Particularitati ale Imprumutului de Stat
CUPRINS:
Pagina:
Cap.I.Teoria generală a împrumuturilor de stat
1.1.Natura împrumuturilor de stat………………………………………………….2
1.2.Necesitatea împrusmuturilor de stat și susținerea lor………………….…7
1.3.Rolul împrumuturilor de stat………………………………………….…………9
1.4.Efectele împrumuturilor de stat…………………………………….……….…15
Cap.II. Regimul împrumuturilor de stat
2.1.Efectele împrumuturilor de stat……………………………………..…….…18
2.2.Tipologia împrumuturilor de stat…………………………….……………25
2.3.Operațiuni ale împrumuturilor de stat……………………………………..29
Cap.III.Împrumuturile de stat în România în perioada de tranziție.
3.1.Imperativul recursului la împrumuturi de stat………………….………..43
3.2.Reglementarea juridică a împrumutului de stat în România după 1990……………………………………………………………………..……..45
3.3.Evoluția împrumutului de stat în perioada de tranziție. Formele sale…………………..…………………………………………………….52
3.4.Datoria publică în România…………………………………………….………58
3.4.1. Datoria publică internă………………………………………….………60
3.4.2. Datoria publică externă……………………………………..…………64.
3.4.3. Tendințe și efecte………………………………………………………..69
CONCLUZII……………………………………………………………………74
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………77
=== Dipl11 ===
CUPRINS:
Pagina:
Cap.I.Teoria generală a împrumuturilor de stat
1.1.Natura împrumuturilor de stat………………………………………………….2
1.2.Necesitatea împrusmuturilor de stat și susținerea lor………………….…7
1.3.Rolul împrumuturilor de stat………………………………………….…………9
1.4.Efectele împrumuturilor de stat…………………………………….……….…15
Cap.II. Regimul împrumuturilor de stat
2.1.Efectele împrumuturilor de stat……………………………………..…….…18
2.2.Tipologia împrumuturilor de stat…………………………….……………25
2.3.Operațiuni ale împrumuturilor de stat……………………………………..29
Cap.III.Împrumuturile de stat în România în perioada de tranziție.
3.1.Imperativul recursului la împrumuturi de stat………………….………..43
3.2.Reglementarea juridică a împrumutului de stat în România după 1990……………………………………………………………………..……..45
3.3.Evoluția împrumutului de stat în perioada de tranziție. Formele sale…………………..…………………………………………………….52
3.4.Datoria publică în România…………………………………………….………58
3.4.1. Datoria publică internă………………………………………….………60
3.4.2. Datoria publică externă……………………………………..…………64.
3.4.3. Tendințe și efecte………………………………………………………..69
CONCLUZII……………………………………………………………………74
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………77
CAP I. TEORIA GENERALĂ A ÎMPRUMUTURILOR DE STAT
Natura împrumuturilor de stat
Pe măsura amplificării și diversificării sarcinilor și atribuțiilor statelor contemporane s-a înregistrat în mod logic sporirea necesarului de resurse financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini și atribuții. În acest context, veniturile ordinare, obținute prin încasarea impozitelor și taxelor, a veniturilor de la regiile autonome și altor venituri nefiscale, au devenit insuficiente, în raport cu necesitățile curente de resurse bănești ale statelor. În acest fel, a apărut un deficit bugetar, a cărui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pentru acoperirea balanței de venituri și cheltuieli, guvernele apelează la creditul public, adică la împrumuturile publice interne și /sau externe și la mobilizarea unei părți din veniturile temporar disponibile ale cetățenilor prin intermediul unor instituții care efectuează operațiuni de depuneri și restituiri (case de economii, bănci societăți de asigurări).
Împrumutul public desemnează ansamblul operațiunilor prin care autoritatea de stat mobilizează la dispoziția sa mijloacele bănești necesare pentru acoperirea unor cheltuieli publice. Această mobilizare constituie un transfer de putere de cumpărare de la diferite persoane fizice și juridice către guvern sau administrațiile publice locale, cu titlu temporar și rambursabil, în schimbul unei sume de bani numită dobândă, sau a altor avantaje, acordate în favoarea subscriitorilor.
Suma mobilizată la dispoziția statului cu titlu temporar reprezintă un împrumut. Noțiunea de împrumut s-a atribuit titlurilor emise de stat (obligațiuni) și de colectivitățile publice, devenind împrumut public. Prin urmare, noțiunile de credit public și împrumut public desemnează același conținut. Noțiunea de credit (împrumut) public este mai cuprinzătoare decât împrumutul de stat (guvernamental), în sensul că îl include pe acesta. În structura creditului public sunt incluse și creditele primite de comunitățile locale, precum și împrumuturile regiilor publice autonome și cele angajate de unele departamente sau instituții publice. Ponderea acestora din urmă este redusă.
Din punct de vedere al finanțelor publice, studierea împrumuturilor de stat impune analiza cheltuielilor publice ce pot fi acoperite pe această cale și diferențierea acestor cheltuieli bugetare pe categorii distincte. În aceeași ordine de idei, este necesară și stabilirea colectivității publice autorizate să se împrumute și modalitățile tehnice de împrumut.
Sub aspect juridic, datoria publică a fost caracterizată ca “situația juridică individuală în care se află patrimoniul administrativ al statului în ceea ce privește obligațiile acestui patrimoniu de a plăti unor creditori determinați anumite sume de bani”1. Cu alte cuvinte, datoria publică este rezultanta de fapt a împrumuturilor lansate sau contractate de stat, constând în totalul obligațiunilor juridice bănești ce revin statului la un moment dat în virtutea împrumuturilor făcute până în acel moment de la orice alt subiect de drept.
Nu există consens în ceea ce privește definirea datoriei publice. Această situație se datorează în primul rând controversei între specialiștii care neagă conceptul, propunând ca acoperirea deficitului bugetar să se realizeze prin creșterea fiscalității și pe de altă parte specialiștii care aceeptă ca finanțarea diferitelor cheltuieli să se facă din împrumut.
Această dilemă este rezultatul inexistenței unui mod comun de exprimare a datoriei publice datorită faptului că, în prezent, la nivel internațional nu există reguli unitare de contabilitate publică care să poată fi urmate de toate țările. Consecința imediată a lipsei cadrului comun de reprezentare contabilă este exprimarea diferită a noțiunii de datorie publică și deci imposibilitatea efectuării unor comparații între nivelurile acesteia, așa cum a fost înregistrată în diferite țări ale lumii. De asemenea, sectorul bugetar are întindere diferită de la țară la țară, ceea ce într-o țară cade în responsabilitatea bugetului central, în alta este de competența autorităților locale, sau chiar a unităților private.
Organismele financiare internaționale au fost astfel constrânse să stabilească unele definiții pentru principalii indicatori precum datoria publică sau deficitul bugetar și să impună anumite limite considerate normale ale acestora. De exemplu, Tratatul de la Maastricht, semnat la 2 februarie 1992 stipulează ca nivelul deficitului bugetar și al datoriei publice să nu depășească nivelul de 3%, respectiv de 60% din P.I.B.
Asemănările și deosebirile între creditul public și creditul privat.
O primă asemănare este dată de faptul că ambele tipuri de credite desemnează un act de încredere concretizat în punerea capitalului bănesc la dispoziția celor cărora le lipsește pe cale de împrumut. În această relație financiară este reflectată esența creditului, indispensabil vieții economice și sociale.
În al doilea rând, sursele de constituire ale creditului public sunt comune cu cele ale creditului privat, și anume oferta de resurse de împrumut, alcătuită din capitalurile bănești temporar libere ale agenților economici provenind din particularitățile rotației capitalului, capitalurile și rezervele băncilor și ale altor instituții financiare, veniturile rentierilor, ale micilor producători și liber profesioniștilor, economiile cetățenilor.Oferta de capital de împrumut se formează pe piața capitalului bănesc de împrumut, atât pentru creditul privat cât și pentru creditul public .
O a treia aemănare este dată de faptul că atât creditul privat cât și creditul public au caracter contractual, se realizează prin acordul de voință al părților. La baza împrumutului stă principiul facultativității. Participă la împrumut numai deținătorii de capital bănesc temporar disponibil care doresc aceasta. Specificitatea creditului public este dată de stabilirea condițiilor împrumutului de către debitor (stat), fără consultarea prealabilă a celeilalte părți, iar la creditul privat condițiile se stabilesc prin negociere, dar aceasta nu slăbește caracterul benevol al creditului, deoarece cei interesați au posibilitatea să aleagă între a accepta ori a respinge aceste condiții.
Indiferent forma lor, împrumuturile sunt transferuri de putere de cumpărare nedefinitive, adică presupun folosirea temporară a resurselor angajate și rambursarea lor la scadența stabilită. Pe perioada prevăzută în contract, împrumuturile dau naștere în favoarea creditorilor la o anumită contraprestație imediată, în mod obișnuit sub formă de dobândă, ca preț al folosirii temporare a sumei încredințate cu titlu de credit. Indiferent de forma creditului, scopul plasării capitalului bănesc de împrumut este obținerea unui venit – dobândă.
Oferta comună și caracterul limitat al resurselor care formează această ofertă de capital determină apariția unei competiții între creditul bancar (privat) și creditul public. Ca urmare, satisfacerea cererilor de credite ale agenților economici și ale populației limitează accesul la credite al autorităților publice. Este posibilă și situația inversă, deoarece, resursele de creditare sunt puse la dispoziția solicitanților care acceptă condițiile de creditare, cu privire la termenele de rambursare, nivelul ratei dobânzii și modalitățile de plată ale acesteia, constituirea de garanții și altele.
Cele două componente ale creditului se deosebesc în același timp în multe privințe, delimitându-se ca specii particulare. Deosebirea de conținut este dată de calitatea debitorului: în cadrul împrumuturilor private, acesta este o societate de capital (întreprindere privată) sau o persoană fizică, pe când la împrumuturile publice acesta poate fi statul, comunitățile locale, întreprinderile publice. La rândul lor, fiecare din cele două specii de credit se delimitează pe forme, și ele diferite. Astfel creditul privat poate fi comercial, bancar, ipotecar având totuși ca domeniu în care se folosește cel mai frecvent activitatea bancară, iar creditul public este în general, credit bancar, are ca obiect capitalul de împrumut.
O altă deosebire se referă la sursa de plată a dobânzii. Creditele bancare, prin utilizare în calitate de capital, sunt valorificate sub forma finală a profitului. Din acest profit agenții economici cedează băncii o anumită parte, sub forma dobânzii, ca preț pentru creditul angajat. Această realitate specifică creditului bancar utilizat în scopuri productive, a dat naștere iluziei că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este capabilă să producă dobândă. Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de dobânzi și în cazul împrumuturilor acordate și angajate sub forma creditelor de consum care sunt specifice populației și în mare măsură autorităților publice. Resursele procurate pe calea creditului public și utilizate pentru finanțarea funcționării serviciilor publice, menținerea ordinii interne, acoperirea unei părți din cheltuielile militare, plata de dobânzi pentru datoria publică efectivă și pentru rambursarea celei scadente apar ca mijloace de plată și nu în calitate de capital.aceste resurse se consumă deci, fără a se reproduce. De aceea, plata dobânzilor aferente acestor împrumuturi și rambursarea ratelor scadente se efectuează pe seama veniturilor bugetare, care sunt procurate îndeosebi prin perceperea de impozite și taxe.
Creditul public nu se utilizează numai pentru finanțarea unor cheltuieli de genul celor menționate, ci și pentru finanțarea unor ample lucrări de infrastructură sau crearea și dezvoltarea de activități productive. În astfel de situații, ca și în cazul creditului privat, dobânda se suportă din valoarea nou creată în urma utilizării respectivelor împrumuturi.1
Deosebiri nete între creditul public și creditul privat se reflectă și în înscrisurile (titlurile) care certifică creanțele născute din raportul de creditare. Astfel, autoritățile statale emit efecte publice sau titluri de credit public(obligațiuni de stat, bonuri de tezaur), care atestă calitatea de subscriitori a deținătorilor și certifică dreptul acestora la o anumită dobândă, un anumit câștig, sau la ambele. Împrumuturile private se acordă în general pe bază de efcte de comerț (cambii, bilete la ordin, obligațiuni, trate).
Atât efectele publice emise de autoritățile statale, cât și efectle comerciale emise de societățile de capital sunt specii ale aceluiași gen – hârtiile de valoare – dar în același timp prezintă caracteristici proprii. Astfel, ambele categorii de titluri nu au o valoare proprie, intrinsecă, dar diferă din punct de vedere al “acoperirii” lor. Hârtiile de valoare emise de societățile de capital sunt reprezentante ale unei valori exprese – date de capitalul real concretizat în mijloacele fixe, terenurile, materiile prime, combustibilii, etc., care s-au achiziționat cu banii primiți de la deținătorii respectivelor hârtii de valoare. Aceste hârtii de valoare circulă independent de capitalul real pe care îl reprezintă, adică se cumpără, se vând și se gajează – ca și cum ar avea valoare proprie. Datorită acestui aspect, se apreciază că înscrisurile respective sunt capital iluzoriu sau fictiv.
Titlurile publice sunt, de regulă, nenominative și pot fi negociate, având o circulație proprie, ca și când ar avea o valoare intrinsecă. Resursele publice obținute de autoritățile publice pe baza lor sunt utilizate, într-o bună măsură pentru acoperirea unor cheltuieli de natura consumului definitiv, astfel că titlurile în cauză nu certifică drepturi asupra unui capital real, prin a cărui valorificare să se obțină venituri, din care să se plătească dobânda și să se răscumpere titlurile. În acest caz, obligațiunile aferente împrumuturilor publice sunt expresia unui dublu capital fictiv.
Elementele comune ambelor forme de credit au la împrumuturile publice, în anumite împrejurări, o acțiune particulară. De pildă, subscrierea la împrumuturile publice, deși facultativă în principiu, poate deveni obligatorie în situații excepționale (nevoi de apărare, calamități, etc.), caz în care acestea sunt împrumuturi forțate. Sau, cu toate că împrumuturile se restituie de regulă, statul poate contracta și împrumuturi pe perioade nedeterminate, numite împrumuturi perpetue. În cazul acestora, statul nu are bligația rambursării, ci doar obligația la plata anuală a dobânzii. Dacă dispun de resurse și doresc acest lucru, statele pot răscumpăra titlurile la aceste împrumuturi. În schimb, împrumuturile private sunt în toate cazurile benevole și rambursabile.
Natura împrumuturilor publice poate fi evidențiată prin compararea cu impozitele, și unele și altele fiind transferuri către autoritățile publice, dar având alt conținut și alt scop și generând efecte globale diferite.
În concepția clasică, împrumuturile de stat sunt definite ca mijloace de transfer a sarcinilor publice asupra generațiilor viitoare, între acestea și impozite existând o opoziție absolută, atât sub aspectul regimului juridic, cât și al efectelor economice pe care le generează.
Analiza raportului existent între cele două categorii de veniturii bugetare arată că între ele există o serie de asemănări:
ambele constituie transferuri bănești de la diferite persoane fizice și juridice către organele administrației de stat;
au același scop și anume acoperirea cheltuielilor publice;
atât impozitele cât și împrumuturile publice sustrag din circulație o parte din capitalul potențial activ în detrimentul cheltuielilor private;
ambele transferuri sunt prelevări asupra veniturilor prezente, iar împrumuturile, într-o anumită măsură sunt prelevări și asupra veniturilor viitoare, lovind în consumul individual;
efectele economice sunt în general aceleași;
Cu toate asemănările expuse, împrumuturile publice nu pot fi asimilate impozitelor, așa cum susțin teza postclasicăa înrudirii dintre împrumuturile publice și impozite.Tezele contemporane expuse în finanțele moderne consideră concepția de înglobare a împrumuturilor publice în impozite drept excesivă, susținând caracterul original și complex al creditului public. De altfel între creditul public și impozite există și o serie de deosebiri de esență care confirmă faptul că cele două categorii nu pot fi confundate:
împrumuturile publice au un caracter voluntar, contractual, opus caracterului unilateral și forțat al impozitului. Costrângerea care totuși există și în cazul împrumuturilor publice (presiuni sociale, politice) este una psihologică ce nu se compară cu cea existentă la impozite, care este sancționată printr-o execuție silită;
impozitele constituie pentru autoritățile publice venituri definitive, iar împrumuturile publice reprezintă o resursă temporară;
impozitele privează cetățenii și agenții economici de anumite venituri și nu aduc contraprestații directe, pe când împrumuturile publice nu lipsesc deținătorii de capital de anumite sume, deoarece acestea sunt temorar excedentare. Creditorii însă pot înregistra pierderi în anumite condiții prin depreciere, dar aceasta nu constituie o sarcină asupra lor (deprecierea este lentă și parțială), pe când la impozite pierderea este totală și imediată;
impozitele se adresează întotdeauna generațiilor prezente, împrumuturile publice se adresează atât acestora, cât și generațiilor viitoare într-o anumită măsură;
încasările din impozite nu sunt certe, pe când împrumuturile se obțin mai operativ;
impozitele implică pentru autoritățile publice cheltuieli mai reduse decât împrumuturile, dar recurgerea la ele întâmpină rezistența plătitorilor, pe când celelalte sunt mai ușor acceptate;
în cazul împrumuturilor publice efectul deflaționist este mai puțin marcant decât al impozitelor;
împrumuturile publice, în măsura în care nu aduc câștig în urma utilizării, se amortizează din impozite, fiind în acest caz impozite amânate!
Până în acest punct al expunerii, împrumutul de stat fost tratat din punctul de vedere al calității de debitor, în care apar guvernul și celelalte autorități, creditori fiind băncile, societățile de capital, societățile de asigurări, casele de economii, cetățenii. La rândul lor însă, autoritățile puterii pot să apară și în calitate de creditor (împrumutător), beneficiarii împrumuturilor fiind colectivitățile locale, întreprinderile de stat, societățile de capital, etc. În primul caz, pentru împrumuturile contractate se plătesc creditorilor dobânzi, iar în cel de-al doilea caz, statul încasează dobânzi de la debitori. Totuși caracteristic pentru împrumutul public este faptul că guvernele, autoritățile locale, serviciile publice și întreprinderile de stat apar mai des în calitate de contractanți de împrumuturi.
Teoria generală a împrumuturilor de stat afirmă și că acestea se pot contracta numai cu aprobarea puterii legislative. Aprobarea de către parlament în statele contemporane “este o condiție esențială pentru valabilitatea împrumutului”. Implicit, “ guvernele nu pot cu de la sine putere să emită împrumuturi de stat”.
Rezervarea în competența puterii legislative, respectiv a Parlamentului în cazul României, a autorității de a decide împrumuturile de stat corespunde cu faptul că și impozitele, taxele și celelate prelevări ordinare și permanente se pot institui numai prin acte legislative, la fel cum se aprobă și bugetele anuale de stat.
De remarcat că votul Parlamentului este în același timp o garanție politică pentru creditorii statului, o garanție a contractării împrumuturilor pentru scopuri de maximă utilitate publică.
În condițiile aprobării exclusiv de către parlament a împrumuturilor de stat, guvernului îi revine obligația de a conduce și desfășura operațiunile specifice lansării împrumuturilor, precum și supravegherea desfășurării conform clauzelor prevăzute în actul parlamentar de aprobare a respectivelor împrumuturi.
Aprobarea de către parlament a împrumuturilor publice a format opinia că, din punct de vedere al naturii juridice, acestea sunt “acte de suveranitate”, “acte legislative” sau “contracte de drept public”. 1Împrumuturile de stat aprobate de stat prin lege cumulează atât elementele specifice actelor legislative, cât si pe cele specifice actelor de suveranitate. Dacă în mod normal, un împrumut de stat – de la un alt stat sau de la o organizație internațională – este aprobat de parlament și în temeiul acestei aprobări se aprobă acordul sau convenția cuprinzând clauzele împrumutului, natura contractuală este evidentă și acest contract de împrumut are regimul juridic de drept public, deoarece este de interes public, s-a încheiat și se execută conform aprobării – tot de drept public – a parlamentului.
1.2. Necesitatea împrumuturilor de stat și susținerea lor
În statele contemporane, sectorul public nu poate fi conceput fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului. Necesitatea creditului public are în primul rând o justificare financiară.
Statul apelează la împrumuturi publice fie din necesități de trezorerie, fie din necesități de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare previzionate acoperă integral cheltuielile bugetare. Totuși, chiar dacă pe întregul an bugetul se prezintă echilibrat, pe parcursul execuției, în special în primele luni ale anului, pot exista decalaje între termenele la care se încasează veniturile și cele la care se efectuează cheltuielile, ceea ce provoacă goluri de casă.
Dacă disponibilitățile de resurse ale unor instituții publice nu acoperă golul de casă, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt și foarte scurt de la ofertanții de resurse de pe piață. Ultima soluție este banca centralăce poate acorda împrumuturi sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare. Resursele bănești împrumutate de la diverși deținători publici nu măresc masa monetară, ci o redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la banca centrală reprezintă o emisiune monetară fără acoperire materială, deci generatoare de inflație. Statul poate apela pentru acoperirea deficitului și la împrumuturi de pe piața externă.
În condițiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile aprobate pentru anul următor, guvernul are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) și contractarea de împrumuturi. În principiu, deficitul financiar de durată este un fenomen anormal, (deși des întâlnit, iar unele state îl practică deliberat, din rațiuni de politică economică). Acoperirea deficitului prin împrumuturi de la deținătorii de capitaluri bănești constituie procedeul normal și firesc.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie de regulă pe termene medii și lungi. Rambursarea ratelor scadente și achitarea dobânzilor aferente au drept consecință sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar în cazul în care acestea sunt insuficiente, contractarea de noi împrumuturi. Recurgerea la împrumuturi publice este justificată din punct de vedere financiar și prin aceea că, în timp ce facultățile contributive ale unei țări sunt limitate pentru o perioadă dată, necesitățile de resurse nu sunt întotdeuna compresibile, cum ar fi de exemplu: cele impuse de lupta contra unor calamități naturale, a unor catastrofe economice sau sociale care amenință populația, cheltuielile provocate de un război sau pentru stingerea unor datorii de război.
O altă posibilă justificare este legată de necesitatea majorării resurselor valutare, si respectiv pentru sprijinirea menținerii cursului de schimb al monedei naționale, când se recurge la împrumuturi angajate de străinătate.
Din punct de vedere economic, recurgerea autorităților statale la împrumuturi publice se întemeiază pe analiza acțiunii acestor împrumuturi asupra structurilor economice și asupra conjuncturii. În acest context, împrumutul public este considerat o importantă pârghie economico-financiară, de influențare deliberată a unor procese și fenomene conomice și sociale. Astfel, privit ca instrument de politică structurală, împrumutul public poate servi la finanțarea investițiilor publice în domeniul infrastructurii, al energeticii, sau în alte domenii cu caracter productiv. În asemenea situații, dobânzile datorate de stat subscriitorilor pot fi plătite din investițiile finalizate, fără apelul la noi impozite. Totodată, împrumuturile astfel utilizate permit impulsionarea activităților în domeniul construcțiilor și al lucrărilor publice.
Ca instrument al politicii conjuncturale, împrumutul public este utilizat cel mai adesea în lupta contra inflației. Pentru asigurarea efectului său deflaționist, care rezultă din puncția operată asupra puterii de cumpărare, la nivel global se impune respectarea a o serie de condiții. Cea mai importantă condiție este ca puterea de cumpărare disponibilă la diverși subscriitori și mobilizată prin împrumut să nu fie utilizată pentru finanțarea imediată a cheltuielilor publice pure ale statului.
Din punct de vedere politic, apelul autorităților statale la angajarea de împrumuturi publice este de natură subiectivă și se află în strânsă legătură cu obiectivele ce urmează să fie finanțate, care sunt prezentate de autoritățile publice drept motivație pentru lansarea împrumuturilor. Aceste obiective pot avea ca efect fie solidaritatea subscriitorilor cu autoritățile publice, fie lipsa de interes față de titlurile publice. Ca urmare, caracterul plebiscitar al împrumuturilor publice este ușor vizibil, iar evoluția subscrierilor este un “barometru” al încrederii cetățenilor în guvern. Reușita lansării unui împrumut și randamentul acestuia sunt condiționate în mod hotărâtor de situația politică din țară, iar sensibilitatea acestora este și mai pronunțată când este vorba de creditori străini. Este de reținut și faptul că, subscrierile masive la un împrumut public oarecare nu pot avea decât o semnificație politică limitată, care nu exprimă decât încrederea cetățenilor care dispun de suficiente resurse bănești ca să poată subscrie la împrumut.
Transformarea necesității împrumutului în posibilitate este condiționată de existența capitalului de împrumut. Existența economiilor disponibile, aflate în proprietatea diferitelor persoane fizice sau juridice constituie premisa economică a împrumutului. Se poate vorbi și de o premisă politică, dată de încrederea pe care guvernul o conferă privind garanția restituirii și plata dobânzilor.
Mărimea economiilor disponibile este funcție de mărimea veniturilor, care trebuie să fie mai mari decât consumul (individual și colectiv), indiferent de influențele conjuncturale. Este vorba desigur de veniturile mari, deoarece veniturile mici sunt destinate satisfacerii cheltuielilor curente. De menționat însă că, aceste venituri sunt limitate de progresivitatea impunerii și în mod special de impozitarea așezată asupra economiilor. Însă politicile fiscale sunt de regulă mai permisive în ceea ce privește economiile .
În cazul în care veniturile devin insuficiente pentru economisire se acționează asupra comprimării consumului. Reducerea consumului, de exemplu prin înghețarea salariilor, duce la creșterea economiilor. De cele mai multe ori însă, intervenția prin instrumente psihologice (publicitate), dă cele mai bune rezultate.
Hotărârea de a plasa în împrumuturi publice depinde în același timp și de atractivitatea celorlalte tipuri de plasamente. În principiu, condiția esnțială este ca economiile să nu fie plasate în alte tipuri de angajamente. Aceasta se întâmplă în perioadele de “supraîncălzire” a economiei, când investițiile nu sunt atractive. În condiții normale de funționare a economiei este necesar ca împrumuturile de stat să prezinte avantaje superioarecelorlalte tipuri de plasamente pentru a fi lansate cu succes. Rata înaltă a dobânzii, primele de rambursare, scutirile fiscala sunt doar câteva din avantajele care ar trebui să-I motiveze pe deținătorii de capital de împrumut să-l pună la dispoziția autorităților publice cu titlu de credit. Dar condițiile inițiale de împrumut pot fi modificate în mod unilateral de debitor (autoritățile pubice), ceea ce are ca rezultat, în cazul înrăutățirii acestor condiții, scăderea interesului pentru plasamente publice și invers.
Necesitatea împrumutului public este expusă în cele mai multe lucrări de specialitate, luând în considerare atât avantajele cât și dezavantajele acestora, cu specificarea că împrumutul public se adaugă impozitelor și taxelor, având aceeași particularitate de repartiție a sarcinilor financiare ale statului între cetățeni, însă în timp, respectiv asupra “cetățenilor din două sau mai multe generații succesive”.Această precizare se dovedește riguroasă pentru împrumuturile de stat contractate pe perioadă lungă, situație în care restituirea împrumuturilor se suportă de generațiile de cetățeni ulterioare celei care a hotărât lansarea împrumuturilor respective.
Avantajele evidențiate în cadrul economiilor de piață dezvoltate sunt următoarele:
consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a întrebuințării în folos public a sumelor de bani împrumutate;
sunt mijloace de încurajare a economiilor banești și de activarea a unor capitaluri particulare ușurând plasarea de capital autohton în economia națională.
Aceste avantaje sunt incontestabile în cazul împrumuturilor contractate de stat de pe piața internă, cu scopul de a investi în economia națională.
Printre dezavantajele împrumuturilor de stat în statele contemporane se numără:
angajează generațiile viitoare, obligându-le să suporte cheltuieliele de rambursare a împrumuturilor pe termen lung;
diminuează capitalul privat din economia națională, ceea ce are următoarele efecte: îngreunarea a procesului normal de producție, creșterea dobânzilor și micșorarea capacităților contributive ale cetățenilor.
Confruntarea avantajelor și dezavantajelor principale ale împrumuturilor publice conduce la concluzia că, în general, la acest tip de împrumut trebuie sî se recurgă numai atunci când se dovedește “inevitabil” și pe cât posibil numai în “scopuri productive”. Respectarea ultimei condiții duce la sporirea avuției naționale – de exemplu prin modernizarea mijloacelor de comunicație și transport, dezvoltarea resurselor energetice – oferind astfel generațiilor următoare posibilități sporite de rambursare a respectivelor împrumuturi.
1.3. Rolul împrumuturilor de stat
Rolul împrumuturilor publice este tot mai însemnat în economiiile contemporane, deoarece nici un stat nu se poate lipsi de resursele procurate pe această cale. Resursele financiare publice procurate pe calea împrumuturilor de stat sunt folosite la finanțarea sectorului public, având ca destinație consumul colectiv, sau unele investiții cu caracter social general și economic.
Creditul public, în cea mai mare parte este destinat consumului, deci este neproductiv, se folosește ca mijloc de plată, de acoperire a unor cheltuieli sociale (întreținerea aparatului de stat, stingerea datoriei publice, etc.). Această utilizare a creditului public reprezintă un consum definitiv de resurse financiare și restituirea ratelor și plata dobânzilor se face pe seama încasărilor bugetare obligatorii. Același caracter îl are și împrumutul folosit pentru investiții sociale generale.
În cazul în care împrumutul public este utilizat în scopuri productive, atunci se transformă în capital aducător de venituri și cheltuielile cu creditul contractat (rate, dobânzi sau comisioane) sunt amortizabile, se vor recupera din venitul adus prin utilizarea productivă a creditului. Proporția împrumutului în scopuri productive este mică însă. Concluzia logică este că statele trebuie să cântărească bine decizia de a recurges la credit public, iar când aceasta se întâmplă se impune ca folosirea sa pentru consum să fie limitată.
Inițial, creditul public a fost de natură pur financiară, dar de-a lungul timpului sfera sa de cuprindere s-a extins. În economiile moderne, constituie in continuare principala cale de suplimentare a resurselor financiare publice, dar și un instrument activ de intervenție a guvernului în economie. Astfel, autoritățile preferă acoperirea deficitului bugetar pe calea creditului public, decât prin majorarea prelevărilor fiscale, deoarece s-a constatat o anumită rezistență a contribuabilului la creșterea instantanee a impozitelor, mai ales când fiscalitatea este deja apăsătoare. Împrumutul este și un mijloc mult mai rapid de procurare a resurselor financiare decât impozitele, iar pentru subscriitori este un plasament avantajos al capitalului disponibil, datorită câștigurilor pe care la aduce.
