.efecte Economico Sociale Induse In Reconstituirea Si Constituirea Dreptului de Proprietate

CAPITOLUL I

1.1.RECONSTITUIREA SI CONSTITUIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE – FORMA PARTICULARA DE MANIFESTARE A REFORMEI AGRARE.

1.1.1. EVOLUTIA STRUCTURILOR FUNCIARE PANA IN ANUL 1990

In Romania, proprietatea asupra pamantului si exploatarea acestuia au o istorie zbuciumata. Pana in secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Romanesti-Moldova si Valahia- se aflau sub jurisdictia domneasca, fiind atribuite boierilor impreuna cu satele apartinatoare. O alta parte din terenuri apartineau taranilor liberi. In anul 1829, in urma Razboiului ruso-turc, Imperiul Otoman, invins, a cedat Tarii Romanesti raioanele Braila, Giurgiu si Turnu, precum si baltile si canalele dunarene. Aceste terenuri au intrat in proprietatea statului, care le-a arendat. In anul 1831,aproximativ 6,6% din veniturile statului proveneau din aceasta sursa.

In urma reformei agrare din 1864 (Legea rurala nr. 14/26 august 1864),peste 1,7 mil. hectare au trecut in posesia taranilor si a statului (571,9 mii ha au intrat in proprietatea statului ).

Rascoala taranilor din 1907 a stat la baza schimbarilor esentiale, de substanta din spatial rural romanesc, care au debutat din anul 1918.

Legea penru reforma agrara este promulgata in 1918 penru Vechiul Regat. Suprafata prevazuta a se expropria, dupa principiile cuprinse in lege, a fost de cca. 2 milioane hectare. Dupa Marea Unire din 1918 se adopta legile reformei agrare si in celelalte provincii romanesti, dupa cum urmeaza: in Basarabia in 1920, cuprinzand exproprierea unei suprafete de un million de hectare; in Transilvania, Banat, Crisana,Maramures se discuta reforma agrara in Marele Sfat National al provinciilor respective, iar in anul 1920 este votata si de Parlamentul Romaniei Mari.

Reforma agrara din 1918 este un act legislativ fara precedent in legislatia romaneasca, ca amploare.

Terenul expropiat, in suprafata de 6.008.100 ha, reprezinta circa 3/4 din suprafata marilor latifundii romanesti. Reforma agrara din 1918, cea mai ampla de altfel din intreaga Europa, in perioada restectiva a produs mutatii semnificative in structura proprietatii agrare.

Numarul si suprafata exploatatiilor agricole pe clase de mari (1930)

Tabelul 1

Sursa: M. Bulgaru, “Dreptul de a manca”, Ed. Economica, Bucuresti, 1996

Cea mai mare parte din exploatatiile agricole (74,9% din total) detineau intre 0-5 ha (2,25 ha pe o gospodarie taraneasca). Exploatatiile mijlocii (10-50 ha), care reprezentau 7,2% din numarul total, detineau 19,8% din suprafata totala (16,57 ha pe o exploatatie ).Marile latifundii reprezentau 0,4% din numarul total al exploatatiilor agricole si detineau 27,7% din suprafata totala. Numarul exploatatiilor cu peste 50 ha era de 25.000, din care 12.800 exploatatii detineau intre 50-100 ha. Circa 10% din numarul total de exploatatii detineau peste 10 ha (52% din totalul suprafetelor), ceea ce arata un nivel avansat de concentrare a terenurilor penru acea vreme.

Gospodariile taranesti mici produceau pentru autoconsum si in mica masura pentru piata, exploatatiile mijlocii produceau pentru autoconsum si piata interna, iar marile exploatatii si in special marile mosii mai ales pentru export.

In perioada 1930-1941, gradul de concentrare a suprafetelor pe o exploatatie a crescut in grupele 5-10 ha si 50-100 ha (tabelul 2).

Stuctura proprietatii in anii 1930 si 1941

Tabelul nr. 2

Sursa:M Nastase, “Dimensiunea optima a exploatatiilor agricole”-Teza de doctorat, ASE,1999

La 20 ani dupa reforma agrara din 1921, structura proprietatilor se caracteriza printr-un grad ridicat de faramitatre a suprafetelor in grupele mici (1-3 ha), ca urmare a mostenirii si a vanzarii terenurilor si s-a manifestat o tendinta de formare a exploatatiilor de dimensiuni ecomomice. In zece ani exploatatiile sub 5 ha au crescut ca numar, iar suprafetele s-au redus, revenind o suprafata medie de 2 ha in 1941, fata de 2,3 ha in 1930. Modificari mai relevante, in sensul cresterii dimensiunilor medii, au avut loc in grupa 50-100 ha (o crestere de la 60,8 ha pe o exploatatie la cca. 70 ha in 1941) si in grupa cu pesre 500 ha (in care dimensiunea medie s-a redus de la 1323,3 ha, la 1250,3 ha).

Structura de proprietate antebelica, sub actiunea fortelor pietei, a lipsei unor politici de stimulare a formarii dimensiunilor economice si a saraciei rurale excessive, a avut evolutii lente spre formarea exploatatiilor viabile, dar acestea erau asemanatoare cu cele din tarile vest europene.

Unul din primele acte de justitie sociala in favoarea taranilor, dupa al doilea razboi mondial, elaborate si aplicat initial de Guvernul Dr. Petru Groza, a fost “Decretul-Lege nr. 187” din 23 martie 1945.Legea reformei agrare a fost conceputa astfel incat sa fie sprijinite gospodariile particulare pentru a deveni puternice si productive. S-au stabilit urmatoarele masuri principale:

Marimea suprafetelor arabile ale gospodariilor taranesti existente, care au mai putin de 5 ha;

Crearea de noi gospodarii taranesti individuale pentru muncitorii agricoli fara pamant;

Infiintarea prin apropierea oraselor si a localitatilor industriale a unor gradini de zarzavaturi pentru aprovizionarea muncitorilor, functionarilor si meseriasilor;

Rezervarea unor terenuri pentru scoli agricole si ferme experimentale model;

Trecerea asupra statului, pentru a fi impartite taranilor, a terenurilor si altor ferme agricole, cu inventarul viu si mort afectat lor, a terenurilor unor cetateni ce au colaborat cu Germania fascista si a altor personae specificate in Acordul de armistitiu si care au luptat impotriva Natiunilor Unite;

Prisosul terenurilor agricole constituind proprietati (mosieresti ) ale persoanelor fizice care depasesc suprafata de 50 ha si anume: pamant arbil, livezi, fanete, balti si iazuri artificiale etc. sunt de asemenea trecute asupra statului pentru a fi impartite taranilor. Proprietarilor le raman maximum 50 ha de familie;

Constructiile, conacele, drumurile, livezile si orice lucrari de imbunatatiri funciare, cu toate instalatiile, vor fi cuprinse in cota de 50 ha ce ramane proprietarului avand dreptul de a alege pentru dansul, de unde voieste, doar un singur loc;

Toate bunurile agricole si terenurile (peste 50 ha) trec in proprietatea statului, fara nici o despagubire;

Tractoarele, batozele, seceratorile, combinele etc. trec de asemenea asupra statului pentru a crea centre judetene de inchiriat masini agricole, la dispozitia agricultorilor;

Sunt exceptate de la expropriere si lasate in proprietatea actualilor titulari: orezariile existente, bunurile agricole apartinand manastirilor, mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor, parohiilor si asezamintelor bisericesti, bunurile Domeniilor Coroanei, ale asezamintelor spitalicesti, Academiei Romane, Casei Scoalelor si celorlalte asezaminte de cultura, obstilor si cooperativelor satesti.

In lege sunt precizate categoriile de personae care pot beneficia de improprietarire (ostasii concentrati sau mobilizati, tarani fara pamant si cu pamant putin etc.);

Marimea loturilor de pamant ale gospodariilor nou create si mici se va determina in raport cu rezerva de pamant existenta in raza plasei.Marimea loturilor de improprietarire nu va depasi 5 ha;

Pretul pamantului pentru improprietarire va fi egal cu al unei recolte mijlocii anuale, socotita astfel: grau 1000 kg, porumb 1200 kg. Noii improprietariti platesc in bani sau in natura 10% din pretul de cumparare, restul se va achita in rate in 10 – 20 ani.

Conceputa de specialisti care cunosteau agricultura europeana si romaneasca, Legea reformei agrare era relista si urmarea mentinerea unor structuri agrare bazate pe exploatatia familiala, care sa produca pentru piata si sa asigure dreptatea sociala pentru taranii saraci, ostasii si urmasii celor morti in razboi.

Din pacate, ulterior, au fost inculcate prevederile legii, a urmat o lunga perioada de exproprieri, abuzuri, colectivizare fortata, in care agricultura Romaniei s-a abatut de la cursul firesc al dezvoltarii si modernizarii postbelice europene. Tinand seama de evenimentele istorice produse de cel de-al doilea razboi mondial si de consecintele lor, se pot intelege mai bine dificultatile tranzitiei de la economia de comanda la economia de piata.

Dupa reforma agrara din1945 s-a produs un nou val al faramitarii proprietatilor. Numarul total al exploatatiilor (fara Basarabia si Bucovina de Nord) era de 5492,2 mii (fata de 3280 mii in anul1930), la o suprafata totala de 14580,5 mii ha.

In anul 1948, structura exploatatiilor agricole era formata din gospodarii taranesti cu suprafete pana la 5 ha (75,2% din total), intre 5-10 ha(17,9%), 10-20 ha(4,7%), intre 20-50 ha(1%din total) si peste 50 ha(0,2%). Exploatatiile cu suprafete intre 20-50 ha detineau 7,3% din suprafata totala, iar cele cu peste 50 ha 6,4%. Fermele de stat detineau 6,4% din totalul suprafetei.(tabelul nr 3 )

Gruparea exploatatiilor dupa suprafata de teren detinuta in anii 1930 si 1948

Tabelul nr. 3

(%)

Sursa:Dezvoltarea economiei RPR 1948-1958.Ed. Academiei, Bucuresti, 1958.

Desi in anul 1948 exista o structura de proprietate favorabila formarii exploatatiilor de dimensiuni intre 20-50 ha, prevederile Legii reformei agrare din 1945 nu s-au respectat si s-a dat o orientare diferita organizarii agriculturii, proprietatea individuala fiind practic desfiintata, cu exceptia unor zone de dealuri inalte si de munte.

In anul 1949, in urma hotararilor Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman din 3-5 martie, a inceput procesul de colectivizare fortata care a durat pana in 1962. Astfel, rolul proprietatii particulare a incetat in procesul de dezvoltare agricola pentru 40 de ani.

In perioada 1949-1962 politica agricola a statului a avut ca prioritate colectivizarea agriculturii private, in ciuda rezistentei si refuzului taranimii de a se inscrie in formele cooperatiste de organizare de tipul colhozurilor sovietice. Desi declarat formal, liberul consimtamant al taranilor a fost incalcat prin metode dure si abuzive si s-au organizat de sus in jos diferite tipuri de asociatii (intovarasiri), pana la generalizarea gospodariilor colective, in 1962.

In aprilie 1962, cand s-a incheiat oficial procesul de colectivizare a agriculturii, sectorul socialist de stat si cooperatist detinea 96% din suprafata arabila a tarii (tabelul nr 4)

Structura suprafetelor pe forme de proprietate

-decembrie 1962 –

tabelul nr. 4

Sursa: Anuarul statistic al R.S.Romania, 1966.

Dupa anul 1962 a inceput un proces de restructurare si modernizare tehnica a agriculturii care a avut efecte economice pozitive pana la mijlocul deceniului ’80, in special in sectorul de stat care era mai bine inzestrat si organizat in ferme specializate dupa sistemul fermier american. Dupa anul 1980, formele de organizare a agriculturii romanesti si-au epuizat resursele de dezvoltare, iar lipsa stimulentelor economice a multiplicat saracia rurala. A urmat o perioada de stagnare si de reducere a performantei si in sectorul de stat, mai bine inzestrat din punct de vedere tehnico-material. Din cauza eforturilor de plata a datoriei externe, modernizarea agriculturii s-a incetinit, cu efecte negative de durata.

Performanta scazuta a agriculturii romanesti in perioada economiei de comanda se datora lipsei initiativei private, proprietatii de stat si colective generalizate si asezarii intregului sistem pe principii de conducere excesiv centralizata si nu pe baza cerintelor pietei concurentiale.

1.1.2. Evolutia structurilor funciare in primul deceniul al tranzitiei la economia de piata

Anul 1989 a adus ample modificari in structura fondului funciar al României pe forme de proprietate, marcand inceputul tranzitiei la economia de piata, bazata pe o structura de proprietate privata.Cadrul legislativ care a promovat reforma funciara este urmatorul :

-Decretul-lege nr.42/1990 privind unele masuri pentru stimular romanesti si-au epuizat resursele de dezvoltare, iar lipsa stimulentelor economice a multiplicat saracia rurala. A urmat o perioada de stagnare si de reducere a performantei si in sectorul de stat, mai bine inzestrat din punct de vedere tehnico-material. Din cauza eforturilor de plata a datoriei externe, modernizarea agriculturii s-a incetinit, cu efecte negative de durata.

Performanta scazuta a agriculturii romanesti in perioada economiei de comanda se datora lipsei initiativei private, proprietatii de stat si colective generalizate si asezarii intregului sistem pe principii de conducere excesiv centralizata si nu pe baza cerintelor pietei concurentiale.

1.1.2. Evolutia structurilor funciare in primul deceniul al tranzitiei la economia de piata

Anul 1989 a adus ample modificari in structura fondului funciar al României pe forme de proprietate, marcand inceputul tranzitiei la economia de piata, bazata pe o structura de proprietate privata.Cadrul legislativ care a promovat reforma funciara este urmatorul :

-Decretul-lege nr.42/1990 privind unele masuri pentru stimularea taranimii;

-Legea fondului funciar nr. 18/1991 ;

-Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr.18/1991 ;

-Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere ;

-Modificarile aduse de Parlamentul României, in anul 2001, la Legea 1/2000 ;

-Legea nr.198/2001 privind privatizarea societatilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat.

Reforma funcira, aplicata in baza Legii nr. 18/1991, a determinat aparitia a trei tipuri de proprietate asupra terenurilor: domeniul public; domeniul privat al statului; domeniul privat particular.

Domeniul public poate fi de interes national sau de interes local, caz in care proprietatea apartine comunelor,oraselor, municipiilor sau judetelor.

Apartin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate constructii de interes public, piete, cai de comunicatie terenurile cu destinatie forestiera ,porturi si aeroporturi, albiile raurilor si fluviilor, apele interioare, tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervatii naturale si parcuri internationale, ansamblurile si monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apararii sau pentru folosinte care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.Domeniului public al statului ii apartin si suprafetele ocupate cu amenajari hidroameliorative de interes national (diguri de aparare contra inundatiilor,sisteme de combatere a eroziunii solului si de desecari).Tot din domeniul public al statului fac parte si terenurile care apartin institutelor de cercetare cu profil agricol, scolilor si universitatilor agricole.

