Activitatea de Asigurare Si Reasigurare

Cap.1 Activitatea de asigurare și reasigurare, în contextul tranziției la economia de piață.

Necesitatea, condițiile apariției și evoluției asigurărilor pe plan mondial și în România

Necesitatea apariției activității de asigurare este legată de existența unor posibile evenimente, care reprezintă un pericol pt integritatea bunurilor materiale sau pt viața oamenilor: calamități, accidente, incidente.

În fața acestor pericole nevoia oamenilor de a se proteja a condus la solidarizarea acestuia în procesul de prevenire a efectelor evenimentelor (riscurile din asigurări). De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire și limitare a consecințelor acestor evenimente, însă experiența ne arată ca desfășurarea lor nu poate fi în totalitate prevazută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecție pt acoperirea pagubelor materiale sau pt asigurarea unor condiții de trai decente persoanelor care și-au pierdut capacitatea de muncă prin apariția unor invalidități. Au apărut astfel 2 modalități:

a) solidarizarea în fața evenimentelor ce apar în viața unei comunități și se bazează pe contribuția fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizații în vederea creării unui fond bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat unirea comunității; principiile comunității de risc și mutualității au reprezentat baza conceptului de solidaritate, cât și a celui de asigurare.

b) asigurarea – care apare ca un sistem de relații ec care implică aportul unui mare nr de pers fizice și juridice în constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care fiind amenințate de pericole, persoanele concep și recunosc oportunitatea prevenirii și înlăturarea pe baza mutualității a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar nesigure. Oamenii s-au unit pt a face față consecințelor accidentelor.

Astfel, comercianții din Antichitate practicau forme de protecție în vederea acoperirii pagubelor produse pe perioada transportului mărfurilor. De exemplu: în legislația maritimă a Rodhosului se prevedea ca pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părți din bunui pt a se putea salva restul încărcăturii, să fie suportate de toți propietarii de mărfuri încărcate la bord. Și în Roma Antică existau asociații bazate pe solidaritate care intervineau după producerea pagubelor.

Apoi, apar elementele unui contract incipient de asigurare, sub forma unui cotract de împrumut în care suma garanta un transport de mărfuri la mare distanță; în cazul în care acestea nu ajungeau la destinație, creditorul pierdea suma împrumutată. Acest contract se extinde treptat, fiind valabil și existând chiar și în evul mediu timpuriu.

În transportul maritim negustorii aveau nevoie de credite pe care le contractau de la zarafi. Dacă nava naufragia, bancherul pierdea suma împrumutată, iar în caz de reușită creditul era rambursat cu o dobândă corespunzatoare riscului asumat.

Datorită abuzurilor care erau generate de practica dobânzii excesive și datorită implicării bisericii, din 1237 acest împrumut a fost interzis.

In aceste condiții s-a inventat un alt sistem de protecție din care au luat naștere asigurările maritime. Asociațiile de comercianți garantau în caz de pierdere valoarea navei și a încărcăturii acesteia în schimbul plății anticipate a unor sume de către comercianți; înscrisul contractului purta denumirea de poliță (dovadă).

Mai târziu au apărut primele forme de asigurări de viață (sec 15-16) și apoi cele de incendii (sec 17)- acestea au aparut ca urmare a izbucnirii unor incendii devastatoare cum ar fi cel din 1683, cand trei pătrimi din Londra au ars- prima societate de acest fel a fost Fire Insurance Company( inființată la Londra în 1696).

Asigurările de accidente s-au dezvoltat în sec 19, pe continentul american(SUA). In forma lor modernă asigurările s-au născut odată cu apariția primelor legi ale calculelor actuariale (legea numerelor mari a lui Pascal). In virtutea acestor noutăți s-a putut elabora și primul tabel de mortalitate, care ajută esențial în calculul primelor și sumelor asigurate diferențiate, la asigurările de viață.

În 1750 a aparut primul tratat de actuariat a lui Richard Pride, astfel că în 1762 a fost posibil să apară prima societate de asigurări ce practica sume diferențiate de asigurare în funcție de vârsta asiguraților.

In sec 19 asigurările cunosc o dezvoltare din plin, ca urmare a creșterii ec, a ridicării nivelului de trai, a extinderii salarizări, a creșterii valorii bunurilor, a amplificării și diversificării riscurilor. Cantitativ asigurările s-au dezvoltat prin creșterea nr de societăți de asigurări, iar dezvoltarea structurală s-a manifestat prin diversificarea și modificarea ponderilor diferitelor forme de asigurări. Astfel au aparut noi forme de asigurări cu evoluții extrem de rapide: – asig de autovehicule dupa I Război Mondial, care detin la ora actuală unul din primele locuri din ansamblul activităților de asigurare; se practică asig de mașini și instalații pt firme, cinematografe, filme, asigurări de credite pt riscuri financiare, riscuri politice, asig de nave cosmice.

Acest fenomen se manifestă și în sfera asigurărilor de viață și de accidente, apărând pe langă cele clasice și asigurările de sănătate, natalitate, nupțialitate.

In planul general de dezvoltare al sectorului serviciilor, ritmul anual al activităților de asigurare a devansat în unele perioade după al 2 Război Mondial, ritmul creșterii PIB-ului și al creșterii venitului național, astfel încât a crescut cota de participare a asigurărilor la creșterea celor 2 indicatori.

Forme incipiente de asigurari au aparut pt prima dată în România pe fondul inexistenței la acea vreme a mijloacelor de conservare a cărnii. Prima organizație de mutualitate și întrajutorare a apărut în breslele transilvănene în sec 15; se practicau asigurări de deces și pt incendii. Din sumele constituite din cotizațiile membrilor se acopereau cheltuielile de înmormântare, sau se acordau despăgubiri în caz de incendiu. Asemenea tipuri de asociații și-au continuat existența multe secole, dovedindu-se avantajoase (datorită cheltuielilor de funcționare scăzute și formalității de înscriere simple).

In 1844 la Brașov a apărut prima organizație de asigurări specializată, constituindu-se pe lângă asociațiile meseriașilor, și purta denumirea de Institutul General de Pensii. Acesta era organizat pe baze mutuale, membrii săi având dubla calitate: asigurat și asigurător. Pe baza cotizațiilor (a primelor de asigurare) depuse de-a lungul anilor, membrii IGP beneficiau de pensii dupa încetarea activității. IGP a funcționat până în 1921, când a falimentat.

De la jumătatea secolului 19 și până la I Război Mondial și-au făcut apariția și alte societăți de asigurări: Transilvania, România,Sun, Adriatica, etc.

Activități de asigurare s-au dezvoltat și în perioada interbelică, cea mai mare pondere deținând-o asigurările de viață, chiar dacă la acea vreme gradul de cuprindere în asigurare ere foarte redus.

Instituțiile de asigurări ce au funcționat în România până în 1948 pot fi grupate în 4 categorii :

a) Regia Autonomă de Asigurări de Stat care asigura monopolul statului în cazul anumitor tipuri de asigurări

b) instituții ce asigurau bunuri publice provenite dintr-o anumită activitate (în armată – exista o instituție unică ce asigura caii Armatei)

c) societăți de asigurări propriu-zise cu capital privat- acestea erau prezente în nr mare în 1936. Existau și acționau 23 de societăți pe piața românească, societăți ce aveau sucursale în întreaga țară (Phoenix, Berlin, Victoria, Naționala)

d) soc de asigurări mutuale- pt asigurarea animalelor.

După 1948 soc de asigurări au mai continuat să funcționeze însă pentru puțin timp, pt ca mai apoi să fie lichidate. Activitatea acestora a fost înlocuită cu cea a societății sovieto-române, numită Sov-Rom Asigurări, care practica numai asigurări facultative.

In 1952 se înființează Administrația Asigurărilor de Stat (ADAS) care introduce asigurări prin efectul legii, principiul obligativității.

In 1953 ADAS preia și asigurările contractuale ( facultative) ale Sov-Rom Asigurări, aceasta din urmă desființându-se. In perioada 1953 – 1990, ADAS-ul a reprezentat singura instituție de asigurări din România, statul deținând monopolul.

1.2 Locul fondurilor de asigurare în sistemul din Rom și al asigurărilor practicate de soc specializate în sistemul general de protecție al populației

Datorita faptului ca momentul producerii unor calamități sau a unor accidente nu poate fi cunoscut cu exactitate, trebuie sa existe la dispozitia societăților de asigurari anumite fonduri cu caracter de rezerva, prin care sa poata fi acoperite pagubele provocate de aceste riscuri.

Sub denumitea de rezervă sunt cuprinse mai multe categorii de fonduri care reflectă mai multe categorii de protectie si care alcatuiesc sistemul rezervelor din Romania:

A – Fondul Financiar de Rezerva

B – Fondul de Rezerva si Asigurări Centralizate

C – Fondul de asigurari propriu-zise

A. Fondul Financiar de Rezerva se constituie in mod distinct, individual si descentralizat pt limitarea consecintelor calamităților naturale, a accidentelor.

Avantaje: acoperirea imediată a pagubelor.

Dezavantaje: acoperirea pagubelor doar parțial, deoarece creare unui fond de protecție la un nivel egal sau apropiat de valoarea pagubelor ce pot aparea la activele fixe si circulante, ar reprezenta o imobilizare foarte mare, capabila sa influenteze negativ mersul economic, si al reproductiei in general.

Auto-asigurarea nu este in general utilizata mai ales in conditiile ec de piata, pt ca participarea ei ar putea conduce la cheltuieli mult mai mari decat cele efectuate de o societate de asigurari pt ca:

– pt a putea fi utilizat imediat acest fond trebuie sa aiba un grad ridicat de lichiditate, acesta insemnand ca suma alocata fondului de asigurare sa fie plasata pe piata de capital pe termen scurt in conditii de dobanda fixa si scazuta;

– profitul utilizat pt constituirea unui fond de rezerva cu scop de auto protectie este supus impozitarii, in timp ce primele de asigurare sunt considerate a fi deductibile din veniturile realizate.

B. Fondul de rezerva- constituirea are loc din sursele centrale ale societatii prin bugetul de stat si local. Acesta era in general utilizat în trecut pt acoperirea pagubelor datorate calamitatilor, accidentelor. Finantarile din acest fond privesc actiunile de natura celor care nu au putut fi prognozate la momentul initial. Acest mod de constituire prezinta avantajul ca realizeaza in mai mare masura acoperirea unor pagube cu resurse banesti totale mai mici decat suma unor fonduri descentralizate. Acest fond se constituie sub forma materiala si valorica si se constituie in:

– rezerve materiale centralizate la dispozitia statului, folosite cu ocazia producerii unor calamitati sau in present pt acoperirea unor necesitati neprevazute

– Fondul de rezerva bugetar – local sau central care folosea atat la realizarea reproductiei simple cat si la realizarea reproductiei pe scara larga, ponderea acestui fond fiind de circa 15-20% din totalul cheltuielilor bugetare.

Dupa 1990 rezerva bugetara din bugetul statului era administrate de Guvern, iar cea din bugetele locale de consiliile judetene. In present, alaturi de acest fond este prevazut si un fond de interventie pt inlaturarea consecintelor naturale.

C. Fondul de rezerva propriu-zis care se constituie la dispozitia unor societati specializate in mod descentralizat prin contributii de la asigurati si se utilizeaza de catre societățile de asigurari pt acoperirea pagubelor produse asiguraților de aparitia evenimentelor asigurate.

La baza constituirii fondurilor de asigurare sta principiul mutualitatii, in sensul că primele de asigurare varsate de toti asiguratii sunt utilizate numai la acoperirea unui singur caz de paguba – incendiu, calamitate.

Trasaturi distincte ale fondului de asigurari:

– se constituie si se utilizeaza numai in forma baneasca

– fondul de asigurari propriu-zise se formeaza prin contributia asiguraților prin principiul mutualitatii, in timp ce celelalte se constituie prin prelevari de profit sau pe cale bugetara

– fondul de asigurari propriu-zise are o destinatie speciala, respective refacerea unor bunuri distruse si despagubirea unor anumite personae personae.

1.3 Asigurările și reasigurările în contextual tranziției la ec de piață

In cadrul transformăriilor antrenate de procesul general al trecerii la economia de piață, activitatea de asigurări și reasigurări a încetat să mai fie monopol de stat. Adaptarea la noile condiții în activitatea de asigurare prezintă o serie de dificultăți, chiar dacă în România instituțiile de asigurare sunt prezente de peste 1 secol.

Ponderea în PIB și gradul de pătrundere în ansamblul activității economice se prezintă în România mult sub nivelul asigurărilor în țările dezvoltate, gradul de pătrundere al asigurărilor românești fiind de 10 ori mai mic decăt media în țările comunitare.

Această discrepanță se datorează și faptului că în țările dezvoltate a existat timp îndelungat și fără întrerupere o activitate concurențială și performantă a asociațiilor de asigurări mutuale, ceea ce a permis o dezvoltare cantitativă și o diversificare a serviciilor de asigurare oferite, asigurându-se la un nivel ridicat de protecție a asiguraților.

Asupra dezvoltării asigurărilor până la un astfel de nivel și în România au o influență negativă o serie de factori generali și specifici.

Până în 1990, economia fiind preponderentă de stat, pierderile datorate calamităților și accidentelor se acopereau din fondurile de rezervă centralizate, nefiind implicați în raporturi de asigurare despăgubiții, și deci fără ca aceștia să deprindă obișnuința de a plăti prime de asigurare. De aceea pătrunderea și dezvoltarea asigurărilor printre agenții economici privați și de stat este dificilă.

Totodată prin deținerea monopolului asigurărilor de către ADAS în general asigurații trăiau cu impresia că plătesc “taxe” către stat și nicidecum prime de asigurare pt transferul riscului, deoarece în majoritatea dosarelor de daună clienții nu erau despăgubiți. In plus un factor specific este și acela al nedefinirii unui cadru normativ propice pt activitatea de asigurare, o perioadă lungă de timp.

Totuși alături de cele 3 societăți cu capital integral de stat înființate în 1991, în perioada 1991-2004 au funcționat peste 100 de societăți de asigurări și agenți de intermediere cu capital privat, care oferă o diversitate de condiții și forme de asigurare (posibile prin hotărârea de Guvern 1279/1990)

S-au creeat condiții pt o concurență loială în asigurări, primii având beneficii chiar asigurații. In present activitatea de pe piața asigurărilor este reglementată prin următoarele legi și acte normative:

1. Legea nr 136/1995 privind asigurarea și reasigurarea din România

2. Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurări și supravegherea asigurărilor

3. Legea nr. 76/2003 privind modificările și completarea legii 32/2000

4. Legea nr. 172/2004 pt modificarea și completarea legii 136/1995

5. Legea nr 212/2004 privind asigurările private de sănătate

Fără îndoială însă, cel mai mare merit în reglementările aduse pe piața asigurărilor îl are Legea nr. 32/2000. Pe lângă o serie de clasificări stricte privind activitatea, autorizarea, penalitățile și procedura de ridicare a autorizării de funcționare, legea prevede și înființarea organismului de supraveghere denumit Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA)- acesta este împuternicit ca organ de autorizare, monitorizare și control a asigurărilor sau intermediarilor acestora.

Independența politicii a acestui organism este garantată, după cum au cerut negocierile cu UE, de faptul că membrii Comisiei sunt aleși de către Parlament pt mandate de 5 ani pt fiecare din cei 5 membri, cu posibilitatea realegerii acestora.

Prevederile Legii nr 32/2000 privesc și modificările capitalului social subscris vărsat minim (de la 1 aprilie 2001), astfel că s-a ajuns la micșorarea nr de societăți de asigurări, nu toate putând să se alinieze la noile condiții de capital, în 2006 numărând 36 de societăți de asigurări rămase pe piața românească.

