Impozitele PE Proprietate , Surse ALE Finantelor Publice Locale
CUPRINS
Cap.1Sistemul fiscal
1.1 Conceptul de sistem fiscal…………………………………………………………………………3
1.2 Functiile și rolul sistemului fiscal………………………………………………………………4
1.3 Politica fiscala…………………………………………………………………………………………5
1.4 Prelevări fiscale……………………………………………………………………………………….6
Cap.2Caracterizare generală a impozitelor, structura veniturilor bugetare și locul impozitelor pe proprietate in sistemul de impozite.
2.1 Caracteristici generale ale impozitelor………………………………………..…….7
2.2 Locul impozitelor pe proprietate în sistemul de impozite…………………………11
2.3 Structura veniturilor bugetare……………………………………………………………………12
2.4 Locul impozitelor pe proprietate în structura resurselor bugetare……………..…13
Cap.3Cadrul legislativ privind impozitele pe proprietate
3.1 Primele inițiative legislative…………………………………………..………..…16
3.2 Reglementări actuale generale în domeniul impozitelor pe proprietate…………..17
3.3 Impozitul pe clădiri ,terenuri,cedare bunuri,mașini,drepturi de autor……………..20
Cap.4 Impozitul pe proprietate,sursă a finanțelor publice locale
4.1 Elementele constitutive ale impozitelor………………………………………………………30
4.2 Analize metodologice ale impozitărilor pe categorii de impozitare…………..….33
4.3 Etapele desfășurării procesului de impozitare……………………………………………40
4.4 Impozitul pe avere în alte țări și în România………………………………..……42
* Studiu de caz privind declarația venitului realizat (formularul 200 anexa 1)……48
Concluzii și propuneri…………………………………………………………………………58
Anexa 1…………………………………………………………………………………………….63
Bibliografie………………………………………………………………………………………..67
1.SISTEMUL FISCAL
1.1. Conceptul de sistem fiscal
Sistemul fiscal, ca urmare a evoluției societății umane, este un produs al gindirii, deciziei, acțiunii factorului uman, creat initial pentru a raspunde unor obiective financiare.Ulterior s-au adăugat și obiective de natură economico-sociale.
Cuantumul diverselor prelevări fiscale, gestionarea acestora și decizii de natură politică constituie componentele principale ale sistemului fiscal.
Sistemul fiscal este format din totalitatea taxelor și impozitelor provenite de la persoane fizice și persoane juridice. El cuprinde un ansamblu de concepte,metode,principii,cu privire la subiecții fiscali,materia impozabilă,cotele de impozitare.Relațiile ce apar ca urmare a proiectării,legiferării,așezării și perceperii impozitelor sunt gestionate conform legislației fiscale având ca scop realizarea obiectivelor.
Sistemul fiscal este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de elemente și anume:
a. materia impozabilă;
b. subiecții sistemului fiscal;
c. elementele modificabile.
Materia impozabilă constituie un element evolutiv complex și este reprezentata de venitul realizat,repartizat,consumat și capitalizat.
Subiecții sistemului fiscal in raport cu funcțiile pe care le indeplinesc se pot grupa in trei categorii:
subiecți dotați cu putere de decizie (organele legislative și executive) – emit dispoziții;
subiecți insărcinați cu administrația fiscală și reglementarea litigiilor(Ministerul Finanțelor Publice și organele teritoriale subordonate) – gestioneaza finanțele;
contribuabili (persoane fizice și juridice, care realizează venituri impozabile).
Elementele modificabile ale sistemului fiscal sunt reprezentate de cotele de impunere, stabilite de organele de decizie și legislativ.
1.2. Funcțiile și rolul sistemului fiscal (impozitelor)
După anumiți economiști sistemul fiscal are patru funcții:
funcția de finanțare a cheltuielilor publice (financiarǎ);
redistribuire a veniturilor și averilor(intervenționistǎ) ;
de stabilizare a economiei (socialǎ);
de control.
In cadrul funcției financiare,prin impozite se realizează, funcția de repartiție,deoarece impozitul este principala formă de procurare a resurselor banești la dispoziția statului și de redistribuire a resurselor între diferite ramuri și subramuri economice,între membrii societații.
Prin impozit statul preia la dispoziția sa o parte din veniturile realizate de subiecții pieței factorilor de producție (salarii cuvenite pentru munca prestată,chirii aferente bunurilor mobile și imobile,venituri obținute de persoanele fizice din activități independente,etc).In aproape toate țarile,o buna parte din produsul intern brut este repartizat valoric,in faza de redistribuire ,prin intermediul impozitelor.
În ceea ce priveste funcția de redistribuire atribuită sistemului fiscal,reiese ca impozitele alături de alte instrumente de politică fiscală,mijlocesc ,realizarea proceselor de redistribuire a veniturilor și averilor intre membrii societății in conformitate cu echitatea fiscală.
Criteriile de echitate (justețe) fiscală diferă de la o perioadă la alta și de la o societate la alta.De exemplu in economiile socialiste poate fi considerat echitabil egalizarea averilor și veniturilor.
Funcția de reglare consideră că impozitele sunt instrumente de influențare a activității economice (in societatea modernă).cât și resurse financiare ale statului.
Implicarea impozitelor in stimularea dezvoltarii economico-sociale presupune o colerare adegvată a prelevarii impozitelor,pentru multiplicarea resurselor financiare.
Dacă se urmarește stimularea inteprinzătorilor pentru creșterea ofertei și a producției,trebuie diminuate impozitele.Astfel va rezulta o creștere a investițiilor datorita creșterii venitului ramas.Se presupune cǎ in urma investițiilor efectuate vor crește numărul locurilor de muncă,se va diminua șomajul,va spori produția,iar economia va crește.
1.3. Politica fiscala și sistemul fiscal din România
Politica fiscală este o componenta principală a politicii financiare,ce este promovată numai de stat și de autoritățile publice.Ea cuprinde reglementări sau decizii privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor.Conceptele sale trebuie colerate cu cele de politică bugetară sau monetară respectiv cu politica prețurilor și a ocupării forței de muncă.Politica fiscală prin metodele și mijloacele folosite de stat,iși pune amprenta asupra derulării proceselor economico-financiare și implicit asupra evoluției societății.Ea este condiționată de mediul economic(starea economiei,nivelul veniturilor,raportul dintre sectorul public și privat).
Politica fiscală se află in raporturi de interdependență cu politica bugetară,monetară,valutară,ocupării fortei de muncă, de prețuri și cu politica financiară a intreprinderii.
Opțiunile și deciziile ce conturează politica fiscală pot fi sintetizate pe următoarele repere:
crearea și ajustarea ulterioară a sistemului de impozite respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziția autorităților publice;
alegerea metodelor;
crearea și reglementarea funcționării instituțiilor insărcinate cu asezarea, colectarea și administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);
organizarea și exercitarea controlului prin organele fiscale;
de acordare a facilităților fiscale ;
opțiunile privitoare la rata fiscalității și dimensionarea volumului resurselor fiscale in ansamblul resurselor financiare publice, intr-o perioadă sau alta.
Din punct de vedere al modalităților de calculare a impozitelor și de acordare a facilităților fiscale, se impune ca, prin deciziile de politică fiscală, sa se asigure respectarea principiilor generale ale impunerii, și in același timp să se influențeze dezvoltarea anumitor activități, domenii/ramuri economice.
Un loc central, insă, in politica fiscală revine opțiunilor privind structura sistemului de impozite și importanța ce revine fiecărui impozit, atât in formarea resurselor financiare publice, cât și in influențarea vieții economice și sociale. Astfel, un interes major prezintă conceperea sistemului de impozite directe.
O crestere a impozitelor directe duce la scaderea venitului disponibil respective reduce cererea și menține sau micșoreaza nivelul prețurilor și inflația și invers.
Ca regulă generală, se constată că in intreaga lume se folosesc sisteme de impozitare cu un număr mai mare sau mai mic de impozite, concepute și aplicate in condiții, uneori,asemanătoare, iar, alteori, diferite in vederea realizării unor obiective sociale.
In România sarcina creerii unui sistem fiscal și a unei strategii fiscale revine legislativului (Parlamentului) și executivului (Guvernului). Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerintelor impuse de reforma socială și economică aflată in plină desfășurare. De asemenea, sistemul fiscal din România trebuie să aibă criterii precise și să existe o manifestare de vointă din ambele părți, inclusiv voința politică. Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli și mod de organizare se materializează in legi sau acte normative cu putere de lege.
Fată de sistemul fiscal și strategia acestuia, este necesară o cât mai bună admninistrație fiscală pe care, trebuie să o facă Ministerul Finanțelor Publice (pentru sursele bugetului de stat) și respectiv organele administrativ-teritoriale (pentru sursele bugetelor locale).
1.4 Prelevările fiscale
Prelevările fiscale se realizează prin intermediul impozitelor și taxelor. Caracteristicile fundamentale ale impozitului sunt urmatoarele :
1.caracterul pecuniar, impozitul este in general o prelevare banească;
2.caracterul obligatoriu, este vorba de o prelevare impusă și incasată de stat, și nu de o prelevare cu caracter voluntar;
3.caracterul fără contraprestație imediata și directă, nu există o contraprestație directă căci nu este prețul unui serviciu primit, dar există o contraprestație indirectă sub forma utilizarii serviciilor publice;
4.caracterul definitiv, contribuabilul nu mai primeste banii inapoi, aferent impozitului plătit;
5. caracterul financiar, impozitul servește la acoperirea cheltuielilor publice.
2.CARACTERIZARE GENERALĂ A IMPOZITELOR,STRUCTURA VENITURILOR BUGETARE SI LOCUL IMPOZITELOR PE PROPRIETATE IN SISTEMUL DE IMPOZITE
1.1Caracteristici generale ale impozitelor.
Cea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevări obligatorii și de aceea se impune definirea impozitului și precizarea conținutului său, atât din punct de vedere juridic și economic, cât și tehnic.Definiția clasică a impozitului spune că acesta este o contribuție obligatorie, necondiționată și fără contraprestație la suportarea sarcinii publice.
In legătură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:
a. impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice;
b. prin impozite se realizează și o redistribuire a veniturilor cetățenilor intre diferitele pături ale populației;
c .scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de stat pentru a-și asigura intervenția in viața social-economică;
d. ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată, adică, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică;
e. impozitul nu are o destinație specială.
Impozitul poate reprezenta o pârghie financiară deosebit de importantă prin intermediul căreia statul poate interveni in economie. De altfel, reprezintă cea mai eficientă cale prin care statul poate incuraja anumite tipuri de activități sau de a deteri sunt urmatoarele :
1.caracterul pecuniar, impozitul este in general o prelevare banească;
2.caracterul obligatoriu, este vorba de o prelevare impusă și incasată de stat, și nu de o prelevare cu caracter voluntar;
3.caracterul fără contraprestație imediata și directă, nu există o contraprestație directă căci nu este prețul unui serviciu primit, dar există o contraprestație indirectă sub forma utilizarii serviciilor publice;
4.caracterul definitiv, contribuabilul nu mai primeste banii inapoi, aferent impozitului plătit;
5. caracterul financiar, impozitul servește la acoperirea cheltuielilor publice.
2.CARACTERIZARE GENERALĂ A IMPOZITELOR,STRUCTURA VENITURILOR BUGETARE SI LOCUL IMPOZITELOR PE PROPRIETATE IN SISTEMUL DE IMPOZITE
1.1Caracteristici generale ale impozitelor.
Cea mai mare parte a resurselor publice sunt prelevări obligatorii și de aceea se impune definirea impozitului și precizarea conținutului său, atât din punct de vedere juridic și economic, cât și tehnic.Definiția clasică a impozitului spune că acesta este o contribuție obligatorie, necondiționată și fără contraprestație la suportarea sarcinii publice.
In legătură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:
a. impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice;
b. prin impozite se realizează și o redistribuire a veniturilor cetățenilor intre diferitele pături ale populației;
c .scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de stat pentru a-și asigura intervenția in viața social-economică;
d. ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată, adică, contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică;
e. impozitul nu are o destinație specială.
Impozitul poate reprezenta o pârghie financiară deosebit de importantă prin intermediul căreia statul poate interveni in economie. De altfel, reprezintă cea mai eficientă cale prin care statul poate incuraja anumite tipuri de activități sau de a determina restrângerea altora.
Prezentăm mai jos, succint, câteva din modalitățile tehnice de transformare a impozitului într-un instrument al politicii economice și sociale:
adaptarea bazei de așezare (de calcul) a impozitelor;
instituirea de monopoluri;
instituirea unui sistem de scutiri si înlesniri;
supradimensionarea impozitelor;
sisteme de restituire fiscală.
Procurarea resurselor financiare la dispoziția statului sub forma impozitelor presupune un ansamblu de elemente și reglementări prin care se creează cadrul tehnico-organizatoric și operațional pentru instituirea, așezarea și încasarea acestora.
Principalele elemente tehnice folosite în practicarea impozitelor sunt:
subiectul,
suportatorul,
obiectul,
sursa,
unitatea de impunere,
cota impozitului,
asieta.
Subiectul reprezintă persoana fizică sau juridică în sarcina căreia este stabilită, prin lege, obligația de plată a impozitului. Din acest motiv, subiectul se mai numește și plătitor. Tot pentru a-1 desemna pe subiect, este utilizat și termenul de contribuabil, semnificând persoana fizică și juridică care, plătind impozitul, cedează părți din veniturile sau averile sale sub formă de impozite sau contribuții obligatorii către stat. Este, însă, posibil ca persoana reprezentând subiectul sau plătitorul să difere de cea aflată în ipostaza de contribuabil și suportator efectiv al impozitului, adică a sarcinii fiscale. Astfel, dacă acesta este suportat efectiv din venitul sau averea celui care îl plătește, subiectul este și contribuabil și se confundă cu suportatorul sarcinii fiscale. Dacă, însă, impozitul plătit de o persoană se suportă din venitul /averea altei persoane, atunci subiectul diferă de suportator.
Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică aflată în postura de a suporta efectiv impozitul plătit, în sensul cedării unei părți din puterea sa de cumpărare, prin efectul de diminuare a venitului sau averii sale (antrenat de plata impozitului). Acesta mai este cunoscut și sub denumirea de destinatar al impozitului, adică cel căruia îi este destinată sarcina fiscală. Persoana suportatorului poate fi, deci, identică sau nu cu cea a subiectului, în măsura în care suportatorul este o altă persoană decât subiectul impozitului, acesta din urmă plătește impozitul către stat, dar transferă sarcină fiscală asupra suportatorului de la care încasează suma plătită ca impozit.
Obiectul impozitului este cunoscut și sub denumirea de materie impozabilă, reprezentând valori sub diferite forme ale veniturilor și averilor sau activități aducătoare de valori ce intră sub incidența impozitării.
Sursa impozitului desemnează substanța sau valoarea din care se preia sau se suportă impozitul, presupunând o diminuare a ei. Ea se confundă, adesea, cu obiectul impozitului (materia impozabilă), iar formele obișnuite sub care se constituie sunt cele ale veniturilor realizate și, uneori, ale averilor deținute. In sistemele moderne de impunere (impozitare), obiectul impozitului îl constituie, mai ales, veniturile realizate sub diverse forme (salarii, profituri, etc.), respectiv averile sub forma bunurilor de orice fel deținute în proprietate sau supuse unor ''tranzacții”, inclusiv activul net al întreprinderilor etc.
În funcție de tipul de impozite practicat, obiectele acestora sunt reprezentate prin formele concrete ale veniturilor sau averilor aflate în diferite ipostaze, între acestea: la impozitul pe salarii, obiectul îl constituie salariile brute la impozitul pe profit, obiectul este profitul impozabil; la impozitele pe averea deținută în proprietate, ca obiect clădirile, terenurile, inventarul agricol, industrial etc.; la cele pe consum, ca obiect se consideră a fi produsele (industriale, agricole etc.) sau serviciilor destinate consumului etc.
Sursa impozitului desemnează substanța sau valoarea din care se preia sau se suportă impozitul, presupunând o diminuare a ei. Ea se confundă, adesea, cu obiectul impozitului (materia impozabilă), iar formele obișnuite sub care se constituie sunt cele ale veniturilor realizate și, uneori, ale averilor deținute. Alteori, aceasta diferă de obiect, cum este cazul, la impozitele pe diferite activități (comerciale, profesii libere) sau pe unele forme ale averii (clădiri etc.), în care sursa este venitul obținut din acea activitate sau din exploatarea averii.
Unitatea de impunere este concretizată prin unitatea de măsură în baza căreia se dimensionează materia impozabilă. Astfel în cazul impozitelor pe venit unitatea de impunere se confundă cu unitatea monetară a statului respectiv. În alte cazuri, (la terenuri, la clădiri), unitatea de impunere este însăși unitatea de măsură în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, (metri,pătrați, hectare, tone, capacitatea cilindrică etc.).