Domeniul privat al statului este format din ternurile aflate in folosinta societatilor comerciale agricole.Tendinta este de diminuare a acestuia, prin restituirea terenurilor aferente persoanelor fizice carora le-a fost stabilita calitatea de actionar in temeiul Legii nr. 18/1991, precum si fostilor proprietari care au detinut terenuri in perimetrele acestor societati si au dreptul la reconstituirea proprietatii pana la 50 hectare, conform Legii nr. 1/2000(daca terenurile sunt libere de constructii si alte investitii).

Domeniul privat-particular este format din terenurile apartinand persoanelor fizice si juridice private. Aceste terenuri reprezinta partea covarsitoare a suprafetelor agricole si arabile.

In anul 1989 fondul funciar al României, pe categorii de folosinta si forme de propietate, avea o configuratie diferita fata de perioada de dupa reforma agrara din 1945.

Fondul funciar pe categorii de folsinta si forme de propietate in anul 1989

Tabelul nr. 5

Sursa : Anuarul statistic al României, CNS, 1990.

In structura de propietate asupra pamantului, ponderea covarsitoare era detinuta de cooperativele agricole de productie (60,8% din suprafata agricola si 7, 3% din suprafata arabila), constituite in unitati de dimensiuni medii si mari (intre 500 – 2000 ha, in unele cazuri, si cu peste 2000 ha), cu suprafete comasate in sole si parcele pe care se puteau executa mecanizat lucrari agricole. Lucrarile de organizare a teritoriului erau executate in majoritatea cooperativelor agricole si au fost coordonate cu lucrarile de zonare a productiei agricole si de imbunatatiri funciare, in special cu amenajarile pentru irigatii.

Unitatile cooperatiste (cooperative agricole de productie, asociatii intercooperatiste si asociatii de stat si cooperatiste) aveau in proprietate 48,7% din efectele de bovine efective mai reduse de porci, pasari si ovine. Cooperativele agricole detineau numai 22% din fondurile fixe ale agriculturii, lucrarile agricole principale fiind efectuate de Statiunile pentru Mecanizarea Agriculturii, care detineausectii de mecanizare in fiecare cooperativa agricola si erau in propietatea statului.

Nivelul randamentelor medii la hectar si pe animal era redus, ca si participarea la fondul de produse destinate pietei. Lipsa de performanta a cooperativelor agricole de productie se reflecta si in retributiile in bani si natura scazute, membrii cooperatori fiind nemultumiti si ostili acestei reforme de organizare.

Aplicarea Legii fondului funciar nr.18/1991 a reconstituit dreptul de proipietate asupra terenurilor, dar a provocat si un sir de acte abuzive privind patrimoniul celor 4.260 cooperative agricole existente la aceasta data. Lichidarea cooperativelor agricole s-a facut nu prin evaluarea contabila a patrimoniului si vanzarea la licitatie, ci prin sustrageri; impartirea animalelor s-a facut dupa criterii subiective membrilor cooperatori; vanzarea utilajelor si constructiilor s-a facut la preturi derizorii, in cele mai multe cazuri in urma demolarilor. Patrimoniul pomicol si viticol s-a depreciat in lipsa executarii lucrarilor de intretinere, iar amenajarile funciare au fost distruse in cea mai mare parte.

O parte din patrimoniul cooperativelir agricole s-a regasit in gospodariile taranesti, dar nu a contribuit la relansarea acestora. Alta parte din patrimoniu a fost transferata, la libera optiune a fostilor membri cooperatori, noilor asociatii si societati agricole infintate in baza Legii nr.36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura.

Distrgerea unei parti importante din patrimoniul fostelor cooperative agricole si parcelarea excesiva a terenurilor trecute in patrimoniul in propietatea detinatorilor de drept au urmari grave pe termen lung asupra competivitatii agriculturii. Invocarea criteriilor de justitie sociala si abuzurile savarsite au prelungit perioada de tranzitie a României la economia de piata cu multi ani.

Sectorul de stat din agricultura a detinut, in 1989, 29,7% din terenul agricol si 22,7% din terenul arabil. In patrimoniul viticol al fostelor intreprinderi agricole de stat intrau 28% din suprafetele de vii si 30% de livezi. Intreprinderile Agricole de Stat detineau 31,7% din fondurile fixe ale agriculturii, iar Statiunile pentru Mecanizarea Agriculturii 20,8%. Sectorul de stat al agriculturii detinea 50% din efectivele de porcine si pasari, exploatate in complexe de tip industrial si asigura cea mai mare parte din fondul pietei la cereale, floarea soarelui, carne de porc si pasare si exportul de produse agricole (carne de porc si pasare, vin, fructe, legume de sera).

Domeniile statului s-au format in urma razboiului ruso-turc din 1829, a aplicarii Regulamentelor Organice si s-au consolidat in urma aplicarii Legii pentru secularizarea averilor manastiresti din 1863 si a legilor din 1866, 1878, 1881, 1945 si prin masurile ulterioare. In anul 1989, sectorul de stat al agriculturii cuprindea 2048 mii ha.

Sursele de formar a patrimoniului funciar al statului

Tabelul nr. 6

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor

Legea Fondului funciar nr. 18/1991 avea o serie de neajunsuri care necesitau a fi corectate, in vederea finalizarii procesului de privatizare a pamantului. Legea nr. 169/1997, care urma sa aduca modificari la Legea nr.18/1991, nu s-a aplicat din cauza deficientelor ce le continea si a fost corectata de Legea nr.1/2000, la care s-au adus noi modificari in anul 2001. Solicitarile in baza Legii nr. 1/2000 se ridica la 2.165.389 ha teren agricol si 3.053.428 ha padure, solicitari in plus fata de cele anterioaare. Modificarile ce vizeaza finalizarea aplicarii legislatiei funciare au in vedere posibilitatea acordarii unor despagubirii celor care nu pot intra efectiv in posesia proprietatii, dar si functionalitatea noilor proprietati.

In urma reconstituirii dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, a rezultat un numar mare de proprietari, din care 1/3 nu locuiesc in mediul rural si nu-si lucreaza pamantul. O parte din aceste terenuri a ramas nelucrata, iar veniturile obtinute de proprietarii terenurilor lucrate, rezidenti urbani, nu se intorc in agricultura, cu urmari negative asupra dezvoltarii acesteia.

Persoanele ale caror terenuri au fost trecute in proprietatea statului, in urma actelor de expropriere si a alor masuri speciale, au devenit la cerere actionari la societatile comerciale agricole (fostele IAS), infiintate in baza Legii nr. 15/1990. Aceste persoane au primit acte de proprietate pentru 10 ha echivalent arabil, primesc sau vor primi, in functie de posibilitati, pana la 50 ha arabil de familie (fostii proprietari si mostenitorii acestora).

Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea dreptului de proprietate pana la 50 ha pe vechile amplasamente, cu scopul formarii unor exploatatii comerciale. Resursele de constituire a acestor drepturi sunt: suprafetele de teren din rezerva comisiilor comunale , suprafetele aflate in proprietatea comunei, oraselor sau municipiilor, terenuri aflate in proprietatea privata a statului , daca persoanele respective au fost deposedate abuziv etc. In cazul in care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral in sursele stabilite de lege, se vor acorda despagubiri. Legea 1/2000 prevede reconstituirea drepturilor de proprietate si a bisericilor, liceelor cu profil agricol, unitati de invatamant. Totodata, legea prevede si reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere pana la 10 ha de familie.

Numarul solicitantilor de terenuri, in baza prevederilor Legii nr. 1/2000, se ridica la peste 864 mii. Cele mai multe solicitari vizeaza suprafete apartinand societatilor comerciale agricole (fostele IAS ) si institutiilor de cercetare agricola. Solicitarile facute nu pot fi satisfacute integral din lipsa suprafetelor disponibile. Complexitatea situatiei cercetate si efectele negative ale aplicarii Legii nr. 1/2000 au amanat finalizarea reformei funciare.

Aplicarea legislatiei privind privatizarea fondului funciar a creat numeroase neajunsuri, prin excesiva faramatire a terenurilor si nemultumirea vechilor si noilor proprietari. Exista in prezent circa 5,5 milioane de proprietari si circa 47 milioane de parcele. Nu au fost pusi in posesie decat o parte din solicitantii de terenuri agricole, iar modif icarile la Legea 18/1991 contribuie la o si mai mare faramitare a terenurilor.

Structura fondului funciar pe forme de priprietate arata predominarea proprietatii private asupra principalului mijloc de productie din agricultura-pamantul.

In legislatia initiala a fost posibila restuituirea unei suprafete in limita a 10 hectare echivalent arabil pentru o gospodarie. Fata de anul 1948 (dupa reforma din 1945 ), cand ponderea proprietarilor care detineau sub un hectar era de 36% din total, in anul 1998 acestia reprezentau 45%; ponderea proprietarilor cu 1-2 ha era de 27%, scazand in prezent la 24%; ponderea proprietarilor cu peste 2 ha era 37% si a scazut la31%. Acest proces negativ va continua si in anii urmatori. Este imperios necesara accelerarea procesului de punere in posesie a proprietarilor de terenuri, eliminarea tendintelor de faramitare a proprietatilor funciare,consolidarea proprietatii in vederea formarii unei baze durabile pentru dezvoltarea activitatilor economice viitoare.

Eliberarea titlurilor de proprietate s-a realizat, in cea mai mare parte a cazurilor, in perioada 1993-1996 (figurile 1 si 2 ).

Situatia titlurilor de proprietate emise anual (t eren agricol si forestier) -1991 – 2002 –

Sursa:Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor

Suprafata agricola si forestiera pusa in posesie cu procese verbale

– 1991 – 2002 –

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor

Situatia la 31 mai 2002 a reformei funciare arata ca, in urma solicitarilor de terenuri (Legea 1/2000), suprafata de pus in posesie a crescut semnificativ. Desi a crescut numarul celor pusi in posesie, in anii 2001-2002, ponderea titlurilor de proprietate emise este de numai 73,1% din totalul titlurilor de eliberat. Abordarea confuza a legislatiei retrocedarii si lipsa setului complet de legi si reglementari a dus la cresterea excesiva a numarului proceselor judiciare si a intarziat finalizarea reformei. Se poate aprecia ca in anul 2002, in afara unor disfunctionalitati individuale (numarul litigiilor intre urmasi in instante este mare ), finalizarea reformei funciare a avansat, cu exceptia restituirii padurilor care necesita masuri de asigurare a protectiei. Suprafata cu vegetatie forestiera solicitata era in anul 2002 de 2.211,1 mii hectare, dar cea pusa in posesie este redusa. La sfarsitul anului 2001 structura proprietatii funciare pe categorii de folosinta era urmatoarea ( tabelul nr. 7 ).

Modul de folosinta a terenului agricol in 2001

Tabelul nr. 7

Sursa:Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor

Domeniul privat detinea, in anul 2001, 86,3% din suprafata arabila a tarii, iar domeniul public si mixt 13,63%; patrimoniul viticol era detinut in proportie de circa 80% de sectorul privat, iar patrimoniul pomicol in proportie de 73% revenea sectorului privat.Pajistile naturale reveneau in proportie de 74,3% sectorului privat. In totalul terenului agricol sectorul privat detine 82%, iar sectorul public si mixt 18%.

Partea covarsitoare a proprietatii asupra pamantului este privat-particulara. Prin retrocedarea unor noi suprafete de teren persoanelor fizice si juridice indreptatite de Legea nr. 1/2000, ponderea proprietatii private in suprafata agricola se va ridica la circa 80-90%.

Cea mai mare parte a tractoarelor si utilajelor agricole se afla in proprietatea privata ( peste 90% ) si numai 10% in sectorul public si mixt.

Efectivele de bovine se afla in proprietate privata in proportie de cca 70%, ovinele peste 97%, pasarile circa 90%.

Cel mai important factor pozitiv al schimburilor structurale din perioada de tranzitie la economia de piata este asezarea agriculturii pe temelia proprietatii private. Daca acest proces s-ar fi realizat fara distrugerile materiale si a structurilor de organizare viabile care puteau fi adaptate cerintelor pietei concurentiale, Romania ar fi azi mai aproape de performantele europene.

Lipsa unor politici agricole si strategii fundamentate stiintific, educatia economica scazuta in diferite structuri decizionale si in randurile agricultorilor, in conditiile unei economii destructurate si ale dezacordurilor din sanul clasei politice privind reforma, au fost cauzele determinate ale unor nereusite si ale ramanerii in urma a reformei funciare.

1.2 Reforma agrara – decizia suprema de manifestare a politicii agrare romanesti

Setea de reforma (reforma fondului funciar din 1991 )

Anul 1989 a marcat sfarsitul perioadei de planificare centralizata in Romania si debutul tranziției la economia de piata -o perioada de cautari si incercari economice cu un puternic impact social care continua si astazi. Principala schimbare structurala care si-a pus amprenta asupra zonelor rurale din Romania la inceputul tranzitiei a fost reforma pamantului.

Reforma a schimbat radical modul de organizare a agriculturii. Fostul sistem de achizitionare a celor necesare productiei agricole, de desfacere a produselor agricole si de creditare nu mai corespundea nevoilor unei clientele numeroase si dispersate. Faramitarea pamantului a marit costurile de tranzactionare pe toate filierele pietei -materii prime, servicii si produse. Pe termen scurt, utilizarea materiilor prime, serviciilor mecanizate si creditului a scazut mult. Noua clasa de producatori agricoli, fara cunostinte moderne de agricultura si puternic dezavantajata sub aspectul costurilor de amploarea redusa a activitatii pe care o desfasurau, si-a modificat structura de productie, orientandu-se spre culturi/tehnologii traditionale, in defavoarea celor moderne, reducandu-si tranzactiile pe piata la minimum si optand pentru un sistem de productie autarhic.

Rezultatul a fost aparitia unui dualism in agricultura, in care fermele de stat si unele asociatii private produceau pentru nevoile pietei, iar micul producator pentru consumul propriu. O seceta accentuata a agravat problemele create de noul mod de organizare a agriculturii, care s-a reflectat intr-o scadere masiva a productiei vegetale in anul 1992. In esenta, aceasta perioada afost marcata de o adevarata "sete de reforma".

1992-1996: Frica de reforma. "Mana forte" a statului

Vechiul mod de gandire a continuat sa predomine. Declinul productiei in 1992 a fost interpretat ca un semnal ca fortele pietei nu functionau in agricultura si, in loc sa se mareasca ritmul liberalizarii pietei factorilor de productie si produselor, zonele rurale au fost lasate la "mana forte a statulul”. Sectorul micilor producatori agricoli privati a fost incorsetat prin crearea organizatiilor parastatale cu rol de monopol in achizitiile de materii prime si seryicii pentru agricultura si de monopson in cel de "colectare" a produselor.