Garanțiile privind achitarea obligațiilor de plată față de clienți, controlul modalității de investire a lichidităților asigurărilor, procedura mai greoaie de acreditare a asigurătorilor, toate aceste elemente sunt menite să creeze un mediu stabil pt interesele asiguraților ale ec în general. Din cele 31 de capitole cuprinse de negocierile privind acquis-area (totalitatea măsurilor) referitoare la problema de mediu, problema de cercetare, agricultură, ec, politici fiscale, monetare, sociale, avem și un calitol destinat liberei circulații a serviciilor deci și a asigurărilor.

Privind acest capitol (3), România s-a conformat în proporție de 80%; s-a cerut o amânare pt: problema unificării poliței RCA cu cea de Carte Verde (începând cu 2006), pt majorarea sumelor asigurate maxime până la nivelul celor din UE, și pt cerința comunitarilor privind practicarea fiecărei forme distincte de asigurări de către societățile strict specializate. Pentru toate acestea, România a cerut o amânare a termenului până în 2012.

Forma de societate cea mai potrivită mediului de afaceri românesc este societatea pe acțiuni; de aceea legislația română permite organizarea asigurătorilor numai sub forma societăților pe acțiuni în vederea protejării intereselor asiguraților.

Cap 2 Conținutul și importanța asigurărilor de bunuri, persone și răspundere civilă

2.1 Conceptul de asigurare privit din punct de vedere juridic, economic și financiar

Conceptul de asigurare comportă după caz abordări sub aspect juridic, economic și financiar.

Sub aspect juridic, pt a fi operantă asigurarea, ea trebuie să aibă o formă juridică prezentată sub forma unui cotract, aceasta ca rezultat a legii părților și al legii propriu zise, emisă de către puterea legislativă.

Atât contractul de asigurare cât și legea de organizare a activității de asigurare reprezintă izvoare de drept și obligații, în materie de asigurări.

Sub aspect economic, asigurarea implică constituirea în condiții specifice a fondului de asigurare ținând cont de unele aspecte:

– constituirea fondului se face în formă bănească descentralizată la nivelul fiecărei societăți de asigurări, din primele asigurate prelevate de la asigurați

– relațiile economice dintre părțile participante la constituirea și lichidarea fondului de asigurare, se desfășoară sub forma fluxurilor bănești ce sunt presupuse a se declanșa și la încasarea primelor de asigurare, și la plata despăgubirilor aferente.

Din punct de vedere financiar, asigurările se comportă ca un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc prime de asigurare și persoanele fizice și juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Astfel, asigurarea constă nu numai un mijloc de protecție împotriva riscurilor, ci și un instrument de economisire și fructificare a resurselor bănești.

Codul Civil românesc a îmbunătățit în permanență reglementările adoptate legate de definirea contractului juridic de asigurare.

In art. 49 din 1930 al Legii pt constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare, se prevede: “prin contractul de asigurare întreprinderile de asigurări se obligă să plătească despăgubiri în schimbul unei prime” urmând ca în 1971 art. 57 al aceleiași legi să dezvolte reglementarea ca și conținut: “ prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă Administrației Asigurărilor de Stat iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terțe personae numită beneficiar o indemnizație, despăgubire sau suma asigurată în limitele convenite”.

După renunțarea la monopolul de stat exercitat de ADAS, legea 136/1995 prevede: “prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă asigurată iar asigurătorul se obligă ca la producerea unui anume eveniment să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată în limitele și la termenele convenite”.

Din punct de vedere juridic contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice:

1. este un contract consensual- este valabil prin încheierea din simplul consimțământ al părților- faptul că acesta se încheie în scris, respectând anumite elemente caracteristice, nu încalcă principiul consensulismului ci doar apără interesele asiguratului.

2. este un contract simalagmatic, părțile contractante asumându-și obligații reciproce și interdepedente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte în atenția asiguratorului atât la încheierea contactului cât și la producerea sinistrului. Deținătorul asigurării se obligă să achite primele de asigurare și în schimb, asigurătorul să asigure riscul acordând indemnizația cuvenită.

Asigurătorul își achită obligațiile contarctuale față de asigurat numai dacă și-a onorat angajamentele față de socitatea de asigurări. In caz contrar contractul este lovit de nulitate sau se transformă cu o sumă asigurată redusă. Reciprocitatea funcționează numai dacă asiguratul își îndeplinește obligațiile asumate față de asigurat.

3. este un contract aleatoriu- însemnând că în momentul încheierii contractului părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta din contract, evenimentul asigurat fiind viitor și incert fie în privința realizării, fie numai în ceea ce privește momentul realizării sale. Aceasta comportă pt fiecare din părți o șansă de câștig sau un risc de pierdere.

De exemplu – la asigurarea unei clădiri pt riscul de incendiu, plata despăgubirii se va face de asigurător numai în situația producerii incendiului și dacă acea clădire ar suferi avarii sau ar fi distrusă. Dacă despăgubirea acordată va depăși prima de asigurare plătită, asiguratul este cel în avantaj. Invers, neapariția evenimentului asigurat în perioada valabilității contractului, conduce la un avantaj clar pt asigurător, care încasează primele de asigurare și nu plătește nimic asiguratului.

La asigurarea de viață pt riscul de deces, avantajul asigurătorului este cu atât mai mare cu cât momentul decesului este mai îndepărtat- aceasta pt cazurile în care prima este plătită eșalonat, de-a lungul contractului, dar și în cazil contractului cu primă unică, plătită la începutul contractului.

Caracterul aleator al riscului asigurat dă sens contractului de asigurare. Dacă momentul și producerea evenimentului ar fi certe, asigurătorul ar acoperi cu siguranță suma asigurată.

4. este un contract cu titlu oneros, părțile urmărind obținerea de foloase, o contra prestație bănească pt obligația asumată. Asemeni altor contracte (contactul de vânzare-cumpărare ), contractul de asigurare este opus contractului gratuit care presupune o obligație numai pt una din părți, nu pt amândouă.

Asiguratul beneficiază de protecția oferită de asigurator numai în condițiile plății primei de asigurare. Beneficiile însă ale unui contract de asigurare pot să se adreseze și unui terț nu numai asiguratului (asigurările de răspundere civilă).

5. Este un contract succesiv – adică, desfasurarea în timp a contractului este eșalonată. Riscul este acoperit (de catre asigurator pe o perioada lunga de timp, care este determinate sau nedeterminată) în schimbul unor prime plătibile anual ori subanual, ori pt o perioada scurta de timp (ex- pt perioada zborului intre 2 puncte geografice). Valabilitatea contractului desfasurându-se pe o anumita perioada de timp, de cele mai multe ori este posibil ca prima de asigurare sa fie platibilă eșalonat, evidențiindu-se astfel caracterul succesiv al desfășurării contractului.

6. este un contract de adeziune pt că deși este redactat de catre asigurator, la el adera asiguratul. Contractul de asigurare poate fi standard (cu sume prestabilite, clause prestabilite) sau poate avea conditii distincte de prezentare, ele stabilindu-se prin negociere cu clientul (cum ar fi la asigurarile de viață, sau la asigurările de bunuri cu valori foarte mari). Deci, conditiile pot fi acceptate ori refuzate, în funcție de interesele asiguratului.

7. este un contract de bună credință, executarea lui trebuie sa se faca cu bune intenții de catre ambele pșrți. Asiguratorul preia riscul sau acordă daspagubiri bazându-se pe exactitatea și corectitudinea informatiilor prezentate de catre asigurat. In cazul dezinformarii din rea credinta a asiguratului, legea prevede sancțiuni deosebite, acesta fiind totodata decăzut din drepturile de asigurare.

Alături de contractul de asigurare, o altă forma juridică de realizare a asigurarii este legea.

Ex. Asigurarea contractuala are la baza principiul facultativitatii ( al voluntariatului) incheindu-se din proprie initiativă de catre persoanele fizice sau juridice interesate.

Asigurarea ex-lege are la baza principiul obligativității, persoanele fizice si juridice ce fac obiectul asigurării fiind obligate să încheie asigurari in conditiile prevazute de lege.

Asiguratorii care au primit autorizatia legala de a practica astfel de asigurari sunt obligati sa le realizeze in conditiile stabilite de lege si sa elibereze un inscris probator al asigurarii.

In afara bunurilor, pot fi incluse in asigurările obligatorii persoanele fizice ce se afla intr-o anumita situatie prevazuta de lege (calatoresc in mijloace de transport in comun) sau pers fizice si juridice ca poarta o raspundere civila fata de terti, expres prevazuta de lege (asigurari de raspundere obligatorie auto)

In România, la ora actuala singura forma obligatorie prevazuta de lege este cea a raspunderii civile a conducatorilor auto fata de terți (RCA). Societățile autorizate sa practice aceasta forma de asigurare o realizeaza supunandu-se direct conditiilor prevazute anual de lege privind:

– valoarea primelor de asigurare si a sumelor asigurate maxime

– termenele de plata si odalitatile in care se esaloneaza primele

conditiile generale si speciale de asigurare.

De la 1 ianuarie, 2007, va avea caracter obligatoriu, prin lege, și asigurarea locuințelor populației, pentru a se evita perpetuarea situațiilor în care cei afectați de calamități să fie despăgubiți din fondurile statului.

Asigurarea contractuala constituie o modalitate de dobândire a securității individuale de catre asigurați.

Asigurările obligatorii oferă protecție de asigurare anumitor categorii de persoane fizice si juridice, din considerente de ordin social si economic, național.

Asemănări ale asigurarilor obligatorii cu asigurarile contractuale rezida din faptul că fondurile necesare plății indemnizațiilor de asigurare se alcătuiesc pe seama primelor incasate de la asigurati.

Spre deosebire de asigurarile sociale, cele obligatorii nu se bazeaza si pe resurse provenite de la non asigurati si pe cele care provin de la asigurati ci doar pe resurse exclusiv venite de la persoanele asigurate.

Din punct de vedere al costului asigurarii pt asigurat, asigurarile obligatorii sunt mai avantajoase decat cele contractuale care sunt mai scumpe.

Extinderea peste anumite limite ale asigurarii obligatorii pt a pune cat mai bine in valoare avantajul costului său redus, ar putea da acestui tip de asigurare caracterul unei prevederi fortate, a unui impozit ori de câte ori ar putea fi inclusa in asigurare persoana care nu are legatura cu ceilalti participanti, ele neputand fi legate de interese commune, neconstituind o comunitate de risc.

2.2 Asigurarea sub aspect economic

Existenta asigurarii este indisolubil legata de necesitatea constituirii unui fond de resurse banesti destinat indemnizarii pagubelor provocate de anumite fen sau evenimente.

Trasaturi caracteristice ale asigurarii din punct de vedere ec :

a) fondurile de asigurari imbraca obligatoriu o forma baneasca. Constituirea fondului in natura este de neconceput putand fi intampinate o serie de dificultati de ordin practic, cum ar fi: stabilirea structurii omogene in materiale a fondului, crearea unor depozite pt pastrarea materialelor, evitarea pierderilor inerente manipularilor si conservarii indelungate a obiectelor continute de fond.

b) fondul de asigurare se formeaza in mod descentralizat, adica la nivelul fiecarei soc de asigurari din primele de asigurare incasate de la clientii fiecaruia.

c) fondurile de asigurari se constituie in vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene ori evenimente viitoare si nesigure. Nu se suporta din aceste fonduri pierderile determinate de uzura normala a bunurilor, de consumare a acestora in procesul de productie ori in gospodariile populatiei de diminuare a valorii in general din varii motive.

d) fondurile de asigurare se formeaza prin contributia membrilor unei comunitati de risc dupa principiul mutualitatii. La constituirea fondului participa toti membrii (asiguratii) insa indemnizatiile sunt incasate numai de catre aceia care au suferit prejudicii in urma manifestarii riscului asigurat.

e) fondul de asigurare se utilizeaza in mod centralizat pt:

– acoperirea pagubelor provocate de fen ori evenimente asigurate sau a sumelor asigurate

– finantarea unor actiuni legate de prevenire pagubelor

– constituirea unor fonduri de reserve la dispozitia soc ori a organizatiilor mutuale de asigurare.

La constituirea si utilizarea fondului de asigurare relatiile ec dintre parti se desfasoara sub forma unor fluxuri banesti pe care le presupune incasarea primelor si plata indemnizatiilorde asigurare.

In concluzie, asigurarile exprima relatii de distributie si redistribuire a valorii adaugate brute, relatii care apar in procesul constituirii si utilizarii fondurilor de asigurare in vederea desfasurarii neintrerupte a activitatilor ec, in vederea pastrarii integritatii bunurilor asigurate a protejarii pers fizice impotriva evenimentelor ce le pot afecta viata, precum si a onorarii obligatiilor de raspundere civila ale asiguratilor in fata tertilor păgubiți sau vătămați.

Ca și celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările indeplinesc anumite funcții:

F. de repartiție este funcția principală a asigurărilor prin faptul că redistribuie o parte din PIB odată cu plata primelor de asigurare pt constituirea fondurilor de asigurare a fiecărei soc, apoi prin utilizarea acestui fond la plata despăgubirilor și a sumelor asigurate către beneficiari. In final prin raporturile bugetului de stat reflectate in finanțarea de către soc de asigurări a unor activități de prevenire a evenimentelor ce generează nevoia de asigurare, ca și prin obligațiile fiscale pe care aceste soc le au față de bugetul statului sub forma unor impozite și taxe. Reversibilitatea resurselor mobilizate poate exista insă, dar numai selective la anumite forme de asigurări (cele de pers) unde găsim raporturi de rambursabilitate care se desfășoară sub forma imprumuturilor din valoarea propriului cont de investiții de către asigurat insuși.

Importanța economico-socială a asigurărilor

O importanță deosebită o prezintă asigurările mai ales în următoarele direcții:

1. acoperirea pagubelor produse asiguraților, ceea ce permite desfășurarea curentă a reproducției sociale și păstrarea avuției naționale.

2. asigurarea mărfurilor și a mijloacelor de transport în relațiile de comerț exterior prezintă o certitudine în buna desfășurare a relațiilor de comerț exterior din punct de vedere ec, financiar și valutar, creîndu-se premise pt o viață ec sănătoasă, dar și pt economia de devize prin realizarea de încasări în valută și prestarea de servicii de asigurare.

Asigurările de personae sunt complementare asigurărilor sociale și protecție sociale prin creearea unor mijloace suplimentare de prevedere și economisire pt perioada de pensie sau de invaliditate.

Totodată asigur[rile de personae sunt un important segment de economisire realizat prin intermediul casei de economi a bănci.

Asigurarea joacă un rol important și în procesul de educație al populației, prin instruirea asiguraților în prevenirea incendiilor, în buna întreținere a animalelor, a bunurilor, cu scopul limitării pagubelor în cazul producerii sinistrului.

2.3 Asigurarea ca prestări de servicii, intermediari financiari și

activi financiari

In general activitatea de asigurare se desfășoară prin intermediul întreprinderilor de asigurări, societăți ce acționează pe o piață concurențială.

1. Asigurările ca ramură prestatoare de servicii – se dezvăluie în momentul în care socitățile de asigurări, în schimbul primelor încasate de la persoanele fizice și juridice, oferă acestora “obligația sa” de a prelua efectele negative ale producerii unui fenomen sau eveniment ori a unui complex de fenomene sau evenimente.

