Determinarea Situatiei Financiare a Intreprinderii

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..5

Ciclurile financiare ale întreprinderii ……………………………………………………………………6

1.1. Fluxurile financiare ale întreprinderii…………………………………………………………………6

1.1.1. Fluxurile și stocurile……………………………………………………………………………….8

1.1.2. Fluxurile financiare de contrapartidă…………………………………………………………9

1.1.3. Fluxurile financiare autonome………………………………………………………………….9

1.2. Ciclurile financiare ale întreprinderii……………………………………………………………….10.

1.2.1. Ciclul de exploatare ……………………………………………………………………………..10

1.2.2. Ciclul de investiții…………………………………………………………………………………11

1.2.3. Ciclul operațiunilor financiare………………………………………………………………..11

Principalele surse de informații financiare……………………………………………………………14

2.1. Bilanțul – instrument de reflectare a echilibrului financiar………………………………….14

Conținutul și utilitatea bilanțului

2.2. Determinarea situației financiare a întreprinderiipe baza bilanțului financiar

și a bilanțului funcțional………………………………………………………………………………17

2.2.1. Bilanțul financiar………………………………………………………………………………….17

2.2.2. Bilanțul funcțional………………………………………………………………………………..23

2.3. Contul de profit și pierdere……………………………………………………………………………..26

3. Analiza situației financiare pe baza soldurilor intermediare de gestiune………………..29

3.1. Prezentarea generală a soldurilor intermediare de gestiune………………………………….29

3.1.1. Marja comercială………………………………………………………………………………….29

3.1.2. Producția exercițiului…………………………………………………………………………….30

3.1.3. Valoarea adăugată ………………………………………………………………………………..31

3.1.4. Excedentul brut de exploatare ………………………………………………………………..34

3.1.5. Rezultatul exploatării…………………………………………………………………………….35

3.1.6. Rezultatul curent…………………………………………………………………………………..36

3.1.7. Rezultatul excepțional…………………………………………………………………………..36

3.1.8. Rezultatul net……………………………………………………………………………………….36

3.2. Soldurile intermediare de gestiune. Studiu de caz………………………………………………37

Analiza situației financiare pe baza rapoartelor …………………………………………………..42

4.1. Considerații generale……………………………………………………………………………………..42

4.2. Rate de rentabilitate……………………………………………………………………………………….43

4.2.1. Rate de rentabilitate comercială………………………………………………………………43

4.2.2. Rate de rentabilitate economică………………………………………………………………45

4.2.3. Rate de rentabilitate financiară……………………………………………………………. ..48

4.3. Rate de structură a capitalului………………………………………………………………………. . 54

4.3.1. Ratele echilibrului financiar…………………………………………………………………. 54

4.3.2. Ratele de îndatorare…………………………………………………………………………….. 58

4.3.3. Ratele privind structura activului și pasivului………………………………………… .60

4.4. Ratele privind rotația capitalurilor…………………………………………………………………. .63

4.5. Rapoarte financiare. Studiu de caz…………………………………………………………………. 67

Metode de apreciere a riscului de faliment a întreprinderii………………………………….73

5.1. Considerații generale……………………………………………………………………………………. 73

5.2. Funcții – scor bazate pe rapoarte financiare…………………………………………………….. 74

5.3. Metode nefinanciare de provizioane a falimentului………………………………………….. 82

5.4. Funcțiile scor. Studiu de caz…………………………………………………………………………. 84

Anexă……………………………………………………………………………………………………………………. 87

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………. 90

INTRODUCERE

Activitatea oricărei întreprinderi este orientată spre obținerea de profit din valorificarea bunurilor produse și serviciilor prestate. Acest lucru face ca fiecare întreprindere să se confrunte cu o incertitudine în ceea ce privește viitorul său. Incertitudinea provine din faptul că mediul economic este caracterizat de o perioadă de schimbare și modificare, activitățile economice cunoscând o evoluție fluctuantă în timp. În aceste condiții, fiecare firmă este pusă în situația de a se adapta cât mai rapid și mai eficient la schimbările intervenite în mediul economic. De această adaptare la nevoile date ale mediului economic, la noua configurație a pieței, la nevoile și preferințele cumpărătorilor, depinde succesul viitor al său.

Reușita acestui proces de adaptare depinde de la o întreprindere la alta, în funcție de situația prezentă a acestora, de capacitatea de a face față concurenței, de poziția de piață, de cota de piață, de abilitatea managerială. În acest context, o bună cunoaștere a situației financiare a întreprinderii este indispensabilă pentru orice manager, reprezentând o bază solidă pentru încercarea de a îmbunătăți, în viitor, rezultatele acesteia.

Această problemă se pune cu acuitate și în prezent când marea majoritate a întreprinderilor se confruntă cu probleme, mai mici sau mai mari, în activitate . Depășirea acestor dificultăți presupune o bună cunoaștere a situației financiare prezente, pentru a depista problemele cu care se confruntă, ceea ce constituie o premieră absolut necesară pentru elaborarea unor programe de redresare.

De asemenea, cunoașterea întreprinderii și a managementului său financiar este obligatorie pentru cei care împrumută sau investesc. Nu se poate investi într-o întreprindere cu scopul de a pierde. Faptele caritabile fac obiectul de activitate al altor persoane fizice și juridice.

Întreprinderea nu este numai un centru de profit, ea este și o creatoare de bunăstare pentru cei care acționează în legătură cu ea: investitori (acționari, asociați), salariați, creditori, furnizori, clienți, stat. În cazul în care obiectivele sale sunt orientate spre profit și bunăstare, întreprindere are șanse să respecte un principiu major al său, cel al continuității activității.

Când fluxurile încetează, structura economică a întreprinderii intră în zona degradării acesteia, ceea ce are ca finalitate diminuarea activității sau chiar falimentul entității.

De aceea, determinarea zonelor în care se află întreprinderea, pe baza fluxurilor și respectiv a mărimii acestora la un moment dat, permite formularea celor mai adecvate soluții de evitare a stării de faliment, de redresare a situației financiare a întreprinderii.

1. Ciclurile financiare ale întreprinderii

1.1 FLUXURILE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea poate fi tratată ca un ansamblu de factori combinați pentru a produce, a schimba bunuri și servicii cu alți agenți economici, în vederea obținerii de profit. Orice firmă își desfășoară activitatea într-un mediu economic în continuă schimbare, realizându-și operațiunile printr-o serie de fluxuri financiare și de natură reală.

Întreprinderea se constituie ca un punct nodal al unui flux de rețele de fluxuri financiare care se derulează odată cu efectuarea operațiunilor necesare pentru obținerea profitului. Fluxurile financiare respective țin de plata achizițiilor efectuate de la furnizori, renumerarea muncii prestate de salariați, încasarea creanțelor de la clienți, plata impozitelor, rambursarea dobânzilor aferente creditelor contractate, plata dividendelor cuvenite acționarilor, etc.

În cursul unei perioade, toate relațiile unei întreprinderi cu mediul au consecințe financiare care se traduc printr-o variație a încasărilor, chiar și atuncă când operațiunea rămâne în suspans și dă naștere unei creanțe sau datorii.

Fluxurile financiare pot fi definite ca fiind mișcările bănești antrenate de ansamblul de operațiuni de exploatare, financiare, de investire și excepționale ale întreprinderii, cu incidență imediată sau decalată asupra trezoreriei întreprinderii.

Pentru a studia faptul financiar generator de flux financiar este necesară identificarea sa prealabilă. Acest demers se poate realiza prin intermediul a 4 tipuri de abordări complementare:

a. Abordarea empirică, bazată pe observarea tendințelor generale, dar care este limitată de imposibilitatea de a stabili reguli generale, fiind prea strâns legată de organizarea specifică a fiecărei întreprinderi.

b. Abordarea contabilă, bazată pe analiza structurii bilanțului, permițând stabilirea unui raport, la un moment dat, între utilizări (activ) și resurse (pasiv). Această abordare furnizează cea mai mare cantitate de informații în materie de gestiune financiară.

c. Abordarea economică, ce insistă pe diferite fluxuri financiare ce rezultă din relațiile de schimb pe care întreprinderea le derulează cu mediul;

d. Abordarea sistemică, ce consideră întreprinderea un sistem, “o totalitate integrată în care diferite elemente sunt interdependente”. Întreprinderea poate fi descompusă în subsisteme în funcție de resursele pe care le utilizează (umane, materiale,financiare). Fiecare din aceste subsisteme este dependent de celelalte și este supus constrângerilor mediului exterior.

În măsura în care faptul financiar generator de fluxuri financiare a fost identificat, se pune problema exprimării acestuia în mărime bănească. Măsurarea acestor fapte se poate face în trei maniere, care, deși sunt diferite, sunt complementare:

1. Abordarea internă, pe baza cifrelor furnizate de serviciile financiare ale întreprinderii și abordarea externă, fondată pe informațiile obținute de la partenerii externi ai întreprinderii;

2. Abordarea obiectivă (neutră), avută în vedere de observatorii care urmăresc să studieze problemele întreprinderii, fără a dori să impună însă să impună un punct de vedere particular, respectiv abordarea subiectivă (normativă) stabilită pentru a apăra sau a face să prevaleze anumite obiective sau interese, sugerând judecăți de valoare;

3. Abordarea teoretică, având ca obiectiv explicarea fenomenelor și abordarea practică, urmărind descrierea proceselor și propunând soluții concrete pentru a răspunde problemelor de moment.

În acest demers, se vor ține cont atât de relațiile întreprinderii cu mediul (abordare economile și preferințele cumpărătorilor, depinde succesul viitor al său.

Reușita acestui proces de adaptare depinde de la o întreprindere la alta, în funcție de situația prezentă a acestora, de capacitatea de a face față concurenței, de poziția de piață, de cota de piață, de abilitatea managerială. În acest context, o bună cunoaștere a situației financiare a întreprinderii este indispensabilă pentru orice manager, reprezentând o bază solidă pentru încercarea de a îmbunătăți, în viitor, rezultatele acesteia.

Această problemă se pune cu acuitate și în prezent când marea majoritate a întreprinderilor se confruntă cu probleme, mai mici sau mai mari, în activitate . Depășirea acestor dificultăți presupune o bună cunoaștere a situației financiare prezente, pentru a depista problemele cu care se confruntă, ceea ce constituie o premieră absolut necesară pentru elaborarea unor programe de redresare.

De asemenea, cunoașterea întreprinderii și a managementului său financiar este obligatorie pentru cei care împrumută sau investesc. Nu se poate investi într-o întreprindere cu scopul de a pierde. Faptele caritabile fac obiectul de activitate al altor persoane fizice și juridice.

Întreprinderea nu este numai un centru de profit, ea este și o creatoare de bunăstare pentru cei care acționează în legătură cu ea: investitori (acționari, asociați), salariați, creditori, furnizori, clienți, stat. În cazul în care obiectivele sale sunt orientate spre profit și bunăstare, întreprindere are șanse să respecte un principiu major al său, cel al continuității activității.

Când fluxurile încetează, structura economică a întreprinderii intră în zona degradării acesteia, ceea ce are ca finalitate diminuarea activității sau chiar falimentul entității.

De aceea, determinarea zonelor în care se află întreprinderea, pe baza fluxurilor și respectiv a mărimii acestora la un moment dat, permite formularea celor mai adecvate soluții de evitare a stării de faliment, de redresare a situației financiare a întreprinderii.

1. Ciclurile financiare ale întreprinderii

1.1 FLUXURILE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea poate fi tratată ca un ansamblu de factori combinați pentru a produce, a schimba bunuri și servicii cu alți agenți economici, în vederea obținerii de profit. Orice firmă își desfășoară activitatea într-un mediu economic în continuă schimbare, realizându-și operațiunile printr-o serie de fluxuri financiare și de natură reală.

Întreprinderea se constituie ca un punct nodal al unui flux de rețele de fluxuri financiare care se derulează odată cu efectuarea operațiunilor necesare pentru obținerea profitului. Fluxurile financiare respective țin de plata achizițiilor efectuate de la furnizori, renumerarea muncii prestate de salariați, încasarea creanțelor de la clienți, plata impozitelor, rambursarea dobânzilor aferente creditelor contractate, plata dividendelor cuvenite acționarilor, etc.

În cursul unei perioade, toate relațiile unei întreprinderi cu mediul au consecințe financiare care se traduc printr-o variație a încasărilor, chiar și atuncă când operațiunea rămâne în suspans și dă naștere unei creanțe sau datorii.

Fluxurile financiare pot fi definite ca fiind mișcările bănești antrenate de ansamblul de operațiuni de exploatare, financiare, de investire și excepționale ale întreprinderii, cu incidență imediată sau decalată asupra trezoreriei întreprinderii.

Pentru a studia faptul financiar generator de flux financiar este necesară identificarea sa prealabilă. Acest demers se poate realiza prin intermediul a 4 tipuri de abordări complementare:

a. Abordarea empirică, bazată pe observarea tendințelor generale, dar care este limitată de imposibilitatea de a stabili reguli generale, fiind prea strâns legată de organizarea specifică a fiecărei întreprinderi.

b. Abordarea contabilă, bazată pe analiza structurii bilanțului, permițând stabilirea unui raport, la un moment dat, între utilizări (activ) și resurse (pasiv). Această abordare furnizează cea mai mare cantitate de informații în materie de gestiune financiară.

c. Abordarea economică, ce insistă pe diferite fluxuri financiare ce rezultă din relațiile de schimb pe care întreprinderea le derulează cu mediul;

d. Abordarea sistemică, ce consideră întreprinderea un sistem, “o totalitate integrată în care diferite elemente sunt interdependente”. Întreprinderea poate fi descompusă în subsisteme în funcție de resursele pe care le utilizează (umane, materiale,financiare). Fiecare din aceste subsisteme este dependent de celelalte și este supus constrângerilor mediului exterior.

În măsura în care faptul financiar generator de fluxuri financiare a fost identificat, se pune problema exprimării acestuia în mărime bănească. Măsurarea acestor fapte se poate face în trei maniere, care, deși sunt diferite, sunt complementare:

1. Abordarea internă, pe baza cifrelor furnizate de serviciile financiare ale întreprinderii și abordarea externă, fondată pe informațiile obținute de la partenerii externi ai întreprinderii;

2. Abordarea obiectivă (neutră), avută în vedere de observatorii care urmăresc să studieze problemele întreprinderii, fără a dori să impună însă să impună un punct de vedere particular, respectiv abordarea subiectivă (normativă) stabilită pentru a apăra sau a face să prevaleze anumite obiective sau interese, sugerând judecăți de valoare;

3. Abordarea teoretică, având ca obiectiv explicarea fenomenelor și abordarea practică, urmărind descrierea proceselor și propunând soluții concrete pentru a răspunde problemelor de moment.

În acest demers, se vor ține cont atât de relațiile întreprinderii cu mediul (abordare economică) cât și de datele interne furnizate de bilanț și contul de profit și pierdere (abordare contabilă). Fiecare întreprindere întreține cu mediul exterior un ansamblu de relații de schimb care angajează fluxuri financiare. Această situație poate fi schematizată în maniera următoare:

Fluxuri reale de intrare Fluxuri reale de ieșire

–– Activ sau Capital ––

(cumpărări) Procesul de (vânzări)

transformare a

Fluxuri financiare de ieșire producției Fluxuri financiare de intrare

––––––––––- ––––––––––––

(plăți) (încasări)

Figura 1. Fluxurile întreprinderii

FLUXURILE ȘI STOCURILE

În economiile contemporane, întreaga gamă a schimburilor de bunuri și servicii efectuate între agenții economici șe realizează prin intermediul monedei sau al substituientelor acesteia. Orice schimb de acest fel implică o dublă mișcare în sensuri diferite: una creată prin transferul bunurilor și/sau serviciilor și cealaltă printr-un transfer de monedă, afirmație schematizată astfel:

bunuri sau servicii

A –– B

––

monedă sau substitute

Figura 2. Fluxurile tranzacției de bunuri sau servicii

Un flux reprezintă cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o perioada dată între doi agenți economici. Se disting două categorii de fluxuri: fluxuri reale ( de bunuri sau servicii ) și fluxuri financiare ( de monedă sau substituite).

Între stocurile materiale și fluxurile financiare există o interdependență ce provine din faptul că:

evaluarea fluxurilor reale se face în expresie bănească;

fluxurile nu se pot naște decât dintr-o acumulare prealabilă de bunuri, servicii și monedă la fiecare agent economic, fiecare flux modificând volumul bunurilor economuce acumulate.

Relațiile între fluxuri și stocuri constituie fundamentul mecanismelor financiare. În funcție de natura fluxurilor sau stocurilor, există mai multe tipuri de relații între acestea. Se disting fluxuri financiare de contrapartidă și fluxuri financiare autonome (fără contrapartidă).

FLUXURILE FINANCIARE DE CONTRAPARTIDĂ

Fluxurile financiare de contrapartidă sunt acele fluxuri care se derulează în momentul desfășurării tranzacției, apărând în contrapartida fluxurilor reale. Această contrapartidă poate fi imediată sau decalată în timp. De asemenea, se poate realiza prin interpunerea, între cele două părți ale schimbului, a unui intermediar.

Fluxurile financiare immediate

În acest caz, fluxul financiar este contrapartida imediată a unui flux real. Presupunem că între doi agenți economici A și B care dețin unul active fizice și celălalt monedă intervine un schimb la momentul t0. Acest schimb se traduce pentru A prin substituirea cu monedă a unui activ fizic, iar pentru B, prin cedarea de monedă în schimbul unui activ fizic. Schimbul are ca efect modificarea compoziției stocurilor deținute de fiecare agent economic.

Fluxurile financiare decalate

Această situație este cel mai întâlnită în activitatea unui agent economic. Unui flux fizic survenit în momentul t1 îi corespunde un flux financiar în momentul t2.

flux real (t1)

A –– B

––

flux financiar (t2)

Figura 3. Tranzacție pe credit comercial

În cursul perioadei t1 – t2 echilibrul stocurilor fiecărui agent economic participant la schimb se întrerupe. Restabilirea echilibrului se face prin crearea unui bun financiar, adică a unui drept de dispoziție de natură juridică: o creanță sau o datorie. Fluxul financiar este întârziat fiind vorba de o operație comercială acompaniată de un credit. Pe de-o parte are loc o descreștere a stocului de active fizice deținute de agentul economic A, în contrapartidă cu o creanță asupra lui B pe perioada t1 – t2. Pe de altă parte stocul de active fizice deținute de B crește, în contrapartidă cu o datorie față de A pe perioada t1 – t2.

C. Fluxurile financiare multiple

Pentru a compensa efectul decalajului, agentul economic poate schimba creanța sa contra monedă, făcând apel la un terț, în general un intermediar financiar (C). Agentul economic A vinde lui C creanța sa asupra lui B. Această operație va da naștere unui al doilea flux financiar în momentul t2:

A flux real (t1) B

flux flux

financiar financiar

(t2) (t2)

Figura 4. Fluxuri financiare multiple

Privită din perspectiva lui A operațiunea se derulează astfel: A cedează un activ fizic contra unui activ financiar apoi îl cedează pe ultimul contra monedă. Pentru B operația sa traduce printr-o schimbare de creditor.

FLUXURI FINANCIARE AUTONOME

Nu toate fluxurile financiare sunt contrapartida directă, imediată sau decalată a unui flux real. Există fluxuri financiare autonome care rezultă din operațiuni financiare de luare de împrumut. Contrapartida acestor fluxuri este nașterea unui activ financiar. Schematic, situația se prezintă astfel:

monedă

A –– B

nașterea unei nașterea unei

creanțe datorii

A îl împrumută pe B

Figura 5. Fluxuri financiare autonome

Fluxurile financiare autonome se realizează întotdeauna “în pereche”. Se pot distinge patru tipuri de operațiuni generatoare de fluxuri financiare autonome:

cumpărarea unei creanțe;

schimbul de creanțe mobilizabile;

rambursarea unei creanțe nemobilizabile;

schimbul unei creanțe nemobilizabile contra o creanță mobilizabilă.

1.2. CICLURILE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Fiecare întreprindere realizează în mod curent operațiuni de arbitraj între activele sale reale și monedă, pe de-o parte, și între activele sale financiare și monedă pe de altă parte.