Chiar daca volumul împrumuturilor publice este în continuă creștere, în țările dezvoltate ponderea acestora în totalul resurselor financiare se situează între valorile 1,2% și până la 7%, atingând valori de până la 35% în cele țări în curs de dezvoltare. Deosebirile provin din, mărimile total diferite pe care le au resursele bugetare ordinare, de peste 90% din totalul resurselor în țările dezvoltate, deoarece prelevările fiscale și nefiscale constituie principalele venitsuri bugetare.
Aceste aspecte ale acoperirii necesarului de resurse pe baza împrumuturilor publice sunt caracteristice unei perioade de evoluție normală a economiei, deoarece există situații ca schimbările de regim politic, crize economice grave, când statul apelează la împrumuturi mai mult ca înainte. Pentru ilustrare este suficientă urmărirea cazului României, precum și a altor țări în tranziție, care, conform datelor F.M.I., au apelat la credite, în marea majoritate interne, pentru finanțarea deficitelor. Între aceste resurse interne, se regăsesc și împrumuturile de la autoritatea monetară, care sunt generatoare de inflație. Sumele împrumutate de stat de la banca centrală sunt – teoretic – rambursabile. Ele urmează să se restituie fie din excedentul bugetar, dacă acesta există, fie împrumuturile contractate de stat de la diferite persoane fizice și juridice (altele decât banca centrală). În practică însă, rambursarea acestor împrumuturi are caracter formal și anume statul stinge împrumuturile vechi primite de la banca de emisiune pe seama unor împrumuturi noi, contractate la aceeași instituție, ceea ce nu duce la diminuarea masei de bani în circulație. În România, pentru acoperirea decalajului temporar între încasările și plățile contul Trezoreriei statului în cursul execuției bugetare anuale, B.N.R. poate acorda împrumuturi cu termen de rambursare de cel mult 180 zile și cu o dobândă la nivelul pieței, pe baza convențiilor încheiate cu Ministerul Finanțelor. Suma totală a împrumuturilor acordate într-un exercițiu financiar anual este limitată prin lege la 7% din veniturile bugetare ale anului precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate și nerambursate nu poate depăși echivalentul dublului capitalului și a fondului de rezervă ale Băncii Naționale a României.
În ultimul deceniu, deficitele bugetare în continuă creștere în România au determinat guvernele să apeleze la împrumuturi atât pe piața internă, cât și pe piața externă. Destinația acestor credite a fost consumul, ceea ce sporit cheltuielile și au perpetuat deficitul financiar al țării. Astfel, dacă în 1991 deficitul bugetar reprezenta 460 miliarde lei, a ajuns la sfârșitul anului 2000 la 28.827,1 miliarde lei, acoperit prin împrumuturi la B.N.R. și la instituții financiare internaționale, dar și pe seama emisiunii monetare suplimentare. Politica în domeniul deficitelor bugetare în perioada amintită a încercat încadrarea în limitele procentuale prestabilite în P.I.B., cerut și de organismele internaționale, ca o condiție pentru protejarea monedei naționale, și controlul inflaței, și implicit pentru integrarea în cadrul acestor structuri regionale.
Pentru realizarea acestei stabilități este imperios necesară reorientarea împrumuturilor, în sensul ca va trebui să fie utilizate pentru scopuri productive. Altminteri, efectul împrumuturilor pe termen lung este acela de a spori sarcina fiscală a generațiilor următoare cu mărimea cheltuielilor necesare pentru restituirea ratelor scadente și plata dobânzilor.
În concluzie din punct de vedere financiar, împrumuturile publice își îndeplinesc rolul pozitiv numai în măsura folosirii lor pentru investiții cu caracter productiv, deoarce numai aceste destinații creează resursele penru restituirea lor și sporesc avuția națională.
În ceea ce privește rolul economic al împrumuturilor de stat se apreciază că în cadrul intevenționismului statal în economie, alături de instrumentele fiscale, cheltuieli publice și monedă, creditul public este o pârghie foarte des uzitată datorită eficacității sale. Autoritățile publice apar atât în calitate de debitori , cât și de debitori. Pozitția statului – debitor sau creditor – depinde de starea economiei și de scopurile urmărite. De regulă, prevalează poziția de debitor, statul aflându-se cel mai adesea în imposibilitatea acoperirii cheltuielilor sale din resursele ordinare. Creditul public contribuie astfel la reglarea deficitelor bugetare, iar prin volumul acestuia se induc efecte de corecție asupra conjuncturii, de impulsionare a creșterii și pe termen lung de restabilire a echilibrului economic general.
Aria de acțiune a pârghiei creditului public este foarte cuprinzătoare și autoritățile pot apela la ea de câte ori este nevoie, mai ales dacă își dovedește eficacitatea în comparație cu celelalte pârghii economico-financiare. Pentru creșterea eficienței, în mod obișnuit se folosește în combinație cu instrumentele monetare și bugetare, completându-se reciproc.
În general, împrumuturile de stat sunt folosite pentru redistribuirea veniturilor și restructurarea cererii, cele două efecte unanim recunoscute. Apoi, mai sunt folosite pentru influențarea comportamentului ageților economici: stimulare – prin subvenții bugetare, sau inhibarea activităților ce nu mai au piață de desfacere – prin atragerea la stat a surplusului de economii private.
Acțiunea pârghiei creditului public îmbracă aspecte diferite și în funcție de starea de dezvoltare a economiei. Rolul său intervenționist este redus în economiile în curs de dezvoltare unde servște în mod aproape exclusiv la reglarea deficitului bugetar și finanțării creșterii economice negative. Țările în tranziție cum este cazul României, se situează pe o poziție intermediară, între țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate.
Indiferent de situațiile menționate, utilizarea împrumutului de stat în cadrul politicilor intervenționiste prezintă o serie de asemănări cu folosirea instrumentelor fiscale. În primul rând, în mod logic, ambele instrumente urmăresc aceleași scopuri:
financiare – servesc finanțării investițiilor;
fiscale – acoperă cheltuielile publice ordinare;
ciclice – servesc la reglarea conjuncturii;
monetare – servesc la diminuarea numerarului excedentar aflat în circulație, vizând reducerea prețurilor;
excepționale – pentru înlăturarea efectelor negative ale unor crize economice sau politice grave, a unor războaie, etc.
Deosebirea esențială este că în cazul primelor se acționează prin variația nivelului dobânzilor, pe când în cazul instrumentele fiscale se modifică nivelul cotelor de impozit.
Astfel modul de soluționare a dilemei “impozite sau împrumuturi” a generat de-a lungul timpului numeroase polemici și au modificat rolul și importanța ce s-au acordat împrumuturior publice. Economiștii clasici erau adepții soluției impozitelor și criticau aspru recurgerea la împrumuturi publice, motivându-și alegerea astfel:
activitatea economică trebuie să se desfășoare în condiții de liberă concurență, pe baza inițiativei private, fără nici un amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la minimum, impozitele să fie modice spre a diminua interesul întreprinzătorilor, iar echilibrarea bugetului de stat să se realizeze exclusiv pe baza veniturilor ordinare.
împrumuturile antrenează cheltuieli suplimentare sub formă de dobânzi, comisioane, prime de rambursare, etc. care in final fac necesară majorarea impozitelor;
împrumuturile ușurează sarcina fiscală a generației prezente, dar împovărează generațiile viitoare cu cheltuielile reclamate de rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor; este celebră formula clasicilor Jean Baptiste Say și David Ricardo, potrivit căreia:”împrumutul public este un mijloc de aruncare a sarcinilor publice asupra generațiilor viitoare”;
împrumuturile de stat afectează însuși capitalul națiunii, în timp ce impozitele diminuează numai veniturile acesteia.
Prin urmare clasicii teoriei economice resping ideea recurgerii la împrumuturi, pe care le consideră în totală opoziție cu impozitele, acestea din urmă fiind în opinia lor singurele prelevări admise, care nu influențează mersul economiei. În opinia acestora, realizarea echilibrului bugetar trebuie să se înfăptuiască exclusiv pe seama veniturilor fiscale ordinare, împrumuturile de stat fiind abateri de la această cerință, care produc majorarea cheltuielilor guvernamentale și stânjenesc libera concurență, iar în final prejudiciază capitalul națiunii.
Trecerea la perioada intervenționismului economic aduce și negarea teoriei clasice din două motive: schimbarea rolului creditului public și reconsiderarea ideii de participare a generațiilor la acoperirea cheltuielilor antrenate de împrumuturile publice. Majoritatea economiștilor au renunțat la ideea neamestecului statului în viața economică, aceasta începând cu secolul nostru și susțin necesitatea influențării prin metode indirecte. Una din pârghiile cele mai uzitate este împrumutul public, primind astfel o tot mai largă utilizare. Aceste schimbări în rolul împrumuturilor publice au dus la noi interpretări asupra menirii lor. Neoclasicii Pigou, Melon, Wicksell iar mai târziu adepții dirijismului Domar, Keynes, Samuelson, Duverger sunt unanimi în aprecierea necesității creditului public, a importanței sale în reglarea deficitului financiar și a vieții economice. Deosebirile de opinii care încă mai există, luând forma unor adevărate controverse, se referă la participarea generațiilor de contribuabili la sarcina împrumutului.
Neoclasicii sunt continuatorii tezei lui J. B. Say și D. Ricardo, susținând că împrumuturile privite la scara întregii societăți, constituie o trecere de capital din sectorul privat în cel public, o diminuare a capitalului națiunii, iar sarcina sa implică două generații: generația care contractează împrumutul și cea care îl rambursează. Generația care împrumută este afectată deoarece împrumutul reduce economia privată, iar generația rambursării la rândul său primește mai puțin capital, iar investițiile private se vor diminua, cauzând scăderea venitului viitor. Din punct de vedere al creditorilor statului însă, împrumutul este liber, adică subscripția este voluntară. Împrumutătorul este liber să aleagă, comparând posibilitatea reducerii consumului său cu avantajele aduse de titlurile publice sub formă de dobânzi, comisioane, etc. Generația rambursării împrumutului se află într-o situație total opusă. Susținătorii acestui curent subliniază că generația rambursării se va confrunta cu caracterul unilateral și forțat al impozitelor suplimentare impuse pentru restituirea împrumutului și plata dobânzilor.
În teoria keynesiană, sarcina împrumutului este suportată doar de generația care împrumută, deci de partea activă a populației prezente, care acceptă astfel sa-și diminueze consumul. Dacă autoritățile publice n-ar recurge la împrumut, ar crește fiscalitatea pentru acoperirea deficitului bugetar. Acesta este un transfer de sarcini între contribuabili și deținătorii de titluri, și nu un transfer între generații. Generația care angajează împrumutul este și suportatoarea sa.
Economiști ca Modigliani, Bowen, Davis, Kopf, apreciază că generația prezentă nu suportă nici un sacrificiu datorită împrumutului contractat. În continuarea teoriei neoclasice, acești economiști subliniază caracterul voluntar al împrumutului. Cu toate că subscrierea implică o reducere a consumului, creditorii o aceeptă datorită contraprestațiilor pe care le aduc titlurile publice. Prin vânzarea titlurilor pe piață, subscriitorii vor reveni la nivelul anterior al consumului. Astfel, nu există rambursare, ci doar o reportare de sarcină de la o generație la alta prin intermediul negocierilor posibile a titlurilor. Pentru generația care contractează împrumutul rămâne totuși sarcina plății unei părți a dobânzilor pentru împrumutul pe care îl preferă impozitelor care le-ar amputa și mai mult consumul
În perioada contemporană este tot mai discutată teza înrudirii dintre împrumuturile publice și impozite, care încearcă să asimileze cele două căi de alimentare cu resurse bănești ale casieriilor publice și neagă opoziția susținută de clasici, apreciind că efectele economice globale ale celor două sunt identice.
Argumentarea juridică a acestui curent menționează nuanțările pe care le-a suferit în perioada contemporană caracterul contractual și voluntar al împrumuturilor publice. Afirmațiile au ca bază realitatea că, în general, clauzele împrumuturilor publice sunt impuse de autoritățile statale, fără a fi negociate în prealabil, ca în cazul unui contract veritabil, iar subscrierea este mai puțin voluntară decât pare la prima vedere. Este vorba de constrângeri de natură psihologică, de natura presiunilor politice și sociale, a propagandei și publicității cât mai persuasive, care se exercită asupra deținătorilor de mijloace bănești temporar libere pentru a-i determina să subscrie la împrumuturile publice. Au existat cazuri în unele țări în care s-au practicat constrângeri juridice ce au dat naștere la împrumuturi publice forțate.
Din punct de vedere economic, teoreticienii moderni afirmă că este falsă afirmația că împrumuturile publice nu-i sărăcesc pe subscriitori, în condițiile în care inflația este o realitate prezentă, cu grade diferite de intensitate, în toate țările lumii. Prin urmare, valoarea dobânzilor și a rambursărilor plătite în perioada de valabilitate a împrumutului public se reduc în cursul timpului, iar subscriitorii suferă o anumită pierdere. În ce privește sarcina rambursării, se susține că aceasta nu încarcă mai mult decât impozitele generația viitoare, deoarece prin influența devalorizărilor menționate și a sporirii produsului intern brut, generată de creșterea prețurilor, sarcina suportării împrumuturilor publice tinde să se atenueze pe termen lung.
Argumentele pentru asimilarea celor două tipuri de finanțări au la bază analiza globală a efectelor economice, apreciate ca fiind identice. Astfel, atât împrumuturile cât și impozitele reprezintă o fracțiune din produsul intern net care este sustrasă de la consumul particularilor. “Faptul că un cetățean își golește punga pentru a-și plăti impozitele sau pentru a subscrie la împrumut are același efect asupra economiei: în ambele cazuri punga este golită, consumul gospodăriilor este redus, iar puterea de cumpărare este ștearsă cu buretele”, iar efectele în viitor ale celor două tipuri de finanțări sunt și ele identice “împrumutul nu constituie o sarcină pentru națiune mai mult decât impozitele, iar dobânzile ce trebuie plătite, ca și rambursările nu sărăcesc națiunea, ci determină transferuri de venituri de la contribuabili către rentieri, fără să reducă produsul intern brut pentru aceeași sumă.”
O teză mult mai nuanțată și realistă se constituie într-o adevărată sinteză celor dinainte, relevând caracterul original și complex al operațiunilor de împrumut. Originalitatea împrumutului public se relevă în primul rând din punct de vedere juridic, deoarece în ciuda diverselor presiuni psihologice, subscrierea la împrumut rămâne o operație voluntară. În legătură cu acest aspect, se poate realiza o analogie între viața electorală: și în acest caz, în pofida propagandei electorale interesate și concurente, votul fiecăruia rămâne liber. La fel ca și acordarea votului, subscrierea la împrumuturile publice este dependentă de gradul încrederii în promisiunile autorităților emitente, privind avantajele pe care le vor acorda pe perioada contractului de împrumut. Recursul statului la împrumutul pe care și-l dorește presupune ca acesta să se bucure de încrederea pe care fiscalitatea nu le presupune. Pe lângă aceasta, este evident faptul că avantajele atașate împrumuturilor nu au echivalent în domeniul fiscalității.
Caracterul complex al împrumuturilor publice este dat de modul specific în care se manifestă efectul deflaționist al acestora, comparativ cu același efect indus de impozite. Împrumuturile nu realizează o diminuare imperativă a resurselor disponibile la particulari ca și impozitele, prin intermediul lor statul preluând doar o parte din economiile existente. În același timp, puterea de cumpărare nu este diminuată la nivel individual, deoarece fiecare subscriitor are posibilitatea să vândă titlul său dacă dorește să-șă reîntregească puterea de cumpărare. Este evident că o astfel de puncție nu operează dacă subscriitorii la împrumut sunt din străinătate.
Efectele împrumuturilor publice și ale impozitelor sunt diferite la nivelul subiecților care le acceptă sau suportă și prin faptul că nu sunt aceleași persoanele care suportă sarcinile publice. Cu alte cuvinte, nu toți contribuabilii plătitori de impozite devin și subscriitori la împrumuturile lansate.
Carecterul complex al împrumuturilor publice se relevă și în cazul în care pe seama lor este menținută sau chiar accentuată inflația. Acest fapt se explică prin majorarea cererii solvabile efective, care rezultă din introducerea în circuitul financiar curent a resurselor bănești inactive, puse la dispoziția statului prin împrumut. Având în vedere și avantajele angajării mai facile a împrumuturilor, comparativ cu instituirea de noi impozite sau majorarea celor existente, rezultă riscul de a se “alimenta” procesul inflaționist, prin creșterea semnificativă a cererii publice, pe baza lansării și angajării de noi împrumuturi.
Pe de altă parte, “pierderea” suferită de subscriitorii la împrumuturile publice nu poate fi asimilată cu “sărăcirea “ pe care o suportă contribuabilii. Pierderea înregistrată de subscriitorii la împrumuturile publice privită pe termen lung și pusă în corelație cu deprecierea monetară și creșterea prețurilor este parțială și se înregistrează treptat, pe când în cazul impozitelor, pirederea este totală și imediată.
În încheiere este de menționat că, pe plan global, împrumuturile publice nu sărăcesc națiunea în viitor și în orice condiții, așa cum greșit au susținut clasicii, dar în viitor, împrumuturile angajate în prezent antrenează transferuri de venituri de la contribuabili către deținătorii titlurilor de credit public.
1.4. Efectele împrumuturilor de stat
Împrumuturile publice dau naștere unor efecte notabile în desfășurarea viții economice și sociale.Cunoșterea și controlarea acestora are mare însemnătate pentru orientarea creșterii economice și reglarea conjuncturii. Efectele cele mai importante sunt următoarele:
Efecte de redistribuire;
Efecte de transpunenre a sarcinilor împrumutului;
Efecte inflaționiste;
Efecte de îndatorare.
Fiind o formă de transfer de putere de cumpărare și împrumuturile publice constituie o cale de redistribuire a veniturilor, atât pe plan intern cât și pe plan internațional.
Pe plan intern, veniturile iau forma produsului intern brut, efectele de redistribuire se pot observa în două momente distincte. Astfel, efectele încep să se observe odată cu plasarea și subscrierea împrumuturilor, când are loc o redistribuire între fondul creșterii de capital (de acumulare) și fondul de consum. Cu alte cuvinte, capitalul lichid excesiv trece de la deținătorii săi, persoane fizice sau juridice, la autoritățile publice care îl utilizează pentru acoperirea cheltuielilor publice pure (în scopuri neproductive), mărind cererea de consum. Stimularea cererii rezultată de aici potențează creșterea economică.1
Al doilea moment al redistribuirii prin împrumuturi se realizează la rambursare și cu prilejul plății dobânzilor și a eventualelor câștiguri promise de autorități subscriitorilor, când aceștia încasează venituri.Veniturile menționate provin din impozite și taxe de la contribuabili. Prin intermediul veniturilor primite de subscriitori are loc o reactivare a cererii, dar structura nu este aceeași, în sensul că va crește cererea de consum productiv ceea ce e echivalent cu o creștere a investițiilor. În final, redistribuirea P.I.B. este ocazionată și de rambursarea împrumuturilor scadente, care se realizează pe baza prelevărilor obligatorii de la contribuabili.
Procesul redistribuirii interne a veniturilor se manifestă și în cursul utilizării efective a resurselor banești provenite din împrumuturi, prin plățile realizate către agenții economici furnizori ai statului și ai structurilor sale.
Resursele procurate pe calea împrumutului de stat sunt utilizate prntru finanțarea unor obiective cu caracter economic, pentru infrastructură și protecția mediului. În acest caz nu se înregistrează o redistribuire între fondul creșterii de capital și fondul de consum, ci doar între subiecții care materializează utilizarea fondului creșterii de capital. Reputatul profesor Iulian Văcărel apreciază că împrumuturile de acest gen îndeplinesc un rol pozitiv în economie, contribuind la creșterea P.I.B., din care se și asigură resursele necesare pentru rambursarea lor.
Din cele prezentate, se poate conchide că redistribuirea veniturilor, respectiv a P.I.B. prin împrumutul public nu este altceva decât o schimbare temporară a deținătorilor, respectiv de destinație a resurselor financiare disponibile din economie, pe cînd proprietarii nu se schimbă. Această particularitate face ca împrumuturile publice să fie un instrument de politică financiară eficace și prin urmare frecvent utilizat. Aria de acțiune este totuși restrânsă în comparație cu alte pârghii economice, aceasta datorându-se ponderii reduse pe care o dețin împrumuturile de stat în ansamblul resurselor financiare publice.
Pe plan extern, efectele de redistribuire a veniturilor între țara creditoare și țara debitoare se realizeată tot în două momente diferite. Inițial, fluxul redistribuirii este de la țara împrumutătoare către țara împrumutată. La contractarea împrumutului, P.I.B. din țara creditoare este transferat în țara debitoare cu titlu temporar, întrucât împrumuturile sunt rambursabile. Ulterior, prin plata ratelor scadente și a dobânzilor aferente, sensul fluxurilor financiare se inversează, de la țările debitoare către cele creditoare. Aceste redistribuiri se deosebesc radical față de cele precedente, întrucât au caracter definitiv: produsul intern din țara debitoare, sub forma ratelor și dobânzilor trece în țara împrumutătoare.
Este foarte importantă în cazul împrumuturilor publice externe destinația care se dă acestora. Țările care angajează împrumuturi din exterior doar pentru acoperirea consumului public curent aruncă povara prezentului asupra generațiilor următoare, iar redistribuirile de produs intern brut, către țările creditoare pe care le generează aceste împrumuturi pe termen lung duc la sărăcirea lor viitoare. Cu toate că mulți dintre economiștii capitalismului modern nu acceptă ideea transferului de sarcini publice generate de împrumuturi asupra altor categorii decât cele care au angajat împrumutul, în realitate suportă și generațiile viitoare anumite sacrificii. Se poate afirma că sarcinile împrumutului se reportează de la generație la generație. Aceasta deoarece nu întotdeauna generația împrumutului coincide cu generația restituirii acestuia, deoarece intervine durata de viață a unei generații – cazul consolidării împrumuturilor sau al împrumuturilor perpetue – si nu în toate cazurile este posibil transferul de titluri. Prin urmare este foarte importantă evaluarea efectului de transpunere, cu alte cuvinte măsura în care sunt antrante generațiile viitoare la stingerea obligațiilor generate de împrumuturi. De cele mai multe ori, beneficiile pe care le aduc generațiilor viitoare – sub forma utilităților publice finanțate pe această cale și a veniturilor din dobânzi, etc.) nu acoperă cheltuielile pe care acestea le suportă. Sarcinile împrumutului trebuie împărțite echitabil între generații, proporțional cu avantajele aduse fiecăreia de împrumut.
Există un aspect al transpunerii sarcinilor împrumutului care nu poate fi evitat. Este vorba despre transferul realizat între contribuabili și deținătorii de titluri în cadrul aceleiași generații. Recursul autorităților la împrumutul public are ca efect diminuarea sarcinilor contribuabililor, care iși conservă consumul, și firește în sens invers. Problema evaluării efectului de transpunere se păstrează, dar apare în momentul analizei raportului dintre fiscalitate și împrumutul public. În ceea ce-l privește pe cetățean, împrumutul este mai ușor de suportat, iar pentru stat este, așa cum am arătat anterior, un mijloc eficace de procurare a resurselor financiare, dar mai costisitor decât impozitele. Factorul care reglează corelația impozite – fiscalitate este presiunea fiscală. Se poate apela la impozite noi sau la majorarea celor existente până la limita la care interesul pentru afaceri începe să scadă, concomitent cu proliferarea evaziunii fiscale. Dincolo de acest plafon, calea de procurare a resurselor suplimentare o constituie creditul public.
Cea mai gravă consecință indusă de creditul public este fără îndoială acțiunea sa generatoare de inflație. Creditul public nu face decât să amplifice deprecierea banilor, alături de ceilalți factori : deficitul bugetar, excedentul balanței de plăți, introducerea în circulație a unor sume anterior tezauriazate, influențele externe, etc. Cauza deprecierii nu se află numai în acțiunea factorilor menționați, ci în dezorganizarea economică și financiară a statelor. Aceasta determină stagnarea, sau descreșterea producției de bunuri și servicii, iar numerarul aflat în circulație devine excedentar. Creditul nu produce inflație prin funcția sa de distribuție, deoarece așa cum am arătat anterior, prin intermediul acestei funcții, mijloacele bănești din economie devenite temporar disponibile sunt folosite la acordarea de împrumuturi. În schimb, creditul poate provoca inflație prin intermediul funcției de emisiune. De fiecare dată când se injectează un volum suplimentar de bani în economie, crește masa monetară, iar dacă această creștere nu e însoțită de creșterea similară a producției, apare inflația. Majorarea prețurilor care apare ulterior este indicatorul sintetic al inflației.
În cazul creditului public, efectul inflaționist este foarte evident. Când autoritățile se împrumută de pe piață, de la privați, masa bănească rămâne constantă. Suma împrumutată se reîntoarce în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice. Se schimbă deci posesorii masei monetare, dar mărimea acesteia nu se schimbă.
Dacă statul apelează pentru reglarea deficitului bugetar la împrumut de la banca centrală, banca de emisiune – chiar dacă sub forma unor avansuri în contul încasărilor viitoare – atunci creditul public generează inflație. Se deosebesc în acest caz două situații.
Poate fi vorba de necesități de trezorerie, pentru care se apelează la împrumuturi pe termen scurt. Dacă acestea rămân în economie sau nu sunt restituite la termen generează și întrețin inflația, deoarece constituie emisiune monetară fără acoperire.
Statul poate apela la banca de emisiune pentru împrumuturi pe termen mediu și lung, în scopul finanțării unor cheltuieli publice ce nu pot fi acoperite din resursele ordinare ale statului. Aceste cheltuieli reprezintă un consum definitiv, situație în care masa monetară în circulație crește, fără ca nevoile să fi crescut și ele, căci statul nu se împrumută pentru a produce bunuri sau servicii suplimentare, ci pentru a consuma. Cantitea de bunuri și servicii disponibile se va diminua. Împrumuturile suplimentare și cele de emisiune, folosite pentru finanțarea unor obiective economice, sunt generatoare de venit, și nu de inflație. Creșterea masei monetare este necesară datorită sporirii elastice a producției și a circulației mărfurilor.
Funcția de emisiune de monedă a creditului și efectul inflaționist pe care îl determină este folosit de autoritățile publice pentru reglarea dinamicii creșterii economice și stabilizarea prețurilor. Diminuarea efectului inflaționist se poate realiza prin următoarele măsuri:
folosirea rapidă a împrumutului public;
restrângerea mecanică a mărimii creditului public;
majorarea dobânzilor.
Prin contractarea de credite publice cu efecte de inflaționiste se poate afirma că statul realizaează trecerea greutăților sale financiare asupra cetățeanului. Pentru cetățean, creditul inflaționist constituie tot o prelevare asemănătoare impozitelor, dar una mascată.
Efectul de îndatorare este cel care caracterizează cel mai bine creditul public. Noțiunea semnifică apariția îndatorării în urma recurgerii la împrumut, deoarece nu există împrumut, fie el privat sau public, fără datorie.
În statele moderne, efectul de îndatorare este considerat o problemă complexă, care depășește sfera finanțelor publice, cu implicații sociale, economice și politice. Pentru atenuarea efectului de îndatorare se vorbește de stingerea datoriei publice, care implică un consum de resurse financiare viitoare. Resursele în cauză trebuie să fie mobilizate pe alte căi decât creditul public și anume impozitele și taxele. În cazul stingerii datoriei publice are loc o distribuire de venituri în favoarea creditorilor statului, iar aceștia dispun de sume suplimentare pentru consum. Până în acest punct al alturii sale financiare, efectul de îndatorare se identifică în linii generale cu efectul de transpunere a sarcinii împrumutului.
De menționat ca intensitatea efectului de îndatorare depinde de la țară la țară. Există state pentru care efectul de îndatorare se manifestă slab, deoarece dispun de resurse suficiente pentru stingerea datoriei, iar pentru altele efectul este puternic, generând puternice dezechilibre în cadrul finanțelor publice, sau chiar al economiei.
Din perspectivă macroeconomică, efectul de îndatorare este utilizat de guverne ca instrument pentru echilibrarea bugetului, orientarea raportului cerere-ofertă și un mijloc de stabilizare a numerarului aflat în circulație. Aspectele sociale și politice ale efectului de îndatotrare au în vedere atât efortul depus de contribuabili în asanarea acestuia cât și credibilitatea guvernelor care au indatorat statul. Efortul depus de cetățeni se concretizează în contribuțiile obligatorii suplimentare pe care trebuie să le suporte de câte ori creditul nu a fost utilizat în scop productiv. Împrumutul public este un indicator al credibilității guvernelor, iar variația nivelului său poate spori gradul de subscriere la împrumuturile ulterioare, sau dimpotrivă.
CAP.II. REGIMUL ÎMPRUMUTURILOR DE STAT
2.1. Elementele tehnice ale împrumturilor de stat
Definirea și individualizarea împrumuturilor publice se realizează prin intermediul unor elemente tehnice, precizate în dispoziția legală pe baza căruia se lansează, sau prin legea bugetară anuală.
Aparatul de stat, constituit din Ministerul Finanțelor, Trezoreria publică, Banca de emisiune, sau alte organisme trebuie să cunoască aceste elemente tehnice și să le propage prin ghișeele proprii sau alte mijloace specifice de publicitate pentru a-i atrage pe potențialii subscriitori. Judecățile de valoare ale deținătorilor de capital de împrumut, cu privire la condițiile plasării disponibilităților în titluri publice se fac tot pe baza acestor elemente tehnice. Autoritatea publică emitentă poate realiza și evaluarea resurselor financiare suplimentare, estimarea nivelului îndatorării și alegerea căilor de stingere a datoriei.
Elementele tehnice ale împrumuturilor sunt prezentate succint după cum urmează:
Împrumutatul sau subscrisul, debitorul, emitentul este autoritatea publică solicitantă a creditului. În cazul împrumutului de stat, statul devine debitor și primește denumirea de emitent, deoarece emite un înscris cu denumire specifică – obligațiune, bon de tezaur, rentă de stat – care atestă: subscrierea la împrumut, valoarea efectului public, anuitatea, dobânda și /sau câștigul, precum și termenul la care se obligă a rambursa împrumutul.
Împrumutătorii sau subscriitorii, creditorii, depunătorii reprezintă persoanele fizice și/sau juridice care dispun de capital bănesc temporar liber și consimt să crediteze statul. În schimbul sumelor date cu împrumut, aceștia primesc înscrisuri de stat – obligațiuni, polițe, sau alte titluri de stat.
