să îndeplinească două condiții de fond:

să aibă capacitatea deplină de exercițiu, deci să poată dispune asupra imobilului;

să aibă calitatea de proprietar actual (în momentul constituirii ipotecii) al bunului respectiv. Dacă constituitorul este proprietar sub condiție suspensivă sau rezolutorie, ipoteca va fi afectată de aceleași condiții. B.C.R. nu va lua garanție astfel de bunuri imobile.

Condițiile de formă ale contractului de ipotecă:

fiind un contract solemn, constatarea acestuia trebuie realizată printr-un act scris (contract) investit cu formulă autentică de autoritatea competentă, respectiv notarul public, nerespectarea acestei formalități esențiale conducând la nulitatea absolută a ipotecii;

în contractul de ipotecă se va menționa imobilul ipotecat precum și suma garantată;

obligativitatea efectuării publicității ipotecii prin care se asigură opozabilitatea actului față de terți precum și rangul de preferință al ipotecii.

Acceptarea de către bancă a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiții, întrunite cumulativ:

ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel care deține o astfel de ipotecă se îndestulează primul la masa credală în raport cu ceilalți creditori;

ipoteca de rangul II se poate accepta numai în următoarele condiții (cumulative):

beneficiarul ipotecii de rangul I este tot o unitate a B.C.R. și a fost constituită pentru acordarea de credit sau eliberarea unei scrisori de garanție;

valoarea bunului asupra căruia se constituie ipoteca de rangul II este suficientă pentru a acoperi ambele obligații față de bancă;

debitorul nu mai are alte bunuri asupra cărora să se poată constitui garanții reale.

valoarea imobilului ipotecat să fie actualizată în funcție de valoarea de piață și marja de risc aferentă acestui tip de garanție și să-și conserve valoare în timp;

durata existenței în timp a imobilului ipoteca să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației ce a generat ipoteca;

imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii;

să existe o piață sigură pentru bunurile ipotecate;

bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de potențiali cumpărători;

clădirile să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;

bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini. În acest sens la contractul de ipotecă se va anexa certificatul de sarcini al imobilului.

Înscrierea ipotecii convenționale, se face la biroul de Carte Funciară înființată pe lângă Judecătoria în circumscripția căreia se află bunul ipotecat.

Înscrierea ipotecii convenționale la registrul Cărții Funciare conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la înregistrare pentru creanța garantată. După această dată dreptul de ipotecă se perimă.

În legătură cu constituirea garanțiilor reale mobiliare, se pot preciza următoarele:

garanția reală mobiliară se constituie numai pe baza uni contract de garanție, pe bunuri sau drepturi, în beneficiul unui anumit creditor. Acesta trebuie încheiat în formă autentică;

banca va accepta drept garnție a creditelor acordate valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni etc.) numai dacă acestea sunt tranzacționate în mod curent pe piața primară sau secundară de capital. Acțiunile necotate pot fi admise în mod excepțional în garanția creditelor numai pe baza unui raport de evaluare întocmit de firme specializate;valorile mobiliare nu vor fi admise în garanție la mai mult de 70% din valoarea cea mai mică (cotație, valoarea de expertiză, preț de cumpărare, vânzare, valoarea nominală);

orice tip de obligație de a da, a face sau a nu face este susceptibilă să fie garantată cu garanție reală, inclusiv obligații prezente sau viitoare, sub condiție sau nu, divizibile sau indivizibile, determinate sau determinabile exprimate în moneda națională sau străină;

garanția reală mobiliară se poate constitui cu deposedare sau fără deposedare, ambele forme având forță juridică egală;

garanția reală poate să aibă ca obiect o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerț, pentru care trebuie determinate conținutul și caracteristicile anterior constituirii garanției reale. În acest caz nu este necesar ca părțile care compun bunurile afectate garanției să se afle într-o stare de interdependență funcțională;

legea stabilește cauze obligatorii și opționale în contractele de garanție reală, precum și clauze lovite de nulitate;

garanția acoperă în întregime obligația garantată, incluzând și dobânzile acumulate, precum și cheltuielile cu luarea în posesie, asigurarea și vânzarea bunului afectat garanției;

garanția reală acordă creditorului garantat următoarele drepturi: drept de preferință pentru creditor în a-și satisface creanța înaintea creditorilor negarantați sau a celor cu grad de prioritate inferior, de a intra în posesia bunului, de a inspecta bunul respectiv, precum și de urmărire silită a bunului afectat garanției;

contractul de garanție reală este titlu executoriu;

contractul de garanție mobiliară încetează:

o dată cu executarea de către debitor a obligației garantate;

prin actul liberator al creditorului (înainte de executarea obligației garantate);

prin hotărâre judecătorească.

În termen de 51 de zile de la stingerea garanției reale mobiliare creditorul trebuie să înscrie o notificare la arhiva electronică privind încetarea garanției reale mobiliare;

După îndeplinirea obligației garantate, la cererea debitorului creditorul restituie imediat posesia bunului afectat garanției dacă anterior intrase în posesia acestuia.

Față de terți, inclusiv față de stat, o garanție reală are grad de prioritate care se stabilește de la momentul în care garanția reală a fost făcută publică. Garanțiile reale îndeplinesc condiția de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanție reală la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

3.3. Scadențarea, rescadențarea, reeșalonarea și rambursarea creditelor

3.3.1. Categorii de credite și termene de creditare

In conformitate cu prevederile Legii bancare nr.58/1998 si cu propriul statut de organizare si funcționare, banca poate acorda credite clienților săi , credite in lei și valuta pe termen scurt, mediu și lung, cu asigurarea resurselor corespunzătoare.

Legea bancara nr.58/1998 definește creditul ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii si orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanța sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Operațiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziție clienților, fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauțiunii sau garanției în favoarea acestora. Sunt asimilate operațiunilor de creditare, operațiunile de leasing și toate operațiunile de locație însoțite de opțiunea de cumpărare.

Se disting doua forme de creditare:

Punerea la dispoziție a fondurilor, operațiuni care se înregistrează în conturile bilanțiere;

Angajamentul de a pune la dispoziție fonduri și angajamente prin semnătură, operațiuni care figurează în conturi în afara bilanțului.

Prin creditele pe termen scurt se înțeleg operațiunile de împrumut a căror durată nu depășește 12 luni, cu excepția creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricație.

Creditele a căror durată de rambursare este între unu și cinci ani sunt considerate pe termen mediu, iar cele care depășesc durata de cinci ani sunt credite pe termen lung.

Banca poate acorda clienților săi credite pe termen scurt: credite globale de exploatare in lei; linii de credite în lei și-n valută; credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare, în lei și valută; credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere, în lei; credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație în lei și valută; credite pentru prefinanțarea exporturilor în lei și valută; credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății în lei și valută; credite de scont în lei și valută; credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri, ordine de plată) în lei; factoringul în lei și valută; credite pentru facilitați de cont în lei; credite pe descoperit de cont(overdraft)în lei;

Banca poate acorda clienților săi credite pe termen mediu si lung: credite pentru echipament (investiții) în completarea surselor proprii în lei și valută; credite pentru cumpărarea de acțiuni și active, în lei; credite promotorii în lei; credite ipotecare în lei; credite pentru activitatea de leasing în lei și valută; credite de forfetare în valută.

Banca poate acorda clienților săi și alte categorii de credite pe termen scurt, mediu și lung, în lei si valuta cu aprobarea Comitetului de direcție al băncii.

In funcție de specificul activității, durata ciclurilor tehnologice de fabricație, a proceselor biologice, modalitățile de vânzare și plată, care determină situația economico-financiară și, respectiv, capacitatea de rambursare a fiecărui împrumutat, banca poate stabili în cadrul termenelor maxime de creditare, prevăzute în prezentele norme, termene intermediare de rambursare.