Asigurarea apare ca mijloc de a oferi protecție, securitate asiguraților. Deoarece acestă protecție este un bun necorporal asigurările pot fi considerate ca ramură ce prestează servicii.

Caracterul aleator al evenimentelor asigurate este cel ce determină primirea în asigurări de către societatea de asigurări a clienților. De aceea în practică se calculează media multianuală a pagubelor produse de riscurile asigurate pe baza căreia se determină valoarea primelor de asigurare. Bineînțeles în fiecare an apar abateri mai mici sau mai mari față de această medie; când abaterile sunt positive profitul estimate va fi mai mare. Când abaterile vor negative înseamnă că societatea trebuie să compenseze plățile suplimentare cu sume ce provin din alte activități (depuneri la bănci, investiții în bunuri imobiliare)

Deci asigurătorii nu sunt numai prestatori de servicii în favoarea asiguraților ci și intermediari financiari între persoanele fizice și juridice ce plătesc prime de asigurare societății și persoanele fizice sau juridice ce au nevoie de resurse financiare suplimentare.

2. Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societățile de asigurări de viață, deși societățile de asigurări de bunuri și de răspundere civilă dispun de resurse financiare temporare libere (max 1 an) pe care le oferă spre plasare pe piață.

Oferta de resurse financiare se orientează către diverși solicitanți:

– bănci comerciale care sunt interesate să primească depuneri pe diferite termene pt majorarea resurselor de creditare

– societăți comerciale de producție (prin majorarea capacității activității)

– autorități publice și locale care au nevoie de acoperirea deficitelor bugetare recurgând la împrumuturi

– deținătorii de terenuri destinate vânzării

3. Plasarea disponibilităților bănești pe piața capitalurilor de împrumut se face în condiții de dobândă, de cursuri ale hârtiilor de valoare, cursuri de schimb valutar, care se modifică de la o perioadă la alta în funcție de ritmul creșterii economice, rata inflației, gradul de ocupare a forței de muncă, prețurile practicate pe piața externă.

Pt persoanele fizice titulare ale unor contracte de asigurări de viață acestea constituie veritabile active financiare cu scadențe de valorificare mai lungi sau mai scurte.

Aceste personae fizice au încheiat cotracte pt a se proteja împotriva unor evenimente viitoare și pt a-și fructifica economiile prin încredințarea acestora societăților de asigurări.

Evoluția conjuncturii în perioada de valabilitate a cotractului va influența atât valoarea nominală a mărimii contului cât și valoarea acestuia, la data încasării sumei.

Astfel asiguraea apare ca un veritabil active financiar într-o economie de incertitudini.

Cap 3. Riscuri și asigurări. Elemente tehnice și calcule

statistico-matematice în asigurări

3.1. Tipuri de risc și riscul în asigurări

Societatea contemporană se confruntă permanent cu o diversitate extraordinară de riscuri a căror acțiune este omniprezentă astfel încât noțiunii de risc nu-i poate fi găsit ușor un antonim.

Riscul este o amenințare, o probabilitate de producere a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat prin gravitatea consecințelor sale și prin probabilitatea sa de producere. Amploarea riscului este greu de cunoscut, același risc putând produce efecte diferite în funcție de condițiile în care se produce (de exemplu producerea riscului de incendiu are consecințe mult mai grave într-o construcție de lemn decât din cărămidă)

Există metode de caracterizare a riscului, însă acestea suferă de prezența unor puternice elemente de subiectivism. Același risc poate fi descries, analizat, măsurat în viziuni și în scopuri diferite în funcție de observatorul care-l urmărește.. atunci însă când are loc evenimentul potențial de pagube, el poate fi descries în funcție de 3 parametrii:

originea riscului

unul sau mai mulți vectori

ținte

Originea este dată de cauzele conjugate ale evenimentului provocator de pagube care se caracterizează printr-un lanț de pagube care formează un arbore generator al producerii sale; acest arbore generic poate ajunge foarte departe în ramificații ca spațiu și timp.

Extinderea analizei acestui lanț este determinat de rațiuni practice, fiind necesară precizarea factorului generator inițial și caracteristicile ce sunt importante din punct de vedere al revenirii riscului.

Vectorii reprezintă mijloacele de transfer al riscului și sunt caracterizați atât de natura pericolului cât și de mediul care se transferă.

Tinta este reprezentată de victimele producerii riscului, indivizi, patrimonii.

Distincția dintre origine, vectori, țintă este importantă mai ales în faza prevenirii riscului. Prevenirea acestuia are în vedere acțiuni prin care sunt eliminate sau diminuate riscurile sau efectele acestora.

Pt a preveni riscul se poate acționa în mai multe moduri:

asupra elementelor în sine

asupra probabilității producerii sale

asupra vectorilor prin care se propagă (procedura de indifugare – lemnul se dă cu lac)

asupra țintei, oferindu-i mijloace de protecție necesare, aici

Acțiunea concomitentă a acestor pachete de măsuri este posibilă în cazul multir riscuri darn u în toate situațiile deoarece pot fi impedimente în a acționa sau pot fi impedimente legate de costuri mari.

Atitudinea față de risc este în funcție de percepția sa socială. Studiile efectuate de specialiști au demonstrate că există percepții sociale diferite asupra riscului. Astfel se pot identifica 4 categorii de atitudini:

– categoria antreprenorilor: comportamentul acestora este caracterizat de căutarea riscului în vederea obținerii unui eventual câștig aceștia acceptând și probabilitatea pierderii.

– categoria “umbrella birocrației centrale” este caract de funcționarul care acționează într-o lume strict compartimentată printr-o grilă de funcțiuni și de subordonare bine conturată având o mobilitate foarte scăzută și o marjă de libertate restrânsă. In această lume asumarea de riscuri este prohibită și se tinde spre controlul total al administrației.

– categoria “catastrofismul sectelor” este caract de ecologiști, grupuri contestatare inclusive de natură religioasă care pe fondul unei condamnări globale pun accentual pe risc (riscul catastrofelor care amenință planeta, apocalipsa)

– categ fatalismul celor excluși de la luarea deciziilor aceștia sunt executanții care activează într-o ordine la stabilirea cărora nu au participat și care le este străină.

Riscurile prezente în societatea contemporană au fost clasificate în următoarele tipuri:

riscuri generale

riscul de țară

riscul în operațiunile cu devize

riscuri economice

riscul contractual

riscul de faliment

riscul de investiții

riscul în asigurări

1. Riscrile generale sunt reprezentate de calamitățile naturale, de accidente, de decese. Sunt generate de forțele naturii, de utilizarea tehnicii, de factorii sociali și ec.

2. Riscul de țară are un character complex fiind influențat de factori ca datoriile externe, deficitul bugetar, riscul politicii de neplată, accesul pe piețele comerciale și financiare externe (BB+)

3. Riscul în operațiunile cu devize apare atât din punct de vedere al riscului de translare în monedă națională cât și ca risc de tranzacție (pierderile datorate modificării cursului de schimb)

4. Riscurile economice sunt cele ce intervin în activitatea agentului ec legate de fluctuația prețurilor, de procurarea diferitelor categori de resurse, creșterea fiscalități sau a nr de concurenți.

5. Riscul contractual este datorat nerespectării obligațiilor contractuale de una din părți și poate apărea ca risc de pierdere a bunului vândut pe perioada tranzacției.

6. Riscul de faliment, o manifestare a riscurilor ec vizând agenții ec, creditorii și acțiunile acestora.

7. Riscul în investiții prezintă forme detaliate, cel mai întâlnit riscul de proiect presupune nerealizarea producției sperate.

8. Riscul în asigurări: pornind de la premisa că asigurarea este o reacție socială la risc sau individuală la pericolul cu care este confruntată fiecare persoană în viața socială și ec se pot distinge mai multe categ de riscuri.

3.2 Clasificarea riscurilor

A.Riscuri obiective și exogene a căror probabilitate de producere poate fi calculată cu un grad de precizie ridicat și care se situează în afara individului, fiind independente de acțiunile acestuia.

In afara unei anumite situații de risc atitudinile oamenilor diferă, fiecate putând fi mai mult sau mai puțin sau deloc amenințat de producerea riscului. Astfel societățile de asigurări realizează mutualizarea riscurilor, în schimbul unor prime de asigurare corespunzătoare riscului mediu pe această bază acoperind pierderile acelor indivizi la care s-a produs riscul. Aceasta cu costuri minime din punc de vedere social în comparație cu alte forme de protecție. Din acest punct de vedere asigurările pot fi considerate ca o realizare deosebită a inventivității omului.

Totuși există o atitudine de rezervă față de activitatea de asigurare:

– toți asigurații plătesc prime ex-ante, dar cea mai mare parte dintre ei, respective cei la care nu s-a produs riscul nu primesc nimic ex-post; atitudinea ex-post a asiguratului devine negativă față de asigurător, el uitând teama în fața riscului pe care a manifestat-o ex-ante

– imperfecțiunile practice ale acțiunii asigurătorilor față situația ideală, adică cea a asigurării, care permite mutualizarea riscurilor cu costuri sociale minime, cu avantaje pt toți indivizii. Există situații ex-post în care asigurătorul încearcă sau se sustrage de la plata indemnizațiilor cuvenite asiguraților, bazându-se pe prevederi contractuale care nu sunt cunoscute îndeajuns sau sunt greșit interpretate de către asigurați. Astfel asiguratul află în situația manifestării sinistrului că se află într-o situație similară neasigurată. Putem spune pe de-o parte că este vina asiguratului care nu s-a informat sufficient iar pe de altă parte că asigurătorul este de rea credință sau nu prestează servicii de calitate, acestea neatrăgând atenția clientului în mod special asupra anumitor clauze.

– în situația în care concurența între societățile de asigurări nu este sufficient de intensă, este posibil ca primele de asigurare să fie mult prea mari în raport cu riscurile acoperite.

B. Riscurile obiective dar cu informație privată

– probabilitatea întâmplării evenimentului constituie în mare parte o informație privată a individului. Asigurătorul nu poate cunoaște gradul de risc plecând de la caracteristicile observabile din afară ale riscului pt fiecare individ.

O mutualizare a acestor riscuri de către societatea de asigurări după procedeele obișnuite implică determinarea primei plătite de fiecare asigurat pe baza pierderii medii pt a putea acoperi pierderi de venituri individuale.

In realitate acestă rezolvare tipică pt riscurile obiective și exogene pune plobleme societății de asigurări, care asigură riscuri cu informație privată.

Ex 2 societăți de asigurări dintre care A oferă o asigurare totală bazată pe o primă medie cealaltă B promovând o asigurare parțială cu o primă unică ce corespunde unui risc mult sub cel mediu și la care, pe baza informației private se asigură cei cu riscuri mici.

In consecință individual care pe baza informațiilor private știu că au un grad înalt de risc ( din punct de vedere al frecvenței cu care se poate produce și al gravității dimensiunii pagubelor) se asigură la societatea A preferând asigurarea totală chiar în condițiile unei prime de asigurare ridicate.

Astfel societatea A ajunge în situația în care asigură numai riscuri mari dar cu prime medii, ceea ce inerent va conduce la faliment. Asigurații firmei A vor merge la B care va înregistra și ea pierderi practicând tarife mai mici decât cele pt risc mediu.

Rezultă că deși în principiu stabilirea valorii primei de asigurare se face pe baza riscului mediu, contractele de asigurare ce au la bază astfel de prime nu sunt viabile în condițiile de concurență ale pieței. Astfel pt a se înlătura consecințele negative ale acestui fenomen, societ[țile de asigurări ar trebui să ofere fiecărui individ un contract personalizat, specific cu o primă corespunzătoare riscului său individual.

Acest lucru nu este posibil datorită caracterului privat al informațiilor, privind riscul, în schimb asigurătorii pot lua m[suri pt a atenua consecințele acestei lipse de informare printer care și aceia de a multiplica și intensifica analizele de risc pt a realize o distribuire a asiguraților în grupe omogene din punct de vedere al riscului după criterii ca: vârstă, sex, regiune geografică, grupă ocupațională.

C. Riscuri obiective endogene a căror manifestare este consecința unor variabile controlabile de către fiecare individ și cunoscute nimai de el. Există multe situații în care asigurații pot influența probabilitatea producerii unor riscuri agravând riscul obiectiv mediu luat în considerare la stabilirea grilei primelor de asigurare, situație în care apare noțiunea de risc moral.

De exemplu riscul de pierderi de venituri are o probabilitate de producere medie aceași pt toți, și totodată a nivelului de preocupare și efort pt obținerea de venituri. Aici asigurătorul oferă contacte cu prime corespunzătoare unui efort optimal cuantificat la un anumit nivel. Se presupune de asemeni că asiguratul va depune toate eforturile pt a câștiga un anumit venit pt a nu înregistra pierderi la veniturile asigurate a se obține. Fiecare individ înțelege foarte repede că va putea încheia o asigurare totală la un tarif favorabil, dar să nu depună efortul specificat profitând de faptul că el este singurul observator al propriului efort.

Absența observabilității efortului de către societatea de asigurări duce la un comportament characteristic riscului moral, respective se constată scăderea preocupării asiguratului pt prevenirea sau evitarea riscului tocmai pt că beneficiază de confortul unui cotract de asigurare.

Din punct de vedere al asigurătorilor consecința este că la riscul obiectiv se adaugă și riscul moral, astfel societatea de asigurări trebuind să reacționeze prin m[suri de atenuare a efectelor negative pe care le are riscul moral asupra gestiunii financiare.

D. Situația de incertitudine în care realitatea nu este cunoscută, sau o anumită manifestare a riscului are un character unic astfel încât uneori nici măcar individual nu este capabil să-și imagineze probabilitățile viitoare.

Situațiile de incertitudine sunt implicate în analiza asigurabilității unor riscuri sau a riscului de dezvoltare.

In teorie și în practică se face distincție între diferitele riscuri și din alte puncte3 de vedere.

Astfel riscurile pot fi clasificate în 2 categori:

riscuri speculative

riscuri pure (accidentale)

1. Riscurile speculative sunt riscurile a căror realizare conduce fie la un câștig, fie la o pierdere, ceea ce în mod natural exclude probabilitatea asigurării. De exemplu riscul deținerii unor acțiuni cotate la bursă este un risc antreprenorial în ceea ce privește riscul de a vinde producția fabricată, risc asumat de investitor datorită probabilității de a obține un câștig personal.

2. Riscurile pure sunt cele a căror producere poate determina sau nu pierderi asiguratului darn u și câștiguri, și care sunt asigurabile în principiu. Acestea la rândul lor se impart:

– riscuri statice sunt acelea ce pot determina la un anumit moment pierderi totale sau parțiale ale patrimoniului asiguratului

– riscuri dinamice care se referă la schimbările intervenite în timp în starea ec, associate cu schimbările apărute în legătură cu nevoile și aspirațiile umane, care pot aduce pierderi sau câștiguri nefiind asigurabile.

Riscurile pot fi:

aleatorii

morale

1. Riscul aleator are la bază hazardul definit ca o cauză imprevizibilă, care conduce la evenimente fortuite sau inexplicabile. Probabilitatea pură a producerii acestuia și frecvența de risc aleatoare sunt determinate prin metode statistice și prin calculul probabilităților.

Astfel prin aceste calcule se reliefează tendințele de creștere sau descreștere ale frecvenței producerii riscurilor și ale gravității consecințelor lor.

Probabilitatea pură aferentă riscului aleator nu este suficientă pt stabilirea unei prime care să garanteze echilibrul financiar al societății de asigurări.

Nivelul primei tarifare încasate de la asigurați pleacă de la prima pură dar este copletat de bonificații și penalizări bazate pe existența unor clase de risc.