Denumirea împrumutului public. Cel mai adesea, acesta desemnează destinația ce urmează a fi dată de către emitent resurselor obținute pe baza sa, anul contractării împrumutului, mărimea sumei împrumutate nivelul dobânzilor sau forma pe care o îmbracă venitul ca revine subscriitorilor. Când statul dorește atragerea atenției opiniei publice asupra carecterului deosebit sau excepțional al împrumutului sau asupra obiectivului ce urmează să fie finanțat prin acel împrumut, considerat de interes național, sa precizează aceste aspecte prin însăși denumirea împrumutului. Când este prevăzută destinația, împrumuturile sunt denumite expres cu această destinație, de pildă: “Împrumut pentru reconstrucția zonei X”, Împtumut pentru înzestrarea armatei”, Împrumut pentru stabilizarea economiei”,etc. Dacă împrumuturile se angajează cu o anumită regularitate, pentru acoperirea deficitului bugetar sau finanțarea altor lucrări (construcții de drumuri și poduri, construirea de locuințe sociale,etc.), în denumirea lor se precizează anul contractării, dobânda de emisiune, sau forma veniturilor ce revin subscriitorilor, după ar fi de exemplu:”Împrumut de stat 1999”, “Împrumutul de stat 8%”, “Împrumutul de stat cu câștiguri”, “Împrumutul de stat cu dobândă și câștiguri”. În cazul în care nu se face nici o precizare privind obiectul sau natura împrumutului, acesta poartă denumirea primului ministru sau al Ministrului de finanțe care l-a inițiat. Spre exemplificare se poate aminti cazul Franței, cu Împrumutul Pinay – 3,5%, Împrumutul Ramadier – 5%, 1956, Împrumutul Barre – 8%, 1977.
Titlurile de credit public, sau înscrisurile sub care se prezintă împrumutul de stat precum și valoarea și cursul acestora. Titlurile de credit public sunt documente scrise, având o formă și un conținut precizate prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care se menționează sumele subscrise și drepturile împrumutătorilor. Generic aceste înscrisuri sunt denumite efecte publice, obligațiuni, titluri publice, hârtii de valoare. Pentru împrumuturile contractate statul poate opta pentru una din următoarele alternative: emite anumite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi, sau înregistreză împrumutul în evidențele datoriei publice fără a emite înscrisuri speciale. Când statul se împrumută de la un număr mare de subscriitori este folosită prima soluție, iar cînd este vorba de împrumuturi subscrise de un număr redus de creditori se utilizează cea de-a doua soluție, care mai poartă de numirea de creanță în cont și nu necesiă cheltuieli pentru stat.
Înregistrarea în evidențele datoriei publice (creanțele în cont) nu necesită cheltuieli pentru confecționarea înscrisurilor, și nici pentru păstrarea acestor înscrisuri în depozitele băncilor. În schimb, creanțele în cont prezintă dezavantajul că nu pot fi negociate la bursă, ci numai în afara ei (cu respectarea anumitor condiții).
Înscrisurile emise de stat diferă de la o țară la alta, prezintă anumite caracteristici și poartă denumiri diferite, în funcție de termenul pentru care s-a contractat împrumutul. Astfel, pentru împrumuturile pe termen (până la un an),prin intemediul Trezoreriei, se emit:
bonuri de tezaur – titluri emise de stat și administrațiile locale, pentru a obține împrumuturi de la o categorie specială de subscriitori (cetățeni, bănci, instituții financiare) în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului. Nu se supun regulilor dreptului cambial și nu pot fi transmise la cursuri variabile, prin cesiunea de creanță reglementată de dreptul comun. Ele aduc subscriitorilor dobânzi, pot fi vândute la licitație la cursuri variabile și lombardate la bănci (pot servi drept gaj pentru garantarea unui împrumut); nu pot fi vândute la bursă.
Emisiunea bonurilor de tezaur poate îmbraca mai multe forme, respectiv:
forma subscrierii curente, ând emisiunea se face pe baza necesităților cunoscute dinaninte;
forma adjudecării la licitație publică, prin care se realizează o deversificare a ofertelor sub raporul ratei dobânzii;
forma licitațiilor săptămânale.
În afara bonurilor de tezaur tradiționale, a căror dobândă este diferențiată în fucție de durata împrumutului și competitivă comparativ cu cea a altor titluri obligatare, au apărut forme noi, cum sunt: bonurile de tezaur în cont curent și obligațiunile cu cupon zero.
Bonurile de tezaur în cont curent circulă numai între conturile deschise pentru deținători la banca de emisiune.
Obligațiunile cu cupon zero sunt emise de bănci și instituțiile specializate de credit care dețin în portofoliu bonuri de tezaur, a căror valoare nominală este egală cu cea a obligațiunilor cu cupon zero.
polițe de tezaur – sunt titluri pe termen scurt supuse dreptului cambial, care stabilește condițiile de transmitere prin gir (andosare) și de executare silită (protestare). Prin urmare, acestea pot fi scontate la bănci sau negociate la bursele da valori mobiliare.
certificate de datorie – sunt înscrisuri care au aceleași caracteristici ca și bonurile de tezaur, dar se negociază la cursuri fixe.
bonuri (certificate) de impozit – au specific faptul că nu aduc dobândă. Statul predă creditorilor săi bonuri de impozit, care nu pot fi transmise decât acestuia, și anume pentru plata impozitului.
Împrumuturile pe termen mediu și lung sunt contractate de stat pentru acoperirea unor deficite devenite cronice, sau pentru finanțarea unor cheltuieli de investiții de mare valoare. Înscrisurile care certifică împrumuturi pe termen mediu (între 1 și 5 ani) și lung (peste 5 ani) poartă denumirea generică de obligațiuni sau titluri de rentă, iar cele emise pentru împrumuturi pe perioadă nedeterminată sunt cunoscute ca titluri de rentă perpetuă. Cele mai uzuale sunt obligațiunile.
Obligațiunea este un titlu de credit emis de stat pentru împrumuturile pe termen mijlociu și lung, care dă dreptul deținătorilor la un venit fix, sub formă de dobândă. Ea poate fi nominală, caz în care are înscris numele beneficiarului, sau la purtător, caz în care conferă drepturi persoanei care o deține. Făcând parte din categoria hârtiilor de valoare, obligațiunile pot fi negociate la bursă. Este necesară sublinierea diferențelor existente între obligațiuni și acțiuni. Ambele sunt titluri de valoare și servesc la majorarea capitalului propriu, dar în mod diferit: obligațiunea este un titlu de credit, acțiunea este un titlu de proprietate asupra unei părți din capitalul unei întreprinderi. Din această cauză, remunerarea capitalului plasat în aceste titluri este esențial diferită: obligațiunea, ca efect de credit, aduce dobândă fixă, care se achită indiferent de rezultatele financiare ale întreprinderii care s-a împrumutat, în timp ce acțiunea dă dreptul la dividend, dar numai în cazul în care firma obține profit.
Privitor la modul de evaluare al obligațiunilor se impun precizări referitoare la următoarele elemente:
valoarea nominală, care este suma înscrisă pe titlul de credit (200 dolari S.U.A, 1.000 franci francezi, 100.000 lei, etc.). ea exprimă datoria statului față de deținătorul obligațiunii, sau cu alte cuvinte, mărimea creanței pe care deținătorul acesteia o are de încasat de la stat. Când împrumutul se rambursează la termen, statul achită deținătorului obligațiunii valoarea nominală a acesteia.
valoarea reală, reprezintă suma cu care se cumpără o obligațiune.
cursul obligațiunii este prețul cu care se cumpără 100 unități valoare nominală și care variază în funcție de cerere și ofertă. Cursul poate fi egal cu 100 – “al pari”, mai mic decât 100 – “sub pari”, sau mai mare decât 100 – “supra pari”. Ca regulă generală, cursul obligațiunilor este sub pari, numai în cazuri rare el este egal sau mai mare cu 100.
Cursul depinde de raportul dintre cererea și oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânziila împrumtul respectiv, ca și de alte avantaje oferite de stat creditorilor săi.
Când obligațiunile se vând sub valoarea lor nominală “sub pari”, cumpărătorul beneficiază de un venit mai mare decât dobânda care este fixă, și invers.
Cuantumul împrumutului de stat. Acesta are mare însemnătate pentru evaluarea datoriei publice și se calculează multiplicând valoarea unui titlu cu numărul de titluri puse în emisiune și ia una din formele:
cuantum aprobat de organul legislativ sau executiv, limitat ca valoare și timp, dar paote fi și nelimitat;
cuantum realizat în urma încheierii operațiunilor de plasare care reflectă încrederea, respectiv lipsa de încredere a guvernului, respectiv în condițiile împrumutului (dobândă și anuități). Mărimea acestuia este dependentă de condițiile stsbilite de autorități cu privire la anuități, dobânzi și câștiguri. Trebuie menționat că unele state emit împrumuturi deschise ca sumă și durată cu scopul de a-și asigura plasarea titlurilor.
Cunatumul împrumutului public (aprobat sau realizat) se determină folosind relația:
C îp = Vt * NrTe(pl),
Unde Vt este valoarea unui titlu de credit, iar NrTe(pl), este numărul de titluri emise sau plasate efectiv.
Termenul de rambursare (restituire). Arată data restituirii împrumutului, având importanță atât pentru stat cât și pentru subscriitori. Data restituirii împrumtului este stabilită în prealabil și constituie condiție a împrumutului. Există și împrumuturi de stat fără termen de rambursare (neamortizabile), la acestea nu este prevăzută o dată pentru restituirea lor, ele fiind împrumuturi perpetue.
Veniturile subscriitorilor la împrumuturile de stat sunt plățile concrete pe care statul le efectuează către creditorii săi ca preț pentru dreptul de folosință temporară a sumelor împrumutate. Veniturile pot lua forma dobânzilor, câștigurilor, rentelor, primelor de rambursare, precum și acordarea de avantaje și facilități subscriitorilor, care nu presupun fluxuri monetare directe.
Dobânda este suma de bani sau prețul pe care statul o/îl plătește creditorilor săi pentru sumele împrumutate de la aceștia. Are o mărime fixă, de ea beneficiind toți subscriitori, proporțional cu capitalul împrumutat.
Cuantumul dobânzii anuale (Da) se stabilește pe baza ratei dobânzii (d), fixată anticipat în cadrul prospectului de emisiune. Aceasta (d) constituie dobânda promisă annual pentru 100 unități monetare împrumutate, și de regulă este o mărime fixă (5%, 7%, etc), dar se pot întâlni și rate variabile ale dobânzii (de exemplu între 6,25% și 6,75%). Dobânda anuală se calculează după relația:
Da = Vt * d/100
Rata dobânzii la titlurile de credit public este stabilită la un nivel apropiat de cel al ratei dobânzii existente pe piață la acordarea creditelor private. La rândul ei, rata dobânzii la creditul bancar depinde de cerea și oferta de capital bănesc de împrumut și de rata profitului, fiind cu atât mai ridicată cu cât cererea de capital este mai mare. Această rată a dobânzii variază între limita superioară – reprezentată de rata medie a profitului și limita inferioară- care poate fi 0, sau rata medie a inflației (pentru a nu se ajunge la o dobândă reală negativă). La fixarea ratei dobânzii la creditul public, statul este constrâns de anumita norme juridice sau de interese politice. Este evident că mărimea împrumutului plasat variază direct proporțional cu rata dobânzii: creșterea ratei dobânzii înseamnă condiții atractive pentru subscriitori, al căror va crește, dar și invers.
Mărimea ratei dobânzii depinde de la țară la țară de întinderea pieței de capital de împrumut, cererea de credite, starea economică, socială și politică, influențele externe, termenul de restituire a împrumutului (termenele îndelungate au asociată o rată a dobânzii mai înaltă, pentru a proteja măcar parțial subscriitorii de pierderea provocată în timp de accentuarea inflației). Se poate observa pe termen lung o tendință descrescătoare a ratei dobânzii, determinată de modificarea condițiilor de creditare, de evoluția prețurilor externe la combustibili, la produsele primare și manufacturate, de modificările de curs valutar, de evoluția indicatorilor care caracterizează economiile reale ale țărilor considerate, de alte motive financiare, economice sau politice.
Distinsul profesor Iulian Văcărel a efectuat o analiză a ratei dobânzii care cuprinde perioada ultimelor două decenii, cuprinzând 24 de țări dezvoltate și în curs de dezvoltare, care relevă un “apogeu” al ratelor dobînzii în perioada 1981-1982, o diminuare treptată sau o evoluție sinuoasă ulterioară, pănă în 1999. Ecartul între nivelul cel mai scăzut și cel mai ridicat al ratei dobânzii la împrumuturile de stat diferă de la o țară la alta, în funcție de situația economică și financiar valutară a fiecărei țări și de politica promovată de autoritățile abilitate.
Concluzia care se mai poate extrage este că în țările și în perioadele în care procesele inflaționiste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor este mai ridicat, decât în țările cu monedă stabilă. Astfel, în Franța, Italia și Marea Britanie s-au practicat dobânzi mai mari decât în Elvația, Germania sau Japonia.
Analiza evoluției pe termen lung a ratei dobânzii relevă că nivelul său s-a situat sub rata medie a profitului. Din aceeași analiză rezultă că dobânzile percepute în cazul creditelor bancare sunt sensibil mai ridicate decât cele acordate în cazul creditului public, existând însă și țări în care situația este inversă (Africa de Sud, Sri Lanka, sunt câteva exemple).
La fel ca și formele valorii înscrisurilor pe care le exprimă, rata dobânzii poate lua forma ratei nominale sau de emisiune, stabilită în funcție de suma înscrisă pe titlu (valoarea sa nominală), sau forma ratei reale, stabilită prin raportarea dobânzii plătite de stat la suma efectiv încasată de acesta la plasarea împrumutului. Dacă suma încasată de stat este egală cu cea înscrisă pe obligațiunile plasate (curs al pari), atunci rata reală a dobânzii este egală cu rata de emisiune (nominală), în celelalte cazuri acestea sunt diferite.
Noțiunea de rată reală a dobânzii are, mai ales în condițiile unei economii inflaționiste, și sensul de venit net care revine creditorului de pe urma unei sute de unități monetare ca împrumut pe termen de un an și se determnină prin corectarea ratei nominale a dobânzii cu influnța modificării prețurilor (deflatorul P.I.B.) în țara creditorului.
Formula de calcul utilizată este:
rd r = (100 + rd n) / (100 + D) – 1 * 100;
Dobânda cuvenită subscriitorilor se acordă pe baza detașării periodice a cupoanelor ce sunt anexate fiecărui titlu de credit public cu dobândă. Subscriitorii intră în posesia dobânzilor în condiții prevăzute prin legea ce autorizează împrumutul de stat. În mod uzual se plătește o dată sau de două ori pe an, dar sunt întâlnite și cazuri când dibânzile se plătesc global la sfârșitul termenului de restituire a împrumutului. În această situație se achită o dobândă capitalizată.
Câștigurile (premiile) sunt venituri pe care le încasează anumiți subscriitori, înlocuind dobânda. Când prețul plătit de stat pentru folosirea sumei împrumutate ia forma câștigurilor, acestea sunt un venituri diferențiate, fiind încasate de subscriitorii “norocoși” proprietari ai obligațiunilor extrase din urnă cu prilejul tragerii periodice la sorți. Suma totală a câștigurilor se stabilește în funcție de nivelul dobânzilor care se atribuie în cazul titlurilor publice cu dobândă, dar această sumă se împarte doar deținătorilor titlurilor ieșite câștigătoare la tragerile periodice la sorți. Introducerea clauzei câștigurilor care să înlocuiască dobânzile a fost făcută cu scopul de a crește atractivitatea împrumuturior de stat pentru o anumită categorie de subscriitori. Mai precis, aceste înscrisuri se adresează acelor subscriitori cărora li se pare mai tentantă perspectiva obținerii unui câștig mare în raport cu realizarea certă a unui venit de câteva procente pe an, sub forma dobânzii. Este evident că nu toți posesorii de înscrisuri cu dobândă îl și obțin, ci doar cei extrași la tragerea la sorți.
Ca o concluzie a celor expuse, se observă că în cazul titlurilor cu câștiguri, sunt subscriitori care riscă și devin mari câștigători, dar pierd dobânda pe care ar fi încasat-o în cazul titlurilor de credit cu dobândă. Procesul redistribuirii veniturilor aferente datoriei publice îi favorizează pe unii și îi defavorizează pe alții, dar cum am mai subliniat alegerea titlurilor este o acțiune liberă.
Varianta combinată, a dobânzilor și câștigurilor luate împreună. În această situație, rata dobânzii la împrumut este moderată ca mărime, dar diferența rezultată este compensată sau chiar acoperită prin câștigurile atribuite sub forma primelor de emisiune și a primelor de rambursare. Dobânzile se plătesc obișnuit, pe baza cupoanelor detașabile, iar câștigurile iau forma primei de emisiune și a sumelor încasate în plus odată cu încasarea anuităților sau a primei globale de rambursare ce se plătește de către stat odată cu ultima anuitate.1
Prima de rambursare este suma încasată de subscriitori atunci când cursul obligațiunior în momentul rambursării împrumutului este mai mare decât cursul lor în momentul plasării. Ca mărime, prima de rambursare (Pr) este egală cu diferența dintre suma rambursată de stat (Sr) și suma încasată (Sî), în cazul unui titlu oarecare:
Pr = Sr – Sî
Ecartul dintre cele două sume și respectiv mărimea primei de rambursare sunt dependente de diferența dintre cursul de emisiune – “sub pari”, “al pari”, sau “supra pari” – care este mai mică decât cursul de rambursare promis sau efectiv, ce poate avea valori ale oricăreia din cele trei variante posibile. De regulă, primele de rambursare se adaugă dobânzilor pentru a spori atractivitatea împrumuturilor, în acest scop statul acționând deliberat. Autoritățile plasează împrumuturile “sub pari”, oferind o dobândă reală mai mare decât cea de emisiune, în plus și prima de rambursare , când restituirea împrumutului se va face în condiția “supra pari” sau “al pari”.
Rentele sunt venituri pe care statul se obligă să le plătească persoanelor fizice care subscriu la împrumuturile publice lansate fără clauză de resituire. Renta perpetuă constă într-o sumă echivalentă cu dobânda și amortizarea împrumutului pentru o perioadă de timp stabilită. Renta viageră se plătește în mod regulat, în cuantumuri fixe stabilite anticipat, pănă la decesul creditorului, după care datoria statului se stinge.
Alte avantaje oferite de stat creditorilor săi sunt numeroase și nu sunt neapărat de natură financiară, ci și de natură juridică sau politică. În toate cazurile ele echivalează cu venituri primite de creditori deoarece constau în favoruri sau scutiri de taxe. Cele mai frecvent practicate avantaje sunt:
– scutirea de impozite și taxe a veniturilor obținute pentru împrumuturile subscrise, precum și a celor provenite din eventualele tranzacții la bursă cu efectele publice negociabile;
– acceptarea de către autoritățile fiscale a unora dintre înscrisurile aferente împrumuturilor publice, la valoarea lor nominală, pentru stingerea unei părți din obligațiile față de stat sub forma impozitelor directe;
– exceptarea de la executarea silită a unor înscrisuri când deținătorul lor a fost declarat în stare de faliment;
– garantarea juridică a unor împrumturi publice împotriva deprecierii monetare.
Inflația a căpătat un caracter cronic în numeroase țări ceea ce face ca economiile păstrate în stare lichidă, sau cele date cu împrumut să piardă sistemetic o parte din puterea lor de cumpărare. Acest risc nu ocolește nici creditul public. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul poate apela la una din următoarele soluții:fie să stabilească o rată mai înaltă a dobânzii care să acopere și deprecierea previzibilă a banilor, fie să ofere o garanție juridică împotriva deprecierii. Prima soluție, deși utilizată în practică prezintă inconvenientul că, dacă are la bază o rată supraevaluată a inflației, atunci aceasta va crea avantaje nemeritate creditorilor și va scumpi nejustificat împrumutul de stat. Dacă rata dobânzii mizează pe o inflație subevaluată, interesele creditorilr nu sunt protejate, dar costul împrumutului este redus. Formele concrete de garantare împotriva inflației sunt:
-exprimarea împrumuturilor într-o valută stabilă, mai ales a sîmprumuturilor contractate în străinătate, în D.S.T.(drepturi Speciale de Tragere), ori EURO, care au la bază un coș de valute; această măsură este des uzitată întrucât chiar și monedele caracterizate printr-un înalt grad de stabilitate în ultimii 15-20 de ani au suferit o anumită depreciere a puterii lor de cumpărare;
-indexarea împrumuturilor prin stabilirea unei legături între valoarea lor și prețul anumitor produse importante pentru economie (prețul unui kwh de energie electrică, prețul unei tone de cărbune extras, prețul unei tone de petrol, etc.), sau de tariful anumitor servicii (tariful de transport pe călător-km, tariful pe tonă –km, etc.)
-legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conținutul său în aur. Această soluție a fost fezabilă în condițiile în care monedele erau definite printr-o anumită cantitate de aur, dar după renunțarea la convertibilitatea acestora în aur rămâne o soluție istorică.
-indexarea împrumutului prin legarea valorii împrumutului de valoarea monedei naționale.
2.2. Tipologia împrumuturilor de stat
De-a lungul timpului împrumuturile de stat au cunoscut o diversitate de forme, fiind lansate pe piața internă sau în străinătate, și însoțite de condiții diferite, care le individualizează. Este necesară realizarea unei clasificări a acestora, pe baza cacteristicilor comune care permite gruparea împrumuturilor de stat în categorii distincte. Clasificările împrumuturilor de stat diferă de la autor la autor, în funcție de criteriile considerate mai importante.
După locul de plasare a înscrisurilor, împrumuturile de stat se clasifică în împrumuturi interne și împrumuturi externe, aceasta fiind cea mai generală, dar și cea mai importantă clasificare. Primele se contractează pe piața internă și se exprimă în monedă națională. Mai sunt denumite și împrumuturi în monedă națională, fiind lansate de stat în rândul cetățenilor săi, ori contractate de la persoane fizice autohtone sau banca naționlă, casele de economii și alți deținători interni de disponibilități bănești.
Împrumuturile de stat externe se angajează pe piața de capital a altor state, de la organizații financiar- bancare internaționale, precum și de la grupuri de bănci și de regulă se exprimă în valută țării creditoare (există cazuri când se exprimă în moneda țării debitoare), în valuta unor terțe țări, (EURO sau DST). Între cele două categorii de împrumuturi este dificilă o delimitare riguroasă, deoarece împrumturile de stat interne pot deveni externe și invers ca urmare a faptului că efectele publice se vând și se cumpără liber la bursă, putând fi negociate de oricine dorește să subscrie la împrumtul lansat. În orice caz împrumuturile interne dețin cea mai ridicată pondere în totalul datoriei publice, aproximativ 90% în țările dezvoltate.
Din punctul de vedere al duratei pentru care se contractează, există împrumuturi de stat cu termen de rambursare și fără termen de rambursare. Cele din prima categorie, pot fi la rândul lor clasificate în :
-împrumuturi pe termen scurt sau flotante, având termene de rambursare de până la un an;
-împrumuturi pe termen mijlociu, contractate pe perioade cuprinse între 2, 3 și 5 ani;
-împrumuturi pe termen lung ce au scadențele fixate la termene de peste 5 ani;
-împrumuturi fără termen de natura împrumuturilor perpetue și a rentelor viagere.
Obligațiunile la aceste împrumuturi pot fi totuși retrase de pe piață de către stat, când acesta dispune de resursele necesare, pe calea răscumpărării lor la bursă. Clauza nerestituirii împrumuturilor nu afectează deci creditorii statului, care își pot recupera sumele plasate în titluri publiceprin intermediul tranzacțiilor la bursă. În cazul împrumuturilor perpetue, deținătorii de titluri le pot înstrăina, dat nu pot cere rambursarea lor de către emitent. Acesta se angajează să plătească însă o perioadă nederminată a anumită sumă la intervale de timp prestabilite (renta perpetuă), reprezentând dobânda și amortizarea în aceste condiții specifice.
Analiza împrumuturilor de stat luând în considerare aceste două criterii, relevă o creștere importantă a ponderii împrumuturilor interne pe termen scurt, care depășește 50% din totalul împrumuturilor contractate în majoritatea țărilor dezvoltate. Corespunzător, a scăzut ponderea împrumuturilor pe termen mijlociu și lung. Este remarcabilă și tendința tot mai accentuată de reducere duratei medii a împrumuturilor.
Opțiunea statelor pentru împrumuturile pe termen scurt are o condiționare obiectivă. Concret, este vorba de necesități curente de trezorerie care rezultă din decalajele temporale existente între momentul efectuării plăților de către ordonatorii de credite bugetare și cele ale realizării veniturilor bugetare. Împrumuturile pot fi determinate și de greutățile cu care se confruntă autoritățile publice în realizarea la timp și la nivelul prevăzut a încasărilor bugetare. Sunt numeroase și situațiile în care, în cursul execuției bugetare se impune efectuarea unor cheltuieli neprevăzute inițial, care au și caracter de urgență. În ultimul rând trebuie amintită și preferința cetățenilor pentru acest gen de împrumuturi, care este motivată de dorința acestora de a se apăra de erodarea de natură inflaționistă pe care o suportă în timp moneda.
După cum am arătat, sub acțiunea inflației, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate sunt supuse eroziunii sistemetice, pierzându-și puterea de cumpărare. Pentru a suscita interesul deținătorilor de capital de împrumut față de împrumuturile de stat guvernele au fost nevoite să recurgă pe scară tot mai largă la împrumuturile pe termen scurt, totodată să-i protejeze prin măsuri potrivite. Dintre metodele folosite în acest scop menționăm practicarea de dobânzi real pozitive, (care acoperă inflația), sau oferirea de garanții juridice împotriva deprecierii previzibile a monedei. Prima metodă are în vedere legarea evoluției dobânzilor de aceea a inflației, pe care trebuie să o depășească și este larg folosită, dar pentru perioade scurte. Pe termen lung, aplicarea acestei soluții duce la diminuarea creditului atât public cât și privat.
Practicarea unor dobânzi real pozitive prezintă inconvenientul aproximării raprtului inflație–credit, putând să-l subevalueze, sau să-l supraevalueze, ceea ce înseamnă dezavantaje pentru creditori și avantaj pentru stat pe seama ieftinirii creditului, și invers, adică avantaje pentru deținătorii de titluri, dar dezavantaj pentru autorități în urma scumpirii creditului. Din aceste motive, în practica împrumutului de stat se folosește cea de-a doua soluție menționată, luând forma fie a indexării împrumutului, fie exprimarea împrumutului în moneda unor terțe țări sau în aur. După încetarea convertibilității monedelor în aur exprimarea împrumutului de stat în aur nu mai are aplicabilitate.
Exprimarea împrumutului de stat în moneda altor țări, numită libelare se practică de regulă la împrumuturile contractate în străinătate, dar și la cele contractate pe piața internă. Valuta de referință trebuie să aibă un grad mare de stabilitate și să fie acceptată de ambele părți contractante. Fluctuațiile mari și frecvente înregistrate de puterea de cumpărare a monedelor din diferite țări au determinat recurgerea tot mai frecventă la exprimarea împrumuturilor de stat în D.S.T. sau EURO, ce au la bază un coș valutar. Atât în cazul valutelor cât și al D.S.T. sau EURO, restituirea împrumutsului se face în funcție de clauza contractuală (în monedă națională sau străină), ținând seama de cursul valutei.
Indexarea împrumutului constă în legarea mărimii nominale a acestuia de prețul unor bunuri sau serviciiși exprimarea pe acestă cale în monedă națională. Prin urmare mărimea nominală a împrumutului are aceeași evoluție ca și prețul bunurilor sau serviciilor de referință înscrise pe efectul public. În comparație cu celelalte soluții, aceasta este cea mai exactă.
După forma pe care o îmbracă venitul oferit de stat deținătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat, se pot distinge cinci categorii de împrumuturi publice:
împrumuturi cu dobândă, la care rata dobânzii este prevăzută de emitent. Poate fi fixă sau variabilă, și este înscrisă în cupoanele atașate titlurilor de credit, aflate în posesia subscriitorilor;
împrumuturi cu câștiguri sau premii, care dau dreptul subscriitorilor să participe la tragerile periodice la sorți (trimestrial, semestrial sau anual). Suma totală a câștigurilor sau premiilor se stabilește ținând seama de rata dobânzii aferentă unor împrumturi similare, dar se rapartizează cu titlu de câștig doar posesorilor titlurilor ieșite câștigătoare;
împrumuturi cu exceptarea fiscală a veniturilor obținute de deținătorii titlurilor de stat, sub formă de dobânzi sau / și câștiguri, precum și sub forma sumelor încasate în plus cu prilejul vânzării titlurilor sau al rambursării, a succesiunilor și a transferurilor cu titlu gratuit a înscrisurilor de credit public; spre exemplu, una din cele importante exceptări fiscale cunoscute în practica creditului public din Franța a fost cea a “Împrumutului Pinay”, care a cuprins:
-scutirea de impozitul pe venit a tuturor veniturilor acordate subscriitorilor la împrumut și deducerea acestor venituri în cazul calculului impozitului prograsiv asupra venitului global;
-exonararea de la impunere a transferurilor cu titlu gratuit și a succesiunilor în cazul titlurilor aferente împrumuturilor; această exceptare a dus la evaziuni fiscale de mari proporții și prin urmare nu a mai fost aplicată la alte împrumuturi;
-scutirea de orice impozit a veniturilor suplimentare încasate în cazul vânzării titlurilor și al rambursărilor, ca urmare a creșterii valorii acestora , corespunzător indexării promise.
împrumuturi cu dobândă și câștiguri, în cazul cărora dobânda se stabilește și se plătește la fel ca și la împrumuturile cu dobândă, iar câștigurile revin sub forma primelor de emisiuneși /sau primelor de rambursare;
împrumuturi cu clauza de indexare, care presupun așa cum am arătat, “legarea” lor de o valoare reală, fiind lansate ed stat cu scopul de a preveni diminuara ofertei de capital pentru creditul public, care se poate înregistra datorită inflației. Valorile reale luate în considera sunt:fierul, cuprul și alte metale, bumbacul, cărbunele, etc., calculate al data emisiunii și la data lichidării unui ămprumut, cursurile valorilor mobiliare, tarifele unor servicii, prețurile metalelor prețioase.
După forma de exprimare, împrumuturile de stat pot fi:
-în natură, în acest caz depășind sfera finanțelor publice; au avut un caracter cu totul excepțional și în prezent nu se mai practică;
-în bani, specifice economiilor moderne. Cestea implică derularea operațiilor specifice de creditare, cât și a unora de natură financiară.