Durata de creditare cuprinde:

– perioada de tragere, în care creditul se angajează, respectiv de la data stabilită prin contract de punere a creditului la dispoziția împrumutatului și până la angajarea integrală a creditului;

– perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea(tragerea) integrală a creditului și data primei rate scadente conform contractului încheiat;

– perioada de grație este cuprinsa între data prevăzută în contract pentru utilizarea integrala a creditului și data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit.

Perioada de grație se acordă în cazul creditelor pentru echipament la care potrivit documentației tehnice s-a prevăzut un termen de atingere a parametrilor proiectați. Perioada de grație poate fi de 1-3 ani de la termenul de punere în funcțiune a investițiilor.

In cazul investițiilor care produc imediat după punerea în funcțiune, cum sunt utilajele, mașinile și instalațiile, perioada de grație nu va depăși 6 luni de la livrare.

Categorii de credite:

Creditele globale de exploatare în lei funcționează după sistemul revolving și se acordă în limita unui nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților: aprovizionări de materii prime și materiale; mărfuri; subansamble; piese de schimb; energie; combustibili; cheltuieli cu salariile și asimilatele acestora; impozite, taxe și alte cheltuieli aferente perioadei curente; necesare realizării și finalizării producției de mărfuri; executării de lucrări și prestării de servicii,

care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme de livrare la intern sau export.

Creditele globale de exploatare se acordă pe o perioadă de 180 de zile sau de 365 de zile, cu excepția creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricație.

Perioada de 180 de zile sau de 365 de zile se calculează de la data acordării creditelor și nu corespunde cu semestrul sau anul calendaristic.

Linii de credite în lei și valută reprezintă o modalitate de creditare în lei și valută a agenților economici, care funcționează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizate în mod fracționat, în funcție de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca nivelul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de credite aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condițiilor stabilite.

Volumul liniei de credite în valută se determină în funcție de cifra de afaceri realizată și de durata medie de încasare a clienților.

Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare în lei și valută se acordă clientelei pentru finanțarea operațiunilor cu caracter temporar pe baza documentației prezentate de agenții economici din care să rezulte situația stocurilor și cheltuielilor care fac obiectul creditării și cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime și materiale în avans față de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producției din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăți în expedierea produselor la intern sau la export etc.).

În cazul creditelor în valută pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare, pe lângă documentația comună de creditare care trebuie depusă de către agenții economici la bancă, se vor solicita și copii după contractele de import care fac obiectul creditului (sau oferta confirmată).

Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere în lei se acordă agenților economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală, precum și alte stocuri care nu sunt de natura celor curente și se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire) pe baza cererilor și documentaților prezentate de aceștia potrivit normelor băncii.

Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație în lei și valută se acordă agenților economici care execută astfel de produse, pe bază de comenzi și contracte care necesită finanțarea și urmărirea distinctă, în situația agenților economici a căror activitate curentă o reprezintă execuția de produse cu ciclu lung de fabricație.(Produsele cu ciclu lung de fabricație sunt cele ale căror cicluri tehnologice de execuție, de la lansarea în fabricație până la obținerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În această categorie de produse se încadrează construcția și reparațiile de nave maritime și fluviale, aeronave, elicoptere, instalații și utilaje complexe etc.)

Creditele pentru prefinanțarea exporturilor în lei și valută au ca destinație satisfacerea necesităților curente sau excepționale ale clienților ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului și se aprobă pe baza documentației prezentate de agenții economici, cu condiția existenței contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea și felul mărfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.

Credite de scont în lei și valută. Scontul reprezintă operațiunea prin care, în schimbul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin) exprimat în lei sau valută, banca pune la dispoziția posesorului creanței, valoarea efectului, mai puțin agio (dobânda și comisioanele aferente), înainte de scadența efectului respectiv.

3.3.2. Scadențarea creditelor

Scadența unui credit este termenul (data) la care acesta devine exigibil și trebuie rambursat. Scadența este o dată viitoare, posibilă și certă.

Scadența unei obligații este momentul în care aceasta devine exigibilă prin împlinirea termenului stabilit în actul constatator al raportului juridic obligațional (contract, convenție, angajament), respectiv momentul în care creditorul are dreptul de a cere executarea ei, iar debitorul are obligația de a plăti.

Scadențele creditelor pot fi:

intermediare;

finale.

Scadența intermediară reprezintă termenul la care o parte (rata) din împrumut devine exigibilă și trebuie rambursată.

Scadența finală este termenul la care ultima parte (rata) din împrumut sau întreg împrumutul în cazul ratei unice, devine exigibil și trebuie rambursat.

Scadențele intermediare și finale ale tuturor categoriilor de împrumuturi acordate de bancă vor fi consemnate, în mod obligatoriu, în contractele de credite încheiate de bancă cu împrumutații.

Un credit poate fi prevăzut la rambursare în mai multe rate intermediare sau într-o singură rată finală.

Scadențele de rambursare a creditelor se stabilesc în funcție de mișcarea stocurilor, cheltuielilor și a celorlalte active care constituie obiectul creditelor, respectiv de trecerea acestora dintr-un stadiu în altul în cadrul procesului de aprovizionare – producție – desfacere – încasare, în corelare cu capacitatea de rambursare a împrumutaților.

În cazul creditelor tip revolving în lei și valută, respectiv creditele globale de exploatare și liniile de credite, scadențele se stabilesc, de regulă, la 180 de zile de la acordare. Scadențele creditelor tip revolving în lei și valută pot fi stabilite la 365 zile de la acordare pentru agenții economici cu un standing financiar ridicat și cu perspective de menținere la acest nivel, cu un serviciu al datoriei față de bancă bun și cu indicatorii de bonitate cu evoluție pozitivă. Pentru agenții economici la care standingul financiar, serviciul datoriei și indicatorii de bonitate înregistrează o tendință de scădere față de nivelurile anterioare, scadențele creditelor tip revolving vor fi stabilite la intervale de timp mai mici (90 de zile).

Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare în lei și valută se scadențează la rambursare în funcție de termenele de valorificare a stocurilor respective, fără a depăși 12 luni de la acordare, cu excepția creditelor acordate agenților economici din sfera comerțului la care scadențele se stabilesc la cel mult 180 de zile de la acordare.

Prin valorificare se înțelege trecerea stocurilor, cheltuielilor și a celorlalte active dintr-un stadiu în altul al ciclului de aprovizionare – producție – desfacere, corelată cu încasarea produselor.

Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere în lei se scadențează la rambursare în funcție de mișcarea și evoluția stocurilor, fără a depăși 12 luni de la acordare, dar nu mai târziu de începerea sezonului următor de producție (cicluri de producție naturale).

Creditele de trezorerie pentru produsele cu ciclu lung de fabricație în lei și valută se scadențează la rambursare în funcție de durata ciclului tehnologic de execuție, de la lansarea în fabricație până la obținerea produselor finite și încasarea contravalorii acestora. Pentru această categorie de credite care prin natura lor sunt asimilate creditelor pe termen scurt, durata de rambursare poate depăși, prin excepție, 12 luni de la acordare.

Creditele pentru prefinanțarea exporturilor în lei și valută vizează, de regulă, ciclul de aprovizionare – producție și ca atare se vor scadența la rambursare la încheierea fazei de producție și obținerea produselor finite, fără a depăși 12 luni de la acordarea creditelor.

Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății se scadențează la rambursare în funcție de termenele de livrare și încasare prevăzute în contractele externe și în modalitatea de plată (acreditiv, ordin de plată extern, incasso).

Creditele de scont în lei și valută se scadențează la rambursare în funcție de scadența titlului scontat, fără a depăși 365 zile de la acordare.