Studiul riscului de tip aleator arată că nu numai hazardul este răspunzător de producerea riscului, ci și eroarea umană apare foarte des ca o cauză de agravare a consecințelor producerii riscului aleator.

Circumstanțele producerii accidentelor arată că riscul a fost agravat sau favorizat de contribuția omului iar asigurătorul trebuie să stabilească nivelul primelor ținând cont și de acest fapt. Spre exemplu fen mortalității și al morbilități nu sunt rezultatul hazardului numai ci și a unor factori conjugați:

ereditare

istoric al bolilor

calitatea actului medical

educația individului vizavi de igienă

Factorii individuali și de grup influențează puternic riscul de boală, invaliditate și deces. Frecvența producerii acestor riscuri este influențată și de acțiunea perversă a faptelor frauduloase sau criminale ce determină realizarea riscului cu scopul de a dăuna cuiva sau de a obține o indemnizație din beneficiile unui contract de asigurare. De aici rezultă și rolul probabilității pur obiective în stabilirea primelor, dar care fiind attenuate trebuie combinat și cu cel al riscului moral.

2. Riscul moral este riscul suplimentar creat de însuși asigurat prin care se slăbește preocuparea asiguratului pt prevenirea riscului aleatoriu tocmai pt faptul că este asigurat. Acesta este riscul care se adaugă riscului aleatoriu determinând creșterea sinistrialității datorită imprudenței, criminalității sau fraudă în asigurări.

Prezența riscului moral este o circumstanță care mărește probabilitatea producerii unei pagube din cauza comportamentului individului sau moralității solicitantului unei asigurări (ex cazul unui individ cu un trecut încărcat de accidente auto care solicită o asigurare auto)

Intre riscul moral manifestat ex-ante și cel manifestat ex-post, cel de-al doilea conduce la creșterea probabilității de producere a daunei, din cauza atitudinii indiferente față de risc a celui asigurat.

Existența riscului moral are efecte negative asupra activității de asigurare, generând o anti selecție a riscurilor, cu consecințe asupra echilibrului financiar și profitabilității societății de asigurări.

Asigurătorii nu pot elimina riscul moral, dar pot lua măsuri e pot diminua efectele sale. Societățile de asigurări pot determina asiguratul să aibă o atitudine preventivă a riscului și nu totală prin intermediul franșizei (cota parte pe care o suportă asiguratul).

Asiguratul rămâne supus unei anumite incertitudini și este conștient că în cazul producerii evenimentului asigurat va suporta și el o parte din pagubă existând astfel motivația împiedicării producerii riscului mai mult decât în cazul contractului cu acoperire deplină.

O altă probabilitate de diminuare a riscului moral este vizavi de culegerea informațiilor referitoare la comportamentul asiguratului în domeniul riscului și al prevenirii sale. Informațiile implică cheltuieli suplimentare și rămâne imperfectă ceea ce constituie un argument în plus pt nevoia încheierii contractelor de asigurare cu acoperire parțială.

Culegerea de informații poate fi și ulterioară încheierii contractului (ex post) fiind concretizată într-o anchetă riguroasă întreprinsă în legătură cu împrejurările producerii riscului.

3.3 Gestiunea riscului la nivel macro și microec.

Gestiunea la nivel macroeconomic

La nivel macroec se poate afirma că trăim într-o societate a riscului, adică într-o societate extraordinar de sensibilă la risc și care are un caracter accentuat riscofob.

Din punct de vedere al raporturilor sociale pe care trebuie să le gestioneze și să le stăpânească, indivizii se grupează direct la dună; astfel riscurile pot fi grupate în 3 categ de la particular la general:

riscuri gestionate de fiecare individ la nivelul fiecărei familii

riscuri gestionate de managementul de risc la nivel microec

riscuri gestionate de stat în interesul comun al tuturor cetățenilor la nivel macroec

Aceste categori de risc sunt interconectate , gestiunea lor punând în mișcare mecanisme socio economice complexe.

Societatea de risc poate fi definită ca o societate pătrunsă de sentimental expunerii la risc, crescânde și insuportabile. Nu vorbim numai de preocuparea declanșată de expunerea la riscuri a căror gravitate crește ci și de teama permanentă că oricând pot intervene evenimente cauzatoare de pagube.

Evoluția aprecierii rolului riscului în viața ec socială a fost influențată de mai mulți factori:

– a avut loc o amplificare fără precedent a dimensiuniii pagubelor provocate de anumite evenimente; astfel de riscuri majore sunt în principal neasigurabile sau puțin asigurabile.

Agenții ec responsabili de producerea acestor accidente grele nu au forța financiară necesară pt a înlătura prejudiciile provocate, de dimensiuni uriașe, acestea căzând în sarcina întregii comunități ca și în cazul calamităților naturale (marile accidente industriale, riscul de poluare) Aceste riscuri sunt gestionate la nivel macroec prin intervenția statului care se folosește de buget, la rândul lui format cu ajutorul sistemului fiscal, și care mutualizează riscurile, repartizându-le efectele tuturor membrilor comunității.

– progresul din domeniul metodelor și tehnicilor de analiză a diferitelor fen. Astfel societatea a luat cunoștință de riscuri care deși existau, nu li se acorda nici o atenție. Ne referim la riscuri ca folosirea azbestului (până acum 20 de ani nu se știa că favorizează formarea cancerului, contaminarea industrială a apelor, perturbările din stratul de ozon)

Dezvoltarea tehnicilor care permit măsurarea și sesizarea unor astfel de riscuri a atras înăsprirea unor norme și standarde legate direct de prevenirea riscurilor. Incălcarea acestor prevederi atrage răspunderea vinovaților pt pagubele produse.

– mediile de informare au un rol important în sensibilizarea opiniei publice la risc, aceasta conducând la tendința generală de a se împiedica sentimental de riscofobie. Stirile despre marile accidente rutiere, aviatice sau despre incendii au un impact mult mai mare decât informațiile oficiale privitoare la dimensiunea unor riscuri: îmbunătățire securității în circulație, creșterea speranței de viață a populației, descoperiri moderne și invenții privitoare la stingerea incendiilor.

Sensibilizarea generală a populației a crescut datorită producerii unor mari accidente (accidente aviatice, atac terorist). Acestea au condus pe linia gestionării, a prevenirii riscurilor la nivel macroec la o adevărată abundență de legi, proceduri de autorizare, reglementări, apariția de norme de securitate, forme de control, fenomene vizibile pe întreg plan mondial.

Astfel marile accidente din transportul feroviar, rutier, aerian au dus la apariția unor acte normative ce reglementează securitatea infrastructurii și a mijloacelor de transport. Catastrofele naturale au determinat intervenția publică prin elaboraea și punerea în aplicare a unor proiecte de prevenire a acestora în zonele periclitate.

Intervenția publică s-a făcut simțită și în domeniul sănătății (reacția în cazul virusului HIV)

Se constată în ultimele decenii că statul a preluat sarcini care în mod tradițional reveneau gestiunii riscului la nivel microec. Aceste intervenții sunt văzute în general ca o manifestare a creșterii rolului “statului providență” având efecte benefice cât și negative.

Pe de-o parte o mare majoritete a indivizilor și a pers juridice a fost eliberată de o constrângere de ordin material adică de riscul tradițional antreprenorial, de riscul de piață, acestea fiind actualmente mutualizate de stat.

In plus preluarea și gestionarea unor riscuri la nivel macroec prin instituirea obligativității asigurării unor riscuri au condos la umplerea unui gol existent în protecția împotriva riscului; vorbim de riscuri majore, în cazul lor anularea efectelor la nivel microec depășind posibilitățile autoprotecției sau asigurării, societățile de asigurări evitându-le sub pretextul că nu sunt asigurabile.

Pe de altă parte intervențiile statului au un efect negativ notabil asupra gestiunii riscului la nivel microec, efect generat de reglementările privind securitatea și prevenirea riscului.

In primul rând atunci când se produc accidente sau alte evenimente grave generatoare de pagube la ag ec se constată că atunci când sunt responsabili de producerea lor prin neglijență aceștia se apără invocând regulamente legale și susținându-și lipsa de răspundere prin faptul că au respectat acele reglementări legale.

Existența acestor prevederi legale deseori imperfecte și obiectiv incomplete, prevăd măsuri de securitate și prevenire a riscurilor făcând ca ag ec și în speță managementul de risc șă nu caute noi măsuri de ameliorare a riscurilor și să nu investească în domeniu peste ceea ce impune actele normative.

Faptul că o serie de reglementări privind protecția în fața riscului, apar ca urmare a studiului și analizei cauzalității și a mecanismelor unor riscuri deja produse, conduce la concluzia că gestiunea riscului la nivel macroec nu se poate limita doar la evitarea accidentelor ci trebuie să includă și gestiunea postaccidentală, având ca obiectiv principal ameliorarea măsurilor și proiectelor din acest domeniu. Investițiile aferente gestiunii postaccidentale a riscului sunt appreciate ca fiind cel puțin la fel de importante cu acelea ce vizează îmbunătășirea performanțelor unității industriale.

Gestiunea riscului la nivel microeconomic

Agenții economici sunt supuși unor diferite riscuri care impiedică realizarea normală a obiectivelor acestora. Protecția impotriva daunelor provocate de aceste riscuri constituie obiectul gestiuni riscului la nivel microeconomic, plecându-se de la prevenitea riscului și ajungându-se la limitatrea consecințelor riscului deja produs.

Conceptual de gestiune a riscului a apărut pt prima dată in deceniul 5 al sec trecut, perioadă imediat următoare celui de-al 2 lea Război Mondial, când a fost o perioadă de creștere ec și inovație tehnică in care au apărut noi mari riscuri, sau in care s-au agravat deja cele existente. Până la acel moment, asigurarea, la care se apela in mod empiric (neștiințific), era considerată singura posibilitate de a face față riscurilor. Fiecare intreprinzător avea o ințelegere cu asigurătorul, de la care cumpăra un nr de contracte de asigurare, dintre cele puse la dispoziție de către asigurător.

Acest raport obișnuit dintre intreprinderea de asigurări și asigurat și-a atins limitele in condițiile apariției de noi riscuri și/sau a creșterii gravității cdeja existente, asigurătorii incepând să abordeze problematica riscului in mod mai pragmatic. Aceștia au inceput să identifice riscurile la care era supus fiecare age c in parte, să stabilească frecvența cu care s-au produs anumite riscuri și să evalueze gravitatea efectelor acestora, să evalueze impactul acestor riscuri asupra rezultatelor fin și bineînțeles să caute măsuri de protecție. S-au conturat tehnici de identificare a riscurilor, au apărut măsuri concrete de prevenire a riscurilor prin recomandări privind siguranța în producție, în depozite și în comercializarea produselor, și în final decizii privind riscurile pe care întreprinderea dorește sau poate să le asigure, respective în privința riscurilor pe care întreprinderea și le asumă.

Dupăcum observa și profesorul Wayne Snider în 1955, nevoia practică de cercetare și gestiunea riscului s-a răspândit foarte rapid, întreprinderile responsabile cu asigurările, ocupându-se tot mai mult de aceste aspecte. Domeniul de aplicare al gestiunii riscului este a riscurilor pure, creându-se astfel o diferențiere între riscurile pure și cele speculative.

Apoi s-a conturat un concept fundamental pt domeniul asigurărilor, cel de cost global al riscului. Fiecărui risc asigurat în cazul fiecărui ag ec, îi corespunde 4 tipuri de costuri aflate în interdependență și care formează costul global:

– costul de prevenire

– costul primelor de asigurare

– costul pierderile neacoperite prin asigurare

– costul de gestiune ale riscului

Obiectivul principal al managementului riscului este optimizarea costului global al riscului, acesta constând în adoptarea deciziilor potrivite vis-à-vis de investiții pt prevenire riscurilor, decizii potrivite privind transferal riscului în condițiile în care costul global să devină cât mai mic în comparație cu protecția primită de la asigurator.

Gestiunea riscului rep de fapt gestiunea costului global al riscului asigurabil sau nu într-o întreprindere.

Managementul riscului rep o abordare științifică a problematici riscurilor pure la care sunt supuși indivizii sau organizațiile și în care asigurarea este privită numai ca fiind una dintre modalitățile de protecție împotriva acestor riscuri. Se pune accentual pe identificarea, evaluarea și controlul riscului, prin protejarea activelor, veniturilor și personalului unei firme, cu maxim de eficiență la cost minim.

Procesul de management al riscului este constituit din 5 etape, cu caracter ciclic:

1. identificarea și evaluarea expunerii la daune

2. stabilirea fezabilității diferitelor tehnici de management

3. alegerea celor mai adecvate tehnici de management

4. implementarea acestora

5. monitorizarea procesului de management al riscului

1. Identificarea și evaluarea expunerii la daune presupune identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri, identificarea riscurilor ce pot cauza pagube și comensurarea eventualelor consecințe care pot fi de mai multe feluri:

– consecințe fizice (prin modificarea aspectului, al formei obiectelor din patrimoniu)

– consecințe funcționale (pierderea parțială sau totală a capacități de producție)

– consecințe financiare (se referă la riscuri ce presupun fonduri bănești pt acoperirea pagubelor provocate)

Identificarea tipurilor de pagube se poate realize pe mai multe căi:

– prin inspecția de risc se identifică și se evaluează expunerile la daune în mod direct la fața locului, confirmându-se sau nu prezența riscului semnalată prin alte metode.

– interviurile și chestionarele pt personalul întreprinderii, de la toate nivelele în care se cunoaște specificul activității

– analiza documentelor financiar-contabile a bilanțului, pe baza căruia se poate determina pierderea potențială în cazul întreruperi activit[ții la producerea unor riscuri

– diagramele de fluxuri tehnologice din informațiile financiare din care putem identifica segmentele din întreprindere în care producerea unor riscuri poate provoca daune

– analiza portofoliului de daune, care presupune studierea frecvenței și a gravității riscurilor produse în trecut cu scopul previzionării probabilității de producere a riscurilor și a pagubelor viitoare.

Identificarea și evaluarea expunerii la daune conduce la o serie de concluzii privitoare la:

– împrejurările care favorizează sau împiedică producerea daunelor

– fregvența probabilă de producere a diferitelor riscuri identificate

– valoarea probabilă a respectivelor daune

– importanța comparativă a fiecărei expuneri la daune și ierarhizarea lor din punctul de vedere care impune o tratare diferențiată pe linia controlului și a finan’ării riscului. Pot fi identificate riscuri care au cea mai mare probabilitate de producere sau riscuri ce pot produce cale mai mari daune.

2. Tehnica de management se grupează în 2 modalități:

a) controlul riscului care presupune tehnici ca: evitarea expunerii la risc, prevenirea producerii daunelor, limitarea daunelor, dispersia expunerii la risc

b) finanțarea riscului care presupune tehnici ca: reținerea riscului, transferal riscului sau tehnici mixte care le îmbină pe cele două.

a) controlul riscului are în vedere acțiuni ce vizează scăderea frecvenței și a gravității riscurilor, adică daunele propriu-zise, dar nu și consecințele lor financiare. Evitarea expunerii la risc poate fi aplicată numai anumitor categorii de riscuri și implică renumțarea la anumite activități sau procese tehnologice cu grad ridicat de risc în favoarea celor cu risc scăzut. Această m[sură are limite deoarece age c nu pot renunța la anumite procese tehnologice numai pt că ele pot genera efecte negative, riscuri în general.

Prevenirea daunelor urmărește reducerea la minim a probabilității producerii daunelor prin analiza cauzelor ce pot determina apariția lor. De exemplu pt a scădea probabilitatea producerii incendiilor se poate acționa prin eliminarea surselor de foc deschis, îmbunătățirea ventilației în spațiile în care există emanații de gaze inflamabile, prin introducerea materiilor prime neinflamabile.