In timp ce in restul economiei preturile erau stabilite liber, pe filierele principalelor produse agricole -carne, lapte si grau -functionau reguli de stabilire a unor preturi fixe, indiferent de anotimp sau zona a tarii, ca pe vremea sistemului de planificare centralizata. Pentru a garanta respectarea acestor preturi s-au introdus distorsiuni importante in preturile relative ale produselor si factorilor de productie agricola. Producatorii care "le respectau" beneficiau de subventii acordate sub forma de "prime", factori de productie la preturi mai scazute si credite.

Politica de "mana forte a statului" a impiedicat dezvoltarea pietelor factorilor de productie din mediul rural, in mod special a pietei pamantului. Intre 1991 si 1998, terenurile retrocedate nu au putut face obiectul vanzarii, impiedicandu-se in acest fel dezvoltarea proprietatii prin fortele pietei.

Neavand incredere in fortele pietei, autoritatile au urmarit timp de opt ani o alternativa lipsita de viabilitate, si anume crearea unei agentii a statului care sa cumpere pamantul, sa creeze suprafete mari de teren pe care sa le vanda apoi in loturi compacte, in pofida dovezilor existente pe plan international ca astfel de agentii au sfarsit inevitabil in esecuri.

Imposibilitatea dezvoltarii unei piete a tranzactiilor funciare a mentinut in mod artificial dezechilibrul dintre existenta pamantului si existenta fortei de munca la nivelul gospodariei, impiedicand o infuzie de mana de lucru tanara in agricultura. In sfarsit, aceasta masura a contribuit la mentinerea unor costuri ridicate de tranzactionare in agricultura si la optarea, in absenta unei alternative mai bune, pentru unele sisteme mai putin sigure, precum asociatiile de productie, "darea in parte" sau arenda. Abia in 1994 au fost adoptate reglementari complicate de arendare a pamantului, pentru simplificarea carora au fost necesari alti patru ani.

O alta piata a factorilor de productie a carei dezvoltare a fost drastic reprimata prin politici necorespunzatoare este cea a creditului rural, cu efectele sale negative la nivel microeconomic. Pe de-o parte, creditul agricol a fost rationalizat prin mecanisme fiscale si cvasifiscale, in avantajul fermelor mari, in special de stat, care au impus costuri ridicate contribuabililor si consumatorilor. Operatorii rurali neagricoli nu puteau imprumuta decat cu dobanzi la cursul pietei. O astfel de politica era pronuntat discriminatorie, dezavantajand micii producatori, intreprinzatorii pe cont propriu si intreprinzatorii rurali neagricoli.

Politica "de mana forte" a statului a impiedicat si dezvoltarea pietelor private descentralizate ale produselor si factorilor de productie. Politica "integratorilor" a dat organizatiilor parastatale monopolul aprovizionarii cu factori de productie subventionati, impiedicand concurenta sectorului privat. In majoritatea cazurilor, aceste organizatii de stat utilizau ele insele o parte din subventii pentru a-si acoperi ineficienta. In mod asemanator, politica preturilor fixe pe tot parcursul anului si pe toata suprafata tarii a avut acelasi rezultat in ceea ce priveste produsele obtinute.

Economia rurala s-a resimtit nu numai de pe urma greselilor de politica agricola. Ea a mai avut de suferit si de pe urma inconsecventei si ezitarilor din politica macroeconomica. Asa, de exemplu, supraevaluarea monedei nationale din dorinta de a tine inflatia sub control a costat sectoarele care furnizau produse pietei, cum era cazul agriculturii, a facut ca pretul produselor din import sa fie mai mic pe piata interna, iar marja de rentabilitate a exporturilor agricole sa scada.

In domeniul politicilor de ajustare structurala, ritmul lent al privatizarii a condus la scaderea constanta a performantei unitatilor de stat, in absenta unui control efectiv din partea proprietarului. Un sector cu a pondere mare – cum era cel al intreprinderilor de stat, care nu a urmarit maximizarea profitului – s-a rasfrant negativ si asupra mediului competitiv, element esential pentru functionarea pietei. Tot legat de politicile structurale, ritmul lent de privatizare din sectorul bancar, la care s-a adaugat o supraveghere laxa din partea autoritatii monetare si o gestiune necorespunzatoare, a condus la crearea unui portofoliu de imprumuturi neperformante si clienti rau platnici.

Dupa 1997: Momentul adevarului – imperativul reformei

In 1997, guvernul a inceput aplicarea unui pachet de reforme in agricultura, printr-un program de guvernare care prevedea reforme radicale. Acest program a fost completat si sprijinit de un imprumut de ajustare a sectorului agricol acordat de Banca Mondiala. Desi conceputa a se incheia intr-un an (din mai 1997 pana in iunie 1998), realizarea acestor reforme a fost afectata de sovaieli si inconsecvente, care au amanat-o pana in iunie 1999. Reforma a avut patru componente:

-crearea unor "conditii egale" pentru toti producatorii agricoli din Romania;

-liberalizarea si apoi continua imbunatatire a functionarii pietei pamantului;

-privatizarea, restructurarea sau lichidarea intreprinderilor de stat de productie agricola, precum si a celor din aval (depozite de cereale) si din amonte (servicii de mecanizare, de producere a semintelor certificate);

-schimbarea Ministerului Agriculturii intr-un minister al tuturor producatorilor agricoli, inclusiv al micilor producatori care au fost deseori ignorati.

Reforma stimulentelor economice din agricultura a cuprins urmatoarele aspecte principale:

-liberalizarea preturilor;

-o noua politica de subventionare.

-o sustinere transparenta si relativ limitata a agriculturii in special prin transferuri directe (cupoane) si credite vizibile in buget.

-oprirea finantarii preferentiale a agriculturii de stat atat direct cat si prin intermediul integratorilor.

O serie de reforme au fost rapid aplicate in 1997:

liberalizarea preturilor produselor si eliminarea preturilor fixate administrativ in februarie;

desfiintarea masurilor protectioniste in comertul cu produse agricole si a restrictiilor la export – in mai, luna in care s-au adoptat si principiile comertului liber pentru semintele certificate;

instituirea la sfarsitul verii a unui sistem de cupoane agricole prin care cea mai mare parte a subventiilor (70% din cheltuielile pentru agricultura din 1997) erau transferate direct proprietarilor privati .

O noua politica a creditului agricol a fost conceputa si aplicata in 1997. In ianuarie a incetat refinantarea de catre Banca Nationala a creditelor preferentiale din agricultura. Fondurile pentru creditele din agricultura au fost incluse in buget, concurand in mod transparent cu alte destinatii ale unor resurse bugetare limitate. Statul a incetat sa mai garanteze imprumuturile pentru agricultura, iar bancile au fost stimulate sa isi selecteze clientii pe baza capacitatii de plata a acestora.

Reformele structurale s-au realizat cu intarzieri semnificative sau partiale. Referitor la tranzactiile funciare, guvernul a adoptat, in mai 1997, o atitudine clara privind vanzarea libera a terenurilor agricole si a simplificat procedura de arenda. Aceste masuri au fost temporar ratificate de catre parlament pana in august 1998.

De asemenea, interventia statului pe piata cerealelor -ca principal achizitor sau vanzator -a incetat in 1997, iar privatizarea depozitelor de cereale a fost aprobata in acelasi an. Componenta de privatizare s-a dovedit a fi cel mai greu de realizat. Daca privatizarea unor subsectoare -intreprinderi de crestere a porcilor si pasarilor si cele de furnizare a serviciilor de mecanizare – s-a realizat cu succes in 1997, cea a altora a fost amanata pana in 1999 (intreprinderile de producere a semintelor certificate si de depozitare) sau continua sa astepte realizarea unui acord politic (fermele de stat de produse vegetale).

Absenta reformelor structurale a anulat avantajele potentiale ale liberalizarii.

Reforma s-a abatut de la cursul pe care trebuia sa-1 urmeze. Mai intai, nu s-au realizat progrese in liberalizarea pietei factorilor de productie agricola ca, de exemplu, terenurile agricole. Apoi, nu s-a realizat privatizarea unor filiere de desfacere importante (depozitele de cereale, producatorii de seminte certificete), a fermelor de stat si a unor mari intreprinderi de crestere a porcilor. In prezent, productia de cereale continua sa fie marcata de faptul ca filiera cerealelor este inca monopolizata partial in aval de poarta fermei.

Toate aceste subsectoare "blocate" si care nu functioneaza pe principiul profitului maxim au destabilizat rezultatele pozitive ale reformei. Dupa reducerea si redirectionarea subventiilor pentru agricultura, majoritatea fostilor lor beneficiari au devenit "falimentari". Acei producatori ineficienti care si-au mentinut productia la un nivel ridicat si au inregistrat pierderi, prin cresterea productiei, au redus preturile si randamentele marginale ale operatorilor privati, determinand in acelasi timp si o scadere a numarului celor care intrau in aceasta activitate. Desi aceste intreprinderi de stat ar fi trebuit sa-si inceteze productia, ele continua sa functioneze.

In concluzie, ordinea in care trebuia sa se realizeze fiecare masura de privatizare s-a dovedit a fi foarte importanta. Realizarea de progrese pe linia stimulentelor a marit numarul dificultatilor din sectoarele nerestructurate, inrautatindu-le perspectivele de privatizare.

Principala preocupare a majoritatii reformelor incepute in 1997 au constituit-o dezechilibrele macroeconomice provocate de sectorul agriculturii de stat. Accentul reformei s-a pus in buna parte pe "crearea unor conditii egale " sau privatizarea intreprinderilor de stat din agricultura. Ceea ce era normal, daca tinem seama de efectele negative ale politicii agricole anterioare.

Sprijinul micilor producatori agricoli prin cupoane (1997) si organizarea institutionala a dezvoltarii rurale in noua organigrama MM (1997) au fost insa numai un semnal al inceputului unei reforme de fond in politicile agricole; alte masuri au avut in vedere insa pe micii producatori. Printre cele mai importante s-au numarat eliminarea interdictiei tranzactiilor funciare si schimbarea rolului Ministerului Agriculturii in cel al unei institutii de dezvoltare a sectorului privat. .

Liberalizarea tranzactiilor funciare a facilitat transferul drepturilor de proprietate deplina, deschizand calea maririi suprafetelor de teren prin metode de piata. Sistemul cupoanelor agricole a urmarit trei obiective. In primul rand, cresterea cererii de factori de productie platibili in numerar de catre producatorii agricoli cvasiautarhici, inviorand pietele firave ale factorilor de productie din mediul rural. In al doilea rand, includerea unei componente de combatere a saraciei, largind sfera preocuparilor pur agricole. Doua anchete realizate in 1998 demonstreaza ca aceste obiective au fost atinse. in al treilea rand, dar nu mai putin important, modificarea rolului Ministerului Agriculturii -anterior aproape exclusiv conceput a sprijini si controla agricultura de stat – intr-o institutie de dezvoltare, care sa asigure o serie de bunuri publice intregului sector agricol, s-a dovedit a fi o sarcina importanta, dar anevoioasa, care inca nu s-a incheiat.

In 1998, politica rurala continua sa fie monosectoriala, cu un accent pus excesiv pe agricultura. Preocuparile legate de dezvoltarea rurala s-au accentuat in perioada 1998-1999, fiind datorate, pe de-o parte, necesitatii de aliniere la conditiile cunoscute sub numele de "acquis communautaire" si, pe de alta, eforturilor organizatiilor internationale.

Desi din anul 2000 au inceput sa se inregistreze unele progrese in economie, ramanerea in urma a agriculturii este resimtita puternic in prezent. Agricultura suporta tot mai greu procesul lent de reforma si impactul negative al restructurarii industriilor din amonte si aval. Contributia acestei ramuri la procesul general de crestere economica este redusa si nesigura, de la an la an, in functie de variatiile climatice. Desi in primii ani ai tranzitiei agricultura a suportat mai usor socul reformei, pe masura dezorganizarii bazei materiale, a slabei capitalizari si a risipei de resurse creste subzistenta celei mai mari parti a exploatatiilor agricole care nu produc pentru piata, ci pentru autoconsum.

1.2.1 Agricultura Romaniei la pragul anilor’90

Criza agriculturii romanesti s-a datorat esecului agriculturii colectiviste, determinat la randu-i, de politica antieconomica si mai ales antitaraneasca a fostului regim totalitar. Aceasta politica s-a concretizat in volumul redus al investitiilor, in practicarea unor preturi derizorii la achizitiile si contractarile de produse vegetale si animaliere, in centralismul excesiv al planurilor de culturi, in ratele inalte de exploatare directa si indirecta a taranimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a intregii ramuri agricole, dar mai ales a taranimii s-au regasit in dezechilibre financiare si social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea intregului sistem agroalimentar presupunea masuri radicale, de fond.

Tranzitia la economia de piata era necesara in perioada postdecembrista, insa presupunea o autentica reforma economica, o legislatie eficienta capabila in modemizarea agriculturii, si la modul general sa revitalizeze spatiul rural al neamului nostru. Agricultura este prima ramura a economiei nationale care a beneficiat de o serie de legi care au constituit inceputul reformei in economia nationala (Legea fondului funciar 18/1991 ).

Evolutia agriculturii romanesti postdecembriste se aseamana cu cea a celorlalte tari din centrul si estul Europei foste comuniste. Imediat dupa caderea regimurilor comuniste a fost abandonata in aceste tari planificarea centralizata; a fost eliminat controlul oficial al preturilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat intr-un proces firesc de privatizare. In sectorul agricol fostele cooperative agricole de productie si multe din fermele de stat s-au transformat. In toate aceste tari, pamantul a fost redat fostilor proprietari.

In mod firesc, in evolutia de la societatea comunista la cea capitalista au aparut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomica, altele de liberalizarea preturilor, de aparitia inflatiei si chiar a hiperinflatiei, de aparitia a unor noi inegalitati sociale, a somajului, ceea ce a determinat ca viitorul sa pluteasca in plina incertitudine. In rezolvarea acestor probleme tarile cu economie in tranzitie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel, Banca Mondiala a elaborat rapoarte substantiale asupra tarilor respective; Organizatia Economica pentru Cooperare si Dezvoltare a inceput sa includa tarile Europei Centrale in analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrala si de Est se ofera asistenta tehnica si in multe cazuri au fost infiintate unitati de consultanta pentru politicile agrare.

Tratarea tuturor agriculturilor din tarile foste comuniste la nivel global, fara discernerea specificului fiecarei tari in parte, a micsorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare progame, care s-au vazut astfel de cele mai multe ori fara finalitate concreta.