După caracterul raporturilor juridice dintre părți, împrumuturile de stat pot fi voluntare sau forțate. Împrumuturile voluntare sau liber consimțite au specific faptul că subscrirea este benevolă, fără nici o constrângere directă, rămâne la latitudinea cetățenilor. În cazul împrumuturilor forțate, statul impune subscripția tuturor salariaților proprii , unor categorii de contribuabili, regiilor publice, întreprinderilor din patrimoniul privat al statului sau chiar întreprinderilor private. Acestea sunt rar practicate, în împrejurări deosebite – pregătirea sau desfășurarea războaielor .
Se deosebesc împrumuturi forțate directe, care constau în obligarea juridică a salariaților din sectorul public sau/și a contribuabililor de a depune anumite sume de bani, în schimbul unor titluri de credit public (egale cu un multiplu al salariului sau al impozitului pe venit, de exemplu), precum și prin obligarea regiilor sau întreprinderilorde a-și constitui unele depozite în titluri de credit public, în proporție de 10-15% din trezoreria lor curentă.
Cealaltă categorie a împrumuturilor forțate se numesc deghizate, deoarece se obțin de către autorități prin substituirea monedei în plățile sale către terții furnizori sau prestatori de servicii cu bonuri de tezaur, certificate sau bonuri de impozite, obligațiuni sau alte titluri de credit public.
Corespunzător garanțiilor acordate de stat subscriitorilor la împrumuturi, se disting:
împrumuturi publice cu garanții personale, care obligă statul debitor să angajeze cauțiunea asigurătorie a altui stat
împrumuturi publice cu garanții reale, care implică angajamentul garantării printr-un venit bugetar sigur și permanent, care se constituie în gaj, proporțional cu serviciul aferent datoriei publice angajate
Acest criteriu este utilizat mai ales pentru împrumuturile contractate în străinătate, deoarece pentru împrumuturile interne este suficientă încrederea subscriitorilor în solvabilitatea statului, fără a fi constituite alte garanții exprese.
În funcție de scopul lansări lor către public, se pot deosebi următoarele categorii de împrumuturi de stat:
împrumuturi financiare, contractate în scopul finanțării unor investiții ale statului;
împrumuturi bugetare, care se contractează pentru acoperirea unei părți din cheltuielile bugetare ordinare;
împrumuturi monetare, lansate în vederea restângerea masei monetare aflate în circulație, urmărindu-se scăderea prețurilor;
împrumuturi de repartiție, ce vizează atragerea unei părți din disponibilitățile temporare ale piței de capital bănesc, pentru realizarea unei redistribuiri bugetare de produs intern brut , prin acoperirea unei părți din necesitățile financiare ale prezentului (cheltuieli cu categoriile sociale defavorizate –șomeri, pensionari, familii cu mulți copii, etc., sau cu zone defavorizate);
împrumuturile ciclice conjuncturale se lansează de obicei în perioadele de recesiune în vederea finanțării unor lucrări publice de anvergură, care să permită relansarea economică;
împrumuturi de război sau militare, emise în vederea obținerii unor fonduri pentru finanțarea înzestrării armatei, pentru susținerea financiară a războiului și în final pentru plata despăgubirilor de război, plata pensiilor pentru veterani, invalizi, orfani și văduve de război, refacerea zonelor distruse.
În încheierea clasificării realizate trebuie menționat că, în afara împrumuturilor publice directe menționate, există o serie de modalități indirecte de împrumut prin intermediul Trezoreriei publice, utilizate în cazul unor nevoi urgente, care depășesc resursele sale obișnuite (încasările curente). Cele mai frecvente modalități indirecte de împrumut folosite de Trezoreria publică sunt:
-utilizarea în anumite limite, relativ înguste, a disponibilităților din conturile poștale deschise la banca de emisiune;
-cumpărarea de către banca de misiune a monedelor metalice aflate în seifurile Trezoreriei publice și care depășesc nevoile reale ale acesteia. Acesta constituie un ajutor indirect pentru Tezaur, în sensul modificării necesare a structurii semnelor bănești cu circulație efectivă;
-cumpărarea de pe piața monetară a unor titluri emise de stat, prin banca de emisiune, pe baza politicii de open market promovată de către aceasta.
2.3. Operațiuni ale împrumuturilor de stat
Ansamblul de acte prin intermediul cărora aparatul de stat angajează, modifică și restituie împrumuturile de stat constituie operațiuni privind împrumuturile de stat. Lucrările de specialitate din doctrina financiară precum și din practică consideră operațiuni ale împrumutului de stat următoarele acte: plasarea, conversia, consolidarea și rambursarea împrumuturilor de stat.
I.Plasarea sau lansarea împrumuturilor de stat constă în emisiunea și vânzarea de titluri de stat către deținătorii de capital de împrumut, către subscriitori. Dintre procedeele de emisiune consacrate în practica împrumutului de stat menționăm:
vânzarea directă de către stat. Acest procedeu de emisiune se realizează de obicei prin intermediul Ministerului de Finanțe sau a altei instituții a statului abilitată în acest sens și este condiționat de existența unor diponibilități de capital pe piața internă, în posesia unui număr cât mai mare de cetățeni. În aceste condiții, procedeul subscripției publice este cel mai rentabil pentru stat deoarece sunt evitate cheltuielile de comision și, în împrejurări prielnice, vânzarea titlurilor se poate face la un curs sub pari.
Pentru reușita împrumutului, Ministerul Finanțelor organizează o largă publicitate privind scopul, avantajele și condițiile împrumutului, folosind toate mijloacele de informare în masă. Subscripția se realizează prin ghișeele deschise în cadrul rețelei Trezoreriilor publice, unde cetățenii posesori de disponibilități bănești plasează parte din acestea în efecte publice. Suma subscrisă constituie încasări ale statului în contul împrumutului respectiv și poate fi vărsată integral în momentul subscrierii, fie eșalonat, în rate, în decursul unei perioade de timp. În cazul acestui procedeu, susținătorul împrumutului de stat este “publicul” alcătuit dintr-un mare număr de cetățeni posesori de disponibilități bănești, cu care statul este în raport direct. Pentru atractivitatea acestui procedeu, s-a recurs la lansarea unor obligațiuni diverse: cu dobândă, cu câștiguri, varianta combinată a dobânzilor cu câștiguri, obligațiuni convertibile în monedă străină, în aur, etc.
Succesul împrumuturilor interne de stat bazate pe subscripție publică a fost influențat și de scopul lansării, ca de exemplu subscripții publice pe timp de război pentru înzestrarea armatei naționale, acoperirea unor cheltuieli excepționale ale unor activități culturale.
În teoria împrumutului public este evidențiat caracterul “voluntar” al acestor împrumuturi interne de stat. Sunt cunoscute și împrumuturi interne forțate în cazul cărora subscripția publică benevolă a fost înlocuită cu plasarea forțată a unor obligațiuni de împrumut, de exemplu plătind o parte a salariaților funcționarilor publici cu titluri ale împrumutului de stat, care de cele mai multe ori au rămas nerambursate.
Plasarea prin adjudecări bancare. Acest tip de plasare se practică în două variante: vânzarea către câțiva bancheri care cumpără obligațiunile unui împrumut, în poporții diferite, potrivit interesului și diponibilului lor și varianta cumpărării efectelor publice de către un grup de bancheri asociați într-un consorțiu sau sindicat. Băncile sau consorțiul se angajează să vândă pe piață înscrisurile împrumutului public. Pentru această operațiune, băncile încasează diferența dintre cursul la care plasează titlurile de împrumut și cursul la care le-a cumpărat de la stat. Riscul plasării revine băncilor sau consorțiului, care sunt obligate să verse statului contravaloarea obligațiunilor la cursul convenit în momentul cumpărării. Eventual, bancherii sau consorțiul de bancheri crediotri acordă imediat statului numai o parte din împrumut, rămânând ca restul să fie plătit la o dată convenită. Dacă rămân titluri nevândute, sunt reținute de bănci și intră în portofoliul acestora.
Plasarea împrumuturilor prin intermediul băncilor prezintă dezavantajul de a fi mai costisitoare pentru subscriitori și pentru stat decât plasarea directă de către stat. Băncile sunt interesate să plaseze obligațiunile în schimbul unui comision sau la un curs cât mai ridicat în intenția sporirii câștigurilor, ceea ce face mai scump împrumutul. Din punct de vedere tehnic însă procedeul este avantajos pentru că băncile dispun de o rețea proprie de ghișee specializate și de personal, plasarea realizându-se într-un timp mai scurt.
Plasarea prin negocieri bancare. În acest caz, bancherii – organizați în consorțiu sau sindicat – preiau asupra lor sarcina plasării împrumuturilor, întrând în raport direct cu publicul. Vânzarea are loc prin serviciile băncii, care asigură și garantează integritatea plasamentelor, fae estimări asupra acestora și distribuie titlurile. Pentru serviciul de intermediere a plasării înscrisurilor, băncile sau consorțiul încasează comision și plătesc statului treptat sumele de bani reprezentând contravaloarea înscrisurilor. Riscul plasării împrumutului în această variantă revine statului, băncile nfiind răspunzătoare pentru titlurile nevândute.
Plasarea prin vânzarea la bursa de valori – s-a răspândit între procedeele de emisiune ale împrumuturilor de stat interne datorită posibilităților multiple oferite de bursa de valori. În comparație cu celelalte metode de plasare aceasta are o aplicabilitate relativ restrânsă și se utilizează atunci când statul dorește ca noul împrumut să treacă neobservat în fața publicului. De aceea se apelează la agenții de schimb, iar cumpărătorii nu se interesează dacă aceste înscrisuri sunt ale unui împrumut vechi și vândute de deținătorii lor sau se referă la un nou împrumut emis de către stat
Pentru aplicarea acestui procedeu de emisiune, statul este și el obligat să respecte procedura specifică burselor, repectiv să recurgă la agenți de schimb ca intermediari autorizați să participe la negocierile fiecăreia dintre bursele de valori .
Obligațiunile se pun în vânzare la bursă treptat, modalitate denumită “plasament prin robinet”, evitându-se astfel scăderea cursului de vânzare a obligațiunilor și influențându-se rezultatul financiar al împrumutului. La acest procedeu statul speculează creșterea cursurilor pentru a plasa împrumuturile la prețuri avantajoase. Asemenea plasamente au avantajul de a fi discrete,comod de realizat și mai puțin costisitoare decât celelalte modalități.
Indiferent de procedeul ales pentru vînzarea titlurilor de stat, pentru reușita emisiunii s-au conceput și s-au aplicat anumite privilegii acordate creditorilor cu scopul de a stimula subscripția. Cele mai răspândite privilegii de acest gen sunt scutirea de impozite și insesizabilitatea – adică exceptarea de la urmărirea silită a rentei sau profitului obținut de către deținătorii titlurilor de împrumut. Aceste privilegii au fost calificate “imunități ale datoriei publice”1 și au constituit obiectul a numeroase polemici. Obictțiunile privesc durata lor, dacă sunt privilegii de durată sau privesc numai prezentul, dacă este sau nu cazul să fie instituite cu clauza reducerii sau chiar a retragerii lor în funcție de evoluția intereselor patrimoniale ale statului și de conjunctura economică.
Indiferent de modul de plasare, titlurile de credit public se emit “la purtător”, sau ca “titluri nominative”. Titlurile la purtător se emit atunci când numărul subscriitorilor este mare. Când împrumuturile se lansează pentru un număr restrâns de creditori, statul poate emite titluri nominative, caz în care sumele împrumutate și dobânzile datorate creditorilor se înscriu în “Cartea datoriei publice”. Cartea datoriei publice este întocmită în statele în care s-a legiferat obligativitatea acestei evidenței speciale, având în vedere utilitatea acesteia pentru stat, pentru cunoașterea situației curente a datoriei publice, dar și pentru creditori, ca mijloc de dovadă a creanțelor lor în relațiile cu statul împrumutat.
II. Conversiunea și consolidarea împrumuturilor de stat
Evoluția activității economico-sociale și în special modificările raportului cerere și ofertă de capital, determină modificări în domeniul împrumuturilor publice. Modificările vizează schimbarea condițiilor inițiale ale împrumutului și anume a ratei dobânzii și a termenului de restituire a împrumutului, prin operațiunile de conversiune și de consolidare.
Operațiunea de preschimbare a obligațiunilor unui împrumut vechi cu obligațiuni ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai mică, poartă denumirea de conversiune. Procedeul este considerat a fi aplicabil exclusiv împrumuturilor de stat interne.
Datorită specificului de modificare a unuia dintre elementele împrumutului de stat, din punct de vedere al naturii juridice, conversiunea a fost caracterizată ca o “novațiune a datoriei publice”2, constând în modificarea procentului dobânzii. Novațiunea împrumuturilor de atat se deosebește însă de novațiunea obligațiunilor reglementată de Codul Civil, care este admisă prin “substituirea fie a primului debitor de către un nou debitor, fie a primului creditor de către un nou creditor, ceea ce echivalează cu susstituirea unei datorii vechi cu o datorie nouă”1.
Conversiunea se realizează atunci când statul urmărește să-și reducă cheltuielile cu plata dobânzilor, în scopul ameliorării situației financiare în care se află, ca urmare a conjucturii social-economice nefavorabile.
Din punct de vedere financiar, realizarea conversiunii este posibilă numai dacă pe piață există un excedent al capitalului financiar de împrumut, iar rata dobânzii urmează o evoluție descendentă. Aceasta se întâmplă în faza de recesiune a ciclului economic și la începutul fazei de relansare, sau a palierului de refacere incompletă.
În practica împrumuturilor de stat sunt cunoscute următoarele forme de conversiune:
-conversiunea obligatorie sau forțată;
-conversiunea facultativă;
-conversiunea sau rambursarea anticipată.
Conversiunea forțată sau obligatorie constituie o violare a angajamentelor luate de stat în momentul emiterii titlurilor. Această operațiune constă în obligarea deținătorilor de titluri publice de a prezenta la preschimbare aceste titluri, contra titlurilor unui nou împrumut, cu o rată a dobânzii mai mică, în decursul unei perioade de timp expres precizate. La expirarea acestei perioade, titlurile vechi rămase nepreschimbate își pierd valabilitatea.
Conversiunea este facultativă când autoritatea emitentă lasă subscriitorilor latitudinea să aleagă între vechile și noile înscrisuri în raport de avantajele pe care le conferă. Dacă noul împrumut este emis cu o rată a dobânzii mai mică și fără nici un fel de alt avantaj, deținătorii titlurilor de credit public nu se vor prezenta la preschimbare decât în condiții excepționale, greu de precizat.
Conversiunea sau rambursarea anticipată are loc atunci când deținătorii de înscrisuri pot opta, fie pentru preschimbarea titlurilor vechi în condițiile stabilite de stat, fie să solicite restituirea înainte de termen a împrumutului. Subscriitorii vor opta pentru varianta cea mai avantajoasă pentru ei. Pentru ca să accepte conversiunea în locul rambursării, trebuie ca aceasta săfie mai dezavantajoasă ca prima. Cu toate acestea se apreciază că în multe cazuri creditorii statului sunt constrânși să accepte o reducere importantă a ratei dobânzii, întrucât conversiunea este promovată în fazele de recesiune ale ciclului economic, atunci când există disponibilități de capital bănesc de împrumut.
Dacă se preferă rambursarea anticipată, iar numărul solicitanților este mare, avantajul financiar scontat de stat, concretizat în reducerea cheltuielilor publice, va fi anihilat în bună măsură de efortul financiar impus de achitarea anticipată a contravalorii înscrisurilor nepreschimbate.
Dintre cele trei modalități de conversiune, se apreciază că aceasta din urmă este mai frecvent utilizată, deoarece este preferată de ambele părți contractante.
Prin recurgerea la conversiune, statul obține avantajul financiar al reducerii temporare a serviciului datoriei publice prin diminuarea dobânzii pe împrumut, fără a se reduce capitalul împrumutat. Conversiunea creează statului posibilitatea de a reduce avantajele acordate la împrumutul în circulație, iar cheltuielile cu acesta scad. Din punct de vedere moral însă, statul înregistreză un prejudiciu reprezentat de scăderea credibilității sale pe piața capitalului bănesc de împrumut. În consecință, la lansarea unui nou împrumut public, cu o rată a dobânzii la nivelul celei medii practicate de bănci, deținătorii capitalului bănesc de împumut vor prefera depunerile la bănci și nu subscrierea la împrumutul public respectiv.
Pe piața financiară se înregistrază uneori scăderi importante ale cursului titlurilor de credit public, ca urmare a instabilității economice. Scăderea cursului sub cel de emisiune face ca deținătorii titlurilor vândute la bursă să nu-și mai recupereze decât parțial suma vărsată statului la subscriere. Aceste fenomene au influențe negative asupra credibilității statului și dau naștere la o seamă de dificultăți și de constrângeri în cazul plasării de noi împrumuturi publice. Pentru conservarea interesului publicului față de titlurile de stat ale împrumutului în desfășurare, dar mai ales în cazul recurgerii la noi împrumuturi, autoritățile pot decide majorarea ratei dobânzii. Operațiunea poartă denumirea de arozare și din punct de vedere tehnic, reprezintă inversul conversiei.
Scăderea cursului titlurilor de stat poate determina și decizia cumpărării acestor titluri de către stat, cu scopul de a profita de cursul lor avantajos la bursă. Statul trebuie în acest caz să dispună de resurse financiare suficiente și să nu aibă intenția de a lansa noi împrumuturi în viitorul apropiat. În acest caz, operațiunea de răscumpărare este echivalentă cu rambursarea înainte de scadență a împrumutului respectiv.
Recursul frecvent al statelor la împrumuturile pe termen scurt destinate să acopere deficitele financiare temporare duce, de cele mai multe ori la acumularea unei datorii publice de amploare, care depășeșete mărimea resurselor financiare alocate în anul respectiv pentru rambursarea împrumuturilor de acest gen. În astfel de situații statul procedează la prelungirea termenului de rambursare a împrumuturilor. Operațiunea este cunoscută sub numele de consolidarea datoriei și constă în esență în transformarea unei unei părți a datoriei pe termen scurt ajunse la scadență într-o datorie pe termen îndelungat, pe calea preschimbării înscrisurilor. Înscrisurile vechiului împrumut sunt înlocuite cu altele pe termene medii sau lungi și dacă este cazul chiar cu titluri de rentă perpetuă.
Promovarea operațiunii de consolidare a împrumuturilor constituie o ușurare numai de moment a sarcinii financiare a statului, prin reducerea cheltuielilor publice impuse de rambursarea ueni datoriei publice scadente în anul curent sau în anii imediat următori. Efortul financiar total legat de împrumuturile consolidatecrește însă, deoarece prelungirea termenului împrumutului atrage după sine majorarea sumei totale a dobânzilor pe care statul le plătește creditorilor săi. În plus, se ridică și problema acoperirii riscului asumat de subscriitori în ceea ce privește deprecierea banilor plasați în efecte publice. Pentru subscriitori, prelungirea termenului de rambursare constituie o potențială pierdere, ceea ce scade atractivitatea titlurilor publice, iar statul este nevoit să accepte majorarea ratei dobânzii. În această situație, consolidarea este dublată și de o arozare. Cele care câștigă de pe urma operațiunii de consolidare sunt băncile, care încasează mari comisioane pentru preschimbarea titlurilor.
Operațiunea de consolidare se practică atât pentru împrumuturile publice interne cât și pentru cele externe. În acest din urmă caz, situația este specifică țărilor slab dezvoltate și în curs de dezvoltare, care contractează datorii față de străinătate și pe care nu le pot onora întotdeauna la scadențele inițiale, datorită lipsei resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe este dependentă de acordul expres al creditorilor străini, astfel că aceasta se realizează, în cele mai multe cazuri, pe baza condițiilor dictate de acești creditori.
Pentru a putea achita un împrumut vechi, statul contractează un împrumut nou, de egală valoare sau de valoare apropiată de cel scadent. În practica împrumuturilor publice acastă operațiune este considerată tot consolidare, deoarece prelungește termenul de restituire a împrumutului ajuns la scadență, dar una deghizată, ocultă. Promovarea acestei măsuri este posibilă numai cu respectarea următoarelor condiții:
– împrumuturile pe temen scurt dețin o pondee moderată în totalul datoriei publice;
dezechilibrul bugetar este de mică dimensiune, iar persistența sa în timp este de scurtă durată;
de ținătorii titlurilor de stat consimt să-și plaseze în continuare disponibilitățile lor bănești în asemenea înscrisuri;
pe piața financiară trebuie să existe suficient capital bănesc de împrumut;
III. Rambursarea împrumuturilor de stat.
Prin rambursarea împrumuturilor se înțelege restituirea sumelor împrumutate și stingerea obligației bănești a statului față de creditorii care au subscris în trecut la împrumutul public. Operațiunea se realizează fie prin rambursarea efectivă capitalului împrumutat, fie pe calea răscumpărării titlurilor de împrumut scadente de la deținători și mai este cunoscută și sub numele de amortizarea împrumuturilor. Aplicarea ei înseamnă diminuarea capitalului aflat vremelnic la dispoziția statului, adică reducerea ratei unei datorii.”Amortizarea stinge treptat o datorie prin plăți la termene fixe sau periodice, ceea ce constituie procedeul normal de rambursare a datoriei publice”.1
După regimul său, stabilit prin contractele de împrumut, amortizarea (rambursarea) împrumuturilor publice este obligatorie sau facultativă.
Amortizarea obligatorie este specifică împrumuturilor de stat cu termen, în cazul cărora statul și-a asumat în mod expres obligația ca, la anumite termene și în anumite modalități, să ramburseze sumele împrumutate.
Rambursarea facultativă este caracteristică împrumuturilor perpetue (fără termen) în cazul cărora statul nu-și asumă obligația de a le rambursa. Posibilitatea rambursării acestor împrumuturi nu este totuși exclusă, statul putând să o efectueze în momentul în care dispune de resursele financiare necesare.
După momentul rambursării lor, împrumuturile de stat sunt amortizabile integral, la o scadență unică și împrumturi amortizabile eșalonat, în rate anuale (egale sau inegale).
În statele moderne, în practica împrumuturilor de stat se întâlnesc mai multe modalități sau procedee tehnice de rambursare și anume:
împrumuturi rambursabile prin anuități;
împrumuturi rambursabile printragere la sorți;
împrumuturi rambursabile prin răscumpărarela bursă.
Rambursarea împrumutului prin anuități constă în aceea că începând cu al doilea sau al treilea an de la lansarea împrumutlui, statul începe să restituie annual pe lângă dobânzi și o parte din suma împrumutată. Pimul sau primii doi ani, după caz, reprezintă perioada de grație, care se stabilește prin contractul de emisiune. Rambursarea prin anuități este utilizată când statul are de a face cu un număr redus de creditori, cu care devine posibilă stabilirea condițiilor de rambursare.
Anuitățile (sumele achitate anual în contul împrumuturilor, sume reprezentând atât dobânda cât și părți sau rate din împrumutul repectiv) pot fi stabilite în sume egale pe toată perioada restituirii împrumutului sau pot fi în sume inegale, adică stabilite în cote progresive sau degresive. Indiferent de modalitatea folosită, rambursarea împrumutului trebuie să fie continuă și corespunde acțiunii de refacere a capitalului financiar al deținătorului de titluri.
Sub aspect valoric, în structura cantitativ bănească a acestor anuități, partea reprezentând dobânda este determinată de procentul de dobândă decis prin actul normativ de aprobare a împrumutului public, pe când rata de rambursare a împrumutului poate fi stabilită în sume egale sau inegale, după cum s-a menționat anterior, rezultând anuități fixe, progresive sau regresive.
În cazul în care împrumutul se contractează cu un număr mare de creditori, statul folosește pentru rambursare metoda tragerii la sorți. Potrivit acestei modalități, statul răscumpără la anumite termene obligațiunile extrase la tragerile periodice la sorți. Valoarea obligațiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorți se stabilește de către stat în momentul lansării împrumutului. Tragerile la sorți se efectuează de regulă semestrial, de atâtea ori de câte este nevoie pentru epuizarea titlurilor existente. Se poate remarca faptul că și acest procedeu se bazează tot pe anuitate. Este vorba despre o anuitate pentru serii de titluri și nu pentru toate, motiv pentru care mai poartă denumirea de amortisment în serie.
Amortismentul global al împrumutului constă în rambursarea în bloc a ansamblului titlurilor de credit. Procedeul este utilizat când statul dispune de resurse de restituire, iar cursul înscrisurilor este redus.
Rambursarea prin anuități, tragere la sorți și amortisment global se practică în cazul împrumuturilor cu termen, denumite și “împrumuturi cu anuități terminabile”1 .
La împrumuturile cu anuități terminable, anuitățile cuprind dobânda anuală aferentăcunatumului bănesc al fiecărei obligațiuni și rata anuală de rambursare a împrumtului calculată astfel ca la expirarea termenului prestabilit întregul împrumut să fie rambursat.
La împrumuturile cu anuități viagere, anuitățile se deosebesc prin aceea că partea sau rata anuală de rambursare a împrumutului se stabilește aplicându-se calculul probabilităților de durată medie a vieții oamenilor. Astfel, pe lângă dobânda anuală datorată de stat fiecărei obligațiuni în procentul prevăzut de condițiile generale ale împrumutului, anuitatea viageră cuprinde rata anuală de rambursare a împrumtului stabilită cu ajutorul acestui calcul probabilistic și statul debitor este ținut să plătească anuitățile respective pe toată durata vieții persoanelor fizice care au cumpărat și posedă obligațiunile de împrumut cu anuitate viageră2. Datorită particularităților anuităților viagere, împrumuturile de acest fel au fost și sunt preferate de persoanele fizice care doresc o “asigurare de viață” cât mai oneroasă, în același timp constatându-se că profitul anuităților viagere este este întrebuințat mult mai mult în scopuri consumative decât pentru investiții în acțiuni economice productive. Cu aceste particularități, împrumuturile cu anuități viagere au fost și mai sunt utilizate în statele europene occidentale, cumpărătorii obligațiunilor acestor împrumuturi fiind evident numai persoane fizice.
Rambursarea prin răscumpărarea la bursă este specifică împrumuturilor fără termen (rente perpetue), dar uneori se practică și în cazul unor împrumuturi plasate pe diferite termene. Răscumpărarea la bursă se poate realiza direct de către stat prin intermediul aparatului Ministerului Finanțelor, sau indirect prin intermediul băncilor mandate către stat în acest scop. Statul procedează la răscumpărarea titlurilor de împrumut atunci când dispune de resursele necesare de la buget și când cursul acestora este convenabil (sub pari).
Rambursarea împrumuturilor de stat este operațională numai dacă este posibilă, adică există autorizare în acest sens (stabilită la lansare), dar mai ales resurse. În statele contemporane resursele de rambursare împrumutului utilizate sunt cele mobilizate la fondul special de amortizare a datoriei publice, precum și resursele bugetare ordinare și excedentele bugetare când acestea există.
Fondul special de amortizare se constituie în unele state la dispotiția unor instituții specializate, denumite “case de amortizare a datoriei publice”, ca un fond cu destinație specială din care se achită dobânzile și se restituie ratele de împrumut. Sursele de formare ale acestui fond sunt expres precizate și se referă în special la veniturile provenite din monopolurile fiscale.
Cheltuielile legate de datoria publică se acoperă cel mai adesea din veniturile bugetare ordinare. În acest caz, respecivele venituri se înscriu în legea bugetară anuală și pe seama lor se plătesc dobânzile, respectiv se restituie împrumuturile, fără să se constituie un fond special de amortizare. Atunci când se înregistrează excedente bugetare acestea se constituie ca resurse ale amortizării publice, iar uutilizarea lor vizează în principal rambursarea unora din împrumuturile de stat perpetue.
De menționat că în situațiile în care rambursarea nu este posibilă din motive juridice, există totuși o soluție de retragere din circulație a titlurilor și anume răscumpărarea labursă și distrugerea lor.
Ca resurse ale amortizării unora dintre împrumuturi, statul a folosit și dobânzile rezervate, calculate și păstrate pe baza teoriei amortizării automate a împrumuturilor de stat.
Această teorie a fost elaborată de englezul Dr. Richard Price și a cunoscut o largă aplicabilitate în marea Britanie în secolele XVIII și XIX. Conform principiului dobânzii compuse, în cursul vieții unui împrumut, statul răscumpăra de pe piață un anumit număr de titluri publice, pe care nu le distrugea, așa cum ar fi fost normal, ci le păstra în seifurile sale și continua să calculeze dobânzile aferente, pe care le înregistra într-un cont special de rezervare. Cu dobânzile astfel economisite, statul cumpăra alte efecte publice pentru care calcula și rezerva dobânzile aferente. Operațiunile succesive de acest gen continuau până când statul reușea să răscumpere toate înscrisurile aflate în circulație.
Soluția descrisă a fost abandonată în momentul în care rezervarea dobânzii s-a dovedit costisitoare, în sensul că pentru a-și procura resursele bănești aferente rezervării dobânzii statul a fost nevoit să plaseze alte împrumuturi care aveau un cost mai ridicat decât împrumutul public rambursat.
Amortizarea împrumutului de stat prin una din cele trei modalități prezentate, ca și prin soluția dobânzilor rezervate, reprezintă o operațiune firească de stingere a obligațiiilor pecuniare asumate de către stat prin contractarea de împrumuturi de la diverse persoane fizice și / sau juridice. Nu în toate cazurile însă se pot amortiza aceste împrumuturi .
Astfel există situații când stingerea sau acoperirea unei părți din împrumuturile de stat se angajează se realizează prin starea de bancrută a statului, pe calea inflației de mare amploare sau prin repudierea datoriei publice.
Bancruta statului constă în încetearea plăților exigibile pe care statul le are de făcut în contul datoriei publice și în final declararea stării de insolvabilitate a statului. Cauzele bancrutei statului pot fi economice și politice. Cauzele economice se observă în perioadele de recesiune și de criză și efectul acestora se concretizează într-o reducerea drastică a veniturilor bugetare, astfel încât statul nu-și mai poate onora datoriile sale. Cauzele politice sunt generate de eventuale războaie în care statul este angajat, de izolarea totală sau parțială a statului în cadrul comerțului internațional sau de unele conflicte interne grave care dezorganizează instituțiile statului. Efectele acestor cauze de ordin politic se reflectă pe plan economic prin deficite mari în balanța de plăți, reducerea rezervei de aur și devize, reducerea veniturilor din export ceea ce duce la imposibilitatea statului de a face față plăților exigibile aferente datoriei publice.