Limitarea daunelor presupune diminuarea consecințelor riscurilor deja produse.

Dispersia expunerii la risc presupune reducerea dependenței age c de bunurile supuse riscului prin:

– distribuția riscului între unități diferite care se poate realize prin separarea bunurilor și a proceselor tehnologice ale întreprinderii în subunități diferite

– duplicarea în care se urm[rește reproducția unor bunuri în scopul creării unor reserve materiale pt situa’iile în care bunul ar fi distrus.

b) finanțarea riscului are ca scop găsire posibilităților de a acoperi pagube deja produse, aceasta indifferent de acțiunile de prevedere ce țin de controlul riscului. Deși această metodă nu reduce nici frecvența riscului, nici volumul daunelor, tehnicile sale reduce costul global al riscului și contribuie la găsirea resurselor financiare pt acoperirea pagubelor. Aceste tehnici se concretizează în:

– reținerea riscului (asumarea riscului)

– transferal riscului

– tehnici combinate

Reținerea riscului poate fi de 2 feluri:

– planificată, este o decizie care are în vedere utilizarea propriilor resurse financiare pt acoperirea pagubelor în condițiile în care se apreciază că aceasta este modalitatea cea mai puțin costisitoare

– neplanificată este un rezultat al necunoașterii riscului sau al inerției în fața acestuia și se bazează uneori pe resurse incerta cum ar fi: participarea statului la acoperirea consecințelor catastrofelor naturale sau a eventualelor terțe personae vinovate de producerea pagubelor.

Reținerea riscului ca tehnică de finanțare a acestuia, se dovedește eficientă doare dacă se referă la expunerile la risc ce pot fi estimate cu o oarecare precizie și al căror volum de daune nu depășește un anume nivel suportabil pt întreprinderea respectivă.

Reținerea riscului este aplicabilă întreprinderilor mari cu resurse financiare ce permit acoperirea riscurilor asumate.

3.Alegerea celor mai indicate tehnici de management al riscului depinde de posibilitatea ag ec de a reține riscul și de a acoperi pierderile, obiectivul fiind optimizarea costului global al riscului ținând cont și de restricțiile exterioare întreprinderii.

De exemplu pt a obține un credit, un ag ec poate fi obligat de bancă să încheie o asigurare care să garanteze rambursarea sumei împrumutate.

Selectarea diferitelor tehnici de management este influențată și de avengura și capacitatea financiară a ag ec. Astfel, firmele mici și mijloci nu pot reține riscuri decât de mică întindere, ele neavând resurse financiare suficiente pt acoperirea unor pagube mari, ele fiind deci nevoite să apeleze la asigurare.

Intreprinderile mari au posibilități financiare corespunzatoare, putând reține o serie de riscuri investind în sisteme de protecție relative scumpe. Si aici în selecția diferitelor tehnici de control și finanțare a riscului criteriul urmărit este optimizarea costului global al riscului (CGR).

Strategiile aplicate în managementul riscului de către marile întreprinderi deși, pot fi ilustrate prin intermediul unui studio efectuat de cercetătorii din Europa. Managerii de risc au tendința de a repartiza riscurile și de a decide transferal lor către societățile de asigurări prin aplicarea consecințelor eventualelor pierderi, de care ar fi responsabili în fața acționarilor.

Aceste decizii sunt luate în funcție de frecvența și gravitatea riscurilor, pot fi luate 3 categ de decizii:

1. în cazul riscurilor foarte frecvente și cu gravitate mică se realizează asumarea de către întreprindere a acestor riscuri și se suportă din cheltuielile de exploatare curente.

2. în cazul riscurilor mai puțin frecvente, dar cu gravitate, respective cost mai mare sunt autoasigurate aceste riscuri în general prin constituirea unor rezerve adecvate.

3. pt riscurile înalte cu frecvență mică, dar grave, cu un cost unitar foarte ridicat, care pot să anuleze profitul sau pot să conducă la faliment se decide transferal riscului către societatea de asigurări.

Când cheltuielile cu primele de asigurări depășesc un anumit nivel, managerul responsabil cu asigurările pot decide înființarea unei societăți captive de asigurări. Societății captive de asigurări i se transferă parțial sau total riscurile destinate asigurării, pe care le dispersează prin reasigurare.

Chiar atunci când se înființează societăți captive de asigurare, riscurile de tip catastrophic sunt în continuare transferate societăților de asigurări, care la rândul lor se reasigură. Când apare posibilitatea evidentăca întreprinderea să rețină un risc ridicat, compartimentul de asigurări va negocia cu asiguratul acceptarea unei franșize ceea ce va permite diminuarea primelor de asigurare.

4.Implementarea tehnicilor de management a riscurilor – în momentul în care sunt alese, aceste implică o serie de noi decizii. In situația în care s-a hotărât reținerea riscului, în întreprindere trebuie să se decidă dacă se apelează la autoasigurare sau dacă riscul rămâne neacoperit, eventuale pagube urmând să fie trecute la cheltuieli de exploatare.

Dacă s-a optat pt autoasigurare trebuie să se decidă mărimea și modul de constituire a provizioanelor necesare. Pt situația în care s-a optat pt asigurare ca tehnică de acoperire a riscului, implementarea are loc prin decizii privitoare la alegerea asiguratorului cel mai potrivit pt acoperirea riscului, și pt negocierea condițiilor contractuale cele mai atractive.

5. Monitorizarea procesului de management al riscului

Are în vedere urmărierea modalităților de aplicare a tehnicilor de management alese și verificarea eficienței acestora prin compararea rezultatelor obținute cu cele previzionate.

Procesul de monitorizare trebuie proiectat prin analogie cu sistemele cibernetice constituindu-se o rețea de tip feed-back care să informeze permanent managerul asupra neconcordanțelor dintre efectele obținute și cele scontate ale tehnicilor de management adoptate.

Datorită noilor factori generatori de risc (endogeni sau exogeni) pot fi identificate în permanență noi expuneri la risc ceea ce conferă managerului de risc obligativitatea de a relua într-un process ciclic pașii aplicării tehnicilor de management, numai așa deciziile de corectare a tehnicilor inițial alese pot fi adaptate și implementate în timp util.

Aversiunea față de risc. Transferul riscului și

valoarea adăugată

Aversiunea față de risc a indivizilor stă la baza activității de asigurare, solicitarea unei protecții împotriva riscurilor fiind determinată de aceasta. Ideea comportamentului diferit al indivizilor față de risc a fost lansată în deceniul 5 al sec trecut de către K. Arrow. El arată că există o atitudine naturală de teamă față de risc dar și o preferință față de acesta.

Existența asigurărilor atestă aversiunea față de risc deci validitatea ipotezei, în timp ce jocurile de noroc și alte acțiuni speculative ar putea fi considerate drept dovezi ale preferinței față de risc în anumite circumstanțe.

Atitudinile față de risc sunt grupate în funcție de acceptarea jocului cu șanse egale, respectiv cu probabilitate de câștig 50% și pierdere 50%. Atitudinea indivizilor față de jocul cu șanse egale poate releva 3 situații comportamentale:

aversiunea față de risc

neutralitate în fața riscului

preferința pt risc

1. Aversiunea față de risc: deși șansele de câștig sau de pierdere sunt egale individual cu aversiune față de risc va refuza să joace.

Aversiunea față de risc este ipoteza de comportament față de risc ce constă în a respinge orce loterie în care speranța de câștig este nulă. Aceasta nu înseamnă că individual nu va juca niciodată. In condițiile în care șansele sunt favorabile (60% câștig, 40% pierdere) câștigul probabil va precumpăni în fața eversiunii față de risc.

Din punct de vedere practice o pers cu aversiune față de risc aceptă să plătească o primă de asigurare superioară riscului matematic mediu cu condiția de a fi eliberată de acel risc. De aceea individual cu aversiune față de risc rep piața țintă pt asigurători. Aceștia vor fi dispuși să plătescă prime de asigurare cu nivel profitabil pt asigurători, în schimbul preluări unui risc de către aceștia.

2. Neutralitatea față de risc se manifestă la indivizii care nu sunt interesați și nici nu țin cont de riscurile la care sunt supuși; aceștia îi regăsim printre clienții asigurărilor într-o foarte mică măsură.

3. Preferința pt risc este caracterizată de acceptarea riscului chiar în condițiile în care șansele de câștig sunt nefavorabile. Cu cât individual manifestă o risco fobie mai mare cu atât mai nefavorabile sunt șansele pe care le acceptă.

Majoritatea indivizilor manifestă aversiune față de risc în diferite grade. De exemplu o persoană deține un bun evaluat la 1 mld lei care este amenințat de probabilitatea de producere a unui risc, în urma căruia există o șansă de 20% ca bunul să fie total afectat, restul de 80% fiind posibilitatea ca bunul să nu fie afectat de producerea riscului. Deci dacă individual își asumă singur riscul el poate spera, matematic vorbind, la o valoare de 800 mil lei. O soc de asigurări se oferă să asigure bunul respective cu o acoperire integrală, contra unei prime de asigurare de 40 mil. Individual în această situație va trebui să plătescăprima iar în caz de pagubă totală soc îi va plăti 1 mld lei. In acest caz averea rămasă individului va fi de 960 mil lei, indiferent dacă riscul se produce sau nu dar va avea în permanență certitudinea că deține un bun de 1 mld, dacă riscul nu se produce sau echivalentul bănesc în cazul producerii daunei totale.

Asigurarea oferă individului șanse nefavorabile față de reținerea riscului dar adduce în schimb o scădere a acestuia. Dacă nu se acceptă asigurarea bunului rezultatul mediu este o avere de 800 mil dar în plan real poate fi oricare în intervalul 0-1 mld. Acceptarea asigurării garantează o avere de 960 mil indiferent de ceea ce se întâmplă cu bunul asigurat.

Observații:

1. Un individ cu aversiune față de risc va accepta oferta asigurătorului, consimțând la plata primei de asigurare, realizând o valoare medie de 960 mil.

2. O pers cu prefeință față de risc nu va accepta asigurarea atât pt motivul că asigurarea oferă șanse nefavorabile cât și pt că prezintă dorința de a înfrunta riscul.

3. Pers care manifestă neutralitate în fața riscului vor respinge și ele asigurarea. Aceștia sunt indiferenți față de risc și nu sunt interesați de transferal de risc ci de câștigul potențial (40 mil)

Gradul de aversiune pt risc poate fi exprimat cu ajutorul conceptului de echivalent cert care reprezintă suma pe care o persoană este gata să o plătească pt a se elibera de acel risc. Cu cât suma este mai mare cu atât crește gradul de aversiune al respectivului individ.

Existența gradelor de aversiune diferite pt riscuri exercită o influență deosebită asupra activității de asigurare. Aversiunea față de risc determină pe asigurat să fie dispuși să plăteacsă o primă mai mare decât valoarea medie a pagubelor produse de respectivul risc pe care vor să-l transfere. Aceasta permite societăților de asigurări să funcționeze ca ag ec profitabili deoarece primele pretense și încasate de la asigurați le permit acoperirea pierderilor preluate, acoperind cheltuielile proprii de funcționare și pe lângă acestea și obținerea de profit.

Persoanele cu aversiune față de risc sunt dispuse să cheltuiască o parte din resursele lor în scopul de a reduce consecințele posibilității producerii riscului, ceea ce constituie motivul contractului de asigurare și creează posibilitatea existenței și dezvoltării activității de asigurare.

Din studiile înteprinse pt aprecierea gradului de aversiune față de risc se desprinde concluzia că acesta depinde și de bună-starea individului, acesta scade pe măsură ce individual este mai bogat. In schimb o persoană relative săracă are tendința de a-și canalize disponibilitățile bănești spre cumpărarea contractelor de asigurare, mai degrabă decât investirea în alte active financiare cu grad de risc mai ridicat.

Transferul riscului în asigurări

Atât persoanele fizice cât și cele juridice, au la dispoziție multiple posibilități de transfer al riscului, una dintre cele mai importante fiind transferul riscui asupra societăților de asigurări.

Transferul riscului se poate face prin intermediul instrumentelor financiare și sociale.

Instrumentele financiare sunt utilizate pe 4 piețe:

– pe piața cu numerar

– pe piața la termen

– pe piețele opționale

– pe piețele futures.

Instrumentele sociale de transfer sunt reprezentate în general de asigurare, alături însă de care tot ca astfel de instrumente sunt și societățile pe acțiuni, cluburile de investiții, investiția statului și chiar contractele.

Societățile pe acțiuni ca și în cazul altor tipuri de întreprinderi resimt riscurile care amenință fondurile proprii. Riscurile sunt transferate asupra acționarilor care le suportă în final, ei putând chiar pierde sumele investite în acțiuni.

Cluburile de investiții sunt grupuri investiționale care iau decizii commune de investire. Când se adoptă decizia de a investi fiecare membru al clubului împarte cu ceilalți membrii consecințele financiare ale riscurilor legate de investiția preconizată. Vorbim mai curând de o împărțire a riscurilor, decâtde un transfer, dar la nivel macroeconomic cluburile pot fi percepute ca instrumente de transfer ale riscului.

Statul în planul mai larg al investiției sale în viața economico-socială, coordonează o întreagă panoplie (o lecție de măsuri) de instrumente de partajare sau transfer al riscului cum ar fi: asigurările de sănătate; asigurările de șomaj sau indemnizațiile, plățile de la buget în cazul catastrofelor naturale.

Contractile sunt instrumente de transfer de risc deoarece atunci când doresc să încheie un contract părțile pot avea ca motivații și dorința de a transfera asupra altcuiva un risc în totalitate sau în parte. De exemplu o întreprindere de difuzarea presei prevede în contractul încheiat cu furnizorii returnarea gazetelor nevândute, deoarece întreprinderea nu ar acoperi singură acest risc și nici nu are instrumente alternative de transfer de risc, cum ar fi de exemplu o poliță de asigurare.

Contractele de asigurare sunt instrumente caracteristice pt transferal de risc.

Asigurarea ca instrument de transfer al riscului

Pt agenții economici care au de ales între reținerea riscului, autofinanțare, alte instrumente de transfer de risc și asigurare, și care beneficiază și de instrumentele transferului de risc financiar asigurarea prezintă o serie de avantaje:

1. este preferată de managerii întreprinderilor în virtutea aversiunii lor față de risc. Ei doresc să transfere riscul societății de asigurțri, risc ce poate afecta indicatorii financiari de a căror evoluție răspund în fața acționarilor.

2. evită riscul unei capitalizări insuficiente și al unei crize de lichidități, adică reținerea sau autoasigurarea unor riscuri în special a riscurilor catastrofice, pot determina când se produc pagube grave cu efecte puternice și de durată asupra nivelului fondurilor proprii. Lipsa acoperirii unor astfel de riscuri diminuează valoarea actuală a fluxurilor de trezorerie disponibilă deoarece costul mediu ponderat al capitalului propriu crește în perspective eventualei insolvabilități ai firmei.

Din teoria financiară a firmei, autoasigurarea riscurilor majore mărește probabilitatea ca firma săse finanțeze în condiții nefavorabile după producerea unei daune grave, scăzând astfel valoarea firmei din punct de vedere al acționarilor.

3. asigurarea oferă servicii în domeniul evaluării riscului, al prevenirii și al lichidării daunelor. Datorită specificului de activitate societățile de asigurări au capacitatea de a oferi asemenea servicii la un cost competitiv. Identificarea și evaluarea riscurilor sunt realizate mai performant de societățile de asigurări, decât de către firme prin forțe proprii, aici important fiind factorul experiență.