Romania in tranzitia spre economia de piata are, datorita agriculturii, o pozitie aparte, pozitie care se datoreaza atat ponderii relativ importante a agriculturii in cadrul economiei nationale, cat mai ales specificitatii agriculturii , romanesti.

Contributia agriculturii la procesul general de dezvoltare este comparabila cu cea a industriei si, in masura mai redusa, cu sectorul serviciilor, spre deosebire de tarile dezvoltate unde acesta din urma a devenit factorul motor. Agricultura a fost sursa directa de locuri de munca pentru industriile din amonte si aval, comert, infrastructura, etc. ca si ale restructurarii si privatizarii industriei dupa1989.

Sructura principalelor ramuri in P.I.B. al Romaniei (%)

Tabelul nr.8

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei (1992)

Comparativ cu alte tari, ponderea agriculturii Romaniei in P1B este mai mare de 1,6 ori fata de Ungaria, de 2,9 ori fata de Polonia, de 9, 1 ori fata de UE de 11,8 ori fata de SUA si de 12,5 ori fata de Japonia. Aceste disparitati ale Romaniei comparativ cu tarile din Europa Centrala si Orientala, Uniunea Europeana, Statele Unite ale Americii si Japonia nu explica performantele agriculturii romanesti, ci mai degraba neputinta industriei si serviciilor din Romania comparativ cu tarile menlionate. Datele comparative ale structurii P.I.B. pe ramuri economice in diferite tari dezvoltate si in curs de dezvoltare demonstreaza ca tara noastra se afla inca in zona tarilor cu economiile cele mai putin performante.

Evolutia agriculturii in economia Romaniei

Tabel nr. 9

% in total ramuri

Sursa: Anuarele Statistice ale Romaniei

Fata de perioada anterioara anului 1990, agricultura Romaniei cunoaste un recul general al productie si productivitatii, cu impact negative asupra formarii pietei interne competitive.

Evolutia generala a agriculturii a atins cel mai ridicat nivel in deceniul’80, cand productivitatatea muncii a crescut de circa 2,5 ori, iar exportul de produse agricole a atins limita maxima din intreaga noastra istorie. In deceniul’90 insa, inzestrarea tehnica a incetinit si in lipsa corelatiilor optime a tuturor factorilor care concura la sporirea productivitatii agricole, nivelul performantei economice scazand continuu.

Deteriorarea grava a exportului de produse agricole si agroalimentare si deschidera Romaniei spre pietele internationale, concomitant cu cresterea gradului de acoperire a cererii interne din import, determina anual un sold negative al balantei comerciale agricole si pierderea pietelor externe.

Agricultura reprezinta o ramura de baza a economiei nationale, cu rol hotarator pentru cresterea nivelului de trai,pentru progresul general al societatii noastre, asigurand satisfacerea cerintelor de consum ale populatiei. Exemplul oferit de cele mai dezvoltate tari din punct de vedere industrial (S.U.A., tarile din Europa de Vest), care in acelasi timp au si o agricultura puternic dezvoltata, ar trebui sa fie edificator pentru tara noasra.

In economia tarilor lumii, agricultura a contribuit la cresterea economica, constituind un factor de echilibru, de stabilitate sociala.

1.2.2Obiective

Obiectivul social al reformei funciare l-a reprezentat reconstituirea dreptului de proprietate al fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora, precum si constituirea unui drept de proprietate celor care nu au detinut-o, dar care au fost considerati indreptatiti in conformitate cu prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Masurile de reforma se refera la arendarea terenurilor, libera circulatie juridica a terenurilor prin actul de vanzare-cumparare sau prin schimbul de terenuri extinderea limitei maxime a suprafetelor per familie pentru care s-a realizat reconstituirea dreptului de proprietate etc.

Scopul principal este acela de a creea si consolida proprietatea funciara si o piata funciara aferenta. In acest sens, politicile funciare actuale se focalizeaza pe dezvoltarea si consolidarea sectorului privat. Primul pas trebuie sa-1 constituie crearea unui cadru legislativ funciar corespunzator. urmat de aplicarea rapida a prevederilor acestuia (ex: Legea fondului funciar nr.18/1991, modificata de Legea nr. 169/1997, precum si Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si a celor forestiere).

Un obiectiv pe termen mediu al strategiei Ministerului Agriculturii si Alimentatiei este cel al cresterii dimensiunii medii a exploatatiilor agricole private, deoarece gradul actual de faramitare a proprietatii private nu permite cresterea productivitatii agricole in acest sector pe masura potentialului existent.

In acest sens, se impune aparitia unor acte normative precum Legea cooperativelor agricole, Legea creditului agricol, Legea creditului mutual agricol, dar in egala masura si transpunerea unor acte normative de data recenta, precum Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si a celor forestiere sau OUG nr. 198/1999 privind privatizarea societatilor comerciale ce detin in administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa.

Problema dimensiunii exploatatiilor agricole private nu a fost luata in considerare inca de la inceputul perioadei de tranzitie, avand in vedere faptul ca Legea fondului funciar si modificarile ulterioare au avut la baza obiective sociale si nu criterii economice.

Strategiile elaborate in aceasta perioada au avut in vedere cresterea dimensiunii exploatatiilor agricole, fara a acorda insa atentia cuvenita marimii exploatatiilor agricole.

Clasificarea exploatatiilor agricole si datele statistice existente au in vedere dimensiunea acestora, adica unitatea de productie: numarul de hectare sau numarul de animale pe care le detin. Marimea exploatatiei agricole sau dimensiunea economica a acesteia se refera la veniturile obtinute intr-un interval de timp dat, exprimand viabilitatea sau rentabilitatea.

Marimea exploatatiei se exprima in unitati monetare pe an agricol (eventual si pe unitate de productie): mii sau milioane lei/an agricol sau. pentru a se asigura comparabilitatea cu alte exploatatii, mii sau milioane lei/an agricol/ha. Se pot utiliza insa si unitati de masura conventionale (ex: in Uniunea Europeana se utilizeaza "economic size unit" -ESU).

Deoarece datele statistice romanesti nu ofera astfel de evidente, in literatura de specialitate problema dimensiunii optime este relativ elucidata, in timp ce referirile la dimensiunea economica sunt de cele mai multe ori inexistente. Dimensiunea si marimea trebuie insa abordate impreuna, deoarece exploatatii de dimensiuni mari pot avea o marime (dimensiune economica) redusa.

Statele membre ale Uniunii Europene sunt un bun exemplu in acest sens. Dupa dimensiune, o ferma medie din Marea Britanie de 65 ha este de doua ori mai mare decat o ferma franceza (cca 29 ha) si de patru ori mai mare decat o ferma belgiana sau olandeza (cca 14-15 ha). Dupa marime, ferma olandeza este mai mare decat cea din Marea Britanie (43,8 ESU fata de 40,4 ESU).

Procesul de reforma a avut un impact economic negativ pe termeri scurt asupra productiei agricole. Deoarece din punct de vedere teoretic efectele economice pozitive ale unui proces de reforma devin vizibile abia pe termen mediu si cel mai adesea pe termen lung, orice incetinire sau stopare a procesului de reforma va genera in mod sigur o intarziere a aparitiei efectelor scontate. Aceasta teorie este demonstrata de comparatia dintre "terapia de soc" practicata de celelalte state candidate la aderarea in Uniunea Europeana si politica de reforme graduale aplicata de Romania in perioada de tranzitie.

1.2.3.Principii, cai, metode de realizare a reformei

Baza reformei, in anii tranzitiei, a constituit-o, in esenta, matricea impusa de aceste probleme care au creat campul de manifestare, profunzimea, dar si viteza schimbarilor din agricultura.

In fapt, reforma in agricultura a fost atotcuprinzatoare, cu toate ca s-a manifestat secvential si in grade diferite de intensitate.

Asupra vitezei de desfasurare sunt doua acceptiuni:

-treptata, are ca rationament fundamental atenuarea graduala, in timp, a involutiei economice,care in mod obiectiv se produce in urma oricarei reforme;

-accelerata,condusa dupa principiul “terapiei de soc”, conform careia reforma trebuie adoptata pe un interval foate scurt de timp, ceea ce in mod automat scurteaza si perioada necesara relansarii economice.

Au fost folosite ambele “viteze”, in functie de domeniul de proprietate supus reformarii:

-in domeniul statului (natural si privat), treptata pana la pragul anului 2000, cand s-a trecut la o adevarata “terapie de soc”;

-in domeniul privat particular accelerate, la nivelul anului 1991.

Pentru rezolvarea problemelor amintite, reforma a fost conceputa pe trei paliere distincte: macro-, mezo- si micro- economic, astfel incat costurile sociale rezultate din derularea ei sa fie cat mai mici, iar timpul afectat cat mai scurt.

La nivel macroeconomic, au fost abordate urmatoarele probleme

modificarea si transformarea cadrului legislativ si institutional;

crearea si/sau activarea libera a unor parghii si instrumente economice-financiare, de genul preturilor, creditelor, subventiilor etc.;

schimbarea structurilor de proprietate;

schimbarea structurilor de productie

formarea cadrului institutional specific economiei de piata, care sa constituie centre generatoare de schimbare.

Reforma mezoeconomica presupune constituirea unor structuri de grup ( holding-uri, trusturi, carteluri) in ramuri si subramuri cu activitate complexa.

Reforma microeconomica vizeaza agentul economic (cu sau fara personalitate juridica), care trebuie sa opereze modificari in proprietate, organizare si conducere pentru a se adapta unui mediu economic turbulent, cum este cel din perioada de tranzitie si care sa-I permita, totodata, ridicarea nivelului de performanta.

Reformarea agriculturii romanesti s-a infaptuit pe trei directii principale: reorganizarea, restructurarea si privatizarea.

Reorganizarea – s-a produs in anul 1990, in virtutea Legii nr. 15 cand unitatile agricole de stat de tip socialist au fost transformate in societati comerciale sau regii autonome, care au dreptul de posesie si folosinta, in mod automat, asupra bunurilor pe care le au in patrimoniu.

Restructurarea – definita ca un proces prin care unitatile economice trebuie sa devina viabile financiar si competitive pe piata, s-a derulat astfel:

refinantarea din profit, fonduri de la F.P.S., credite externe cu garantii guvernamentale, vanzari de active sau actiuni etc., fapt ce ar fi permis unitatilor sa se recapitalizeze, sa-si reface potentialul productivtatii sa-si intareasca pozitia pe piata, toate acestea in vederea privatizarii lor ulterioare;

supravegherea unor unitati, considerate de importanta deosebita pentru economia nationala in vedere eliminarii pierderilor si a platilor restante, rentabilizarii si incurajarii privatizarii;

lichidare a reprezentat solutia extrema si a fost adoptata atunci cand primele doua directii nu au dat rezultate.

In conditiile reducerii sprijinului din partea puterii publice, concomitant cu introducerea mecanismelor de piata libera, restructurarea structurilor socio-economice ale statului s-a desfasurat greoi si adesea haotic.

Privatizarea – inseamna instituirea unor legaturi directe si explicite intre obiectul proprietatii si membrii societatii, ca indivizi. In termini pragmatici, prin privatizare se asigura trecerea intreprinderilor si a bunurilor din proprietatea de tip socialist a statului sau obsteasca in proprietatea private. Ea este necesara intrucat elimina unitatile mari socialiste, care functioneaza in pierdere si sunt consumatoare de resurse bugetare si de credit, dar si pentru faptul ca reduce poverile fiscale si monetare si realizeaza descentralizarea economiei.

Subordonat acestor consideratii de ordin general, in agricultura privatizarea a fost necesara, in plus, si ca urmare a acutizarii crizei atat in domeniul structurilor de exploatare pe fondul relatiilor de proprietate, cat si in cel al productiei.

1.2.4.Doctrine, cadrul legal si institutional

Implicarea statului in agricultura se realizeaza prin intermediul politicii agrare. Privitor la rolul statului in agricultura exista, in plan doctrinar, doua conceptii distincte.

In primul rand, conceptia neo-liberala sau anglo-saxona care este fondata pe non-interventia puterii publice in ramura, pentru a nu perturba mecanismele pietelor libere si pentru eliminarea pericolelor formarii excedentelor agricole. In consecinta, sustinerea agriculturii de catre stat trebuie sa fie neutra, in raport cu productia.

In al doilea rand, conceptia colbertista a Frantei: ea pleaca de la principiul ca o politica sectoriala nu poate si nu trebuie sa fie neutra. Ea trebuie sa intareasca sectorul productiv, conferindu-i dinamism si eficacitate. In acest sens, subventiile reprezinta un instrument in serviciul acestei politici.

Legislatia actuala din domeniul funciar poate fi clasificata in patru grupe mari: cadrul legislativ specific reformei funciare sau decolectivizarii, cadrul legislativ specific asocierii in agricultura, cadrul legislativ specific dezvoltarii pietei funciare si cadrul legislativ specific privatizarii terenurilor aflate in proprietatea privata a statului.

Cadrul legislativ specific reformei funciare cuprinde, in principal, urmatoarele acte normative

.Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele masuri pentru stimularea taranimii;

.Legea fondului funciar nr. 18/1991. art. 1-44;

.Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondulu funciar nr. 18/1991 ;

.Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere.

CADRUL LEGISLATIV SPECIFIC REFORMEI FUNCIARE

Decretul-lege nr. 42/1990 prevedea ca "adunarile generale ale cooperativelor agricole …pot hotari atribuirea de loturi in folosinta de pana la 5000 metri patrati teren arabil sau in echivalent agricol fiecarui membru cooperator sau pensionar cooperator; precum si mecanizatorilor si altor lucratori din statiunile pentru mecanizarea agriculturii…" (art. 4) si ca "unitatile agricole de stat pot atribui in folosinta lucratorilor lor permanenti terenuri arabile de pana la 5000 metri patrati din suprafata proprie" (art. 5). Aceste terenuri au fost acordate doar spre folosinta categoriilor vizate, dar pentru a exista un element de siguranta in plus, in acelasi an este adoptata si Legea nr. 9/1990 privind interzicerea temporara a instrainarii terenurilor prin acte intre vii.

Un an mai tarziu. opt articole erau abrogate de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, care a reprezentat de fapt punctul de plecare al reformei funciare, prin desfiintarea cooperativelor agricole de productie. Poate fi considerata o lege a privatizarii CAP-urilor. A fost adoptata la circa un an de la revolutie, in ciuda problemelor politice si a conflictului de interese pe care il poate genera un act normativ de o asemenea semnificafie. O prima prevedere consta in faptul ca stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere (art. 8, alin. 3) si, pe cat posibil, pe vechile amplasamente. Referitor la terenurile agricole, Legea fondului funciar permite reconstituirea dreptului de proprietate, in limita a minim 0,5 ha si maxim 10 ha de familie in echivalent arabil, iar in eventualitatea existentei unui excedent de suprafata agricola, constituirea dreptului de proprietate, in aceleasi limite, in ceea ce priveste terenurile cu vegetatie forestiera, paduri, zavoaie, tufarisuri, pasuni impadurite, este permisa doar componenta de reconstituire a dreptului de proprietate in limita a 1 ha (art. 41).