Scadența creditelor acordate pe documente de plată aflate în curs de încasare în lei se stabilește în ziua încasării sumelor.

Scadența creditelor acordate pe cecuri remise spre încasare se stabilește cu cel mult 7 zile lucrătoare după expirarea termenelor legale de prezentare la plata cecurilor creditate, iar în cazul creditelor acordate pe ordin de plată, scadența se va stabili la cel mult 5 zile lucrătoare de la data decontării documentelor. Pentru cecurile postdatate, scadența se stabilește la cel mult 45 de zile de la acordarea creditelor.

Creditele de factoring în lei și valută se scadențează la rambursare eșalonat în funcție de termenul de încasare a facturilor prezentate și acceptate la creditare, fără a depăși 180 zile de la emitere.

Creditele pentru facilități de cont în lei se scadențează la rambursare în funcție de eliminarea cauzelor care au determinat apelarea la astfel de credite, fără a depăși 30 de zile calendaristice de la acordare, iar creditele pe descoperit de cont (overdraft) în lei, după cel mult 7 zile calendaristice de la acordare.

Creditele pentru echipament (investiții) în lei și valută se scadențează la rambursare în funcție de existența lichidităților în conturile împrumutaților, precum și de resursele proprii ce se vor constitui conform proiecției cash – flow – ului general și a situației surselor pentru investiții.

3.3.3. Rescadențarea creditelor

Amânarea termenului de rambursare a unui credit se realizează prin modificarea scadenței intermediare la o dată viitoare față de cea stabilită inițial, fără insă a depăși termenul maxim de acordare a creditului respectiv, stabilit prin lege.

Prin prelungirea termenului de rambursare a unui credit se înțelege modificarea scadenței finale a acestuia la o dată viitoare, care depășește termenul maxim de rambursare stabilit inițial, fără a depăși termenele prevăzute de lege și de norme.

La cererea clienților săi, în cazuri justificate economic, banca poate rescadența creditele în sensul amânării sau prelungirii termenului de rambursare a acestora, prin una din următoarele modalități:

amânarea o singură dată a termenului de rambursare a uneia sau a cel mult două rate intermediare în interiorul termenului inițial maxim aprobat;

amânarea de cel mult două ori a aceleiași rate intermediare în interiorul termenului inițial maxim aprobat;

prelungirea o singură dată a termenului de rambursare a ratei finale peste termenul inițial aprobat cu încadrarea în termenul maxim de creditare prevăzut de dispozițiile legale și de prezentele norme metodologice pentru respectiva categorie de credite.

Rescadențarea creditelor se aprobă de organele în competența cărora a intrat inițial aprobarea creditelor respective.

Rescadențarea creditelor se efectuează de bancă, la cererea scrisă a clienților săi beneficiari de credite, adresate în timp util, înainte de expirarea scadenței ratei (ratelor) pentru care se solicită amânarea, iar în cazul creditelor care intră în competența Centralei băncii, cu cel puțin 15 zile înainte de expirarea scadenței

Noile termene de rambursare rezultate în urma rescadențării creditelor vor fi înscrise în acte adiționale la contractele de credite încheiate cu împrumut.

3.3.4. Reeșalonarea creditelor

În cazuri deosebite, justificate economic, când împrumutatul se confruntă cu greutăți majore în rambursarea ratelor de credit și achitarea dobânzilor aferente acestora, la solicitarea clientului, ofițerii de credite vor analiza situația economico-financiară a împrumutatului și vor putea propune reeșalonarea la plata întregului credit, ca o măsură intermediară, înainte de declararea în incapacitate de plată și declanșarea procedurii de executare silită.

Prin reeșalonare se pot prelungi sau amâna toate scadențele ratelor intermediare și finale, precum și modificarea cuantumului acestora în cadrul soldului total rămas de rambursat, fără a se depăși termenele maxime de creditare, prevăzute de lege și prezentele norme metodologice pentru respectivul tip de credit.

Reeșalonarea creditelor se aprobă de organele în competența cărora a intrat inițial aprobarea creditelor respective.

Este admisă o singură reeșalonare a aceluiași credit. În cadrul unui credit reeșalonat nu sunt permise rescadențări.

Pentru creditele în lei reeșalonate, banca va percepe o dobândă majorată cu două puncte procentuale peste dobânda de bază curentă practicată la categoriile respective de împrumuturi. În cazul creditelor în valută reeșalonate, dobânda de bază se va majora cu 0,5 procente pe an peste cea curentă corespunzătoare categoriei de credite în cauză.

Dobânda majorată se va percepe începând cu ziua aprobării reeșalonării împrumutului respectiv aplicată la întregul sold rămas de rambursat.

Noile scadențe și costurile aferente stabilite în urma reeșalonării vor fi stipulate într-un act adițional la contractul de credite.

Cererile de reeșalonare a creditelor vor fi depuse la banca de împrumutați, în timp util, înainte de expirarea scadenței finale a creditului respectiv, iar în cazul creditelor care intră în competența Centralei băncii cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de expirarea scadenței.

În situații deosebite, când ratele din credit și dobânzile aferente nu au putut fi recuperate la scadență, banca va analiza din proprie inițiativă situația economico-financiară a agentului economic în cauză și de comun acord cu împrumutatul va declanșa procedura de reeșalonare a creditelor.

Pot fi reactivate creditele nerambursate aparținând agenților economici care la momentul analizei nu înregistrează alte datorii restante față de bancă.

Reactivarea creditelor din bilanț, nerambursate la scadență, presupune transformarea acestor credite restante în credite noi, pentru care se vor solicita de către bancă garanții acoperitoare, se va achita comisionul de gestiune și se vor încheia noi contracte de credite și garanții.

Nivelul dobânzii curente pentru creditele în lei reactivate se stabilește la 2 puncte procentuale peste dobânda de bază aferentă respectivei categorii de credite, ca în cazul creditelor reeșalonate.

În cazul creditelor în valută reactivate, dobânda de bază se va majora cu 0,5 puncte procentuale pe an peste cea curentă corespunzătoare categoriei de credite în cauză.

Reactivarea creditelor restante se aprobă de organele în competența cărora a intrat inițial aprobarea creditelor respective.

Unui credit reactivat i se pot stabili scadențe intermediare, fără ca scadența finală să depășească termenele de rambursare stabilite de lege și norme.

Creditele reactivate nu vor putea fi rescadențate, reeșalonate și nici reactivate din nou.

3.3.5. Rambursarea creditelor

La scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu împrumutații, creditele devin exigibile și trebuie rambursate astfel:

Creditele globale de exploatare în lei și liniile de credite în lei și valută, acordate clienților prin conturi separate de împrumut, funcționează după sistemul revolving, efectuându-se trageri și rambursări pe toată perioada de valabilitate aprobată.

Prin modul de funcționare (revolving) aceste tipuri de credite se rambursează zilnic pe seama rulajului creditor (încasări) al conturilor separate de împrumut respective.

Periodic, înaintea expirării scadenței, ofițerii de credite vor revizui modul de utilizare a creditelor globale de exploatare și a linilor de credit, urmărindu-se îndeplinirea condițiilor avute în vedere la aprobarea acestora în ce privește serviciul datoriei, ratingul creditelor, indicatorii de bonitate, situația exporturilor, precum și rulajul încasărilor și plăților derulate pe seama creditelor respective. Pe baza concluziilor revizuirii efectuate se va decide recuperarea soldului rămas de restituit din disponibilitățile și încasările realizate de agentul economic în contul curent sau prelungirea pe bază de act adițional a creditului pe noi perioade de creditare.

Eventualele solduri ale conturilor separate de împrumut privind creditele globale de exploatare și liniile de credite se rambursează pe bază de ordin de plată întocmit de împrumutat sau notă contabilă întocmită de bancă pe seama disponibilităților și încasărilor din contul curent.