Cota impozitului, cunoscută și sub denumirea de cota de impozitare, exprimă mărimea procentuală a impozitului ce revine pe unitatea de materie impozabilă, respectiv suma stabilită ca impozit pe unitatea de măsură a obiectului respectiv. În toate țările se practică mai multe feluri de cote, fie exprimate procentual față de valoarea materiei impozabile, fie în unitate monetară pe unitatea de măsură a materiei impozabile.
Cotele de impozitare exprimate procentual pot fi:
progresive
progresive în tranșe
proporționale
Cota de impunere poate fi aparentă (cea prevazută de lege) sau reală (care poate fi mai mică sau mai mare decât cea aparentă, datorită unui sistem de scutiri sau penalizări.
Asieta desemnează un ansamblu de modalități și procedee tehnice folosite de organele fiscale la așezarea, calcularea, urmărirea și încasarea impozitelor, respectiv reglementările prin care se pune în aplicare realizarea impozitului ca venit al statului. Uneori, asieta este definită sau interpretată în sensul de bază de calcul a impozitului, tinzându-se a fi confundată cu materia impozabilă sau obiectul impozitului.
Tot ca termeni tehnici se folosesc și noțiunile de impunere, impozitare sau, mai recent, fiscalizare, semnificând un complex de lucrări care încep cu identificarea și evaluarea materiei impozabile (obiectelor impozitului) și se finalizează prin stabilirea sumei de plată ca impozit în sarcina subiecților acestuia.
Așezarea unui impozit presupune:
a) constatarea și evaluarea materiei impozabile;
b) stabilirea cuantumului impozitului datorat de către contribuabil;
c) perceperea/încasarea impozitului.
Impunerea se realizează printr-un ansamblu de operații și măsuri ce încearcă să asigure eficiența impozitelor și să țină cont de respectarea unor principii de bază.
Astfel, aceste principii fundamentale ale impunerii sunt:
a.principii de echitate fiscală
b.principii de politică financiară
c.principii de politică economică
Echitatea fiscală ar trebui să semnifice dreptate socială în materie de impozite. În acest scop impunerea trebuie să asigure egalitate fiscală în fața legii și aceasta înseamnă că impunerea trebuie să se realizeze diferențiat, în funcție de mărimea averii și de venitul fiecărui contribuabil. Practica a pus însă în evidență o contradicție între egalitatea fiscală în fața legii și randamentul impozitelor. Astfel, din punct de vedere al randamentului, impozitele ar trebui să producă maximum de venituri pentru stat, iar din punct de vedere al echității fiscale repartizarea sarcinii publice între contribuabili ar trebui să țină seama de situația personală a fiecăruia, numai că, ceea ce este echitabil are randament mic și, de multe ori, ceea ce are randament ridicat nu este echitabil.
În ceea ce privește egalitatea în fața legii apar două noțiuni care se impun a fi corelate:
egalitatea matematică
egalitatea personală
Egalitatea matematică înseamnă impozite egale la venituri egale. Egalitate matematică nu ține cont de situația personală a contribuabilului și, astfel, doi contribuabili cu aceleași resurse pot avea situații personale diferite și ca atare, proporționalitatea plății impozitelor poate să-l lovească mai mult pe unul decât pe celălalt.
La așezarea impozitelor în toate țările se pornește de la egalitatea matematică dar, ea se corectează prin prisma situației personale a plătitorului.
Pentru a asigura și egalitatea personală se pot introduce un sistem de deduceri din masa impozabilă, cote progresive de impunere (mai ales în tranșă), norme de venit la impozitul pe avere etc.
Principiile de politică financiară se referă la randamentul impozitului, la stabilitatea și la elasticitatea acestuia.
Principii de politică economică se referă la modelarea impozitelor astfel încât să asigure intervenția statului în viața economică. Astfel, fie că se introduc noi impozite, fie că se redimensionează unele din impozitele existente, acest lucru se face nu doar pentru a produce venituri, cât și pentru a asigura intervenția statului în economie.
2.2 Locul impozitelor pe proprietate în sistemul de impozite
Pentru clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii deoarece unul și același impozit poate avea diferite implicații în viața social-economică, în funcție de poziția de pe care a fost apreciat. Sintetizând tipologiile făcute de mai mulți autori a criteriilor de clasificare a impozitelor, am ajuns la urmatoarele:
a)impactul asupra suportatorului;
b) neutralitatea față de contribuabil;
c) obiectul impozabil;
d) scopul introducerii impozitului;
e) frecvența perceperii;
f) locul în care impozitul se face venit.
a)impactul asupra suportatorului
Impozite directe – se stabilesc în sarcina plătitorului fie în funcție de venitul pe care îl obține, fie în funcție de averea sa. Ca regulă generală, la impozitele directe plătitorul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană.
Impozitele indirecte – nu se stabilesc în mod direct pe plătitor, ci asupra vânzării de bunuri sau prestărilor de servicii și lucrări. Ele vizeaza cheltuirea veniturilor, motiv pentru care mai sunt denumite impozite pe cheltuieli. La impozitele indirecte suportatorul este cu totul altă persoană decât plătitorul, în cele din urmă, suportatorul fiind consumatorul final.
b) neutralitatea față de contribuabil:
impozite reale – se stabilesc în funcție de mărimea materiei impozabile (imobile, pământ etc) făcând abstracție de situația personală a plătitorului (subiectul impozitului);
impozite personale-se așeaza asupra veniturilor sau averii. Sunt cele ce țin cont de situația contribuabilului și sunt reprezentate, în special, de impozitele pe venit; se mai numesc și impozite subiective;
c) după obiectul impozabil impozitele pot fi:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe cheltuieli (pe consum).
d) după scopul introducerii impozitului:
impozite cu caracter fiscal – adică urmăresc să producă venituri pentru buget și se vizează randamentul lor;
impozite cu caracter de ordine – adică cu scopul de a asigura ordine într-un anumit sector (spre exemplu, taxa pe divorț).
e) în funcție de locul în care impozitul se face venit:
impozite federale;
impozite ale statelor;
impozite ale colectivităților locale.
Structura veniturilor bugetare
In Romania veniturile bugetare, potrivit structurii bugetului de stat, sunt formate din venituri curente din care veniturile fiscale sunt formate din:
1.impozite directe, din care:
impozitul pe profit;
impozitul pe venit;
alte impozite directe, din care:
-impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice si juridice nerezidente;
-impozitul pe profitul obținut din activitățile comerciale ilicite sau din
-impozitul pe dividende de la societățile comerciale.
2.impozite indirecte, din care:
taxa pe valoarea adaugată;
accize și alte impozite indirecte;
taxe vamale de la persoane fizice și juridice;
3.alte impozite indirecte, din care:
-majorari de intârziere/dobânzi, penalitățide intârziere și penalități pentru venituri fiscale nevărsate la termen;
-taxe și tarife, pentru eliberarea de licențe și autorizații de funcționare;
-taxa pentru activitatea de prospecțiune, -explorare și exploatare a resurselor minerale;
-taxe judiciare de timbru;
-taxe de timbru pentru activitatea notarială;
-taxe extrajudiciare de timbru;
-amenzi judiciare;
2.4 Locul impozitelor pe avere în structura resurselor bugetare
Instituirea acestor impozite a fost făcută din cauză că diferite persoane fizice si juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
In practica fiscală din diferite țări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme:
impozite asupra averii propriu-zise;
impozite pe circulația averii;
impozite pe sporul de avere sau pe creșterea valorii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obținut de pe urma averii respective, cât și ca impozite instituite pe substanța averii. Impozitele asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent sunt:
a) impozitele pe proprietățile imobiliare
b) impozitele asupra activului net
Impozitele pe proprietățile imobiliare se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor si clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective. Cotele de impunere sunt in general scăzute și sunt diferențiate atât în funcție de categoria de folosință a terenului, cât și de amplasamentul acestuia .
Impozitele asupra activului net au ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă pe care o deține un contribuabil. La plata acestui impozit în unele țări sunt supuse atât persoanele fizice cât și cele juridice, iar in altele fie numai persoanele fizice, fie numai societățile de capital.
Impozitele pe circulația averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile de la o persoană la alta. In această categorie de impozite, se află:
impozitele pe succesiuni
impozitele pe donații
impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile
impozitele pe hârtiile de valoare (acțiuni, obligațiuni, etc.)
impozitele pe circulația capitalurilor și a efectelor comerciale.
Impozitele pe succesiuni au ca obiect al impunerii averea primită drept moștenire de o persoană fizică si vizează numai circulația bunurilor între persoanele fizice. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toată averea lăsată moștenire, fie separat pentru partea de avere ce revine fiecărui moștenitor. Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este diferențiat atât în funcție de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cât și în funcție de gradul de rudenie existent între persoana decedată si moștenitorii acesteia (impozitul este mult mai mare cu cât succesorul este ruda mai îndepărtată cu persoana decedată).
Impozitele pe donații au fost introduse pentru a preveni ocolirea plății impozitului pe succesiuni, în cazul în care are loc efectuarea de donații de avere in timpul vieții. Impozitul cade în sarcina persoanei care primește donația (donatar) și se calculează pe baza unor cote progresive. Nivelul progresivității este influențat de valoarea averii donate și de gradul de rudenie dintre donator si donatar.
Impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile cad în sarcina cumpărătorilor. In unele țări pentru calcularea impozitului se utilizează cote proporționale, iar în altele cote progresive.
Impozitele pe sporul de avere sau pe creșterea valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. Ca impozite de acest gen putem menționa:
impozitul pe surplusul de valoare imobiliară
impozitul pe sporul de avere realizat în timp
Impozitul pe surplusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare în intervalul de timp de la cumpărare și până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop.
Impozitele pe avere s-au diversificat ca impozite propriuzise asupra averii avînd ca obiect valoarea bunurilor mobile și imobile ale fiecărui contribuabil, impozite asupra circulației averii cum sînt cele pe succesiuni, donații de imobile, pe actele de vînzare-cumpărare a bunurilor imobile etc.
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite persoane fizice si juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
In practica fiscală din diferite țări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulația averii si impozite pe sporul de avere sau pe creșterea valorii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obținut de pe urma averii respective, cât și ca impozite instituite pe substanța averii.
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti:impozitele pe proprietăți imobiliare si impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietățile imobiliare se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate pivind bunurile respective. Cotele de impunere sunt în general scăzute..
Impozitele pe circulația averii se instituie în legătura cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile de la o persoană la alta. In această categorie întâlnim: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donații, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare, impozitul pe circulația capitalurilor.
3.CADRUL LEGISLATIV PRIVIND IMPOZITUL PE PROPRIETATE
3.1 Primele inițiative legislative.
Apariția și evoluția impozitelor poate fi caracterizată ca un proces complex și de durată, început o dată cu destrămarea comunei primitive, apariția statului și a proprietății private, scindarea societății în clase nominale, dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor marfă-bani.
În economiile moderne, statele colectează impozite atât pentru finanțarea cheltuielilor, cât și pentru îndeplinirea triplului sau rol de stabilizare, de distribuire și de alocare. De asemenea, impozitele sunt utilizate ca pârghii de intervenție în scopul stabilizării nivelului de ocupare a forței de muncă și a capacităților, a prețurilor și a balanței de plăți, ca și pentru realocare mai eficientă a resurselor din societate.
Pe teritoriul actual al Romaniei, cele mai vechi surse financiare ale statului au fost dijmele, inițial un impozit fix în natură pe produsele pământului, înlocuit ulterior prin dări variate pe fiecare produs, devenite aproape insuportabile prin număr și mărime. Impozitul în bani a fost introdus în secolul al XIV-lea sub numele de bir, adică impozitul personal sau “capitația”. Abia prin Regulamentul Organic începe organizarea unui sistem fiscal ce instituie forme mai înaintate de impozit, cu impozite directe, cum ar fi: patenta (plata în sarcina negustorilor și meseriașilor), impozitul mobiliar, pe salarii, pe proprietăți, precum și cu primele impozite indirecte: vămi, monopoluri. După unire și unificarea administrativă a Moldovei cu Muntenia, domnitorul Alexandru Ioan Cuza reformează sistemul fiscal existent folosind modelul apusean, în particular cel francez, introducând impozite caracteristice vremii (impozitul funciar, taxa de succesiune, taxa de timbru).
Impozitarea averii a apărut in anul 1981 si a fost emisă de „Marea Adunare Națională” în legea nr. 25 din 23 decembrie. Această lege făcea referire la impozitele și taxele locale din care fac parte și impozitele pe proprietate. Legea nr. 25 prevedea în articolul 1 că „Impozitele și taxele locale constituie un mijloc de participare a cetățenilor , a unităților socialiste și a altor persoane la autogestiunea localităților, la formarea fondurilor bănești necesare finanțării obiectivelor și acțiunilor prevăzute în planul național unic de dezvoltare economico-socială”.
Legea 571/22.12.2003(Codul fiscal) reglementează în momentul de față impozitele și taxele locale.
Codul fiscal stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele ,care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Codul fiscal cuprinde procedura de modificare a acestor impozite și taxe. ) Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale.
Impozitele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:
a) impozitul pe profit
b) impozitul pe venit
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți
e) impozitul pe reprezentanțe
f) impozitele locale
3.2Reglementări actuale generale în domeniul impozitelor pe proprietate
Autoritatea abilitată să instituie impozite este statul. El își exercită acest prerogativ, de regulă, prin organele puterii centrale (Parlament), uneori și prin organele administrației locale (departamente, districte, municipii, comune). În anumite cazuri, dreptul de a stabili și percepe venituri asemănătoare prin conținut și funcții cu impozitele îl pot avea și unele instituții publice cum sunt: Camera de comerț, Camera de industrie, Camera agricolă, chiar Biserica. Plata impozitelor nu este benevolă, ci are un caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri sau dețin averi din categoria celor prevăzute de Legea finanțelor. Caracterul obligatoriu al impozitului rezidă în legalitatea acestuia. Efectuarea plății impozitului are loc, deci, prin constrângere (silit), în unele situații putându-se ajunge chiar la privare de libertate a contribuabilului rău platnic. Dacă însă prevederile legii sunt recunoscute, caracterul silit al contribuției nu acționează.
În schimbul impozitelor plătite statului, contribuabilii nu beneficiază de un contraserviciu imediat și direct din partea acestuia. Contraprestații aduc impozitele numai după un timp și indirect sub formă de utilități publice pe care le primesc în schimb plătitorii. Această caracteristică le deosebeste de taxe care implică un raport de contraprestație directă. Din acest punct de vedere, impozitele pot fi considerate “prețuri anticipate” stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale; cetățeanul, plătindu-le, dobandește dreptul de a pretinde statului servicii publice (nu există însă echivalență între impozitul platit pentru finanțarea serviciilor publice și cuantumul acestora primite în schimb). Totodată, prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv și nerambursabil (nerestituirea este din punct de vedere financiar, căci economic și social, parțial, se restituie impozitele sub forma serviciilor publice).
Impozitul pe proprietate conform Codul fiscal se bazează pe următoarele principii:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;
b) certitutinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;
d) eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore.
Conform Codului fiscal incepimd cu 1 ianuarie 2007, românii care își vor vinde casele vor plăti un impozit cuprins între 1 si 3% din valoarea tranzacției. Până în prezent, românii care și-au vândut casa pe care au cumpărat-o în urmă cu mai puțin de trei ani și au obținut un preț mai mare decât cel plătit în urma tranzacției, au achitat un impozit de 16% din valoarea profitului.
Impozit la vânzarea unui imobil în 2006:
Imobil vândut mai devreme de 3 ani de la cumpărare – 16% din profit
Imobil vândut dupa 3 ani de la cumpărare – 0
Conform Codului fiscal incepimd cu 1 ianuarie 2007, însa, cei care vor vinde o casă pe care o dețin de mai puțin de trei ani vor plăti statului 3% din valoarea tranzacției, dacă prețul casei este mai mic de 200.000 de lei. Pentru un preț mai mare, impozitul va fi de 3% din 200.000 de lei, plus 2 procente din ceea ce depașeste această sumă.
Calcul pentru impozit:
Vânzarea unui imobil deținut de mai puțin de 3 ani
Valoare tranzacție: 180.000 RON
Valoare impozit: 3% x 180.000 = 5400 RON
Valoare tranzacție: 220.000 RON
Valoare impozit: 3% x 200.000 + 2% x 20.000 = 6400 RON
În cazul în care o persoană vinde un imobil pe care îl deține de mai mult de 3 ani și care costă sub 200.000 de RON, impozitul va fi de 2%. Daca prețul e mai mare de 200.000 de lei, se vor plăti 2 procente din această sumă și încă un procent din ceea ce depașește.
Calcul pentru impozit:
Vânzarea unui imobil deținut mai mult de 3 ani
Valoarea tranzacției : 180.000 RON
Valoarea impozitului: 2% x 180.000 = 3600 RON
Valoarea tranzacției: 220.000 RON
Valoarea impozitului: 2% x 200.000 + 1% x 20.000 = 4200 RON
Analiștii pieței imobiliare spun că acest nou sistem de impozitare ar putea duce la o creștere a prețurilor în prima parte a lui 2007.