Prima componenta (reconstituirea dreptului de proprietate) viza cetatenii romani fosti proprietari sau mostenitori ai acestora. Cea de-a doua componenta -constituirea dreptului de proprietate a vizat urmatoarele categorii:

membrii cooperatori care nu au adus pamant in cooperativa (art. 8, alin. 2);

angajatii care au lucrat in ultimii 3 ani in cooperativa sau asociatii cooperatiste (art. 18);

oricaror familii care solicita in scris si se obliga sa lucreze terenurile respective (art. 20);

familiilor tinere de tarani care provin din mediul agricol montan, care au priceperea necesara si se obliga in scris sa-si creeze gospodarii, sa se ocupe de cresterea animalelor si sa exploateze rational pamantul in acest scop (art. 39).

Legea viza inclusiv atribuirea in folosinta a maxim 5000 mp in echivalent arabil de familie personalului de specialitate din serviciile publice comunale, in perioada cat lucreaza in localitate (art. 18, alin. 3).

Legea fondului funciar a definit totodata cele doua categorii de terenuri aflate in patrimoniul statului: domeniul public si domeniul privat.

Terenurile incluse in domeniul public al statului scoase din circuitul civil se pot asimila conceptului de bun public; dreptul de proprietate asupra acestora este imprescriptibil. Conform art. 12, alin. 3 din Legea nr. 54/ 1998 privind circulatia juridica a terenurilor; acestea nu pot face obiectul schimbului de terenuri.

Domeniul public al statului include terenurile pe care sunt amplasate constructii de interes public, piete, cai de comunicatii, retele stradale si parcuri publice, porturi si aeroporturi, terenurile cu destinatie forestiera, albiile raurilor si fluviilor; cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale, tarmurile Marii Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervatii naturale si parcuri nationale, monumentele, ansamblurile si siturile arheologice si istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apararii sau pentru alte folosinte.

Domeniul privat al statului este alcatuit din terenuri apartinand oraselor, municipiilor si judetelor supuse dispozitiilor de drept comun. Din aceasta categorie fac parte terenurile aflate in administrarea fostelor IAS-uri, deci terenurile apartinand domeniului privat al statului pot face obiectul privatizarii, concesionarii etc.

Deoarece parte din terenurile cooperativizate, la data aplicarii Legii fondului funciar, se aflau in administrarea societatilor comerciale cu capital majoritar de stat (foste IAS-uri), in temeiul art. 36 din Legea fondului funciar s-a adoptat Legea nr. 46/1992 privind stabilirea unor drepturi in favoarea persoanelor fizice care detin actiuni, iar ulterior s-a statuat dreptul actionarilor de a opta pentru calitatea de locator (in baza art. 25 al Legii arendarii nr. 16/1994, modificat dupa un an, prin Legea nr. 58/1995). Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a permis beneficiarilor Legii fondului funciar sa extinda cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pana la limita de 50 ha teren arabil si 30 ha teren impadurit, in conditiile prevazute de legea fondului funciar. Acest act normativ a constituit baza legala a depunerii cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar nu s-a dat curs solicitarilor respective, deoarece reconstituirea efectiva urma a se realiza printr-o lege speciala. Dezbaterile s-au derulat sub titulatura de "legea Lupu" (dupa numele promotorului proiectului de lege), dar abia in ianuarie 2000 s-a promulgat forma finala, respectiv Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere. Prin aceasta lege, pentru terenurile agricole, limita maxima de reconstituire a dreptului de proprietate a ramas de 50 ha de proprietar deposedat, iar in cazul in care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despagubiri pentru diferenta de teren neretrocedat. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra tetenurilor forestiere, pentru diferenta dintre suprafafa de 1 ha de proprietar deposedat si cea avuta in proprietate, s-a modificat la nu mai mult de 10 ha de proprietar deposedat, tot pe vechile amplasamente (cu anumite exceptii). Beneficiari ai acestei prevederi pot fi persoanele fizice sau, dupa caz, mostenitorii acestora care au formulat cereri conform art. 45 din Legea fondului funciar, republicata. Aceasta lege poate fi considerata cadrul legislativ al continuarii privatizarii fondului funciar.

CAPITOLUL II

RECONSTITUIREA SI CONSTITUIREA IN BAZA LEGII 18/1991

In februarie 1991 a intrat in vigoare Legea fondului funciar nr. 18/1991, una dintre primele legi ale tranzitiei si dintre cele mai importante prin amploarea schimbarilor pe care le genera. Timpul scurt in care a fost elaborata aceasta lege cu caracter de coloana vertebrala a restructurarii agriculturii noastre arata urgenta schimbarilor care se impuneau in agricultura si dorinta puterii instalate dupa 1989 de a trece la infaptuirea lor. Pe de alta parte, graba cu care a fost elaborata a facut ca ea sa contina,pe langa prevederi care s-au bucurat de o largii sustinere in randul populatiei si in Parlamentul tarii, si unele prevederi contestate nu numai in perioada respectiva, ci si ulterior, sau care au condus la fenomene cu urmari negative pentru agrilcultura si pentru economia nationala.

Ca urmare, Legii fondului funciar nr. 18/1991 i s-au adus modificari si completari. In principal prin Legea nr. 169/1997 si prin Legea nr. 1/2000 . Decalajul in timp dintre prima si ultima dintre cele trei legi referitoare la constituirca si reconstituirea dreptului de proprietate asupra pamantului arata ca ceea ce se considera realizabil in cateva luni de zile nu se termina nici intr-un deceniu. In acest caz particular al tranzitiei economiei noastre nu este vorba de a fi fost aleasa "terapia de soc" sau "gradualismul", ci de lipsa unei conceptii clare in privinta obiectivelor dezirabile, complexitatea realizarii lor, greutatile inerente si mijloacele de a le depasi. Dintre tarile central si est-europene, aflate in tranzitie la economia de piata, tara noastra a fost prima care a elaborat o lege a privatiziirii fondului funciar si ultima in privinta infaptuirii obiectivului urmarit, in procesul elaborarii ei au fost exprimate opinii dintre cele mai diferite, oglindind pozitiile si interesele fortelor politice si ale categoriilor sociale implicate, dar a lipsit rabdarea si vointa politicii pentru atingerea consensului.

2.1.BENEFICIARII

Legea fondului funciar a urmarit reconstituirea dreptului de proprietate al membrilor cooperatori care au adus pamant in cooperativa sau carora li s-a preluat in orice mod teren de catre aceasta, precum si mostenitorilor lor si altor persoane anume stabilite. De prevederile legii au beneficiat si: membrii cooperatori care, dupa caz, au parasit cooperativa, nu au muncit in cooperativa sau nu mai locuiau in localitatea respectiva, precum si mostenitorii acestora; persoanele ale caror terenuri au trecut cu sau fara titlu in patrimoniul cooperativei fara ca ele sa fi dobandit calitatea de cooperatori, precum si mostenitorii acestora; proprietarii particulari ale caror terenuri au fost comasate in pamantul unor cooperative agricole de productie fara sa fi primit in compensatie alte terenuri si mostenitorii acestora; cetatenii romani apartinand minoritatii germane sau alte persoane care au fost deportate sau stramutate. deposedate de terenuri prin acte normative intervenite dupa anul 1944 sau mostenitorii acestora. Legea fondului funciar a avut caracter reparatoriu. Ca urmare, a rezultat un mare numar de solicitanti de pamant, dintre care aproximativ 113 nu locuiesc in mediul rural si nu au legatura cu agricultura. Prin aceasta prevedere, reforma agrara se deosebeste de cele precedente care au asigurat pamant numai celor care munceau in agricultura. Ponderea mare a proprietarilor neagricultori va greva asupra veniturilor utilizatorilor prin plata rentei si va induce elemente de franare a procesului de redresare a agriculturii. Pamantul proprietarilor neagricultori este si cel mai expus la necultivare.

.O data cu reconstituirea dreptului de proprietate, Legea fondului funciar a prevazut si improprietarirea altor persoane. Din aceasta categorie de beneficiari fac parte: persoanele detinatoare ale titlurilor de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" si "Mihai Viteazul cu spada" si mostenitorii lor care nu aveau in proprietate alte terenuri; persoanele care si-au pierdut total sau partial capacitatea de munca si mostenitorii celor care au decedat ca urmare a participarii la lupta pentru victoria revolutiei din decembrie 1989; membrii cooperatori activi care nu au adus teren in cooperative sau au adus teren mai putin de 5 000 mp; persoane care, neavand calitatea de coope- ratori, au lucrat in orice mod ca angajati in ultimii 3 ani in cooperativa sau asociatii cooperatiste daca erau stabiliti sau urmau sa se stabileasca in localitate si nu detineau teren in proprietate in alte localitati; familiile din localitatile cu excedent de suprafata agricola, cu deficit de forta de munca, care solicitau sa lucreze suprafete din terenurile neatribuite ramase la dispozitia comisiei; familiile cu pamant putin din alte localitati, cu obligatia de a-si stabili domiciliul in comuna, orasul municipiu, dupa caz, si de a cultiva pamant, renuntand la proprietatea avuta in localitatea lor in extravilan.

2.2.SUPRAFATA SUPUSA PROCESULUI DE RECONSTITUIRE

Reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept s-a stabilit sa se faca in limita unei suprafete minime de 0,5 ha pentru fiecare persoana indreptatita si de maximum 10 ha de familie, in echivalent arabil, considerandu-se ca in acest fel se pot satisface solicitarile unui numar mai mare de indreptatiti si se evita formarea unor decalaje pronuntate intre proprietarii funciari. Aceasta prevedere echivaleaza cu exproprierea suprafetelor care depaseau 10 ha.

Persoanele ale caror terenuri agricole au fost trecute in proprietate de stat ca urmare a unor legi speciale, altele decat cele de expropriere, si care se aflau in administrarea unitatilor agricole de stat au devenit la cerere actionari la societatile comerciale infiintate in baza Legii nr. 15/1990, numarul de actiuni cuvenite fiind proportional cu suprafata de teren in echivalent arabil trecuta in patrimoniul statului, fara a putea depasi valoarea a 10 ha de familie; de aceasta prevedere nu au beneficiat persoanele ale caror terenuri au fost confiscate sau trecute in proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 83/1949 si al altor legi speciale. Aceste categorii de fosti proprietari de pamant s-au considerat nedreptatite in primul caz pentru ca nu li s-a reconstituit in natura dreptul de proprietate, asa cum s-a procedat cu cei care au avut pamantul in CAP, iar in al doilea caz, pentru ca au fost exclusi de la reconstituirea acestui drept. Si aceasta, in conditiile in care s-a acordat pamant unor categorii de persoane care nu avusesera inainte pamant.

Pamantul proprietate particulara a fost divizat la un numar mare de proprietari (4,7 milioane) rezultand o suprafata medie pe solicitant de sub 2 ha, fapt care ne plaseaza pe unul din ultimele locuri din Europa din acest punct de vedere. Evident, suprafata medie este diferita de la un judet la altul, in raport de cei doi parametri care o determine, fiind mai mare in zonele de campie si mai mica in cele colinare si periurbane. La randul ei, suprafata de teren ce revine unui solicitant este fragmentata in mai multe parcele, in raport de configuratia terenului, fertilitate, asezarea in camp a culturilor etc. Numarul de parcele ce rezulta in urma aplicarii Legii fondului funciar se estimeaza la peste 47 de milioane. Se poate spune ca pe baza aplicarii Legii fondului funciar a avut loc trecerea de la o concentrare excesiva a proprietatii asupra pamantului la faramitarea exagerata a acesteia si de la exploatatiile de mari dimensiuni la mici gospodarii familiale de tip taranesc. Aceasta atomizare a proprietatii funciare si a exploatatiilor agricole va constitui o piedica serioasa pentru multa vreme in dezvoltarea unei agriculturi moderne si competitive, comparabile cu cea din tarile dezvoltate. Situatia mentionata ar fi putut fi evitata in cazul in care Legea fondului funciar n-ar fi redus decolectivizarea la lichidarea cooperativelor existente fara sa prevada si posibilitatea transformarii lor in unitati organizate pe principii cooperatiste si n-ar fi redus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafetelor de teren din CAP la o forma particulara a acesteia, la restituirea fizica a pamantului.

Prin reconstituirea dreptului de proprietate existent cu peste 40-45 de ani inainte s-a reconstituit agricultura in cadrul careia preponderente erau gospodariile foarte mici si mici, care nu asigurau conditiile necesare nici pentru ocuparea fortei de munca si aplicarea tehnologiilor moderne de productie, nici pentru obtinerea de venituri corespunzatoare unui nivel de trai decent.

2.3. CONDITII

Reconstituirea si constituirea dreptului de proprietate s-a realizat in conditiile in care noii proprietari n-au dispus de mijloace de productie proprii pentru efectuarea lucrarilor agricole (tractoare si masini agricole) sau de resurse banesti pentru a le procura la preturile exagerat de mari impuse de industrie si nici de constructii agrozootehnice, exceptand pe cele care s-au mai pastrat dupa patru-cinci decenii. Aceasta situatie a creat o serie de dificultati in organizarea si desfasurarea activitatilor agricole in gospodariile familiale. Numarul mare al acestor gospodarii a facut greoaie si uneori nerealizabila cooperarea cu AGROMEC-urile, fie din cauza neadecvarii mijloacelor mecanice la dimensiunile mici ale suprafetelor pe care trebuia executate lucrarile agricole, fie din cauza tarifelor mari in raport cu posibilitatile de plata ale producatorilor agricoli. Ruptura care exista in perioada economiei de comanda intre om, pamant si mijloacele tehnice s-a agravat in noile conditii. Ca urmare, s-a recurs in numeroase cazuri la folosirea unor mijloace tehnice si tehnologii traditionale, care, coroborate cu folosirea unor cantitati reduse de ingrasaminte si alte substante chimice si de material biologic de calitate, a influentat negativ productia si costurile la care se obtin veniturile gospodariilor familiale si posibilitatile de dezvoltare si in ultima instanta, nivelul aprovizionarii populatiei si costul acesteia, nivelul de trai.

.Aplicarea Legii fondului funciar s-a realizat in buna masura in mod spontan, incalcandu-se in numeroase cazuri prevederile ei; organele puterii publice s-au implicat prea putin in organizarea si controlul aplicarii legii respective, precum si in respectarea celorlalte legi. Asa se explica distrugerea sau deteriorarea unor mari capacitati de productie (constructii agrozootehnice, plantatii de vii si pomi, sisteme de irigatii etc.) care au fost realizate cu imense eforturi financiare, materiale, umane, in decursul unei perioade de peste patru decenii de catre taranime, si nu numai de ea.