Creditele pe obiect acordate prin conturi separate de împrumut se rambursează la termenul și-n sumele prevăzute în contractul de împrumut din disponibilitățile existente în contul curent, prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe bază de ordine de plată emise de clienți sau de note contabile semnate de ofițerii de credite.

Rambursarea creditelor pe descoperit de cont (overdraft) în lei se poate face integral sau în tranșe, cu condiția ca la expirarea scadenței, respectiv la finele celei de-a 7-a zi de la acordarea creditelor, contul curent al agentului economic să nu mai înregistreze sold debitor. Pentru rambursarea creditelor overdraft în lei se vor utiliza încasările agenților economici, fiind interzisă rambursarea pe baza plafonului disponibil la alte categorii de credite.

Rambursarea creditelor în valută se va efectua la scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu beneficiarii, de regulă pe seama încasărilor în valută obținute din desfășurarea activității de export, executării de lucrări și prestării de servicii în străinătate și-n mod excepțional pe baza valutei obținute prin participarea la piața valutară interbancară .

Pentru ratele ajunse la scadență, diferența nerambursată se trece în ziua scadenței în contul credite restante pe bază de notă contabilă semnată de ofițerii de credite.

Pentru creditele restante, banca percepe dobânzi penalizatoare diferențiate în funcție de vechimea creditelor restante (până la 30 de zile sau peste 30 de zile) care se comunică prin instrucțiuni de lucru separate de către Direcția de Trezorerie.

Între încasarea ratelor din credite la scadență și a dobânzilor datorate la termenele stabilite, prioritate are încasarea dobânzilor datorate, dacă prin contractele de credite încheiate nu s-a prevăzut altfel, ratele din credite putând fi, în condiții justificate economic, rescadențate sau reeșalonate la plată fără a depăși termenele maxime de creditare prevăzute de lege.

În aceste condiții, ordinea încasării creanțelor bilanțiere cuvenite băncii este următoarea: comisioane și taxe bancare; dobânzi îndoielnice; dobânzi restante; creanțe atașate creditelor îndoielnice; creanțe atașate creditelor restante; credite îndoielnice; credite restante; credite atașate creditelor curente; credite curente.

Recuperarea creanțelor băncii evidențiate în conturi în afara bilanțului contabil se efectuează cu prioritate față de cele din activul bilanțului, în următoarea ordine:

creanțe atașate privind creditele și /sau dobânzile scoase în afara bilanțului,

dobânzi scoase în afara bilanțului;

credite scoase în afara bilanțului.

În cazul agenților economici care înregistrează atât creanțe în afara bilanțului, cât și creanțe înregistrate în activul bilanțier al băncii, recuperarea acestora se va face începând cu creanțele din afara bilanțului în ordinea de mai sus, după care vor fi recuperate creanțele din cadrul bilanțului în ordinea stabilită.

3.4. Evaluarea riscului

3.4.1 Analiza situației financiare a clientului

Prudența bancară presupune, în primul rând, cunoașterea și înțelegerea activității clienților băncii.

Cunoașterea activității desfășurate de client în perioada anterioară, precum și a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea băncii, pe de o parte să ofere acestuia serviciile și produsele bancare adecvate, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului în vederea recuperării creditelor și a încasării dobânzilor. În consecință, în vederea protejării fondurilor proprii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acordă un credit ea face, pe baza cunoașterii detaliate a clientului, un act de încredere.

În cazul obținerii de informați despre client, o importantă deosebită o are cunoașterea situației economico-financiare a acestuia. Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilanțul contabil oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatelor obținute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Pentru obținerea unei imagini cât mai reale asupra situației financiare a clienților este necesar ca pe baza bilanțului să se elaboreze noi informații care să corespundă mai bine necesităților de analiză a băncii, respectiv de diagnostic dar și de evaluare.

De asemenea, pentru analiza financiară a clientului o importanță deosebită o prezintă informațiile furnizate de contul de profit și pierdere, care, ca și în cazul bilanțului contabil, vor fi prelucrate și regrupate pentru a oferi o imagine mai clară privind rentabilitatea și eficiența activității desfășurate.

Bilanțul contabil întocmit de client conține elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea reală, de piața a acestora.

Pornind de la balanța de verificare lunară, situațiile financiar-contabile periodice și bilanțul contabil prezentate de clienți, ofițerii de credite vor proceda la analiza și prelucrare lor în vederea obținerii elementelor și informațiilor care servesc mai bine scopurilor și principilor de analiză ale băncii.

Indicatori de analiza a bonității clienților

Pornind de la conținutul bilanțului contabil prelucrat (situației contabile periodice) și de la profit și pierdere prelucrat, ofițerii de credite vor analiza situației bonității clienților pe baza unui sistem de indicatori de structura și performanța.

Indicatori care stau la baza analizei și evaluării bonității clienților pot fi grupați în:

indicatori de nivelul și structură

indicatori de performanță

Cifra de afaceri reprezintă veniturile realizate de client la finele perioadei (luna, trimestru, an) cu terții. Pentru un client viabil, cu perspectivele certe de dezvoltare, evoluția cifrei de afaceri trebuie să fie ascendent, orice declin al cifrei de afaceri constituind un semnal serios pentru bancă.

În apărarea dinamicii cifrei de afacerii se va avea în vederea și influența creșterii prețurilor, acesta fiind necesară a se calcula atât în termeni nominali cât și în termeni reali.

De asemenea, în cadrul analizei cifrei de afaceri se va urmări evoluția producției fizice la principalele produse.

Capitaluri proprii

În cadrul acestui indicator se va acorda o atenție deosebită analizei atât a capitalurilor proprii în sens larg și în sens strict cât și mai ales, a capitalurilor proprii net în sens strict.

Capitaluri proprii în sens larg (cele în sens strict + diferențe din reevaluare + subvenții pentru investiții + provizioane reglementate.

Capitaluri nete se determină prin diminuarea cu elemente de activ cu valoare incertă denumite elemente de activ incert și prin majorarea cu unele elemente de pasiv cu valoare cunoscută.

Rezultatul exercițiul (profit/pierdere) în cifre absolute reprezintă indicatorul sintetic care caracterizează eficiența activității desfășurate, aceasta influențând direct capitalurilor proprii în sensul majorării lor cu profitul și al diminuării cu pierderea.

De regulă, banca nu poate intra în afaceri cu agenții economici care înregistrează pierderi iar afacerile cu clienții cu profit mic se vor face cu prudență.

Fondul de rulment = Pasive pe termen lung – Active imobilizate

În cazul unei bune gestionări financiare activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral cu pasivele pe termen lung, și deci fondul de rulment trebuie să fie pozitiv.

În cazul clienților cu fond de rulment negativ, la care activele imobilizate depășesc pasivele pe termen lung, se va urmări preocuparea acestora pentru echilibrarea lor prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor și a altor fonduri din profitul realizat, obținerea de subvenții, vânzarea de active imobilizate etc., evitându-se acoperirea cu credite pe termen scurt a suplimentului de active imobilizate.

Necesarul de fond de rulment = Active realizate – Datorii curente < 1an

Creditul bancar pe termen scurt poate interveni atunci când necesarul de fond de rulment este pozitiv adică activele realizabile sunt superioare datoriilor curente cu scadența mai mică de 1an

Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesarul de fond de rulment ;

sau Trezoreria netă = Trezoreria pozitivă – Trezoreria negativă

Variația trezoreriei este determinată în principal de variația necesarului de fond de rulment, în funcție de ciclul de exploatare, agentul economic având un necesar de fond de rulment pozitiv cu cât mai mare cu cât ciclul de fabricație este mai înelungat.

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui client de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilităților:

Calculul lichidității se face cu ajutorul următorilor indicatori:

1.