Pina in 2007 impozitul pe tranzacțiile imobiliare s-a încadrat (parțial) în regula de impozit de 16% din profit, dar incepind cu 1 ianuarie 2007 regula s-a schimbat. In continuare vom vedea dacă în bine sau în rău pentru contribuabili. La ora actuală, impozitul pe profit de 16% se aplică tranzacțiilor imobiliare doar dacă imobilul respectiv a fost deținut mai puțin de 3 ani, ceea ce după părerea mea era o metodă destul de bună de a impozita speculatorii imobiliari. Insă incepind cu 1 ianuarie 2007 nu se mai ține cont de profitul realizat la vânzarea unui imobil (prețul de vânzare minus cel de cumpărare) ci se aplică un impozit pe venitul dintr-o astfel de tranzacție, indiferent dacă s-a realizat profit sau nu.
Si în acest caz se va face o diferențiere între imobilele deținute mai puțin de 3 ani și cele deținute mai mult de 3 ani. Astfel, pentru imobilele deținute mai puțin de 3 ani și a căror valoare este sub 200.000 de RON impozitul va fi 3% din preț plus 2% din ceea ce depașește 200.000 de RON. In cazul în care imobilul a fost deținut mai mult de 3 ani aceste procente scad cu un procent la 2% din prețul de vânzare dacă e sub 200.000 RON și 1% din ceea ce depașește 200.000 RON. La dinamica prețurilor imobiliare din România, noul sistem ar trebui să avantajeze contribuabilul în cele mai multe cazuri. Intrucât prețurile au crescut și încă mai cresc într-un ritm destul de alert, “profitul” realizat la o cumpărare-vânzare de imobil după câțiva ani de deținere poate fi semnificativ, anual realizându-se profituri medii de 20-40%. Dacă dețineți un imobil de 2-3 ani este foarte probabil ca prețul lui să se fi dublat între timp. Dacă încă nu ați împlinit 3 ani de când îl dețineți și ați dori să-l vindeți acum, impozitul ar fi de 16% din profit, care presupunând că prețul s-a dublat ar însemna 8% din valoarea de vânzare. Dacă însă ați împlinit deja 3 ani de deținere a imobilului, nu ați plăti deloc impozit pe tranzacția imobiliară.
De la 1 ianuarie 2007, indiferent de perioada de deținere a imobilului, se plăteste un impozit de 1-3% din valoarea imobilului.
Deci noul impozit aduce și avantaje și dezavantaje contribuabililor. Insă dacă privim cu atenție vom observa că de fapt noul sistem va aduce avantaje în special speculatorilor (majoritatea dintre ei cumpără și revând un imobil în mai puțin de 3 ani) și aduce dezavantaje majorității populației care deține un imobil de obicei cațiva zeci de ani și care în momentul vânzării va fi nevoită să plătească un impozit suplimentar mediu de aproximativ 1000 de euro (considerând un preț mediu aproximativ de 50.000 de euro la o tranzacție imobiliară adică un apartament mediu cu 2 camere într-un oraș mai mare sau unul cu 3-4 camere într-un oraș mai mic).
Deasemenea, faptul că se va impozita în funcție de prețul de vânzare va duce iar la o serie de declarații false a prețului în fața notarului, declarându-se valori cât mai mici pentru a plăti impozite cât mai mici (la fel cum se face și pentru a plăti mai puțin la taxa de timbru). Sistemul cu 16% impozit pe profit avea avantajul că nu impozita deloc deținerile de mai mult de 3 ani și nu se plăteau impozite decât dacă se realiza profit la vânzare, iar cumpărătorul avea tot interesul să fie declarat la notar prețul corect întrucât altfel ar fi plătit el la rândul lui impozit mai mare la revânzare (dacă îl vindea mai repede de 3 ani).
După părerea mea sistemul vechi era mai corect întrucât îi taxa puternic pe speculatori și deloc pe cei (majoritatea) care își revând imobilul după cel puțin 3 ani de deținere. Statul a preferat astfel o metodă de a lua un impozit mai mic dar de la toată lumea decât unul mai mare de la speculatorii imobiliari. Iar cu prețurile la imobiliare care sunt în creștere continuă, statul va încasa sume serioase în următorii ani.
Impozitul pe clădiri, terenuri, cedare bunuri, mașini, drepturi de autor
Impozitul pe clădiri
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire. Impozitul impozit pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă. Clădire este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri.
Confotm articolului 250 din Codul Fiscal nu se datoreaza impozit pentru clădirile proprietate a statului, muzee, lăcașuri de cult,școli,unităților sanitare,cimitire, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,etc.
Calculul impozitului pentru persoane fizice
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare de 0,1% la valoarea impozabilă a clădirii.
Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulțirea suprafeței construite desfășurate a acesteia, exprimate în metri pătrați, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/mp (conform tabelului de mai jos).
Tabel 3.1. Valoarea pe metru patrat de construcție
Suprafața construită desfășurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință și suprafețele scărilor și teraselor neacoperite.
Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcție de rangul localității și zona în care este amplasată clădirea, prin înmulțirea valorii determinate cu coeficientul de corecție corespunzător, prevăzut în tabelul următor.
Tabel 3.2.Tabel coeficient de corecție
În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și 8 apartamente, coeficientul de corecție se reduce cu 0,10.
Valoarea impozabilă a clădirii se reduce în funcție de anul terminării acesteia, după cum urmează:
a) cu 20%, pentru clădirea care are o vechime de peste 50 de ani la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referință;
b) cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani și 50 de ani inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referință.
În cazul clădirii utilizate ca locuință, a cărei suprafață construită depășește 150 de metri pătrați, valoarea impozabilă a acesteia, determinată), se majorează cu câte 5% pentru fiecare 50 metri pătrați sau fracțiune din aceștia.
În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care au fost terminate aceste ultime lucrări.
Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafața construită desfășurată a clădirii se determină prin înmulțirea suprafeței utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20.
Impozitul datorat de persoanele fizice ce dețin mai multe clădiri se majoreaza dupa cum urmeaza:
1.Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.
Persoanele fizice care dețin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legalănu intra sub incidenta majorarii.
2. În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.
Persoanele fizice care detin in proprietate doua sau mai multe cladiri, au obligația să depună o declarație specială la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza cărora își au domiciliul, precum și la cele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora.
Dobândirea, înstrăinarea și modificarea clădirilor
Orice persoană care dobândește, construiește sau înstrăinează o clădire are obligația de a depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii.
Înstrăinarea unei clădiri, prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra clădirii respective nu are stinse orice creanțe fiscale locale, cu excepția obligațiilor fiscale aflate în litigiu, cuvenite bugetului local al unității administrativ-teritoriale unde este amplasată clădirea sau al celei unde își are domiciliul fiscal contribuabilul în cauză, cu termene de plată scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea. Atestarea achitării obligațiilor bugetare se face prin certificatul fiscal.
În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită sau construită.
În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată, demolată sau distrusă, după caz, în cursul anului, impozitul pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă.
Plata impozitului
Impozitul pe clădiri se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Impozitul anual pe clădiri, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice sau juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plătește integral până la primul termen de plată. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe clădiri amplasate pe raza aceleiași unități administrativ-teritoriale, suma de 50 lei se referă la impozitul pe clădiri cumulat.
În ceea ce privește persoanele juridice, impozitul se va calcula avându-se în vedere valoarea de inventar a clădirilor. Cota de impozit se va stabili prin hotărâre a Consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50%, inclusiv. Valoarea de inventar a clădirii este cea de intrare în patrimoniu, așa cum a fost înregistrată în contabilitatea proprietarului.
În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral prin amortizare, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar impozitul pe clădire se datorează de proprietar.
Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deținută de o persoană juridică aflată în funcțiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integral prin amortizare.
Există și excepții de la regulă
Codul Fiscal prevede și situațiile în care impozitul nu se plătește. Sunt incluse în această categorie clădirile instituțiilor publice și cele care fac parte din domeniul public și privat al unei unitați administrativ-teritoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice; clădirile care sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee sau case memoriale; clădirile instituțiilor de învățământ preuniversitar sau universitar, acreditate sau autorizate provizoriu; clădirile unităților sanitare de interes național care nu au trecut în patrimoniul autorităților locale. Evident, nu puteau fi omise de la scutire nici clădirile care fac parte din domeniul public al statului și sunt în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice.
Impozitul pe teren
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual.Impozitul se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul.
Calculul impozitului
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și zona și/sau categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de folosință terenuri cu construcții, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul table:
Tabel 3.3. Rangul localitatii lei/mp
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare cu suma corespunzătoare prevăzută în tabelul 3.4.iar acest rezultat se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător prevăzut la tabelul 3.5.
Tabel 3.4. Zona localitații lei/ha
Suma stabilită se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător prevăzut în următorul tabel(table 3.5.)
Tabel 3.5 Coeficientul de corecției și rangul localității
Dobândiri și transferuri de teren, precum și alte modificări aduse terenului
Pentru un teren dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe teren se datorează de la data de întâi a lunii următoare celei în care terenul a fost dobândit.
Pentru orice operațiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, care are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unui teren, persoana încetează a mai datora impozitul pe teren începând cu prima zi a lunii următoare celei în care a fost efectuat transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Dacă încadrarea terenului în funcție de poziție și categorie de folosință se modifică în cursul unui an sau în cursul anului intervine un eveniment care modifică impozitul datorat pe teren, impozitul datorat se modifică începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea.
Dacă în cursul anului se modifică rangul unei localități, impozitul pe teren se modifică pentru întregul teren situat în intravilan corespunzător noii încadrări a localității, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a intervenit această modificare.
Orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data achiziției.
Înstrăinarea unui teren, prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege, nu poate fi efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra terenului respectiv nu are stinse orice creanțe fiscale locale, cu excepția obligațiilor fiscale aflate în litigiu, cuvenite bugetului local al unității administrativ-teritoriale unde este amplasat terenul sau al celei unde își are domiciliul fiscal contribuabilul în cauză, cu termene de plată scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care are loc înstrăinarea. Atestarea achitării obligațiilor bugetare se face prin certificatul fiscal emis de compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale. Actele prin care se înstrăinează terenuri cu încălcarea prevederilor prezentului alineat sunt nule de drept.
Orice persoană care modifică folosința terenului are obligația de a depune o declarație privind modificarea folosinței acestuia la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data modificării folosinței.
Impozitul pe venituri din drepturi de proprietate intelectuală
Impozitul pe venituri rezultate din drepturi de proprietate intelectuală se stabilește potrivit prevederilor legislației privind impozitul pe venitul global (Ordonanța Guvernului nr. 7/2001 privind impozitul pe venit aprobată prin Legea nr. 493/2002).
Drepturile de proprietate intelectuală cuprind drepturile industriale, drepturile de autor și drepturile conexe. Impozitul se aplică asupra veniturilor rezultate direct din astfel de drepturi, precum și asupra veniturilor rezultate din cesiune, închiriere, colaborare, cercetare, licență, franciză și altele asemenea, sau a veniturilor rezultate din transmiterea prin succesiune a unor astfel de drepturi. Aceste venituri sunt considerate impozabile indiferent de forma sub care se acordă: remunerație directă sau secundară, onorariu, redevență, tantieme, etc.
Drepturile industriale reprezintă invenții și inovații, patente, modele, desene, mostre, know-how, franciza, mărci de fabrică și de comerț, planuri, formule secrete sau procedee de fabricație, desene, sigle, forme și formate, etc., recunoscute și protejate prin înscrisuri ale instituțiilor specializate.
Drepturile de autor se referă la creații literare, artistice sau științifice, precum și la operele derivate (traduceri, adaptări, culegeri, adnotări, etc., create pornind de la una sau mai multe opere preexistente). Se includ aici scrierile literare si publicistice, operele științifice, compozițiile muzicale, operele cinematografice, dramatice, fotografice, de artă plastică și de arhitectură.
Titularii drepturilor conexe drepturilor de autor sunt interpreții și executanții, producătorii de înregistrări video și sonore, realizatorii de programe radio-TV, precum și posturile de radiodifuziune și televiziune.
Baza de impozitare o reprezintă venitul net rezultat din drepturi de proprietate intelectuală. Venitul net se determină, potrivit legii, în două moduri, contribuabilul având dreptul de a opta pentru unul din ele:
Prin deducerea unei cote forfetare de cheltuieli de 40%, respectiv 50% în cazul veniturilor aferente operelor de artă monumentală;
În sistem real, pe baza veniturilor încasate efectiv din care se deduc cheltuielile aferente, conform legii, pe bază de documente justificative.
Opțiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se face în formă scrisă la organul fiscal competent până la data de 31 decembrie a anului fiscal și este obligatorie pentru contribuabil pentru tot anul următor. Renunțarea la această opțiune se face de asemenea în formă scrisă până la același termen. În lipsa notificării renunțării, opțiunea anterioară se consideră reînnoită.
Declararea veniturilor obținute din drepturi de proprietate intelectuală se face anual, atât de către beneficiarul veniturilor, cât și de către plătitorul lor.
Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinței bunurilor
Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură și se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părți pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deținător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. În cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se va face pe baza prețurilor medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor județene și, respectiv, ale Consiliului General al Municipiului București, ca urmare a propunerilor direcțiilor teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, hotărâri ce trebuie emise înainte de începerea anului fiscal. Aceste hotărâri se transmit în cadrul aceluiași termen direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, pentru a fi comunicate unităților fiscale din subordine.
….Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut. Prin excepție), contribuabilii care obțin venituri din activități independente, impuși pe bază de norme de venit, precum și cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinței bunurilor în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
Cererea de opțiune pentru stabilirea venitului net în sistem real se depune la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în cazul contribuabililor care au desfășurat activitate și în anul precedent, respectiv în termen de 15 zile de la începerea activității, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul anului fiscal.
Impozitul asupra mijloacelor de transport
Impozitul pe mijlocul de transport se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o bonificație de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Deținătorii, persoane fizice sau juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport în România, în condițiile legii, au obligația să achite integral, la data solicitării, impozitul datorat pentru perioada cuprinsă între data de întâi a lunii următoare celei în care se înmatriculează și până la sfârșitul anului fiscal respectiv.
În situația în care înmatricularea privește o perioadă care depășește data de 31 decembrie a anului fiscal, în care s-a solicitat înmatricularea,(pentru persoana fizica sau juridica străina) deținători prevăzuți au obligația să achite integral impozitul pe mijlocul de transport, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, astfel:
a) în cazul în care înmatricularea privește un an fiscal, impozitul anual;
b) în cazul în care înmatricularea privește o perioadă care se sfârșește înainte de data de 1 decembrie a aceluiași an, impozitul aferent perioadei cuprinse între data de 1 ianuarie și data de întâi a lunii următoare celei în care expiră înmatricularea.
Impozitul anual pe mijlocul de transport, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice și juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plătește integral până la primul termen de plată. În cazul în care contribuabilul deține în proprietate mai multe mijloace de transport, pentru care impozitul este datorat bugetului local al aceleiași unități administrativ-teritoriale, suma de 50 lei se referă la impozitul pe mijlocul de transport cumulat al acestora.
4.IMPOZITUL PE PROPRIETATE CA SURSĂ A FINANȚELOR PUBLICE LOCALE
4.1.Elementele constitutive ale impozitelor –
a)faptul generator
Faptul generator constituie evenimentul juridic sau material care dă naștere la apariția obligației fiscale. Producerea acestuia contribuie la indeplinirea condițiilor legale necesare ca impozitul să devină exigibil fiscal.
Astfel, intocmirea unor acte juridice de vânzare, schimb sau donație, cu titlu oneros sau gratuit, constituie evenimente juridice care genereazâ apariția unor obligații fiscale. Deci, faptul generator dă naștere la apariția creanțelor fiscale a statului asupra contribuabililor.
b) Sfera de aplicare
Sfera de aplicare constituie un element complex prin care se caracterizează persoanele și operațiunile impozabile, precum și delimitarea spațială a acestora.
Astfel trbuie avut in vedere:
A Natura contribuabilului de drept (plătitor) care este obligat prin lege la plata impozitului (se precizează dacă subiectul impozabil este persoană fizică sau persoană juridică).
In cazul persoanelor fizice, sfera de aplicare, poate fi delimitată pentru fiecare titular al unui venit sau bun cu caracter patrimonial, sau aceasta poate să cuprindă un ansamblu de persoane, situație in care apare necesitatea precizării contribuabilului plătitor.
B. Felul operațiunilor impozabile
Un prim criteriu are in vedere consecințele pecuniare ale operațiunilor impozabile : operațiuni cu titlu oneros și operațiuni cu titlu gratuit.