Din cele de mai sus rezulta ca Legea fondului funciar, urmarind sa inlature nedreptatea care li s-a facut taranilor prin etatizarea si colectivizarea agriculturii si prin sistemul de munca si de repartitie a rezultatelor acesteia, a generat si unele inechitati si dificultati cel putin pentru perioada imediat urmatoare, care se reflecta atat in domeniul productiei si productivitatii muncii, cat si in cel al relatiilor agrare, cu urmari asupra intregii economii nationale.

La 10 ani de la demararea procesului de decolectivizare a agriculturii, prevederile Legii nr. 18/1991 n-au fost integral realizate.

Stadiul apliciirii Legii fondului funciar nr. 18/1991

(la 31 decembrie 2000) tabelul nr. 10

Sursa: Buletinul informativ al Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, nr.1/2001.

Peste 878 mii de persoane (20%) n-au primit titluri de proprietate, iar suprafata de teren care n-a fost pusa in posesia celor indreptatiti se ridica la peste 1193 mii ha ( 13%). Aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a generat peste jumatate de milion de litigii.

Modificarile si completarile care s-au adus Legii fondului funciar nr. 18/1991 (prin Legea nr. 169/1997 si Legea nr. 1/2000) au avut in vedere, in principal:

-ridicarea limitei pana la care se poate reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere, si anume de la 10 ha teren agricol de familie, in echivalent arabil, din care pana la 1 ha teren forestier, la 50 ha teren agricol de proprietar deposedat si 10 ha teren forestier;

-inlaturarea nedreptatilor care s-au facut unor categorii de persoane fizice si juridice prin excluderea lor de la dreptul de a-si redobandi proprietatea funciara.

Principiul de baza de la care s-a pornit a fost principiul restitutio in integrum. Prin promovarea acestui principiu s-a urmarit asigurarea echitatii, a justitiei sociale. Oar aplicarea lui este limitata la retrocedarea suprafetelor de terenuri agricole si forestiere peste limitele stabilite prin Legea nr. 18/1991, care priveste un numar relativ mic de proprietari; el nu se aplica si la animalele de munca si inventarul agricol al milioanelor de tarani pentru care aceste bunuri nu sunt mai putin importante decat suprafetele de teren. Faptul ca asemenea bunuri nu mai exista nu este un argument plauzibil; nici unele suprafete de teren nu mai exista, dar proprietarii lor vor primi suprafete de teren echivalente sau vor fi despagubiti.

2.3.1 Formarea unei noi structuri de proprietate

Tipurile si formele de proprietate. Caracteristici principale

In perioada de tranzitie are loc trecerea de la tipurile si formele de proprietate existente in perioada economiei de comanda la tipuri si forme de proprietate caracteristice economiei de piata. In perioada economiei de comanda, dominant era tipul de proprietate socialista, avand ca forme proprietatea socialista de stat, proprietatea cooperatista, proprietatea intercooperatista, proprietatea mixta -de stat si cooperatista.

In perioada tranzitiei, potrivit Constitutiei Romaniei din 1991, in raport de titular, proprietatea poate fi publica si privata.

Proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-terioriale – commune, orase, municipii si judete.

Proprietatea publica poate fi de domeniul public sau de domeniul privat al statului, iar fiecare din aceste domenii poate fi de interes national sau de interes local (judetean, municipal, orasenesc sau comunal). Referitor la terenuri, Legea fondului funciar nr. 18/1991 precizeaza ca terenurile din domeniul public sunt "cele afectate unei utilitati publice" sau cele care "prin natura lor sunt de uz sau de interes public" .

In privinta terenurilor agricole care fac parte din domeniul public, acestea sunt: terenurile care au apartinut domeniului public al statului inainte de 6 martie 1945; terenurile obtinute prin lucrari de indiguiri, de desecari si de combatere a eroziunii solului; terenurile proprietate de stat administrate de institutiile si statiunile de cercetari stiintifice agricole si silvice, destinate cercetarii si producerii de seminte si material saditor din categoriile biologice si de animale de rasa, precurm si din administrarea Institutului pentru Testarea si Inregistrarea Soiurilor de Plante de Cultura si a centrelor sale teritoriale. Celelalte terenuri din administrarea institutelor de cercetare stiintifica sunt terenuri destinate productiei agricole vegetale si deci nu au regimul juridic al proprietatii publice, ci regimul juridic de drept comun corespunzator.

Bunurile (inclusiv terenurile) din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile.

Subiectii dreptului de proprietate publica sunt statul si unitatile administrativ- teritoriale -commune, orase, municipii, judete. Distinctia dintre bunurile apartinand domeniului public de interes national si cele apartinand domeniului public de interes local este facuta prin lege, avandu-se in vedere uzul si interesul pe care-1 reprezinta bunurile respective.

Proprietatea publica ce tine de domeniul privat al statului cuprinde bunurile pe care statul sau unitatile sale administrativ-teritoriale le au ca orice particular si care constituie patrimoniul lor privat. Aceasta forma de proprietate are comun cu proprietatea care tine de domeniul public faptul ca subiectul proprietatii este acelasi – statul sau unitatile administrativ-teritoriale; ceea ce o deosebeste este atat obiectul acesteia, cat si regimul juridic. Obiectul acestei proprietati il constituie bunurile statului sau ale unitatilor sale administrativ-teritoriale, aflate sau intrate in proprietatea lor prin caile si modurile prevazute de lege, bunuri care sunt altele decat cele care apartin domeniului public. Bunurile respective sunt, de fapt, obiecte ale proprietatii private, dar care apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, adica persoanelor juridice de drept public. Aceste bunuri se gasesc in circuitul civil, pot fi dobandite de catre particulari, se pot dobandi pe cale de prescriptie. Delimitarea dintre cele doua forme ale proprietatii publice nu este rigida, nu exclude posibilitatea trecerii unor bunuri dintr-o forma de proprietate in alta. Referitor la regimul juridic, in timp ce bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile, bunurile ce fac parte din domeniul privat al statului sunt si raman in circuitul civil. "Ele pot fi dobandite si instrainate prin oricare din modurile stabilite de legislatia civila". Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul privat al statului este supus dispozitiilor de drept comun, daca prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, terenurile care au regimul juridic al proprietatii private a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale sunt:

terenurile agricole neatribuite, ramase la dispozitia comisiilor locale, care au trecut in domeniul privat al comunei, orasului sau municipiului, urmand a fi puse la dispozitia celor care doresc sa intemeieze sau sa dezvolte exploatatii agricole prin inchiriere, concesionare sau vanzare in conditiile legii;

terenurile agricole provenite din fostele izlazuri comunale, care au trecut in proprietatea privata a comunelor, oraselor sau municipiilor pentru a fi folosite ca pasuni comunale si pentru producerea de furaje si seminte pentru culturi furajere;

terenurile agricole din exploatarea societatilor comerciale pe actiuni cu profil agricol, provenite din fostele unitati agricole de stat infiintate conform Legii nr. 15/ 1990;

terenurile agricole din administrarea regiilor autonome si a societatilor nationale cu profil agricol

terenurile din intravilanul localitatilor, trecute conform art. 36 alin.1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicata, in proprietatea comunelor, oraselor sau municipiilor;

terenurile agricole care au fost trecute in proprietatea privata a comunei, orasului sau municipiului, prin ordinul prefectului, de la persoanele carora li s-a constituit dreptul de proprietate in cazurile in care acestea n-au realizat conditiile prevazute in lege (F. Scrieciu, Drept agrar si drept funciar, p. 371-372).

Proprietatea privata care apartine persoanelor fizice si persoanelor juridice private functioneaza in regim de drept comun si are ca obiect orice bun care nu este scos prin lege din circuitul civil.

In sens larg, proprietatea privata cuprinde si bunurile si terenurile care fac parte din domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept privat, actiunile si partile sociale cu care statul participa la formarea capitalului social in societatile comerciale cu capital total sau partial de stat.

Evolutia tipurilor si formelor de proprietate

Ca rezultat al decolectivizarii. dezetatizarii si privatizarii, inclusiv prin crearea de noi exploatatii bazate pe proprietatea private, s-au produs schimbari in dimensiunea tipurilor si formelor de proprietate, in locul si rolul lor in dezvoltarea agriculturii. Principala schimbare, concordanta cu tranzitia la economia de piata, o constituie extinderea proprietatii private si restrangerea proprietatii din domeniul public si din domeniul privat al statului, care constituie continutul sectoarelor privat si. respectiv, public si mixt din agricultura.

Proprietatea privata a devenit dominanta atat in privinta principalilor factori de productie, cat si in productia realizata. Din suprafata agricola a tarii, proprietatea privata reprezinta 78%, iar din cea arabila 86%.

In domeniul bazei tehnico-materiale, ridicarea ponderii proprietatii private s-a realizat in conditiile unei cresteri lente a parcului de tractoare si masini agricole, un rol important avandu-l privatizarea AGROMEC-urilor. Desi nivelul inzestrarii tehnice a sectorului privat se apropie de cel existent in sectorul public si privat al statutui. in ambele sectoare exista un mare decalaj -cantitativ si calitativ -fata de necesitatite practicarii unei agriculturi moderne, competitive.

In cresterea animalelor, ponderea proprietatii private este intre 90% si 100% la bovine, ovine, caprine si cabaline; numai la porcine si pasari ponderea proprietatii private este mai redusa, dar cu tendinta de crestere rapida. Aceasta schimbare in domeniul proprietatii s-a realizat in conditiile reducerii substantiale a efectivelor de animale la toate speciile (cu exceptia cabalinelor). Ea a avut loc, inainte de toate, la complexele de crestere a animalelor din domeniul privat al statului, ca rezultat al unei politici de privatizare cu orice pret, inclusiv cu pretul lichidarii lor, si de neglijare a sectorului privat, ale carei urmari nefaste se fac tot mai mult simtite sub forma incapacitatii aprovizionarii populatiei cu produse din productia proprie, recurgerii la importuri masive si costisitoare, valorificarii scazute a resurselor interne, naturale, materiale si umane, de care dispune agricultura noastra.

Sectorul privat si-a sporit ponderea in productia agricola la peste 93%. Datorita ponderii ridicate a sectorului privat inca din primii ani postdecembristi, productia agricola a inregistrat o cadere inferioara celei din industrie si, in unii ani, s-a apropiat de nivelul realizat in 1989. Privatizarea s-a dovedit insa insuficienta pentru demararea procesului de dezvoltare a agriculturii. Cauza nu tine de privatizare ca proces obiectiv, indispensabil tranzitiei la economia de piata, ci de modul in care s-a infaptuit, de tipul si formele proprietatii private, respectiv, de intoarcerea la proprietatea privata, excesiv de faramitata, caracteristica gospodariei taranesti, de intarzierea acordarii titlurilor de proprietate, de tergiversarea rezolvarii problemelor legate de proprietatea din domeniul public si din domeniul privat al statului si de tendinta distructiva care a insotit tranzitia agriculturii la economia de piata, la care se adauga regresul tehnologic, managementul defectuos si starea generala a economiei nationale.

Agricultura a devansat celelalte ramuri in tranzitia la economia de piata si se situeaza pe primul loc in privinta ponderii sectorului privat in valoarea adaugata bruta, care depaste 97%, fata de 49% in industrie, 78% in constructii si 73% in servicii (in 1999). In acelasi an, ponderea sectorului privat in PIB a reprezentat 62%.

Ponderea sectorului privat in PIB si in valoarea adaugata bruta a activititilor

din economia nationala

tabelul nr. 43

%

Sursa: Agricultura Romaniei in perioada 1990-1994, CNS, 1995; anuarul statistic al Romanie, CNS 1996 si 2000; Breviar statistic, CNS 2000; calcule proprii.

In aeste conditii, agentii economiei din agricultura, in marea lor majoritate mici producatori, si-au desfasurat activitatea intr-un mediu putin favorabil unei concurente loiale. In timp ce milioane de producatori agricoli particulari au puteri economice limitate care nu pot influenta hotarator nici conditiile de vanzare a produselor agricole si nici pe cele de cumparare a factorilor de productie, furnizorii lor sunt, de regula, mari intreprinderi cu capital de stat sau majoritar de stat, cu tendinte monopoliste. Piata factorilor de productie este dominata de un numar restrans de producatori – vanzatori. In aceste situatie, conditiile de vanzare – cumparare a factorilor de productie,inclusive preturile, sunt stabilite de furnizori, producatorii agricoli dovedindu-se neputinciosi sa le influenteze. Situatia este asemanatoare la vanzarea produlor agricole. Cu exceptia pietei taranesti, piata produselor agricole este dominata de un numar restrans de cumparatori, angrosisti, societati comerciale de achizitie a produselor agricole, fabrici de morarit, de ulei, de tutun etc. care influenteaza in favoarea lor conditiile de vanzare-cumparare a produselor agricole.

2.3.2. Formarea noii structuri de organizare a productiei agricole

Organizarea productiei si formarea agentilor economici interesati si capabili sa obtina performante, a "actorilor" care trebuie sa puna in opera transformarile pe care le impune tranzitia la economia de piata, la societatea cultural-informationala si la integrarea in Uniunea Europeana reprezinta una din cele mai "fierbinti" probleme ale schimbarii sistemului agrar din tara noastra. Care vor fi forme le de organizare a productiei si dimensiunea lor dezirabila, in ce masura acestea vor fi rezultatul desfasurarii nedirijate a tranzitiei sau vor fi influentate de actiuni guvernamentale, care va fi eficienta economicii. sociala, ecologica pe care o genereaza sunt intrebari de ale caror raspunsuri depind in mare masura mersul si reusita tranzitiei.

Raspunsurile trebuie sa porneasca de la situatia creata prin aplicarea Legii fondului funciar si a altor reglementari si de la imperativele tranzitiei in cele trei ipostaze. La sfarsitul anului '90 in agricultura noastra coexista: gospodaria agricola individuala, preponderent taraneasca, exploatatia bazata pe munca membrilor asociati si exploatatia bazata pe munca angajata, salariata, care poate fi cu capital privat, de stat, majoritar de stat sau cu capital mixt (respectiv cu participarea capitalului strain.

Forme de organizare a productiei agricole la finele anului 1999

Tabelul nr. 12

NOTA: n-au fost luate in calcul datele referitoare la institute si statiuni de cercetare stiintifica, ferme didactice, regii autonome (societati nationale),primarii si ministere.

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si padurilor.

Unele forme de organizare sunt reconstituiri ale unor “modele" din trecutul mai indepartat (gospodariile agricole individuale); altele contin reminiscente din trecutul mai apropiat (formele asociative si societatile agricole comerciale cu capital integral sau majoritar de stat).