Arbitrajul între activele sale și monedă este vital pentru activitatea de exploatare și activitatea de comercializare a întreprinderii, pentru că orice agent economic produce pentru a vinde și cumpără pentru a revinde, urmărind obținerea unui profit.

Arbitrajul între activele financiare și monedă sau între acestea și datorii este extrem de important în activitatea financiară, nu numai pentru că definește direcțiile politicii financiare a întreprinderii dar și pentru că reprezintă fundamentul activităților specific financiare.

Modalitatea prin care întreprinderea realizează acest arbitraj este ciclul financiar. Prin utilizarea unui stoc inițial de monedă se achiziționează active fizice și/sau active financiare necesare pentru obținerea de produse, care la sfârșitul ciclului sunt transformate în monedă, obținându-se un surplus.

Se disting trei cicluri financiare și anume:

ciclul de exploatare;

ciclul de investiții;

ciclul operațiunilor financiare.

1.2.1. CICLUL DE EXPLOATRE

Ciclul de exploatare are ca obiectiv principal producerea de bunuri și servicii. Principalele faze ale ciclului de exploatare sunt:

faza de aprovizionare, în cadrul căreia se asigură constituirea stocurilor de materii prime, materiale care vor intra în procesul de producție. În cadrul acestei faze, sunt generate îndeosebi fluxuri financiare legate de plata furnizorilor. În cazul în care există un decalaj între momentul achiziției și efectuarea plății acesteia, întreprinderea beneficiază de un credit furnizor.

faza de producție, în cadrul căreia are loc transformarea productivă a bunurilor și serviciilor achiziționate, în vederea obținerii de produse finite. În această fază, finanțarea stocurilor se realizează de către întreprindere. Totuși pot apărea fluxuri financiare sub forma avansurilor de la clienți.

faza de comercializare, în cadrul căreia are loc vânzarea produselor finite sau revânzarea mărfurilor pentru recuperarea cheltuielilor și obținera unui profit. Faza de desfacere presupune mai întâi o perioadă de stocare a produselor ce urmează a fi vândute, încheiată cu vânzarea acestora (livrare și facturare) care poate fi urmată de o perioadă în care se acordă clienților un credit comercial (credit client). Creanța asupra clientului poate fi cedată unui terț, realizându-se o operațiune de scont comercial, în urma căreia se reduce durata de imobilizare a fondurilor întreprinderii.

În cadrul ciclului financiar, stocul de monedă inițial este transformat în faza de aprovizionare în materii prime și materiale, apoi susține cheltuielile de producție, de transformare a acestora în produse finite, urmând ca în faza de desfacere în urma vânzării să se obțină un nou stoc de monedă, de regulă și de preferat, superior celui inițial și care va fi folosit la reluarea ciclului.

1.2.2. CICLUL DE INVESTIȚII

Ciclul de investiții are în vedere realizarea de investiții productive, în urma cărora are loc o creștere a potențialului productiv al întreprinderii. Fluxurile financiare legate (degajate) de ciclul de investiții țin de achiziționarea sau crearea de mijloace de producție. Aceste fluxuri pot fi immediate (în cazul unui activ izolat) sau decalate în timp, fie pe o perioadă mai scurt (întreprinderea beneficiază de un credit furnizor), fie pe o perioadă mai lungă (în cazul unui activ fizic complex).

Prin valorificarea bunurilor produse de mijlocul de producție achiziționat trebuie recuperată suma investită și trebuie obținut un surplus care să asigure înlocuirea acestuia după uzura sa completă (fizică sau morală). Astfel, decizia de a investi trebuie să fie bine fundamentată, surplusurile monetare viitoare fiind un element de bază pentru strategiile de dezvoltare prin investiții pe termen pe termen lung.

Strategia de dezvoltare viitoare a întreprinderii poate cuprinde și achiziționarea de active financiare (acțiuni ale altor societăți), în scopul asigurării controlului asupra acelor societăți. Aceste operațiuni nu sunt unele de plasament, ci corespund unor investiții indirecte.

1.2.3. CICLUL OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

Ciclul operațiunilor financiare cuprinde operațiunile legate de împrumuturi, achizițiile de titluri de plasament și cesiunea creanțelor.

Fluxurile financiare generate de operațiunile de împrumut sunt fluxuri de capital, referitoare la primirea sau rambursarea capitalului împrumutat, și fluxuri de dobânzi. Achiziția de titluri de plasament generează fluxuri financiare sub forma dividendelor. Cesiunea creanțelor oferă posibilitatea întreprinderii de a obține imediat contravaloarea creanței prin cedarea acestuia unui terț, mai puțin o parte ce revine acestuia.

Fiecare dintre aceste tipuri de fluxuri financiare are o anumită incidență contabilă, atrăgând modificări ale elementelor de activ sau de pasiv, precum și ale rezultatului perioadei. Influența fiecărui tip de fluxpoate fi sistematizată cu ajutorul următorului tabel:

Incidența contabilă a fluxurilor financiare Tabel 1

( după E. Cohen – Analyse Financiere 2 – edition, Ed. Economica, Paris, 1990)

Ajustarea globală a acestor diferite tipuri de fluxuri, în vederea maximizării profitului, se realizează prin intermediul unor ajustări și reglaje parțiale, specifice fiecărui tip de flux.

Sintetizând principalele caracteristici ale fluxurilor monetare, se poate realiza următoarea clasificare, cu precizarea principalilor indicatori de evidențiere ai fluxurilor respective:

fluxuri generatoare de rezultat care induc o modificare a rezultatului întreprinderii și care poate să fie pusă în evidență pe diferite nivele de rezultat prin: rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul excepțional și rezultatul exercițiului. Acceptând o abordare mai extinsă, s-ar putea utiliza ca indicatori și soldurile intermediare de gestiune.

fluxuri de utilizări și resurse, care primesc originea resurselor colectate de întreprindere și natura utilizărilor pentru care au fost afectate. Acestea pot fi puse în evidență prin intermediul fluxurilor fundamentale: variația fondului de rulment, variația necesarului de fond de rulment și variația trezoreriei.

fluxuri de variație a încasărilor , formate din plăți și încasări, putând fi puse în evidență prin surplusul monetar. Desfășurarea unei activități productive necesită din partea fiecărei întreprindere un stoc inițial de monedă, cu ajutorul căruia să se asigure finanțarea operațiunilor de aprvizionare, producție și desfacere. Este foarte important de semnalat faptul că surplusul monetar reprezintă o valoare nominală și nu una reală. Incidența inflației asupra fluxurilor financiare poate face ca surplusul obținut să nu depășească deprecierea monetară, ceea ce înseamnă că în termeni reali s-a înregistrat o pierdere. Surplusul monetar aferent unei perioade nu este doar rezultatul operațiunilor desfășurate în perioada respectivă, ci al operațiunilor privind:

încasări din vânzări și plăți pentru cumpărări efectuate în perioada precedentă (creanțe și datorii ajunse la scadență);

achiziționarea de bunuri și servicii ce vor fi consumate în perioada curentă, dar vor fi plătite ulterior (datorii cu scadență în perioada următoare);

achiziționarea de bunuri și servicii ce vor fi consumate în perioada următoare, care generează în prezent stocuri și o plată imediată sau amânată;

Se poate realiza și o clasificare a fluxurilor financiare după originea lor:

a. fluxuri financiare exterioare – care provin din legăturile întreprinderii cu mediul exterior, cu statul, cu piața financiară, cu instituțiile financiare, cu băncile;

b. fluxuri financiare interioare – specifice structurii întreprinderii, legate de profit și pierdere, repartizarea profitului perioadei, privind raporturile cu salariații;

c. fluxuri financiare de trezorerie – constituie tabloul fluxurilor interioare și exterioare concentrate la nivelul trezoreriei întreprinderii. În cursul unei perioade toate relațiile unei întreprinderi cu mediul exterior au consecințe financiare care se traduc printr.o variație a încasărilor, chiar dacă operațiunea rămâne în suspans și are loc înregistrarea unei creanțe sau a unei datorii.

Incidența acestor fluxuri asupra trezoreriei poate fi schematizată astfel:

Incidența fluxurilor financiare asupra trezoreriei Tabelul 2.

( Prelucrare după P. Conso – La gestion financiare de lentreprise, Dunod, Paris,1991)

2. PRINCIPALELE SURSE DE INFORMAȚII FINANCIARE

2.1.Bilanțul – instrument de refacere a echilibrului financiar.Conținutul și utilizarea bilanțului

Patrimoniul unei entități organizaționale ce desfășoară o anumită activitate economico-socială, denumită generic entitate patrimonială, constituie materia de reflectare în contabilitatea financiară. Cuantificarea patrimoniului, la nivel global și structural, se realizează prin bilanțul contabil.

În lucrarea “Lexicon de finanțe, credit, contabilitate și informatică financiar-contabilă”, bilanțul contabil este definit ca reprezentând “o situație întocmită sub forma contabilă și după un anumit plan, cuprinzând elemente de activ și de pasiv patrimonial, precum și rezultatul final destinat să sporească sau să micșoreze patrimoniul întreprinderii sau ca un cont final care să servească la lichidarea conturilor de activ și de pasiv precum și a conturilor de rezultate.”

Se poate defini bilanțul contabil ca fiind un document de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea și generalizarea datelor agenților economici, într-o formă sistematică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu și un control al activității derulate și a rezultatelor obținute la sfârșitul ficărei perioade de gestiune.

Așa cum prevede Legea contabilității numărul 82/19991, cu modificările ulterioare, documentul oficial folosit pentru finalizarea oricărui exercițiu financiar este bilanțul contabil, pe baza căruia se asigură atât cunoașterea situației financiare, cât și a rezultatelor exercițiului. Bilanțul contabil, prin structura sa și implicit prin datele pe care le conține, reflectă, după normele metodologice generale și în comparație cu exercițiul precedent, sintetizat și sistematizat, toate elementele de activ și de pasiv ale unității patrimoniale la sfârșitul exercițiului, precum și în alte situații cum sunt: fuziunea, încetarea activității, etc.

Bilanțul contabil are o importanță deosebită datorită proprietăților sale informative. În realizarea rolului său informațional deosebit, bilanțul contabil îndeplinește o serie de funcții, și anume:

de reflectare și generalizare;

de control și analiză

de asigurare a echilibrului economico-financiar;

de decontare a patrimoniului;

de previziune.

În contextul celor prezentate putem defini bilanțul contabil ca fiind: un raport financiar – contabil care reflectă, în general, la 31. XII, atât bunurile posedate de întreprindere (activ) și datoriile contractate pentru finanțarea acestor bunuri (pasiv), cât și soldul dintre cele două, respectiv câștigul sau paguba proprietarilor întreprinderii. El sintetizează starea (situația) patrimonială a întreprinderii la un moment dat.

Sub aspect juridic, bilanțul contabil sintetizează starea patrimonială, repectiv ansamblul drepturilor și angajamentelor existente la un moment dat.

Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate și cele de creanță și conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea obținerii unor prestații din partea altor persoane (drepturi de creanță).

Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor (usus) în scopul consumului, producției, sau fructificării acestuia pentru obținerea unor venituri (usus – fructus). În general, o întreprindere deține anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt: terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât și nemateriale reprezentate de brevete, licențe, mărci de fabrică și alte elemente necorporale.

Drepturile de creanță, adică drepturi asupra terților, constau în angajamente contractate de anumiți parteneri, cum sunt clienții a căror termene de plată, convenite în avans, au o scadență ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum și debitării întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului și costul aferent acestuia sub formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienți și debitori, corespunzătoare drepturilor de proprietate și de creanță se vor regăsi în activul bilanțului.

Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligațiilor pe care întreprinderea trebuie să le onoreze la o anumită scadență, sunt înregistrate în pasivul bilanțul contabil.

În funcție de originea lor, angajamentele pot fi consecința unor decizii voluntare sau a unor obligații impuse întreprinderii.

De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferențiate în funcție de efectele lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor și corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele aferente datoriilor implică, în general, pentru întreprindere obligația de plată a dobânzilor și de rambursare a datoriilor, în funcție de modalitatea și scadența convenită în contract. Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu renumerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziția întreprinderii sub formă de aport inițial la constituirea capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei creșteri de capital, fie pentru acceptarea menținerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.

Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care prprietarii le dețin asupra întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerae și de rambursare luate de această față de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel proprietarii nu beneficiază de nici o garanție fermă care să le asugure recuperarea fondurilor investite și nici de o certitudine în ceea ce privește data unei eventuale recuperări. În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obținute de întreprindere vor fi slabe. În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore, și anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluție financiară favorabilă și degajă rezultate bune la sfârșitul exercițiului contabil, creșterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogăției pe care proprietarii o dețin în întreprindere, și dreptul de participare la deciziile majore din viața întreprinderii.

Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, prezentarea juridică pune în evidență relația dintre sursele fondurilor (resursele) și nevoile (utilizărilor) cărora le sunt alocate fondurile. Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică) sau o inventariere a surselor de finanțare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sau unor alocări de fonduri pentru achiziționarea acestor drepturi (sub aspect financiar). Această dublă reprezentare a posturilor de activ și de pasiv din bilanțul întreprinderii se prezintă astfel:

Reprezentarea posturilor bilanțului Tabelul 3

Bilanțul contabil constituie documentul principal c stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii. Indiferent de momentul la care se încheie bilanțul contabil, menținerea egalității între sumeletotale înscrise în activul și pasivul său constituie o regulă ce trebuie strict respectată la întocmirea bilanțul contabil, ea reprezentând, de fapt, principiul financiar fundamental care susține constituirea patrimoniului unei întreprinderi. Egalitatea bilanțieră este necesară, nu pentru rațiuni tehnice sau convenționale ci, pentru că transpune o identitate fundamentală între activ și pasiv, care sunt de fapt două reprezentări diferite ale aceleași mărimi economice. Deoarece pasivul reflectă sursele fondurilor constituite în întreprindere, iar activul grupează utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă că nici o resursă nu poate rămâne fără o alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanțare fără resurse de fonduri. În aceste condiții egalitatea între suma activului și cea a pasivului reprezintă de fapt egalitatea necesară între valoareas nevoilor de finanțare și cea a resurselor de care dispune întreprinderea.

Posturile bilanțiere provin din agregarea soldurilor conturilor sintetice, iar schemele de bilanț pot fi mai mult sau mai puțin dezvoltate, în funcție de mărimea societăților.

Ordonarea posturilor de bilanț se face, de regulă, în funcție de criteriul lichidității activului și exigibilității pasivului. Pentru moment, schema simplificată a bilanțul contabil din România este următoarea:

Schema de bilanț simplificată Tabelul 4

Atât activul cât și pasivul bilanțier suportă un dublu criteriu de ordonare:

Criteriul major: pentru active, natura economică a acestora, iar pentru elementele de pasiv, natura lor juridică;

Criteriul minor: pentru active, lichiditatea (crescătoare) a axestora, iar pentru elementele de pasiv, exigibilitatea lor (crescătoare)

Trebuie menționat că noțiunea de bilanț contabil , în accepțiunea organismului de nominalizare contabilă din țara noastră este mai largă, incluzând, pe lângă bilanțul contabil propriu-zis, contul de rezultate și anexe. Se poate opinia că o astfel de formulare poate crea o stare de ambiguitate terminologică, o formulă mai clară fiind aceea propusă de Directiva a patra europeană prin care bilanțul contabil, contul de profit și pierdere și anexele sunt conturile anuale ale unei societăți comerciale.

2.2. Determinarea situației financiare pe baza bilanțului financiar și a bilanțului funcțional

2.2.1. Bilanțul financiar

Analiza lichiditate – exicibilitate, numită în practica țărilor occidentale analiză patrimonială, are meritul de a pune în evidență riscul de insolvabilitate a întreprinderii. Pentru evaluarea acestui risc, analiza funcțională studiază, în vederea confruntării, gradul de

exicibilitate a elementelor de pasiv (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen) și gradul de lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face față pasivului exigibil cu activul său disponibil.

Datele necesare acestui tip de analiză sunt preluate din bilanțul financiar. Constucția bilanțului financiar, pornind de la elementele conținute în bilanțul contabil necesită o tratare prealebilă a posturilor de activ și pasiv după criteriile de exigibilitate – lichiditate.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier. Lichiditatea reprezintă opțiunea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar și fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale și financiare), numite și nevoi sau întrebuințări permanente datorită rotației lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad mai mare de lichiditate decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite și nevoi sau întrebuințări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, niște riscuri de clasament arbitrar legate de:

– încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deși, în realitate sunt elemente ușor vandabile și în consecință, mai lichide;

– încadrarea unor elemente mai puțin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanțelor , deși în realitate pot fi asimilate imobilizărilor.

Elementele de pasiv sunt structurate dupăgradul crescător de exigibilitate. Astfel se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociați sau acționari, cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) iar apoi capitalul din surse publice (subvenții, provizioane reglementate și alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadență deci, nu sunt exigibile (decât în situații extreme de faliment) și de aceea pot fi numite și resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen mediu și lung cu scadență mai mare de un an.

Această grupare în funcție de exigibilitate conține, de asemenea, riscuri de clasament arbitrar al postului de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscuri legate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria resurselor temporare, în situația în care acestea sunt acordate relativ continuu întreprinderii.Cuprinderea lor în categoria resurselor permanente ar fi mult mai realistă, având în vedere exigibilitatea mai mare de un an generată de caracterul cvasipermanent al creditelor bancare curente.

Construcția bilanțului lichiditate – exigibilitate, plecând de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită parcurgerea a două etape:

retratarea elementelor din bilanțul contabil

regruparea elementelor corectate în funcție de gradul de lichiditate sau exigibilitate real;

Retratarea elementelor din bilanțul contabil

Această operație presupune :

1. Eliminarea elementelor de natura activelor fictive care sunt considerate nonvalori deoarece prin vânzarea lor nu se realizează un flux de numerar.

Pentru menținerea egalității bilanțului, atunci când elementele de activ fictiv sunt eliminate este necesară reducerea cu aceeași sumă și a pasivului bilanțului:

Tabel 5

2. majorarea capitalurilor proprii cu diferențele de conversie pasiv, care la momentul construcției bilanțului financiar sunt considerate rezultat favorabil;

3. includerea veniturilor înregistrate în avans la capitaluri proprii deoarece privite static, aceste venituri pot fi asimilate rezultatului exercițiului;

4. reclasificarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli prin trecerea lor la “datorii” în situații foarte clare, astfel:

provizioanele pentru cheltuieli sunt trecute la datorii atunci când:

au un scop și o valoare bine precizate

există o mare probabilitate de utilizare a lor

cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea exercițiului financiar

provizioanele pentru riscuri sunt trecute la datorii în situația în care sunt destinate acoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea întreprinderii.

Dacă provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu îndeplinesc condițiile pentru a fi trecute la datorii atunci ele se include în rezultatul exercițiului, după o prealabilă impozitare.

5. reducerea capitalului propriu cu valoarea dividendelor ce revin acționarilor din profitul net nerepartizat și majorarea datoriilor mai mici de un an.

reducerea capitalurilor proprii cu datoria fiscală generată de reintegrarea provizioanelor reglementate și a subvențiilor pentru investiții virate în contul de rezultate, a creșterii capitalurilor proprii ca urmare a diferențelor de conversie pasiv și a reluării provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

Regruparea elementelor corectate

Această operațiune are ca obiect obținerea unor mărimi omogene din punct de vedere al lichidității și al exigibilității. Principalele corecții care se fac precum și grupele care rezultă sunt:

1. Activ imobilizat net se obține din activul imobilizat înscris în bilanțul contabil efectuând următoarele operații:

1.1) Diminuări ale activului imobilizat cu:

– activele imobilizate fictive (non- valori)

– imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea transformându-se în grupa “Activ circulant net”.

1.2) Majorări ale activului imobilizat cu:

– partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an (de exemplu, creanțe – clienți cu scadență mai mare de un an)

– partea cheltuielior înregistrate în avans (aflate în grupa “Conturi de regularizare și asimilate – Activ” din bilanțul contabil), având termen de lichiditate mai mare de un an.