Un alt criteriu de delimitare a sferei de aplicare a unui impozit are in vedere natura activităților economice, fiind determinate, fie de modul de organizare a agenților economici,fie de caracteristicile operațiunilor economice sau alte cauze.
C. Spațiul teritorial
Pentru fiecare impozit in parte trebuie să se precizeze teritoriul pe care se aplică : la nivel de stat, colectivități locale sau la nivel de uniuni economice regionale.
c) Așezarea impozitului
Așezarea impozitului constă in a determina și evalua materia impozabilă, in vederea stabilirii bazei de impozitare asupra căreia se va aplica cota impozitului.
Determinarea materiei impozabile pentru fiecare impozit in parte este influentată de criteriile reale și de criteriul teritorial utilizate in determinarea sferei de aplicare a impozitului, cu care trebuie să fie in concordantă.
In determinarea materiei impozabile apare, fie necesitatea optiunii intre principiul realității și respectiv al personalizării impozitului, fie recurgerea la utilizarea unor elemente specifice ambelor principii.
Principiul realității nu ține seama de interesele individuale, familiale, sociale și de situația personală a contribuabilului.
Principiul personalizării impozitului are in vedere natura si importanta bunurilor economice, a veniturilor obținute, obligațiile legate de asigurarea reconstituirii veniturilor și a patrimoniului, obligațiile de intreținere a membrilor familiei și cheltuielile profesionale ce revin contribuabilului.
In consecintă, asezarea impozitelor necesită determinarea următoarelor elemente materia impozabilă, metoda de evaluare, deducerile și abaterile.
Materia impozabilă este un element de natură materială, in timp ce metoda de evaluare, deducerile și abaterile(scutiri, reduceri, facilități) sunt elemente de natură tehnică, respectiv de politică fiscală.
Principiul personalizării impozitului a fost avut in vedere la asezarea impozitului pe venitul global (au fost luate in considerare obligațiile de intreținere a membrilor familiei prin acordarea deducerilor personale de bază și suplimentare, cheltuielile profesionale ale contribuabilului, după caz).
Ca metodă de evaluare a materiei impozabile in cazul impozitului pe venitul global este luat ca bază declarația fiscală controlată (declararea venitului net estimat de realizat de către contribuabilul plătitor sau de reprezentantul fiscal).
d) Calculul impozitului
Determinarea cuantumului monetar al impozitului necesita stabilirea:
a.persoanei care efectuează calculul (contribuabilul de drept sau administrația fiscală);
b.cota de impozitare;
c.scutirile, reducerile si majorările acordate/aplicate;
d.procedeul de calcul.
In cazul impozitul pe venitul global, persoana care efectueaza calculul impozitului datorat de contribuabilul de drept este administrația fiscal (organul fiscal in raza căruia iși are contribuabilul domiciliul/resedința), in baza declarației contribuabilului privind veniturile estimate/realizate
Pe langă stabilirea cotelor este necesară precizarea procedeului de calcul. Se poate utiliza procedeul impunerii proporționale, a progresivității simple, al progresivității compuse (in cazul impozitului pe venitul global a fost ales procedeul progresivității compuse, cotele crescând pe măsura creșterii bazei impozabile in diverse ritmuri).
Astfel, cotele progresive compuse sunt stabilite pe tranșe de venituri și cresc intr-un
ritm variabil. Pentru fiecare tranșă de venit impozabil exista o cota de impozit care se aplica asupra veniturilor din tranșa respectiva, iar cota este cu atât mai ridicată, cu cât venitul este mai mare.
Cuantumul prelevării fiscale se determina prin insumarea cuantumurilor partiale calculate pe fiecare transă de venit.
e).Persoana obligată la plata impozitului
Determinarea persoanei obligate la plata impozitului trebuie să fie in concordantă cu criteriul personalizării utilizat pentru determinarea sferei de aplicare a acestuia. Pentru fiecare impozit, in parte, trebuie să se stipuleze clar și precis, persoana fizică sau juridică obligată prin lege, fie la plata, fie la calculul și plata impozitelor către trezoreria statului. In caz de neplată sau plată cu intârziere, plătitorul de impozit datorează majorări de intârziere/dobânzi, penalizări de intârziere sau/și penalități, după caz.
Trebuie făcut distincție intre contribuabili, cei care sunt obligați la plata obligației fiscale (impozitul se calculează, se reține și se virează, prin stopaj la sursa, de plătitorii de
venituri pentru: venituri din salarii, dividende, dobanzi etc, respectiv plăți anticipate pentru anumite categorii de venituri realizate de contribuabili din desfăsurarea de activități independente) și cei care suportă definitiv obligația fiscală (in cazul impozitului pe venitul global – contribuabilii persoane fizice, care realizează venituri din salarii/pensii, dobânzi, dividende, cedarea folosinței bunurilor și din activități independente).
f) Procedee și modalități de incasare
Pentru fiecare impozit in parte trebuie să se precizeze atât procedeul cât și momentul incasării precum și modalitatea de incasare.
In etapa actuală, incasarea impozitelor corespunde “sistemului exigibilității financiare”,ceea ce presupune ca obligația de a plăti impozitul este determinată de data producerii faptului generator sau data exigibilității fiscale. Data exigibilității financiare a impozitului in cazul impozitului pe venitul global este stabilită de administrația fiscală ( in termen de 60 de zile de la data comunicării, cu confirmare de primire, a deciziei de impunere anuală, sau la termenele stabilite lunar pentru plățile efectuate de plătitorii de venit in cazul veniturilor pentru care impozitul anticipat/final se face, prin reținere la sursă, respectiv trimestrial pentru plăți anticipate aferente veniturilor din activități independente, profesii libere și din cedarea folosinței bunurilor).
g) Tipuri de impozite prin care se realizează prelevările fiscale
Dată fiind diversitatea formelor pe care le-au imbrăcat și le imbracă impozitele in
diferite state, acestea se pot grupa după diferite criterii :
după obiectul impunerii, impozitele se pot grupa in impozite pe avere, impozite
pe venit si impozite pe cheltuieli; o deosebită importanță teoretică și practică prezintă gruparea impozitelor in:directe și indirecte.
Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, trebuie să suporte, la anumite termene, sarcina fiscală stabilită pe baza datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averile, posesiunea sau venitul fiecărui contribuabil și a cotelor fixate prin lege.
Diferențierea sarcinii fiscale in funcție de veniturile (averea) sau situația personala a fiecarui subiect impozabil inseamnă, de fapt, adoptarea sistemului de impunere personală.
Impozitele personale astfel aparute, sunt de doua feluri și anume:
-impozit pe venit
-impozit pe avere
Sunt cunoscute două sisteme de impunere a veniturilor :
impunere separată a veniturilor provenite din fiecare sursă;
impunere globală a veniturilor, indiferent de sursă din care povin.
Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizând veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferențiat fiecărei categorii de venituri, denumită cedulă, in functie de natura veniturilor. In acest din urmă caz, impunerea se efectuează pentru fiecare cedulă, după regulile și cu cotele specifice venitului respectiv. Uneori, după impunerea separată a fiecărei categorii de venit, veniturile din diferite surse, cumulate, se supun unei noi impuneri.
Impunerea globală-constă in cumularea veniturilor realizate de o persoană fizică, din
diverse surse, și supunerea acestora unui singur impozit. Impunerea globală prezintă neajunsul că nu mai ține seama de natura veniturilor și subiectul impozabil (muncitorul, funcționarul, micul meseriaș sunt tratați din punct de vedere al impozitului in același mod ca și industriașul, comerciantul etc.)
In vederea determinării venitului impozabil, din veniturile brute se deduc anumite cheltuieli și deduceri personale de baza și suplimentare. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileste, de regulă, anual, pe baza de declarație de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Perceperea impozitului aferent veniturilor din salarii, pensii, dobânzi, dividende, rente si altele se face prin stopaj la sursă.
Atat sumele reținute și vărsate de un terț, cât și cele vărsate de contribuabil se decontează in contul impozitului anual.
Impozitele directe actionează in mod direct asupra capacității contribuabilului, pe când impozitele indirecte lovesc in mod indirect capacitatea contributivă individuală.
Astfel, impozitul direct lovește :
a.capacitatea (venitul economisit și de investit existent), facându-se abstracție de
capacitatea contributivă a subiectului impozabil (impozite directe de tip real sau
obiective);
b.venitul realizat de persoane fizice și juridice, avându-se in vedere capacitatea
contributivă (impozite directe de tip personal sau subiective).
In categoria impozitelor directe personale, intră impozitele așezate pe venitul realizat (salarii, dividende, rente, profit), pe venitul acumulat sau dobândit (avere) și impozitul sintetic reprezentat de impozitul pe venitul global.
4.2 Analize metodologice ale impozitărilor pe categorii de impozitare
Introducerea impozitelor pe avere derivă din dreptul personal de proprietate. Ele se așează asupra bunurilor imobile și mobile aparținând unor persoane fizice și juridice. Deoarece, sunt în legătură nemijlocită cu dreptul de proprietate, în practica fiscală mai sunt numite și impozite pe proprietate. Impozitul pe proprietate după natura elementelor de patrimoniu imbraca trei fome principale:
A.impozit aspra averii propriu-zise (impozitele imobiliare)
B.impozit asupra circulatiei averii( impozitele pe transferal averii)
C.impozit aspra cresterii (majorarea) averii
A. Impozitele pe proprietatea imobiliară. Frecvent sunt întâlnite ca impozite din această categorie cele pe clădiri și impozitele asupra terenurilor, de regulă, aflate în proprietatea persoanelor fizice. Asieta acestor impozite o reprezintă valoarea posesiunii declarată de proprietar sau veniturile capitalizate privind elementele respective de patrimoniu (adică valoarea de rentă). Cotele de impozit sunt proporționale și, de regulă, nu sunt ridicate pentru a putea fi ușor suportate de proprietari (se are în vedere conservarea proprietății). De arătat că aceste impozite, pe lângă rolul lor financiar indeplinesc și importante funții de politică financiară prin care statul influențează modul de folosire a proprietăților.
Regimul impozitării proprietății imobiliare este diferit de la țară la țară. Astfel, în unele state, organizațiile non profit nu plătesc impozit pe averea constituită din clădiri, în altele proprietatea agricolă este exceptată (Marea Britanie, de pildă). În statele de tip federal stabilirea bazei de impunere și a cotelor de impozit revine guvernelor locale, după o jurisdicție extreme de variată pe țări, dar evaluarea (inclusive a impozitului), în multe cazuri, se face centralizat.
Impozitele pe capital. Sunt așezate asupra averii capitaliștilor, destinată consolidării veniturilor. Obiectul impunerii, în acest caz, îl constiutie capitalul, semnificând avuția acumulată sau proprietatea utilizată pentru producerea unei noi avuții. Din punct de vedere material, acesta este alcătuit din bunuri mobile și imobile în proprietatea persoanelor fizice și agenților economici și fac parte din activul lor (pămând, clădiri, mașini, instalații, unelte, animale, hârtii de valoare, etc.). În calitate de contribualil, prin urmare, pot apărea personae fizice în unele tări (Danemarca, Olanda) numai personae fizice (Canada) sau atât personae fizice cât și societăți de capital (Austria, Germania).
La impozitele pe capital baza de impunere o reprezintă valoarea capitalului în posesiune, mai puțin datoriile ce îl grevează. Plata lor se face însă din veniturile aduse. Sub acest aspect, consecințele lor sunt aceleași pe care pe produc impozitele pe venit. Cotele de impozit practicate sunt proporționale sau progresive după sistemele fiscale din fiecare țară. În orice caz, ratele de impozit sunt scăzute, în intenția protejării capitalului (mai ales se are în vedere descurajarea tentației transferării capitalului). De la impunere sunt exceptate unele active, de pildă, proprietățile întreprinderilor noi, creditele etc., care produc venituri mici.
Două tendințe se afirmă în evoluția impozitelor pe capital. În țări cu economie de piață există, pe de o parte, intenția de a spori cotele de impozit, considerându-se că venituile din capital sunt obținute fără efort (spre deosebire de veniturile din muncă), pe de altă parte, stabilirea impozitului pe capital se propune să se facă concomitant cu aceea a impozitelor pe venitul global, urmărindu-se o mai clară discriminare a impozitelor.
B. Impozitele pe transferul averii. Obiectul impunerii, la aceste impozite, îl constituie trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri de la o persoană la alta. Aceste impozite sunt reprezentate de:
-impozite pe vanzarea averii (baza de impunere o reprezinta valoarea vanzarii)
-impozite pe succesiuni
-impozite pe donatii
Transferul de avere poate fi cu titlu gratuit (între vii sau datorita decesului) sau cu titlu oneros (întregul fond comercial sau circulația mobiliară).
a) În cazul transferului de avere cu titlu gratuit, impozitele constituite sunt asupra drepturilor de succesiune și asupra donațiilor ambele urmând același regim de impozitare. La încasările din prelevări fiscale, contribuția lor este redusă.
La impozitele pe succesiuni, obiectul impunerii îl constituie averea moștenită de urmași, persoane fizice. Pentru aceștia (moștenitorii) succesiunea apare ca un câștig.
Asieta impozitului prezintă urmatoarele particularități:
> identificarea contribuabilului (moștenitor al averii lăsate), care înseamnă oricare din beneficiarii unei părți succesorale;
> stabilirea materiei impozabile semnificând lichidarea averii lăsate moștenire și determinarea părților succesorale;
> evaluarea activului global al succesiunii (ansamblul patrimoniului succesoral, adică întreaga avere mobiliară și imobiliară) și a activului net (partea netă ce revine fiecărui urmaș).
Baza de impunere o reprezintă valoarea succesiunii. Pe de altă parte, prețurile declarate nu sunt întotdeauna cele reale. Impozitul datorat poate fi stabilit fie pe întreaga materie succesorală (global, pe întreaga avere), așa cum se procedează în țări ca SUA, Australia, Anglia, fie pe fiecare parte patrimonială (partea ce revine fiecărui moștenitor), procedură întâlnită în Franța, Germania, Suedia, altele. Cotele de impozit sunt progresive, obișnuit ridicate (putând ajunge chiar la 80%), diferențiate însă în funție de valoarea succesiunii, uneori de gradul de rudenie dintre moștenitori și cel care a lăsat succesiunea. Impozitul, ușor de observat este puternic personalizat. Vărsarea sa, evident cade în sarcina moștenitorului.
b) Impozitele pe transferul averii cu titlu oneros. Se instituie cu prilejul vânzării-cumpărării unor bunuri mobile și imobile. Sunt cunoscute impozitele pe circulația de bunuri immobile (case, terenuri), impozite pe circulația capitalurilor, impozitul pe tranzacții cu hârtii de valoare, impozitul pe tranzacții la bursă, impozitul pe transferal bunurilor mobile. Baza de impunere o constituie valoarea bunurilor care fac obiectul tranzacțiilor. Cotele de impozit sunt proporționale sau progresive în funție de natura tranzacțiilor și politica fiscală privind circulația averii.
C. Impozitele asupra creșterii averii. Sunt considerate impozite excepționale a căror obiect este majorarea valorii la unele bunuri într-o perioadă de timp. Din această categorie fac parte ca prelevări mai cunoscute:
– impozitul asupra plusvalorii imobiliare. În acest caz obiectul impunerii îl constituie, obișnuit, bunurile imobile cum sunt terenurile, clădirile, a căror valoare a crescut din momentul achiziției (construcției) și până la înstrăinare (vânzare, schimb) fără ca proprietarul să fi acționat în acest scop (plusul de valoare este consecința extinderii structurilor de tip industrial și urban cu utilitățile pe care le aduc). Impunerea are loc cu prilejul cesiunii cu titlu oneros. Impozitul se calculează pe baza unor cote proporționale și se suportă de proprietar, care este subiect de impozit, în momentul vânzării;
– impozitul asupra plusvalorii mobiliare. Se instituie asupra sporului de valoare dobândit din cesiunea valorilor mobiliare (titluri de credit, acțiuni, creanțe, unele bunuri mobile). Asieta la aceste impozite se stabilește asemănător cu aceea pentru impozitele pe plusvaloarea bunurilor immobile, la fel este și lichidarea impozitului. Se practică în puține țări iar plusvaloarea este considerată beneficiu necomercial și se impune după regimul acestora.
Principiile impunerii:
Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operații, efectuate in baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are atât o latură de natură politică, cât și una de ordin tehnic (concretizată în metodele și tehnicile utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuan-tumului impozitului).
Din punct de vedere politic, prin impunere se urmareste ca fiecare impozit introdus să răspundă anumitor cerințe, să fie in concordanta cu anumite principii. Astfel de principii au fost formulate pentru prima dată de Adam Smith, reprezentant de seamă al economiei politice clasice din secolul al XVIII-lea și primul pătrar al secolului al XlX-lea. După parerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe principii sau maxime, și anume:
-Principiul justeții impunerii (echitații fiscale), constă în aceea că supușii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcție de veniturile pe care ei le obțin. Prin promovarea acestui principiu el urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii și clerul în ceea ce privește impozitele directe și participarea tuturor categoriilor sociale la acoperirea cheltuielilor publice în măsura veniturilor obținute.