Gospodariile agricole jndividuale, societiitile agricole cu personalitate juridica si asociatiile familiale formeaza sectorul privat al agriculturii. Impreuna ele utilizeaza 80% din suprafata agricola a tarii.

Gospodariile agricole individuale reprezinta principalul rezultat al reconstituirii si constituirii dreptului de proprietate asupra pamantului pe baza Legii nr. 18/1991 si forma dominanta de organizare a productiei agrjcole.

Societatile agricole si asociatiile familiale au luat nastere pe baza legii nr. 36/1991. Societatile agricole sunt societati de tip privat cu capital variabil si un numar nelimitat de asociati, avand ca obiect de activitate exploatarea agricola a pamantului, animalelor si altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol. Ele au personalitate juridica. Asociatiile familiale sunt forme simple de asociere, de cooperare, fara personalitate juridica.

Analiza celor trei forme de organizare a agriculturii private conduce la o serie de concluzii. Prima concluzie se refera la locul primordial ocupat de gospodariile agricole individuale in utilizarea suprafetei agricole si la suprafata medie redusa.

Din categoria gospodariilor agricole individuale fac parte gospodariile taranesti, exploatatiile familiale cu caracter comercial, precum si exploatatii nefamiliale de tip capitalist. Cele mai multe din aceste gospodarii sunt de autoconsum. au o pondere redusa in productia marfa si posibilitati de investire insuficiente.

Formele asociative sunt relativ putin dezvoltate. Comparativ cu alte tari central si est-europene, ele detin o pondere mult mai mica din suprafata agricola -15,1 % (fata de 28% in Ungaria, 43% in Republica Ceha, 42% in Bulgaria si 60% in Slovacia, marimea medie fiind de 833 ha in Ungaria, 1447 in Republica Ceha, 637 ha in Bulgaria si 1 509 in Slovacia. Decalajul este si mai mare daca avem in vedere numai societatile agricole cu personalitate juridical, unitati comparabile cu cooperativele din tarile mentionate. Aceasta situatie se datoreaza in principal politicii adoptate fata de cooperativele agricole din perioada tranzitiei -de lichidare in cazul Romaniei si de transformare in cazul celorlalte tari.

A doua concluzie vizeaza distributia celor trei forme de organizare a productiei agricole pe teritoriul Romaniei.

Situatia gospodariilor agricole individuale, a societatilor agricole cu personalitate juridica si a asociatiilor familiale, pe regiuni,la 31.12.2000

Tabelul nr. 13

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor; calcule proprii.

Gospodariile agricole individuale sunt dominante in toate regiunile si judetele, dar au o pondere mai mare in judetele de deal si munte. Societatile agricole s-au creat si exista in principal in judetele de ses in care au existat cooperative agricole si detin o pondere relativ mare din suprafata agricola a judetelor respective.

A treia concluzie are in vedere evolutia gospodariilor agricole individuale si a formelor asociative.

Pe de o parte, creste numarul gospodariilor agricole individuale si suprafata de teren de care dispun, iar pe de alta parte, se reduce numarul formelor asociative concomitent cu suprafata de teren pe care o utilizeaza.

Aceasta evolutie exprima un proces de deteriorare a structurii formelor de organizare a productiei agricole. Cresterea numarului de gospodarii agricole individuale este in principal rezultatul impartirii suprafetelor de teren intre mostenitorii titularului certificatelor de proprietate, iar declinul formelor asociative are la baza greutatile cu care se confrunta aceste unitati. Astfel. in unele societati agricole nu a fost dusa pana la capat problema proprietatii asupra pamantului.

Asocierea s-a facut pe baza de adeverinte, in care s-a mentionat numai suprafata sub aspect cantitativ. Membrii asociati au transferat societatilor agricole dreptul de folosinta si dreptul de posesie asupra unor terenuri pentru care nu au titluri de proprietate, cu indicarea locului unde se afla si a vecinilor. Aceasta situatie reprezinta un obstacol, in cazul retragerii din societatea respectiva, al realizarii dreptului de a arenda, vinde, dona, lasa mostenire terenurile respective. Legea nr. 169/1997 prevede rezolvarea acestei probleme intr-o perioada de 12 luni. nerealizarea acestei prevederi atragand dupa sine desfiintarea de drept a societatilor agricole in cauza. Alte greutati sunt generate de inzestrarea tehnica modesta, slaba pregatire manageriala a conducatorilor societatilor agricole, penuria de capital banesc pentru dezvoltarea productiei, de unele masuri discriminatorii de politica agricola, precum si de mostenirea unor practici si comportamente din perioada agriculturii socialiste.

Alte concluzii decurg din analiza structurii unitatilor agricole dupa clasa de marime.

Astfel, ponderea unitatilor mici, cu pana la 5 ha, reprezinta aproape 89% in cazul in care se iau in calcul unitatile de pana la 1 ha si 81% daca aceste unitati sunt excluse. iar ponderea lor in suprafata agricola este de 48% in primul caz si 44% in al doilea.

Ponderea unitatilor de dimensiuni mici spre mijlocii, cuprinse intre 5 si 10 ha, reprezinta 11% din total in primul caz si 17% in al doilea si exploateaza 21% si, respectiv, 23% din suprafata agricola.

Unitatile de dimensiune mijlocie, care detin intre 10 si 50 ha, sunt aproape inexistente, ponderea lor fiind in ambele variante mai mica de 0,50% din numarul unitatilor si sub 1,50% din suprafata agricola.

Unitatile mari si foarte mari, cu o suprafata de 50 ha si peste, reprezinta sub 0,50% din numar, dar exploateaza aproape 1/3 din suprafata agricola.

Structura exploatatiilor agricole dupa clasa de marime la finele anului 1999

Tabelul nr. 14

Nota: n-au fost luate in calcul datele referitoare la institute si statiuni de cercetare stiintifica, ferme didactice, regii autonome (societati nationale), primarii si ministere.

Sursa:Ministerul agriculturii,Alimentatie si Padurilor, calcule proprii

In agricultura Romaniei, structura de organizare este bimodala, caracterizata prin exploatatiile mici (predominant taranesti) la un pol si exploatatii mari si foarte mari (societati agricole comerciale cu capital majoritar de stat, societati agricole cu personalitate juridica, asociatii ale salariatilor, companii private) la celalalt pol. In prezent, in ambele componente ale structurii bimodale, eficienta economiei este redusa, la aceasta contribuind atat factori comuni, cat si specifici.

Structura de organizare a productiei agricole este in formare si neconsolidata. Ceea ce se impune este elaborarea unei politici de ajustare structurala, promovarea formelor de organizare a productiei agricole nu ca reminiscente ale trecutului. ci ca “modele" deschise spre economia de piata, capabile sa induca progres tehnologic si sa asigure reducerea marilor decalaje care ne despart de tarile din Uniunea Europeana.

2.3.3. Exploatatia familiala-componenta principala a gospodariei agricole individuale si a agriculturii Romaniei

Precizari notionale

Gospodaria agricola si individuala nu este sinonima cu exploatatia (ferma) familiala.. Ea are un continut mai larg, reprezentfind o unitate agricola bazata pe proprietatea private, ai carei membri lucreaza impreuna pamantul propriu sau detinut sub orice forma, unelte, masinile sau animale de tractiune proprii sau inchiriate, cu forte de munca proprii sau angajate, salariate. Gospodaria agricola individuala cuprinde: exploatalia familiala si exploatatia care foloseste forta de munca angajata.

La randul ei, exploatatia familiala este de tip taranesc sau de tip comercial.

Acestea au elemente commune, dar si caracteristici proprii, in ambele entitati se desfasoara activitate gospodareasca si activitate agricola. Managementul si munca, integral sau in cea mai mare parte, se exercita de familie si,ca urmare, rezultatele ii apartin. Ceea ce le deosebeste sunt obiectivele dominante. In timp ce in gospodaria taraneasca este dominanta productia pentru autoconsum. in exploatatia familiala cu caracter comercial este dominanta productia pentru piata.

Gospodaria taraneasca pune accent pe valoarea de intrebuintare, pe utilitatea produselor pentru consumul propriu; preturile si piata joaca un rol minor; putini producatori fac calcule in termeni de costuri si randamente si, chiar daca fac acest lucru, nu sunt principalii determinanti ai comportamentului lor. Exploatatia familiala cu caracter comercial urmareste cu deosebire valoarea de intrebuintare pentru altii, in vederea obtinerii unei valori de schimb, a unui pret si a unui venit net cat mai mare. Pentru asemenea producatori, pietele si preturile joaca un rol hotarator; calcularea costurilor si a randamentelor este o conditie esentiala pentru evitarea riscului, pentru supravietuire si dezvoltare. Asemenea imprejurari le determina un comportament economic distinct, subordonat obtinerii de venit care se manifesta in preocuparea pentru alocarea cat mai rationala a resurselor si in utilizarea lor, in valorificarea produselor, in dorinta de a face fata concurentei.

Spre deosebire de exploatatia familiala, gospodaria individuala nefamiliala are ca trasaturi caracteristice principale: desfasurarea activitatii agricole cu forta de munca angajata, exercitarea managementului de catre proprietar sau de persoane distincte, specializate in acest domeniu, orientarea productiei pentru piata, scopul urmarit fiind obtinerea de profit.

Compatibilitatea exploatatiei familiale cu economia de piata moderna

In legatura cu perspectivele exploatatiei familiale se exprima opinii diferite. La un pol se afla cele care o idealizeaza, iar la celalalt cele care o privesc cu rezerva ca alternativa pentru viitor. Primele au in vedere unele realizari din perioada interbelica si faptul ca reprezinta forma dominanta in tarile dezvoltate. Celelalte. considerand-o de mici dimensiuni, pun accent pc limitele acesteia in inducerea progresului tehnologic si obtinerea de performante comparabile cu exploatatiile de mari dimensiuni.

In aprecierea exploatatiei familiale, consideram ca trebuie depasite atat romantismul agrar, cat si subevaluarea posibilitatilor ei de a contribui la revigorarea agriculturii. Fara a subaprecia efectele pozitive ale economiei de scala, generate dc exploatatiile de mai mari dimensiuni care le justifica prezenta in configuratia viitoarei agriculturi a Romaniei, mentionam o serie de avantaje ale exploatatiilor familiale si imprejurari de care trebuie sa se tina seama in politica agricola:

a) tempereaza exodul populatiei rurale spre centrele urbane si evita "desertificarea" care s-a produs in alte tari, cu efecte nedorite din multe puncte de vedere;

b) evita polarizarea producatorilor agricoli, favorizand formarea clasei mijlocii;

c) exploatatiile familiale ar putea cel mai bine sa actioneze ca agenti socio-economici care sa mentina asezarile umane pe intreg teritoriul national, sa stimuleze dinamismul socio-economic al comunitatilor rurale, sa modeleze si sa dezvolte peisajul rural;

d) in exploatatiile familiale sunt scazute asa numitele costuri de tranzactie, respectiv cele provocate de angajarea fortei de munca, de supravegherea si controlul ei etc. Acesta este un avantaj fata de exploatatiile mari bazate pe munca salariata si chiar asociativa, care se reflecta pozitiv in costurile totale, diminuand sau anihiland avantajul de scala;

e) exploatatiile familiale desfasoara o activitate mai "prietenoasa" cu natura, cu mediul inconjurator, la aceasta contribuind mai stransa legatura a agricultorului cu pamantul care ii apartine, inclusiv sentimentalii, ceca ce contribuie la realizarea unei agriculturi durabile;

f) exploatatiile familiale au o mare capacitate de rezistenta si de adaptare la diferite conjuncturi economice, sociale, politice. Aceasta particularitate este favorizata de tripla identitate a agriclutorului -de proprietar de pamant, de manager si de om de afaceri, care conduce activitatea exploatatiei investind capital, si de muncitor -din care rezulta cele trei forme de venit: renta pentru pamant, profit pentru capitalul investit si salariu pentru munca prestata. In imprejurari dificile, pentru a ramane in agricultura, el poate renunta la renta, se poate resemna cu o rata a profitului sub cea medie si cu un salariu minim, suficient pentru a-si satisface nevoile sale de baza. O asemenea rezistenta este mai greu de realizat de exploatatiile nefamiliale mari, fapt dovedit si de experienta tarii noastre;

g) in aceeasi ordine de idei, mentionam si posibilitatile mai mari de reprofilare a productiei exploatatiilor familiale in functie de semnalele pietei, flexibilitatea, capacitatea de restructurare si de adaptare la schimbarile produse in mediul ambiant;

h) in favoarea exploatatiilor familiale pledeaza si infirmarea unor teze cu larga circulatie in anumite perioade si tari. Teza potrivit careia inovatiile tehnologice, considerate a fi motorul cel mai important al productiei, ar fi posibile numai in exploatatiile mari este infirmata de datele statistice care arata ca ferma familiala este forma dominanta de organizare agricola in SUA si in celelalte tari dezvoltate; faptul ca exploatatiile familiale din aceste tari si-au sporit dimensiunile pe masura inducerii progresului tehnologic, continuand sa-si pastreze caracterul familial in marea majoritate a cazurilor, infirma teza cu privire la aparitia spontana si in proportie de masa a capitalismului in agricultura din mica productie, teza care a ocupat un loc important in fundamentarea colectivizarii agriculturii si politicii de ingradire si eliminare a taranimii instarite. Asadar, exploatatiile familiale nu sunt refractare la progresul tehnologic, se adapteaza la cerintele economiei de piata modeme fara sa-si schimbe natura social-economica.

In Uniunea Europeana, spre exemplu, fermele "nefamiliale" reprezentau in 1989 doar 6,8% din totalul fermelor, celelalte fiind ferme care foloseau numai munca familiei (70,4%) sau, in completare, munca angajata, dar sub 50% din totalul unitatilor de munca/an (22,9%). Fermele "nefamiliale" reprezentau 1,6% in Luxemburg, 2, 1% in Grecia. 2.5% in Irlanda, 2,9% in Italia, 3.0% in Belgia, 4,1% in Franta. 4,4% in Germania, 7,7% in Danemarca. 9,1% in Portugalia, 10,6% in Olanda. 16,5% in Spania si 23,6% in Regatul Unit.

In Uniunea Europeana in 1987, munca provenita de la muncitorii care nu erau membrii ai familiilor fermierilor a reprezentat 19,5% din munca totala exprimata in unitati de munca/an (U.M.A). Cel mai redus procent a fost in Belgia (5,2%). iar cel mai ridicat in Regatul Unit (40,3%). In SUA, forta de munca salariata din agricultura reprezenta in 1988, 32,4% iar cea familiala 71,6%

Aceste date evidentiaza faptul ca agricultura din cele mai dezvoltate tari este reprezentata de unitati in marea lor majoritate familiale, necapitaliste. Dintre factorii care determina aceasta situatie mentionam: specificul agriculturii in care posibilitatile de concentrare si specializare sunt mai reduse comparativ cu alte ramuri; faptul ca munca salariata este mai putin concordanta cu cerintele productiei agricole; marea forta de adaptare la exigentele pietei concurentiale a exploatatiilor familiale si interesul economic si politic al statelor respective, exprimat in politicile agricole.