În această situație, statul poate cere sistarea temporară a serviciului datoriei publice, solicitând o amânare a onorării acestuia din partea creditorilor săi. Această amânare este cunoscută sub numele de moratoriu și se obține în baza unei hotărâri pronunțate instanță juridică specializată. În cazul în care datoria publică este de proveniență externă, moratoriul trebuie însoțit și de un acord de consolidare a acestei datorii, prin care se reeșalonează plățile impuse de necesitatea stingerii datoriei externe.
Indiferent că este vorba de datorie publică internă sau externă, creditorii statului nu au altă posibilitate decât să accepte promisiunea statului de a le plăti, în decursul unei perioade de timp, o parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare, în timp ce restul datoriei publice se anulează prin înțelegere tacită sau expresă cu deținătorii titlurilor în cauză. Pe termen lung, moratoriile au efecte negative asupra reputației și încrederii statelor, prin urmare recurgerea la moratorii este o soluție de ultimă instanță, când economia este în “colaps”, iar exporturile sunt în scădere sau chiar au încetat cu desăvârșire.
Repudierea este o altă cale de stingere a datoriei statului , care constă în refuzul expres și explicit al unui stat de a-și onora obligațiile asumate prin contractul de împrumut, din motive pur politice, fără a se afla de facto în incapacitate financiară de plată. Această modalitate de stingerea a datoriei publice s-a manifestat cu precădere în practica împrumuturilor de stat din secolul XX.
Repudierea poate fi hotărâtă de către Guvern și vizează o datorie contractată pe piața internă sau externă de un guvern predecesor. Este ilustrativă situația guvernului sovietic format în urma Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1918), care a repudiat datoria publică moștenită de la guvernul țarist, recum și cazul Cubei, Republicii Populare Democrate Coreene și a altor țări în care au fost instaurate regimuri comuniste, după cel de-al doilea război mondial.
Spre deosebire de bancrută, când statul este în insolvabilitate, repudierea nu este determinată de insolvabilitatea statului debitor, ci de voința politică a celor aflați la putere care nu mai recunosc angajamentele financiare asumate de către alte autorități publice în trecut, pe care le consideră nelegitime.
În general creditorii interni au la dispoziție puține mijloace care să anuleze efectele repudierii, care să constrângă statul dabitor să-și reia plățile în contul serviciului datoriei publice. Dacă datoria publică repudiată este de proveniență externă, atunci statele creditoare iau împotriva țărilor debitoare o seamă de măsuri de natură economică politică și chiar militară pentru a le constrânge să-și reia plățile impuse de creditele externe angajate.
Măsurile luate de statele creditoare se referă la presiuni exercitate pe cale diplomatică, la blocarea disponibilităților țărilor debitoare aflate în conturile acestora deschise la bănci cu sediul în țările creditoare, la impunerea de bariere tarifare și netarifare în calea exporturilor din țările debitoare, la blocarea importurilor țărilor debitoare, ce se doresc a fi realizate din țările creditoare. Scopul acestor măsuri este ca țările debitoare să accepte negocierea de noi condiții și termene pentru achitarea arieratelor lor financiare externe.
În practica împrumuturilor de stat, rambursările și plățile dobânzilor se fac pe baza valorii nominale a titlurilor de împrumut. Prin urmare, când se înregistrază o accentuată depreciere monetară, împrumuturile neprotejate prin indexare se pot stinge treptat pe seama inflației. Efortul financiar al statului se diminuează cu diferența dintre valoarea nominală a capitalului împrumutat și a dobânzii plătite și valoarea reală actuală a acestora, mult mai scăzută față de momentul lansării împrumutului. Deși este evidentă sărăcirea subscriitorilor la acest tip de împrumut, concretizată într-o redistribuire de capital și de venituri în favoarea statului debitor, creditorii nu pot să formuleze pretenții față de stat pentru pierderea suferită ca urmare a inflației, întrucât în contractul de împrumut nu este prevăzută această clauză. Când moneda se apreciază, se înregistrează efecte diametral opuse, având loc o “întărire” a acesteia față de momentul lansării împrumutului.
La împrumuturile externe, situația statului debitor este dependentă de evoluția monedei în care este libelat împrumutul, în raport cu moneda națională. Dacă împrumutul este libelat în moneda țării creditoare, deprecierea acesteia duce după sine micșorarea poverii reale a datoriei țării debitoare. Dacă împrumutul este exprimat în moneda țării debitoare, prin deprecierea acesteia, efortul financiar al statului scade, iar țara creditoare înregistrază o pierdere.
Prin urmare este evidentă concluzia că, în practica împrumuturilor publice, statul debitor este avantajat atunci când moneda în care se angajează împrumutul se depreciază și invers, se împovărează de fiecare dată când crește cursul monedei în care s-a împrumutat.
Împrumuturile de stat externe.
Atunci când împrumuturile interne nu pot acoperi integral nevoia de resurse financiare, statel recurg la împrumuturi externe. În economia contemporană ponderea acestor împrumuturi a crescut, explicația fiind expansiunea exporturilor de capital. Împrumuturile externe sunt o formă de existență a exporturilor de capital.
Tradițional, beneficiarii împrumuturilor de stat externe au fost și sunt statele în curs de dezvoltate, iar în ultimul deceniu fostele țări comuniste aflate în proces de tranziție, dar în mod excepțional por recurge la ele și statele dezvoltate. Țările în curs de dezvoltare au datorii externe extrem de mari, ce nu pot fi stinse pe nici una din căile prezentate, ci pot fi doar amânate. Proporția împrumuturilor externe este mare în totalul datoriei publice, deoarece statele în curs de dezvoltare nu dispun de resurse financiare interne. Spre deosebire de acestea, ponderea lor este redusă în țările dezvoltate pentru că acestea dispun de o piață financiară internă dezvoltată, cu suficiente disponibilități pentru creditare iar firmele desfășoară activități economice în afara granițelor, de unde își procură resurse financiare importante.
Participanții la relațiile de creditare externă sunt statele, unele persoane juridice și uneori chiar persoane fizice.1în cazul împrumturilor de externe de stat, guvernul este cel care paticipă la împrumut în numele statului. Creditorii externi ai statului sunt băncile sau alte instituții financiare, guverne, organisme financiare internaționale, întreprinderi private, rentieri și alte persoane fizice. Ca beneficiari ai creditelor externe contractate de autoritățile publice – împrumutații sau debitorii – pot să apară gevernele, initățile administrativ teritoriale, întreprinderile de stat și alte instituții de drept public.
Împrumuturile externe dintre state, ca și cele contractate de către state de la bănci sau grupuri de bancheri din alte state s-au dezvoltat și au fost utilizate mai mult în secolul treuct și în prima jumătate a secolului actual până la inființarea organizațiilor financiar-bancare internaționale care au preluat o însemnată parte a creditului public extern internațional.
Premisele împrumuturilor externe primite de la alte state sau creditorii din alte state au fost pe de o parte insuficiența surselor de credit intern în tot mai multe state naționale și pe de altă parte, creșterea disponibilităților bănești și formarea unor surplusuri de capital în statele dezvoltate. Favorizate de aceste premise, împrumuturile externe de acest fel s-au răspândit, urmându-se o procedură comună de contractare, se acordă cu garanții asemănătoare și se rambursează prin operațiuni asemănătoare.
Împrumuturile externe se pot grupa după mai multe criterii. Astfel, în funcție de destinația împrumutului se desebesc credite pe mărfuri, frecvent practicate, folosite la cumpărări de mărfuri de la creditor, sau din țara acestuia și, credite financiare, des întâlnite în ultimele decenii, acordate de oraganisme financiar-bancare internaționale (F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D., altele).
În raport de durata pentru care se acordă,se deisting credite externe pe termen scurt – între 1 și 2 ani – pe termen mijlociu – cuprinse între 2 și 5 ani, sau lung – peste 5 ani. Termenele creditelor se stabilesc ținându-se seama de elemente cum sunt: destinația împrumturilor, rentabilitatea obiectivelor finanțate pe acestă cale, practica existentă pe plan internațional, legislația din țara creditorului și beneficiarului împrumutului, etc. De exemplu, dacă împrumutul este contractat în scop productiv, termenul de rambursare se stabilește în raport de momentul punerii în funcțiune a obiectivului respectiv. Durata creditului în acest caz cuprinde trei perioade:
perioada în care împrumutul trebuie utilizat;
perioada în cursul căreia pentru creditul utilizat nu se fac plăți în contul rambursării, denumită perioadă de grație;
perioada în cursul căreia se eșalonează restituirea propriu-zisă (rambursarea sumei de bani împrumutate și a dobânzii în rate anuale).
De menționat că sunt situații în care perioada de grație lipsește.
Suma împrumutată se poate acorda dintr-o dată, beneficiarul dispunând de aceasta pe toată durata creditului, fie în mod eșalonat, caz în care beneficiarul intră treptat în posesia ei, folosind-o fracționat. Aceeași modalitate se folosește și la rambursarea împrumutului extern:
se restituie creditul în mod eșalonat, în mai multe tranșe, care pot fi stabilite în cote egale sau în cote inegale, care pot crește progresiv;
se restituie creditul într-o singură tranșă, la scadență, după ce dobânda aferentă a fost plătită la sfârșitul fiecărui an de împrumut.
Există situații în care statele nu pot restitui împrumuturile contractate pe piața externă de capital bănesc la statele inițial convenite, datorită dificultăților financiare în care se află temporar. În acest caz, în înțelegere cu creditorii se prcedează la prelungirea termenelor de rambursare și respectiv la o nouă eșalonare a datoriei. Operațiunea este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de reeșalonare a datoriei externe. Aplicarea acestei operațiuni dece la creșterea în viitor a datoriei față de străinătate pe seama majorării sumei totale a dobânzilor pe care statul le plătește creditorilor săi până la restituirea împrumuturilor. Această situație este specifică țărilor în curs de dezvoltare și rămâne una din modalitățile de soluționare a marilor datorii externe ale țărilor în curs de dezvoltare.
Procedura tradițională de contractare a împrumuturilor de stat externe începe cu formarea și încredințarea de către guvernele statelor debitoare, a unor comisii de experți financiari-bancari necesare pentru negocierile inerente. În cadrul acestor tratative se precizează cuantumul împrumutului, dobânda și condițiile de acordare, de garanție și rambursare a fiecărui împrumut, rămânând de importanță secundară specificarea scopului împrumutului. Toate acestea, împreună cu datele privind părțile contrctante alcătuiesc cuprinsul contractului, acordului sau convenției de împrumut, în care cunatumul sumei împrumutate se exprimă preferențial în monedele de largă circulație internațională – dolari, lire sterline, etc. În mod obișnuit din cunatumul împrumtului, creditorii scad cheltuielile reprezentând comisioane, diferențe de curs valutar, dobânzi anticipate, astefel încât statul debitor primește suma împrumutată sensibil micșorată1 .
Garanțiile pretinse pentru aceste împrumuturi sunt de obicei unele dintre cele mai sigure surse de profituri și anume: concesionarea exploatării unor resurse naturale, ocncesionarea unor servicii publice de comunicație, acordarea dreptului de a prelua o parte din veniturile din fabricare și vânzarea unor produse monopolizate și alte garanții oneroase și certe2 .
Scopul acestor împrumuturi este foarte divers, în funcție de necesitățile financiar-valutare ale statelor debitoare, începând cu trebuințe ale tezaurului și de susținere a unor reforme și continuând cu cheltuieli edxcepționale pentru achiziționarea din străinătate a unor bunuri de consum, cheltuieli de dezvoltare și modernizare a unor ramuri și mijloace de transport, de înzestrare a forțelor armate și altele.
Diversitatea scopului împrumuturilor externe practicate tradițional este demonstrată și de faptul că, în categotira acestor împrumuturi publice, alături de cele contractate de state pentru trebuințe financiar valutare cu caracter general național, s-au contractat și împrumuturi contractate de organele de conducere ale unor unități administrativ teritoriale, ami frecvent de unele comisii municipale. Astefel, în multe minicipii europene, lucrări importante de urbanizare sau modernizare – tețele de tramvai, de salubritate, etc. – au fost finanțate cu ajutorul unor împrumuturi externe garantate cu părți din profiturile viitoare ale unor servicii sau exploatări locale.
În condițiile dezvoltării fără precedent a comerțului internațional din ultimele decenii s-au dezvoltat alături de împrumuturile externe tradiționale, împrumturile rezultate din cumpărările de materii prime, tehnologii, etc., încheiate cu clauză de împrumut garantat de guvern. Creanțele de acest fel sunt preluate de bănci din aceleași sau alte state care urmăresc realizarea acestor creanțe de la statele beneficiare, în mod cât mai oneros.
După s-a arătat, acordarea de credite externe se face condiționat. Este vorba de fixarea nivelului dobânzilor, și mai cu seamă de respectarea unor condiții economice, politice, sau militare. Creditorii pot condiționa acordarea împrumutului de folosirea acestuia în finanțarea anumitor obiective economice prioritare sau care le convin creditorilor. În alte cazuri, acordarea împrumtului este condiționată de achiziționarea de echipamente și alte produse industriale din țara creditoare. Nu sunt rare nici cazurile în care împrumuturile se acordă condiționat de livrarea de mărfuri de către debitor în limitele creditului. De cele mai multe ori, creditele externe sunt condiționate de acordarea de concesii investitorilor din țara creditoare. De regulă, țările creditoare dar și organismele financiar-bancare internaționale trimit în țărle debitoare consilieri sau experți pentru a urmări modul cum sunt folosite împrumuturile. Prin condițiile care le însoțesc, împrumuturile externe duc la întărirea dependenței economice a țărilor debitoare, cu nivel scăzut de dezvoltare, de cele creditoare.
Este evident că numai atunci când împrumuturile externe acordate de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare sunt lipsite de orice condiții care le-ar putea afecta independența lor politică, economică și suveranitatea națională, acestea pot contribui la progresul lor economic și social, la înlăturarea decalajelor mari care le separă de țările industrializate.
În principiu, condițiile în care se acordă împrumturile externe sunt în funcție de situația financiară și de nivelul de dezvoltare a economiei țării debitoare, termenul pentru care se solicită acordarea împrumtului, precum și de organul care apare în calitate de creditor.
Deseori, țările creditoare acordă împrumuturi însoțite de clauze de natură politică. Condițiile impuse au în vedere:sprijinirea politicii interne și externe a guvernului țării creditoare, a inițiativelor și acțiunilor acestuia pe plan internațional, etc. sunt și cazuri când guvernele țărilor creditoare intervin fățiș în treburile interne ale țărilor debitoare, lezând independența politică a acestora. La acestea se adaugă condițiile de ordin militar cum sunt aderarea la pacte militare din care face parte țara creditoare, crearea de baze militare în țările debitoare, achiziționarea de echipament militar de la țara împrumutătoare și altele.
Împrumturile de stat contractate de la organisme financiar–bancare internaționale s-au dezvoltat în perioada de după cel de-al doilea război mondial, în urma înființării în 1944 a Fondului Monetar Intenațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare1. Acestea acordă credite pe baze multilaterale, cu destinații diferențiate, atât statelor fondatoare cât și statelor care au aderat la ele ulterior, participând la capitalul lor social în funcție de situația lor economică și financiară. În ceea ce privește România, statul român a aderat la Fondul Monetar Internațional și la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare încă din anul 1972.
Fondul Monetar Internațional a fost înființat în scopul sprijinirii acțiunilor statelor de redresare a circulației monetare și a puterii de cumpărare a monedei naționale. Din capitalul social al acestui fond, constituit din subscrierile statelor fondatoare și membre, se acordă credite în valută convertibilă pentru acoperirea deficitelor temporare ale balanței de plăți externe și, prin aceasta, pentru a se ajuta menținerea puterii de cumpărare a monedei naționale.
Din punct de vedere procedural, Fondul Monetar Internașional acordă creditele cerute de guvernele statelor membre după investigația temeinică a situației monetare a statelor debitoare și a posibilităților de echilibrare a balanței de plăți externe. În funcție de concluziile acestei investigații efectuată de experții Fondului se decide cuantumul, dobânda, modul de utilizare și termenele de acordare și rambursare a împrumutului
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, denumită și Banca Mondială, având capital social format prin subscrierile statelor fondatoare și membre, în aur sau dolariși în moneda lor națională, și-a început activitatea acordând inițial credite destinate reconstrucției economice a statelor europene occidentale a căror economie națională a fost distrusă în cel de-al doilea război mondial. Ulterior, banca a acordat și acordă și în prezent credite pe termen mijlociu și lung, în valută convertibilă și în monedă națională, pentru investiții economice și sociale sau utilitare, mai ales pentru dezvoltarea căilor de comunicații, a transporturilor și a surselor de energie. Alături de acestea, în ultimii ani, Banca Mondială a acordat credite și pentru investiții în agricultură, învățământ, sănătate publică și pentru protecția mediului înconjurător. Capitalul social al acestei bănci a fost sporit în timp cu beneficiile nete obținute din operațiunile active de creditare. Banca Mondială utilizează pentru a acorda credite, pe lângă resursele menționate și disponibilitățile bănești atrase de pe piața financiară internațională cu titlu de împrumut și ratele bănești primite la rambursări ale împrumuturilor acordate anterior beneficiarilor ei.
Alte organisme internaționale care acordă asistență publică multilaterală sunt:
Asociația Internațională pentru Dezvoltare – a luat ființă în anul 1960 și este subordonată Băncii Mondiale. A.I.D. are sarcina de a acorda credite pe termene lungi țărilor în curs de dezvoltare în condiții prefernțiale, pentru agricultură, resurse energetice, servicii publice, transporturi și alte destinații asemănătoare. Capitalul social al acestei asociații bancare este format din subscrierile statelor membre, donații ale altor state și donații din beneficiile nete ale Băncii Mondiale.
Beneficiarii creditelor acordate de Fondul Monetar Internațional sunt numai statele, pe când beneficiarii creditelor ce se acordă de Banca mondială și A.I.D. sunt atât statele membre cât și organizații și colectivități publice și private care obțin garanția guvernelor statelor membre. În consecință, în ipoteza nerambursării al scadență a unor credite obținute de organizațiile sau colectivitățile publice, în virtutea garanției guveranmentale, creditele nerambursate trec în structura datoriei publice a statelor respective, la fel ca împrumturile de stat externe restante care, generate de importuri necesare economiei naționale, au și ele garanția guvernamentală.
Pentru acordarea împrumuturilor de către Banca Mondială și Asociația Internațională pentru Dezvoltare este importantă documentația elaborată de beneficiari, verificată și completată de experții băncii sau asociației astfel ca, pornind de la aprecierea exactă a necesităților de credite, să se decidă cuantumul valoric, modul de întrebuințare și termenele fiecărui împrumut. Astefel, Banca Mondială acordă împrumturi pe durată de până la 20 de ani cu dobândă mai mică decât cea curentă pe piața internațională, pe când Asociația Internațională pentru Dezvoltare acordă credite fără deobândă cu termene de rambursare până la 50 de ani.
Corporația Financiară Internațională (C.F.I.) a fost înființată în 1956 în scopul de a acorda sprijin întreprinderilor private din țările în curs de dezvoltare. Împreună cu A.D.I., face parte din sistemul Băncii Mondiale;
Organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare – înființată în 1959, Banca Africană de Dezvoltare – 1963; Banca Asiatică de Dezvoltare – 1966; Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare – 1991.
Condițiile avantajoase ale împrumturilor externe acordate de către organizațiile financiare bancare internaționale justifică creșterea proporției acestor împrumuturi în comparație cu cele contractate cu alte state și cu bănci sau alți deținători de capital din alte state.
CAP. III. ÎMPRUMUTURILE DE STAT ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE
3.1. Imperativul recursului la împrumuturile de stat
Eșecul comunismului și al economiei planificate în țările Europei Centrale și de Est a constituit unul dintre cele mai semnificative evenimente ale secolului 20. Prin urmare, la inceputul anilor 1990 o serie de țări foste socialiste se înscriseseră pe dificilul drum al tranziției spre economia de piață. Conform studiilor F.M.I., începuturile procesului de reformă și restructurare se situează în 1990 pentru Polonia, Slovenia și Ungaria, iar pentru Bulgaria, Cehia, Croația, România și Slovenia în 1991.
Deceniile de economie planificată pe care România le-a parcurs au dus la formarea unei structuri economice cu următoarele carecteristici principale:
Creștere extensivă;
Prioritatea sectorului industrial, cu precădere a ramurilor mari consumatoare de resurse;
Orientarea spre o diviziune internațională a muncii sectorizată pe criterii politice.
Această structură și-a dovedit caracterul artificial odată cu dereglementareapieței interne și cu destrămarea bazelor politice care stăteau la funcționarea piețelor externe.
Dereglementarea accelerată a activității economice de după decembrie 1989 și întârzierile în crearea noilor instituții și mecanisme de piață au antrenat într-o primă etapă producerea unor importante pierderi materialeși scurgeri fără echivalent din avuția națională. Sustrageri de materiale și produse industriale, de multe ori acoperite prin relaxarea normelor de consum, distrugeri de inventar agricol și sustrageri de produse, faovorizate de procesul decooperativizării agriculturii, treceri de mărfuri peste graniță realizate de persoane fizice, stimulate de existența unor prețuri interne puternic subvenționate sunt numai câteva din formele pe care le-a îmbrăcat o perioadă de timp risipa de resurse.
Pe lângă aceste forme de manifestare, generate de comportamente individuale, s-a înregistrat și un transfer unilateral de resurse în derularea unor operațiuni de comerț exterior care au continuat inerțial și după 1989, pa baza vechilor înțelegeri și acorduri. Astfel, continuarea și în 1990 a exporturilor pe credit către Irak a mărit la 1.700 milioane $ suma resurselor imobilizate e această relațiedatorită războiului din Golf și a embargoului O.N.U. din aceste creanțe, la sfârșitul anului 1992 erau scadente, dar neîncasate circa 600 milioane $, echivalând în condițiile anului 1992 cu mai mul de 2/3 din deficitul Bugetului de Stat.
Fenomenele descrise mai susu s-au reflectat în “umflarea” nejustificată a prețurilor unor produse, în reducerea suplimentară ofertei de mărfuri pe piață, în creșterea cererii pe seama produselor exportate și neîncasate. Toate acestea s-au regăsit în presiuni inflaționiste. Practic, se poate afirma că aceste pierderi, nefiind acoperite explicit de nici o întreprindere, au fost suportate în ultimă instanță de populație, prin intermediul impozitului imlicit reprezentat de inflație.
Menținerea vechilor structuri de producție presupune menținerea dezechilibrului extern și mai mult decât atât, reducrea drastică a posibilităților de finanțare a acestui dezechilibru. După ce pe parcursul tranziției, timp de zece ani au fost acumulate deficite bugetare și ale contului curent, continuarea acestui model de producție și consum e tot mai greu de acoperit financiar.
În primii ani ai tranziției –1990-1992 – deficitul public consolidat a fost de 5,2% din P.I.B. Acest nivel ridicat reflectă prețul plătit pentru continuarea funcționării unor activități ineficiente și unele chiar fără șanse de redresare. În același timp un asemenea nivel al deficitului public, mai ales în condițiile în care mecanismele de finanțare ale acestui deficit nu au fost puse la punct, constituie principala explicație pentru perpetuarea și accentuarea fenomenului inflaționist în 1992.
Finanțarea deficitului bugetului de stat în a fost realizată pe tot parcursul perioadei incipiente a tranziției din resursele B.N.R., una din cauzele acestei situații fiind dificultățile pe care le-a înregistrat Ministerul Finanțelor în desfășurarea activității sale.
Finanțarea externă a deficitului bugear în această perioadă a întâmpinat numeroase dificultăți datorate următoarelor cauze:
neîncrederea creditorilor externi potențiali în calitatea și sustenabilitatea programelor de reformă aplicate în România;
fluctuațiile frecvente ale politicii valutare și, în particular, disfuncționalitățile în asigurarea “de facto” a convertibilității de cont curent a monedei naționale.
gradul redus de integrare a României în piața mondială, reflectat de nivelul scăzut al exporturilor totale și pe locuitor.
Cauzele menționate nu au făcut decât să perpetueze și chiar să amplifice deficitul bugetar pe parcursul celor 10 ani de tranziție (vezi Tabelul nr.1).
-Deficitul bugetului de stat-
Tabel nr.1
-miliarde lei-
Sursa: Rapoartele anuale ale B.N.R.
Indiferent de gradul diferit la care a ajuns reforma în statele central și est-europene menționate, rămâne o caracteristică de bază fenomenul de îndatorare accelerată și activitatea de finanțare externă la care au recurs, încă de la începutul procesului de transformare. Privite din acest punct de vedere, țările în tranziție nu diferă de țările în curs de dezvoltare, ele cunoscând aceleași deficite de resurse interne de finanțare. Procesul de tranziție, macrostabilizarea și stimularea creșterii economice durabile au fost caracterizate de creșterea necesarului de resurse pentru investiții, de accentuarea și cronicizarea deficitului bugetului de stat și al contului curent. Liberalizarea comerțului exterior și a prețurilor a dus la creșterea importurilor și la deterioararea contului curent. Bugetul de stat a fost puternic grevat de programele de protecție socială necesare pentru a face suportabile costurile sociale ale tranziției. Pentru susținerea financiară a acestor ample transformări, resursele interne s-au dovedit total insuficiente, astfel că țările în tranziție s-au văzut nevoite să caute resurse de finanțare externe.
La începuturile tranziției, pricipala sursă de finanțare externă au constituit-o instituțiile financiare internaționale, iar pe măsură ce avansau pe cale reformei, țările în tranziție au pătruns pe pițele ce capital private.
Mărimea resurselor externe s-a aflat în relație directă cu succesele înregistrate în macrostabilizare și creștere economică. Aceasta dovedește pe de o parte efectul pozitiv al acestor fluxuri în economiile mai performante, relevă însă șo poziția defavorabilă în care se află statele cu realizări mai slabe. Acestea din urmă rămân dependente de finanțarea oficială de la instituțiile financiare internaționale în timp ce necesitățile lor de finanțare se află în continuă creștere. Costul mai ridicat al finanțăriiprivate pentru aceste economii accentuează fragilitatea lor financiară. Datoria externă nu constituie încă o problemă pentru țările în tranziție, în condițiile unei bune gestionări și a utilizării eficiente a resurselor obținute.
Solvabilitatea, lichiditatea, accesul la piețele private și la un volum mai mare de resurse și în condiții de cost mai favorabile ca și producerea efectelor pozitive ale finanțării externe asupra creșterii economice sunt indisolubil legate de implementare fermă a reformelor structurale și de realizarea macrostabilizării.
3.2. Reglementarea împrumuturilor de stat după 1990
Legislația românească actuală preia definițiile specifice împrumuturilor de stat și datoriei publice din doctrina financiară, făcând referiri la moneda în care se angajează împrumuturile și la termenele de rambursare a acestora. În același timp legislația include în structura datoriei publice și datoria statului față de propria trezorerie, generată de acoperirea temporară a deficitelor curente ale bugetului de stat.
În situația de debitor în cadrul împrumuturilor de stat se găsește statul român, reprezentat de Guvern, consiliile locale și după caz, de unele instituții publice cu caracter financiar și monetar. Potrivit legii organice românești, activitățile vizând contractarea și garantarea de împrumuturi interne și externe rambursabile, generatoare de datorie publică, precum și activitățile de gestionare a datoriei publice se exercită de către Guvern prin Ministerul Finanțelor.
La nivel național angajarea acestor împrumuturi se realizează de către Guvern, în limita sumei aprobate în prealabil de parlament, prin intermediul Ministerului Finanțelor sau prin intermediul altor instituții financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.
În cazul unităților administrativ teritoriale, “Consiliile locale, județene, și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot aproba contractarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen mediu și lung, pentru realizarea de investiții publice de interes local, precum și pentru refinanțarea datoriei publice locale, în condițiile respectării prevederilor Legii finanțelor publice locale. Instrumentele datoriei publice loale sunt în principal următoarele:titlurile de valoare, împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituții de credit. Emiterea și lansarea titlurilor de valoare se poate face direct de către autoritățile administrației publice locale sau prin intermediul unor agenții sau alte instituții specializate.”1
Motivația recurgerii la împrumuturi interne se referă la una din următoarele situații:
acoperirea deficitului bugetar prevăzut prin legea anuală de aprobare a bugetului de stat;
efectuarea unor cheltuieli publice de interes național, vizând unele obiective de investiții care nu pot fi finanțate din resursele ordinare ale bugetului de stat;
refinanțarea datoriei publice interne și externe angajate în trecut;
alte necesități aprobate prin legi speciale.
Împrumuturile interne de stat pe termen scurt de la banca de emisiune au fost mai ales în primii ani de tranziție cele mai frecvente, practicate cu variante mai mult sau mai puțin diferite. Aceste împrumuturi se practică în temeiul unor dispoziții exprese ale legilor de adoptare sau aprobare a bugetelor anuale de stat și se acordă de către Banca Națională a României, banca de emisiune, ceea ce denotă că are o situație patrimonială prosperă, consolidată.
Legea finanțelor publice nr.10 din 1991 prin dispozițiile sale a reintrodus acest tip de împrumut intern : “în cazuri excepționale, prin legea bugetară anuală se poate stabili acordarea e către Banca Națională României a unui împrumut fără dobândă, pentru acoperirea cheltueililor bugetului statului, pe seama resurselor de creditare normale ale acestuia, fără a depăși 10% din totalul bugetului aprobat. Acest împrumut urmează să fie rambursat în maxim 6 luni pe sema veniturilor bugetare curente sau a unui împrumut de stat, efectuat în baza unei legi”.1
Conform acestor dispoziții exprese ale Legii finanțelor publice, împrumutul pe tremn scurt de la B.N.R. este admis în “cazuri excepționale”, în cazul necesităților “de acoperire a cheltuielilor bugetului statului”. Rezultă că se va recurge la împrumutul de la B.N.R. atunci când cheltuielile din cursul exercițiului bugetar nu se pot acoperi din veniturile bugetare curente completate cu sumele de bani obținute prin emisiunea bonurilor de tezaur.
Ca o particularitate a împrumuturilor pe termen scurt de la B.N.R., acestea pot fi acoperite sau suportate numai din “resursele normale de creditare” ale acestei bănci, alcătuite din fondul bănesc statutar, părțile din beneficiile curente înregistrate contabil ca atare și alte disponibilități bănești rezultate din operațiunile curente ale acestei bănci.
Împrumuturile de la B.N.R. se acordă fără dobândă, pe termen scurt de maxim 6 luni, la expirarea căruia urmează să fie rambursat din veniturile bugetare curente dacă acestea sunt realizate între timp în cuantum îndestulător și, în ipoteză contrară, cu ajutorul unui alt împrumut de stat hotărât printr-o lege adoptată în acest scop.