-Principiul certitudini impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor. Prin promovarea acestui principiu se urmărea a se pune capăt domniei bunului plac în stabilirea și încasarea impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranță este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate.
-Principiul comodității perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
-Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru plătitori. Acest principiu este o reflectare a tezei ,,guvernului ieftin", conform căreia aparatul pentru stabilirea și perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat,nu trebuie să fie costisitor. Totodată, acest aparat nu trebuie să stingherească activitatea economică a plătitorilor și nici să-i îndepărteze de la ocupațiile lor.
Aceste principii au 'avut un caracter ' progresist, fiind îndreptate împotriva arbitrariului ce domnea în perioada descompunerii feudalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă principiilor de echitate, de politică financiară, de politică economică și socială. Aceste principii însa sunt interpretate de pe pozițiile clasei care deține puterea politică și aplicate în concordanță cu interesele acesteia.
Principii de echitate fiscală
Ca noțiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare impunerea diferențiată a veniturilor și a averii și scutirea persoanelor cu venituri mici de plata impozitului, adică stabilirea unui minim neimpozabil. Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, și anume:
-stabilirea minimului neimpozabil adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să .permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe Venit), neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
– sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia (singur, căsătorit. cu persoane în întreținere etc.);
– la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;
-impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția celor care se situează sub un anumit nivel.
Un rol deosebit în respectarea echitații fiscale îl are felul impunerii utilizate. Practica fiscală cunoaște impunerea în sume fixe și impunerea în cote procentuale.
Un impozit în suma fixă, cunoscut sub denumirea de capitație, s-a practicat în orânduirea feudală și în primele stadii de dezvoltare ale orânduirii capitaliste. In cazul acestui impozit nu poate fi vorba de o echitate, deoarece la stabilirea lui nu se are în vedere nici mărimea venitului sau averii și nici situația personală a plătitorului. Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporționale, în cote progresive și în cote regresive.
Impunerea în cote proporționale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului egalității în fața impozitelor. In cazul acestei impuneri se aplică aceeași cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanență aceeași proporție între volumul venitului (valoarea averii) si cuantumul impozitului datorat.
Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit, se cere ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, și anume :
– impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice sau juridice, care obțin venituri din aceeași sursă sau posedă același gen de avere. Universalitatea impozitului presupune, în aceeași măsură, ca întreaga materie impozabilă aparținând unei persoane să fie supusă impunerii :
– să nu existe posibilități de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părți din materia impozabilă;
-volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea si perceperea impozitelor să fie cât mai redus.
Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie să sporească o data cu creșterea volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să nu scadă în perioadele de criză și depresiune ale ciclului economic. Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanența necesităților de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunzător și invers. Din practica fiscală rezultă că,de regulă,elasticitatea impozitului acționează mai ales în sensul majorării impozitelor.
O problemă de politică financiară se pune în legatură cu numărul și felul impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare ; cum este indicat să se procedeze: să se perceapă un singur impozit sau mai multe?
Ideea privind utilizarea unui singur impozit s-a întiâlnit atât la fiziocrați, care s-au pronunțat pentru introducerea unui impozit funciar unic, cât și mai târziu, odată cu dezvoltarea marii industrii, când au apărut păreri privind instituirea unui impozit unic asupra materiilor prime sau asupra energiei, care să se substituie tuturor impozitelor de tip declarativ (stabilite pe baza declarației contribuabililor).
Acest din urma impozit, conceput a fi perceput la vânzarea unor produse (hidrocarburi, electricitate, cărbuni), se considera că ar evita cheltuielile de încasare , pe care le presupun celelalte impozite și ar suprima fraudele fiscale. Totodată, se susține că un asemenea impozit merge în întâmpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumată crește pe măsură ce se dezvoltă industria.
Georges Bernard propune un nou sistem de impozite, concretizat într-un impozit anual direct ,în cote variabile asupra valorii reale a capitalului fizic și asupra bunurilor de consum durabile.După părerea lui, acest impozit prezintă o serie de avantaje, cum sunt:posibilitatea efectuării unui control public;problemele privind capitalul fizic sunt mult mai bine studiate;cotele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcție de unele criterii economice,sociale,politice,tehnice și ecologice;sistemul de impozitare este mai ieftin.
In elaborarea acestei propuneri, autorul a avut in vedere faptul că toate impozitele practicate în prezent sunt în final reflectate în prețuri, apreciind totodată, că nu este eficient să se stabilească impozit pe venit. Se consideră că prin introducerea acestui impozit, veniturile publice nu vor mai fi colectate pe baza fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor productive (prin acestea autorul întelegând orice mijloc care face mai productivă activitatea omului). Cu alte cuvinte, impunerea bazată, în special, pe
factorul muncă ar fi, după părerea sa, inadecvată, considerind că este mai eficient și mai just ca să se bazeze pe munca trecută, pe factorul capital.
Prin aplicarea unui astfel de impozit, prețurile bunurilor și serviciilor vor avea o structură diferențiată, după cum urmează: bunurile necesare existenței, produse și distribuite în masă de industrii autonome și computerizate, vor fi ieftine, suportând numai impozitul pe echipamentul necesar producerii, transportului, depozitării și vânzării acestora; bunurile durabile, incluzând munca de înaltă calificare vor fi mai scumpe, purtând atât impozitul asupra echipamentului productiv, cât și impozitul asupra folosirii echipamentului personal (colectat ca impozit în momentul vânzării).
De menționat că idei de genul celor de mai sus n-au fost concretizate în practică, folosindu-se un număr mai mare s-au mai mic de impozite, în funcție de condițiile economice, politice și sociale existente în fiecare țară.
Principii de politică economică
Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmarește nu numai procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci și folosirea acestuia ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producției sau consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relațiilor comerciale cu străinatatea.
Incurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi efectuată prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micșorarea impozitelor directe stabilite in sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă, facilitarea amortizării accelerate a capitalului, fix din acest domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al societaților de capital din ramura sau subramura respectivă etc.
Impozitele sunt frecvent utilizate pentru a,,influența comportamentul producătorilor agricoli în ceea ce privește producția obținută și veniturile realizate: un impozit stabilit în funcție de venitul mediu (prezumat) la hectarul de teren poate stimula interesul producătorilor să obțină o producție sporită la nectar și cu costuri mai mici, știind că pentru venitul suplimentar astfel obținut nu datorează impozit suplimentar’’.
In vederea creșterii consumului unei anumite mărfi, statul procedează la micșorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acesteia. Dacă se urmarește reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea mărfii respective.
Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale constând în restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute de către stat la importul anumiitor mărfuri utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecționist la importul anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de produse prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Acest ultim procedeu se folosește în unele țări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime și semifabricate și a încuraja exportul de produse manufacturate.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situației economice. Astfel, de exemplu, pentru stimularea investițiilor particulare, în unele țări a fost adoptată măsura reducerii impozitului aferent venitului investit în mașini, utilaje și alte echipamente active. In vederea combaterii inflației, se recurge frecvent și la măsura majorării impozitelor.
4.3 Etapele desfășurării procesului de impozitare
Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea si încasarea impozitelor și taxelor locale, a majorărilor de întârziere, a penalităților, a amenzilor și a oricăror alte venituri proprii ale bugetului local:
a. Stabilirea
1. Analizează conținutul documentelor depuse;
2. Impune bunurile imobile sau mobile, stabilindu-se cuantumul impozitului datorat de către proprietar, funcție de elementele ce definesc bunul impus;
3. Efectuează operațiunile de modificare ce se impun la fiecare rol, urmare a schimbărilor intervenite în ce privește titularii respectivei proprietăți și/sau elementele ce definesc patrimoniul, care concură la stabilirea impozitului.
b. Constatarea
Verifică existența tuturor documentelor necesare pentru a se efectua operațiunea de impunere sau orice operațiune ce atrage după sine modificări în patrimoniu;
Constată identitatea proprietarului sau a coproprietarilor, identifică bunurile imobile sau mobile ce se vor impune;
În cazul în care datele conținute în documentele prezentate nu sunt suficiente, pentru a se putea stabili corect toate elementele necesare efectuării operațiunilor ce se impun, inspectorii se deplasează la adresa în cauză, în scopul obținerii datelor necesare.
c. Controlul
Controlează confruntând datele din documentele ce sunt cuprinse în dosarul fiscal cu cele din declarațiile contribuabililor și documentele anexate la acestea;
Deplasarea la adresa bunului impus pentru a se verifica corectitudinea datelor declarate sau a acelora ce sunt cuprinse în baza de date, modificându-le atunci când aceasta se impune;
Identifică și impun persoanele care dețin proprietăți, dar care nu au fost declarate în vederea stabilirii impozitelor și taxelor datorate;
Efectuează analize și întocmește informări în legătură cu constatarea, stabilirea, controlul, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, precum și cu rezultatele acțiunilor de control a cauzelor care generează evaziunea fiscală și propune măsuri pentru îmbunătățirea legislației de impozite și taxe locale.
d. Urmărirea
Urmărește achitarea de către contribuabili a impozitelor și taxelor, a majorărilor de întârziere și a penalităților, aplicând legislația ce reglementează această activitate, în vederea recuperării creanțelor bugetare;
Identifică contribuabilii rău platnici, întocmește documentele impuse de legislație pentru recuperarea debitelor și face demersurile specifice până la soluționarea fiecărui caz în parte (prin achitare, executare silită sau prin insolvabilitate).
Acordarea înlesnirilor la plata impozitelor și taxelor locale și a altor venituri ale bugetului local pentru persoanele fizice.
se preiau de la contribuabili cererile, însoțite de documentele justificative, care au ca obiect amânarea, eșalonarea, reducerea sau scutirea de la plata impozitelor, a taxelor și a altor venituri ale bugetului local;
se verifică realitatea datelor, cuprinse în documentele anexate la cerere și prin deplasare pe teren, întocmindu-se documentele și propunerea de soluționare cerute de actele normative ce reglementează această activitate;
înaintarea dosarului cu propunerea și documentele necesare, primarului, care se va pronunța în termenul legal asupra soluției propuse;
Urmărirea modului de soluționare, comunicarea hotărârii Consiliului local la solicitantul înlesnirii; evidențierea și urmărirea modului de respectare a înlesnirilor acordate.
Persoane fizice – Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea si încasarea impozitelor (pe clădiri și terenuri) și taxelor locale (pe mijloace de transport și pentru viza anuală privind activitățile lucrative), a majorărilor de întârziere, a penalităților, a amenzilor si a oricăror alte venituri proprii ale bugetului local;
Soluționarea obiecțiunilor si contestațiilor formulate împotriva actelor de control și de impunere, având ca obiect impozitele și taxele locale;
Acordarea înlesnirilor la plata impozitelor și taxelor locale și a altor venituri ale bugetului local pentru persoanele fizice.
Persoane juridice – Stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea si încasarea impozitelor (pe clădiri și terenuri) și taxelor locale (pe mijloace de transport și pentru publicitate, afișaj, reclamă) precum și a majorărilor de întârziere, a penalităților de întârziere, a amenzilor.
Încasare impozite – Administrează rețeaua de calculatoare a Direcției Taxe si impozite locale;
– încasează de la contribuabili, prin casierie, mandate poștale, ordine de plata, sumele datorate la bugetul local;
– emite certificate fiscale;
– urmărește achitarea de către contribuabili a obligațiilor bugetare;
-în vederea recuperării debitelor, identifică contribuabilii rău platnici și întocmește, după validarea de către inspectorii de specialitate, somații si titluri de executare pentru fiecare caz în parte.
4.4 Impozitul pe avere în alte țări și în România
În practica fiscală din diferite țări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulația averii și impozite pe sporul de avere sau pe creșterea valorii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întâlnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din venitul obținut de pe urma averii respective, cât și ca impozite instituite pe substanța averii. Acestea din urmă conduc la micșorarea materiei impozabile, deoarece se plătesc chiar din substanța averii supuse impunerii, motiv pentru care se întâlnesc foarte rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt introduse, de regulă, ca impozite exceptionale pe avere, care se percep o singură dată ( de exemplu, în timpul sau după terminarea unui razboi).
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti: impozitele pe proprietătți imobiliare și impozitele asupra activului net.
Impozitele pe proprietățile imobiliare se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor. Aceste impozite au ca bază de impunere fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate pivind bunurile respective.
Cotele de impunere sunt în general scăzute. Apelarea la impozitele pe terenuri și clădiri se face atât din considerente de ordin financiar ( procurarea de venituri pentru bugetul statului), cât și din alte motive. Impozitul pe propritatea funciară este conceput și ca un instrument de influențare a modului de folosință a fondului funciar. În acest sens, cotele de impozit sunt diferențiate atât în funcție de categoria de folosință a terenului, cât și de amplasamentul acestuia.
Impozitul pe averea imobilă este deseori criticat fiindcă nu stimulează creșterea averii și nu este suficient de elastic. Aceste carențe sunt legate de faptul că nivelul cotelor de impozit se schimbă greu și ca atare nu poate fi adaptat necesităților reclamate de agravarea procesului inflaționist. Totodată, din cauza deficiențelor pe care le prezintă impunerea (de exemplu, modul de determinare a materiei impozabile face posibilă subevaluarea acesteia), acest impozit capătă adesea un caracter regresiv.
Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă pe care o deține un contribuabil. La plata acestui impozit în unele țări sunt supuse atât persoanelor fizice cât și cele juridice (de exemplu, în Luxemburg), iar în altele numai asupra persoanelor.
A. Impozitul pe clădiri
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care nu se prevede diferit. Impozitul pe clădiri, se datorează către bugetul local al unității administrativ-teritoriale în care este amplasată clădirea. În cazul unei clădiri, aflată în administrarea sau în folosința, după caz, a altei persoane și pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar. În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă. Clădire este orice construcție care servește la adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalații și de altele asemenea.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:
1. clădirile instituțiilor publice și clădirile care fac parte din domeniul public și privat al unei unități administrativ-teritoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
2. clădirile care, potrivit legislației în vigoare, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee sau case memoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
3. clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute de lege și părțile lor componente locale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
4. clădirile instituțiilor de învățământ preuniversitar sau universitar, autorizate provizoriu sau acreditate, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
5. clădirile unităților sanitare de interes național care nu au trecut în patrimoniul autorităților locale;
6. clădirile aflate în domeniul public al statului și în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
7. clădirile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", atribuite conform legii;
8. construcțiile și amenajările funerare din cimitire, crematorii;
9. clădirile sau construcțiile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;
10. clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;
11. oricare dintre următoarele construcții speciale:
a) sonde de țiței, gaze, sare;
b) platforme de foraj marin;
c) orice centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală nuclear-electrică, stație de transformare și de conexiuni, clădire și construcție specială anexă a acesteia, post de transformare, rețea aeriană de transport și distribuție a energiei electrice și stâlpii aferenți acesteia, cablu subteran de transport, instalație electrică de forță;
d) canalizații și rețele de telecomunicații subterane și aeriene;
e) căi de rulare, de incintă sau exterioare;
f) galerii subterane, planuri înclinate subterane și rampe de puț;
g) puțuri de mină;
h) coșuri de fum;
i) turnuri de răcire;
j) baraje și construcții accesorii;
k) diguri, construcții-anexe și cantoane pentru intervenții la apărarea împotriva inundațiilor;
l) construcții hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de îmbunătățiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele și stațiile de pompare aferente canalelor;
m) poduri, viaducte, apeducte și tuneluri;
n) rețele și conducte pentru transportul sau distribuția apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de canalizare;
o) terasamente;
p) cheiuri;
q) platforme betonate;
r) împrejmuiri;
s) instalații tehnologice, rezervoare și bazine pentru depozitare;
t) construcții de natură similară stabilite prin hotărâre a consiliului local.
Construcțiile de natură similară celor de mai sus avizate prin hotărâre a consiliilor locale, sunt scutite de impozit pe clădire pe durata existenței construcției, până când intervin alte modificări.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice dacă:
a) clădirea este o locuință nouă realizată în condițiile Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare; sau
b) clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată și modificată prin Legea nr. 82/1995, cu modificările și completările ulterioare.
Scutirea de impozit prevăzută în condițiile Legii locuinței nr. 114/1996 se aplică pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii. Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban și de 0,1% pentru clădirile din mediul rural. Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulțirea suprafeței construite.
B. Impozitul pe terenuri
Contribuabilii impozitului pe terenuri sunt persoanele fizice, persoanele juridice, asociațiile familiale, asociațiile agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice care dețin în proprietate suprafețe de teren situate în municipii, orașe și comune.