2.

3. ;

unde : D = Disponibilități bănești proprii și împrumutate;

Î = Încasări prognozate până la finele perioadei;

C = Credite bancare și alte împrumuturi prevăzute a se obține până la finele perioadei

Analiza pe verticală și pe orizontală a indicatorilor de lichiditate reflectă:

tipul de activitate desfășurată de societate (de exemplu: dacă apar diferențe semnificative între lichididatea curentă și lichiditatea imediată, înseamnă că activitatea este preponderent comercială sau viteza de rotație a stocurilor este foarte mare; dacă diferențele sunt mari, poate fi vorba de o activitate productivă cu ciclu lung de fabricație, având o viteză mică de rotație a stocurilor de producție.

eficiența conducerii societății, modalitatea de finanțare a societății (de exemplu: o valoare mare a lichidității ca urmare a datoriilor reduse pe termen scurt poate reflecta o finanțare a societății din zona pasivelor pe termen lung, deci provenind de la fondul de rulment).

Modul de interpretare a lichidității:

mai mic de 100% lichiditate necorespunzătoare

între 100%-200% lichiditate satisfăcătoare

între 120%-150% lichiditate bună

Solvabilitatea reflectă capacitate generală a societății de a transforma toate activele sale în „cash” pentru plata tuturor datoriilor.

Formula de calcul: ;

unde: Av. total = total active

St. nev = stocuri nevalorificabile

Cl. inc. = clienți incerți Al. av. inc .= alte active incerte

Dt. totale = datorii totale

Dif. conv. pasiv = diferențe de conversie pasiv

În aprecierea acestui indicator se va urmării ca pe total el să fie supraunitar, iar pe structura acea parte din activ reprezentată de imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, cu resurse proprii, și în total activ, ponderea datoriilor totale (către furnizori, buget, bancă etc.) să nu fie mai mare de 50%.

Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii și capitaluri proprii și se calculează astfel:

Datorii financiare = Datorii financiare cu scadența < 1an + Datorii financiare totale cu scadența > 1an (partea < 1an) + Datorii financiare cu scadența > 1an

În aprecierea acestui indicator se va avea în vedere că banca participă ca partener la finanțarea unei firme alături de proprietari, dar nu poate risca mai mult decât aceștia, întrucât singurul beneficiu pentru banca este dobânda, iar pentru proprietar dividendele și creșterea valorii acțiunilor ca urmare a capitalurilor proprii.

Scara de apreciere a gradului de îndatorare este cea din tabelul nr. 3.2.:

Tabelul nr. 3.2

Viteza de rotație a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade și se determină astfel: cifra de afaceri/active circulante.

Cu cât numărul de rotașii efectuate în decursul unei perioade este mai mare, cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.

Pentru a avea o imagine clară asupra acestui indicator, el trebuie analizat în evoluție și în comparație cu situația din alte societăți comerciale din ramuri de activitate similare.

Viteza de rotație poate fi calculată și distinct pentru diverse tipuri de stocuri (materii prime, produse în curs de fabricație, produse finite etc.).

În acest cazuri indicatorul se poate determina în două modalități:

număr de rotații efectuate de stocuri în decursul unei perioade și se exprimă printr-un număr de rotații;

durata medie de staționare a stocurilor și se exprimă în zile.

Rotația stocurilor de materii prime:

exprimată în număr de rotații:

exprimată ca durata medie de staționare în zile: ;

unde:

Rotația stocurilor de producție în curs de fabricație:

exprimată în număr de rotații: ;

exprimată ca durata medie de staționare în zile a producției în curs: .

Rotația stocurilor de produse finite/mărfuri:

exprimată în număr de rotații: ;

exprimată ca durata medie de staționare în zile a produselor finite: ; reprezintă durata medie de încasare a clienților.

Mărfurile livrate și neîncasate reprezintă valoarea creditelor comerciale acordateclienților și acest indicator artă durata medie a acestor credite.

Durata creditului comercial acordat clienților depinde de natura activității, de forța financiară a societății comerciale, de raporturile acesteia cu clienții săi.

În spiritul unei bune gestiuni financiare a societății, conducerea acesteia trebuie să urmărească reducerea amânărilor la plată acordate clienților, fără însă a prejudicia prin aceasta piețele de desfacere.

Durata medie de plata a furnizorilor:

exprimată în zile, reprezintă amânarea medie a plății către furnizori calculată astfel:

.

În cazul în care costul aprovizionărilor este dificil de determinat se poate folosi cifra de afaceri.

Valoarea furnizorilor neplătiți reprezintă mărimea creditelor comerciale obținute, iar indicatorul arată durata acestor credite.

Prelungirea duratei creditelor obținute de la furnizori sporește volumul surselor atrase de care societatea are nevoie pentru finanțarea activelor sale circulante. Aceste surse nu sunt gratuite și societatea trebuie să aleagă între costul creditelor furnizori și costul creditelor bancare.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie.

Rentabilitatea de exploatare exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a obține profit din activitatea propriu-zisă, înaintea oricăror influențe ale elementelor financiare și excepționale și poate fi calculată asrfel:

=

=

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei societății comerciale de a obține profit din întreaga sa activitate economico-financiară.

Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea economică prezentăm:

Cu cât acești indicatori au valoare mai mare, cu atât rentabilitatea este mai bună.

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit.

Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt:

Indicatori ai riscului financiar

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa sursele de finanțare ale unui activități.

Premisa fundamentală ca o firmă să-și sporească rentabilitatea financiară în condițiile apelării la credite, este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii.

În caz contrar, când apelarea la credite se face în condițiile în care, rata rentabilității este inferioară ratei dobânzii, apare o degradare a rentabilității financiare datorită eliminării profitului.

Din punct de vedere bancar, acești indicatori au o importanță deosebită întrucât ei prezintă indicii asupra posibilității societăților comerciale de a rambursa împrumuturile și de a plăti dobânda.

Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care arată capacitatea societății de a plătii dobânda la creditele angajate.

El se exprimă astfel:

Se consideră ca un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună capacitae a agentului economic de a-și achita dobânda.

În procesul de analiză a riscului financiar mai pot fi folosiți și alți indicatori, ca de exemplu:

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică, cu cât rambursarea datoriilor se va face mai rapid.

Acești indicatori reflectă capacitatea clientului de a plăți dobânzile și arată perioada de timp necesară pentru plata acestora.

Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mică, cu atât plata dobânzii este mai sigură.

Indicatori de mai spus comentează capacitatea clientului de a-și plăti toate datoriile financiare cu scadența < 1an și arată perioada de timp necesară acestor plăți.

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică cu atât plata acestor datorii este mai sigură și se face mai rapid.

Acest indicator reflectă ponderea cheltuielilor cu dobânda în cifra de afaceri realizată de client.

Indicatorul este mai bun cu cât este mai redus.

Indicatorul reprezintă de fapt rata dobânzii. El prezintă informații cu privire la natura creditelor angajate (termen scurt, mediu și lung, în lei și valută) și la ratele dobânzilor practicate de bănci la creditele acordate.

Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii nou create de agentul economic în totalul activității sale.

=

Cu cât valoarea acestui indicator crește de la o perioadă la alta, cu atât aprecierea sa va fi mai bună.

Politica de dividende, respectiv politica conducerii societății de repartizare și utilizare a profitului poate fi reflectată de următorul indicator:

Politica de dividende =

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât acționarii au beneficiat de o pondere mai mare de dividende din totalul profitului obținut, cunoscut fiind faptul că banca agreează reinvestirea într-o proporție cât mai ridicată a profitului net.