2. Activ circulant net

2.1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având termenul de lichiditate mai mare de un an

2.2) Majorări ale activului circulant cu:

– imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an

– partea de cheltuieli înregistrate în avans, având termen de lichiditate sub

un an

3. Capitaluri permanente

3.1) Diminuări ale capitalurilor permanente din bilanțul contabil cu:

– valoarea activelor fictive

– partea din profitul net ce urmează a fi repartizată (dacă se utilizează un bilanț înainte de repartizarea profitului)

3.2) Majorarea capitalurilor permanente cu:

– veniturile înregistrate în avans având termen de exigibilitate mai mare

de un an

– soldul diferențelor de conversie stabilit ca diferență între soldul contului “Diferențe de conversie – pasiv” și al contului “Diferențe de conversie – Activ”. Dacă acest este negativ el va diminua, cu valoarea corespunzătoare, capitalurile permanente.

4. Datorii cu scadență sub un an includ:

datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică de un an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cu scadență sub un an) din totalul datoriilor financiare;

provizioane pentru riscuri și cheltuieli reale mai mici de un an;

partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende;

venituri constatate în avans, având termen de exigibilitate mai mic de un an.

În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanț după repartizarea profitului, dar dacă aceasta nu este cunoscută, la momentul analizei, trebuie făcută o ipoteză de repartizare în funcție de informațiile disponibile referitoare la politica de dividend a întreprinderii.

Pregătirea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație a bilanțului financiar:

ACTIV=NEVOI PASIV=RESURSE

Când sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment. Acest excedent de resurse degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate imobilizat sau “rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Deci fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă față fără dificultate riscurilor diverse care apar pe termen scurt. Această marjă de securitate garantează solvabilitatea întreprinderii, permițând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăților de către clienți, accelerarea plăților către furnizori), conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independențe financiare față de creanțierii săi.

Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă interes deosebit și merită reținute drept concepte fundamentale ale analizei financiare. Este vorba despre fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte și fondul de rulment propriu, pe de altă parte.

Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanțului financiar constituie un fond de rulment lichiditate sau un fond de rulment financiar (FRF) și poate fi stabilit prin două modalități:

1. FRF = Capitaluri permanente – Nevoi permanente

(exclusiv amortizări (în valoare netă)

și provizioane)

În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.

2. FRF = Activ circulant net – Datorii pe termen scurt

În această accepțiune, fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.

O valoare pozitivă a fondului de rulment financiar arată că resursele permanente finanțează o parte din activele circulante, după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Valoarea negativă FRF reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situație generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcție de specificul activității desfășurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situație periculoasă, alarmantă, în cazul în care întreprinderile cu activitate industrială, fiind o situație permisă întreprinderilor cu profil comercial, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri ( fiind un volum mare și și reînnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor permanente. Situația întreprinderilor industriale poate fi considerată critică atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanțat parțial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcțiune, sau înainte de degajarea surplusului monetar din vânzări, cât și sub aspectul costului ridicat de procurare a creditelor pe termen scurt renegociate în mod constant, uneori în condiții de dobândă, rambursare și garantare mai puțin avantajoase în raport cu cele pe termen lung.

Formula care pune în discuție etajul inferior al bilanțului financiar prezintă interes pentru faptul că evidențiază în termeni mai concreți problemasolvabilității viitoare a întreprinderii. Determinat prin confruntarea directă dintre lichiditățile previzibile pe termen scurt ( activele circulante) și angajamentele imediat exigibile ( datoriile pe termen scurt), indicatorul FRF capătă semnificația unui excedent de lichidități potențiale, sau marjă sau marjă de securitate față de riscurile activității economice.

Stabilirea FRF pe baza maselor bilanțiere din etajul superior al bilanțului financiar este și ea importantă deoarece pune în evidență influența structurii de finanțare asupra constituirii fondului de rulment financiar.

Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcție de structura capitalurilor permanente ( capitaluri proprii și datorii pe termen mediu și lung) analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, conform relației:

Rezultatul negativ al acestei relații de calcul, denumit fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.

Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare și resursele temporare, bilanțul patrimonial pune în evidență un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment .

NFR = (Nevoi temporare – Disponibilități)–(Resurse temporare – Credite bancare pe termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, easemnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situația în care nevoia de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii dela finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoia corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situație poate fi apreciatăfavorabil dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile.

În cadrul analizei patrimoniale, diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă.

Dacă trezoreria netă este pozitivă (FR NFR), atunci excedentul de finanțare, expresia cea mai concludentă a desfășurăii unei activități eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităților bănești în conturi bancare și în casă. Această situație favorabilă se caracterizează într-o îmbogățire a trezoreriei, pentru că întreprinderea dispune din abundență de lichidități care îi permit, atât rambursarea datoriilor pe termen scurt, cât și efectuarea diverselor plasamente eficiente și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situație evidențiază dependența întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmărește obținerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont). Situația de dependență, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichiditățile sau cvasilichiditățile sunt insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limitează autonomia financiară pe termen scurt.

2.2.2. Bilanțul funcțional

Concepția funcțională a bilanțului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.

Analiza funcțională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor, de unde și originea expresiei “analiza funcțională”.

Bilanțul funcțional este utilizat de analistul financiar datorită următoarelor caracteristici:

permite realizarea unei analize dinamice deoarece pleacă de la premisa de continuitate a activității, iar elementele de activ și de pasiv sunt privite ca structuri supuse unei permanente schimbări pe parcursul evoluției financiar – patrimoniale a întreprinderii;

face posibilă identificarea nevoilor de finanțare pe care le are întreprinderea precum și a surselor de finanțare disponibile.

Bilanțul funcțional se structurează în funcție de apartenența posturilor din bilanțul contabil la diferite cicluri de operațiuni, cum ar fi:

ciclul de investiții – care cuprinde ansamblul de decizii privind achiziționarea de active fixe, corporale sau financiare, finanțarea acestor investiții trebuind să se realizeze din surse stabile;

ciclul de exploatare – presupune derularea unor operațiuni specifice de aprovizionare, producție, stocare, vânzare în urma cărora se degajă atât un flux material (de produse, lucrări sau servicii) cât și un flux financiar (de încasări și plăți);

ciclul de finanțare – cuprinde operațiunile derulate între întreprindere și proprietarii de capitaluri (acționari și creditori) și permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidități de intrare și de ieșiredegajat de ciclul de exploatare.

Legătura dintre cele trei cicluri de operațiuni este evidențiată de următoarea schemă restrânsă a bilanțului contabil:

Tabel 6

Pentru întocmirea bilanțului funcțional se utilizează valoarea de origine a elementelor care îl compun. Valoarea de origine este cea care a servit la înregistrarea elementelor în momentul intrării în patrimoniu.

Etapele de realizare a bilanțului funcțional sunt:

traterea posturilor din bilanțul contabil și din afara lui;

ordonarea posturilor de activ și pasiv pe cicluri de operațiuni.

Tratarea posturilor din bilanțul contabil presupune următorii pași:

elementele de activ se înregistrează la valoarea brută pentru a reconstitui investiția inițială care s-a făcut în momentul achiziționării lor;

conceptul de non-valoare sau de “activ fictiv” nu se mai utilizează tocmai pentru că patrimoniul este privit în mod dinamic.

mijloacele fixe deținute în lesing se asimilează activelor imobilizate sporind nivelul acestora cu valoarea de contractare iar în contrapartidă pentru pasiv se majorează împrumuturile pe termen mediu și lung cu partea rămasă de achitat și capitalul propriu cu partea amortizată.

partea de cheltuieli înregistrate în avans care privesc mai multe exerciții viitoare (cheltuieli cu reparații capitale) sunt asimilate investițiilor și majorează valoarea activelor imobilizate, iar cheltuielile care privesc strict exercițiul următor se asimilează creanțelor.

primele de rambursare a obligațiunilor se elimină din activ, iar în contrapartidă se diminuează împrumutul pe termen mediu și lung.

diferențele de conversie activ și pasiv nu de mai înregistrează iar pentru revenirea la valoarea de origine se procedează astfel: cu valoarea diferențelor de conversie activ se majorează creanțele sau se diminuează obligațiile respectiv cu valoarea diferențelor de conversie pasiv se micșorează creanțele sau se majorează obligațiile.

titlurile de plasamemt sunt asimilate creanțelor, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferențiat al lichidității acestora.

veniturile înregistrate în avans sunt asimilate datoriilor de exploatare pentru că din perspectiva continuității activității în contul acestora întreprinderea trebuie să ofere ceva.

Ordonarea posturilor de activ și pasiv pe cicluri de operațiuni poate fi sintetizată astfel:

Tabel 7

La rândul lor, activele ciclice pot fi diferențiate în active ciclice de exploatare (ACE) și active ciclice în afara exploatării (ACAE). Raționamentul este similar și pentru resursele ciclice, existând datorii de exploatare (DE) și datorii în afara exploatării (DAE). Prin compararea mărimilor precizate rezultă doi indicatori utili analizei financiare: necesarul de fond de rulment de exploatare (NFRE) și necesarul de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE):

NFRE = ACE – DE și NFRAE = ACAE – DAE

Suma celor două componente ne arată mărimea necesarului de fond de rulment totală a întreprinderii:

NFRT = NFRE + NFRAE

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă fondul de rulment funcțional sau fondul de rulment net global (FRNG). El se determină după următoarea relație:

FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile (activ imobilizat brut)

2.3. Contul de profit și pierdere

Sintetizând pentru o perioadă de activitate dată (de obicei un exercițiu financiar) ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de îmbogățire) și de cheltuieli (ca surse de răcire), contul de profit și pierdere arată cum s-a ajuns la starea patrimonială inițială la cea finală, reflectate în bilanțurile de la începutul și de la sfârșitul exercițiului (realizează legătura dintre bilanțul inițial și cel final).

Privit prin prisma finalității, dacă bilanțul contabil permite o cunoaștere a stării financiare a patrimoniului, contul de profit și pierdere are un conținut îndeosebi economic, deoarece oferă informații asupra activității industriale, comerciale sau financiare a întreprinderii, a modului cum aceasta își gestionează afacerile, prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe care le generează, cu implicații asupra echilibrului financiar al întreprinderii.

Structura contului de profit și pierdere se face pornind de la activitatea întreprinderii care se identifică cu însăși operațiunile economico – financiare desfășurate de aceasta într-un exercițiu.

Toate operațiunile legate de activitatea principală (sau de exploatare) constituind însuși obiectul de activitate al întreprinderii sunt considerate drept operațiuni curente. Operațiunile curente prezintă, în cadrul fiecărei firme, un caracter specific, legat de activitatea acesteia; în plus aceste activități (operațiuni) se delimitează prin caracterul lor ordinar, obișnuit și repetitiv, permițând determinarea rezultatului curent. În normele de analiză financiară europene rezultatul curent corespunde unui beneficiu curent și real, considerat curent pentru că nu include rezultatele excepționale sau în afara exploatării și real deoarece acest rezultat este determinat în afara oricăror constrângeri ce acționează constrângeri ce acționează asupra contabilității, îndeosebi de natură fiscală.

Noțiunea de activitate curentă și implicit operațiuni curente nu se suprapune însă cu noțiunea de activitate de exploatare; aceasta este componenta esențială, dar nu unica. Operațiunile curente și rezultatul curent pot include și activități accesorii din moment ce acestea prezintă un anumit grad de permanență. În consecință, noțiunea de repetitivitate este primordială pentru a face distincție între operațiunile curente și cele excepționale. Prin urmare, și operațiunile ce nu sunt legate de obiectul de activitate al întreprinderii dar care au caracter permanent sunt operațiuni curente.

Un statut aparte îl au operațiunile financiare care include atât operațiuni obișnuite cât și cu caracter excepțional. Operațiunile excepționale ce au un caracter financiar sunt considerate însă financiare deoarece în acest caz, natura operațiunii primează asupra caracterului ei excepțional.

Operațiunile financiare, prin rezultatul financiar, concură, alături de operațiunule de exploatare la formarea operațiunilor curente ce au drept consecință obținerea rezultatului curent.

Plecând de la aceste considerente, contul de profit și pierdere pune în evidență următoarele niveluri:

Tabel 8

Până în prezent, nu există o schemă universală de prezentare a documentului de sinteză contabilă care este contul de profit și pierdere. Această prezentare variază după tradițiile naționale în ce privește transparența informațiilor contabile cât și particularitățile de ordin juridic, fiscal și economic: în unele țări tendința este de a se publica un minim de informație, adesea impus de legislație, în altele se realizează o descriere clară, completă și semnificativă a activității unei întreprinderi.

Ca formă, contul de profit și pierdere se poate prezenta:

sub formă de tablou bilateral sau cont (schema orizontală)

sub formă de listă (schema verticală)

În România, contul de profit și pierdere, ca piesă a conturilor anuale, se întocmește, în mod obligatoriu, de către toate unitățile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate, fie în sistem de bază (unitățile patrimoniale mari), fie în sistem simplificat (unitățile patrimoniale mici și mijlocii).

Ghidându-se după metodologia utilizată în Uniunea Europeană, instituțiile românești de normalizare au prevăzut câte o schemă standard a contului de profit și pierdere, atât în sistem de bază cât și în sistem simplificat. Forma de prezentare este “în listă” sau schemă verticală, informațiile fiind prezentate atât referitoare la exercițiul financiar precedent cât și la cel recent incheiat.

În varianta românească, contul de profit și pierdere cuprinde: veniturile și cheltuielile exercițiului, grupate după natura lor, cât și rezultatul exercițiului (profit sau pierdere). Acest document se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere Tabel 7

3. Analiza situației financiare

pe baza soldurilor intermediare de gestiune

3.1. Prezentare generală a soldurilor intermediare de gestiune

O apreciere cât mai corectă și mai relevantă a situației financiare a întreprinderii impune necesitatea utilizării unor instrumente de măsurare a rezultatelor susceptibile să traducă realitatea economică și financiară a activității desfășurate într-o manieră mai semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili obișnuiți.

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de rezultate pentru a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului). Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la respectivul nivel de acumulare.

3.1.1. MARJA COMERCIALĂ

Primul indicator furnizat de tabloul soldurilor intermediare de gestiune este marja comercială. Aceasta împreună cu producția exercițiului, reprezintă mai mult o măsură a fluxului global al activității decât un adevărat indicator de rezultat.

Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale, sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială și comercială). Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare a mărfurilor vândute (revândute) includeprețul de cumpărare (fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

Nivelul marjei comerciale este principalul indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activității, suma marjei comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica demonstrează că, două întreprinderi cu activitate comercialăpot realiza, cu aceeași cifră de afaceri, marje comerciale diferite. Analiza tendinței în timp a ratei marjei comerciale (marja comercială/cifra de afaceri) și compararea acesteia cu cele înregistrate de alte întreprinderi, din același sector, constituie elemente de bază în evaluarea performanțelor financiare ale întreprinderilor de acest profil.

Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcție de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate corespund, în general, întreprinderilor specializate în comerț de lux sau comerț tradițional care asigură și service după vânzare. Din contră, întreprinderile care dispun de suprafețe comerciale mari și practică metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje comerciale mai reduse.

Pentru aprecierea oportunității politicii comerciale promovată de întreprindere marja comercială trebuie descompusă pe produse sau evidențiată pe ramuri de activitate. De asemenea, variația marjei comerciale trebuie explicată în funcție de rotația stocurilor, știut fiind faptul că reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensată printr-o creștere a vânzărilor, care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.

În fine, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile previzionale, permițând determinarea pragului de rentabilitate, sau punctul critic al activității comerciale (cheltuieli fixe/marja comercială unitară).

În mod similar și cu semnificație economică apropiată, întreprinderile industriale și de service pot calcula un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale, ca diferență între producția exercițiului și consumurilemateriale (cumpărări de materii prime și materiale minus creșterea, sau plus diminuarea, stocurilor de materii prime și materiale în cursul perioadei de gestiune). Această marjă este cu atât mai semnificativă cu cât producția imobilizată este mai redusă și consumul de materiale mai important.

3.1.2. PRODUCȚIA EXERCIȚIULUI

Producția exercițiului (este cazul activităților industriale)include valoarea bunurilor și serviciilor “fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producția exercițiului va include trei elemente: producția vândută (care reflectă cifra de afaceri industrială), producția stocată (care exprimă variația stocului de produse intermediare, în curs de producție, produse finite dar încă nevândute) și producția imobiliară (care reprezintă lucrările executatede întreprindere în beneficiu propriu).

Producția exercițiului, fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de gestiune, alături de marja comercială, merită diferențiat de indicatorul cifră de afaceri. La întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidențiază vânzările de mărfuri și producția vândută, în timp ce la întreprinderile industriale acestea reflectă doar producția vândută. Ignorând anumite aspecte esențiale privind activitatea întreprinderii, cum ar fi decalajele dintre momentul fabricării și cel al facturării antrenând variația stocurilor ca și producția imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra activității întreprinderii. Dimpotrivă, producția exercițiului oferă o imagine mai fidelă a activității reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune.

Producția exercițiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu, întru-cât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), iar altele la cost de producție (producția stocată și cea imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcție de metoda reținută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.

3.1.3. VALOAREA ADĂUGATĂ

Valoarea adăugată (primul intermediar de gestiune) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.

Valoarea adăugată se calculează pornind de la producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.

Valoarea adăugată = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumuri de la terți

în care:

Consumuri de la terți = Cumpărări de materii prime și materiale Variația stocurilor de materii prime și materiale + Alte cheltuieli și cumpărări externe

Valoarea adăugată nu este evidențiată în contul de profit și pierdere, dar acesta din urmă, conține elemente necesare pentru determinarea sa, în special, pentru stabilirea consumurilor provenind de la terți. Aceste consumuri conțin două categorii esențiale: aprovizionări consumate (cumpărări de materii prime și alte aprovizionări + variația stocurilor + cumpărări nestocate) și alte cumpărări externe consumate (lucrări și servicii executate de terți).

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune evidențiază prima metodă de calcul a valorii adăugate – metoda deductivă. Valoarea stabilită astfel este o valoare adăugată brută, care nu ține cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor și provizioanelor calculate.

Fundamendându-se pe producția exercițiului, valoarea adăugată brută păstrează caracterul eterogen al conceptului de producție. Această limită poate fi depășită prin descompunerea soldului (VA) în două componente corespunzătoare structurii producției. Se obține astfel, valoarea adăugată vândută corespunzătoare producției vândute și valoarea adăugată produsă, aferentă producției imobilizate și stocate.

Sub aspect financiar, noțiunea de valoare adăugată brută nu prezintă interes deosebit, analiza financiară preocupându-se în special, de fluxurile monetare corespunzătoare valorii adăugate vândute, sub rezerva luării în seamă a decalajelor privind creanțele și datoriile aferente operațiilor care au generat această valoare adăugată vândută.