Obiectul impunerii este reprezentat de următoarele categorii de terenuri:
terenurii neocupate, clădiri și alte construcții deținute în proprietate de contribuabili persoane fizice
terenuri neocupate de clădiri și alte construcții aparținănd contribuabililor situate în categoriile de localități 1și 2, zonele D precum și din categoriile 3 –5 suprafață până la 1000 m.p., pentru suprafața care depășește această mărime se percepe impozit pe teren agricol;
terenurile neocupate de clădiri și alte construcții ce aparțin persoanelor juridice și folosite în alte scopuri decât cele necesare desfășurării activității pentru care sunt autorizate.
Impozitul pe terenurile situate în orașele care trec în categoria municipiilor sau comunele care trec în categoria orașelor se modifică în funcție de noua încadrare a localității în care sunt amplasate cu data de 1 ianuarie 2004.
Contribuabilii care dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri pe care le-au avut în administrare sau folosință datorează impozit pe terenuri începând cu data de întâi a lunii urmatoare celei în care s-a realizat modificarea.
Terenurile dobândite în cursul anului indiferent de formă se impun cu începere de la data de întâi a lunii următoare, iar impozitul se calculează proporțional cu perioada de timp rămasă până la sfârșitul anului.
Terenurile care se vând în cursul anului se pot scădea de la impunere, de la data de întâi a lunii urmatoare și impozitul se recalculează.
Terenurile proprietate de stat folosite în alte scopuri decât agricultura pentru care se plătește o taxă nu fac parte din obiectul impozitului.
Baza impozabilă o reprezintă suprafața terenului deținut în proprietate de către o persoană fizică sau juridică și asupra căreia se aplică impozitul datorat.
Impozitul pe venit
Impozitele pe venit sunt acele impozite la care plătitorul (una și acceeși persoană cu suportatorul) sunt persoană fizica sau juridică care realizează venit.
Modul de așezare și perceperea impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor juridice și de aceea le vom analiza separat.
Astfel, impozitul pe venit îmbracă două forme principale:
– impozitul pe venitul persoanelor fizice;
– impozitul pe venitul persoanelor juridice.
Impozitul pe venitul persoanelor fizice
În practica finanțelor publice se cunosc două modalități principale de așezare a impozitelor directe în raport cu tratamentul veniturilor:
a) impunerea separată a fiecărui tip de venit realizat din surse și locuri diferite;
b) impunerea globală ce presupune cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa acestora.
Mai poate exista și o modalitate de impunere mixtă, situație în care se folosește impunerea globală, dar există și unele venituri care nu se globalizează și se impozitează separat.
Prima modalitate este mai simplă și ușor de realizat, se micșorează cheltuielile de colectare a impozitelor, dar nu se realizează echitatea fiscală. Impozitarea globală conduce la împarțirea egală a sarcinii fiscale asupra contribuabililor și la echitate fiscală prin impozitarea în funcție de posibilitățile economice concrete ale subiectului impozabil și prin introducerea deducerilor personale.
În tara noastră s-a trecut la impozitarea globală începand de la 1 ianuarie 2000. Prezentăm în continuare impozitul pe venitul global (pe cazul României).
Impozitul pe venitul global
Impozitul pe venitul global este suma datorată de contribuabil pentru toate veniturile sale realizate în anul fiscal.
Venitul anual global impozabil este reprezentat de suma veniturilor anuale nete realizate din activități independente, din salarii și din cedarea folosinței bunurilor, din care se scad pierderile fiscale și deducerile personale.
În afara acestor venituri ale persoanelor fizice care se globalizează există și alte venituri, cum sunt cele din dividente, dobânzi și altele, a căror impunere este finală și se impozitează separat. De asemenea, există și venituri care nu se impozitează, deci care nu trebuie declarate și nu vor fi impuse, din care enumerăm selectiv: bursele, bunurile primite sub formă de sponsorizare, sumele încasate din asigurări cu titlu de compensației pentru pagubele suportate.
Venitul anual global impozabil se poate determina după formula:
, unde:
– venituri nete din activitati independente;
– venituri nete din salarii;
– venituri nete din cedarea folosintei bunurilor;
– venituri de aceeasi natura, obtinute din strainatate;
Pf – pierderi fiscale reportate;
Dp – deduceri personale.
Veniturile din activități independente () provin din trei surse principale:
– activități comerciale;
– profesii liberale (medici, avocați, consultanți etc);
– drepturi de proprietate intelectuală (brevete, mărci, drepturi de autor etc).
Veniturile nete din activități independente se determină astfel:
= Venituri brute încasate – Cheltuieli aferente deductibile (inclusiv echivalentul în lei al veniturilor în natură)
Pentru ca o cheltuială să fie considerată deductibilă trebuie să îndeplinească cumulativ urmatoarele trei condiții:
– să fie efectuată în interesul direct al activității;
– să fie cuprinsă în cheltuielile exercițiului financiar în cursul căruia au fost plătite;
– să fie justificată cu documente.
Există însă și cheltuieli care nu sunt deductibile și dintre acestea prezentăm câteva, selectiv: amenzi și penalități, altele decât cele de natura contractuală; donațiile; cheltuieli de sponsorizare, de protocol, de deplasare și detașare care depășesc un anumit nivel; valoarea bunurilor degradate și neimputabile, precum și sumele care reprezintă depășirea limitelor de perisabilități stabilite conform legii.
Veniturile din salarii ()
În vederea determinării venitului net impozabil, din venitul brut din salarii se scad o serie de cheltuieli deductibile (contribuția la fondul de șomaj.pensie,asigurari sociale de sanatate,cheltuieli profesionale).
Venituri din cedarea folosinței bunurilor ()
Veniturile din cedarea drepturilor de folosință a bunurilor reprezintă, de fapt, închirieri de bunuri mobile sau imobile, subînchirieri, arenzi, etc.
Venitul net impozabil se obține scăzând din venitul brut (format din suma încasată de la chiriași și cheltuielile făcute de chiriași, cheltuieli ce ar fi în sarcina proprietarului) cheltuielile aferente deductibile în sumă egală cu 30% din venitul brut:
= Venituri brute + Cheltuieli – Cheltuieli deductibile (30% din venitul brut)
Pierderea fiscala (Pf)
În cazul activităților independente și/sau la cedarea folosinței bunurilor, dacă veniturile brute sunt mai mici decât cheltuielile aferente deductibile, se înregistrează o pierdere fiscală. Aceasta se poate compensa cu rezultatele pozitive de la celelalte categorii de venit, cuprinse în globalizare, cu excepția veniturilor din salarii. Daca nu poate fi compensată, pierderea fiscală se poate reporta pentru anul următor. Pierderea fiscală necompensată se poate reporta timp de cinci ani fiscali.
Deducerile personale (Dp)
Deducerile personale care se acordă personalului îmbracă două forme: deduceri personale de bază și deduceri personale suplimentare.
Deducerea personală de bază reprezintă o sumă neimpozabilă acordată contribuabilului.
Deducererile personale suplimentare se acordă în funcție de situația proprie, de persoanele aflate în întreținere și de alți factori.
STUDIU DE CAZ privind metodologia de completare de de catre contribuabili a declaratiei 200 "Declarație privind veniturile realizate", cod 14.13.01.13
Persoanele fizice care au realizat venituri din cedarea folosinței bunurilor, calificate în categoria venituri din activități independente conform legii, declară venitul net realizat potrivit regulilor prevăzute pentru veniturile din activități independente pentru care venitul net se stabilește în sistem real.
Până la data de 15 septembrie a anului următor celui pentru care se face impunerea, organul fiscal competent emite deciziile de impunere anuală pe baza datelor din declarațiile privind veniturile realizate și a celorlalte informații aflate la dispoziția sa.
Contribuabilii care obțin venituri din activități independente, impuși pe bază de norme de venit, precum și cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.
1.Declarația se completează și se depune de către persoanele fizice care realizează venituri în bani și/sau în natură din România provenind din:
1.1. Activități independente:
– activități comerciale – fapte de comerț, prestări de servicii, altele decât cele din profesii libere, practicarea unei meserii, inclusiv din activități adiacente, precum și venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate în categoria venituri din activități independente.
Contribuabilii care au realizat, în anul de raportare, venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate, în condițiile legii, în categoria venituri din activități independente declară venitul net realizat/pierderea anuală, cumulat, la nivelul categoriei de venit, potrivit regulilor aplicabile activităților independente pentru care venitul net se stabilește în sistem real. Veniturile și cheltuielile luate în calcul pentru stabilirea venitului net/pierderii anuale sunt cele realizate la nivelul tuturor contractelor de închiriere/subînchiriere aflate în derulare în anul de raportare;
– profesii libere – exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfășurate în mod independent, în condițiile legii;
– drepturi de proprietate intelectuală – brevete de invenție, desene și modele, mostre, mărci de fabrică și de comerț și procedee tehnice, know-how, drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor și altele asemenea.
Declarația se depune de contribuabilii care desfășoară activitatea în mod individual sau într-o formă de asociere, ce nu dă naștere unei persoane juridice, constituită între persoane fizice sau între persoane fizice și persoane juridice cu statut de microîntreprindere.
Declarația se completează pentru fiecare categorie de venit și pentru fiecare sursă de realizare a venitului.
Nu au obligația depunerii declarației persoanele fizice care, în anul de raportare, au realizat venituri din activități independente impuse pe bază de norme de venit, cu excepția persoanelor care au depus declarațiile de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate, conform legii.
Contribuabilii care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală de la mai mulți plătitori depun o singură declarație.
1.2. Cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile, realizate în calitate de proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal.
Persoanele fizice care obțin venituri din cedarea folosinței bunurilor din mai multe surse, respectiv contracte de închiriere, completează declarația pentru fiecare sursă de venit.
1.3. Activități agricole pentru care venitul net se stabilește în sistem real:
– venituri din cultivarea și valorificarea florilor, legumelor și zarzavaturilor, în sere și în solarii, special destinate acestor scopuri și/sau în sistem irigat, precum și din cultivarea și valorificarea arbuștilor, plantelor decorative și a ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și pomicole și din altele asemenea.
Declarația se depune de contribuabilii care desfășoară activitatea în mod individual și/sau în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, constituită între persoane fizice și care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Contribuabilii depun câte o declarație pentru fiecare loc de realizare a venitului, respectiv pentru fiecare localitate în a cărei rază teritorială se află terenul.
În cazul în care în raza teritorială a aceleiași localități se află mai multe terenuri, se va depune o singură declarație.
Persoanele fizice care realizează venituri în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, constituită între persoane fizice, completează declarația având în vedere venitul net distribuit, care le revine din asociere.
1.4. Câștiguri rezultate din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare
Declarația se depune de contribuabilii care, în anul de raportare, au realizat câștiguri din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise, și au obligația stabilirii câștigului net anual/pierderii nete anuale, potrivit legii.
1.5. Câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract
Declarația se depune de contribuabilii care, în anul de raportare, au realizat câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract.
2. Declarația privind veniturile realizate se completează de către contribuabili sau de către reprezentanții fiscali ai acestora, înscriind cu majuscule, citeț și corect, datele prevăzute de formular.
Termen de depunere este – annual.
Ori de câte ori contribuabilul constată erori în declarația anterioară, prin completarea unei declarații rectificative până la termenul prevăzut de lege, situație în care se va înscrie "X" în căsuța special prevăzută în formular în acest scop.
Declarația se completează în două exemplare.
– originalul se depune la:
a) organul fiscal în a cărui rază teritorială contribuabilul are adresa unde își are domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiește efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu, pentru persoanele fizice care au domiciliul fiscal în România;
b) organul fiscal în a cărui rază teritorială se află sursa de venit, pentru ceilalți contribuabili persoane fizice;
– copia se păstrează de către contribuabil.
Declarația se depune direct la registratura organului fiscal sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.
Declarația se pune gratuit la dispoziția contribuabilului.
I. DATE DE IDENTIFICARE A CONTRIBUABILULUI
Adresa – se înscrie adresa domiciliului fiscal.
Cod numeric personal/Număr de identificare fiscală.
II. DATE PRIVIND VENITURILE REALIZATE PE SURSE ȘI CATEGORII DE VENIT
1 A. DATE PRIVIND ACTIVITATEA DESFĂȘURATĂ
rd.1. Natura veniturilor – se bifează căsuța corespunzătoare categoriei de venit realizat, după caz: venituri comerciale, venituri din profesii libere, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, câștiguri din transferul titlurilor de valoare (în funcție de perioada de deținere a titlurilor de valoare, deținute mai mult de 365 de zile sau deținute mai puțin de 365 de zile, inclusiv), câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate în categoria venituri din activități independente, după caz.
Persoanele fizice care, în anul de raportare, au realizat venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate, în condițiile legii, în categoria venituri din activități independente bifează căsuța "Venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate în categoria venituri din activități independente".
rd. 2. Determinarea venitului net – se bifează căsuța corespunzătoare în funcție de modul de determinare a venitului net: în sistem real, pe baza cotelor forfetare de cheltuieli sau pe normă de venit.
rd. 3. Forma de organizare – se bifează căsuța corespunzătoare modului de desfășurare a activității: individual sau într-o formă de asociere cu persoane fizice sau persoane juridice române.
rd. 4. Obiectul principal de activitate – se înscrie denumirea activității principale generatoare de venituri, desfășurată de contribuabil, precum și codul CAEN al activității desfășurate.
rd. 5. Sediul – se completează adresa sediului sau locului principal de desfășurare a activității, după caz. În cazul în care activitatea se desfășoară prin mai multe puncte de lucru, se completează adresa sediului sau locului principal de desfășurare a activității, după caz.
Persoanele fizice care realizează venituri din activități agricole vor înscrie denumirea unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află terenul (terenurile).
rd. 6. Datele de identificare ale bunului pentru care se cedează folosința – se înscriu datele de identificare ale bunului a cărui folosință este cedată. De exemplu:
a) pentru imobile (clădiri, terenuri): adresa completă (stradă, număr, bloc, etaj, apartament), suprafața totală, din care închiriată;
b) pentru autovehicule: tipul, anul de fabricație, numărul de înmatriculare, seria motorului, seria șasiului;
c) alte bunuri: denumirea bunului, descrierea detaliată, cu identificarea principalelor caracteristici care individualizează bunul.
Rubrica se completează numai de către contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor.
rd. 7. Documentul de autorizare/Contractul de asociere/închiriere/arendare- se înscriu numărul documentului care atestă dreptul contribuabilului de a desfășura activitate independentă, potrivit legii, data emiterii acestuia, precum și denumirea organului care l-a eliberat.
rd. 8, 9. Data începerii/încetării activității – se completează de către contribuabilii care își încep/încetează activitatea în cursul anului fiscal (se completează numai dacă evenimentele respective se produc în cursul anului pentru care se depune declarația).
1 B. VENIT NET/CÂȘTIG NET ANUAL
1. Venituri din activități independente: activități comerciale, profesii libere și drepturi de proprietate intelectuală
a) Activitate desfășurată în mod individual
a.1) În cazul persoanelor care realizează venituri din activități comerciale și/sau din exercitarea unei profesii libere determinate în sistem real și/sau venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate în categoria venituri din activități independente Se completează pe baza datelor din evidența contabilă.
rd. 1. Venit brut – se înscrie suma reprezentând veniturile totale în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură încasate în anul de raportare, atât din activitatea de bază, cât și din activități adiacente.
rd. 2. Cheltuieli deductibile – se preia suma de la rd. 2.1.
rd. 2.1. Cheltuieli deductibile – se înscrie suma reprezentând cheltuielile efectuate în vederea realizării venitului, cu condiția să fie efectuate în interesul direct al activității, să corespundă unor cheltuieli efective, să fie justificate cu documente și să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând diferența dintre venitul brut și cheltuielile aferente deductibile, dacă venitul brut este mai mare decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd. 2 din rd. 1.
rd. 3.1. Venit net aferent activităților cu regim de reținere la sursă – se înscrie partea din venitul net aferent activităților independente pentru care plățile anticipate s-au realizat prin stopaj la sursă.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se înscrie suma reprezentând diferența dintre cheltuielile deductibile și venitul brut, dacă venitul brut este mai mic decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd. 1 din rd. 2.
a.2) În cazul persoanelor care realizează venituri din activități independente impuse pe bază de normă de venit
Se completează de către contribuabilii care desfășoară activități independente, impuse pe bază de norme de venit.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând norma de venit corespunzătoare perioadei lucrate, comunicată de organul fiscal.
a.3) În cazul persoanelor care realizează venituri din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală
Se completează pe baza datelor din evidența contabilă de către contibuabilii care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real sau pe baza documentelor eliberate de plătitorii de venit de către contibuabilii care au optat pentru determinarea venitului net pe baza cotelor forfetare de cheltuieli.
rd. 1. Venit brut – se înscrie suma reprezentând veniturile totale în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură realizate din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală, din toate sursele, în anul de raportare.