Și în domeniul riscurilor a căror producere antrenează răspunderea civilă a firmei vinovate de producerea pagubelor, societățile de asigurări oferă servicii competitive în lichidarea pagubelor în procesele civile.

Ex o firmă de alpinism utilitar are un contract de spălare a geamurilor într-o clădire destinată birourilor, pagubele produse de către alpiniști (spargerea geamurilor din neatenție, sau a plăcilor exterioare) sunt despăgubirile de către societățile de asigurări dacă firma de alpinism are o asigurare de răspundere civilă

4. se poate antrena un efect de mediere fiscală dacă firma apelează la autoasigurarea riscurilor, ea folosind rezervele constituite în firmă, care nu sunt deductibile ca și cheltuieli la impozitarea veniturilor, în timp ce primele de asigurare sunt tratate ca și cheltuieli deductibile, diminuându-se astfel profitul impozabil.

Firma care cumpără o asigurare beneficiază de un avantaj fiscal, ceea ce creează un efect de mediere fiscală.

Aceste avantaje influențează pozitiv cererea de asigurare din partea firmelor, dar există și factori negative care influențează procesul de transfer al riscului către asigurator, afectând astfel oferta de asigurare de pe piață. Astfel, concurența de pe piața asigurărilor scade cu mult riscurile ce trebuie asigurate fiind ori foarte ridicate, ori foarte specializate. In aceste cazuri, mărimea fondurilor proprii asigurătorului necesare crește, scăzând astfel nr de societăți de asigurări ce se antrenează în asigurarea unor astfel de riscuri, și reducându-se astfel concurența în domeniu.

Lipsa concurenței, tarifele de asigurări pot crește, putând determina un cost ridicat al asigurării și o anumită reținere din partea ag ec. In același timp, mărimea riscurilor transferabile, mai ales în cazul marilor firme, atinge limita capacității pieței asigurărilor. De exemplu, riscul de dezvoltare (răspunderea civilă a firmei pt efectele negative ce decurg din utilizarea produselor sale) pt care sumele asigurate sunt foarte mari, este absolute imposibil a se obține o acoperire mai mare de 1 miliard de dolari de la asigurător.

Asigurarea are un rol bine determinat printer elementele de transfer ale riscului. Poziția sa în ansamblul acestora nu este inflexibilă, ea fiind supusă unor diverse influențe. Evoluția asigurărilor va fi determinată de mutualitățile prezente și viitoare privitoare la:

– limitele garanțiilor solicitate de asigurați (sunt în creștere)

– condițiile de asigurare

– apariția și dezvoltarea unor noi tehnici de asigurare

Aspecte specifice ale valorii adăugate în asigurări

Asigurarea constituie o activitate prestatoare de sarvicii, deoarece furnizeazăbunuri nemateriale ce nu pot fi stocate. Serviciul tradițional oferit de asigurător este protecția în schimbul unei prime de asigurare a protecției care apare sub forma unor indemnizații bănești la momentul producerii evenimentului asigurat cu consecințe nefavorabile.

Tranzacțiile în asigurări nu propune plata unei sume de bani contra livrării unui bun de consum, ci o plată în bani contra unei alte plăți posibile de bani în viitor.

Din acest punct de vedere contractul de asigurare diferă de cel oferit de bănci, unde se propune plata unei sume de bani în viitor, contra unei sume de bani depusă în present. Asigurarea însă propune un schimb între o sumă plătită în present pt promisiunea unei sume plătibile în viitor, numai în condițiile producerii unui anumit eveniment.

In spatele acestui schimb stă un transfer de risc cu consecințe benefice pt asigurat și asigurător, deci cu consecințe benefice pt întreaga economie.

Valoarea adăugată din asigurări este tocmai în efectele favorabile ce se manifestă asupra bunăstării individului și a întregii ec. Efectele benefice ale transferului riscului în asigurări se produce în 3 direcții asupra indivizilor și economiei:

1. asigurarea permite transferul riscului către persoanele juridice specializate care îl pot gestiona mai bine

2. mutualizarea și diseminarea riscurilor permite reducerea relativă a consecințelor lor asupra fiecărui individ

3. existența asigurărilor permite indivizilor și ag ec să adopte decizii mai riscante dar totodată în medie mai rentabile (construcția spațiilor pt birouri sub forma giganticilor zgârie-nori)

Agregând consecințele celor 3 direcții obținem un effect de impulsionare a creșterii ec, de ameliorare a bunăstării generale.

Valoarea adăugată în asigurări este dată de serviciile pe care le prestează în favoarea asiguraților și care pot fi clasificate sub raportul efectelor lor în 2 categorii:

1. servicii prin care asigurații sunt ajutați în definirea riscurilor și în măsurarea posibilităților de prevenire a lor, inducând astfel un effect pozitiv asupra bunăstării asiguraților

2. serviciile care prin plata indemnizațiilor la producerea evenimentului asigurat aduc un beneficiu asiguratorului datorită faptului că reduce variabilitatea bunăstării acestuia și deci si a consumului său. Si în cazul ag ec efectul benefic este același pt că aversiunea lor față de risc este în fapt tot o aversiune față de variația aleatorie a patrimoniului lor.

Adevărata valoare adăugată constă în serviciile cu caracter tehnic privind lichidarea daunelor și gestiunea financiară. Aceasta este afectată atât în beneficial asiguratorului, căruia I se fructifică disponibilitățile bănești în condiții optime, cât și în beneficial asiguratorului care realizează venituri financiate consistente din investițiile pe care le face.

Serviciile tradiționale prin care se creează valoarea adăugată în asigurări sunt acelea prin care se face plata unei indemnizații bănești în cazul producerii unui anumit eveniment. In present pt a mări valoarea adăugată a ofertei lor asiguratorii propun noi servicii care se adaugă prestației clasice sau chiar o înlocuiesc, astfel trecându-se de la o atitudine tradiționalistă axată pe tehnici specifice și pe produsul de asigurare, la o atitudine orientată spre oferirea de servicii specifice încare produsul de bază (garanția) este numai una din componentele oferite.

Oferta de noi servicii sau complementare asigurării, ca tendință pe plan mondial are loc în condițiile în care asiguratorii utilizează sisteme informaționale din ce în ce mai performante. Acestea permit înmagazinarea ;I corelarea tuturor informașiilor de care dispune o societate de asigurări în legătură cu clienții noi. Se trece astfel de la gestionarea riscurilor acoperite la gestionarea pe individ asigurat în condițiile sale specifice de mediu ec și social.

Ca urmare, o mare parte a valorii adăugate la asigurător constă în posibilitatea de a analiza situația completă și nevoia de asigurare a clienților săi. In plus, globalizarea raporturilor cu asigurații conduce în final, prin fidelizarea clienților, la discriminarea riscurilor și la reducerea costurilor de gestiune a portofoliului de asigurări.

Societățile de asigurări din țările cu economie de piață propun noi servicii, care completează sau înlocuiesc indemnizațiile bănești tradiționale și a căror valoare adăugată suplimentar conduce la creșterea interesului pt asigurări. Astfel de servicii sunt spre exemplu oferite asiguraților alr căror locuințe au suferit pagube în urma producerii unor riscuri de inundații. Aici asigurătorul oferă 2 opțiuni:

a) plătește indemnizația pt repararea locuinței conform contractului

b) ia asupra sa efectuarea reparațiilor necesare prin angajarea unui constructor agreatde societatea de asigurări, bine-înțeles la un preț negociat mai mic decât valoarea de la punctual a)

Alte servicii noi sunt oferite prin contracte separate cum sunt de exemplu cele de protecție civilă juridică prin care asigurații beneficiază de asistență juridică în cazul litigiilor pe care asiguratul le-ar avea de soluționat în perioada de valabilitate a asigurării.

Serviciile distincte de cele clasice de asigurare au în vedere și societățile de asistență care s-au dezvoltat în ultimele 2 decenii. Acestea oferă spre exemplu: supravegherea bolnavilor, supravegherea permanentă prin sisteme tehnice a copiilor persoanelor învârstă ramase singure la domiciliul asiguratului, aceste societăți intervin rapid în cazul în care sesizează probleme în cazul celor supravegheați.

Aprecierea valorii adăugate a acestor servicii variază de la asigurat la asigurat. In exemplul de mai sus (riscul de inundații) asiguratul poate prefera să încredințeze personal reparația imobilului unei firme cunoscute de el sau poate prefera să-și efectueze singur reparația la un cost mai mic decât indemnizația primită de la asigurător.

Valoarea adăugată a noilor servicii poate fi privită și din punctual de vedere al asigurătorului, ca un beneficiu sau o creștere a bunăstării sale în virtutea acceptării primirii riscului. Valoarea adăugată în acest caz poate apărea ca o creștere a cifrei de afaceri sau ca o descreștere a cheltuielilor lui legate de achiziția și administrarea portofoliului de asigurări, precum și a sumelor plătite pt lichidarea daunelor.

Nu există însă metode precise de evaluare a valorii adăugate la asigurat și asigurător, dar o anumită apreciere poate fi făcută prin comparația cu alte costuri. De exemplu: dacă o poliță de avarii auto (CASCO) prevede și punerea la dispoziția asiguratului a unui alt autovehicul pe perioada efectuării reparațiilor la autovehiculul asigurat, valoarea adăugată a acestui serviciu este evidentă pt asigurat. Evaluarea ei se poate face prin comparație cu sumele pe care asiguratul ar trebui să le plătească pt închirierea automobilului respective pt aceeași persoană.

Pt asigurător practicarea acestui serviciu înseamnă încasări, o valoare adăugată suplimentară în condițiile unui cost redus. Costul adițional poate fi limitat atât datorită mutualizării riscurilor (dacă un nr mare de clienți achiziționează respective poliță) cât și datorită posibilității negocierii unui preț redus cu firmele ce închiriază automobile.

Și repararea în natură a prejudiciilor poate genera valoare adăugată pt societățile de asigurări. Astfel, în plan ec se percepe o scădere a cheltuielilor asigurătorului, el putând obține un preț mai mic de la firma specializată cu care socitatea de asigurări colaborează.

In planul relațiilor cu clienții se urmărește atragerea unor noi categorii concomitant cu permanentizarea celor deja existenți, consolidându-se astfel și imagine ape piață a societății.

Existența unei valori adăugate, a unor noi servicii pt asigurat alături de efectele benefice asupra acestuia sunt demonstrate și de creșterea cererii pt astfel de servicii.

Limitele asigurabilității riscurilor

Unele riscuri sunt acceptate de societățile de asigurări și pot fi cuprinse în contacte, pe când altele sunt considerate neasigurabile. Pt acestea din urmă, asigurătorul nu încheie contract sau dacă vorbim de asigurările tip multirisc, se face mențiunea expresă a excluderii lor din asigurare.

Limitele asigurabilității riscurilor sunt definite drept „frontierele economice, psihologice și fizice ale asigurărilor”.

Principalele motive pt care unele riscuri nu sunt asigurate, iar altele sunt acoperite prin intermediul unor mecanisme publice (asigurările sociale, indemnizațiile pt catastrofe) sunt:

antiselecția

riscul moral

mărimea daunelor

probabilitatea prea mică sau prea mare de producere a riscului.

In literatura de specialitate, se apreciază că asigurabilitatea unui risc depinde de un nr mare de caracteristici obiective. Pt ca un risc să fie asigurabil, el trebuie:

1. să aibă un caracter aleator, motiv pt care un eveniment sigur sau unul deja produs nu se asigură

2. să fie supus observării statistice – asigurabilitatea riscului depinde de mărimea daunelor posibile la producerea lui. Există un indicator statistic numit daună potențială maximă care, dacă depășește capacitatea de acoperire a pieței, respectivul risc devine neasigurabil, cel puțin în condițiile obișnuite ale transferului riscului, adică prin asigurarea directă și reasigurare.

3. riscul să nu aibă probabilitatea de realizare prea ridicată – pt decizia de a prelua sau nu în asigurare un risc este importantă și mărimea daunei medii per sinistru. Din punct de vedere al asigurătorului, trebuie evitate riscurile ce produc pagube medii ridicate, care pun și ele problema capacității de acoperire. De asemenea, se exclud din asigurare riscurile neimportante cu prime foarte mici, deoarece preluarea lor generează costuri ce nu pot fi acoperite din primele încasate.

4. nu sunt considerate asigurabile nici riscurile cu frecvență foarte mică de producere, pt care legea numerelor mari nu funcționează. Astfel neputându-se calcula indicatorii ce stau la baza stabilirii cuantumului primei și a sumei asigurate.

Prima tarifară se stabilește pe baza primei pure care rezultă din calcule actuariale (legea nr mari), dar care trebuie totodată să fie și adoptată la capacitatea contributivă a asiguraților. Dacă prima tarifară este mult peste cea pură, datorită unor adaosuri foarte mari, nu se va realiza raportul optim între cererea și oferta de asigurare și astfel riscul va deveni neasigurabil.

Totuși există și rare excepții în care sunt preluate în asigurare riscuri cu frecvență foarte mică de producere. De exemplu, se practică asigurări spațiale (pt nave, sateliți) chiar dacă nu există un istoric îndelungat al experienței și al riscului în acest domeniu.

5. Natura exogenă a riscului det asigurabilitatea acestuia, adică în cazul în care riscul este exogen (pers supusă riscului nu poate influența nici frecvența de producere, nici valoarea daunelor) riscul respectiv este mai ușor de acceptat în asigurare decât un risc endogen a cărui manifestare depinde de comportamentul asiguratului.

6. Existența și stabilitatea unui cadru de reglementări legale, fiscale sau de jurisprudență este necesară pt a consimți un risc asigurabil sau nu în orice societate. Unele riscuri nu sunt asigurate sau sunt asigurate în limite foarte restrânse deoarece mediul reglementărilor ste ambigu, ceea ce face interpretabile clauzele contractuale în funcție de interesele asiguratului sau ale asigurătorului.

Asigurabilitatea nu are limite absolute, granița dintre riscurile asigurabile și cele neasigurabile nedepinzând numai de considerente de ordin tehnic și financiar, ci și de considerente de ordin social sau moral. Numeroase riscuri, alte dăți excluse din asigurare sunt în prezent asigurate, unele chiar sub forma obligatorie, pe când altele care sunt asigurabile d p d v tehnic sunt excluse din contractele de asigurări. In primul caz vb de riscuri care nu sunt asigurate în mod spontan, dar a căror asigurare a fost inclusă de puterea publică în virtutea unor interese generale. A apărut astfel asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, a medicilor, a farmaciștilor.

In cel de-al doilea caz, se urmărește ca asigurarea să nu fie utilizată în scopuri contrare exigențelor morale și sociale. Este interzisă deci asigurarea consecințelor penale, ale efectuării unei acțiuni defectuase, chiar și a acelora ce rezultă din simple contravenții provocate de neglijență.

Pe de altă parte, este unanim acceptat că un risc este asigurabil când este supus legii nr mari și observării statistice, însă în practică există numeroase exemple care contravin acestor condiții.

Un risc este deci asigurabil când o sumă de asigurați acceptă să semneze un anumit tip de contract. Accptarea sau nu a unui risc depinde în final de nivelul primei pe care asigurătorul o pretinde, iar potențialul asigurat acceptă să o plătească.

Faptul că unele riscuri nu sunt asigurabile sau sunt asigurabile dr în condiții tarifare speciale, are la bază o serie de cauze majore:

– există riscul moral care det o creștere substanțială a primei și face asig neatractivă. De ex nu se încheie asig pt riscul de performanțe slabe ale unui manager.