Sub aspect juridic este relevantă mai întâi prevederea împrumutului de stat de acest fel prin dispoziții exprese ale legii bugetare anuale. În temeiul și în aplicarea aestei prevederi este necesară fie încheierea unui contract, fie întocmirea unui protocol cu privire la împrumut între B.N.R. și Ministerul Finanțelor în calitate de organ administrativ central de stat obligat să conducă operativ execuția fiecărui buget anual al statului.
Astfel, începând cu întâi iulie 1993 a devenit operațional un acord semnat între B.N.R. și Ministerul Finanțelor, prin care finanțarea deficitului urma să se realizeze prin emisiunea de titluri de stat, acțiune care s-a realizat efectiv la 31.03.1994. în luna ianuarie 1994, s-a încheiat o convenție între Ministerul Finanțelor și B.N.R. cu privire la emisiunea și desfășurarea operațiunilor cu titluri de stat .prin această convenție au fost formalizate raporturile dintre emitent și agent, stabilindu-se obligațiile fiecărei părți, precum și modul propriu-zis de operare cu titluri de stat. Au fost de asemenea emise instrucțiuni privind înregistrarea, transferul și plata în operațiunile cu titluri de stat și au fost stabilite proceduri de lucru pentru buna desfășurare a pieței primare și a celei secundare de titluri de stat.
În mod concret este specificat procedeul bonurilor de tezaur, reintrodus prin Legea finanțelor publice nr.10/1991, care dispune:”Legea anuală privind aprobarea bugetului statului – poate autoriza Ministerul Economiei și Finanțelor ca, pe parcursul execuției bugetului, dacă va fi necesar și cu aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur, purtătoare de dobândă și a căror scadență nu va putea depăși sfârșțitul anului financiar, pentru a face față cheltuielilor statului până la încasarea veniturilor”.
“Totalul bonurilor de tezaur aflate în circulație nu va putea depăși 8% din volumul total al bugetului aprobat.emitereabonurilor de tezaur nu se poate face decât în primele zece luni ale anului financiar, iar retragerea lor trebuie să se facă cu începere din luna decembrie fără a depăși anul financiar în curs.”1
În cazul României, în baza aprobărilor date de Guvern, Ministerul Finanțelor este autorizat să garanteze în numele și în contul său, unele credite bancare interne, pe termen scurt, mediu și/sau lung, contractate de agenți economici interni de la băncile comerciale din țară.
Emiterea de către Ministerul de Finanțe a garanțiilor necesare agenților economici pentru contractarea creditelor interne este condiționată e acceptarea de către minister a clauzelor cuprinse în contracetele de credit. Constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente și plata dobânzilor aferente este în sarcina agenților economici beneficiari ai creditelor garantate de stat în scopurile și pentru destinațiile menționate anterior.
În vederea acoperirii riscurilor care pot să survină, se constituie Fondul de risc pentru garanții interne, care se gestionează de către Ministerul Finanțelor în regim extrabugetar. Alimentarea acestui fond se realizează din următoarele surse prevăzute de lege:
sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii creditelor bancare angajate;
dobânzile bonificate la disponibilitățile fondului păstrate la Trezoreria publică sau la bănci, sub forma depozitelor bancare sau ca disponibilități la vedere;
penalitățile aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor negociate și stabilite cu beneficiarii creditelor bancare garantate;
sumele prevăzute în bugetul de stat cu această destinație, care se stabilesc și se aprobă anual în funcție de gradul minim de expunere la risc și de cuantumul celorlalte resurse care alimentează acest fond.
În cazul împrumuturilor externe este necesară aprobarea comosiei de autorizare a acestor împrumuturi, care este formată din reprezentanți ai autorităților adiministarției publice, ai Guvernului și ai Băncii Naționale a României. Componența numerică și nominală a acestei comisii se aprobă prin Hotărâre a Guvernului.
Obligațiile asumate de autoritățile publice prin contractele de împrumuturi interne sau externe se referă la angajamentele acestora vizând:
Rambursarea sumelor împrumutate, potrivit modalității precizate prin contracte și la termenele înscrise în acestea;
Plata dobânzilor promise subscriitorilor la împrumuturile contractate;
Plata comisioanelor datorate instituțiilor financiare sau / și monetare implicate în derularea operațiunilor aferente împrumuturilor publice;
Asigurarea avantajelor sau facilităților acordate expres creditorilor.
Mărimea acestor obligații se determină pentru fiecare împrumut în parte, luându-se în considerare întraga durată a existenței fiecărui împrumut, din momentul lansării sale și până la stingerea oricăror obligații care îl însoțesc. Mărimea acestor obligații este importantă pentru aprecierea activității financiare a autorităților publice, pentru aprecierea eficienței și utilității fiecăruia dintre împrumuturile plasate pe piața capitalului bănesc de împrumut.
Ceea ce este cu adevărat important pentru fiecare an în parte este serviciul datoriei publice, având în vedere principiul anualității bugetului.
În economia românească actuală se utilizează diverse forme ale împrumutului public, majoritatea tranzacțiilor fiind însă efectuate cu instrumente scadente până într-un an. Din acest motiv este necesară precizarea că termenii “bonuri de tezaur” și “certificate de trezorerie” sunt considerați ca având același sens și conținut. Cele mai frecvent utilizate sunt însă emisiunile pe piața financiară internă a certificatelor de trezorerie cu dobândă adresabile persoanelor juridice și într-o mai mică măsură și de dată relativ recentă și persoanelor fizice.
Lansarea emisiunilor de stat de acest gen se efectuează pe baza unui Ordin al ministrului finanțelor1 prin care se precizează valoarea nominală totală a emisiunii, data punerii în vânzare a certificatelor, scadența acestora și dobânda ce urmează a se plăti la scadența precizată.
În general, împrumuturile publice angajate prin această modalittate sunt destinate să asigure finanțarea și refinanțarea parțială a deficitului bugetului de stat
Valoarea nominală a unui certificat cu dobândă a fost fixată la 10.000.000 lei, iar tehnica folosită a fost subscripția publică organizată de Banca Națională a României. Titlurile sunt puse în vânzare la valoarea nominală, până la adjudecarea totală a emisiunii, dar nu mai mult de un număr de zile stabilit prin prospectul de emisiune. sÎn acest context, Banca Națională a României a acționat în calitate de agent al statului însărcinat cu plata înregistrarea și transferul sumelor.
Certificatele de trezorerie cu dobândă sunt titluri de stat vândute la valoarea nominală sau cu primă de emisiune, pentru care emitentul plătește periodic dobânzi, conform condiții lor și termenilor prevăzute în prospectul de emisiune. Certificatele de trezorerie cu dobândă au specific faptul că nu se emit în formă fizică și pot fi cumpărate doar de societăți bancare din România, în nume propriu și / sau în numele clienților lor, persoane juridice. Cererile de subscriere se depun la Banca Națională a României până cel mai târziu cu două zile înainte de data vânzării până la ora 12,00 a zilei respective. După încheierea subscrierii, Banca Națională îi va informa pe participanți, în cel mai scurt timp, asupra acceptării sau neacceptării, totale sau parțiale a cererilor depuse.
Plata certificatelor de trezorerie cu dobândă subscrise se efectuează la data emisiunii prin debitarea contului cumpărătorului, deschis la Banca Națională României, cu suma reprezentând valoarea nominală a certificatelor cumpărate.
Răscumpărarea certificatelor de trezorerie cu dobândă se realizează la data scadenței, prin creditarea contului deținătorului cu suma reprezentând valoarea nominală plus dobânda cuvenită.
Valoarea dobânzii se determină, conform “Nomelor metodologice privind emisiunea de certificate de trezorerie cu dobândă către persoane juridice”, astfel:
D = (K* i *Nr.z) * 1/360;
Unde, D=valoarea dobânzii;
K=valoarea nominală subscrisă;
i =rata medie a ratelor medii ale dobânzilor la creditele de licitație stabilite săptămânal de Banca Națională a României, pentru întrega perioadă de deținere a împrumutului de către Ministerul Finanțelor;
Nr.z = numărul de zile pânăla scadență.
La unele emisiuni de certificate de trezorerie cu dobândă, legiuitorul precizează că rata medie a dobânzii luată în calcul în relația de mai sus este la nivelul ratei medii a dobânzii BUBOR stabilită de Banca Națională a României pentru tranzacțiile încheiate cu 5 zile anterior datei emisiunii, pe piața interbancară, pentru plasamentele realizate pe 3 luni. Este cazul Ordinului nr.604 din 4 aprilie 1997 al ministrului de stat, ministrul finanțelor, privind lansarea unei emisiuni de titluri de stat seria 1997 N2, în Monitorul Oficial al României nr.58 din 8 aprilie 1997.
O altă modalitate concretă folosită de Ministerul Finanțelor pentru procurarea resurselor bănești necesare în vederea acoperirii deficitului bugetar este emisiunea certificatelor de trezorerie cu discont. Titlurile de stat cu discont sunt nepurtătoare de dobândă, vândute la un preț inițial mai mic decât valoarea nominală, diferența dintre prețul inițial și valoarea nominală fiind dicontul și reprezentând beneficiul cumpărătorului. O astfel de emisiune s-a realizat în 1999, pe baza Ordinului nr. 295 din 30 martie 1999 al ministrului finanțelor, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 132 din 31 martie 1999.
Această emisiune a avut în vedere băncile cu sediul în România, care să depună al Banca Națională a României maximum 5 oferte competitive e minimum 100 milioane lei, atât în nume propriu cât și în numele clienților lor, persoane juridice rezidente în România. Metoda de vânzare utilizată a fost licitația – desfășurată cu două zile înaintea emisiunii.
Adjudecarea s-a realizat după metoda cu preț multiplu. Această metodă presupune alocarea titlurilor de stat pentru ofertele acceptate la prețul (rata dobânzii) pe care fiecare din ofertanții câștigători l-au oferit, până la adjuddecarea completă e emisiunii de titluri de stat. În baza ofertelor de cumpărare acceptate la prețuri (rate ale dobânzii) diferite, se va calcula un preț mediu de adjudacare. Ofertele de cumpărare au cuprins următoarele elemente : valoarea nominală totală a subscrierii, costul total, rata discontului, prețul și randamentul.
Calculul prețului și randamentului titlurilor s-a făcut după relațiile:
p= ( 1- dz * r ) * 1/360
y= r/p,
unde P = prețul certifcatului de trezorerie cu discont, exprimat cu șase zecimale;
dz=durata în zile a plsamentului;
r=rata discontului;
y=randamentul împrumutului (rata dobânzii).
Plata acestor certificate s-a realizat la nivelul costului total al certificatelor de trezorerie cu discont cumpărate prin debitarea contului deschis pe numele cumpărătorului la B.N.R.
Răscumpărarea la scadență s-a efectuat prin operațiunea inversă, adică prin creditarea contului posesorului ceritficatelor, cu suma reprezentând valoarea nominală a certificatelro de trezorerie cu discont.
De menționat că cele două tipuri de împrumturi interne prezentate – certificatele de trezorerie cu dobândă și certificatele de trezorerie cu discont – nu au ebneficiat de facilități fiscale.
Ordinul numărul 351 din 9 aprilie 1999 al ministrului finanțelor privind prospectul de emisiune a certificatelor de trezorerie cu dobândă pentru populație, cod 100.99, publicat în Monitorul Oficial al României nr.156 din 15 aprilie 1999 aduce o diversificare a formelor de împrumturi publice interne la care a apelat Guvernul începând cu 1999.
Prin emisiunea certifiatelor de trezorerie, statul urmărește acoperirea deficitului de stat aprobat prin lege, concomitent cu protejarea economiiilor bănești ale populației de riscutirle economiei de piață, garantând rambursarea la scadență a sumelor subscrise și plata dobânzilor aferente care se află la un nivel acoperitor față de rata inflației.
Activitatea privind emisiunea certificatelor de trezorerie către populație, mecanismele de încasare, rambursare, plata dobânzilor și contabilitatea operațiunilor se elaborează și coordonează de către Direcția generală Trezoreriei din cadrul Ministerului Finanțelor, în conformitate cu Normele Metodologice privind emisiunea de certificate de trezorerie către populație prin unitățile trezoreriei statului.
Certificatele de trezorerie pentru populație se lansează prin emisiuni distincte, individualizate prin codul emisiunii, termenele de începere și închidere ale emisiunii, potrivit prospectului de emisiune. Codul emisiunii reprezintă element de referință în gestionarea și contabilizarea fiecărei emisiuni și este stabilit în prospectul de emisiune.
Certificatele de trezorerie pentru populație se pot emite în două forme și anume:
– certificate de trezorerie în formă materializată pe suport de hârtie, care pot fi nominale sau la purtător,
– certificate de trezorerie în formă dematerielizată, adică pe bază de conturi deschise pe beneficiari .
certificatel de trezorerie se emit în valori nominale diferite (500 miilei, 1 milion, 5milioane, 10 milioane, etc.), precum și pe scadențele prevăzute în contractul de emisiune care pot fi:
-termen de 90 zile;
-termen de 180 zile;
-termen de 360 zile;
-termen mai mare de 1 an.
Emisiunile certificatelor de trezorerie pot fi cu dată fixă sau deschise, adică în mai multe zile consecutive. Prin dată fixă se înțelege ziua în care certifictele de trezoreerie se pun spore vânzare, iar operațiunile de încasări se încheie în aceeași zi.
Emisiunea deschisă înseamnă punerea în vânzare a certificatelor în mai multe zile consecutive, limitată la o anumită perioadă de timp tabilită în prospectul emisiunii.
De exemplu, certificatele detrezorerie care au fost emise în aprilie 1999 au avut forma nominală, cuprinzând cuponul (matca)șicertificstul de trezorerie propriu-zis, fiind puse în vânzare la sediile Trezoreriei statului în cursul a 8 zile din luna aprilie, cu termene de răscumpărare fixate peste 90 zile, în 8 zile din luna iulie 1999.
Valoarea nominală a unui certificat din această emisiune a fost de 1 milion lei, iar rata dobânzii a fost fixată la 80% pe an, în condișiile unei emisiuni nelimitate din punct de vedere valoric.
“Răscumpărarea certificatelor reprezintă operațiunea prin care unitățile trezoreriei statului rambursează, la termenul stabilit, valoarea nominală a certificatelor de trezorerie vândute și prezentate de către persoanele fizice, care au subscris la emisiunile de certificate de trezorerie la aceeași unitate a trezoreriei.”1 La această sumă se adaugă dobânda aferentă.
În cazuri excepționale, titularii pot prezenta certificatele de trezorerie pentru răscumpărare și înainte de împlinirea scadenței. În această situație, pentru periaoda de subscriere care se calculează din ziua încasării sumei și până în ziua prezentării pentru răscumpărare exclusiv, se va acorda dobânda la vedere prevăzută în prospectul de emisiune.
Certificatele de trezorerie neprezentate de beneficiari pentru răscumpărare în ziua stabilită se transformă în certificate de depozit la Trezoreria statului, cu următoarele diferențieri.
Certificatele de depozit prezentate de titulari în termen de 30 zile de la data expirării termenului de răscumpărare vor fi răscumpărate astfel:
-se achită suma nominală din certificatele de trezorerie plus dobânda aferentă perioadei subscrise;
-pentru perioada de maxim 30 zile, stabilită din ziua fixată pentru răscumpărare (inclusiv) și data prezentării la ghișeul casieriei (exclusiv), se calculează pentru suma subscrisădobânda la vedere prevăzută în prospectul de emisiune.
În cazul în care răscumpărarea se realizează la o dată ulterioară de peste 30 de zile, atunci se adaugă o dobândă capitalizată, calculată prin aplicarea unei rate a dobânzii pentru depozitele la termen, comunicate e Ministerul Finanțelor.
Ca facilitate fiscală, dobânzile încasate de populație pentru sumele subscrise au fost scutite de impozitare.
În 1999, sub presiunea unor scadențe la datoria publică externă, statul român a fost nevoit să recurgă la împrumuturi în valută, lansate pe piața financiară românească, cu adresabilitate atât către persoane juridice rezidente în România, cât și persoanelor fizice rezidente în țara noastră.
Ordinul ministrului nr.235 din 12 martie 1999 privind prospectul de emisiune al obligațiunilor de tezaur cu dobândă, seriile VAL 7 2000 și VAL 8 2000 publicat în M.O. al României Nr.108 din 15 martie 1999, și Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.34 din 1 aprilie 1999, privind angajarea de împrumturi guvernamentale prin emisiunea de obligațiuni de stat în valută de pe piața internă din M.O. al României din 2 aprilie 1999 au vizat împrumutarea unor sume în dolari, pentru acoperirea necesităților de finanțare a Contului general al Trezoreriei.
Pentru calculul dobânzilor acestor titluri s-a utilizat relația:
D = (Vn * r * Nr.z) * 1/365
Unde D = dobânda totală pentru perioada luată în considerare;
Vn = valoarea nominală a obligațiunilor de tezaur subscrise;
r = rata dobânzii;
Nr.z = numărul de zile de deținere a obligațiunilor de tezaur.
În cazul obligațiunilor de tezaur adresate persoanelor juridice, se utilizează vânzarea prin subscripție publică, la care sunt admise băncile autorizate să funcționeze în România, în nume propriu sau al clienților lor. Plata contravalorii titlurilor precum și răscumpărarea se realizează prin transfer bancar.
Primele emisuni de titluri de stat în valută au fost bine primite pe piața financiară ceea ce a dus la creșterea considerabiă a numărului acestor emisiuni.
În ceea ce privește autoritățile locale, acestea pot angaja împrumuturi pe termen scurt, în cazul în care pe parcursul execuției bugetare apar goluri temporare de casă, ca urmare a decalajului între venituri și cheltuieli. Aceste goluri se acoperă în prima instanță din Fondul de rulment1, iar după epuizarea cestuia se apelează la împrumturui fără dobândă ce pot fi acordate din disponibilitățile existente în contul general al Trezoreriei statului. Valoarea totală a acestor împrumuturi nu va depăși 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului fiscal în care se angajează aceste împrumuturi.2
Activitatea autorităților administrației publice locale va fi supusă unei verificări excepționale de către Curtea de Conturi, dacă nu se rambursează toate împrumuturile angajate până la finele anului fiscal sau dacă, la un moment dat pe durata anului fiscal, datoriile pe termen scurt ale administrației publice depășesc limita de 5% din totalul veniturilor bugetului local.
Cu prilejul verificării excepționale Curtea de Conturi solicită autorității locale să întocmească și să depună un plan de redresare, prin care se stipulează obligația încadrării, în termen de 12 luni,în limita precizată anterior și să nu se angajeze împrumuturi pe termen scurt mai mari decât fondurile ce pot fi utilizate pentru rambursarea acestora în decursul aceluiași an fiscal.
În realizarea planului de redresare, autoritățile locale pot cere sprijinul Ministerului finanțelor, care poate acorda împrumuturi cu dobândă din disponibilitățile contului general al Trezoreriei statului, pe termene de maxim 2 ani.
3.3. Evoluția împrumuturilor de stat în periaoda de tranziție. Formele sale.
Odată cu primele modificări structurale din economia românească autoritățile s-au confruntat cu necesități crescânde de resurse financiare, tot mai dificil de obținut în condițiile menținerii vechilor structuri de producție total ineficiente. Resursele financiare interne cvasiinexistente au determinat recursul la împrumuturi de natură monetară de la Banca Națională a României, penru acoperirea deficitului bugetului public.
Se impun câteve precizări privind indicatorii utilizați în aprecierea deficitului bugetar.
Deficitul convențional este dat de diferența între încasările și plățile efetive, reprezentând necesarul de finanțare a sectorului public.
Deficitul primar al bugetului general consolidat al statului exclude din deficitul convențional cheltuielile cu dobânda la datoria publică.
Deficitul operațional se obține prin însumarea deficitului primar cu dobânda reală plătită în cadrul datoriei publice interne.
La începutul anului 1992, deficitul bugetului public consolidat a ajuns la 5,2% din P.I.B., după numai trei ani parcurși pe drumul tranziției. Acest nivel ridicat reflectă prețul plătit pentru menținerea artificială a unor activități ineficiente și unele fără nici o șansă de redresare. În același timp, un asemenea nivel al deficitului public, mai ales în condițiile în care mecanismele de finanțare ale economiei nu au fost puse la punct, constituie una din principalele cauze ale perpetuării și accentuării fenomenului inflaționist în 1992. Prin urmare, finanțarea deficitului bugetului de stat a fost realizată pe tot parcursul anului din resursele B.N.R. una din cauzele acestei finanțări de natură monetară fiind și dificultățile Ministerului Finanțelor în atragerea veniturilor bugetare.
Recurgerea la resurse externe în 1992 a întâmpinat și ea numeroase dificultăți, datorate următoarelor cauze: neincrederea potențialilor creditori străini în calitatea programelor de reformă structurală, fluctuațiile frecvente ale cursului valutar și convertibilitatea de ocnt curent asigurată doar parțial,la care se pot enumeara o serie întreagă de factori cu acțiune indirectă.
Prin urmare, comunitatea financiară internațională (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale, etc.) s-a menținut în expectativă în 1992, datorită rezultatelor analizelor deloc încurajatoare și rating-ului de țară. Această atitudine a limitat suplimentar capacitatea economiei românești de a depăși dezechilibrele structurale majore preexistente.
Dintre sursele de finanțare externă menționate, la sfârșitul lui 1992, ponderea principală o deține Fondul Monetar Internațional care deținea peste jumătate din datoria publică externă angajată de România.
Faptul că datoria externă în 1992 este contractată cu creditori oficiali (instituții financiare internaționale sau guvernele altor state) prezintă avantajul unor condiții de creditare mai favorabile în ceea ce privește rata dobânzii, perioada de grație, durata rambursăriilor și eșalonării scadențelor. În același timp însă există două dezavantaje majore:
capacitatea de a atrage resurse este inevitabil limitată;
prezența în proporție redusă a creditorilor privați este de obicei interpretată de potențialii investitori străini drept un semnal negativ privind perspectivele economiei din țara debitoare.
Ca semnatară a Tratatului de la Maastricht, România este obligată să respecte prevederile sale privind politica monetară și bugetară. Prevederile tratatului menționat sunt foarte restrictive în ceea ce privește finanțarea inflaționistă a deficitului bugetar.
Având în vedere cele expuse, începând cu 1993 se fac primele demersuri pentru reducerea deficitului bugetului public pe altă cale decât împrumuturile de la B.N.R, generatoare de inflație.
Începând cu 01.07.1993, a devenit operațional un acord semnat între B.N.R. și Ministerul Finanțelor, prin care finanțarea deficitului bugetar urma să se realizeze prin emisiunea de titluri de stat, acțiune care s-a realizat efectiv începând cu 31.03.1994. Banca Națională a României acționează în calitate de agent general al guvernului.
Privind retrospectiv, este evident că inflația din primii ani ai tranziției poate fi atribuită într-o mare măsură finanțării pe cale monetară a deficitelor bugetare și în același timp este un fapt de necontestat că Ministerul Finanțelor a procedat începând cu 1993 la reducerea drastică a deficitului primar, fapt ce s-a reflectat pozitiv în evoluția ratei inflației.
Cooperarea pe bază de parteneriat între Ministerul Finanțelor și Banca Națională a României constituie o bună premisă pentru rezolvare problemelor deficitelor bugetare în conformitate cu nomele elaborate de Comunitatea Europeană. Criteriul privind convergența datoriei publice interne, cuprinsă în limita a maxim 60% din P.I.B., respectiv a deficitului bugetar – mai mic sau maxim egal cu 3% din P.I.B., pare a fi la îndemâna României.
Trezoreria statului recunoaște la finele lui 1993 datoria publică internă în valoare de 481,0 miliarde lei egală cu cea de la finele anului 1992, deoarece în 1993 nu s-au realizat noi emisiuni de valori mobiliare cu scadență mai mare de un an. Această sumă reprezintă împrumuturi pentru finanțarea deficitelor de stat pe anii 1991 și 1992, precum și împrumut pentru acoperirea pirderilor și creditelor bancare neperformente preluate în baza Legii 7/1992.
Datoria externă la finele lui 1993, a fost de 3, 245 milioane dolari din care 2, 452 milioane a fost angajată direct e stat, iar 793, 4 a fost angajată de agenții economici cu garanția statului. Spre deosebire de anii anteriori, când resursele externe erau mobilizate preponderent pentru nevoi de consum, datoria angajată în 1993 a fost destinată în proporție de 90% pentru dezvoltare și restructurare.
În luna ianuarie 1994, s-a încheiat o convenție între Ministerul Finanțelor și B.N.R. cu privire la emisiunea și desfășurarea operațiunilor cu titluri de stat. La sfârșitul anului 1994, s-au realizat 7 emisiuni de certificate de trezorerie, pentru acoperirea deficitului bugetar din 1993 și 1994. Valoarea nominală totală a acestor emisiuni a fost de 1,682 miliarde lei.
Emisiunile de certificate de trezorerie au fost tratate cu prudență, publicul și operatorii bancari având o foarte vagă experiență în materie. În 1994, piața primară a titlurilor de stat, abia apărută avea o adâncime insuficientă pentru a putea asigura resursele necesare, iar piața financiară secundară încă nici nu apăruse. Pentru a ameliora această situație, B.N.R. a decis, începând cu 1994 să instituie practica garantării creditelor de refinanțare, utilizând în acest scop în principal titlurile de stat.
Încetarea finanțării deficitelor bugetare prin introducerea unei serii de măsuri de către B.N.R. și menținerea deficitelor sub control au fost principalele obictive ale politicii fiscale ale anului 1995.
Administrarea bugetului de stat a fost realizată de unitățile Trezoreriei și de câteva bănci comerciale. Numărul unităților Trezoreriei a crescut la 34, deși autoritățile au intenționat să deschidă asemenea unități în toate cele 41 de județe, până la sfârșitul anului 1995.
Ralația dintre B.N.R. și Trezoreria statului s-a desfășurat în cadrul legal instituit în 1994, B.N.R. administrând Contul general al Trezoreriei și îndeplinind funcția de agent al Ministerului Finanțelor însărcinat cu lansarea emisunilor de titluri pentru finanțarea deficitelor bugetare.
Conform prevederilor legii, Contul general al Treoreriei statului deschis și administrat la B.N.R. nu poate înregistra deficite mai mari decât decât dublul capitalului social al B.N.R. și rezervelor. În 1995, limita aceasta s-a situat la 118 miliarde lei (0,2% din P.I.B.), reprezentând o mică parte comparativ cu deficitul bugetar înregistrat.
Contul general al Trezoreriei statului a fost folosit pentru finanțarea deficitului bugetar în proporție de 98% în timp ce restul a fost acoperit prin emisiuni de titluri de stat. În plus, până la sfârșitul lui decembrie 1995, Contul general al Trezoreriei statului a finanțat 19% din deficitul bugetului de stat înregistrat în 1994.
Emisiunile de titlurile de stat efectuate de Ministerul Finanțelor și vânzarea lor prin B.N.R. au fost armonizate cu standardele internaționale. Titlurile de stat au fost lansate și în 1995 prin subscripție publică. Numărul total al emisiuniloe a fost 20, efectuate pentru acoperirea deficitului bzgetar din 1993 și 1994, având ca facilitate fiscale scutirea de impozite. Din numărul total de emisiuni, 18 au fost certificate de trezorerie cu discont și două au fost certificate de trezorerie cu dobândă.
Principalii deținători de titluri sunt băncile, care au achizișionat titluri atât în numele și contul lor, cât și în numele lor și contul clienților. La sfârșitul lui 1995, 94% din valoarea nminală totală a certificatelor de trezorerie a fost deținută de bănci, iar restul de clienții lor persoane juridice.
Certificatele de trezorerie emise în 1995 au urmat tendința pieței monetare de creșetere a ratei dobânzii, de scădere între ianuarie noiembrie, și de creștere în decembrie.
Piața primară a titlurilor de stat a funcționat eficient în 1995, B.N.R concentrându-și atenția spre dezvoltarea pieței și diversificarea instrumentelor pe această piață.
Pe parcursul anului 1996, Ministerul Finanțelor a efectuat 42 emisiuni de certificate de trezorerie pentru a acoperii deficitul bugetului de stat. La fel cu anii precedenți, emisiunile guveranmentale au lansate prin subscripție publică la sediul B.N.R. din cele 42 emisiuni, 30 au fost emisiuni de titluri de stat cu dobândă, restul emisiuni de titluri cu discont, ambele tipuri de emisiuni având scadnețe cuprinse între 53-91 zile.
Numărul emisiunilor de titluri cu dobândă a fost mai mare decât numărul emisiunilor cu discont pentru au înregistrat costuri mai reduse pentru emitent.
Pe piața secundară s-au înregistrat 11 tranzacții cu certificate de trezorerie, un număr total insufucient pentru a asigura lichiditatea acestor instrumente.
În anul 1997, deficitul bugetului de stat a fost acoperit în proporție de 24% din emisiuni de titluri de stat lansate atât pe piața internă (1946 miliarde lei), cât și pe piața externă (237 miliarde lei). Diferența a continuat să fie acoperită din disponibilitățile din contul general al trezoreriei.
Conform prevederilor legale, emisiunile de titluri de stat din anul 1997 au putut fi realizate numai în măsura în care soldul contului general al Trezoreriei a fost negativ. Această prevedere a avut drept consecință scumpirea emisiunilor pentru Ministerul Finanțelor, care a fost lipsit deposibiliatea de a acționa pe piață în momente favorabile, când dobânzile erau mai scăzute.
De menționat că, în vederea finanțării deficitului Bugetului de stat, Ministerul Finanțelor a lansat pe piața financiară europeană o emisiune de obligațiuni în mărci germane. Tragerile efectuate din contravaloarea în lei a acestui împrumut, menținute într-un cont de disponibil la B.N.R. au permis finanțarea integrală la ½ lunii octombrie a deficitului anului 1996.
Analiza emisiunilor titlurilor de stat evidențiază apariția în 1997 a unor elemente de noutate comparativ cu anii precedenți. Astefel în aprilie a intrat în vigoare un nou regulament privind operațiunile cu titluri de stat derulate prin B.N.R., care a conturat cadrul general de desfășurare acestor operațiuni atât pe piața primară, cât și pe cea secundară.
În intervalul ianuarie-aprilie 1997, plasarea emisiunilor de stat s-a realizat prin subscripție publică, rata dobânzii fiind stabilită în funcție de rata dobânzii la creditul de licitație, sau de rata dobânzii pe piața interbancară. După acest interval s-a trecut la organizarea de licitații pentru fiecare emisiune, utilizându-se metoda prețului uniform. Pe parcursul anului 1997 au avut loc 49 de emisiuni de titluri de stat (din care 14 emisiuni noi) care au avut ca obiectiv atât acoperirea deficiutlui bugetului de stat cât și preluarea la datoria publică, prin plasament privat, a unor credite neperformante aflate în cea mai mare parte în portofoliul Băncii Agricole și al Bancorex. Scadențele pentru care au fost emise titlutile de stat au fost de 1, 3, 6 luni, 1 an , 5 ani.