La stabilirea veniturilor brute din drepturi de proprietate intelectuală se au în vedere atât sumele încasate în cursul anului, cât și reținerile în contul plăților anticipate efectuate cu titlu de impozit și contribuțiile obligatorii, efectuate de plătitorii de venit.
rd. 2. Cheltuieli deductibile – se înscrie suma de la rd. 2.1 sau rd. 2.3 ori suma rezultată din însumarea cheltuielilor de la rd. 2.2 și rd. 2.4, după caz.
rd. 2.1. Cheltuieli deductibile – se completează de către contribuabilii care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din evidența contabilă în partidă simplă. Se înscrie suma reprezentând cheltuielile totale efectuate în vederea realizării venitului, cu condiția să fie efectuate în interesul direct al activității, să corespundă unor cheltuieli efective, să fie justificate cu documente și să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite, inclusiv contribuțiile sociale obligatorii plătite.
rd. 2.2. Cheltuieli forfetare – se completează de către contribuabilii care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală și care determină venitul net pe baza cotelor forfetare de cheltuieli. Se înscrie suma rezultată prin aplicarea unei cote de cheltuieli de 50% la venitul brut realizat din drepturile de proprietate intelectuală aferente operelor de artă monumentală sau cu suma rezultată prin aplicarea unei cote de cheltuieli de 40% la venitul brut realizat din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, altele decât cele aferente operelor de artă monumentală, după caz.
rd. 2.3. Sume ce revin organismelor de gestiune colectivă – se completează în cazul:
– veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală transmise prin succesiune;
– veniturilor din exercitarea dreptului de suită;
– veniturilor reprezentând remunerația compensatorie pentru copia privată.
Se înscrie suma totală plătită organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori care, conform legii, au atribuții de colectare și de repartizare a veniturilor între titularii de drepturi.
rd. 2.4. Contribuții sociale obligatorii plătite – se completează numai de contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de cote forfetare de cheltuieli, cu suma reprezentând contribuțiile sociale obligatorii plătite.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând diferența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile aferente, respectiv din rd. 1 se scade rd. 2.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se completează numai de către contribuabilii care determină venitul net/pierderea fiscală în sistem real și care în anul de raportare au înregistrat pierderi. Se înscrie suma reprezentând diferența dintre cheltuielile deductibile efective și venitul brut, dacă venitul brut este mai mic decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd. 1 din rd. 2.
b) Activitate desfășurată într-o formă de asociere
b.1) În cazul asocierilor dintre persoane fizice, care nu dau naștere unei persoane juridice, se completează numai rd.3 sau rd.5 de la cap. II lit. B din declarație, după cum urmează:
rd. 3. Venit net – se preia suma înscrisă în col.5, la rândul corespunzător contribuabilului, din tabelul de la cap. V din Declarația anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică, reprezentând venitul net din asociere, realizat în anul fiscal de raportare, supus impozitului pe venit și distribuit asociatului, conform contractului de asociere.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se preia suma înscrisă în col. 7, la rândul corespunzător contribuabilului, din tabelul prevăzut la cap. V din Declarația anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică, reprezentând pierderea fiscală din asociere realizată în anul fiscal de raportare și distribuită asociatului, conform contractului de asociere.
b.2) În cazul asocierilor constituite între persoane fizice și persoane juridice române, care nu dau naștere unei persoane juridice, se completează rd. 1, rd. 2 (cu rd. 2.4), rd. 3 și rd. 3.1 sau rd. 5, după caz, după cum urmează:
rd. 1. Venit brut – se înscrie suma reprezentând profitul/venitul cuvenit unei persoane fizice dintr-o asociere cu o persoană juridică română, care nu dă naștere unei persoane juridice, determinat cu respectarea regulilor stabilite în legislația privind impozitul pe venitul microîntreprinderilor. Se preia suma înscrisă în col.5, la rândul corespunzător contribuabilului, din tabelul de la cap. V din Declarația anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică. Persoanele fizice care obțin profituri dintr-o activitate desfășurată în asociere cu o persoană juridică română – microîntreprindere, care nu dă naștere unei persoane juridice, au obligația să asimileze acest venit distribuit din asociere venitului brut din activități independente. Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii prevăzute de lege, datorate de persoanele fizice.
rd. 2. Cheltuieli deductibile – se preia suma de la rd. 2.4.
rd. 2.4. Contribuții sociale obligatorii plătite – se înscrie suma reprezentând contribuțiile sociale obligatorii plătite de asociații persoane fizice.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând diferența dintre venitul brut și contribuțiile sociale obligatorii plătite, respectiv dintre suma înscrisă la rd. 1 și suma înscrisă la rd. 2.
rd. 3.1. Venit net aferent activităților cu regim de reținere la sursă – se preia suma de la rd.3.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se înscrie suma reprezentând pierderea fiscală realizată de persoana fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică română, determinată cu respectarea regulilor stabilite în legislația privind impozitul pe venitul microîntreprinderilor.
2. Venituri din cedarea folosinței bunurilor
Declarația se completează pe baza contractului încheiat între părți de către contribuabilii care au optat pentru determinarea venitului net pe baza cotelor forfetare de cheltuieli sau pe baza datelor din evidența contabilă de persoanele fizice care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real.
rd. 1. Venit brut – se înscrie suma reprezentând chiria/arenda prevăzută în contractul încheiat între părți pentru anul fiscal de raportare, indiferent de momentul plății acesteia, majorată cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deținător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.
În venitul brut se includ și eventualele daune plătite potrivit unor clauze contractuale, în cazul rezilierii contractelor înainte de termen.
În situația în care chiria/arenda reprezintă echivalentul în lei al unei valute, venitul brut anual se determină pe baza chiriei/arendei lunare evaluate la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României, din ultima zi a fiecărei luni, corespunzător lunilor din perioada de impunere.
În situația în care arenda se achită în natură, evaluarea în lei a acesteia se face pe baza prețurilor medii ale produselor agricole. În cazul contribuabililor care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real se înscrie totalitatea veniturilor încasate ca urmare a cedării folosinței bunului, pe baza datelor din evidența contabilă. rd. 2. Cheltuieli deductibile – se înscrie suma de la rd.2.1 sau suma de la rd.2.2, după caz.
rd.2.1. Cheltuieli deductibile – se completează de către contribuabilii care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din evidența contabilă în partidă simplă. Se înscrie suma reprezentând cheltuielile deductibile efectuate în vederea realizării venitului, cu condiția să fie efectuate în interesul direct al activității, să corespundă unor cheltuieli efective, să fie justificate cu documente și să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite.
rd.2.2. Cheltuieli forfetare – se completează de contribuabilii care au optat pentru determinarea venitului net pe baza cotelor forfetare de cheltuieli. Se înscrie suma rezultată prin aplicarea unei cote forfetare de cheltuieli de 25% la venitul brut (rd.1), reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând diferența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile aferente, respectiv dintre datele înscrise la rd.1 și datele înscrise la rd. 2.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se completează numai de către contribuabilii care determină venitul net/pierderea în sistem real și care în anul de raportare au înregistrat pierderi. Se înscrie suma reprezentând diferența dintre cheltuielile deductibile efective și venitul brut, dacă venitul brut este mai mic decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd.1 din rd.2.
3. Venituri din activități agricole pentru care venitul net se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
a) Activitate desfășurată în mod individual
Se completează pe baza datelor din evidența contabilă.
rd. 1. Venit brut – se înscrie suma reprezentând veniturile în bani și/sau echivalentul veniturilor în natură încasate în anul de raportare de către contribuabilii care desfășoară activități agricole în mod individual.
rd. 2. Cheltuieli deductibile – se preia suma de la rd.2.1.
rd.2.1 Cheltuieli deductibile – se înscrie suma reprezentând cheltuielile efectuate în vederea realizării venitului, cu condiția să fie efectuate în interesul direct al activității, să corespundă unor cheltuieli efective, să fie justificate cu documente și să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite.
rd. 3. Venit net – se înscrie suma reprezentând diferența dintre venitul brut și cheltuielile aferente deductibile, dacă venitul brut este mai mare decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd.2 din rd.1.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se înscrie suma reprezentând diferența dintre cheltuielile deductibile și venitul brut, dacă venitul brut este mai mic decât cheltuielile deductibile, respectiv se scade rd.1 din rd.2.
b) Activitate desfășurată într-o formă de asociere
b.1) În cazul asocierilor dintre persoane fizice, care nu dau naștere unei persoane juridice, se vor completa numai rd.3 sau rd.5 de la cap. II lit. B din declarație, după caz, după cum urmează:
rd. 3. Venit net – în cazul contribuabililor care desfășoară activități agricole în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, constituită între persoane fizice, se preia suma înscrisă în col.5, la rândul corespunzător contribuabilului, din tabelul de la cap. V din Declarația anuală de venit pentru asocierile fără personalitate juridică, reprezentând venitul net din asociere, realizat în anul fiscal de raportare, supus impozitului pe venit și distribuit asociatului, conform contractului de asociere.
rd. 5. Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – în cazul contribuabililor care desfășoară activități agricole în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, constituită între persoane fizice, se preia suma înscrisă în col.7, la rândul corespunzător contribuabilului, din tabelul prevăzut la cap. V din Declarația anuală de venit pentru asociațiile fără personalitate juridică, reprezentând pierderea fiscală din asociere realizată în anul fiscal de raportare și distribuită asociatului, conform contractului.
4. Câștiguri din transferul titlurilor de valoare
Se completează de contribuabilii care au realizat câștiguri din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise, și au obligația stabilirii câștigului net anual/pierderii nete anuale, potrivit legii.
Se completează rd.4 sau rd.5, după caz, după cum urmează:
rd. 4 Câștig net anual – se înscrie câștigul net anual stabilit ca diferență pozitivă între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului respectiv, ca urmare a tranzacționării titlurilor de valoare, distinct, în funcție de perioada de deținere a titlurilor de valoare (deținute mai mult de 365 de zile sau deținute mai puțin de 365 de zile, inclusiv). Persoanele fizice care în anul de raportare au realizat câștiguri/pierderi din tranzacționarea titlurilor de valoare evidențiază distinct, în declarație, câștigul net anual din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare deținute mai mult de 365 de zile, precum și câștigul net anual din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare deținute mai puțin de 365 de zile, inclusiv.
rd. 5 Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se înscrie pierderea netă anuală stabilită ca diferență negativă între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului respectiv, ca urmare a tranzacționării titlurilor de valoare, distinct, în funcție de perioada de deținere a titlurilor de valoare (deținute mai mult de 365 de zile sau deținute mai puțin de 365 de zile, inclusiv). Persoanele fizice care în anul de raportare au realizat câștiguri/pierderi din tranzacționarea titlurilor de valoare evidențiază distinct, în declarație, pierderea netă anuală din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare deținute mai mult de 365 de zile, precum și pierderea netă anuală din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare deținute mai puțin de 365 de zile, inclusiv.
Pierderea anuală din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare nu se reportează, constituind pierdere definitivă a contribuabilului.
La declarație se anexează documente justificative, eliberate de intermediari sau plătitorii de venit, privind tranzacțiile efectuate din care să rezulte câștigul/pierderea declarate, precum și impozitul calculat și reținut ca plată anticipată pentru anul fiscal de raportare.
5. Câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract
Se completează de contribuabilii care în anul de raportare au realizat câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni de acest gen, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacționate pe piețe autorizate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, și au obligația stabilirii câștigului net anual/pierderii nete anuale, potrivit legii.
Se completează rd.4 sau rd.5, după caz, după cum urmează:
rd. 4 Câștig net anual – se înscrie câștigul net anual stabilit ca diferență pozitivă între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului de raportare, din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni de acest gen.
rd. 5 Pierdere fiscală/Pierdere netă anuală – se înscrie pierderea netă anuală stabilită ca diferență negativă între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului de raportare, din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni de acest gen.
Pierderea anuală rezultată din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, și orice alte operațiuni de acest gen nu se reportează, constituind pierdere definitivă a contribuabilului.
La declarație se anexează documente justificative, eliberate de intermediari sau plătitorii de venit, privind tranzacțiile efectuate din care să rezulte câștigul/pierderea declarate, precum și impozitul calculat și reținut ca plată anticipată pentru anul fiscal de raportare.
C. VENIT SCUTIT LA PLATA IMPOZITULUI PE VENIT
Se completează de către contribuabilii care realizează în anul fiscal de raportare venituri din activități independente scutite la plata impozitului pe venit, conform legislației specifice.
rd.1, rd.2. Venit net/Pierdere fiscală – se înscrie suma reprezentând venitul net sau pierderea fiscală realizate din activități independente desfășurate în perioada de scutire.
III. DESTINAȚIA SUMEI REPREZENTÂND 2% DIN IMPOZITUL DATORAT PE VENITUL NET ANUAL IMPOZABIL/CÂȘTIGUL NET ANUAL
Se completează de către contribuabilii care au efectuat în cursul anului fiscal de raportare cheltuieli pentru acordarea de burse private conform legii și solicită restituirea acestora și/sau care optează pentru virarea unei sume reprezentând până la 2% din impozitul datorat pe venitul net anual impozabil/câștigul net anual pentru susținerea entităților nonprofit care se înființează și funcționează în condițiile legii sau unităților de cult.
Contribuabilii care își exprimă această opțiune pot solicita direcționarea acestei sume către o singură entitate nonprofit sau unitate de cult.
IV. DATE DE IDENTIFICARE A REPREZENTANTULUI FISCAL
Se completează numai în cazul în care obligațiile de declarare a veniturilor se îndeplinesc de către reprezentantul fiscal desemnat de contribuabil.
Declarație privind veniturile realizate (200) se utilizează la declararea veniturilor și cheltuielilor efectiv realizate din activități independente, cedarea folosinței bunurilor și/sau activități agricole determinate în sistem real pe fiecare categorie și sursă de realizare a venitului, precum și la declararea câștigurilor nete anuale/pierderilor nete anuale din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise, câștiguri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni de acest gen. Se întocmește în două exemplare de contribuabil sau de reprezentantul fiscal al acestuia. Circulă originalul la organul, copia la contribuabil. Se arhivează la dosarul contribuabilului.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Politica fiscala este o componenta principală a politicii financiare, ce poate fi
promovată numai de către stat sau autorități publice și care cuprinde deciziile (reglementările) privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, concretizând opțiunile în materie de impozite și taxe. Componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocupării forței de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.
Politica fiscală își poate pune amprenta, influențând asupra derulării proceselor
economico-financiare și implicit asupra evolutiei întregii societăți. Dar, la rîndul său, ea este condiționată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă : starea economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cetătțenilor etc.
Politica fiscală se afla în raporturi de interdependență cu politica bugetară, politica monetară, cu politica valutară, cu politica prețurilor, cu politica ocupării forței de muncă și cu politica financiară a intreprinderii. Pe de altă parte, politica fiscală are obiective și instrumente proprii de manifestare.
Politica fiscală se axează, in primul rând, pe impozitele, taxele și contribuțiile cu caracter obligatoriu.
Din punct de vedere al modalităților de calculare a impozitelor și de acordare a facilităților fiscale, se impune ca, prin deciziile de politică fiscală, să se asigure respectarea principiilor generale ale impunerii, și în același timp să se influențeze dezvoltarea anumitor activități, domenii/ramuri economice.
Sub acest aspect, politica fiscală trebuie să precizeze modalitățile concrete de aplicare a facilităților, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi : reducerea/scutirea de impozit pentru partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote mai mici pentru anumite categorii de venituri obținute din anumite activități pe care societatea este interesată să le dezvolte etc.
Asemănător, prin ea se stabilește regimul deducerilor de cheltuieli din venitul brut sau reducerea impozitului de plată pentru a cointeresa contribuabilii in realizarea anumitor obiective economice sau sociale, între care și finanțarea cercetării științifice, crearea de noi locuri de muncă, etc.
Un rol important revine opțiunilor privind administrarea impozitelor, taxelor și a contributiilor de către diferitele categorii de autorități publice, respectiv delimitarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor aflate in administrarea autorităților centrale față de cele administrate de autoritățile locale. Pentru acesteă din urmă, politica fiscală are ca scop cointeresarea lor, în procurarea și administrarea eficientă (în baza autonomiei locale) a resurselor financiare de care pot dispune. In cazul impozitării în cote procentuale progresive are loc o creștere a cotei procentuale, din venitul total, care se cedează sub formă de impozit. In această variantă de impozitare, impozitul plătit crește, atât sub impactul creșterii cotei procentuale, cât și sub cel al măririi bazei de calcul, determinând diminuarea venitului disponibil posibil de utilizat de către contribuabil, inclusiv pentru noi investiții. In același timp în planul formării resurselor financiare ale statului, pe seama impozitelor, poate apărea un fenomen de diminuare a bazei de calcul, sub influența negativă exercitată de creșterea cotei procentuale de impozit. In explicarea fenomenului, sunt invocate doua cauze, și anume :
1.restrangerea activitățior creatoare de venituri, care tind să se reducă, în primul rând, prin prisma scăderii volumului investițiilor pentru care se diminuează sursele de finanțare aferente;
2.reacția contribuabililor de a se sustrage de la obligațiile privind calcularea și plata impozitului, antrenând producerea fenomenelor de evaziune fiscală, nivelul înalt al cotei de impozitare contribuie la stimularea evaziunii fiscale.