– imposibilitatea de a comensura pierderea suferită. Astfel nu se asigură fericirea conjugală sau satisfacția profesională

– asigurabilitatea este influențată de existența fenomenului de antiselecție, unii asigurați dispunând de o informație privată asupra riscului. Va rezulta o creștere a sinistralității. De ex a nr de decese care va conduce la o creștere a primelor, astfel încât asigurații sănătoși nu se vor mai asigura, ceea ce conduce din nou la creșterea primelor plătite de către cei rămași în asigurare. In final, soc rămâne cu puțini clienți majoritatea bolnavi pt care aceasta va plăti mai mult ca sigur sumele asigurate într-un timp scurt, ajungând la faliment sau retragerea de pe piață.

– evoluția dinamică a riscului, pragurile de asigurabilitate pe care asigurătorul trebuie să le evalueze permanent, au în vedere riscuri existente dar în curs de amplificare, mai ales riscuri nou apărute.

Cap.4 Elementele care intervin în operațiunile de asigurare și în procesele constituirii

și repartizării fondurilor de asigurare

Pt cunoașterea modului și a condițiilor în care se realizează asig, este necesară mai întâi o prezentare a elementelor, a noțiunilor care intervin în activitatea curentă din acest domeniu. În tehnica asig sunt necesare de asemenea și noțiunile specifice care intervin în raporturile ce apar între pers sau care iau parte la asig, la condițiile de constituire și utilizare a fondurilor de utilizări.

Elem tehnice ale asig prezente atât la cele obligatorii cât și la cele facultative sunt următoarele:

1. părțile care intervin în asigurare

Raporturile juridice de asig iau naștere între asigurător și asigurat, ei fiind legați prin obligații reciproce.

a) asigurătorul este pers juridică, de obicei societate de asig care în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați își asumă răspunderea de a acopri pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața pers asigurate, sau de a plăti o despăgubire pt prejudiciul pe care asiguratul l-a adus unei terțe pers și de care acesta răspunde în baza legii.

b) asiguratul este pers fizică sau juridică îndreptățită prin lege sau prin contractul de asigurare care, în schimbul primei plătite asigurătorului solicită acoperirea pagubelor suferite sau plata sumei asigurate, precum și pers fizică sau juridică ce se asigură pt prejudiciul pe care îl poate produce unor terțe pers.

În asigurarea de bunuri și de răspundere civilă, asigurații pot fi atât pers fizice cât și juridice, pe când în asig de pers, asigurații pot fi numai pers fizice ce îndeplinesc condițiile prevăzute de actele normative.

c) beneficiarul asig este pers căreia îi este plătită despăgubirea sau suma asigurată în momentul realizării evenimentului sau fen asigurat. În cazul în care beneficiarul este o altă pers decât asiguratul, acesta poate fi indicat de către asigurat în mod expres în polița de asigurare de pers pe parcursul derulării contractului (printr-o declarație scrisă a asiguratului) sau poate fi ales de către asigurător conform dispozițiilor codului civil.

În cazul în care există mai mulți beneficiari, suma asigurată se împarte după cum urmează:

– în modul stabilit de asigurat, rep în procente, multiplu de câte 5, mai mari decât 0%, a căror însumare nu poate depăși 100%

– dacă nu este specificat în poliță, în mod egal se împarte la moștenitorii de drept.

Dacă un beneficiar este stabilit în mod expres de către asigurat, această decizie a asiguratului nu poate fi atacată de nici o instanță.

De regulă la asigurarea de bunuri, beneficiarul se identifică cu asiguratul. La asig de pers, pt riscul de îmbonăvire, de invaliditate, de supravețuire, asiguratul este una și aceeași pers cu beneficiarul.

Întotdeauna, în cazul asig de răspundere civilă, beneficiarul este o terță pers, necunoscută la momentul încheierii contractului, niciodată asiguratul nu se poate confunda cu beneficiarul.

d)deținătorul asig (contractantul asig) este pers fizică sau juridică ce încheie contactul de asig cu soc de asig și se obligă să efectueze plata primelor de asig. În general, acesta este aceeași pers cu asiguratul, dar există și situații când pers asigurată nu este aceeași cu deținătorul asig. Spre ex, un ag ec poate încheia contracte de asig de accidente pt angajații săi pe perioade în care aceștia își desfășoară activitatea la firma acestuia. Aici, deținătorul asig este constructorul, iar asigurații sunt angajații acestuia.

Există în foarte multe cazuri probabilitatea ca beneficiarul și deținătorul asig să fie una și aceeași pers cu asiguratul, cum întâlnim în cazul asig de bunuri sau asigmixte de viață cu componentă de investiție în vederea pensionării, unde la supravețuire, la maturitatea contractului, asig încasează val sumei asigurate (pensia privată)

În unele cazuri însă, cum ar fi asigurarea de deces, beneficiarul este o terță pers.

Distincțiile clare între contractant și beneficiar apar numai în asigurările de persoane. La bunuri asiguratul se suprapune cu beneficiarul.

2. Riscul asigurat

Este evenimentul sau fenomenul la a cărui apariție sau producere soc de asigurări este obligată să plătească beneficiarului asigurării o sumă ca despăgubire sau suma asigurată.

Riscul trebuie să fie un eveniment viitor, posibil dar incert sau al cărui termen de apariție este nedeterminat, asiguratul protejându-se prin încheierea asigurării.

Nu pot fi asigurate evenimente petrecute în trecut sau a cărei producere este imposibilă sau sigură. Există o sg excepție atunci când vb de riscul de deces din asigurările de viață eveniment care este sigur dar incert ca moment al apariției în viața fiecărui asigurat. Noțiunea de risc are și alte înțelesuri în asigurare:

este privit ca o probabilitate de producere a riscului asigurat

amploarea fen produs

mărimea răspunderii asumate de asigurător

Un eveniment sau fenomen poate fi luat în considerare ca risc în asigurări dacă îndeplinește următoarele condiții:

a) producerea riscului să fie posibilă astfel asigurarea fiind lipsită de interes economic

b) să fie real și să prezinte un anumit grad de periculozitate: ploile torențiale pt culturile agricole – acestea deși se produc frecvent nu sunt luate în considerare în unele forme de asigurări deoarece se apreciază că acest risc nu prezintă un grad suficient de periculozitate.

c) să fie incert, să se producă întâmplător iar părțile din asigurare să nu aibă posibilitatea de a cunoaște și influența apariția acestuia în timp și spațiu. La asigurările facultative se practică sistemul de a stabili momentul începerii răspunderii asigurătorului numai după trecerea unui anumit nr de zile de la încheierea contractului de asigurare pt a se evita plata despăgubirilor pt riscuri de a căror producere asiguratul are cunoștință.

Singura formă de asigurare în care obligația asigurătorului față de despăgubit apare numai în momentul în care asiguratul este vinovat de producerea pagubelor este asiguirarea de răspundere civilă. In toate celelalte cazuri culpa asiguratului în producerea riscului anulează obligațiile de plată ale asigurătorului.

d) pericolul de distrugere sau vătămarea să fie independente de voința asiguratului. Astfel nu se încheie asigurare împotriva încendierii, pieirea animalului prin sacrificarea de către asigurat.

Din asigurare se exclude numai acele evenimente care pot fi determinate direct și exclusive de voința asiguratului. Pieirea animalelor din motive de boală nu poate și nu trebuie să fie exclusă chiar dacă în anumite situații asiguratul poate favoriza producerea riscului prin neglijarea animalului bolnav.

De aceea pt a preîntimpina favorizarea riscului se practică împărțirea răspunderii între asigurat și asigurător (franșiza) decăderea din drepturile de despăgubire ale asiguratului.

Impărțirea răspunderii se poate face prin diverse modalități tehnice:

– acoperirea parțială sau primirea în asigurare a bunurilor pt o sumă asigurată mai mică decât valoarea acestora

– răspunderea limitată prin aplicarea franșizei care constă în suportarea de către asigurat a unei cote din valoarea pagubei.

Decăderea asiguratului din dreprurile de despăgubire are loc în situația în care nu respectă o serie de obligații ce decurg din contractul de asigurare ( se anulează valoarea juridică a contractului). Există și excepții de la această regulă. Există contracte de asigurări de viață care acoperă și riscul de sinucid al asiguratului.

e) apariția evenimentului trebuie să fie posibilă pe un teritoriu cât mai larg pt ca protecția prin asigurare să favorizeze un nr cât mai mare de asigurați.

f) acțiunea evenimentului să poată fi înregistrat în evidențele soc de asigurări, pt a se putea cunoaște frecvența și intensitatea manifestării sale, volumul pagubelor produse. Pe baza unor asemenea date determinate pt trecut se pot previziona ( cu ajutorul calculelor probabilistice) regularitatea producerii evenimentelor, mărimea pagubelor și despăgubirilor acordate, aceste date servind la stabilirea nivelului primelor datorate de asigurați pt fiecare formă de asigurare.

g) cauza contractului să fie licită, astfel nu se asigură evenimente ilegale. Asigurarea trebuie să fie eficientă pt asigurat dar și să prezinte un minim de rentabilitate pt asigurător.

Riscul asigurat odată produs devine caz asigurat sau sinistru.

In asigurări apar și noțiunile de selecție și antiselecție a riscurilor. Selecția riscurilor este o măsură aplicată în asigurări în virtutea căreia riscuri deosebit de grele sau cele care afectează numai o parte din masa asigurabilă, sunt excluse din asigurare sau dacă sunt cuprinse aceasta se face în condiții tarifare deosebite.

In lipsa selecției riscurilor ar exista următoarele consecințe nefavorabile:

– s-ar creea o puternică antiselecție din partea asiguraților cu consecințe negative asupra echilibrului financiar al asigurătorului care și-a stabilit primele de asigurare pe baza riscurilor medii și nu pe baza riscurilor grele

– populația ar fi încurajată să încheie asigurări numai când a ajuns în situații defavorabile fiind stimulată să renunțe la spiritul de prevedere.

– tarifele de primă ar crește astfel că nu ar fi accesibile sau mobilizatoare pt cei interesați.

Selecția riscurilor are limite. Astfel nu s-ar încheia asigurări contra riscului de incendiu pt clădirile din lemn la care acest risc ar fi mult mai mare, ci s-ar accepta numai clădiri din beton armat prevăzute cu instalații automate de stingere a incendiilor. Procedând astfel asigurarea ar cuprinde numai un nr mic de clădiri și astfel ar fi neinteresantă pt majoritatea posesorilor de clădiri sau inaccesibilă.

Selecția riscurilor poate avea și alte efecte positive cum ar fi pt cazul de mai sus orientarea spre a construe clădiri din materiale mai puțin inlfamabile pt a corespunde regulamentului de primire în asigurare.

In cazul asigurărilor facultative există tendința asiguraților de a asigura riscuri mai puțin favorabile în ciuda prevederilor incluse în condițiile de asigurare. Astfel o persoană asigură mai ușor un bun dacă acel bun prezintă unele deficiențe, manifestându-se astfel o tendință de antiselecție. La această tendință ce-I afectează echilibrul financiar asigurătorul poate lua unele măsuri ca: stabilirea unor tarife de primă mai mari decât cele medii reieșite din calculele statistice, măsură care nu elimină antiselecția dar poate determina reducerea tendinței de antiselecție prin prevederile din condițiile de asigurare și prin ridicarea nivelului de cunoștințe și a preocupării persoanelor din asigurări pt cazurile în care riscurile nu mai corespund condițiilor regulamentare.

3. Evaluarea în vederea asigurării

Este o operațiune prin care se stabilește valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pt ca un bun să fie primit în asigurare este important ca valoarea lui să fie corect stabilită, aceasta pt că despăgubirea de asigurare pe care o plătește asigurătorul în caz de producere a riscului asigurat, se stabilește și în funcție de valoarea bunurilor asigurate.

Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare trebuie să fie stabilită în concordanță cu valoarea reală a acestora deoarece orce diminuare sau supraevaluare a acesteia poate avea consecințe negative pt asigurat și pt asigurător.

Subevaluarea bunurilor nu permite în caz de pagubă acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată acoperi pierderea suferită. O evaluare peste cea reală poate conduce la slăbirea preocupării asiguraților pt prevenirea pagubelor, trecându-se pe un plan secundar interesul privind păstrarea și întreținerea acestuia.

4. Valoarea de asigurare

Poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respective înregistrată în evidența ctb sau stabilită în funcție de prețul de vânzare cumpărare practicat pt acel bun pe piață în momentul încheierii asigurării. De exemplu la bunurile imobile aparținând agenților ec valoarea de asigurare este stabilită pornind de la valoarea de inventar fără a putea depăși valoarea rămasă.

La animale pt asigurările facultative aparținând persoanelor fizice, valoarea de asigurare se stabilește în funcție de prețurile practicate pe piața locală în momentul încheierii contractului.

Valoarea de asigurare este un element care apare numai în cadrul asigurărilor de bunuri.

La asigurarea de personae această noțiune nu este utilizată datorat fiind faptul că viața sau capacitatea de muncă a unei personae nu pot fi supuse operațiunii de evaluare. Nici la asigurările de răspundere civilă nu poate fi folosit acest termen deoarece prejudiciul ce poate fi cauzat unor personae pe parcursul derulării contractului, nu este susceptibil a fi evaluat în momentul încheierii contractului de asigurare.

5. Suma asigurată

Este partea din valoarea prevăzută de asigurare pt care asigurătorul își asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului sau evenimentului pt care s-a încheiat asigurarea. Este indemnizația minimă garantată plătibilă la apariția evenimentului asigurat potrivit ultimei polițe în asigurarea de personae. In toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului este suma asigurată și constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.

La asigurările de bunuri suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Ea nu poate fi mai mare decât valoarea bunului asigurat deoarece asigurarea este concepută astfel încât să nu permită sub nici o formă acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efective suferite de asigurați.

La asigurările obligatorii de bunuri suma asigurată se stabilește pe baza normelor de asigurare pe când la cele facultative în funcție de propunerea asiguratului fără ca ea să poată depăși valoarea bunului din momentul încheierii asigurării, sau pt unele bunuri sumele stabilite de asigurător.

In asigurările de răspundere civilă și de personae suma asigurată se stabilește pe baza normelor de asigurare atât pt asigurările obligatorii cât și pt cele facultative. In schimb, la asigurările obligatorii suma asigurată are un cuantum stabilit de lege, iar la asigurările facultative de personae și de răspundere civilă suma asigurată se stabilește pe baza propunerii asiguratului, cu respectarea prevederilor din actele normative.

6. Norma de asigurare

Rep suma asigurată stabilită prin lege pe unitatea de obiect asigurat în cazul asigurării obligatorii de bunuri.

De exemplu în trecut la asigurările obligatorii ale locuințlor populației, norma de asigurare era stabilită pe m de suprafață construită, cuantumul ei fiind diferențiat în funcție de mediul în care se afla clădirea (rural sau urban) în funcție de destinația clădirii. Toate aceste elem influențează nivelul valoric total al clădirii respective.

Produsul dintre norma de asigurare și nr unităților de obiect asigurat, are ca rezultat suma asigurată pt bunul respective.

7. Prima (tariful) de asigurare

Este suma de bani prestabilită (la momentul încheierii contractului de asigurare) pe care asiguratul (sau contractantul) o plătește asigurătorului în vederea constituirii fondului de asigurare necesar achitării despăgubirii la producerea riscului asigurat. Din primle de asigurare încasate asigurătorul constituie atât fondul necesar achitării despăgubirilor sau sumelor asigurate cât și fondurile prevăzute de dispozițiile legale. Asigurătorul astfel își acoperă și cheltuielile privind constituirea și administrarea fondului de administrare.