Dar daca agricultura nu se capitalizeaza in structurile sale, care raman fundamentate pe raporturile de productie familiale, aceasta nu inseamna ca ea nu este din ce in ce mai mult integrata in sistemul capitalist de productie. Aceasta "capitalizare" indirecta se realizeaza prin:

a) insertia crescanda a economiei agricole in economia de piata oglindita in cresterea consumurilor intermediare, in ritmuri superioare cresterii valorii adaugate in agricultura, in reducerea autoconsumului etc.;

b) cresterea intensitatii capitalului concomitent cu reducerea populatiei agricole active;

c) dezvoltarea complexelor agro-industriale care deplaseaza puterea de decizie a exploatantilor agricoli catre "polii integratori" capitalisti s.a.

Starea actuala a exploatatiilor famliale. Caracteristici si tipuri dominante

Exploatatiile familiale poarta amprenta modului in care s-au realizat decolectivizarea si dezetatizarea in agricultura si a mersului reformei economiei nationale.

Trasaturile principale si tipurile dominante ale exploatatiilor familiale rezulta din analiza fortei de muncii si a suprafetei de teren de care dispun, profilul si caracterul productiei, destinatia produselor si insertia in economia de piata.

Forta de munca

Forta de munca, inclusiv manageriala, este asigurata de familia agricultorului. Unirea fortei de munca cu ceilalti factori de productie este directa, fara mijlocirea pietei. In anumite perioade si in anumite limite, exploatatiile familiale pot recurge la angajarea de forta de munca fara sa-si modifice trasatura lor distinctiva de exploatatii familiale.

Forta de munca din exploatatiile familiale prezinta o serie de caracteristici:

varsta ridicata a conducatorului exploatatiei: din totalul persoanelor cap de gospodarie numai 6.3% au varsta pana la 30 de ani, 41,9% intre 30 si 49 de ani, iar 51,8% au 50 de ani si peste -structura care reflecta tendinta de imbatranire a populatiei ocupate in agricultura;

activitatea agricola este asigurata preponderent de persoane in varsta, in timp ce grupele mai tinere se orienteaza intr-o proportie mai mare spre industrie, constructii si alte activitati neagricole;

in populatia ocupata in activitatea agricola, femeile detin o pondere majoritara;

nivelul de pregatire scolarii este mai scazut comparativ cu al altor categorii sociale; in gospodariile de tarani. majoritatea persoanelor (circa 55% din total) au urmat numai invatamantul primar si gimnazial, absolventii invatamantului profesional sau liceal fiind in proportie de 24%, iar cei cu studii postliceale sau superioare sub 1 %;

gradul de utilizare a timpului de lucru este relativ scazut: 44% din populatia care lucreaza in agricultura ocupa partial timpul in activitatea agricola. Pentru o parte din populatia agricola (cu deosebire tanara -20% -agricultura reprezinta a doua ocupatie. O alta parte a populatiei agricole (in special cu o medie de varsta de aproximativ 60 de ani) -24% -lucreaza timp partial fara a doua ocupatie. In exploatatiile familiale exista importante resurse de munca insuficient utilizate, o forma ascunsa de somaj cu implicatii negative asupra productivitatii, veniturilor, nivelului de trai si calitatii vietii;

mobilitatea fortei de munca este relativ limitata: pentru majoritatea familiilor agricole, gospodaria (ferma) este atat casa, cat si loc de munca; in lipsa unei alternative pe plan local, decizia de a renunta la agricultura presupune deplasarea in alte zone si localitati; deplasarea fortei de munca din agricultura spre alte ocupatii si localitati este limitata si de existenta somajului in economie;

imobilitatea relativa a fortei de munca influenteaza pretul acesteia.

Suprafata de teren

Dupa dimensiunea lor, exprimata prin suprafata de teren, prevalente sunt exploatatiile de dimensiuni foarte mici si mici. Pe tara, suprafata medie a gospodariilor agricole individuale este de 2,3 ha (exclusiv suprafata din societatile agricole). Aceasta medie ascunde diferentieri sensibile intre judete -de la 1 ha in judetul Prahova la 6 ha in judetul Caras-Severin, diferentieri determinate de densitatea populatiei agricole; "raritatea" sau "abundenta" suprafetelor de teren; conditii zonale; gradul de asociere in societati agricole sau asociatii familiale; existenta sau absenta unor factori de productie s.a.

Analiza gospodariilor agricole individuale pe categorii de marime conduce la o serie de concluzii: gospodariile cu pana la 5 ha reprezinta 88,5% din total, cele intre 5 ha si 10 ha -11,0%, iar cele cu peste 10 ha doar 0,5%. Fata de Uniunea Europeana, exploatatiile cu mai putin de 5 ha au o pondere mai mare cu peste 30 de puncte procentuale; in timp ce in Uniunea Europeana are loc un proces de concentrare reflectat prin reducerea numarului de exploatatii si cresterea suprafetei medii, in tara noastra se continua procesul de faramitare; creste numarul total de gospodarii si cu deosebire al celor sub 0,50 ha, a caror pondere a ajuns la 13,1% in 2000 fata de 4,6% in 1993.

Gospodariile agricole individuale pe categorii de marime

Tabelul nr.15

Nota: Suprafata agricola totala delinuta de gospodariile agricole individuale a fost de: 7333290 ha in 1993; 10054348 ha in 2000, iar suprafata medie – de 2,14 ha in 1993 si 2,36 in 2000.

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor.

Ditributia gospodarilor individuale dupa grupa de marime in 1999

Sursa:Serbanescu. C 2000

Cea mai mare parte a gospodariilor agricole individuale intra in categoria celor despre care Virgil Madgearu scria ca "…agricultorul cu familia sa nu gasesc un camp indestulator pentru activitatea fortelor lor de munca pe care o depun pe intinderile lor de pamant (…) Aceste exploatatii mici nu sunt in stare sa dea o asigurare a existentei celor ce muncesc" (V. Madgearu. 1932). Existenta lor, aprecia si Victor Slavescu, are ca rezultat "…degradarea progresiva a omului, principalul factor de productie nevoit sa se multumeasca cu un nivel de trai inferior nevoilor de reconstructie fiziologica" (V. Slavescu, 1933).

Profilul si caracterul productiei

In majoritatea exploatatiilor familiale, profilul productiei este mixt, cu unele diferentieri zonale: culturile cerealiere, plantele tehnice si horticultura detin o pondere mai mare in zonele de campie, iar cresterea animalelor si cultura cartofilor in cele colinare.

Productia (si reproductia) este predominant extensiva. Principalele forme de manifestare ale caracterului extensiv al productiei sunt:

volumul ridicat al muncii productive: populatia ocupata in agricultura

reprezinta peste 35% din populatia ocupata in economia nationala;

intensitatea relativ redusa a capitalului, amplificata de tendinta de diminuare a folosirii unor factori de productie cu rol decisive, cum sunt irigatiile, substantele chimice, materialul biologic cu valoare ridicata;

diminuarea numarului de animale la toate speciile si a densitatii lor la unitatea de suprafata. Fata de 1992, efectivele de animale la 100 ha in sectorul privat au scazut la bovine de la 32,3 capete la 29,0 in anul 2000, la porcine de la 73,8 capete la 64,7, iar la ovine de la 115,2 capete la 69,4 ;

diminuarea suprafetelor ocupate cu plante textile, sfecla de zahar, soia s.a. si a suprafetelor ocupate cu vii altoite si cresterea suprafetelor ocupate cu vii hibride;

nivelul scazut al productiilor medii atat in productia vegetala cat si in cea animala, care ne plaseaza pe unul din ultimele locuri din Europa;

amploarea oscilatiilor productiei agricole de la un an la altul in raport de conditiile naturale: in 1996 spre exemplu, productia de cereale boabe in sectorul privat s-a redus fata de 1995 cu 14%, din care la grau si secara cul 46%, pentru ca in 1997 sa se inregistreze o crestere sensibila fata de 1996, dupa care urmeaza in 1998 si 2000 o reducere apreciabila; "stapanirea" naturii de catre producatorul agricol este foarte limitata atat de stocul de cunostinte stiintifice, cat si de mijloacele si tehnologiile utilizate;.

reducerea ponderii productiei animale in totalul productiei agricole si situarea constanta a acesteia sub 40% in ultimii ani.

Privatizarea realizata in agricultura se dovedeste insuficienta pentru relansarea productiei agricole pe baza factorilor intensivi.

Destinatia produselor si insertia in economia de piata

Dupa destinatia produselor, dominante sunt exploatatiile care produc pentru autoconsum. Din veniturile totale nominale ale familiilor de tarani, 55,9%, reprezinta contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare si nealimentare) din resurse proprii si numai 17,75% reprezinta veniturile din vanzari de produse agricole, animale si pasari. Productia pentru piata apare ca functie secundara a exploatatiilor familiale comparative cu satisfacerea cerintelor de consum direct, din productia proprie.

Venituri, cheltuieli si consum

Reconstituirea proprietatii particulare asupra paimantului a avut ca rezultat o imbunatatire a situatiei economice a producatorilor agricoli individuali comparativ cu perioada anterioara, sub aspectul cresterii cantitatii de produse de care dispun pentru consumul propriu si vanzari. Cu toate acestea, din cauza predominantei gospodariilor familiale foarte mici si mici, care practica o agricultura extensiva, folosesc partial timpul de munca si au un grad redus de integrare in economia de piata, nivelul veniturilor, cheltuielilor si consumului este inca scazut.

Veniturile gospodariilor de tarani sunt mai reduse decat ale celor neagricole din mediul urban si rural. Veniturile gospodariilor de tarani reprezentau in 1999 numai 65% din veniturile gospodariilor de salariati. in acelasi an, veniturile banesti ale gospodariilor de tarani au reprezentat 73% din veniturile gospodariilor de someri si 78% din veniturile gospodariilor de pensionari, situatie care reflecta starea precara a acestor gospodarii, capacitatea lor redusa de investitii, lipsa surselor proprii de dezvoltare .

Ca si veniturile. cheltuielile totale ale gospodariilor de tarani sunt mai reduse decat ale gospodariilor neagricole din mediul urban si rural. Din cheltuielile totale, cele banesti reprezinta mai putin de 58%. Cheltuielile banesti au fost destinate in proportie de 79% pentru consum. 7,9% pentru impozite si taxe si alte plati obligatorii si numai 5,5% raman pentru cumparari de animale, pasari, furaje, terenuri etc.. respectiv pentru dezvoltarea productiei.

Consumul alimentar zilnic al unei persoane din gospodariile de tarani este de 2 580 de calorii, din care 78,4% de provenienta vegetala si 21,6% de provenienta animala.

Din cauza dimensiunii reduse a exploatatiilor si a puterii lor economice precare, pozitia taranilor fata de pragul saraciei este ingrijoratoare. Investigatiile Institutului de Cercetari pentru Calitatea Vietii au aratat ca 44% din tarani se situeaza sub nivelul de subzistenta, 37% intre nivelul de subzistenta si nivelul decent si numai 18% peste nivelul decent. Potrivit acestor date, taranii sunt mai defavorizati decat celelalte categorii socio-profesionale din mediul rural. Gradul de extindere a saraciei in mediul rural si cu deosebire in gospodariile de tarani este relevat si de cercetarile mai recente.

Formarea exploatatiilor familiale moderne -obiectiv strategic de interes national. Directii principale de actiune

Situatia actuala a exploalatiilor familiale nu este favorabila realizarii unei productii agricole performante si competitive pe piata interna si externa si asigurarii unui nivel decent de trai producatorilor agricoli. Depasirea acestei situatii presupune conversia exploatatiilor familiale de tip taranesc in exploatatii familiale cu caracter comercial, moderne capabile sa induca progres tehnologic si sa puna in valoare bogatele resurse naturale, de munca si materiale de care dispune tara noastra.

Continutul activitatii pentru formarea unor astfel de exploatatii il constituie ridicarea capacitatii lor economice si a puterii competitionale in concordanta cu cerintele agricullurii viitoarei societati cultural-informationale si ale integrarii in Uniunea Europeana. Realizarea unui asemenea obiectiv necesita actiuni si masuri de politica agricola corelate intre ele si persistenle in timp, care sa imbine interesul privat economic cu cel national economic.

In primul rand, avem in vedere ajustarea dimensiunii si marimii economice a exploalatiilor, in sensul cresterii acestora. Tinand seama de situatia existenta in agricultura noastra consideram sporirea acestei suprafete in exploatatiile familiale o conditie esentiala pentru ca acestea sa fie viabile, intinderea minima din punct de vedere economic a suprafetei agricole a exploatatiei familiale viabile ar putea fi considerala cea care asigura o activitate rentabila si venituri acceptabile pentru fermier si membrii activi ai familiei sale ocupati in agricultura, iar limita maxima -cea care poate fi lucrata cu munca familiala si, ocazional, in completare, cu munca salariala, dar care sa nu depaseasca 50% din totalul de munca prestata in exploalatie. Limitele minima si maxima ale suprafetei de teren variaza in functie de relief, calitatea solului, profilul productiei, dotarea tehnica, gradul de intensivitate s.a.

Principalele cai prin care se poate realiza cresterea dimensiunii exploatatiilor sunt liberalizarea pietei funciare, asocierea producatorilor agricoli, acordarea de rente viagere proprietarilor varstnici sau celor care accepta sa paraseasca agricultura.

In al doilea rand, se impun actiuni ferme pentru deplasarea centrului de greutate de la factorii traditionali, extensive, la cei calitativi ai cresterii economice, in randul carora un rol hotarator il au cunostintele, pregatirea manageriala, noile tehnologii, informatizarea, asigurandu-se pe aceasta baza un avantaj concurential durabil.

In al treilea rand, progresul exploatatiilor familiale este conditionat de amplificarea surselor proprii de dezvoltare, de capacitatea de a atrage surse exogene, precum si de posibilitatile de sustinere de catre puterea publica.

In al patrulea rand, o directie de actiune o constituie formarea polilor de antrenare a exploatatiilor agricole, integrarea verticala si orizontala a acestora.

In al cincilea rand, tinand seama de dimensiunile pe care le are agricultura cu timp partial in tara noastra, se cer create alternative pentru ocuparea timpului disponibil, cresterea productivitatii muncii si a veniturilor agricultorilor.

In al saselea rand, o atentie deosebita se cere acordata formarii mediului concurential si al concurentei loiale, imbinarii fortelor pietei cu interventiile rationale ale puterii publice.