În Franța, au fost elaborate mai multe variante de calcul al valorii adăugate. Varianta de bază este cea elaborată conform Planului Contabil General (PCG), varianta prezentată deja. Pe lângă acestea au mai fost fundamentate:

valoarea adăugată a costului factorilor (sau valoarea adăugată CDB) calculată astfel:

Valoarea adăugată PCG

+ Subvenții de exploatare

+ Redevențe leasing

+ Cheltuieli cu personalul exterior

– Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

= Valoarea adăugată a costului factorilor (CDB)

valoarea adăugată globală, calculată astfel:

Valoarea adăugată PCG

+ Subvenții de exploatare

– Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

– Cheltuieli de personal

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

+ Venituri din reluări de provizioane

– Donații cu amortizări și provizioane

+ Venituri excepționale și alte venituri

– Cheltuieli excepționale și alte cheltuieli

– Participarea salariaților la profit

– Rezultatul distribuit

– Rezultatul nedistribuit

= Valoarea adăugată globală

Curent utilizată în practica financiară, această marjă de acumulare bănească (VA) prezintă interes pentru că:

realizează legătura între nivelul micro și macroeconomic. Prin agregarea valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obține produsul intern brut (PIB).

reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producției sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri și producția. Cifra de afaceri evidențiază performanța comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare. Dar, cifra de afaceri nu este un indiciu pertinent pentru aprecierea dimensiunii unei întreprinderi (cu instalații reduse, o firmă poate realiza o cifră de afaceri importantă, dacă utilizează în proporții semnificative subansamble de la terți pentru obținerea producției sale).

este criteriul de apreciere a creșterii întreprinderii. Rata creșterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creșterea valorii adăugate permite evaluarea creșterii reale a întreprinderii (în caz de inflație, rata de creștere trebuie deflatată)

măsoară gradul de integrare al întreprinderii prin raportul valoare adăugată / producție (CA). Cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrată, adică își poate asigura ea însăși, un număr mare de faze de fabricație, mergând de la materiile prime, până la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor subansamble). Se remarcă de asemenea că pe măsură ce gradul de integrare crește se așteaptă o creștere semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care trebuie căutate noi surse de finanțare;

evidențiază structura exploatării prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuieli cu personalul, cheltuieli financiare, impozite și taxe, autofinanțare) la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii;

reflecă gradul de utilizare a factorilor de producție. Se poate constata că pentru același nivel al valorii adăugate, și cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producție poate fi diferită. Această diferențiere este determinată de randamentul diferit al utilizării forței de muncă și al echipamentelor productive afectata efectiv activității de exploatare (valoarea adăugată / număr de personal; valoarea adăugată / imobilizări de exploatare). Legătura dintre cele două rapoarte este asigurată de rata intensității capitalistice (echipament pe salariat):

Se observă că randamentul muncii va fi cu atât mai mare cu cât intensitatea capitalistică este mai puternică (echipamentul modern cu grad înalt de aitomatizare) și randamentul echipamentelor mai mare;

g) permite, în condiții de funcționare identice, realizarea anumitor clasificații sectoriale. Astfel, la o extremitate, se vor situa întreprinderile comerciale care revând ceea ce ele cumpără, cu o valoare adăugată slabă, iar la cealaltă extremitate, firmele de consultanță, care cumpără puțin și vând (materie cenușie), cu o valoare importantă. Între cele două și sectorul industrial, se întâlnesc, pe de o parte, întreprinderi de înaltă tehnologie, cu valoare adăugată ridicată, iar pe de altă parte, industria constructoare de mașini cu o valoare adăugată modestă. Eficiența informațiilor furnizate de noțiunea de valoare adăugată se fundamentează pe o interpretare a indicatorului. De pildă, creșterea valoarii adăugate nu este neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, în măsura în care această creștere poate fi însoțită de o scădere bruscă a performanțelor comerciale și de o înrăutățire a trezoreriei. În legătură cu rolul valoarii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei întreprinderi, se pot prezenta două aspecte: majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creștere a valoarii adăugate, în timp ce rezultatul și rentabilitatea firmei se pot reduce brusc; creșterea valorii adăugate poate fi rezultatul stocurulor de produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piața va fi incapabilă să le absoarbă datorită prețurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice. Aceste aspecte ne obligă la o interpretare prudentă a valorii adăugate în raport cu factorii care au generat-o.

3.1.4. Excedentul brut de exploatare (EBE)

Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz, Insuficiența brută de exploatare, se stabilește ca diferență între valoarea adăugată (+ subvențiile de exploatare) pe de o parte, și impozitele, taxele și cheltuielile de personal, pe de altă parte.

EBE = Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare – Cheltuieli cu personalul –Impozite, Taxe și vărsăminte asimilate.

Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare (operații strict legate de producția industrială, de activitatea comercială sau prestări servicii), resursă principală a întreprindereii, cu influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității potențiale de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane, profit). Rolul excedentul brut de exploatare în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:

1. Excedentul brut de exploatare este o măsură a performanțelor economice ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reținut în calculul rentabilității economice (EBE / Capital economic), sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE / CA). Un EBE suficient de mare va permite întreprinderilor reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite și asigurarea finanțării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferența va fi distribuită statului (impozit pe profit), acționarilor (dividende) și/sau conservată prin auto finanțare.

2. Excedentul brut de exploatare este independent de politica financiară a întreprinderii ( nu este influențat de veniturile și cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii), de politica de investiții ( nu ține cont de deciziile întreprinderii privind modalitățole de calcul a amortizării), de politica de dividend ( deciziile conducerii firmei privind repartizarea profitului net), de politica fiscală și de elementele excepționale (nu ia în calcul impozitul pe profit și rezultatul excepțional).

Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în materie de finanțare, provizioane, investiții, fiscalitate furnizează informații semnificative cu privire la performanțele industriale și comerciale, fiind de aceea recomandat în studiile de previziune și analize comparative ale întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate. El poate să pună în evidență, mai bine decât rezultatul final, o deficiență structurală a întreprinderii în plan pur industrial și comercial.

3. Excedentul brut de exploatare reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere. Sub rezerva producției imobilizate și a decalajelor generatoare de creanțe, stocuri și datorii cu consecințe asupra trezoreriei, excedentul brut de exploatare constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacităților de producție, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și dividendelor, rambursarea împrumuurilor angajate anterior. Dar, această sursă financiară fundamentală, nu este decât o resursă de trezorerie potențială, un cash-flow potențial degajat de exploatare ( cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a se transforma în lichidități pe măsurareglementării decalajelor dintre nevoile și resursele exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul a excedentul brut de exploatare :

EBE = Venituri din Cheltuieli pentru

exploatare exploatare plătibile

Pornind de la veniturile și cheltuielile încasabile, respectiv plătibile, și avănd în vedere diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate cliențoilor și creditelor furnizor, sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de retenție a fluxurilor monetatre, se poate arăta că o parte din excedentul brut de exploatare se va regăsi imobilizat în variația nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

EBE = Venituri din + Venituri din + Cheltuieli pentru

exploatare încasate exploatare de încasat exploatare plătite

(în cursul exercițiului) (în exercițiul următor) (în cursul exercițiului)

Cheltuieli pentru

exploatare de plătit

(în exercițiul următor)

de unde rezultă:

EBE = Excedent de trezorerie Venituri din Cheltuieli pentru

al exploatării (ETE) exploatare de încasat exploatare de plătit

sau, altfel exprimat:

EBE = ETE NFRE Producția imobilizată

Iar

ETE = EBE NFRE Producția imobilizată

Așadar, excedentul brut de exploatare exprimă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE) rezultat după acoperirea variației de fond de rulment pentru exploatare. Excedentul brut de exploatare reprezintă primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de plecare în tabloul fluxurilor de trezorerie.

3.1.5. Rezultatul exploatării

Rezultatul exploatării privește activitatea de exploatare și pe cea curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările ( doar amortizările economice justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat la cheltuieli excepționale) și provizioanele din excedent brut al exploatări, acesta devine un rezultat net al exploatării:

Excedentul brut din exploatare

Alte venituri din exploatare

Alte cheltuieli din exploatare

Venituri din provizioane și amortizări

Cheltuieli cu provizioane și amortizări

= Rezultatul exploatării

Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor ( plătibile și calculabile) din veniturile exploatării ( încasabile sau calculate).

Exprimarea sub formă relativă ( Rezultatul exploatării/Active de exploatare) a rentabilității activității de exploatare servește la realizarea unor comparații între diverse întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

3.1.6. Rezultatul curent

Rezultatul curent reprezintă rezultatul operațiunilor normale și obișnuite ale întreprinderii, fiind excluse operațiunile excepționale. Se obține prin adăugarea la rezultatul exploatării a rezultatului financiar, conform relației:

Rezultatul exploatării

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

= Rezultat curent

Relevanța acestui indicator poate fi perturbată de faptul că se iau în considerație toate elementele financiare, chiar și elementele financiare excepționale, ceea ce ar conduce la distorsionarea rezultatului obținut.

Acest sold permite, în lipsa elementelor perturbatoare care ar falsifica realismul unor calcule, compararea performanțelor între întreprinderi, sau a performanțelor de la un exercițiu la altul.

3.1.7. Rezultatul excepțional

Rezultatul excepțional reflectă incidența unor evenimente excepționale, favorabile sa nefavorabile, generatoare de rezultat asupra cărora întreprinderea nu dispune, cel mai adesea, decât de o posibilitate de control limitat. Relația de calcul este :

Rezultatul excepțional = Venituri excepționale – Cheltuieli excepționale

3.1.8. Rezultatul net

Rezultatul net apare într-o dublă ipoteză:

ca indicator relativ al eficacității de care întreprinderea a dat dovadă în activitatea sa industrială și / sau comercială.

ca instrument de măsurare a fluxului de resurse adiționale create de întreprindere (profit) sau distruse în timpul exercițiului (pierdere).

Rezultatul curent

+ Rezultatul excepțional

– Impozit pe profit

– Participarea salariaților la profit

= Rezultatul net

Rezultatul net al exercițiului exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Acest profit net trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va rămâne doar un potențial de finanțare. Rezultatul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau / și să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.

3.2. Soldurile intermediare de gestiune – studiu de caz

Calculul soldurilor intermediare de gestiune se va face pe baza datelor furnizate de conturile de profit și pierdere ale societății comerciale SERCONF S.A., prezentate în anexă, firmă care activează în industria textilă.

Pentru a asigura posibilitatea de observare a tendințelor generale de evoluție se calculează soldurile intermediare de gestiune pentru 3 ani consecutivi. Punerea în evidență a variațiilor între ani se va face sub forma indiciilor de variație. Având în vedere că întreprinderea își desfășoară activitatea într-un mediu inflaționist, pentru a asigura comparabilitatea valorilor obținute pentru cei 3 ani a fost calculată și variația reală, luând în considrare influența inflației. Rata anuală a inflației în anul n-1 a fost considerată de 44% iar cea pentru anul n 40%.

Variația nominală se va calcula cu formula:

In – In-1

In =

In-1

In – In-1 (1+i)

Ir =

In-1 (1+i)

a. Marja comercială Tabel 10

b. Calculul producției exercițiului Tabel 11

c. Calculul valorii adăugate Tabel 12

d. Calculul excedentului brut de exploatare Tabel 13

e. Determinarea rezultatului de exploatare Tabel 14

f. Determinarea rezultatului curent Tabel 15

g. Determinarea rezultatului net Tabel 16

Interpretarea rezultatelor obținute

Valorile modeste înregistrate de marja comercială arată o slabă preocupare pentru activitatea comercială desfășurată de întreprindere. Se observă o scădere continuă a indicatorului, activitatea comercială suferind un puternic regres de la un an la altul, cu remarca că pentru anul n ritmul de scădere este mai lent, atât nominal cât și real.

În anul n-1 se constată o creștere în termeni nominali, spectaculoasă a producției, cu 143%, în termeni reali înregistrându-se o creștere cu 69%. Acesta este, indubitabil, un semn pozitiv în activitatea întreprinderii, dar care trebuie tratat cu rezerve întrucât se observă o creștere destul de importantă a producției stocate, ceea ce arată deficiențe și dificultăți în comercializarea producției, poate chiar o reducere a competitivității. În anul n se înregistrează o creștere nominală a producției totale cu 3,68% dar care, în termeni reali, se traduce printr-o scădere de 25,94%. Această scădere este determinată, în principal, de faptul că producția vândută înregistrează o diminuare puternică constituind un semnal de alarmă cu privire la situația dificilă în care se află întreprinderea.

În anul n-1 valoarea adăugată produsă de întreprindere crește, în termeni nominali cu 137,8% (în termeni reali doar cu 64,92%), ceea ce reprezintă un element pozitiv, o premisă pentru o bună desfășurare a activității pe viitor. Dar, în anul n, se constată un declin destul de accentuat: scădere de –6,88% și scădere în termeni reali de –33,49%. Această reducere severă arată o organizare productivă precară, o scădere a productivității muncii și implicit, o reducere a capacității întreprinderii de a asigura remunerarea factorilor de producție, de a onora obligațiile față de furnizori, de creditori și față de acționari. Scăderea valorii adăugate este un indiciu cert al faptului că întreprinderea se află într-o fază de recesiune, confruntându-se cu grave deficiențe în activitate, datorate, în special scăderii vânzărilor și prăbușirii productivității muncii.

În anul n-1, excedentul brut de exploatare crește cu 201,24% , depășind cu mult rata inflației, ceea ce demonstrează că firma dispune, în continuare, de resurse pentru dezvoltare. Dar în anul următor, s-a înregistrat un declin real al excedentului brut de exploatare de 63,6% , datorat creșterii excesive, nejustificate economic, a cheltuielilor de personal și acreșterii fiscalității.

Rezultatul exploatării a crescut, în termeni reali, în amul n-1, cu 109,37%, ceea ce reprezintă o variație pozitivă foarte importantă, ceea ce demonstrează că întreprinderea deține încă resurse pentru desfășurarea unei activități rentabile. Totuși, în anul următor, s—a înregistrat un recul destul de puternic ( în termeni reali de – 63,24%), probând foarte clar evoluția negativă a întreprinderii în acest an. Această reducere are o influență negativă asupra echilibrului financiar, diminuîndu-se capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor sale de plată.

În ceea ce privește rezultatul curent, acesta înregistrează o creștere reală cu 230,55% pentru anul n-1, creștere realizată pe seama reducerii pierderilor din activitatea financiară. Pentru anul n, deși din activitatea financiară se obține profit, după mulți ani în care la acest capitol se înregistrau pierderi majore, datorită scăderii accentuate a rezultatului exploatării se constată că rezultatul curent suferă o diminuare cu 55,22%, în termeni reali. Problema întreprinderii este legată de activitatea de exploatare, mai exact de valorificarea produselor rezultate în urma exercitării acestei activități. Echilibrul financiar al întreprinderii este perturbat, în principal, de insuficiențaîncașărilor din vânzări, profitul din activitatea financiară neputând fi compensator.

Un aspect particular al acestei întreprinderi, cu consecințe negative importante, îl reprezintă activitatea excepțională a sa. Aceasta înregistrează pierderi semnificative care,în plus, cresc vertiginos de la un an la altul. Cauza o reprezintă majorările de întârziere, penalitățile și amenzile datorate pentru neplata în termen a obligațiilor către bugetul de stat. Practic, societatea a atins stadiul în care, plătește doar penalități de întârziere pentru neplata la timp a obligațiilor și nu mai reușelte sa-și achite obligațiile curente de plată la bugetul de stat și la cel al asigurărilor sociale.

În anul n-1 se înregistrează o scădere semnificativă a rezultatului net, profitul net al exercițiului fiind de 25 238 mii lei, ceea ce este o sumă infimă în raport cu dimensiunile societății și capacitățile întreprinderii. Pierderea piețelor tradiționale de desfacere, insuficiența contractelor de desfacere la care s-a ajuns în urma sistemului centralizat de comenzi, tehnologii uzate din punct de vedere moral, productivitatea muncii foarte scăzută, sunt probleme specifice întreprinderilor foste de stat, în perioada de tranziție la economia de piață. În plus, pierderea din anul n se ridică la o sumă apreciabilă: 30 234 129 mii lei.

Pierderea rezultată din activitatea întreprinderii poate fi doar temporară sau se poate menține o perioadă îndelungată, dar, declinul accentuat al rezultatelor obținute de întreprindere indică, totuși o criză destul de profundă.

Analiza situației financiare a întreprinderii

pe baza rapoartelor

Considerații generale

Cunoașterea gradului de indepemdență economică și financiară, detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze care generează schimbări nedorite în activitatea întreprinderii presupun diagnosticarea financiară, printr-un sistem de rate de eficiență.

Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile, și în general, legate între ele printr-o relație cauză – efect. Forma de exprimare a ratelor este variată, principalele modalități fiind: exprimarea printr-un coeficient (un număr), printr-un procent sau printr-un număr de zile ( durată).

Matematic, există posibilitatea formulării unui număr mare de rate ca efect al diferitelor combinații posibile între posturile de bilanț sau informațiilor conținute în situațiile de sinteză. Selecția ratelor trebuie făcută în funcție de poziția pe care se plasează analistul, cât și problemele ce urmează a fi rezolvate. În fond, metoda ratelor este o tehnică de analiză folosiă, atât de analiștii financiari din întreprindere, cât și de organele bancare și cele de studii financiare. Astfel, analistul va trebui să procedeze cu multă atenție la alegerea și interpretarea ratelor ce compun “ bateria “ aptă de a aprecia gestiunea unei întreprinderi și starea de sănătate financiară a acesteia. De aceea, utilizarea ratelor în analiza financiară presupune selecția acelor rate semnificative, independente și omogene. Valorile raportate trebuie să fie comparabile între ele sub aspectul conținutului și al prezentării monetare, știut fiind faptul că succesul analizei prin rate este asigurat în condițiile în care ratele calculate pe mai multe exerciții succesive sunt comparabile.

Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea succesivă a cel puțin trei dimensiuni financiare ale întreprinderii: rentabilitate, lichiditate, structură financiară.

Ratele posibil de determinat fiind numeroase, iar gruparea lor omogenă și ruguroasă fiind greu de realizat, se vor prezenat cele mai semnificative rate circumscrise celor trei dimensiuni financiare, și grupate pe următoarele trei coordonate:

rate de renatbilitate

rate de structură a capitalurilor

rate privind rotația capitalurilor.

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabiele din bilanț și din contul de profit și pierdere, cât și la informațiile conținute în bilanțul financiar și în bilanțul funcțional.

4.2. Rate de rentabilitate

Ratele de rentabilitate evidențiază caracteristicile economice și financiare ale întreprinderilor, permițând compararea performanțelor și industriale și comerciale ale acestora. În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice și financiare obținute ( diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor ( total activ, capital investit, capital economic, etc ).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținite în raport cu activitatea întreprinderii ( rentabilitatea comercială și a mijloacelor economice ( rentabilitatea economică) sau financiare ( rentabilitatea financiară).

Din cele arătate rezultă că rentabilitatea întreprinderii va fi analizată prin cele trei categorii de rate:

rate de rentabilitate comercială

rate de rentabilitate economică

rate de rentabilitate financiară

4.2.1. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.

Există următoarele categorii de date:

Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi în întreprinderile cu activitate comercială.

Această rată pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate. Astfel, o marjă comercială redusă ( insuficientă) implică cheltuieli generale riguroase și daci recurgerea la la forma de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul și economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj, etc. Din contră, marja comercială ridicată ( importantă) reclamă cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune către clienți.

De asemenea, rata marjei comerciale, apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare. Astfel creșterea rata marjei comerciale însoțită de o diminuare a vânzărilor ( CA ) semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-și mențină marjele promovând o politică de prețuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere însoțită de o creștere puternică a vânzărilor evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață. În fine, cazul în care creșterea ratei marjei comerciale este însoțită de o creștere a cifrei de afaceri relevă o situație favorabilă pentru întreprindere, respectiv punerea în vânzare de produse cu performanțe superioare sau ocuparea pe piață a unei poziții concurențiale “forte”.

2. Rata marjei brute de exploatare, sau rata EBE, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale.

Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a egaja profit.

Valoarea ridicată a ratei marjei brute de exploatare posibilitatea financiară de reînnoire a echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei marjei brute de exploatare exprimă o creștere a productivității, în măsura în care rata nu este simpla consecință a creșterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o rată a marjei comercială stabilă, dovedește o împovărare referitoare la costurile exploatării.

3. Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Această rată prezintă facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar și întreprinderi mici. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activității de exploatare ci el poate fi generat de de rezultatul unor operații de dezinvestire ( operații excepționale ) sau a unor plasamente financiare ( operații financiare ). De aceea, pentru perioade mai lungi și în special în marile întreprinderi, evaluarea activității de exploatare ( comercială, industrială ) este mai bine făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.

4. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării pune în evidență eficiența activității dee exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortismente și provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.

5. Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și / sau remunerarea acționarilor săi.

6. Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare ( consumuri și cheltuieli de personal ) pentru 100 lei bogăție creată ( dacă se exprimă procentual ).

4.2.2. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilității economice are o accepțiune mai largă vizând, în esență, eficiența capitalului economic alocat activității productive a întreprinderii. Ea se exprimă prin raportul:

Rezultatul econmic, excluzând elementele financiare și cele excepționale, favorizează comparațiile întreprinderilor aparținând aceluiași sector de activitate.