Pentru a efectua o apreciere finală corespunzătoare asupra bonității clienților, ofițerii de credite or urmării coroborarea rezultatelor și interpretarea tuturor indicatorilor prezentați într-un sistem unitar care să scoată în evidența punctelor tari și pe cele slabe ale respectivului agent economic, și mai ales să poate conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.

Analiza bonității clienților se va efectua de ofițerii de credite:

ori de câte ori se solicită un credit;

pentru creditele aflate în portofoliul la data stabilită pentru revizuirea creditelor.

ori de câte de ori conducerea unităților bancare consideră necesar.

3.4.2. Ratingul de credite

Ratingul de credite reprezintă un calificativ exprimat numeric aferent calității portofoliului de împrumuturi al fiecărei unități bancare teritoriale.

Scopul introducerii retingului de credite este acela de a diferenția nivelurile de risc în cadrul protofoliului de împrumuturi al băncii pentru:

evitarea situației grupării creditelor în categoriile cu risc major;

determinarea trendului calității portofoliului astfel încât să se poate întreprinde măsurile necesare pentru a evita o deteriorare, în timp, a acestei calități;

asigurarea managementului riscului de creditare și protecția corespunzătoare a băncii împotriva acestui risc.

Ratingul de credit se bazează atât pe comparația de ordin statistic (istoric) cât și pe analiza și prognoza.

Sistemul de rating de credite de credite al B.C.R. este un tip bi-dimensional, coroborând rezultatele analizei caracteristicilor clientului cu cele ale creditului.

Caracteristicile clientului se fundamentează pe analiza aspectelor generale, financiare, poziția în (sub) ramura de activitate, de management și strategie.

Analiza caracteristicilor creditului se bazează pe istoricul relației de credit, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, administrare și monitorizarea creditului, serviciului datorie, sursa de rambursare și natura colateralelor. Caracteristicile creditului se referă la toate creditele de care beneficiază clienții respectivi, pe termen scurt, mediu și lung, în lei și valută.

Ratingul de credite se calculează pentru toți clienții beneficiari de credite, aflați în portofoliu pe baza bilanțurilor contabile anuale, iar în cursul anului cu ocazia acordării/revizuirii creditelor, atunci când conducerile unităților bancare teritoriale bancare consideră necesar.

La nivelul unităților bancare teritoriale, ratingul de credite se calculează ca medie ponderată a ratingului de credite individuale ale clienților aflați în portofoliu.

Nivelul cel mai bun al ratingului de credit este 1, iar cel mai slab 5, practic un credit cu ratingul 5 este considerat pierdere, nivelul acceptabil fiind 3.

Creditele cu un rating mai slab decât 3 pot fi aprobate la propunerea sucursalelor județene numai de Centrala băncii, indiferent de nivelul expunerii.

Ratingul de credite se calculează atât pe baza situațiilor contabile periodice pentru a se cunoaște în mod real și obiectiv calitatea și structura de ansamblu a portofoliului de împrumuturi al băncii, dar și ca obiectiv strategic de atins în perioada următoare privind calitatea portofoliului de credite, ca pârghie a managementului riscului de credite.

Cel puțin odată pe an, în funcție de obiectivele strategice ale băncii și de situația reală a portofoliului de împrumuturi , la propunerea Direcției Generale de Metodologie și Management al Riscurilor, organele de conducere ale B.C.R. aprobă ratingul de credite acceptabil pentru bancă pentru anul următor, în funcție de condițiile și evoluțiile de pe piață, cu defalcarea pe sucursale județene.

Ratingul de credite propus nu va putea fi inferior celui realizat (existent).

În cazul unităților bancare teritoriale la care ratingul de credite stabilit pentru perioada următoare este mai bun decât cel existent efectiv, noile credite care se vor propune spre aprobare vor trebuii să vizeze numai clienți și afaceri foarte bune, concomitent cu măsuri ferme pentru recuperarea creanțelor de la clienții cu un rating inferior. Modul de stabilire a retingului pe baza criteriilor alese de B.C.R. este prezentata în tabelul 3.3. din anexa 2.

Capitolul 4. Studiu de caz privind acordarea unui credit pe termen mediu societății S.C. Farmacom S.R.L.

Acest studiu de caz intră în categoria de credite de credite pe termen mediu și lung mai precis în grupa credite pentru echipament (investiții) în completarea surselor proprii în lei și valută. Creditele pentru echipament (investiții) în lei și valută se acordă în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat și/sau bugetele locale și din fondurile speciale, necesare acoperii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiții aprobate, pentru:

realizarea de capacități de noi capacități de producție, precum și dezvoltarea celor existente, inclusiv finanțarea cheltuielilor privind efectuarea de probe tehnologice;

modernizarea și/sau retehnologizarea capacităților de producției, a utilajelor, mașinilor, instalațiilor, clădirilor și construcțiilor existente etc.;

realizarea de investiții prin:

procurarea de mașini, utilaje și mijloace de transport;

asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;

cumpărarea de clădiri, construcții, unități de producție etc.;

cumpărarea de materiale și piese de schimb;

achiziții de licențe, brevete, programe informatice;

procurarea de animale de producție și reproducție;

plantații pomicole, viticole și de alte specii;

alte investiții.

Documentația prezentată de S.C. Farmacom S.R.L. pentru obținerea creditului

În acest studiu de caz S.C. Farmacom S.R.L solicită un credit în valoare de 50 milioane de lei pentru achiziția unui autoturism Dacia necesar aprovizionării firmei.

Pentru acordarea creditului B.C.R. a solicitat din partea societății documentația necesară pentru obținerea creditelor, care trebuie să cuprindă:

cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic care cuprinde și descrierea condițiilor creditului, cererea de credit este prezentată în anexa 3;

bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, încheiate pentru ultimii doi ani, precum și situații privind „Rezultatele financiare” și „Situația patrimoniului”, balanța de verificare încheiată pentru ultima lună; bilanțul, respectiv contul de profit și pierdere ale societății Farmacom pe anii 1998, 1999, precum și Situația patrimoniului și Rezultatele financiare la data de 30.06.2000 sunt prezentate în anexa 4;

situația prognozată a plăților și încasărilor (cash flow) aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul și bugetul de venituri și cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor; aceste două elemente se regăsesc în anexa 5;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor, în anexa 6

lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat, în anexa 6

La aceste documente se mai adaugă cele referitoare la identitatea societății: Contract de societate, Statut, Certificat de înmatriculare la Registrul Comerțului, acte adiționale la acestea.

Pe lângă aceste documente societatea a prezentat ca documente specifice obținerii creditului de investiții de 50 milioane lei un „Memoriu justificativ” și un „Aviz de plată” prin care justifică utilitatea și destinația creditului, respectiv achiziția autoturismului Dacia. De asemenea un document specific acestui credit este „Proiecția surselor pentru investiții și a utilizării acestora”.

Analiza internă a situației financiare și a bonității S.C. Farmacom S.R.L.

Pornind de la balanța de verificare, situațiile financiar-contabile periodice și bilanțul contabil prezentat de S.C. Farmacom S.R.L, ofițerul de credite a procedat la analiza și prelucrarea lor în vederea obținerii elementelor și informațiilor care servesc mai bine scopurilor și principiilor de analiză ale B.C.R.

Astfel în ceea ce privește analiza financiară a bilanțului contabil se are în vedere cele 3 capitole ale activului și pasivului împărțite pe 3 niveluri, respectiv:

Activ Pasiv

Nivelul I Active imobilizate Pasive pe termen lung

Nivelul II Active realizabile Datorii curente cu scadența mai mică de 1 an

Nivelul III Trezoreria pozitivă Trezoreria negativă

Analiza internă a bilanțului financiar a societății S.C. Farmacom S.R.L este prezentată în anexa 7.