La 31 decembrie 1997, din volumul total altitlurilor de stat aflate în circulație – 15.380 miliarde lei – peste 95,8% au fost titlturi cumpărate de societăți bancare în nume și cont propriu.
Pe piața primară a titlurilor de stat activau la finele anului 1997 un număr de 32 bănci comerciale.numărul persoanelor juridice care dețineau titluri de stat în 1997 a fost de 127 , în creștere considerabilă față de numai 11 în anul 1996. Pe această piață au fost tranzacționate 307.804 titluri de stat, valoarea acestora reprezentând 3,3% din P.I.B. ponderea cea mai mare a fost deținută de tranzacțiile interbancare. Instrumentul predilect a continuat să fie certificatul de trezorerie cu scadența la 91 de zile. Evenimentul cel mai semnificativ l-a constituit debutul emisiunilor de titluri pe baze competitive și anume prin licitații.
În pofida expansiunii piței primare a titlurilor de stat, care a constituit o atracție constantă pentru bănci, având în vedere randamentele ridicate și riscul redus, piața secundară a rămas insuficient reglementată și dezvoltată. Volumul tranzacțiilor s-a situat la un nivel limitat față de potențialul pieței.
În anul 1998, Bugetul de stat s-a soldat cu un deficit de 3,1% din P.I.B, mai mic cu 0,5% decât în 1997. Această diferență s-a datorat în mare parte creșterii ponderiii veniturilor bugetare în P.I.B, ca rezultat al creșterii cotei T.V.A. (nivelul nou introdus de 22% față de 18%), și creșterii accizelor la produse petroliere, țiței, gaze.
Tot în comparație cu anul precedent, cheltuielile bugetului de stat și-au majorat pondeea în P.I.B. cu 1,8%, datorită creșterii cheltuielilor cu dobânzile la datoria publică. Lipsa finanțării externe și presiunile de pe piața monetară (datorate în mare parte băncilor cu probleme), au contribuit la acceptarea unor dobânzi tot mai înalte la creditul guvernamental.
Pe tot parcursul anului1998,finanțarea deficitului bugetar a fost asigurată integral din resurse interne. Ritmul lent al reformelor strucutrale, incertitudinile de pe scena politică și semnalele confuze și contradictorii cu privire la orientarea politicilor economice au înrăutățit percepția României în exterior. Aceasta a îngreunat și maimult posibilitatea recurgerii la împrumuturi externe cu scadențe mai mari și la costuri rezonabile. La aceasta s-a adăgat și deteriorarea piețelor externe ca urmare a crizelor din Asia de Sud-Est și ulterior a celei din Rusia.
Lipsa resurselor externe a determinat presiuni sporite a cererii guvernamentale pe piața internă. Creșterea cererii nu a fost satisfăcută de B.N.R. deoarece monetizarea deficitului ar fi abut urmări grave asupra mediului eocnomic, prin accelerarea inflației. Ca urmare, fenomenul de evicțiune s-a manifestat cu putere și au crescut rata dobânzii în general și mai ales l aîmprumuturile de stat.
Diversificându-și în mică măsură gama instrumentelor oferite, ministerul Finanțelor a continuat finanțarea deficitului în cea mai mare parte prin Tezorerie și prin emisiuni adresate în proporție covârșitoare sistemului bancar
Un element pozitiv ce trebuie menționat este trecerea în cursul lunii mai la plasarea emisiunilor de stat prin metoda prețului multiplu1, ceea ce a dus la o ușoară reducere a costurilor împrumuturilor.
Numărul total de emisiuni lansate de Ministerul Finanțelor în 1998 a fost de 68 de emisiuni, în valoare nominală de 41.771 miliare lei. Emisiunile de stat au avut scadențe cuprinse între 20 zile și un an, și au fost realizate atât prin licitație cât și prin subscripție publică. Titlurile de stat emise prin licitație au fost emise cu discont și cu dobândă. Emisiunile în valută pe piața internă au avut scadențe cuprinse între 6 luni și 2 ani, la o rată a dobânzii ce variază între 7,8% – 8% pe an.
În 1998, Ministerul Finanțelor s-a împrumutat și direct de la populație, prin 5 emisiuni de cetificate de trezorerie. Aceste emisiuni s-au bucurat în mare parte de succes, dobânzile acordate fiind cu 10-15 procente peste nivelul celor oferite de băncile comerciale pentru aceleași scadențe, dar mai reduse decât cele solicitate de bănci pentru împrumuturile publice.
Scadența medie a titlurilor aflate în circulație a scăzut la sfârșitul lui 1998 la 145 de zile, față de 198 de zile la finele lui 1997, reflectând dificultățile tot mai mari de finanțare de pe piața internă, în cindițiile în care rata reală a dobânzii a devenit tot mai înaltă.
Pe piața primară a titlurilor de stat activau 36 de participanți băcni comerciale, ce puteau subscrie atât înnume și cont propriu cât și în nume propriu și în contul clienților lor, persoane juridice.
Stimulată de introducerea plasamentelor prin licitație, piața secundară a titlurilor de stat a continuat să se dezvolte, astfel încât în 1998 a avut loc dublarea tranzacțiilor față de 1997. Piața secundară este însă departe de a-și fi atins potențialul maxim, ținând cont de faptul că, în țările cu o piață secundară dezvoltată, raportul dintre volumul emisiunilor pe piața preimară și cel al tranzacțiilor pe piața secundară este de 1:10, în timp ce în România, nivelul maxim al acestui indicator în 1998 este 1:1,19!
Tranzacțiile între bănci continuă să dețină ponderea cea mai mare, 79,2%, majoritatea covârșitoare a tranzacțiilor bancare desfășurate pe piața secundară (91,5%) fiind instervenții open-market ale B.N.R., în scopul îndeplinirii obiectivelor sale de politică monetară.
În anul 1999, datoria externă a scăzut cu 9,4% față de anul 1998, reduceea datorându-se aprecierii dolarului SUA în raport cu celelalte valute convertibile. Ponderea datoriei externe în PIB a crescut de la 23,8% în 1998, la 25,9% în 1999, nivelul critic fiind de 100%, se poate afirma că datoria externă pe 1999 nu a ridicat probleme.
Structura valutară a datoriei externe:
-dolarul american: 58,4%;
-marca germană:15,2%;
-DST, EURO: 13%;
-yen japonez: 5,2%.
B.N.R a efectuat 117 emisiuni de titluri de stat, ce au avut drept obiectiv acoperirea deficiutlui bugetar, precum și preluarea la datoria publică a datoriilor Bancorex și ale Băncii Agricole.
Scadențele s-au situat între 1, 3, 6, sau 12 luni, majoritatea fiind emisiuni de stat cu scadențe la 3 luni. Emisiunile au fost lansate atât cu discont (76) cât și cu dobândă (41).
Emisiunile de titluri de stat pe piața primară în anul 2000 s-au bucurat de un succes relativ modest, datorită nivelului dobânzii considerat redus de către principalii participanți-băncile comerciale.
În lunile iulie-august 2000, Ministerul Finanțelor a urmărit consolidarea datoriei publice interne pe termene mai mari de trei luni
Cea mai importantă evoluție pe 2000 a fost cea a pieței secundare a titlurilor de stat, care și-a majorat volumul tranzacțiilor datorită interesului ridicat al clienților față de acest tip de active.
3.4. Datoria publică în România
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autoritățile publice centrale, de unitățile administrativ teritoriale și de alte entiăți publice, de la persoane fizice sau juridice atât pe piața internă cât și pe piața externă și rămase de rambursat la un mment dat. Prin extensie, cuprinde și obligațiile bănești ale statului rezultate din garantarea expresă a unor împrumuturi interne și externe rambursabile, angajate de către terți.
O definiție asemănătoare a fost preluată și în legislația românească actuală, la care s-au adăugat referiri la moneda în care se angajează împrumuturile și la termenele de rambursare a acestora, concomitent cu includerea în structura datoriei publice și a obligațiilor statului față de propria trezorerie, generate de acoperirea temporară a efictelor curente ale bugetului de stat.
“datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi în lei și în valută, pe termen scurt, mediu sau scurt, mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum și obligațiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii deficitelor bugetului de stat”.1
Datoria publică este un indicator de stare relevant pentru caracterizarea situației financiare a unei țări, în măsura în care se ține seama de deprecierea sau aprecierea suferită în timp de moneda națională. Acest indicator oferă indicii privind gradul de îndatorare a unui stat asupra încrederii de care acesta se bucură pe piața capitalului bănesc de împrumut și indirect asupra efortului financiar pe care îl implică stingerea obligațiilor e plată față de creditorii săi interni și externi.
Mărimea datoriei publice este dată de suma valorilor efectelor publice existente în circulație la un moment dat. În unele cazuri, în funcție de necesități se operează o distincție între datoria publică brută și cea netă. Datoria brută cuprinde valoarea totală a înscrisurilor indiferent de persoana deținătorului, iar datoria netă reprezintă numai valoarea efectelor publice deținute de persoane fizice și de persoane juridice, altele decât cele de drept public (Trezoreria publică, Banca Națională, etc).
În general, pentru evaluarea datoriei publice se folosește mărimea sa relativă, exprimată ca raport între soldul datoriei publice și produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată realizată într-un an este grevată de datoria publică, exprimând gradul de îndatorare al unei țări, sau procentul datoriei publice în produsul annual. În comparațiile internaționale se folosește această formă de exprimare. Se poate utiliza în analizele comparative dintre țări și mărimea absolută a datoriei publice, cu condiția să fie exprimată într-o monedă de circulație internațională (de obicei dolarul american), sau în unități monetare de cont și rezervă – D.S.T., EURO. Această exprimare conține un grad mai mare sau mai mic de aproximație datorită fluctuației cursurilor de schimb, ar oferă informații utile espre mărimea datoriei publice.În aceleași scopuri comparative se pate utiliza și mărimea datoriei publice medii pe locuitor.
Nivelul datoriei publice diferă de la țară la țară și în cadrul aceleiași țări de la o perioadă la alta. Există situații excepționale în care datoria publică angajată de un stat cerște, după care scade, dar nu mi mult decâ nivelul său inițial. De exemplu, în țările dezvoltate, în perioada celui de-al doilea război mondial și imediat după incheierea acestuia, datoria publică a ajuns să depășească de 1,3 – 4,3 ori mărimea venitului național. După refacerea economiilor acestor state, gradul de îndatorare a scăzut treptat ajungând azi la valori cuprinse între 29% și 56,4% din produsul intern brut.
La țările în curs de dezvoltate și în ultimul deceniu la țările central și est-europene aflate în tranziție se observă o tendință de sporire a gradului de îndatorare, ca urmare a recursului pe scară largă la împrumuturi.
Concomitent cu creșterea datoriei publice s-au produs și modificări de structură. Analiza structurii datoriei publice se face în funcție de termenul pentru care se contractează și categoriile de purtători ai titlurilor de împrumut, respectiv al pieței de pe care se achiziționează.
În funcție de termenul pentru care se contractează împrumuturile de stat, în sarcina autorităților publice se formează:
datoria publică pe termen scurt – până la un an – sau datoria publică flotantă; aceasta se contractează pe bază de bonuri de casă sau bonuri de tezaur;
datoria publică pe termen mediu – angajate pentru perioade de 2-5 ani – și pe termen lung – de peste 5 ani, care reprezintă datoria publică consolidată; aceasta folosește ca instrumente emisiunile de titluri de stat:obligațiuni, rente, și arată totalitatea sumelor exigibile aferente împrumuturilor angajate pe termen mijlociu și lung.s
Dacă luăm în considerare depozitele constituite la trezoreria publică de către diverși subiecți, precum și alte sume bănești colectate de aceasta princircuitul său propriu, atunci obținem un alt indicator, și anume datoria publică la vedere.1
În general, creditorii statului pe termen lung sunt remunerați cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate pe piața financiară, iar în cazul bonurilor sau certificatelor de trezorerie, emise pe termen scurt, dobânzile sunt la nivelul ratelor de dobândă formate pe piața monetară.
Pentru fiecare an financiar, în fiecare țară se cere a fi onorat serviciul datoriei publice. Serviciul datoriei publice este constituit din plățile exigibile pentru rambursarea datoriei publice, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an, din dobânzile și comisioanele aferente unui an, precum și din cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare.
Distincția între datoria publică flotantă și datoria publică consolidată este importantă și pentru aprecierea efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă în mod curent pentru rambursarea datoriei scadente și pentru plata dobânzilor anuale. Cu cât ponderea datoriei publice flotante în totalul datoriei este mai mare, cu atât nevoia curentă de resurse financiare menite să acopere serviciul datoriei publice este mai presantă.
După cum am menționat se observă modificări structurale în datoria publică și în ceea ce privește deținătorii de titluri de împrumut. Inițial cei mai numeorși deținători de titluri erau bancherii, dar începând cu perioada postbelică, peste 50% din volumul datoriei publice este deținut de populație și instituții nefinanciare.
Prezintă importanță și structura datoriei publice după proveniență, în funcție de care se deosebește datoria publică internă și datoria publică externă.
În România, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul Finanțelor în limita sumei aprobate de Parlament, împrumuturi de stat interne și externe, în următoarele scopuri:
finanțarea deficitului bugetului de stat;
refinanțarea datoriei publice;
susținerea balanței de plăți și consolidarea rezervei valutare a statului;
finanțarea internă și externă a proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei;
finanțarea și ezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu capital majoritar românesc;
finanțarea achiziționării de bunuri și servicii, inclusiv importul de materii prime și resurse energetice;
îndeplinirea obligațiunilor legate de garanțiile de stat pentru împrumuturi;
amortizarea și achitarea împrumuturilor guvernamentale și răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda și alte costuri;
finanțarea necesităților pe termen scurt ale bugetului statului;
finanțarea cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor naturale și ale altor calamități;
menținerea în permanență a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei statului;
alte necesități aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată și pentru:
crearea unor npi locuri de muncă și susținerea înrprinderilor privatizate sau de stat, pe baza priorităților economice și sociale stabilite de Guvern;
finanțarea restructurării economiei și constituirea stocurilor strategice, inclusiv producția de bunuri și servicii pentru piața internă și pentru export;
finanțarea proiectelor de investiții în infrasctructură, inclusiv cele pentru servicii sociale;
finanțarea achizițiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură după caz din împrumuturi special contractate pentru refinanțarea datoriei publice, din disponibilitățile existente în contul general al Trezoreriei statului, precum și din alte resurse stabilite prin dispoziții legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor și a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate față de alte obligații ale statului.
3.4.1. Datoria publică internă
Împrumuturile de stat de pe piața financiară internă, de la persoane fizice și/sau juridice, în monedă națională sau în valute străine, precum și împrumuturile angajate de terți cu garanția statului, formează datoria publică internă. Datoria publică internă reprezintă o obligație necondiționată a statului de rambursare a împrumuturilor contractate pe piața financiară internă, obligații de plată a dobânzilor și a altor costuri aferente.
La nivel național, angajarea acestor împrumuturi, se realizează de către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intrmediul Ministerului Finanțelor sau prin intermediul altor instituții financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.
Necesitățile pentru care se contractează aceste împrumuturi interne se referă la:
acoperirea deficitului bugetar prevăzut prin legea anuală de aprobare a bugeului de stat;
efectuarea unor cheltuieli publice de interes național, vizând unele obiective de investiții care nu pot fi finanțate din resursele cuente ale bugetului de stat;
refinanțarea datoriei publice interneși externe angajate în trecut;
alte necesități aprobate prin legi speciale.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
titlurile de stat libelate în monedă națională;
împrumuturile de stat acordate de B.N.R. în condițiile stabilite prin Legea privind statutul B.N.R.
împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România,
împrumuturile de stat contractate la alte instituții de credit din România și de la agenții guvernamentale.
Titlurile de stat libelate în monedă națională pot fi emise atât în formă materială cât și în formă dematerializată, conform prevederilor prospectului de emisiune al seriei respective. În cazul formei dematerializate, emisiunea, probațiunea și transmiterea drepturilor încorporate de efectuează prin sistemul de înregistrare în cont. Prospectul de emisiune este documentul oficial, aprobat prin ordin al ministrului finanțelor, care stabilește termenii și condițiile emisiune ale ueni anumite serii de titluri. În mod necesar prospectul de emisiune va conține următoarelel elemente:
denumirea și data emisiunii, precum si valoarea titlurilor de stat oferite;
forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective: cu discont, sau cu dobândă;
rata dobânzii, metoda de calcul și datele la care se plătește dobânda atunci când este cazul;
scadența împrumutului și clauza rambursării în avans;
regimul fiscal al emisiunii;
deținătorii legali ai titlurilor respective.
Evoluția datoriei publice interne de-a lungul celor zece ani de tranziție este redată în Tabelul nr.2:
-Datoria publică internă-
Tabel nr.2
-miliarde lei-
Sursa: Rapoartele anuale ale B.N.R.
*Începând cu luna ianuarie 1999, datoria publică internă este înregistrată în Contul general al trezoreriei statului a cărui evidență și gestiune este asigurată de B.N.R.
Din punct de vedere al instrumentelor datoriei publice titlurile de stat prezintă evoluția redată în Tabelul nr.3:
-Evoluția titlurilor de stat-
Tabel nr.3
-miliarde lei-
Sursa:Rapoartele anuale ale B.N.R.
După cum se observă, în anul 1999 s-au efectuat cele mai multe emisiuni către populație în încercarea de atragere de resurse suplimentare la dispoziția Trezoreriei publice. Această penurie de resurse s-a datorat creșterii alerte a cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice, cheltuieli care au deținut ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor bugetare.
Conform definiției menționate, în structura datoriei publice interne sunt incluse și obligațiile pecuniare ce pot reveni statului ca urmare a garantării în numele și în contul său a unor credite bancare interne, pe termen scurt, mediu sau lung, contractate de agenții economici interni de la băncile comerciale din țară.
În cazul României, Ministerul Finanțelor este autorizat să garanteze, în baza aprobărilor date de Guvern, credite contractate pentru una din următoarele destinații:
realizarea programelor de restructurare aprobate de organele și autoritățile legal constituite;
constituirea stocurilor la principalele produse strategice necesare economiei naționale, stabilite de către Guvern;
finanțarea efectuării unor lucrări agricole;
finanțarea realizării producției cu ciclu lung de fabricație destinată exportului;
realizarea unor obiective de investiții de interes național.
În vederea acoperirii riscutirlor care pot să survină, se va constitui Fondul de risc pentru garanții interne, care se gestionează de către Ministerul Finanțelor în regim extrabugetar. Almentarea acestui fond se realizează din următoarele surse:
sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii creditelor bancare angajate;
dobânzile bonificate al disponibilitățile fondului păstrate la Trezoreria publică sau la bănci sub forma depozitelor bancare sau ca disponibilități la vedere;
penalitățile aplicate pentru neplata la termen a comisioanelor negociate și stabilite cu beneficiarii creditelor bancare garantate;
sumele prevăzute în bugetul de stat cu această destinație, care se stabilesc și se aprobă anual în funcție de gradul minim de expunere la risc și de cuantumul celorlalte resurse care alimentează fondul.
Angajamentele de datorie publică internă, indiferent că sunt exprimate în lei sau valută, se înregistrează în Registrul datoriei publice interne, a cărei evidență este urmărită de Ministerul Finanțelor.
Operațiunile legate de gestionarea datoriei publice interne sunt realizate și evidențiate de Ministerul Finanțelor. Operațiunile avute în vedere în acest sens sunt contractarea împrumuturilor de stat, organizarea și ținerea evidenței prin conturi speciale, rambursarea datoriei publice, calculul și plata dobânzilor, a comisioanelor și spezelor datorate, precum și în efectuarea de alte operațiuni specifice, cum sunt cele pentru gestionarea Fondului de risc pentru garanții interne.1
În practica românească actuală, îndatorarea publică internă se caracterizează printr-o dinamică relativ susținută, în condițiile utilizării unor modalități diverse de îndatorare.
La nivelul comunităților locale, datoria publică internă se formează pe baza emisiunilor de titluri de valoare efectuate de autoritățile administrației publice locale și subscrise de persoane fizice și/sau juridice și din împrumturuile interne angajate de autorități de la băncile comerciale sau de la alte instituții de credit.
Consiliile locale ale comunelor, municipiilor și orașelor precum și consiliul județean sau Consiliul genera la municipiului București pot emite și lansa titluri de valoare în mod direct sau prin intermediul unor agenții sau instituții specializate.aceste consilii pot să angajeze împrumuturile dorite fără a avea garanția Guvernului, cu condiția informării prealabile a Ministerului Finanțelor.
Destinațiile împrumuturilor publice locale pot fi finanțarea realizării unor investiții publice de interes local, precum și refinanțarea datoriei publice locale.
Datoria publică locală reprezintă o obligație generală ce presupune rambursarea sa la scadențele convenite și plata dobânzilor și a comisioanelor stabilite prin acordurile încheiate. Ratele scadente afernte împrumuturilor contractate, dobânzile și comisioanele datorate se înscriu în Bugetul local. Rpin urmare guvernul nu-și asumă nici o obligație în ceea ce privește plata datoriei publice locale scadente, iar credibilitatea și capacitatea sa de impozitare nu pot fi folosite de autoritățile publice locale pentru garantarea rambursării datoriei unității administrativ-teritoriale, a plății dobânzilor sau comocioanelor aferente.
Împrumuturile contractate de autoritățile publice locale pot fi garantate de acestea cu oricare din veniturile proprii, cu excepția celor provenite din transferuri cu destinație specială de la Bugetul de Stat.
Pentru evidența mărimii, structurii și evoluției datoriei la fiecare autoritate a administrației publice locale se va păstra Registrul de evidență a datoriei publice locale. Se vor înscrie în registru fiecare împrumut contractat, modalitățile de rambursare și scadențele convenite,veniturile cu care se garantează rambursarea, dobânzile și comisioanele datorate, sau orice alte informații semnificative pentru fiecare împrumut. Prin însumarea tuturor împrumuturilor contractate se obține cuantumul total al datorilor autorităților administrației publice locale.
Capacitatea de îndatorare a autorităților locale a fost plafonată la 20% din totalul veniturilor curente ale bugetelor locale. Dacă totalul datoriilor anuale, constituite din ratele scadente la împrumuturile contractate, dobânzile și comisioanele aferente, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie angjat în anul respectiv, depășește acestă limită, accesul autorităților publice locale la orice fel de împrumut este interzis. Pentru a se calcula această limită impusă de lege, în cazul împrumuturilor contractate cu rată variabilă a dobânzii, se va lua în considerare rata dobânzii în vigoare la data efectuării calculului. În cazul împrumuturilor contractate în valută se va lua în calcul valoarea cursului de schimb afișat de Banca Națională a României la data efectuării calculului.
Cunoașterea datoriei publice interne și a serviciului pe care aceasta îl generează este importantă atât pentru autorități, pentru fundamentarea politicilor sale macroeconomice, cât și pentru creditorii statului. Pentru realizarea acestui deziderat în practică se utilizează o serie de indicatori de apreciere, dintr ecare menționăm:
datoria publică internă angajată (DPI), determinată ca fiind totalul obligațiilor asumate de stat față de creditorii interni și nerambursate la un moment dat;
datoria publică internă angajată pe locuitor (DPI/L), calculată ca raport între mărimea absolută a acesteia și numărul de locuitori ai țării;
ponderea datoriei publice interne în produsul intern brut (DPI/PIB*100);
serviciul datoriei publice interne (SDPI), în mărime absolută, obținut prin însumarea cheltuielilor anuale reprezentând plăți exigibile în contul datoriei publice interne;
ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut (SDPI/PIB*100);
ponderea serviciului datoriei publice interne în totalul cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat (SDPI/CHB*100);
mărimea ratelor scadente pentru datoria publică internă (RSDPI) și ponderea acestora în PIB (RSDPI/PIB*100);
mărimea dobânzilor și comisioanelor datorate pentru datoria publică internă (DCDPI) și ponderea acestora în produsul intern brut (DCDPI/PIB*100).
3.4.2. Datoria publică externă
Datoria publică externă a unei țări cuprinde creditele externe contractate de către stat în nume propriu sau de către autoritățile adiministrației publice locale, precum și prin creditele externe contractate de alți subiecți autonomi, cu garanția expresă a statului. Creditele externe angajate generează obligația necondiționată și irevocabilă a statului da rambursare a împrumuturilor contractate în valută, de plată a dobânzilor și a altor costuri aferente
Datoria publică externă, se manifestă în toate țările lumii contemporane, diferența fiind dată de ponderea pe care o ocupă în totalul datoriei publice. Astfel, în țările dezvoltate, ponderea datoriei externe este relativ scăzută în cadrul datoriei publice generale, în comparație cu țările în curs de dezvoltare care apelează pe scară mult mai largă la resurse externe.
Efectele datoriei publice externe asupra vieții social-economice din diferite țări ale lumii sunt benefice, dacă aceste resurse de creditare sunt folosite atât pentru acoperirea unei părți a consumului intern curent, dar mai ales pentru investiții. În acest sens este recomandabilă folosirea resurselor externe sub forma investițiilor directe de capital, în ramurile de interes a economiei naționale din țara debitoare, precum și pentru realizarea unor proiecte de investiții care, după punerea lor în funcțiune, vor asigura resursele necesare rambursării ratelor de capital scadente și pentru plata dobânzilor aferente.
Referitor la această realitate de necontestat, reputatul economist Iulian Văcărel enunță: “împrumuturile externe pentru consum sau pentru investiții neproductive (ineficiente, după opnia noastră), ri pentru investiții productive dar slab eficiente, în condiții oneroase, duc la creșterea dependenței noastre economice față de străinătate, la compromiterea programului de dezvoltare economică și socială a țării”.1
În legătură cu sporirea ponderii datoriei publice externe în totalul datoriei publice a unei țări se află, pe lângă creștrea gradului de dependență economică și financiară a țării debitoare față de străinătate, și atractivitatea economiei țării în cauză pentru capitalurile străine (externe).2
România se numără printre statele în tranziție cu datorie externă mai mică. De remarcat însă că acest nivel redus al datoriei externe românești nu este rezultatul unei politici prudente de îndatorare, ci accesului limitat la resurse externe. Performațele economice slabe și ritmul lent al reformelor au făcut ca împrumuturile externe ale României să fie într-o majoritate covârșitoare acordate de instituțiile financiare internaționale. Acest fapt este rezultatul limitării creditelor acordate de aceste instituții de cota de participare a țării debitoare la formarea fondurilor instituției respective.3
Guvernele de după 1989 au contractat în nume propriu credite externe, pentru echilibrarea balanței de plăți externe, al cărei deficit a crescut aproape continuu, cât și pentru finanțarea amplelor reforme structurale sau sectoriale, a căror durată s-a prelungit nepermis de mult. Pe lângă aceste destinații, creditele externe au fost utilizate și pentru finanțarea unor proiecte de investiții, a unor programe de modernizare și retehnologizare.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
titlurile de stat libelate în valută emise pe piețele financiare interne și externe;
împrumuturile primite e la guvernele altor state, agenții guvernamentale, instituții financiare multilaterale, sau alte organizații internaționale;
împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
împrumuturile directe primite de la investitori privați pe termen scurt, mediu sau lung.
Ministerul Finanțelor îndeplinește o serie de atribuții privind datoria publică externă, între care intră:
-examinarea termenilor și condițiilor împrumuturilor externe de pe piețele financiare internaționale;
-operațiunile privind emisiunea, contractarea, administrarea și rambursarea împrumuturilor externe și achitarea costurilor aferente;
-analiza condițiilor pentru refinanțarea datoriei publice externe și asigurarea ca noile împrumuturi să se încadreze în plafonul annual de îndatorare externă, corelat cu prevederile legii bugetare anuale.
-administrează împreună cu B.N.R. rezerva valutară a statului în vederea asigurării resurselor necesare creșterii rezervei, utilizarea împreună cu B.N.R. a rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice și susținerea monedei naționale.
Rambursarea datoriei publice externe contractate de Ministerul Finanțelor se face prin Banca Națională a României. Sumele obținute prin credite externe pentru finanțarea deficitului bugetului de stat sunt convertite în monedă națională prin B.N.R., sau pe piața valutară din România. Ministerul Finanțelor va disponibiliza sumele în lei necesare efectuării plăților.
Împrumuturile externe destinate finanțării proiectelor de investiții, modernizării sau retehnologizării se repartizează beneficiarilor finali (agenți economici sau instituții publice), pe baza unor acorduri subsidiare de împrumut(contracte de subîmprumut), încheiate între Ministerul Finanțelor și beneficiarii respectivi.
Contractarea unor credite externe pentru echilibrarea balanței de plăți externe sau pentru finanțarea unor reforme se realizează pe baza unei scrisori oficiale a Ministerului Finanțelor, aprobată de Guvernul României, care se adresează unei instituții financiar-monetar internaționale.
Finanțarea diferitelor proiecte de investiții de către diverși beneficiari se bazează pe o solicitare oficială adresată Ministerului Finanțelor, însoțită în mod obligatoriu de studiul de fezabilitate aprobat de ministerul de resort.
Împrumuturile externe contractatede Ministerul Finanțelor în numele României sau al Guvernului României, iau forma unor acorduri ce intră în vigoare numai după ce sunt ratificate de către Parlamentul României.
În numele statului, Ministerul Finanțelor este autorizat să acorde garanții de stat pentru împrumuturile externe contractate de agenții economici sau de autoritățile publice române, pentru proiecte considerate de Guvern ca prioritare pentru țara noastră (programe de dezvoltare și e restructurare economică, a unor obiective de interes public, sau a unor obiective de investiții). Emiterea garanțiilor de stat pentru împrumuturi externe este condiționată de acceptarea de către Ministerul Finanțelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridie și instituțiile creditoare.1
În scopul obținerii garanției statului, solicitanții creditelor externe au obligația prezentării la Banca de Import-Export României a documentației necesare efetuării analizei pe bază de proiect. Concluziile acestei analize se înaintează Comitetului Interministerial e Garanții și Credite de Comerț Exterior, care aprobă sau respinge continuarea procedurii de ocntractare a creditelor externe.
În calitatea de garant al creditelor externe, Ministerul Finanțelor evaluează riscurile monetare, valutare și financiare asociate împrumutului analizat, oportunitatea și condițiile de acordare a garanției, astfel încât să nu fie afectată credibilitatea statului român pe plan internațional. Ministerul Finanțelor emite scrisoarea de garanție și participă la negocierea acordurilor de împrumut.