Un loc central, însă, în politica fiscală revine opțiunilor privind structura șistemului de impozite și importanța ce revine fiecărui impozit, atât în formarea resurselor financiare publice, cât si în influențarea vieții economice și sociale. Astfel, un interes major prezintă conceperea șistemului de impozite directe, respectiv a sistemului de impozite indirecte, inclusiv stabilirea modalităților tehnice prin care urmează a se realiza preluarea acestora la dispoziția autorităților publice.
Teoretic, impozitul pe venitul global descurajează economisirea și stimulează consumul prezent, în timp ce impozitul pe cheltuieli este stimulativ pentru cei care economisesc. O problemă deosebită se ridică în cazul cotelor de impozitare, în cazul impozitului pe venitul global și stemul fiscal trebuie să se bazeze pe impunerea diferențiată bazată pe “principiul capacității de plată”. Potrivit acestui principiu, fiecare persoană trebuie să plătească un impozit diferențiat în funcție de veniturile sale, de capacitatea sa de plată sau, mai corect, de capacitatea de plată a familiei. Cu cât venitul este mai mare, cu atât mai mare trebuie să fie și impozitul (impunerea diferențiată). Caracterul universal al impunerii presupune că un impozit să fie plătit de toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri sau posedă avere.
Guvernele țărilor dezvoltate au adoptat, în general, soluții pragmatice, care iau în considerare ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic, care se bazeză numai parțial pe principiul avantajelor și al capacității de plată, întrucât sunt foarte greu de stabilit corelațiile care stau la baza acestora.
Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul său rămâne constant de-a lungul intregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie neapărat să sporească odată cu cresterea volumului producției și a veniturilorîin perioadele favorabile ale ciclului economic sau, un impozit este considerat stabil atunci când nu este influențat de oscilațiile provocate de conjunctura socio-economică. Randamentul fiscal al unui impozit stabil nu crește odată cu sporirea producției și a veniturilor și nu scade in perioadele de criză și de depresiune, când se reduce materia impozabilă, ci iși pastrează nivelul undeva la un prag de mijloc. In realitate,de regulă, stabilitatea impozitului este puternic influențată de actiunea stihinică a legilor, care face ca evoluția sinuoasă a producției și a desfacerii să imprime aceeași dinamică, atât venitului național, cât și încasărilor din impozite.
Despre ,,stabilitatea impozitului” se poate vorbi numai în țările cu economie stabilă, un sistem fiscal clar, precis și stabil in timp și cu un grad ridicat de informatizare a societății.
Eficiența încasării impozitelor
Pentru stat, este foarte important ca încasarea fiecărui impozit, pe cât posibil integral și la termenul legal de plată, dar tot atât de important este de a se cunoaște și cheltuielile făcute cu încasarea acestuia. Eficiența încasării unui impozit se poate exprima și prin cheltuielile efectuate cu încasarea impozitelor. Practic, o asemenea comensurare nu se poate face cu exactitate, întrucât nu există structuri organizatorice și organe fiscale destinate pentru fiecare tip de impozit controlat.
Organele de control fiscal, în controalele pe care le efectuează, au in obiectiv, în general, toate obligațiile de plată bugetare, la fel ca și celelalte structuri organizatorice: juridic,contestații, executare silită etc. Nu se pot stabili nici cheltuielile și nici timpul consumat pe fiecare tip de impozit.
Pe ansamblu însă, se poate face o cuantificare a cheltuielilor cu care se încasează impozitul. In cazul acestor cheltuieli s-ar cuprinde cheltuielile cu aparatul fiscal și o parte din cheltuielile celorlalte instituții ale statului implicate în procesul fiscal, precum și cheltuielile aferente organelor judecatorești care își desfăsoară activitatea în vederea soluționării contestațiilor.
Toate acestea ar trebui să conducă la cresterea eficienței administrației fiscale, căreia ii revin următoarele funcții : educarea contribuabililor, evidența, contabilitatea, colectarea și controlul în sfera impozitelor.
O privire de ansamblu asupra acestor direcții de adaptare a sistemelor de impozite la cerintele economiilor în tranziție dezvăluie orientarea experților instituțiilor financiare internaționale spre crearea unui sistem de impozite care să indeplinească, în principal, mai puțin o funcție intervenționistă, de reglare a diferitelor aspecte ale vietii economice și sociale. Sistemul de impozite este considerat (de factorii de decizie din țarile în tranziție) ca un instrument folosit pentru realizarea unor multiple alte obiective, cum ar fi : protejarea intreprinderilor de faliment, combaterea șomajului prin acordarea de concesii intreprinderilor, în sensul de a plăti salarii și nu impozite, stimularea activității economice și altele, luând locul planului, ca principal instrument al politicilor economice și sociale.
Rolul ce revine impozitelor, de instrument activ de inflentare a economiei sau numai de resursă fianciară publică, trebuie reexaminat periodic și adaptat condițiilor concrete din fiecare etapă de dezvoltare, deoarece acesta nu este imuabil. Mai mult, politica fiscală nu trebuie orientată spre un obiectiv sau altul în funcție de practica altor țări ori la recomandarea unor organisme internaționale, deoarece aceasta nu constituie un fenomen supus modei, iar țara noastră nu trebuie să servescă drept cobai nici unei organizații străine, oricât de prestigioasă ar fi aceasta.
Necesitatea extinderii bazei de impunere pentru veniturile persoanelor fizice și necesitatea alinierii la practicile fiscale din Uniunea Europeană au determinat o reformă complexă a sistemului de impunere a veniturile realizate de persoanele fizice prin înlocuirea sistemului impunerii separate, cu sistemul impunerii globale. O primă etapă în acest sens a constituit-o instituirea,incepând cu 1 ianuarie 1998, a unui nou sistem de impozitare pentru toate veniturile obținute, cu excepția celor supuse impozitului pe salarii și impozitului pe venitul agricol.
Acest sistem, considerat un prim pas în introducerea impozitului pe venitul global, viza atât cuprinderea in baza de impunere a veniturilor realizate de mici meseriași, liber profesioniști, asociații familiale, veniturile din drepturile de autor, din inchirieri, invenții, inovații și din activități sportive, cât și corelarea metodologiei de calcul a impozitului pe veniturile asociațiilor familiale, persoanelor fizice independente și liber-profesioniștilor cu cea a impozitului pe profit.
Noua reglementare a realizat nu numai o utilă sistematizare și actualizare legislativă, dar a reprezentat și o primă încercare de apropiere a modului de așezare a impozitelor. La impunerea diferitelor venituri realizate de persoanele fizice se aplicau soluții diferite, în funcție de natura sau de mărimea venitului impozabil.
Astfel, în cazul veniturilor realizate din activități desfăsurate pe baza de liberă inițiativa, al veniturilor reprezentând drepturi de autor și asimilate acestora și in cel al veniturilor realizate din închirieri și subînchiriei impunerea era anuală, în timp ce în cazul celorlalte venituri impunerea era lunară. Totodată, în cazul veniturilor realizate din activități desfășurate pe baza de liberă inițiativă, al veniturilor reprezentând drepturi de autor și asimilate acestora și în cel al veniturilor din servicii prestate și lucrări executate impunerea era progresivă, pe tranșe compuse, în timp ce în cazul veniturilor din inchirieri impunerea era proporțională. Nivelul cotelor era diferit după natura veniturilor: intre 15% și 35% pentru veniturile din activități desfășurate pe baza de liberă inițiativă, al veniturilor reprezentând drepturi de autor; între 10% si 40% la veniturile din servicii prestate și lucrări executate; 15% la veniturile din inchirieri și subinchirieri.
Incepând cu 1 ianuarie 2000, a fost introdus sistemul impunerii globale a veniturilor persoanelor fizice, prin abrogarea tuturor actelor normative ce reglementau, anterior, impozitele pe veniturile persoanelor fizice și agregarea tuturor actelor normative ce reglementau, anterior, impozitele pe veniturile persoanelor fizice și agregarea tuturor veniturilor intr-o bază unică, anuală, de impunere.
Subiecții impozitului sunt reprezentați de persoanele fizice române, pentru toate veniturile obținute, atât in România, cât și in străinătate (deci conform principiului venitului mondial), precum și persoanele fizice române fără domiciliu in România și persoanele fizice străine, pentru veniturile realizate in România.
Venitul anual global impozabil reprezintă suma veniturilor nete realizate din activități independente, din salarii, din cedarea folosinței bunurilor, precum și a veniturilor de aceeași natură realizate din străinătate, obținute de persoanele fizice române, din care se scad pierderile fiscale reportate și deducerile personale.
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt: venituri din activități independente; venituri din salarii; venituri din cedarea folosinței bunurilor; venituri din dividende și dobânzi; venituri din pensii, pensiile ce depășesc o anumită sumă; venituri din activitți agricole; alte venituri.
Venitul impozabil include, de asemenrea, orice anvantaje in bani și/ sau in natură, primite de o persoană fizică, cu titlu gratuit sau cu plată partială, precum și folosirea în scopuri personale a bunurilor și drepturilor aferente desfășurării activității.
Cotele de impunere sunt progresive compuse, pe transe, cu nivel cuprins intre 18 % și 40%.
In concluzie o analiză retrospectivă a reformei fiscale realizate in România, până în prezent, arată ca această a fost lipsită de o strategie clară și coerentă.Reglementările referitoare la impozite, taxe și alte contribuții bugetare au fost adoptate de multe ori ad-hoc, pornind de la necesități imediate, fără a se subordona realizarii unor obiective pe termen mediu și lung. Mai mult, așa cum afirmă profesorul Iulian Văcărel unele dintre soluțiile adoptate ne-au fost sugerate de consilieri străini sau de reprezentanți ai unor organisme internaționale pornind de la experiența țării lor sau de la intersele instituțiilor în care lucrau și care nu coincideau nici cu condițiile concrete ale României și nici cu propriile noastre interse.
Unele modificări au rămas în vigoare numai pentru foarte puțin timp, ajungându-se în scurt timp la un noian de acte normative care au făcut dificilă cunoașterea de către contribuabili a obligațiilor ce le revin și chiar de către funcționari ai Ministerului de Finanțe . Toate acestea au avut ca efect creșterea înclinației contribuabililor spre evaziune fiscală,contrabandă și corupție. Contribuabilii constiincioși și corecți riscă, uneori, să fie sancționați pe nedrept pentru nerespectarea/necunoașterea dispozițiilor legale, care se schimbǎ aproape continuu.
Resursele financiare, sunt întrebuințate de către autoritățile administrației publice locale pentru executarea atribuțiilor și responsabilitaților acestora, în condițiile legii, iar la stabilirea impozitelor locale trebuie avut in vedere respectarea urmatoarelor principii:
principiul transparenței – autoritatile publice locale au obligația să își desfășoare activitatea într-o manieră deschisă față de contribuabili.
principiul aplicarii unitare – să asigure organizarea și executarea concret și în mod unitar a prevederilor Titlului IV din Codul fiscal.
principiul autonomiei locale – conform Cartei europene a autonomiei locale,adoptată la Strasburg la 15 octombrie 1985, ratificată prin Legea 199/2007 publicată în M Of. 331/26.nov.1997.
Noțiunea de impozit semifică o obligație impusă de catre stat, supusilor sai ,constînd în a ceda acestuia parți din veniturile sau averea lor,pentru acoperirea nevoilor sale de functionare,respectiv a cheltuielilor publice. Cred că statul român face încă foarte puțin în planul formării conștiintei civice fiscale a cetățenilor, care s-ar traduce în plata benevolă a bligațiilor fiscale și în acceptarea disciplinei fiscale ca pe o datorie cetățenească, în acord cu prevederile constitutionale. Având în vedere că educația fiscală este în fapt o componentă a educației civice sunt de părere că școala trebuie să joace un rol deosebit de important în formarea conștiinței fiscale a cetățenilor.
Din domeniul cercetat au rezultat urmatoarele propuneri:
respectarea de catre unitațile administrativ teritoriale a principiului descentralizarii,neaprobînd impozite si taxe fară temei legal;
politici de promovare a plații impozitelor prin educarea populației referitor la scopul, destinația și rolul jucat de plata impozitelor;
mecanismul de stabilire a impozitelor și taxelor, ca și cel al colectării acestora trebuie să fie eficientizat, pentru a elimina interpretările arbitrare, procedurile prelungite.
politici de promovare în rîndul contribuabililor a plații impozitelor prin sistemul electronic de plați (Ghiseul Virtual de Plați);
menținerea facilitaților pentru plata anticipată a impozitelor (eficientizarea colectarii), uneori este mai bine sa ai azi 100 lei decît peste doua luni 120; ;
reducerea perioadei pînă la somație și de la somație pînă la executarea silită;
înăsprirea legislației în domeniu și marirea penalitaților pentru întîrzieri în plata impozitelor;
întărirea disciplinei financiare, atât prin stimularea achitării la timp și în cuantumul legal a obligațiilor fiscale, cât și prin sancționarea fermă a contribuabililor rău-platnici;
creșterea transparenței și solicitudinii administrației fiscale față de contribuabili prin simplificarea procedurilor și a documentației de impunere;
facilitățile fiscale, odată acordate, nu ar mai trebui retrase; caracterul imprevizibil, instabil, al sistemului de impozitare trebuie eliminat;
îmbunătățirea colectării veniturilor, inclusiv prin întărirea sistemului de monitorizare a contribuabililor.și amplificarea și creșterea transparenței sistemului de impozitare reducerea exceptărilor de la plata impozitelor;
îmbunătățirea sistemului de administrare a impozitelor;
consolidarea sistemului de monitorizare a datoriilor, combaterea evaziunii fiscale; întărirea capacității de administrare descentralizată a veniturilor locale;
Funcționarea efectivă a sistemului fiscal practicat în țările dezvoltate ale lumii se
bazează pe reflectarea următoarelor conditii:
– să fie simplu de administrat pentru autorități și contribuabili;
– să fie stabil, cu schimbări reduse în structura și nivelul taxelor;
– să fie rezistent la schimbările ce au loc în economie, pentru a-și putea
asigura veniturile necesare;
– să fie transparent, pentru a facilita dezvoltarea societății;
– să fie sensibil la relațiile între diferitele niveluri guvernamentale.
Anexa 1 – formularului 200 "Declarație privind venitu Anexa 1 – formularului 200 "Declarație privind veniturile realizate”Cod 14.13.01.13
BIBLIOGRAFIE :
1. Adam Smith -Avuția natională,vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Romane,București, 1965;
2. Adrian Nica,Cosmin Șerbanescu – Fiscalitate de la lege la practică,Editura CH Beck,2008;
3. Dumitru Popovici, Finanțe publice, Editura Eurostampa, 2007;
4. Rentrop & Straton – Consilier taxe și impozite pentru contabilitate,Editura Rentrop & Straton 2007;
5. Dumitru Popovici, Florin Popovici- Bugete și Trezerorie, Ediția II revăzută și adăugată, Editura Minerva Timișoara 2002;
6. Iulian Văcărel – Finanțe publice,Editura Didactică și Pedagogică București 2007;
7. Iulian Văcărel – Studii de istorie economică și istoria gîndirii economice,Editura Academiei Române 2007;
8. Marius Herbei, Dumitru Popovici- Finanțe Publice, Editura Minerva, Timișoara 2005;
9. Moșteaeanu T.- Finante publice, Editura Universitara București 2004;
10.Narcisa Roxana Moșteanu – Impozite si taxe 2000-2001, EdituraEconomica,2001;
11. Onofrei M.- Delimitari și interferențe privind impunerea veniturilor persoane fizice in țarile UE,in Curierul fiscal nr.9/2006;
12 .Radu Bufan,Mircea Stefan Mincu – Codul fiscal Comentat, Editura Wolters Kluwer 2008;
13. .Legea 575/2003 –Codul fiscal- actualizat;
14. Codului fiscal -Norme metodologice de aplicare 2003;
15.Legea 351/2001-privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national,Sectiunea IV-Rețeaua de localitați;
16..Legea 2/1968 privind organizarea administrativa a României,republicată;
14.Ordonanța nr.32/30.06.2000 privind adoptarea termenelor și condițiilor de participare a României la programele Comunitații Europene în domeniul cercetării.
15.Ordinul 1815/29.dec.2008 publicat in Monitorul oficial nr.2 din 5.01.2009.
16.Revista Româna de Fiscalitate nr.6/2007,nr.10/2007;
Internet: ziare.ro,curierulnational.ro,jurnalul.ro, capital.ro, cotidianul.ro,bursa.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impozitele PE Proprietate , Surse ALE Finantelor Publice Locale (ID: 131182)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.