Analiza financiară a contului de profit și pierdere evidențiază fluxurile de exploatare, financiare și excepționale pe care le-a derulat firma. Această analiză se desfășoară pe 4 niveluri și pe 2 grupe de venituri, respectiv de cheltuieli:

Venituri Cheltuieli

Nivelul de exploatare Venituri din exploatare Cheltuieli din exploatare

Nivelul financiar Venituri financiare Cheltuieli financiare

Nivelul excepțional Venituri excepționale Cheltuieli excepționale

Nivelul global Impozitul pe profit

După adaptarea bilanțului și a contului de profit și pierdere la analiza specifică unei bănci se realizează o situație sintetică a clientului. În această situație sunt cuprinși indicatori calculați pe baza contului de profit și pierdere (rata valorii adăugate, rentabilitatea netă din exploatare, rentabilitatea netă financiară, acoperirea dobânzii) precum și pe baza bilanțului (lichiditate, solvabilitate, grad de îndatorare, viteze de rotație, fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie netă). Această situație sintetică realizată pe cele 3 perioade (31.12.1998, 31.12.1999, 30.06.2000) este prezentată în anexa 7 în cadrul analizei interne.

Pe baza datelor din situația sintetică la care se adaugă și cele din bilanț si cont se formează setul de indicatori de bonitate pe care banca îi calculează pentru determinarea ratingului de credit și pentru încadrarea creditului într-o anumită clasă de risc. Acești indicatori de bonitate, prezentați pe larg în subcapitolulul 3.4.1., sunt calculați pentru cele 3 perioade și sunt prezentați în situația Dinamica indicatorilor privind bonitatea clientului din anexa 8. Se poate observa că pe parcursul celor 3 perioade dinamica indicatorilor a avut tendință pozitivă.

De asemenea tot în anexa 8 este cuprinsă și determinarea nivelului capacității de rambursare a SC Farmacom SRL, capacitate de rambursare ce permite firmei angajarea împrumutului de 50 milioane lei

Pentru a determina ratingul de credit aferent clientului SC Farmacom SRL ofițerul de credite realizează o analiză a unor criterii cuantificabile și necuantificabile în care pe lângă indicatorii de bonitate, care reprezintă criterii cuantificabile, se includ și criterii legate de calitatea conducerii, calitatea organizării, sectorul de activitate, poziția unității în cadrul sectorului, perspectiva unității, care reprezintă criterii necuantificabile dar cărora li se asociază câte un calificativ. Ratingul de credite se determină după modalitatea generală prezentată în subcapitolul 3.4.2.. Această analiză a criteriilor cuantificabile și necuantificabile este cuprinsă în anexa 9.

O analiză importantă pe care o desfășoară ofițerul de credite este acea a fluxului de numerar sau a Cash-flow-ului Această analiză a fluxului de numerar furnizează informații cu privire la încasările și plățile, pe care le va realizează firma atât în cadrul activității de investiții cât și în cadrul activității comerciale, precum și a fluxurilor de lichidități de care va dispune firma și dacă aceste îi permit rambursarea creditului și a dobânzilor. Sursa datelor din analiza cash-flow este reprezentată de Situația prognozată a încasărilor și plăților precum și Bugetul de venituri și cheltuieli pe care firma le-a depus ca anexă la dosarul de credit. Modelul de analiză a fluxului de numerar este reprodus în anexa 10.

Întocmirea Referatului de credite

Dacă în urma analizei interne, se constată, (precum în acest studiu de caz) că clientul îndeplinește criteriile de bonitate și lichiditate pentru acordarea creditului solicitat, ofițerul de credite trece la întocmirea Referatului de credite.

În Referatul de credite se completează informații referitoare la: identitatea clientului (nume, adresă, cod fiscal, formă de proprietate, domeniu de activitate); scopul referatului (creditul solicitat); limita de risc la care este supusă banca; afacerea, riscul de țară și de ramură; forma organizatorică și conducerea; structura creditului și riscul garanției (participarea cu surse proprii la investiție, garanțiile aduse băncii) ; riscul financiar (indicatori de bonitate); relațiile cu B.C.R. și alte bănci.

Referatul de credite este semnat de ofițerul de credite și apoi supus aprobării de către șef serviciu credite, respectiv directorul sucursalei. Referatul de credite se regăsește în anexa 11.

Dacă creditul este aprobat se trece la următoarea etapă din întocmirea dosarului de credit și anume constituirea și asigurarea garanțiilor.

Constituirea și asigurarea garanțiilor

SC. Farmacom garantează creditul solicitat cu un apartament. În afară de aceasta o modalitate de garantare obligatorie în cazul B.C.R. este cesiunea de creanță, adică cedarea în favoarea băncii a fluxului de lichidități al firmei. Aceasta se realizează pe baza unei convenții, contractul de cesiune de creanță prin care clientul se obligă să deruleze fluxul de lichidități prin B.C.R. pe întreaga perioadă a creditului

În cea ce privește imobilul acesta pentru a fi luat în garanție trebuie să îndeplinească câteva condiții: să existe, să se afle în proprietatea asociațiilor firmei, să nu mai fie ipotecat, să fie evaluat și asigurat.

Dovada existenței sale se face prin anexarea la dosarul de credite a Planului de amplasament și delimitare a bunului imobil de la Oficiul de Cadastru Geodezie și Cartografie.

Proprietatea s-a dovedit în acest studiu de caz prin anexarea la dosarul de credit a copiei după contractul de vânzare cumpărare care atestă modul de dobândirea a apartamentului.

De asemenea la dosar s-a anexat și un Raport de evaluare întocmit de inginer autorizat angajat al băncii.

Pentru a fi luat în ipotecă imobilul trebuie să fie asigurat și polița de asigurare anexată la dosar. În acest studiu de caz imobilul este asigurat la Asiban SA

Cea mai importantă condiție este aceea ca imobilul să nu fie ipotecat pentru alt credit este evidențiată prin Extrasul de carte Funciară eliberat de Biroul de Carte Funciară de pe lângă Judecătorie.

Toate aceste condiții au fost înde plinite în acest studiu de caz astfel că imobilul a fost luat în garanție printr-un contract de garanție imobiliară.

Încheierea contractului de credit

Aceasta reprezintă ultima etapă din studiul de caz în vederea acordării creditului. Odată ce firma a adus garanții suficiente si a îndeplinit criteriile de bonitate impuse de bancă s-a încheiat contractul de creditare prin care SC Farmacom SRL beneficiază de un credit pe termen mediu de 50 milioane lei.

Acest contract prevede clauze cu privire la rambursarea creditului și a dobânzii, la penalitățile în caz de întârziere la plată, la prețul creditului (dobândă, comisioane de gestiune sau de neutilizare, la destinația creditului și a sancțiunilor în caz de deturnare a creditului, la modalități de reziliere a contratului, la garanții și modul de utilizare al acestora în caz de neachitare a creditului.

Tot odată cu încheierea contractului se completează și Plafonul de credite prin care se pune la dispoziție creditul începând cu data de 09.11.2000 și prezintă de asemenea ratele de rambursare cu scadențele lor.

Plafonul acordat de 50 milioane lei, este prezentat în anexa 12

Concluzii

Creditul ocupă un rol important într-o economie de piață, importanță evidențiată de rolul și funcțiile pe care le îndeplinește: funcția de distribuție a resurselor din economie, funcția de emisiune monetară, finanțarea deficitului bugetar al statului, important factor al creșterii economice și al asigurării stabilității prețului.

Trebuie însă subliniată, pe cât de util și de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare al economiei naționale, pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general.

Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție.

Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația.

De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crackuri financiare. Nu trebuie omise nici problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social, politic.

Toate aceste aspecte au căpătat o importanță deosebită și în economia românească mai ales în condițiile trecerii la economia de piață, această tranziție a pus probleme și băncilor în cea ce privește acordarea și gestionarea creditelor într-o economie instabilă. Aceste probleme pot fi evitate printr-o politică prudentă și eficientă de acordare a creditelor.