În exprimarea rentabilității economice, la numărătorul fracției se poate utiliza fie rezultatul exploatării, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor activul total sau o parte a acestuia. Activul total, sau capitalul angajat, cuprinde capitalul economic, imobilizările înafara exploatării și financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării și disponibilitățile bănești, în timp ce capitalul investit, parte a activului economic, cuprinde doar capitalul economic și imobilizările în afara exploatării.

Capitalul economic alocat exploatării nu ține cont decât de imobilizările utilizate de întreprindere pentru activitatea sa de exploatare și de creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

În aceste condiții expresia generală pentru Re devine:

Dacă rezultatul economic expimă rezultatul exploatării înaintea cheltuielilor cu dobânzile și impozitul pe profit, relația de calcul va fi:

în care: EBIT = Rezultatul curent înaintea impozitării + Dobânzile și

cheltuielile asimilate

Rata rentabilității economice, asfel calculată, devine o rată a rentabilității activului economic (RAE).

Dacă rezultatul economic este un excedent brut de exploatare, atunci raportul exprimă rentabilitatea activului economic brut (RAEB).

În teoria financiară din țările occidentale problema alegerii numitorului, între activ total sau capital economic, este foarte dezbătută de autori, în general, optându-se pentru exprimarea rentabilității economice în funcție de capitalul economic.

În funcție de marjele de acumulare utilizate, rentabilitatea capitalurilor economice angajate în exploatare poate fi exprimată sub două forme:

Capitalul economic poate fi brut sau net, după cum imobilizările include, sau nu amortizările și provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea, rezultatul generat de acest capital poate fi un rezultat brut, saunet de exploatare. Pe baza rezultatului brut și net al exploatării, precum și a capitalului economic brut și net se determină două rate de rentabilitate economică: rentabilitatea economică brută (Reb) și rentabilitatea economică netă (Ren), conform relațiilor:

Rentabilitatea economică brută, nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea este folosită frecvent în analize externe deoarece permite efectuarea comparțiilor în spațiu între întreprinderi aparținând aceluiași sector sau sectoare diferite de activitate, indiferent de mărimea lor sau forma de proprietate. Rata rentabilității economice brute măsoară aptitudinea capitalului economic de a asigura reînoirea și remunerarea sa reînoire care ar trebui să se raelizeze într-o perioadă cât mai scurtă.

În economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate economică mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că în maxim 4 ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.

În condițiile economiei românești care înregistrează durate medii de rotație ale activelor economice mult mai mari de 4 ani pragul minim al rentabilității economice va fi mult mai mic decât cel din economiile occidentale.

Rentabilitatea economică trebuie să depășească, în mod necesar rata inflației pentru ca întreprinderea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității, menținându-și astfel activul său economic, în condițiii de inflație (Ri), rentabilitatea economică în termeni reali (Rr) determinată după formula lui Fisher, reprezintă un procent mult mai mic comparativ cu rentabilitatea nominală (Rn).

Pornind de la relația:

(1+Rn) = (1+Rr)(1+Ri)

obținem

Rn = Ri +Rr(1+Ri);

de unde

Rr = (Rn-Ri)/(1+Ri)

Pentru o inflație controlată și normală ce nu depășește 10% termenul (RrRi), din dezvoltarea relației Rn, înregistrează valori forte mici astfel încât poate fi neglijat, iar relația Rr devine:

Rn = Ri+Rr de unde,

Rr = Rn-Ri

În termeni reali rata rentabilității economice are două dimensiuni, și anume: una pentru remunerarea capitalurilor investite cel puțin la nivelul ratei minime de randament din economia națională (rata medie a dobânzii), iar cealaltă pentru remunerarea riscului economic și financiar pe care și l–au asumat posesorii capitalurilor puse la dispoziția întreprinderii. Dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate, acționarii vor beneficia de efectulde pârghie financiară al îndatorării întreprinderii (creșterea rentabilității financiare cu fiecare procent de creștere a îndatorării).

Factorii determinanți ai rentabilității economice sunt puși în evidență prin descompunerea acesteia în două rate explicative conform relației:

sau:

Re = Rentablitatea comercială Productivitatea mijloacelor economice

Nivelul marjei brute evidențiază rezultatul activității de exploatare, inclusiv finalizarea ei prin condițiile de comercializare oglindite în cifra de afaceri, în timp ce rotația capitalului economic prin cifra de afaceri exprimă gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

Se observă că rata rentabilității economice poate fi ameliorată, fie prin cerșterea marjei brute de acumulare, respectiv prin creșterea vânzărilor și reducerea cheltuielilor plătibile, fie prin creșterea rotației capitalului economic prin cifra de afaceri, obiectiv realizabil în condițiile diminuării investițiilor economice, prin optimizarea nivelului stocurilor, creditului-clienți, selectivitate strictă a investițiilor, etc, fie prin ambele căi.

Rata rentabilității economice exprimă în fapt, o combinație între cei doi factori de influență: unul cantitativ exprimând marja brută de acumulare realizată asupra vânzărilor și deci politica de prețuri practicată și altul calitativ exprimând gradul de intensitate a utilizării capitalului economic, deci viteza de rotație prin cifra de afaceri.

De asemenea se poate observa că aceeași rentabilitate economică poate fi generată de două strategii comerciale opuse:

o politică de prețuri înalte, deci cu o marjă brută ridicată, dar cu o rotație lentă a capitalului economic și cu un volum al desfacerilor redus (în țările occidentale această strategie este caracteristică investițiilor din centrul orașului);

o politică de prețuri scăzute deci o marjă mai slabă, dar cu o rotație accelerată a capitalului economic și un volum al desfacerilor important (specific investițiilor situate la periferia orașelor).

Rentabilitatea economică poate fi pusă în corelație directă și cu rentabilitatea factorului muncă oferită de rata marjei asupra valorii adăugate (diferența dintre valoarea adăugată și cheltuielile de personal), cu productivitatea activelor fixe (exprimată prin valoarea adăugată ce revine la un leu imobilizări) și cu structura investiției (oferită de coeficientul investițiilor strategice):

Drept urmare, rata rentabilității economice poate fi majorată, fie prin creșterea productivității activelor fixe, sau prin creșterea gradului de imobilizare al capitalului economic, fie acționând simultan asupra celor trei factori.

4.2.3. Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcută de aceștia în procurarea acțiunilor ei, sau a reinvestirii totale/parțiale a profiturilor ce le revin de drept. De aceea, la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii, sau media acestora în măsura în care în cursul exercițiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numărător figurează, de obicei, rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de impozitare, care prezintă, în raport cu profitul net, avantajul de a fi mai apropiat de realitatea financiară întrucât elimină incidența activității excepționale.

Deși foarte utilizată în analiza financiară, această rată trebuie să țină cont de metodologia determinării profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, al cheltuielilor deductibile și nedeductibile avute în vedere la determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.

Rentabilitatea financiară remunerează acționarii, fie prin acordare de dividende, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, și deci o creștere a valorii intrinsece a acțiunii.

Acționarii majoritari făcând adesea un plasament pe termen lung, nu solicită o rentabilitate imediată pe acțiune și deci un dividend important, fiind preocupați, în special, de un rezultat satisfăcător chiar dacă acesta este conservat de întreprindere, întrucât va genera o creștere a valorii acțiunilor. De aceea, ei sunt interesați de cunoașterea rentabilității capitalurilor proprii, rentabilitate determinată prin raportul: Profit net al exercițiului/Capitaluri proprii. Pentru această categorie de acționari, aprecierea rentabilității nete pe acțiune, sau a profitului pe acțiune, ca expresie directă a profitabilității întreprinderii, poate fi realizată cu ajutorul raportului:

Această rată, determinată pentru fiecare societate pe acțiuni, nu oferă posibilitatea comparațiilor între acestea, datorită dificultăților de interpretare ale diferențelor observate de la o societate la alta. Astfel, două firme de aceeași talie cu capitaluri proprii și profit net de aceeași mărime, deci cu rentabilități ale capitalurilor proprii egale, pot avea profituri pe acțiune diferite în funcție de numărul acțiunilor emise.

Acționarul minoritar este de obicei preocupat de o rentabilitate pe termen scurt și deci, de un dividend imediat. Aprecierea dividendului pe acțiune se face prin raportul:

Ultimele două rate exprimă un venit sub forma profitului sau dividendului pe acțiune. Acest venit poate fi, de asemenea, apreciat în funcție de capitalurile investite. În situația în care capitalurile investite include alături de capitalurile proprii și împrumuturi pe termen lung și mediu, se poate calcula și rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente.

Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor, având și o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor. Rentabilitatea financiară este deci influențată de sursa de proveniență a capitalurilor investite fiind de aceea sensibilă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la situația îndatorării acesteia. În general, când nu se precizează capitalurile în raport cu care se calculează rentabilitatea financiară, este vorba de rentabilitatea capitalurilor proprii.

Pentru societățile cotate la bursă, din economiile occidentale, rentabilitatea financiară este apreciată cu ajutorul unor rate determinate pe baza unor mărimicontabile și bursiere. Înlocuind noțiunea de capitaluri proprii cu aceeade valoare bursieră, se pot formula următoarele două rate: rata capitălizării profiturilor și randamentul dividendelor.

a) Imaginea bursieră a unei societăți este reflectată prin rata capitalizării profiturilor exprimată în două feluri:

sau

Capitalizarea bursieră este calculată la sfârșitul exercițiului contabil conform relației:

Capitalzare bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exercițiului Numărul de acțiuni

Importanța acestei rate este limitată sub aspectul diagnosticului financiar, deoarece cursul unei acțiuni depinde de numeroși factori ( suma distribuită, ponderea acesteia în totalul exercițiului net, etc ), și nu exclusiv de sănătatea financiară a întreprinderii. Astfel, două întreprinderi acționând în același sector, și realizând același profit global pot înregistra rate de capitalizare diferite. Sub acest aspect rata capitalizării profiturilor are mai puțin caracterul unei rate de rentabilitate, devenind în principal o măsură a imaginii bursiere a întreprinderilor cotate. Inversul acesteia reprezintă coeficientul de capitalizare bursieră ( PER = price earning ratio).

sau

PER arătând de câte ori investitorii sunt dispuși să plătească profitul firmei, este numit și “multiplu curs – profit”. În general, valorile coeficientului sunt cuprinse între 8 și 12. Apreciind perspectivele beneficiare ale întreprinderilor cotate, un coeficient mai mic de 8 corespunde unor valori slabe în timp ce PER mai mare decât 12 semnifică valori în creștere. Dacă multiplul curs – profit este ridicat, piața financiară formulează anticipații favorabile asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii și deci este dispusă să achite imediat un preț mai mare în raport cu nivelul profiturilor actuale. Variația coeficientului de capitalizare bursieră redă o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii determinate de îndatorare, de riscul economic al ramurii din care face parte întreprinderea analizată și de variabilitatea profiturilor viitoare.

b. Randamentul efectiv al dividendelor primite de acționari poate fi exprimat cu ajutorul rapoartelor:

Dividend pe acțiune Dividende totale

Rata randamentului dividendelor = sau

Cursul bursier al acțiunii Capitalizarea bursieră

Această rată interesează în special acționarii minoritari, depinzând la fel de puțin de situația financiară a întreprinderii, asemenea ratei de capitalizare a profitului. Pentru acționarul minoritar care așteaptă un rezultat sub forma dividendelor și a plusvalorii de capital, rentanbilitatea financiară poate fi exprimată și prin raportul:

în care:

Po = prețul de cumpărare al acțiunii ( preț de origine );

Pt = cursul acțiunii la momentul t.

Dacă Pt Po acționarul beneficiază de o plusvaloare de capital egală cu diferența dintre Pt – Po. În fapt, la nâumitor se găsește capitalul investit de acționar, iar la numărător remunerarea acestui capital.

Ca și rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi descompusă pe componenet astfel:

sau

adică,

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică Rata globală de îndatorare

Drept urmare, rentabilitatea financiară având originea în rentabilitatea economică, va fi determinată de aproximativ aceeași factori, respectiv:

rata marjei nete de acumulare ( factor cantitativ) care măsoară profitabilitatea întreprinderii, fiind un indicator de politică industrială;

rotația activului total prin cifra de afaceri ( factor calitativ ), reprezentând structura financiară și deci politica de finanțare.

Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară se datorează politicii de finanțare promovată de întreprindere. Astfel la rentabilități economiceegale, rentabilitatea financiară va fi diferită, după cum întreprinderea se finanțează prin fonduri proprii sau împrumutate. Această diferență provine din dublul joc al cheltuielior financiare și al impozitului pe profit.

Pentru a evidenția aceste aspecte vom recurge la o altă descompunere a rentabilității financiare:

deci,

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică Impactul îndatorării

Ultimii doi termeni grupați sub denumirea de “ impactul îndatorării “ reflectă influența cheltuielilor financiare ( nete ) și respectiv coeficientul de îndatorare ( rata îndatorării globale).

Se observă, și în această descompunere dependența rentabilității financiare de rentabilitatea economică și de îndatorare. Pornind de la influența îndatorării întreprinderii asupra rentabilității capitalurilor, proprii, se poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea minimizării costului de procurare al acestora, a creșterii rentabilității financiare, cu evidențierea efectului îndatorării. Acest efect multiplicator al îndatorării constituie “efectul de levier” denumire ce provine de la faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie financiară care influenbțează nivelul rentabilității capitalurilor proprii.

Menținând descompunerea precedentă și integrând influența fiscalității asupra rezultatului vom obține forma cea mai frecventă de prezentare a rentabilității financiare funcție de rentabilitatea economică și de impactul îndatorării.

Fig. 4.1. Ratele de rentabilitatecaracteristice structurii bilanțiere

Re – rentabilitatea economică

Rf – rentabilitatea financiară

Rd – rata medie de dobândă

AE – activul economic

CP – capitaluri proprii

DAT – datorii totale

RE – rezultatul exploatării (neafectat de dobânzi)

i – cota de impozit pe profit

Pentru simplificare se admite ipoteza potrivit căreia profitul net (PN) este determinat de rezultatul exploatării, corectat cu dobânzile (Dob) la capitalurile împrumutate și cu impozitul pe profit:

PN = (RE – Dob)(1 – i)

Din relația de calcul a rentabilității economice se obține rezultatul brut al exploatării (RE) ca remunerare a întregului activ economic:

de unde RE = Re AE

Cum însă activul economic este finanțat integral din capitalurile proprii și cele înprumutate, RE se poate scrie:

RE = Re(CP + DAT)

Dobânda (Dob) ca remunerare a capitalurilor împrumutate la un nivel dat al ratei de dobândă rezultă din relația:

Dob = DAT Rd

Rata rentabilității financiare în aceste condiții devine:

=

de unde:

Rf = Re+Efectul de levier al îndatorării

Efectul de levier al îndatorării = (Re – Rd)DATCP

În această relație fundamentală termenul (Re –Rd) este numit levier, iar termenul DATCP –brațul levierului (anumiți autori atribuie adesea denumirea de levier acestui coeficient de îndatorare, dar aceste nuanțe nu prezintă o importanță deosebită).

Efectul general de îndatorare anternează modificarea nivelului rentabilității capitalurilor proprii în sensul creșterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi mai amplificat prin brațul levierului cu cât ponderea îndatorării în sursele de finanțare va fi mai ridicată.

Dacă levierul (Re–Rd) este pozitiv rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă (fiecare procent de creștere a îndatorării va determina o creștere a rentabilității financiare egală cu diferența dintre Re și Rd). întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute la maxim pentru a beneficia de “efectul de levier”

Dacă levierul (Re–Rd) este negativ creșterea îndatorării întreprinderii are efect nefavorabil asupta rentabilității financiare, asfel încât, cu fiecare procent de creștere a îndatorării rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata medie a dobânzii.

Îndatorarea are în acest caz “efect de măciucă”, determinând scăderea rentabilității capitalurilor proprii. În această situație întreprinderea va trebui să “muncească pentru bancherii săi”.

Relația fundamentală prezentată anterior evidențiază și efectul fiscalității asupra rentabilității financiare. Astfel dacă întreprinderea este profitabilă fiscalitatea (impozitul pe profit)atenuează efectul de levier. Dimpotrivă dacă întreprinderea este deficitară fiscalitatea nu influențează rentabilitatea financiară și formula devine:

,

iar îndatorarea are o influență negativă asupra rentabilității capitalurilor proprii. Acest efect nefavorabil apare întrucât rata dobânzii își menține nivelul contractual prestabilit, în timp ce rata rentabilității economice înregistrează niveluri scăzute, în caz de dificultate, întreprinderea îndatorată este expusă pierderilor severe, ca urmare a cheltuielilor financiare de plată. Se constată în acest caz că riscul financiar este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai îndatorată.

Efectul nefavorabil al îndatorării asupra rentabilității financiare adaugă riscului economic o dimensiune specifică: riscul financiar. De aceea este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de pe piață, pentru a face ami atractivă investișia în întreprinderea respectivă, decât în depozitele bancare, iar depășirea ratei de dobândă să fie proporțională cu prima de risc pe care mediul economic al întreprinderii o prezintă investitorului.

Dacă RdTS reprezintă cota medie de dobândă la împrumuturile pe termen scurt și RdTL cota medie de dobândă la împrumuturile pe termen lung, formula rentabilității financiare nete devine:

Această formulă evidențiază două leviere financiare adesea independente căci ele corespund celor două moduri de finanțare distincte: credute bancare pe termen lung și credite pe termen scurt.

Cum creditele pe termen scurt sunt acordate, în general, la o rată de dobândă mai mare decât cele pe termen lung, caeastă dobândă riscă să depășească rentabilitatea economică a întreprinderii. În această situație, levierul pe termen scurt ar putea avea o incidență negativă mai puternică decât influența benefică a levierului pe termen lung, astfel încât rezultatele lor să determine creșterea riscului financiar. Dacă finanțarea pe termen scurt are caracter permanent, pentru diminuarea riscului, se preferă creșterea fondului de rulment – printr-o creștere a datoriilor pe termen lung – pentru finanțarea nevoilor temporare. De aceea, unii autori recomandă descompunerea levierului pe cele două componente, ca modalitate de preîntâmpinare sau de diminuare a riscului financiar.

Există însă o dificultate practică în determinare levierului pe termen scurt, la întreprinderile cu activitate sezonieră. Raționamentul pornește de la principiul potrivit căruia suma activului (imobilizări + nevoia de fond de rulment + disponibilități) este relativ stabilă. Ori, aceasta este, în special, valabilă pentru imobilizări care nu sunt active aciclice, dar nu și pentru nevoia de fond de rulment care, din contră, este formată din active ciclice și sezoniere. Nevoia de fond de rulment cere, deci, două componente: o parte fixă, reprezentând nevoia de fond de rulment structurală, asimilată nevoilor permanente și finanțată din resurse stabile, și o parte variabilă conjuncturală, reprezentând nevoile sezoniere, finanțată din credite pe termen scurt. De aceea, pentru a face comparabilă rentabilitatea activului pe termen lung (imobilizări) cu rentabilitatea activului pe termen scurt (NFR conjuncturală), trebuie să se ia în considerare valoarea medie a activelor. Altfel, separarea levierului în termen lung și scurt poate fi arbitrară.

Este evident că amplificarea efectului pozitiv al îndatorării este posibilă, în primul rând, prin valorificarea cu randament superior a tuturor resurselor de care dispune întreprinderea, ea fiind interesată să asigure folosirea integrală și eficientă a întregului capital, indiferent de proveniența sa. Aceasta presupune atât sporirea veniturilor, cât și reducerea cheltuielilor în ansamblu, ceea ce se reflectă în creșterea ratei rentabilității economice.

Dar, rentabilitatea economică alături de rata dobânzii practicată la împrumuturile angajate, care poate varia de la o perioadă la alta sub influența mai multor factori, joacă rolul hotărâtor asupra efectului de levier. Sub acest aspect, este deosebit de relevantă situația creată în economia noastră în această fază de tranziție, în care rata dobânzii la creditele bancare a atins nivele deosebit de înalte, coroborat cu limitarea ofertei și creșterea cererii de capital împrumutat. În aceste condiții influența exercitată de rata dobănzii asupra efectului de levier devine cel mai adesea negativă.