Beneficiarul creditelor externe, în calitate de garantat, participă cu o cotă procentuală stabilită pe baza unei convenții, la Fondul de risc pentru garanții exerne și împrumuturi subsidiare.
Fondul de risc pentru garanții externe și împrumuturi subsidiare se constituie și se administrează de către Ministerul Finanțelor în regim extrabugetar, din următoarele surse:
sumele datorate de către beneficiarii de împrumuturi, determinată de Ministerul Finanțelor prin aplicarea asupra sumelor împrumutate a unor cote procentuale negociabile;
dobânzile bonificate la disponibilitățile acestui fond de către trezoreria statului;
penalitățile aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor datorate.
Creditele externe contractate de statul român, în nume propriu, precum
și cele garantate de stat se înscriu în Registrul datoriei publice externe, instiuit prin lege la Ministerul Finanțelor.
Situația datoriei externe a României pe termen mediu și lung este redată în Tabelul numărul 4.
Datoria externă a României pe termen mediu și lung –
Tabel nr.4.
milioane dolari –
Sursa: Rapoartele anuale ale B.N.R..
Din punct de vedere grafic, evoluția datoriei externe a României de-a lungul celor 10 ani de tranziție evidențiază un trend constant crescător.
Serviciul datoriei publice externe presupune efectuarea de plăți periodice în valută, conform contractelor încheiate și diverselor scheme de rambursare convenite, de plată a comisioanelor și dobânzilor datorate. Pentru onorarea acestor obligații, Ministerul Finanțelor și B.N.R.urmăresc sistematic evoluția resurselor valutare și propun Guvernului soluții pentru depășirea acestor dificultăți.
În funcție de situație, Guvernul analizează oportunitatea și condițiile de reeșalonare și/sau conversiune a datoriei publice și prezintă propunerile sale Parlamentului, în vederea aprobării.
Revizuirea datoriei publice externe presupune modificarea condițiilor îndatorării, care au fost stabilite în prealabil. Revizuirea se solicită atunci când țara debitoare are greutăți în achitarea scadențelor ca urmare a insuficiențelor resurselor valutare, sau când țara debitoare dorește să profite de conjunctura favorabilă existentă la un moment dat pe piața de capital, prin rambursarea anticipată a unor împrumuturi.
Metode de revizuire a datoriei publice1:
1.Reamenajarea este operațiunea prin care se modifică scadențarul rambursărilor, în vederea asigurării condițiilor ca debitorul sa poată achita datoriilor restante. Restrucuturarea presupune în plus și modificarea ratelor dobânzii.
2.Recapitalizarea datoriei publice se referă la angajarea unui nou împrumut, de regulă în condiții mai avantajoase, pentru rambursarea împrum0uturilor restante. Consolidarea implică preschimbarea împrumuturilor exigibile, sau pe termen scurt, în înscrisuri ale unui nou împrumut, pe termen mijlociu sau lung.
3.Anularea datoriei publice este soluția de ultimă instanță și constă în scutirea țării debitoare de serviciul împrumuturilor scadente.
Mărimea și evoluția datoriei publice externe se află într-o dependență diectă față de balanța de plăți externe, al cărei proiect se elaborează anual de către Ministerul Finanțelor în colaborare cu B.N.R.
Structura pe debitori a datoriei externe arată că datoria contractată de stat deține cea mai mare pondere, de 46,4%, datoria contractată de sectorul privat 26,9%, iar datoria garantată de stat este de 26,7%. Ponderea mare a datoriei contractată de sectiorul privat și a celei garantate de stat se datorează accesului limitat la resursele financiare internaționale.
Pentru a caracteriza datoria externă și pentru a determina nivelul acesteia, în practica financiară internațională se folosesc o serie de rate ale îndatorării, dintre care putem menționa:
datorie externă / export de bunuri și servicii (DE / EXP); în cazul României indicatorul nu a depășit pragul critic de 200%, dar a crescut în ritm accelerat, depășind 100%.
datoria externă / produsul intern brut (DE / PIB); arată gradul de îndatorare al unei țări și nu trebuei să depășească 50%. În cazul României se află sub această limită, oscilând în jurul valorii de 30%. Menținerea ponderii relativ constante a datoriei externe în PIB arată menținerea unui ritm de îndatorare egal sau inferior creșterii economice, ceea ce garantează sustenabilitatea pe termen lung a datoriei externe.
serviciul datoriei externe / produsul intern brut (SDE / PIB)
serviciul datoriei externe / exporturi de bunuri și servicii (SDE/EXP); nivelul critic este de 30%
serviciul datoriei externe / rezerve valutare din sistemul bancar (SDE / RV); nivelul critic al rezervei valutare este de trei luni, iar de-a lungul întregii perioade analizate România s-a aflat sub acest nivel, datorită valorii mari a serviciului datoriei externe.
rata dobânzii aferente datoriei externe / exporturi (DOB / EXP);
rata dobânzii aferente datoriei externe / produsul intern brut (DOB/PIB).
Situația datoriei interne și a celor mai importanți indicatori ai săi este redată în următorul tabel:
-Datoria externă a României și principalele rate de îndatorare-
Tabel nr.5
Sursa: Raportul anual al B.N.R.-1999.
Inducatorii menționați semnalează faptul că, deși pe termen lung nu se prevede o problemă acută a datoriei externe în România, evoluțiile economice nefavorabile și gestiunea defectuoasă a datoriei externe generează o mare vulnerabilitate la probleme de lichiditate pe termen scurt.
3.4.3. Tendințe și efecte
România a pornit pe drumul tranziției fără a avea de rambursat rate ale datoriei publice din perioada antserioară, cum este situația celorlalte țări în tranziție. La fel cu acestea însă, România s-a confruntat cu grave dezechilibre structurale ale economiei naționale, generatoare de deficite fiscale, cât și ale contului curent. Ținând cont de obictivul macrostabilizării și de cel al stimulării dezvoltării economice, autoritățile românești au preferat să apeleze la resurse financiare externe pentru acoperirea deficitelor menționate decât să amputeze consumul intern. Această practică a stimulat creșterea economică în cazul unora din celelalte țări în tranziție, permițând menținerea unui ritm accelerat de îndatorare. În ceea ce privește România însă, împrumuturile externe nu au contribuit esențial la relansarea creșterii economice. Utilizarea resurselor obținute pe calea împrumuturilor în scopuri neproductive, pentru consum a dus la creșterea presiunilor exercitate asupra bugetului public.
Aceste tendințe nefavorabile continuă să se observe și în prezent, ca o consecință a nivelului redus al investițiilor stăine directe, care nu reușește să diminueze necesarul de resurse externe. La aceasta se poate adăuga lipsa unui management coerent al îndatorării, care a condus la acumularea în această perioadă a serviciului datoriei externe.
Contextul macroeconomic general în care se desfășoară politica de îndatorare a României din ultimii 10 ani este caracterizat de următoarele tendințe:
scăderea accentuată a P.I.B-ului pe întreaga perioadă;
menținerea inflației la rate înalte;
menținerea unui deficit bugetar și al contului curent de valori semnificative;
menținerea unui volum foarte scăzut al investițiilor stăine.
Ezitările și incoerența în ceea ce privește eforturile de macrostabilizare și de continuare și adâncire a reformelor economice au menținut această stare de fapt cu toate consecințele sale negative.
În ceea ce privește elementele tehnice, tendința cea mai evidentă pe care o are datoria publică în România, de altfel verificată de practica financiară internațională este de reducere a termenului de contractare.
Țările care cunosc procese inflaționiste de mari dimensiuni și de lungă durată, cum este cazul României, sunt obligate să apeleze pe scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt și eventual mijlociu. Aceasta deoarece, în condiții de inflație cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate sunt supuse unei eroziuni sistematice și nu mai sunt atractive pentru deținătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
Datoria publică internă este un fenomen de dată relativ recentă în România. Pe de o parte, acest fapt ușurează întrucâtva sarcina autorităților care nu au problema unor scadențe împovărătoare pentru vechile credite. În același timp însă constituie și o piedică în dezvoltarea pieței financiare interne. Operatorii bancari ca și publicul au o foarte vagă experiență în materie și acționează cu prudență, mai ales pe piața secundară a titlurilor de stat.
Efectele împrumuturilor publice
Problema efectelor redistributive ale împrumuturilor publice a fost pusă în termeni de repartiție a sarcinii datoriei și de acces la împumuturi sau la impozite.
Aspectul cel mai controversat a fost și este și în perioada de tranziție este dacă împrumutul este suportat de generația care creează datoria sau dacă această datorie este o “anticipare” a încasărilor fiscale ce vor cădea în sarcina generațiilor următoare, grevând cheltuielile bugetare.
Problema e discutată încă de la Smith și Ricardo, iar Buchanan, în 1958 a lansat dezbaterea în formă modernă, explicând sarcina datoriei pentru generațiile viitoare în termenii restricției financiare. Pentru înțelegerea repercusiunii împrumuturilor asupra altor generații, trebuie clarificate câteva noțiuni.
Sarcina reală a datoriei e considerată când se abordează pe de o parte utilizarea resurselor productive la care sectorul privat renunță subscriind la împrumuturile publice și pe de altă parte acțiunile pe care statul le finanțează în acest fel – productive sau neproductive.
Sarcina financiară este considerată atunci când analiza ține cont de fluxurile monetare în momentul emisiunii împrumuturilor, în momentul realizării serviciului datoriei și al plății amortismentelor.
Datoria asimetrică presupune două abordări:
-din punct de vedere financiar – distribuția sarcinii fiscale în general, și aceea a plății dobânzii și amortismentului nu afecează proporțional aceleași categorii de venituri;
-din punct de vedere real – distribuția cheltuielilor private de consum sau de investiții la care se renunță datorită impozitului adițional plătiti pentru serviciul datoriei nu corespunde distribuției consumului serviciilor publice finanțate din împrumut.
Generația care contractează datoria exercită dreptul de a subscrie sau nu la împrumut, astfel că este un schimb voluntar între impozite și împrumut.
Pentru generațiile viiotare însă, veniturile private nu pot fi uitilizate tot atât de liber de către deținător:impozitul prelevă o parte pentru plata dobânzii și o parte pentru rambursare, prin urmare nu e ste un simplu transfer de la contribuabili către deținătorii de titluri. Aceștia din urmă beneficiază de dobândă, iar contribuabilii din contră, suportă o fiscalitate mai puternică pentru plata datoriei.
Pe termen lung însă, generațiile viitoare nu suportă o sarcină reală netă semnificativă, căci numeroase cheltuieli publice servesc pentru realizarea de servicii și utilități colective. Împrumutul permite deci repartizarea cheltuielilor e investiții între generațiile care profită de efectele acestora. Problema repercusiunii se acutizează cu adevărat în cazul utilizării împrumuturilor pentru satisfacerea unor cheltuieli de consum ale generației actuale. Această din urmă situație este lesne de observat în cazul României în perioada tranziției.1
În plus, dezvoltarea sectorului public în ansamblul său are un impact semnificativ asupra diminuării resurselor în sectorul privat. Prin urmare, dimensionarea unor macroindicatori precum cheltuielile publice, datoria publică, trebuie realizată ținând cont și de dimensiunea sectorului public.
În mod uzual, sectorul public este definit ca ansamblul format din instituțiile statului și colectivitățile locale ale acestuia. Prin instituțiile statului se înțelege atât instituții guvernamentale și diferite sisteme de protecție socială, cât și anumite servicii ce se desfășoară în afara bugetului.
Pentru orice guvern se pune problema dimensionării optime a sectorului public, adică de a stabili cât de mare poate fi acesta, fără ca dimensiunea sa să dea naștere la disfuncționalități în desfășurarea procesului economic național.
Dintre componentele bugetului, singura care nu ar trebui să creeze premise pentru formarea sau creșterea deficitului bugetar și a datoriei publice este aceea alcătuită din sistemele e protecție socială, deoarece conform regulilor de funcționare a acestora, la nivelul unui an, contribuțiile trebuie să fie în ansamblu la nivelul plăților ce se efectuează. Această regulă esențială nu este îndeplinită în cazul României, în condițiile în care numărul pensionarilor îl depășește pe cel al populației ocupate și marii datornici ai statului refuză să-și achite obligațiile.
Dimensionarea optimă a sectorului public nu se poate face dacă nu se ține cont și de necesitatea acoperirii deficitului bugetar la un moment dat din activul net al acestuia, calculat ca diferență între activul și pasivul total al statului.
Dacă împrumuturile de azi generează noi cheltuieli pentru perioadele viitoare, la dimensionarea datoriei publice trebuie să se țină seama de faptul că o creștere în valoare a activului sectorului public creează premisele constituirii de noi surse pentru finanțarea unor cheltuieli care, altfel ar duce la creșterea deficitului bugetar. Pe lîngă aceasta, unele active nestrategice pot fi vândute în cadrul unor programe de privatizare, acțiune din care pot fi create noi surse de finanțare a deficitului bugetar și de reducere a datoriei publice.
Această situație este specifică țărilor ce au treuct de la economia centralizat-planificată, la economia de piață, care se găsesc în fondurile obținute din privatizarea activelor statului. Când această operație este efectuată în condiții de eficiență, rezultă o foarte consistentă sursă de finanțare a diferitelor necesități, evitând sau măcar diminuând pe această cale recurgerea la împrumuturi. Dacă privatizările se realizează în grabă și fără o atentă analiză a oprtunității operațiilor rezultatul obținut este cu totul contrar, ducând la reducerea activelor statului, fără nici o contraprestație.
Un alt element de care nu se ține seama la definirea deficitului bugetar și a datoriei publice este cel ce se referă la influența unei anumite categorii de investiții publice, și anume cele în domeniul sănătății și al învățământului.
După cum se știe, o parte din cheltuielile publice, în special cele destinate investițiilor în sănătate și învățământ sunt, din punct de vedere contabil, cheltuieli curente. Faptul că investiția este făcută în capital uman este un factor important al creșterii economice viitoare, care prin efectele sale duce la reducerea nevoii de împrumut și la reducerea îndatorării publice a oricărui stat, indiferent de nivelul său de dezvoltare. Prin urmare, la estimarea costurilor datoriei publice rezultate din investițiile în capital uman trebuie să țină seama de efectele viitoare ale acestora care, deși dificil de cuantificat, aduc în mod cert o importantă contribuție la creșterea economică generală, cu consecințe în reducerea deficitelor și a costurilor datoriei publice curente.
De altfel, întreaga datorie publică rezultată în urma contratării de către stat a unor împrumuturi finanțării investițiilor, oricare ar fi ele, trebuie analizată în mod diferit față de celelalte elemente de cheltuieli care au generat-o. În fond, dacă împrumutul este efectuat strict pentru finanțarea investițiilor, activul net al statului nu se modifică.
Evident că variațiile de valoare ale activului net al statului au influențe importante asupra surselor viitoare de finanțare, fapt ce constituie un motiv în plus ca la dimensionarea deficitelor și a datoriei publice să se țină seama de aceste elemente.
În sfârșit, dar probabil nu ultimul dintre elementele fără de care datoria publică nu poate fi apreciată, este constituit din angajamentele implicite nefinanciare formate din decizii luate de către guverne, în trecut sau în prezent, și care în viitor se transformă în factori financiari potențiali creatori de datorie publică.
Dintre toate tipurile de angajamente implicite asumate de un guvern, cel puțin două trebuie luate în considerare la aprecierea datoriei publice. Acestea se referă la alocațiile și indemnizațiile acordate de către guverne în cadrul sistemelor de protecție socială sau de pensii, și la garanțiile explicite sau implicite pentru împrumuturile sau depozitele în bănci, realizate de instituții private sau chiar publice.
Primul tip de angajament, cel generat de alocațiile și indemnizațiile viitoare ce urmează a fi acordate de către stat, în cadrul diferitelor sisteme de protecție socială, ridică o serie de probleme, atât în ceea ce privește nivelul efectelor, cât și al impactului acestora asupra deficitelor și asupra îndatorării publice.
În prezent, toate guvernele se confruntă cu efectele fenomenului de creștere mai rapidă a numărului pensionarilor în raport cu populația activă, situație ce determină o creștere a volumului indemnizațiilor e plătit, comparativ cu nivelul cotizațiilor încasate. Studiile OECD arată pentru perioada 1985-2030, un pronunțat fenomen de creștere a obligațiilor statului, ca urmare a schimbărilor structurale ale populației, fenomen ce se manifestă în toate țările dezvoltate, chiar și în cele a căror speranță de viață atinge nivele mult mai ridicate decât cel mediu. Principala cauză a acestui fenomen este îmbătrânirea populației, fapt ce atrage creșteri ale volumului cheltuielilor pentru pensii și sănătate, concomitent cu reducerea alocațiilor familiale și a indemnizațiilor de șomaj.
În aceste condiții, cu toate că teoretic sistemele de protecție socială, în special cele ce vizează pensiile, fincționează pe bază de gestiune paritară (cât încasează, atât plătesc), în realitate, un guvern este la fel de angajat în această problemă a plății indemnizațiilor sociale cât și organismele sociale de specialitate.
Problema care se pune este de a stabili cu cât mai multă exactitate, partea din veniturile personale care se prelevă pentru finanțarea ansamblului sistemului de protecție socială, format din pensii, ajutoare sociale, indemnizații de șomaj, alocații familiale, ș.a.
Pe de altă parte, numărul populației active scade proporțional cu rata de creștere a numărului pensionarilor, diferența dintre contribuția pentru asigurări sociale și plățile efectuate în cadrul acestora va fi suportată de stat, prin intermediul a două căi:
prin creșterea impozitelor și contractarea unui împrumut, activități ce au consecințe în reducerea veniturilor individuale, sau creșterea nivelului îndatorării publice;
prin reducerea nivelului pensiilor – situație nedorită și mai rar întâlnită datorită caracterului său nepopular.
Cea de-a doua categorie de angajamente implicite, generate de garantarea împrumuturilor sau a altor asigurări datorate de stat diferiților agenți economici nu apare nici ea ca post distinct de cheltuieli viitoare în estimările oficiale ale deficitelor și ale datoriei publice.
Decizia unui guvern de a garanta anumite obligații financiare viitoare nu va schimba în nici un fel deficitul bugetar al anului în curs. Dacă instituția garantată, indiferent de forma sa juridică, nu poate respecta obligațiile contractuale, statul va fi cel care, în baza obligațiilor asumate prin acordul de garanție trebuie să plătească.
Același lucru se poate întâmpla și în cazul României s-a întâmplat în cazul depozitelor populației la băncile devenite falimentare. Statul preia, sau ar trebui să preia în această situație, cel puțin o parte din obligațiile de rambursare ale drepturilor deținătorilor. Aceste angajamente sunt dificil de evaluat, dar ele există și reprezintă o sarcină potențială care ar avea repercusiuni asupra fiscalității sau asupra datoriei publice viitoare și nu pot fi ignorate.
Evenimente ca falimentele unor bănci sau fonduri de investiții din România, a căror consecință a fost preluarea de către stat a sarcinii de rambursare a unei părți din economiile populației depuse în conturile personale, nu sunt singulare și nici specifice țării noastre. Experiența țărilor dezvoltate susține necesitatea estimării posibilelor cheltuieli ce ar putea rezulta din angajamentele asumate de structurile guvernamentale.
Problema care se pune însă, este dacă aceste angajamente ce constituie cheltuieli potențiale într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, trebuie sau nu incluse în calculul îndatorării publice. Răspunsul net este greu de dat datorită dificultăților de estimare.
Riscurile ce incumbă unui guvern nu numai că sunt dificil de evaluat, dar sunt și total imprivizibile, din acest punct de vedere putând fi comparate cu calamitățile naturale și eci nu pot fi luate în calculul diferiților indicatori macroeconomici.
În concluzie, ignorarea deliberată sau nu a unor factori de influență care ar duce la modificarea mărimii inițiale a datoriei publice, constituie a gravă eroare a gestionarilor aesteia, ale cărei repercusiuni, asimilate efectului “bulgărelui de zăpadă”, vor influența semnificativ în viitor bugetele publice.
Evoluția din economia noastră, precum și apelul mai frecvent al statului la resursele bănești ale populației accentuează actualitatea problemelor legate de datoria publică. Prin urmare trebuie analizate atent implicațiile macroeconomice menționate, și pe cât posibil trebuie eliminate sau minimizate “efectele perverse“ și exploatarea efectelor pozitive ale datoriei publice.
CONCLUZII
În economiile în tranziție, împrumuturile de stat au devenit o prezență permanentă și din ce în ce mai importantă prin rolul care îi revine pe piața financiară și prin efectele sale în cadrul proceselor de redistribuire a veniturilor.
În România, ca și în celelalte țări central și est europene aflate în tranziție autoritățile au recurs pentru demararea reformelor, preponderent la resurse interne și într-o măsură mai mică la resurse externe. Resursele interne cele mai uzitate au fost împrumuturile pe termen scurt de la banca de emisiune care, în condițiile inexistenței mecanismelor reglatoare și a unei acoperirii corespunzătoare în bunuri și servicii, au dus la apariția și permanentizarea inflației.
Lansarea de împrumuturi publice pe piața națională de capital s-a confruntat cu o serie de probleme care, mai ales în primii anii ai tranziției au dus la insuccese. Deficiențele de natură financiară, legislativă, administrativă, publicitară precum și lipsa unei analize profunde a realității economico-sociale de către fatorii implicați constituie doar cadrul general în care s-u desfășurat primele emisiuni de titluri de stat. Principalele probleme pe care le-au întâmpinat emisiunile de titluri de stat su fost:
-riscul diminuării capitalului inițial subscris, ca urmare a inflației accentuate;
-diferența dintre rata dobânzii la titlurile de stat și rata dobânzii de pe piața monetară a fost nestimulativă în multe cazuri;
-oferta de capital de împrumut existentă pe piață insuficientă;
-lipsa unei educații economice și a experienței necesare pentru a acționa în calitate de creditor al statului, aceasta din urmă fiind probabil cea mai importantă piedică pentru succesul împrumuturilor de stat.
În condițiile în care accesul pe piețele internaționale de capital a fost limitat de instabilitatea economiei naționale, pentru a procura resursele necesare, autoritățile române au fost nevoite să apeleze pe scară tot mai largă la piața internă de capital. Pentru mobilizarea sumelor necesare, autoritățile au fost nevoite să accepte costuri mai ridicate ale împrumutului reprezentate de o dobândă uneori chiar exorbitantă (la emisiunea de certificate de trezorerie către populație din 1999 rata dobânzii a fost de 80%), cu mult peste nivelul pieței.
În plus, în afară de emisiunile efectuate pe piața națională și libelate în valută, care au fost lansate pe perioade de până la 2 ani, emisiunile de titluri de stat rareori au depășit 180 de zile sau un an, ceea ce le-a conferit un plus de siguranță în comparație cu plasamentele similare de pe piața monetară. Cele mai solicitate titluri au fost cele cu scadențe de 90 de zile.
Pe măsură ce atât persoanele fizice și juridice au dobândit cunoștințele necesare și încrederea în garanțiile oferite de stat emisiunile de titlurile, mai ales cele libelate în valute convertibile s-au bucurat de tot mai mult succes. Spre exemplu, pe tot parcursul anului 1999, trezoreria a efectuat emisiuni de titluri către populație, atât pentru acoperirea deficitelor bugetare acumulate, dar mai ales pentru asanarea și restructurarea sistemului bancar. Asumarea de către stat a costurilor aferente restructurării sistemului bancar a costituit un efort deosebit pentru buget, davansând în anul 1999 cheltuielile pentru refinanțarea împrumuturilor scadente și a deficitelor bugetare. Restructurea sistemului bancar și reforma sistemului de pensii demarată anul trecut au fost pricipalele obiective macroeconomice finanțate din împrumuturi interne.ss
În scopul finanțării deficitelor bugetare, Trezoreria a fost nevoită să-și diversifice instrumentele pentru atragerea de resurse suplimentare de pe piața internă. Acest obiectiv a fost urmărit în permanență, mai ales a permite adaptarea rapidă la condițiile unei piețe instabile. Deși pe toată perioada ce lor zece ani de tranziție randamentele titlurilor de stat au fost superioare plasamentelor în depozite bancare, titlurile noi cumpărate au fost aproape constant devansate ca volum de de titlurile scadente prezentate pentru răscumpărare.
Nu în ultimul rând, autoritățile au fost nevoite să atragă un volum crescut de resurse de pe piața internă prin noi forme de instrumente, în situația în care tranșele de împrumut de la F.M.I. nu au sosit, iar statul român s-a confruntat cu scăderea drastică a credibilității și cu apariția riscului de insolvabilitate, cum s-a întâmplat la începutul anului 2000.
În ceea ce privește împrumuturile externe, ponderea cea mai mare o dețin cele desfășurate pe baze multilaterale, pe baza acordurilor pe care România le-a încheiat cu organismele financiare internaționale: F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D. Aportul acestor organisme la creditarea economiei românești este mai mult calitativ decât cantitativ. Aceasta înseamnă că acordurile de împrumut semnate, constituie un semnal pozitiv pentru creditorii privați de pe piața internațională de capital, aratând încrederea în programele conomice aflate în derulare. Este situația băncilor străine de investiții care începând cu anul 2000 au administrat plasamentele realizate de statul român, denominate în EURO, în dolari sau mărci germane. Cu toate că participarea României la piața financiară internațională prin emisiunile de obligațiuni a fost încununată de succes, este discutabilă utilizarea dată acestor resurse și anume pentru acoperirea unor cheltuieli definitive și nu pentru investiții productive.
Apelul la resurse străine este justificat numai dacă acestea sunt folosite în scopuri economice, aducătoare de venituri viitoare care să permită amortizarea. Până în prezent peste 80% din totalul împrumuturilor de stat au fost folosite pentru consum, constituind cheltuieli definitive pentru guvern.
Toate țările în tranziție înregistrează creșterea datoriei lor externe, în ritmuri care variază proporțional cu profunzimea reformelor economice. Se recomandă nu numai gestionarea structurii și ritmului îndatorării, ci și utilizarea eficientă a resurselor obținute, numai astfel putându-se asigura solvabilitatea externă pe termen lung a debitorului.
În condițiile reluării creșterii economice în anul 2000 trebuie luat în considerare faptul că efectele pozitive ale finanțării externe asupra creșterii se vor menține numai dacă împrumuturile externe vor finanța activitățile productive. Pentru aceasta trebuie analizată și rentabilitatea sectoarelor în care se vor investi sumele obținute, pentru că în viitor trebuie să acopere serviciul datoriei publice aferente.
Se impune de asemenea luarea unor măsuri de modificare a structurii datoriei, mai ales prin noi emisiuni, sau prin răscumpărare înainte de scadență, pentru prevenirea acumulării serviciului datoriei externe, cum s-a întâmplat în ultimii doi ani. Este necesară stabilirea unui raport optim între scadențele pe termen mediu și cele pe tremn lung, astfel încât sarcina datoriei să fie repartizată uniform și să se evite vârfurile de plată.
Nu în ultimul rând, gestionarea eficientă a datoriei publice, atât internă cât și externă trebuie să țină seama de fluxurile reale de resurse ce pot fi mobilizate pentru rambursare și de costul lor.
Un alt aspect ce necesită modificări este faptul că în totalul datoriei externe, ponderea cea mai mare o deține datoria publică și datoria public garantată (73,1%), situație datorată aceesului limitat pe are îl au agenții economici români la piețele externe de capital. Mulți subiecți economici reușesc să-și procure resursele externe necesare numai după ce obțin garanția statului. Acest fapt nu face decât să sporească riscul de neplată al statului și prin urmare se impun măsuri legislative care să reducă acest tip de datorie.
Concluzia ce se poate desprinde din cele arătate este că până în momentul actual guvernele ce s-au succedat la putere nu au mers pe reforme care să aducă plus de resurse financiare din creșterea producției, ci pe inflație și împrumuturi externe. În economia românească există încă numeroase focare inflaționiste, iar acestea, coroborate cu împrumuturile de stat amână soluționarea problemelor nu eliminarea lor.
Reforma economiei reale poate găsi în împrumuturile de stat un însemnat suport financiar, atunci când resursele ordinare sunt limitate. Cu toate acestea, apelul la împrumuturi fără o veritabilă politică de îndatorare integrată în politicile macroeconomice de reformă nu face decât să amenințe cu o nouă povară, povara datoriei publice.
Se poate aprecia că au fost obținute performanțe pe linia tranziției, în primul rând în controlul inflației, creșterea ponderii sectorului privat șo crearea cadrului pentru creștere economică. România, ca majoritatea țărilor în tranziție a depășit faza cea mai critică a recesiunii, îndreptându-se spre dezvoltarea normală.
BIBLIOGRAFIE
Fl.Cătinianu, Liliana Donath, Victoria Șeulean, Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997.
Fl. Cătinianu, Finanțe publice.Îndrumător teoretic și practic, Editura Marineasa, 2000.
Fl. Cătinianu, Talpoș I., Finanțele statelor capitaliste.Note de curs, Tiopografia Universității de Vest, Timișoara, 1988.
Carmen Corduneanu, Piețe financiare și operațiuni bursiere, Editura Mirton, Timișoara, 1996.
N. N. Constantinescu (coord.) Probleme ale tranziției la economia de piață în România.Studii., Editura Fundației “România de mâine”, București, 1997.
D. Cosma, Aurora Lăbuneț., Bugetul și trezoreria publică, Editura Augusta, Timișoara, 1998.
N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, București, 1997
I. Gliga Dreptul finanțelor publice, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1992.
I. Gliga, Drept financiar public, Editura Argonaut, Cluj, 1996.
Gh. Manolescu, Buget.Abordare economică și financiară, Editura economică, București, 1997.
Tatiana Moșteanu, Buget și trezorerie publică, Editura Didactică și Pedagogică-R.A., București 1997.
I. Talpoș, Creditul public, Editura Sedona, Timișoara, 1999.
Al. Tobă, Tranziția la economia de piață a țărilor din centrul și estul Europei, Repografia Universității din Craiova, 1996.
Văcărel I. (coord.), Bercea Fl., Bistriceanu Gh.D., Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică-R.A., București, 1992.
LEGISLAȚIE
13.Legea nr.10/1991 privind finsanțele publice, în Monitorul Oficial al României nr. 23 din 30 ianuarie 1991.
14.Legea nr.91/1993 privind datoria publică, în Monitorul Oficial al României nr.3 din 10 ianuarie 1994.
15.Legea 189/1998 privind finanțele publice locale, în Monitorul Oficial al României nr.404 din 22 octombrie 1998.
REVISTE, PUBLICAȚII
Tribuna economică nr.2/1999, 30/1999, 31/1999
Rapoartele anuale ale B.N.R. 1990-2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati ale Imprumutului de Stat (ID: 131270)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.