Pornind de la aceste premise în cadrul B.C.R. activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilități și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât și din cele prognozate (viitoare)

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru B.C.R., deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile , să obțină profit și, pe această bază să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere și influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și rambursării creditelor.

În cea ce privește activitatea propriu-zisă de întocmire a dosarelor de credite, din studiul de caz realizat în această lucrare, reiese faptul că obținerea creditelor de către persoanele juridice este îngreunată de dosarele destul de complexe care sunt necesare obținerii unui credit.

ANEXE

=== ANEXE1 ===

Cei șase „C” ai creditului

Tabelul nr. 2.1.

RATINGUL DE CREDIT

Tabelul nr. 3.3.

unde: NCRi = numărul criteriilor de rating i îndeplinite, cu i = 1,2,…,5

CR = ratingul mediu de credit

Ratingul de credit se determină pentru fiecare client beneficiar de credite prin marcarea căsuței corespunzătoare pentru fiecare criteriu ce caracterizează clientul și creditul, pentru același criteriu neputându-se marca decât o singură căsuță rezervată, astfel încât pentru același client să se marcheze 14 căsuțe, tot atâtea câte criterii cuprinde ratingul.

Pentru determinarea ratingului mediu de credite se ponderează numărul criteriilor îndeplinite de rating 1 cu 1, numărul criteriilor îndeplinite de rating 2 cu 2 ș.a.m.d. iar suma obținută se împarte la 14. Pentru exemplul luat:

Ratingul de credit peunitatea bancară teritorială se determină ca medie ponderată a retingurilor de credite ale clienților gestionați de unitatea bancară respectiv, astfel dacă o unitate bancară are un client cu credite de 1000 u.m. cu ratingul de 2,5 și alt client cu credite de 500 u.m. cu ratingul 3,0 ratingul rezultat pe ansamblul unității bancare respective este de 2,66.

=== ANEXE2 ===

Anexa 3

S.C. FARMACOM S.R.L. Nr. 422

Drobeta Turnu Severin, 31.10.2000

Str. Prahova Nr. 10

BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ S.A.

SUCURSALA JUDEȚULUI MEHEDINȚI

CERERE DE CREDITE

S.C. FARMACOM S.R.L. cu sediul în Drobeta Turnu Severin, str Prahova nr.10 înmatriculată la Registrul Comerțului Mehedinți sub J/25/447/1994 cod fiscal R 5479819 având un capital social subscris de 3.900.000 și vărsat de 3.900.000 vă rugăm să ne acordați un credit de investiții pe termen de 5 ani în sumă de 50.000.000 pentru efectuarea plăți furnizor, cumpărare autoturism Dacia.

Garanțiile asigurătorii ce urmează a fi constituite în favoarea băncii sunt:

– mii lei –

În prezent S.C. FARMACOM S.R.L. înregistrează datorii din credite și dobânzi, către bănci, după cum urmează:

La prezenta anexăm:

situația evolutivă a patrimoniului și a principalilor indicatori de rezultate financiare;

situația de stocuri sau cheltuieli;

proiecția surselor de finanțare a investițiilor;

documentația tehnico– economică și studiu de fezabilitate;

bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs;

proiecția fluxului de lichidități prognozat (cash-flow)

bilanțul contabil și contul de profit și pierdere încheiat la 31.12.1999 și balanța de verificare pe luna iunie 2000.

Persoanele care angajează societatea:

Numele și prenumele Funcția Semnătura

Filip Gabriela Administrator _____________

Anexa 4

JUDEȚUL____MEHEDINȚI______________ FORMA DE PROPRIETATE _______Z35________

UNITATEA ___S.C. FARMACOM S.R.L.___ ACTIVITATEA PREPONDERENTĂ _COMERȚ___

ADRESA loc. _DR. TR. SEVERIN _ sector -_ (denumire grupă CAEN) _______________________

str. __ PRAHOVA _________ ______nr. _10____ ___________________________________________

bl. _____S6V_____ ap: ___11____ sc.__3____ COD GRUPĂ CAEN _____523_________________

TELEFONUL ____________ FAXUL ______ COD FISCAL ________R 5479819______________

NUMĂRUL DIN REGISTRUL

COMERȚULUI ______J/25/447/1994_______

BILANȚ

încheiat la 31.XII.1998

JUDEȚUL____MEHEDINȚI______________ FORMA DE PROPRIETATE _______Z35________

UNITATEA ___S.C. FARMACOM S.R.L.___ ACTIVITATEA PREPONDERENTĂ _COMERȚ___

ADRESA loc. _DR. TR. SEVERIN _ sector -_ (denumire grupă CAEN) _______________________

str. __ PRAHOVA _________ ______nr. _10____ ___________________________________________

bl. _____S6V_____ ap: ___11____ sc.__3____ COD GRUPĂ CAEN _____523_________________

TELEFONUL ____________ FAXUL ______ COD FISCAL ________R 5479819______________

NUMĂRUL DIN REGISTRUL

COMERȚULUI ______J/25/447/1994_______

BILANȚ

încheiat la 31.XII.1999

JUDEȚUL____MEHEDINȚI______________ FORMA DE PROPRIETATE _______Z35________

UNITATEA ___S.C. FARMACOM S.R.L.___ ACTIVITATEA PREPONDERENTĂ _COMERȚ___

ADRESA loc. _DR. TR. SEVERIN _ sector -_ (denumire grupă CAEN) _______________________

str. __ PRAHOVA _________ ______nr. _10____ ___________________________________________

bl. _____S6V_____ ap: ___11____ sc.__3____ COD GRUPĂ CAEN _____523_________________

TELEFONUL ____________ FAXUL ______ COD FISCAL ________R 5479819______________

NUMĂRUL DIN REGISTRUL

COMERȚULUI ______J/25/447/1994_______

SITUAȚIA PATRIMONIALĂ

la data de 30.VI.2000

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

încheiat la 31.XII.1998

(se completează cumulat de la începutul anului)

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

încheiat la 31.XII.1999

(se completează cumulat de la începutul anului)

REZULTATE FINANCIARE

la data de 30.VI.2000

(se completează cumulat de la începutul anului)

Anexa 5

S.C. FARMACOM S.R.L.

Str. Prahova, Nr. 10

SITUAȚIA PROGNOZATĂ

a plăților și încasărilor aferente perioadei creditului – mil. lei –

BUGETUL DE VENITURI ȘI CHELTUIELI

PE ANII: 2000-2005 – mil. lei –

ADMINISTRATOR, Filip Gabriela

Anexa 6

S.C_____FARMACOM S.R.L.____

Drobeta Turnu Severin

Str. ____Prahova Nr. 10__________

Cod fiscal ____R 5479819_________

LISTA GARANȚIILOR

Propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat

Societatea S.C. FARMACOM S.R.L. propune următoarele garanții:

I. GARANȚII IMOBILIARE

Ipoteca rang I asupra apartament cu 2 camere situat în Dr. Tr. Severin, strada Mareșal I Antonescu nr. 10, bloc S6V, scara 3, etaj 3, apartament aflat în proprietatea asociatei Filip Gabriela.__ ____________________________________________ _____ __________________________________________________________ ______ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

II. GARANȚII MOBILIARE

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

PROIECTUL GRAFICULUI DE RAMBURSARE

a creditului și de plată a dobânzilor

– milioane lei –

Luna Rată credit Rată dobândă

Rambursarea se va face în rate semestriale egale de 5 000 000 lei, în lunile martie și septembrie, iar dobânda va fi achitată lunar la soldul creditului._______________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Administrator,

Filip Gabriela

=== ANEXE3 ===

Anexa 7

Analiza internă – mii lei –