Totuși chiar și în cazul ratei înalte a dobânzii, deci a costului ridicat al capitalului împrumutat, se poate obține un efect de levier pozitiv prin selectarea judicioasă, în primul rând, de către agenții economici a acțiunilor întreprinse finanțate prin îndatorare, asigurându-se astfel utilizarea cu eficiență maximă și accelerarea rotației întregului capital.

Pe de altă parte conform relației: (Re – Rd)DATCP, un factor determinant al mărimii efectului de levier este și raportul de mărime dintre capitalul împrumutat și capitalul propriu de care dispune întreprinderea. Dacă vom considera că acțiunea celorlalți factori rămâne constantă, un nivel mai ridicat, sau mai scăzut al acestui raport, va influența direct proporțional asupra efctului de levier rezultat.

În același timp, însă, îndatorarea este o metodă riscantă pentru împrimutat, dar și pentru împrumutător. Din punct de vedere al întreprinderii care folosește împrumuturi, îndatorarea comportă riscul de a nu face față obligațiilor de plată către creditori (rambursări și dobânzi), iar un volum mare al datoriilor exigibile neonorate o poate face insolvabilă, ducând-o la afliment și pierderea capitalului propriu. Acest aspect nefavorabil apare cu atât mai accentuat cu cât proporțiile capitalului împrumutat și dobânzile aferente sunt mai mari, iar rentabilitatea economică este mai redusă.

4.3. Ratele structurii financiare

Aceste rate caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financaiar pe termen lung ;indicatorul termen scurt, apreciază importanță îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, evidențiind și principalele mutații intervenite în structura mijloacelor și surselor generate de schimbările interne și de4 interacțiunea cu mediul economico-social.

Ratele structurii financiare cuprind, în sinteză, trei grupe:

ratele de echilibru financiar;

ratele de îndatorare;

ratele privind structura activului și pasivului.

4.3.1. Ratele echilibrului financiar

Ratele echilibrului financiar sunt de fapt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și scurt și a echilibrului funcțional, evidențiind existența sau inexistența fondului de rulment( FR ), a necesarului de fond de rulment ( NFR ) și a trezoreriei nete ( TN ) ( indicatorii de echilibru financiar ).

Din această categorie fac parte ratele de finanțare și ratele de lichiditate.

Ratele de finanțare pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, investiții care pot fi: strategice, de exploatare și de echilibru.

Rata de finanțare a imobilizărilor sau Rata fondului de rulment evidențiază condițiile de finanțare ale imobilizărilor. Poate fi exprimată prin două modalități, după cum fondul de rulment este determinat în optica funcțională ( fond de rulment funcțional: FRF, sau fond de rulment net global: FRNG ), sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate ( fond de rulment net: FRN sau financiar).

sau

O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanțat din resursele durabile, respectiv din capitalurile permanente. Această durată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent celui de fond de rulment în valoare absolută.

Creșterea valorii raportului corespunde teoretic unei ameliorări a structurii de finanțare, iar diminuarea lui exprimă o deteriorare a situației cu excepția cazului în care aceasta este voluntară și datorată stabilizării structurilor financiare ( reducerea capitalurilor proprii inițial foarte ridicate, rambursarea împrumuturilor neutilizate).

În termeni nominali, valoarea ratei nu reflectă întocmai realitatea, întrucât omogenitatea între numărător și numitor este adesea denaturată de inflație.

De asemenea, poate fi determinată o rată referitoare la finanțarea proprie a imobilizărilor, denumită rata fondului de rulment propriu, sau rata de finanțare a capitalurilor proprii, care se dorește a fi supraunitară.

2. Rata autofinanțării investițiilor ( RAF ) măsoară partea investățiilor autofinanțate și poate fi exprimată cu ajutorul raportului:

unde:

CAF = capacitatea de autofinanțare

IE = investițiile exercițiului

NFRE = variația necesarului de fond de rulment

Dacă valoarea raportului este mai mare decât 1, înseamnă că întreprinderea are capacitatea de autofinanțare suficientă pentru a finanța noile investiții precum și creșterea necesarului de fond de rulment pentru exploatare generată de acestea.

3. Rata de investire ( Rinv ), determină, mai exact decât precedenta ( RAF ), proporția de investire a întreprinderii, în cursul exercițiului, făcând posibilă aprecierea creșterii întreprinderii în raport cu politica de investiții promovată.

4. Rata finanțării activului economic ( RAE ), comparând valoarea capitalului financiar, pune în evidență echilibrul financiar funcțional, dacă valoarea sa este supraunitară.

Această rată trebuie analizată în strânsă corelație cu rata de finanțare a imobilizărilor. Astfel, dacă rata finanțării activului economic este subunitară, iar rata de finanțare a imobilizărilor este supraunitară, întreprinderea trebuie să recurgă la credite bancare pentru a putea finanța excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în raport cu resursele durabile.

Se ridică următoarea problemă: resursele durabile pot să finanțeze ciclul de exploatare? Pentru soluționrea acestei probleme facem apel la analiza funcțională, care conferă necesarului de fond de rulment pentru exploatare un caracter dual, corespunzător elementelor structurale și conjuncturale. De aceea, componenta structurală poate fi, în mod normal, finanțată de resurse stabile, în timp ce componenta conjuncturală ( legată de sezonalitate, conjuncutră economică, etc ) trebuie finanțată de credite bancare curente.

5. Analiza echilibrului funcțional ( RAE) poate fi completată cu rata de finanțare a necesarului de fond de rulment pentru exploatare ( RNFRE ), care evidențiază proporția corespunzătoare din fondul de rulment funcțional ce finanțează partea cea mai stabilă a necesarului de fond de rulment legate de exploatare ( stocurile ).

Raportul se consideră satisfăcător dacă necesarul de fond de rulment funcțional reprezintă 2/3 din stocuri. Această rată reprezintă, în general, marele inconvenient de a compara un element static ( fondul de rulment ) cu un element fluctuat ( stocurile ).

6. Rata de finanțare bancară a exploatării sau rata creditelor de terzorerie ( RCT), complementară cu rata de finanțare a necesarului de fond de rulment pentru exploatare, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen câscurt pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.

B. Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar ( etajul inferior al acestuia ). În fapt, ratele măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.

Ratele de lichiditate sunt semnificative în cazuzl unei comparații între întreprinderi din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași întreprindere.

Gradul în care întreprinderea poate face față datoriilor pe termen scurt, este dat de un sistem de rate de lichiditate, care cuprinde:

rata lichidității generale ( globale );

rata lichidității reduse;

rata lichidității immediate.

1. Rata lichidității generale ( RLG ), sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.

Lichiditatea generală reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară ( cuprinsă între 2 și 2,5% ).

sau

Valoarea supraunitară dovedește că, cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie pentru bancă, un grad de siguranță, în acordarea noilor credite, concretizat în existența unui fond de rulment financiarc îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante, sau unor deteriorări în valoarea acestora. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea clienților.

Lichiditatea generală, însă, are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabil care o influențează, cum ar fi: natura sectorului de activiatte, structura activelor circulante, rotația activelor circulante, intensitatea sezonalității, etc. De acee, lichiditatea trebuie stabilită și prin implicarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv pasivelor circulante.

Rata lichidității generale compară ansamblul lichiditșților potențiale ( active transformabile în monedă pe termen scurt ) cu exigibilitățile potențiale ( datorii rambursabile pe termen scurt ). Dacă lichiditșțile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale ( RLG 1 ), înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de capitalurile circulante, astfel că fondul de rulment financiar a devenit negativ. Această situație sesizează faptul că întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din creditele bancare pe termen scurt, ceea ce convine regulilor de finanțare. Valoarea subunitară raportului nu prezintă un pericol, în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă că stocurile se reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fără a stânjeni continuitatea producției, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant.

În ceea ce privește analiza evoluției lichidității, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia să fie crescător. O evoluție descendantă a lichidității ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind să fie circumspecți în acordarea de noi împrumuturi.

2. Rata lichidității reduse ( RLR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități.

sau

Valoarea supraunitară a ratei evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt ( cel puțin prin avansuri și prin aconturi primite de la clienți). În general, raportul este subunitar și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte. În teoria economică, sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială.

3. Rata lichidității immediate ( RLI ) sau rata capacității de plată imediată, caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de încasările ( disponibilitățile existente ). Ea asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivulu.

Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității immediate mai mare de 0,36. Capacitatea de plată este o rezultată a fluxurilor materiale și bănești, un efect și o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când întreprinderea dispune de lichidități și alte valori transformabile imediat în monedă corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente. Interpretarea ratei implică și alte informații referitoare la condițiile de desfășurare a activității. Deși teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate ridicată,ea poate avea și alte semnificații, cum ar fi, folosirea neeficientă a resurselor disponiile. O valoare ridicată nu poate fi garanția unei solvabilități, dacă restul activelor circulante are un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schumb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor immediate.

Menținerea capacității de plată este rezultatul activității complexe desfășurate de întreprindere în sectoarele de aprovizionare, producție, comercializare și impune luarea unor măsuri tehnice, economice și financiare, care să asigure un circuit normal al capitalurilor.

Rata lichidității immediate este un ndicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor. De aceea, capacitatea de plată reclamă o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligațiilor cu cele de încasare a drepturilor bănești. Pentru a spori fiabilitatea analizei, trebuie luată în calcul viteza de rotație a capitalurilor.

Gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale este dat de rata solvabilității pe termen lung ( RSTL ), exprimată prin raportul:

Valoarea raportului mai mare decât 1,5 dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, immediate și depărtate față de terți.

Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichiditate nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală.

Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută corespunzător activului neangajat în datorii: situație netă.

O valoare mai mică de 1,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și lichiditatea-a asumat furnizorul de fonduri puse la dispoziția întreprinderii, risc evidențiat și, în analuza echilibrului financiar, de valoare negativă a situației nete. În cazul în care dificultățile financiare ale unei întreprinderi devin periodice acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale și pot afecta, atât imaginea firmei ce capătă o reputație de “rău platnic”, cât și desfășurarea activității viitoare.

4.3.2. Ratele de îndatorare

Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidențiază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând finanțarea externă prin datorii, cu ondurile proprii, ratele pun în evidență componența datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen mediu și lung.

Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:

1. Coeficientul total de îndatorare sau “rata levierului” ( Lichiditatea ) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii. Acest indicator poate fi interpretat și ca o rată a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând gradul în care angajamentele sale, pe termen lung și scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii

Ci cât rata levierului este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigură.

2. Rata datoriilor financiare ( RDF ) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung.

Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung și mediu, dacă rata datoriilor financiare este mai mică decât 0,5.

3. Rata independenței financiare a întreprinderii (RIF), complementară cu rata datoriilor financiare, măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente.

În general, rata trebuie să fie superioară sau cel puțin egală cu 0,5 din aceleași considerente impuse de normele bancare în relațiile de credit cu întreprinderea.

4. Rata capacității de împrumut (RCI) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.

În cazul în care resursele proprii sunt mai mici decât datoriile la termen, respectiv RCI 1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. De aceea, normele bancare recomandă un raport supraunitar.

5. Rata capacității de rambursare, sau rata acoperirii creditelor, exprimă, teoretic, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung (RCRTL)

Cu cât valoarea raportului este mai mică cu atât mai mare (bună) va fi capacitatea de rambursare. Intervalul maxim, impus de normele bancare, pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor la termen prin capacitatea de autofinanțare reprezintă 3 ani, iar (RCRT) pentru rambursarea datoriilor totale (termen lung și scurt) 4 ani.

6. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidență capacitatea de plată a costului îndatorării, separând întreprinderile sănătoase de cele falimentare.

Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea analizată se confruntă cu dificultăți de gestiune financiară riscând să intre în satre de faliment.

7. Costul îndatorării, sau rata medie a dobânzii (RDOB), poate fi exprimat prin raportul:

În măsura în care rata medie a bobânzii este inferioară ratei de rentabilitate economică a întreprinderii analizate, îndatorarea favorizează finanțarea prin împrumuturi. În această situație apare efectul de levier cu influență benefică asupra rentabilității capitalurilor proprii.

8. Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (RCC) exprimă alegerea realizată de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu și lung și creditele bancare curente (credite pe termen scurt).

O proporție mare a creditelor bancare curente în îndatorarea întreprinderii poate semnifica o situație de vulnerabilitate care ține de tipul acestor resurse și de costul lor ridicat.

4.3.3. Ratele privind structura activului și pasivului

Ratele referitoare la structura bilanțului contabil, sau ratele de structură patrimonială, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Importanța acestui demers constă în aceea că permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp. Informațiile privind situația financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

A) Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii. Cele mai semnificative ca valoare informativă dar și frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt:

1. Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispozițiă întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.

Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate analitice:

a) Rata imobilizărilor corporale (RIC), are o mărime determinată, în general, de natura activității întreprinderii:

Fiind dependentă de specificul activității cât și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii rata va înregistra valori diferite de la o ramură la alta. Astfel, în ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă, rata imobilizărilor corporale este relativ redusă. Chiar și pentru întreprinderile aparținând aceleiași ramuri, rata este diferită ea depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum și de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorită incidenței diferiților factori asupra ratei imobilizărilor corporale, este foarte dificil de stabilit o mărime de referință, o rată optimă. Cu toate acestea specialiștii apreciază că pentru întreprinderii comparabile rata imobilizărilor corporale arată în ce măsură firma va putea rezista unei crize economice știut fiind faptul că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în active fixe implică riscul netransformării rapide a caestora în lichidități. Cu cât valoarea raportului este mai mare cu atât mai greu întreprinderea va putea să opereze o conversie în caz de schimbare bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței, a preferințelor consumatorilor, etc.

b) Rata imobilizărilor financiare (RIF), dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreține în special cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social, se determină prin raportul:

Ca măsură a politicii de investiții financiare, mărimea indicatorului este strâns legată de mărimea întreprinderii. În practica financiară occidentală aceasta se explică, prin valorile mici înregistrate de rata imobilizărilor financiare la întreprinderile mici, respectiv valorile foarte ridicate în cazul holdingurilor.

Din considerente de egalitate bilanțieră, se poate calcula o rată mai puțin semnificativă pentru restul imobilizărilor (necorporale plus alte valori): RRI

c) Rata activelor circulante (RAC), complementară cu rata activelor imobilizate, se calculează astfel:

În procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata activelor de trezorerie (disponibilități, valori mobiliare de plasament, etc.).

– Rata stocurilor (Rs)este influențată de natura activității întreprinderii cât și de lungimea ciclului de exploatare.

Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și cea a distribuției de mărfuri și foarte scăzut în sfera serviciilor. Fiind determinată direct și de durata ciclului de exploatare, la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata va fi mai ridicată și invers. Nivelul stocurilor modificându-se sub influența factorilor conjuncturali și a cerințelor pieței, interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea cu cifra de afaceri , în mod normal, indicele cifrei de afaceri trebuie să depășească indicele stocurilor, iar durata de reînnoire a stocului prin cifra de afaceri să fie cât mai mică ( accelerarea rotației stocurilor ).

Rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice, în raport cu natura constitutivă a stocurilor ( materii prime, produse finite, mărfuri).

– Rata creanțelor comerciale ( RC) reflectă politica comercială a întreprinderii și este influențată de natura clienților ( populație, întreprinderi, etc ) și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi din aval.

Rata înregistreayă valori nesemnificative ( sau nule ) la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar ( comerțul cu amănuntul, prestări de servicii către populație ) și valori mai ridicate în cazul relațiilor dinte întreprinderi cu decontări fără numerar.

– Rata activelor de trezorerie ( RAT ) reflectă ponderea disponibilităților bănești și a valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii:

Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie, în caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

B. Ratele privind structura pasivului, furnizând informații referitoare la structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanțare a întreprinderii. Două caracteristici majore ale politicii de finanțare rețin în mod deosebit etenția, respectiv stabilitatea resurselor și autonomia financiară globală a întreprinderii.

1. Rata care pune în evidență structura pe termen a pasivului este dată de raportul dintre capitalurile permanente și pasivul total ( ansamblul resurselor ) și este un indicator global referitor la stabilitatea finanțării, purtând denumirea de rata stabilității financiare.

2. Pe de altă parte, repartiția între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului este apreciată prin următoarele rate:

a. Rata autonomiei financiare globale ( RAFG ) este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanțării sale.

Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere valoarea indicatorului poate să difere de la o întreprindere la alta făcând dificilă stabilirea unui raport optim, a unei rate de referință. Cu toate acestea, specialiștii recomandă ca satisfăcătoare o rată mai mare sau cel puțin egală cu 1/3, iar băncile folosesc ca prag minim o rată de 30% a activului net ( capitaluri proprii ) față de totalul pasivului.

b. Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globală ( RIG ) care măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata și originea lor, în patrimoniul întreprinderii:

Această rată prin natura ei este subunitară, și pe măsură ce valoarea ei se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.

Întrucât ultimele două rate ( a și b ) dau o apreciere globală asupra independenței financiare a întreprinderii, pentru a spori eficacitatea analizei se recomandă completarea lor cu ratele de îndatorare.

4.4. Ratele privind rotația capitalurilor

Analiza patrimonială, deși evidențiază indicatori semnificativi pentru aprecierea lichidității ( FR, NFR, TN =, prezintă enumite limite, întrucât ea oferă informații statice cu valoare descriptivă insuficientă pentru o judecată de fond și nu furnizează nici o indicație privind comportamentul elementelor din structura necesarului de fond de rulment.

Ratele de rotație, furnizând cele mai importante informații calitative privind analiza bilanțului financiar, sunt recomandate în analiza lichidității, pentru completarea ratelor de trezorerie. Studiul lor este logic în optica analizei lichiditate-exigibilitate care recomandă o marjă de securitate, sub forma fondului de rulment financiar, pentru absorbirea decalajelor ( întârzierilor și accelerărilor ) ce pot apare la nivelul activelor și pasivelor sub un an.

Analiza ratelor de rotație permite aprecierea comportamentului fiecărei componente a necesarului de fond de rulment, deoarece ratele măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor și a creanțelor comerciale pe de o parte și exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte. Ori avoluarea lichidității activelor și a exigibilității datoriilor reprezintă un element esențial și pentru aprecierea fondului de rulment.

Pentru analiza activelor și pasivelor mai mici de un an, pot fi utilizate rate de rotație exprimate în număr de rotații ( Kr = coeficient de rotație) dar și în număr de zile ( D = durata unui circuit de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri ). Relația de legătură între cele două forme ale vitezei de rotație este dată de raportul:

, în care Vz reprezintă viteza exprimată în număr de zile

Cifra de afaceri încorporează elementele valorice necesare pentru acoperirea cheltuielilor de fabricație, reînnoirea stocurilor de materiale, pentru plata furnizorilor de materiale, plata salariilor, rambursarea creditelor, cât și pentru acoperirea altor nevoi de dezvoltare și stimulare a personalului, asociaților sau acționarilor după caz. Drept urmare, fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp specific prin cifra de afaceri, iar fiecare datorie va fi achitată într-un anumit timp prin componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri, timpi numiți durate de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri.

Durata de rotație globală a capitalurilor ( DR ) exprimă numărul de zile în care cifra de afaceri totală sau anuală reînnoiește activele sau achită datoriile, fiind dată de relația:

Ratele exprimate printr-un coeficient de rotație compară fluxurile înregistrate în contul de rezultate cu soldurile de bilanț. Rotația de ansamblu a capitalurilor în raport cu cifra de afaceri este dată de raportul:

Kr = viteza de rotație globală exprimată în număr de rotații pe an.

Viteza de rotație ( numărul de rotații ) calculat pentru fiecare element corespunzător activelor circulante, respectiv datoriilor de exploatare ( în cea mai mare parte către furnizări ) se prezintă în continuare:

1. Pentru stocuri se poate calcula o viteză de rotație globală ( Vr ), în funcție de cifra de afaceri și valoarea stoculi mediu global reflectată în bilanț:

în care, stocul mediu global poate fi calculat în două moduri:

În scopul identificării aspectelor favorabile, dar ami ales a celor nafavorabile ale gestionării resurselor, se recomandă determinarea vitezei de rotație pe fiecare categorie de stoc, astfel:

Această rată stabilește numărul de cicluri pe care stocul le descrie în medie în cursul unei perioade, ținând cont de ritmul operațiilor de aprovizionare, producție și vânzare. Numărul de rotașii ale diferitelor categorii de stocuri diferă în funcție de natura activității, cât și de condițiile de gestiune din întreprinderea respectivă.

Aplicarea acestor rate indică adesea probleme tehnice datorate neomogenizării celor doi termeni de calcul, motiv pentru care se recomendă exprimarea indicatorilor în prețuri fără taxe, asigurându-se astfel comparabilitatea datelor.

2. Viteza de rotație a creanțelor ( coeficientul ) pune în evidență numărul reînnoirilor portofoliului mediu de creanțe, prin fluxul anual de vânzări.

Pentru a asigura comparabilitatea celor două mărimi luate în calcul, atât vânzările cât și creanțele vor fi exprimete în prețuri care include taxele ( în special TVA ).

3. Viteza de rotație a datoriilor către furnizori evidențiază numărul de rotații ale creditelor furnizori, respectiv de reînnoire ( achitate ) a datoriilor către furnizori, generate prin fluxuri de aprovizionare.

Ratele exprimate în coeficienți de rotație au o putere informativă redusă, rămânând totuși sub aspectul conținutului niște mărimi abstracte care nu redau în termeni concreți realitatea economică.

Aceste limite pot fi depășite dacă în analiza financiară se utilizează ratele de rotație exprimate în număr de zile. Fiind exprimate sub formă de mărimi concrete (durata de rotație a stocurilor, durata de încasare a clienților, de achitare a furnizorilor, ale celorlalte datorii ale întreprinderii) și oferind un grad ridicat de comparabilitatea mărimilor realizate în perioadele anterioare sau cu cele realizate de întreprinderi aparținând diferitelor sectoare de activitate, ratele exprimate sub forma duratelor de rotație au o putere informativă superioară tuturor indicatorilor financiari utilizați în analiză (exprimați în mărimi absolute dar și relative).

Elementele de activ sau de datorie necesare dimensionării ratelor cinetice reprezintă mărimi medii ale soldurilor din bilanț, iar componentele valorice ale cifrei de afaceri se preiau din contul de profit și pierdere.

Duratele de rotație ale capitalurilor întreprinderii în raport cu cifra de afaceri se prezintă de asemenea pe principalele grupe bilanțiere: stocuri, clienți, furnizori, alte elemente patrimoniale.

1) Duratele de rotație ale stocurilor, în funcție de componența acestora pot fi:

– Durata de rotație a stocurilor de materii prime și materiale (DMP):

, în care: MP = valoarea consumurilor de materii prime și materiale de la terți (bilanț);

– Durata de rotație a stocurilor de produse în curs de fabricație (DCF)

, în care: PCF = valoarea produselor în curs de fabricație (bilanț);

– Durata de rotație a stocurilor de produse finite (DPF):

, în care: PF = valoarea produselor finite (bilanț).

Durata de rotație a stocurilor trebuie examinată în funcție de natura activității și condițiile de gestiune. Făcând posibile comparațiile sectoriale, aceste rate permit evidențierea performanțelor întreprinderii în materie de gestiune a stocurilor. De asemenea, evoluția duratei de rotație trebuie examinată comparativ cu evoluția cifrei de afaceri, creșterea cifrei de afaceri antrenând inevitabil o majorare a stocurilor. Deci, mărimea stocurilor este esențială ea reprezentând o componentă majoră a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă este un aspect nefavorabil datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității întreprinderii. O creștere exagerată a stocurilor poate proveni din cumpărări speculative care pot reprezenta în timp o bună afacere, deși pe moment mărește riscul de insolvabilitate. De aceea, analiza trebuie să se facă cu prudență să se identifice cauzele variațiilor înregistrate, să se aibă în vedere situațiile conjuncturale.

2) Durata de încasare a clienților (Dî):

, în care: CI =valoarea creditelor clienți (bilanț).

Durata de încasare a clienților variază în funcție de importanța, dar mai ales specificul întreprinderii, astfel că aprecierea ei trebuie trebuie făcută în raport cu duratele medii ale ramurilor din care fac parte întreprinderile analizate. Astfel, dacă durata medie de încasare a clienților este superioară normelor de ramură situația este defavorabilă (încetinirea vitezei de rotație), cazul contrar evidențiind o situație favorabilă concretizată în reducerea duratei de încasare (accelerarea încasărilor) și deci creșterea vitezei de rotație a clienților.

Mărimea acestui indicator este influențată de următorii factori:

strategia întreprinderii furnizoare privind piața de desfacere. Astfel, agenții economici care urmăresc extinderea pieței vor acorda clienților un interval de plată mai mare, comparativ cu concurenții lor.

natura clientelei. În acest sens furnizorii pot acorda un interval de plată mai mare întreprinderilor ce se aprovizionează regulat de la ei, întreprinderilor din afara granițelor țării dacă aceasta le stimulează exportul precum și agenților economici care prezintă garanții materiale și financiare sănătoase.

natura produselor. Durata de decontare va fi mai mică pentru mărfurile alimentare perisabile și mult mai mare pentru echipamentele industriale.

conjunctura economică. În condiții favorabile, furnizorii de produse finite manifestă tendința de acordare a unor intervale de timp mai largi , iar în condiții de instabilitate economică

Durata medie de încasare a clienților reprezintă un instrument de politică economică și financiară la latitudinea agentului economic. Orice întreprindere va consimți la majorarea duratei numai în măsura în care vânzările sporesc, iar vânzările suplimentare sunr generatoare de profituri suplimetare.

Pentru a-și asigura mijloacele de plată, întreprinderea trebuie să promoveze o politică de diminuare a creditelor acordate clienților săi dar și de prelungire a termenelor de achitare a datoriilor către furnizori. În condițiile în care durata de încasare a creanțelor este mai mică decât durata de achitare a furmizorilor are loc o atragere de surse relkativ gratuite din partea furnizorilor pentru finanțarea ciclului de exploatare.

Prin urmare, viteza de rotație a furnizorilor se apreciază cu ajutorul duratei de achitare (plată) a datoriilor față de aceștia.

3) Durata de achitare a furnizorilor (Dfz):

, în care: CA =cifra de afaceri (inclusiv TVA)

Fz =valoarea creditului furnizori (bilanț).

De asemenea, aprecierea realistă a duratei de achitare a furnizorilor se face prin raportarea acesteia la duratele medii ale ramurii. Dacă durata medie a întreprinderii analizate este superioară normelor de ramură, din care face parte întreprinderea analizată, situația este favorabilă evidențiind o ameliorare a termenelor de plată numai dacă este justificată de o solvabilitate convenabilă și comenzi regulate și nu de dificultăți de trezorerie conducând la întârzierea plăților. Această prelungire a termenelor de plată poate fi considerată mai degrabă un “termen de grație” decât un termen de creditare. Durata de achitare a furnizorilor, inferioară duratelor medii de ramură evidențiază o situație nefavorabilă care poate fi datorată reducerii termenelor de plată consimțite de furnizori din cauza lipsei de solvabilitate a întreprinderii sau dezvoltării economice slabe și nu datorită unei situații de trezorerie satisfăcătoare autorizând întreprinderea analizată să plătească mai rapid furnizorii. Variabilitatea vitezei de rotație a furnizorilor depinde în mare măsură de factorii enumerați la rotația clienților.

4) Alte durate de rotație

a) durata de amortizare a activului imobilizat (Dam):

;

b) durata de rambursare a datoriilor financiare (DDf):

;

c) durata de achitare a obligațiilor fiscale (Dof):

.

Pentru postul de activ “Disponibilități” nu se calculează viteza de rotație, acestea (lichiditățile) exprimând în fapt rezultatul final al rotației capitalurilor. De asemenea, nu se calculează viteza de rotație nici pentru capitalul propriu, acesta nefiind exigibil decât în situații extreme.

4.5. Analiza situației financiare a întreprinderii

pe baza rapoartelor. Studiu de caz

Ratele de rentabilitate Tabel 17

Comentarii

Rata marjei comerciale înregistrează valori foarte scăzute, ceea ce arată o slabă eficiență a activității comerciale. Aceste performanțe modeste se datorează și ponderii scăzute a activității comerciale în activitatea globală desfășurată de întreprindere. Un aspect demn de remarcat este că rata marjei comerciale înregistrează un declin puternic în anul n – 1, scăzând de 6 ori.

Rata valorii adăugate, care are valori importante, indică o activitate productivă semnificativă, precum și faptul că activitatea de exploatare desfășurată de întreprindere generează o plus – valoare importantă.

Nivelul în scădere al ponderii amortizării în valoarea adăugată reflectă o slabă activitate investițională (nu au mai fost achiziționate noi active imobilizate). Se observă o tendință de reducere a ponderii în care valoarea adăugată realizată este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor cu personalul, în anul n – 1, urmată de o creștere în anul n, având drept cauză încetinirea procesului de restructurare al întreprinderii. Aceasta, coroborată cu scăderea valorii adăugate și creșterea cheltuielilor de personal, trădează un nivel destul de scăzut al productivității muncii.

Randamentul mâinii de lucru este relativ scăzut, abia depășined valoarea cheltuielilor de personal anuale pe cap de salariat. Se evidențiază o stagnare a randamentului mâinii de lucru în anul n, ceea ce arată că întreprinderea are un număr de angajați mai mare decât ar fi justificat de performanțele sale economice.

După ce în anul n – 1, rata excedentului brut de exploatare crește cu 25% , în anul următor se constată o scădere accentuată, cu 49% a indicatorului, ceea ce relevă deficiențe situației financiare a întreprinderii în anul n față de anul n – 1. Nivelele derizorii ale ratei profitului net în primii doi ani ai analizei prefigurează pierderea serioasă înregistrată în al treilea an

Rapoarte privind rezultatele Tabel 18

Comentarii

Rentabilitatea capitalurilor proprii este mult sub cea minimă. În primii doi ani ai analizei valorile înregistrate sunt extrem de reduse, existând și problema dacă activitatea întreprindere se mai justifică din punct de vedere economic. În al treilea an, pierderea înregistrată este una importantă, reprezentând 39,18% din capitalurile proprii. O evoluție asemănătoare cu cea a rentabilității capitalurilor proprii înregistrează și rentabilitatea capitalurilor permanente.

Rentabilitatea economică, după ce are un trend pozitiv în anul n – 1, scade în anul n la 6,91% din activ. De remarcat este faptul că și în anul n, rentabilitatea economică este pozitivă, deși întreprinderea a înregistrat o pierdere semnificativă. Acesta este un element care dovedește faptul că întreprinderea are încă o activitate de exploatare acceptabilă.

Rentabilitatea cheltuielilor se situează pe aceeași linie descendentă, având valori insignifiante în primii doi ani. În anul n, s-a înregistrat o pierdere de 15,84 lei la 100 lei cheltuieli, cifră ce reprezintă un serios semnal de alarmă pentru viitorul activității, care începe să-și piardă din raționalitatea economică.

Rapoarte de structură Tabel 19

Comentarii:

Valorile ridicate ale ponderii imobilizărilor corporale arată foarte clar profilul industrial al activității întreprinderii. Tendința de scădere se datorează și faptului că activele imobilizate nu au mai fost reevaluate din 1993, în timp ce valoarea celorlalte elemente de activ a crescut datorită eroziunii monetare (inflației). Ponderea nesemnifivativă a imobilizărilor financiare indivă o slabă preferință pentru plasamente financiare, determinată și de faptul că întreprinderea nu dispune de resurse de trezorerie permanent excedentare care constituie condiția de bază pentru efectuarea de investiții financiare.

Ponderea stocurilor este relativ mare, această creștere reliefând dificultăți în desfacere sau orientarea fabricației pe stoc și nu spre cererea pieței. Se observă o creștere a ponderii creanțelor deținute de societate în ulitimii doi ani. Această valoare ridicată ar putea ascunde o situație de dificultate în asigurarea lichidităților, antrenând o acumulare de plăți restante.

Raportat la valoarea activului, ponderea disponibilităților este foarte redusă, și în continuă scădere. Diminuarea ponderii disponibilităților se datorează lipsei unei gestiuni optime a trezoreriei întreprinderii.

Se observă, de asemenea, o scădere accentuată a ponderii în totalul surselor de finanțare a capitalurilor aflate pe termen lung la dispoziția întreprinderii, ceea ce va pune sub semnul întrebării finanțarea viitoare a activității. În contrapartidă, se înregistrează o creștere vertiginoasă a datoriilor pe termen scurt angajate de societate. Ponderea ridicată a datoriilor curente, la care se adaugă și ponderea în creștere a creanțelor clienți, demonstrează starea gravă în care se găsește întreprinderea din punct de vedere al lichidității.

Se înregistrează diminuarea ponderii capitalurilor proprii în totalul surselor de finanțare, prefigurând deteriorarea situației financiare a firmei. În paralel, crește ponderea datoriilor în total pasiv, ceea ce denotă faptul că întreprinderea apelează din ce în ce mai mult la surse de finanțare externă.

Rapoarte de finanțare Tabel 20

Comentarii

Se constată o tendință descrescătoare a gradului în care capitalurile permanente asigură finanțarea activelor imobilizate. În al treilea an valoarea raportului scade sub 100% fapt ce indică deteriorarea gravă a situației financiare a întreprinderii care, din resursele pe care le are la dispoziție, nu mai poate asigura nici finanțarea activelor imobilizate și desigur, nici finanțarea activelor circulante de care are nevoie în desfășurarea activității sale de exploatare (fondul de rulment este negativ).

Fondul de rulment al întreprinderii acoperă necesitățile de finanțare a stocurilor într-o proporție insuficientă, într-o continuă scădere.

Rapoarte de trezorerie Tabel 21

Comentarii

În primii doi ani, rata lichidității generale, înregistrează valori destul de satisfăcătoare, dar, scăderea din ultimul an indică o diminuare sensibilă a capacității întreprinderii de a-și asigura lichiditățile necesare pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. În ceea ce privește lichiditatea relativă, aceasta este nesatisfăcătoare, reflectând problemele cu care se confruntă întreprinderea. Având în vedere faptul că societatea își recuperează creanțele cu mare întârziere, indicatorul calculat nu va mai avea suficientă relevanță. Valorile lichidității imediate sunt infime, reflectând aspectul că întreprinderea se confruntă cu o serioasă criză de trezorerie.

Conform valorii indicatorului de solvabilitate calculat, situația întreprinderii pare a fi bună, dar, trebuie să se țină cont și de faptul că o mare parte din bunurile aflate în proprietatea întreprinderii sunt foarte greu sau deloc vandabile.

Rapoartele de rotație

În cazul practic de față vom calcula duratele de rotație (DR) pentru diferitele elemente patrimoniale, așa cum rezultă ele din conturile anuale ale întreprinderii.

Rapoarte de rotație Tabel 22

Comentarii

Viteza de rotație a stocurilor este foarte scăzută, lucru datorat în exclusivitate vânzărilor în scădere continuă. Rotația materiilor prime suferă o ameliorare în anul n – 1, dar în anul n viteza de rotație a acestora încetinește, fapt ce atestă deteriorarea activității de exploatare.

Stocurile de produse finite au fost rulate destul de bine în anul n – 1, dar în anul următor

s-a înregistrat o tendință de înrăutățire, demonstrându-se încă o dată în plus, că întreprinderea se confruntă cu dificultăți serioase de desfacere.

Viteză de rotație a creditelor clienți are o tendință de reducere de-a lungul celor trei ani analizați, mai accentuată decât cea a creditelor furnizori, ceea ce în termeni de trezorerie înseamnă un aspect negativ. Încasările de la clienți se realizează din ce în ce mai rar, ajungându-se la o durată de rotație a creditelor clienți de 175 de zile în anul n, față de 151 de zile în anul precedent. Plata furnizorilor se face de asemenea într-o perioadă mai mare de timp, ajungându-se în anul n la 213 zile.

În ciuda faptului că durata de rotație a creditului clienți este inferioară duratei de rotație a creditului furnizori, decalajul între acestea se reduce treptat. Valorile ridicate ale duratelor de rotație indică situația de blocaj financiar în care se află întreprinderea, înregistrându-se importante plăți restante.

Datorită taliei mari a societății vitezele de rotație a capitalurilor proprii, respectiv permanente au valori reduse. Deși se manifestă o importantă tendință de ameliorare, aceasta se datorează în principal inflației, care a condus la o creștere artificială a cifrei de afaceri în raport cu capitalurile angajate.

Metode de apreciere a riscului de faliment a întreprinderii

Considerații generale

Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment explică și varietatea de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care amintim: analiza lichiditate-exigibilitate, analiza prin rate, analiza dinamică.

Investigarea clasică a riscului de faliment prin metodele enunțate permite evidențierea performanțelor trecute a întreprinderii, chiar și a riscurilor de exploatare, financiar, de îndatorare, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia și neevaluând global riscul de faliment. Întrucât rezultatele financiare se degradează în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacție la aceste cerițe practice, cercetătorii și organismele financiare internaționale s-au preocupat de elaborarea unei metodologii de predicție a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie fără îndoială o îmbogățire a analizei tradiționale prin rate.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în: întreprinderi cu funcționare normală și întreprinderi cu dificultăți financiare.

Pentru fiecare din cele două grupuri se selecționează progresiv cu ajutorul unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, până când procentul de clasament bun ( diferențiere corectă a întreprinderii ) este suficient de ridicat. Aceasta presupune o selecție a ratelor “ pas cu pas “. În primul stadiu al calculelor observatorul reține rata care permite separarea cea mai bună a celor două colectivități. În stadiul următor, este luată în calcul a doua rată în scopul creșterii puterii discriminante obținute, pornind de la un cuplu de rate. Se procedează în continuare în același mod, introducând a treia, apoi a patra rată. Calculele vor fi oprite atunci când procentul de clasament pertinent al funcției discriminante începe să se diminueze, combinația precedentă de rate fiind considerată optimă.

Această combinare liniară a ratelor care diferențiază cel mai dbine posibil întreprinderile sănătoase de cele falimentare, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor ( notat cu Z ). Acest indicator oferă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată, respectiv care este probabilitatea de a fi o întreprindere normală sau de a fi falimentară. Scorul Z apare ca o funcție liniară de mai multe variabile ( rate, limitate al număr ) caracterizate de coeficienți de pondere determinați prin metoda celor mai mici pătrate, în urma observațiilor asupra întreprinderilor reprezentative și grupate de la început în “sănătoase și deficitare”:

unde:

Ki = coeficient de pondere al fiecărei rate;

Ri = rate selecționate la puterea discriminantă cea mai ridicată;

C = constanta ( care poate să nu apară );

n = numărul de rate reținute pentru calculul mărimii Z

Coeficienții ( Ki ) pot fi pozitivi sau negativi, în acest din urmă caz ei degradând scorul și contribuind, deci, la creșterea riscului de faliment.

Ratele selecționate ( Ri ) sunt independente între ele în raport cu funcția scor ( Z ), întrucât un anumit grad de corelație între ele ar conduce la înregistrarea în funcția scor a unor influențe repetate ale aceluiași fenomen economico- financiar.

Indiferent de modelul funcției discriminante se vor regăsi aproape în toate ratele referitoare la fondul de rulment net global, la îndatorare, la solvabilitate pe termen scurt, la cheltuieli financiare, la cheltuieli de personal.

Metodele de previziune a riscului de faliment pot fi grupate în două categorii:

funcții scor bazate pe rapoarte financiare;

metode nefinanciare de previzioneare a falimentului.

5.2. Funcții scor bazate pe rapoarte financiare

Metoda scorurilor a fost concepută pentru a clasifica împrumuturile în două sau trei categorii: clienți solvabili, la care o deschidere de credit maximă poate fi acordată; clienți nesolvabli, la care creditul va fi refuzat și între cele două; clienți cu adevărat solvabili dar care nu prezintă toate garanțiile cerute, la care un credit mai mic însoțit de condiții mai stricte va fi consimțit.

Scorul constituie o metodă de diagnostic extern care constă în a măsura riscul la care se expune creditorul și utilizează pentru aceasta analiza prin rapoarte. Atunci când metoda tradițională a rapoartelor, aplicată la analiza financiară a întreprinderilor, permite caracterizarea în planul structurilor financiare, a lichidități lor, a rentabilități lor, fără a permite să se concluzioneze de o manieră formală, asupra stării lor de sănătate, metoda scorurilor este mult mai sintetică și ajunge, combinând numai câteva rapoarte bine alese, să clasifice întreprinderile în întreprinderi sănătoase (la care bancherul își va aduce concursul) și întreprinderi vulnerabile ( față de care bancherul va fi mai reticent să acorde o finanțare ). Din rapoartele disponibile, numai cele mai discriminante dintre ele, adică cele care se dovedesc statistic cele mai puternice să separe întreprinderile în două clase distincte, sunt integrate în funcția scor.

5.2.1.Metoda “credit – men” sau “security – analysis”

Metoda a fost elaborată în S.U.A. de către specialiștii din cadrul sectorului bancar, cu scopul de a servi la evaluarea situației financiare a subiecților economici care doreau să contracteze un credit bancar.

Metoda are operativitate în cazul în care există date care să permută comparații sectoriale.

Demersul acestei metode mizează pe cuantificarea și atribuirea de coeficienți de importanță unor factori considerați esențiali:

factorul uman ( se referă la calificarea și calitatea personalului ), căruia i se acordă o pondere de 40%;

factorul economic ( se referă la conjunctura economică generală și la situația particulară din sectorul de activitate al întreprinderii respective ), căruia i se acordă o pondere de 20 %;

factorul financiar ( se referă la performanțele financiare ale întreprinderii ), căruia i se acordă o pondere de 40%. Factorul financiar este cuantificat sub forma unei rate de sinteză , determinată ca medie ponderată a cinci rapoarte obținute prin raportarea valorii raportului financiar al întreprinderii la valoarea standard a raportului respectiv, care este media sectorului sau ramurii de activitate.

Rapoartele financiare și ponderile luate în considerare sunt prezentate în tabelul următor:

Rapoarte financiare utilizate de metoda “credit – men” Tabelul 23

Se compară rata întreprinderii cu cea standard:

Rata de sinteză va fi:

R = 25R1 + 25R2 + 10R3 + 20R4 + 20R5

Dacă valoarea lui R se situează în jurul valorii 100, situația financiară a întreprinderii este una normală.

Dacă valoarea lui R este superioară valorii de 100, întreprinderea are o situație financiară peste media sectorului de activitate.

Invers, dacă valoarea lui R este inferioară valorii de 100, întreprinderea are o situație financiară sub media sectorului de activitate.

5.2.2. Metoda Altman

Modelul are la bază studiul statistic a 33 de întreprinderi cu probleme financiare selecționate după tipul activității și a 33 de întreprinderi fără probleme selectate după principiul similitudinii (unei întreprinderi cu probleme îi corespunde una fără probleme de aceeași mărime și din aceeași ramură), pe o perioadă de 20 de ani. Au fost avute în vedere 22 de rapoarte financiare dintre care au fost selectate 5.

Funcția scor propusă este:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3 X3 + 0,6X4 + 1,05X5

Rapoartele financiare selectate sunt:

Rapoartele financiare utilizate în modelul Altman Tabelul 24

O valoare a lui Z sub 1,8 indică dificultăți în activitate și o probabilitate crescută de faliment.

O valoare a lui Z peste 2,7 indică o solvabilitate bună.

5.2.3. Metoda Conan și Holder

Metoda a fost elaborată în urma unor teste statistice, pe o populație de 95 de întreprinderi mici cu profil industrial, efectuate într-o perioadă de 6 ani.

Întreprinderile alese au fost împărțite pe domenii de activitate, determinându-se câte o funcție scor pentru: întreprinderile industriale, întreprinderile de construcții și întreprinderile de comerț cu ridicata.

A fost analizat un set de 50 rapoarte financiare, dintre care au fost reținute:

a. Pentru întreprinderile industriale:

Funcția scor propusă este :

Z1 = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 – 0,8X4 – 0,10X5

Rapoartele financiare utilizate Tabelul 25

b. Pentru întreprinderile de comerț cu ridicata:

Funcția scor propusă este:

Z2 = 0,0197X2 + 0,0136X3 + 0,0341X6 + 0,0185X7 + 0,0158X8 – 0,0122

Rapoartele financiare utilizate Tabelul 26

c. Pentru întreprinderile de transporturi

Funcția scor propusă este:

Z3 = 0,0098X1 + 0,0177X2 + 0,0496X4 – 0,0181X8 – 0,1735X15 – 0,0062

Rapoartele financiare utilizate Tabelul 27

Metoda atașează valorilor lui Y obținute probabilități ale riscului de faliment.

Grila de interpretare propusă de metoda Conan și Holder este următoarea:

5.2.4. Metoda Centralei Bilanțurilor din Banca Franței

Metoda se aplică întreprinderilor mari, cu peste 500 de angajați. Banca Franței a reținut un set de rapoarte financiare care se referă la: structura financiară, dinamică, rezultat și gestiune curentă.

A fost format și studiat un eșantion reprezentativ de întreprinderi, care a inclus și întreprinderi normale și întreprinderi care se confruntau cu dificultăți pe o perioadă de 3 ani premergători falimentului.

În urma testelor făcute, au fost stabilite 3 categorii de întreprinderi:

întreprinderi falimentare, intrate în procedura judoâiciară de faliment;

întreprinderi vulnerabile, a căror situație financiară se situează sub media ramurii sau sectorului;

întreprinderi normale, a căror situație financiară este medie și stabilă.

Banca Franței determină probabilitatea de faliment atașată unei întreprinderi în două etape:

calcularea scorului Z și separarea întreprinderilor în normale (pentru care Z 1,25) și în dificultate (pentru care Z -0,25);

pentru întreprinderile aflate în dificultate, se aplică o altă funcție scor pentru a delimita întreprinderile vulnerabile de cele care sunt falimentare. Alegerea acestei funcții se realizează în funcție de valoarea raportului:

Dacă excedentul brut de exploatare este negativ sau raportul are o valoare mai mare de 251%, se va calcula o altă funcție Y1 , bazată pe 7 rapoarte repartizate pe doi ani (evoluția temporală jucând un rol important pentru caracteriza firmele falimentare în măsura în care situația dificilă se prelungește pe mai mulți ani). Dacă raportul are o valoare cuprinsă între 0 și 251% se va calcula o funcție Y2, bazată pe 13 rapoarte repartizate pe doi ani.

Formula de calcul a funcției scor a Băncii Franței este:

100Z = -1,255X1 + 2,003X2 – 0,824X3 + 5,221X4 – 0,689X5 – 1,164X6 + 0,706X7 + 1,408X8 –85,544

Rapoartele financiare utilizate Tabelul 28

Grila de interpretare propusă de metoda Centralei Bilanțurilor din Banca Franței:

5.2.5. Metoda Yves Colonques

Metoda are la bază studiul statistic al unui eșantion de 70 de întreprinderi industriale de talie medie (35 normale și 35 cu probleme).

Metoda propune calcularea a două funcții scor:

funcția Z1:

Z1 = 4,983X1 + 60,0666X2 – 11,8348X3

Rapoartele financiare utilizate în cadrul modelului Yves Colonques pentru funcția Z1:

Regula de decizie este:

Z1 5,455 – întreprinderea este sănătoasă din punct de vedere financiar;

Z1 5,455 – întreprinderea este falimentară.

funcția Z2:

Z2 = 4X1 + 60,0666X2 –11,8348X3

Rapoartele financiare utilizate în cadrul metodei Yves Colonques pentru funcția Z2:

Regula de decizie este:

Z2 3,0774 – întreprinderea este sănătoasă din punct de vedere financiar;

Z2 3,0774 – întreprinderea este falimentară.

5.2.6. Metoda Creditului Comercial Francez

Metoda se aplică întreprinderilor industriale de talie medie și are în vedere doar două rapoarte financiare la care se adaugă o constantă:

O valoare negativă a lui Z indică o situație critică.

O valoare pozitivă a lui Z indică o situație fără dificultăți previzibile.

5.2.8. Funcția “B” a falimentului

Este vorba de o funcție propusă de profesorul universitar dr. Gh. Băileșteanu de la Universitatea de Vest din Timișoara în lucrarea “ Diagnostic, risc și eficiență în afaceri “.

Depistarea și măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă de care trebuie să se țină cont în estimările viitoare referitoare le întreprindere. Trebuie să se sesizeze dacă nu cumvas sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare. Așadar, foarte important este, nu să se constate ci să se prevadă riscul.

Aplicarea funcțiilor scor, prezentate anterior, la economia românească a dat rezultate mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, datorită diferențelor majore dintre starea economiei românești și economiile statelor dezvoltate în care au fost aplicate aceste metode.

Din această cauză, a apărut necesitatea unor modele care să corespundă exigențelor particulare a economiei românești. Unul dintre aceste modele, verificat în practica românească, este funcția “ B “ propusă de prof. Univ. dr. Gh. Băileșteanu.

În construcția acestui model s-a pornit de la studierea stărilor care semnaluzează apariția falimentului unei firme, care sunt:

imposibilitatea achitării obligațiilor curente;

lipsa de resurse financiare pentru achitarea datoriei pe termen mediu și lung;

încasarea cu întârziere a contravalorii produselor livrate;

lipsa profitului.

Între toate aceste stări există o strânsă dependență, ceea ce face puțin probabil ca o stare să fie foarte bună, iar altele să fie foarte slabe. Plecând de la aceste considerente s-a construit o funcție a falimentului “ B ”, utilizând patru indicatori:

Funcția liniarizată pentru fiecare indicator, folosind teoria unităților este :

F(X) = aX + b

Parametrii “ a “ și “ b “ se calculează cu relațiile:

pentru indicatorii ce se optimizează prin maxim:

a = 1 / ( Xmax – Xmin )

b = -Xmin / (Xmax – Xmin )

pentru indicatorii ce se optimizează prin minim:

a = 1 / ( Xmin – Xmax )

b = -Xmax / (Xmin – Xmax )

unde:

Xmin = valoarea minimă a indicatorului ( stare de faliment );

Xmax = valoarea indicatorului când riscul de faliment este minim.

Prognoza falimentului unei firme cu modelul “ B “:

B = 0,444G1 + 0,909G2 + 0,526G3 + 0,0333G4 – 1,414

Funcția ia o valoare maximă de “4” și una minimă de “-1,4”.

În funcție de valoarea lui “ B “ se disting următoarele zone:

B 0,5 – faliment iminent;

0,5 B 1,1 – zona minimă;

1,1 B 2,0 – zona intermediară;

B 2,0 – zona favorabilă-

Nu trebuie supraestimată valoarea informativă a scorului, întreprinderea fiind un sistem economico-social care acționează într-un mediu complex, cu mult mai multe variabile de determinare a “ sănătății “ sau “ slăbiciunii “ acesteia.

Scorul este un instrument de “ detectare precoce “ a riscului de faliment, iar informația trebuie folosită cu multă prudență. Analiza poate fi completată cu urmărirea evoluția scorului la întreprinderile din aceeași ramură economică, precum și cu metode clasice de analiză financiară.

. Modele nefinanciare de previzionare a falimentului

Orice întreprinzător este interesat să cunoască șansele de câștig pe care le are cu afacerea pe care o dezvoltă. Cunoașterea probabilității de câștig sau pierdere pe baza unui model de previziune a succesului versus faliment ar fi de mare folos întreprinzătorului.

În anii 60 – 70 s-a insistat pe dezvoltarea unor modele care estimau riscul de faliment prin intermediul așa numitelor funcții scor construite pe baza unor rapoarte financiare și a unor coeficienți determinați în urma studiului statistic al unor eșantioane semnificative de întreprinderi.

În anii 90 s-a ajuns la concluzia că trebuie luați în considerare și factori nefinanciari care influențează sensibil performanțele unei întreprinderi ( managementul, cultura organizațională, etc. ), fiind dezvoltate o serie de modele de previzionare a falimentului care să țină cont de acești factori.

Modelul Reynolds și Miller a fost dezvoltat pe baza unor chestionare trimise spre completare întreprinderilor falimentare, în întrebări nefiind specificate în mod explicit cauzele falimentului. Autorii au analizat astfel întreprinderi tinere, cu o durată de activitate de 1-3 ani și au avut în vedere o serie de variabile cum sunt : talia întreprinderii, domeniul de activitate., amplasarea afacerii, etc.

Modelul Cooper este asemănător celui anterior, fiind realizat după aceeași metodologie, diferind doar faptul că a avut în vedere un eșantion de întreprinderi cu durata de activitate cuprinsă între 1- 10 ani.

Modelul Lussier permite aprecierea gradului de succes pe care o întreprindere nouă îl poate avea. Aprecierea se bazează pe un set de 15 criterii non-financiare, selectate în urma studiului unui eșantion de firme perechi ( viabile, respectiv falimentare ) din domeniul construcțiilor.

Fiecărui criteriu i se acordă un coeficient de importanță. Criteriile cu importanța cea mai mare au fost considerate capitalul și experiența în management.

Criteriile avute în vedere în modelul Lussier și modalitățile de apreciere a acestora sunt prezentate în tabelul următor:

Explicațiile nefinanciare ale falimentului/succesului conform modelului Lussier

Un alt model nefinanciar de previzionare a riscului de faliment îl constituie modelul Argenti. Conform acestui model există trei categorii de efecte în lanț care conduc la falimentul unei întreprinderi: deficiențe, factori de risc, simtome de faliment.

Deficiențele se referă la:

modul de conducere al activității

-directorul executiv este și președintele societății;

-directorul executiv conduce în mod autocrat;

-director financiar incompetent;

-inexistența unor directori adjuncți specializați;

-lipsa comunicării în colectivul de conducere și specializarea într-un singur domeniu a membrilor săi.

sisteme de contabilitate inexistente sau insuficiente, referitoare la:

-urmărirea costurilor;

-controlul bugetelor de venituri și cheltuieli;

-planificarea fluxului de fonduri.

inadaptare la shimbările intervenite în:

-procesele tehnologice;

-piețele de desfacere;

-experiența angajaților.

Fiecărei eficiențe i se acordă un punctaj, avându-se în vedere un total al deficiențelor posibile, total ce constituie un prag de pericol.

Factorii de risc privesc:

creșterea forțată a întreprinderii peste necesitățile reale ale acesteia;

structura capitalului necorespunzătoare;

un volum disproporționat de investiții.

Fiecărui factor de risc i se acordă un punctaj, totalul să nu depășească un anumit prag de pericol.

Simptomele de faliment au în vedere:

în domeniul financiar: deteriorarea rezultatelor funcțiilor scor;

în contabilitatea firmei: “cosmetizarea” datelor contabile pentru o imagine cât mai bună a activității desfășurate de întreprindere;

în domeniul nefinanciar: reduceri ale vânzărilor, scăderi ale calității produselor;

alte semnale: demisii ale personalului de conducere, acționări în judecată din partea furnizorilor și creditorilor, diferite zvonuri.

Totalul punctajului acordat reprezintă simptomele de faliment posibile.

Agregarea punctajelor obținute reflectă punctajul total obținut de întreprindere. Un puntaj de până la 25 sau egal cu 25 reprezintă un semnal pozitiv, activitatea întreprinderii desfășurându-se în condiții normale și cu rezultate bune.

5.4. Funcțiile scor. Studiu de caz

Pentru a putea face o apreciere pertinentă asupra situației financiare de ansamblu a întreprinderii dintre metodele prezentate, vom utiliza funcția scor a Băncii Franței, funcția scor propusă de Conan Holder pentru industrie și funcția scor a lui Y. Collonques.

Calculul rapoartelor financiare utilizate în funcția scor aleasă se face pe baza bilanțului și contului de profit și pierderi al societății Serconf S.A.

Trebuie să formulăm însă unele rezerve fată de rezultatele pe care le vom obține prin aplicarea unei funcții scor, care a fost construită pe baza datelor statistice din economia Franței, în cazul unei întreprinderi românești. Trebuie avut în vedere faptul că spre deosebire de economia românească a anului 2000 economia franceză este una capitalistă, de piață. Procesele specifice ale tranziției la economia românească care se derulează în România fac ca rezultatele obținute prin aplicarea unei funcții scor să nu fie extrem de riguroase sau relevante.

Formula de calcul a funcției scor a Băncii Franței este:

100Z = -1,255X1 + 2,003X2 – 0,824X3 + 5,221X4 – 0,689X5 – 1,164X6 + 0,706X7 + 1,408X8 – 85,544

unde rapoartele X1 – X8 sunt cele prezentate în tabelul

Rezultatele calculelor bazate pe rapoartele financiare avute în vedere, în anii n-1 și n sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 29

Conform datelor din grila de interpretare din tabelul anterior întreprinderea studiată se situează la limita inferioară a intervalului (-0,875, -0,25). Probabilitatea ca întreprinderea studiată să fie în dificultate este foarte apropiată valorii de 73,8%, care este o valoare destul de ridicată.

Modelul Conan și Holder pentru industrie:

Z1 = 0,24*X1 + 0,22*X2 + 0,16*X3 – 0,87*X4 – 0,10*X5

unde:

Tabelul 30

Conform grilei de interpretare din tabel, Z înregistrează valori mai mici decât 4 în ambii ani studiați, probabilitatea de faliment fiind de peste 65%.

Modelul Y. Collonques:

Z1 = 4,983*X1 + 60,0666*X2 – 11,8348*X3

unde:

Z are valori sensibil mai mari decât 3,0474, întreprinderea fiind catalogată ca falimentară.

Comentarii finale

Societatea aleasă pentru aplicarea acestui demers este una cu capital majoritar de stat ( care a început la sfârșitul anului 2000 procesul de privatizare ), care se confruntă cu dificultăți caracteristice: pierderea piețelor de desfacere, slaba capacitate de a face față concurenței impuse de economia de piață. De aceea, riscul de faliment ridicat este rezultatul mai multor factori cum ar fi:

stagnarea producției vândute și implicit a cifre de afaceri;

creșterea producției stocate;

lipsa acută de lichidități, care dă naștere la datorii tot mai mari neachitate la termen;

cheltuieli cu personalul disproporționate în raport cu productivitatea muncii;

importante amenzi și penalități plătite pentru neonorarea în termen a obligațiilor de plată către bugetul de stat, bugetul local și către diferite fonduri;

incompetență managerială;

Situația financiară dificilă în care se găsește întreprinderea se poate rezolva prin:

promovarea unei politici de restructurare, prin reduceri de personal, închirieri de capacități ce funcționează în pierdere și identificarea și susșinerea centrelor de profit;

reeșalonarea sau ștergerea unei părți din datoriile către stat;

reducerea îndatorărilor către bănci, care antrenează cheltuieli semnificative cu dobânzile;

continuarea privatizării pentru schimbarea managementului de stat, dezinteresat și uneori incompetent, cu unul privat mult mai interesat și performant.

ANEXĂ

Bilanțul societății alese pentru demersul nostru (S.C. SERCONF S.A.) arată astfel:

Contul de profit și pierdere al societății arată astfel:

BIBLIOGRAFIE

Anghel I. – “Previziunea falimentului întreprinderii”, în “Piața financiară” nr. 10/2000

Băileșteanu Gh. – “Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Ed. Mirton, Timișoara, 1998

Bran P. – “Finanțele întreprinderii”, Ed. Economică, București, 1997

Cristea H., Ștefănescu N. – “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Mirton, Timișoara, 1996

Cristea H., Pirtea M., Enache C. – “Determinarea situației financiare a întreprinderii. Studii și probleme”, Ed. Mirton, Timișoara, 2000

Halpern P., Weston J.F., Brigham E.F. – “Finanțe manageriale”, Ed. Economică, București, 1998

Mihai I. (coordonator) – “Analiza situației financiare a întreprinderii”, Ed. Mirton, Timișoara, 1997

Stancu I. – “Finanțe”, Ed. Economică, București, 1998

Vintilă, Georgeta – “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000