8. Cota de primă tarifară

Este prima de asigurare pe o unitate de calcul, pt o fracțiune de sumă asigurată sau pt o unitate de bun asigurat pt o anumită perioadă.

Sistemul de cote de primă tarifare formează tariful de asigurare care la asigurările obligatorii este aprobat prin lege sau alte acte normative, iar pt asigurările facultative prin reglementările interne ale societății de asigurări.

Aceasta este alcătuită din 2 părți corespunzătoare destinației primei:

– prima netă (tehnică sau pură) destinată să formeze fondul de asigurare pt plata indemnizațiilor de asigurare

– adaosul de primă (primă suplimentară) care este destinat constituirii fondurilor de rezervă, acoperirii de cheltuieli administrative a portofoliului de asigurări, instituirea unor fonduri centralizate și obținerea de profit.

9. Durata asigurării

Rep perioada de timp în care rămân valabile rapoartele de asigurări între asigurat și asigurător așa cum au fost stabilite la momentul inițial prin contractul de asigurare.

Este un element specific asigurărilor facultative și pe tot parcursul acesteia părțile care intervin în contract trebuie să respecte reciproc obligațiile ce le revin din contract.

Asigurătorul este obligat să plătească asiguratului sau beneficiarilor suma asigurată la producerea evenimentului asigurat.

Asiguratul trebuie să plătească primele de asigurare la termenele dinainte stabilite să întrețină și să îngrijească în bune condiții bunurile asigurate, să facă declarații de risc corecte.

La asigurarea de bunuri durata este deobicei de 1 an, sau sub unități anuale (3-6luni)

La asigurările de persoane durata asigurării este mai mare de 2 ani la asigurările de accidente iar în cazul asigurărilor de viață vb de durate de min 5 ani ajungându-se la 20-30 ani. Există și asigurări facultative încheiate pe termen nedeterminat.

Stabilirea cu precizie a asigurărilor facultative rep o importanță deosebită deoarece ea influențează valoarea primei de asigurare ce cade în sarcina asiguratului, iar răscumpărarea asigurătorului acționează numai în cadrul acesteia, de aceea în majoritatea contractelor de asigurări este specificată data începerii răspunderii asigur[torului și data încheierii acesteia.

10. Paguba (dauna) rep pierderea în expresie bănească intervenită la un bun asigurat ca urmare a producerii riscului asigurat. Paguba poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunului asigurat, existând pagubă totală (când bunul asigurat este distrus în întregime) și pagubă parțială (când pierderea este mai mică decât valoarea bunului). Aceasta apare numai în cazul asigurărilor de bunuri.

11. Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului conform contractului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea poate fi în limita sumei asigurate, egală, mai mică decât paguba, în funcție de principiul de răscumpărare al asigurătorului aplicat la acoperire pagubei.

In practica asigurărilor de bunuri întâlnim 3 principii de răspundere a asigur[torului la acoperirea pagubelor:

principiul răscumpărării proporționale

principiul primului risc

principiul răspunderii limitate (franșiza)

12. Rezerva matematică, este un element pe care-l întâlnim numai la asig de viață și desemnează un fond pe care asigurătorii îl constituie în vederea onorării obligațiilor de plată pe care le au față de beneficiarii polițelor pe tot parcursul contractului.

Vb de obligații de plată ce privesc sume asigurate considerabile, pe parcursul unor contracte ce se desfășoară pe perioade foarte lungi de timp.

In orce moment la apariția situației, evenimentului asigurat, asigurătorul trebuie să fie capabil deci să dețină lichidități suficiente pt a-și onora angajamentul față de clienți.

Aceste fonduri „de urgență” se formează de-a lungul timpului prin prelevări din cuantumul primelor de asigurare plătite de asigurați. Această rezervă de bani este obligatoriu a se constitui la nivelul fiecărei soc de asigurări, val ei depinzând de o val a portofoliului de asigurare de viață deținute de către asigurătorul respectiv.

Legislația privitoare la activitatea soc de asigurări în general, de viață în special, prevede reglementări clare privind cuantumul fondurilor și marjelor de solvabilitate ce trebuie constituite la nivelul fiecărei soc de asigurări.

Datorită specificului pieței financiare românești cuantumul fondurilor de rezervă obligatorii și al capitlurilor sociale ale soc de asig suferă aproape anual modificări privind limitele min – max ce trebuie a fi constituite prin lege.

13. Cazierul auto este un pseodo elem tehnic care face referire la situația specifică fiecărui conducător auto prin prisma asigurătorilor. Conduita fiecărui șofer va urma în curând să fie determinată în stabilirea nivelului primelor de asigurare și al franșizelor în cazul asigurărilor auto. Vb atât de asigurarea tip CASCO (pt avarii și furt al autovehiculelor) cât și de polița RCA.

Se urmărește ca pe viitor în cazul poliței RCA aceasta să nu se mai încheie pt deținătorul autovehiculului ci pt cel care va conduce efectiv.

Pe lângă aspectele pozitive reflectate de această perspectivă (o mai bună apreciere de către asigurător a gradului de risc pe care și-l asumă fiecare șofer, scăderea costurilor asigurătorului cu plata despăgubirilor pt pagubele provocate de către șoferi cu un cazier auto mai încărcat, scăderea primelor de asigurare pt asigurații care sunt mai grijuli în trafic) există și o serie de consecințe negative ale noului mod de încheiere a asigurării:

– în cazul proprietarilor de parcuri de mașini care au în serviciu mai mulți șoferi, care vor conduce mai multe mașini va fi foarte dificil de stabilit cuantumul primelor de asigurare și gradul de risc asumat de către asigurător, lucru care ar putea determina o creștere nefondată sau nejustificată a primelor de asigurare pt asigurat.

– va crește nivelul primelor de asigurare într-o astfel de măsură încât în principiu nu va mai putea fi cumpărată această poliță de către toți românii.

– gradul de acoperire al pagubelor provocate de către asigurați terțelor persoane nu va fi întotdeauna în proporție de 100% aici având deci de suferit terțul păgubit nevinovat și deci privind la nivel macroec va fi afectată bunăstarea generală ec a populației.

4.2 Contractul de asigurare

4.2.1 Conținutul și caracterul juridic

Contractul de asigurare este definit ca actul juridic prin care o pers fizică sau juridică în calitate de asigurat de obligă să achite o sumă de bani reprezentând prima de asigurare societății de asig în virtutea căreia aceasta la rândul ei în calitate de sigur[tor preia riscul producerii unor anumitor evenimente obligându-se ca la producerea acestora să plătească asiguratului o despăgubire, indemnizație sau suma asigurată în limitele determinate de condițiile contractuale.

Ca o definire sintetică din punct de vedere juridic putem spune „ că prin contractul de asig, întrep de asig se obligă să preia un anumit risc în schimbul unei prime de asig”.

Profesorul P. Hubert argumentează faptul că orice contract de asig îndeplinește 2 funcții:

a) f de introducere a unui risc într-o mutualitate, prin care în rap cu natura riscului, cu gruparea tipurilor de risc și deci a asiguraților, asigurații se solidarizează în vederea constituirii fondului de asigurare pe seama căruia asigurătorul poate acoperi pierderile survenite.

b) f de stabilire a unei legături individuale între soc de asig și purtătorul riscului care constă în angajamentul reciproc al părților cu privire la prestație și contraprestație, contractul de asig reprezentând garanția acestei legături.

Condițiile de valabilitate ale contractului de asig sunt:

1. capacitatea de a contracta a părților: capacitatea de-a contracta asigurarea a unei pers juridice există din momentul înființării în contextul legii. Pers fizice trebuie să se înscrie în anumite limite de vârstă care sunt precizate în lege și în condițiile de asigurare și care au capacitatea deplină de exercițiu (nu se află în timpul executării unei pedepse penale care privează pers de anumite dr civile, pers este sănătoasă d p d v mintal)

2. consimțământul valabil al părților la încheierea contractului de asig este necesar și se circumscrie normelor de dr comun. Pt a produce efecte legale acesta nu trebuie să fie dat prin eroare sau smuls prin violență.

3. să aibă un obiect dat – obiectul contractului de asig îl constituie bunurile și pesr expuse anumitor riscuri sau în opinia altor autori, obiectul contractului este constituit chiar de interesul asigurabil dar într-un cadru mai general, rep crearea de obligații pt părțile implicate.

4. contractul trebuie să aibă o cauză licită – ca și condiție esențială pt subzistența contractului de asigurare, prin clauzele sale contractul neputându-se deroga la legile ce privesc ordinea publică și bunele moravuri.

Caracteristicile contractului de asigurare sunt variate reflectând implicații de ordin juridic, ec, financiar și moral după cum urmează:

– contractul de asig este reglementat de cadrul general derivat al normelor legale aplicabile orcărui contract în general, de asig în special, dar și de norme specifice corespunzătoare fiecărei ramuri de asig (bunuri, pers, răspundere civilă) fără a ignora intențiile și scopul urmărit de fiecare asigurător în parte pe o piață concurențială a asigurărilor.

– perfectarea contractului de asig implică asumarea de obligații de către asigurat încă de la semnarea declarației de asigurare, a căror nerespectare blochează încheierea asig sau conduce la consecințe juridice sau nulitatea contractului dacă acesta este în curs de desfășurare.

Declarația de asigurare rep un dialog scris formalizat între asigurat și asigurător referitor la risc la elem de identificare a părților, la materia, la bunurile care fac obiectul asigurării, la pers asigurată, la suma asigurată.

Ea ține loc de ofertă din partea asiguratului iar soc de asig își manifestă acordul de voință în scris prin eliberarea poliței de asigurare.

Contractul de asig poate fi considerat valabil și din:

– trimiterea unui document de asigurare, prin cererea de plată a primei de asigurare, din înscrusul prin care se confirmă primirea valorii primei de asigurare, și din alte înscrisuri din care se degajă voința soc de asig de-a încheia contractul de asig.

Contractul de asig este consensual fiind implicat consimțământul p[rților încheiat sub formă fixă dovada existenței lui prin martori nefiind admisă de nici o instanță.

Contractul de asigurare cuprinde o serie de elemente:

1. data (anul, luna, ziua,ora) la care începe și expiră răspunderea asigurătorului

2. elem de identificare a părților implicate în asigurare

3. obiectul asigurării și riscurile luate în considerare

4. termenele de plată a primelor de asigurare

5. sumele asigurate

6. limitele despăgubirilor acordate cu ocazia producerii evenimentului asigurat

7. obligația asiguratului vizând păstrarea bunurilor, prin luarea măsurilor de prevenire și limitare a pagubelor

8. condițiile în care asigurătorul poate refuza plata despăgubirilor sau a sumelor asigurate.

Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic părțile obligându-se reciproc, una să plătească prima de asigurare, iar cealaltă să acorde despăgubirea sau suma asigurată la apariția evenimentului asigurat.

Asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte în atenția asigurătorului atât la perfectarea contractului cât și la apariția sinistrului (caz asigurat) și apoi se obligă la plata primelor de asigurare, asigurătorul își asumă sarcina de acoperire a riscului prin despăgubirile corespunzătoare.

Contractul de asigurare are un caracter aleator întrucât efectele acestui contract pt părți depind de un eveniment viitor incert și nesigur.

Contractul de asig are un caracter oneros, părțile urmărind realizarea unor anumite scopuri, interese materiale, a căror înfăptuire are loc pe toată durata asigurării. Asiguratul beneficiază de protecția asigurătorului în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat.

Realizarea contractului este succesivă în timp în funcție de forma de asigurare, de obiectul asigurării de riscuri. Contractul de asig are valențele unui contract de aderare. Formalizarea cauzelor din contract aparține soc de asig asigurații având latitudinea de a le accepta sau nu în totalitate.

Contractul de asig este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare chiar dacă plata primei are loc prin segmentare, sau chiar dacă (în cazul asig de viață) anual se emit noi polițe – ele sunt în virtutea aceluiași contract.

Unicitatea contractului de asig generează consecințe juridice:

a) contractul de asigurare este guvernat de condiții inițiale stabilite pt întregul parcurs al acestuia

b) prima de asig are în vedere întreaga durată a contractului.

Contractul de asigurare implică bună credință atât din partea asiguratului cât și a asigurătorului. Inscrisul constatator al asigurării, doc de asig poartă denumiri variate:

contract de asig (la asig de bunuri și de răspundere civilă)

poliță de asigurare (la asig de persoane și cele externe)

contractul de reasigurare care poate fi după caz: nominal, la purtător, la ordin

4.2.2. Mecanismul perfectării contractului de asigurare

Contractul de asig este reglementat de actele nominative legale. Perfectarea contractelor de asig impune asigurătorului să informeze candidatul la asigurare asupra produselor de asigurare oferite și asupra condițiilor de asigurare.

In contractele de asigurare precizările referitoare la risc trebuie să fie clare sub aspectul încadrării temporale a cazurilor ce pot genera apariția cazului asigurat, vis-a-vis de suma asigurată și forma de asig care se află în corelație cu val bunului, natura și amploarea riscului asigurat.

! Contractul de asig se consideră perfectat în momentul în care asiguratul a achitat prima de asigurare iar asigurătorul a emis documentul de asig. De regulă acordul părților se manifestă concomitent având ca rezultat imediat înscrisul constatator al asigurării, excepție fac asig de viață.

In unele cazuri cum ar fi asig maritime contractul de asig se încheie prin intermediari numiți brokeri care sunt mandatari ai asiguratului sau prin agenți care rep interesele companiei de asig.

Perfectarea contractului impune precizarea notificare obligatorie a momentului încheierii contractului de asig și după caz a momentului când contractul ia sfârșit. De exmplu în asigurarea culturilor agricole este precizată în contract cu distincția de rigoare, momentul intrării în vigoare a contractului și momentul începerii răspunderii asigurătorului.

Încetarea contractului de asig

În condiții normale contractul de asigurare cu durată determinată încetează în momentul în care expiră perioada pt care a fost încheiat.

În raport cu leg ce se stabilesc între părțile din contract, pot interveni:

– modificarea contractului

– denunțarea contractului

– rezilierea contractului

– nulitatea acestuia

– reactivarea contractului

– reînoirea contractului de asig

1. modificarea contr de asig – în cadrul duratei de asigurare este posibilă în cazul schimbării împrejurărilor esențiale cu privire la risc în raport cu regulile precizate prin condițiile de asig. Astfel se poate aprecia că modificarea contractului de asig poate avea loc în 2 tipuri de circumstanțe:

a) prin producerea de modificări în raportul de asig datorită unor circumstanțe exterioare voinței părților

b) când una din părți produce o deturnare a raportului de asig bazat pe bună credință, prin declarații frauduloase sau practici neconforme cu conținutul și scopul asig. Aici vb despre modificarea circumstanțelor contractuale din voința uneia din părți.

Denunțarea, rezilierea și anularea raporturilor juridice de asig sunt modalități de încetare a contractului de asig înaintea expirării duratei sale.

2. denunțarea contr de asig de una dintre părți poate avea loc în cazuri expres prevăzute în actele normative de specialitate. Se pot enunța mai multe situații dintre care:

a) cele caracteristice în special de către asigurător:

– caracterul inexact al informațiilor furnizate de una din părți

– schimbarea esențială a împrejurărilor în care se manifestă riscul

b) situații de denunțare a contr de către asigurat:

– atunci când modificările la contractul de asig comunicate de către asigurător sunt considerate a fi inacceptabile de către asigurat.

Denunțarea contr de asig produce efecte în viitor și poate implica în funcție de caz restituirea primelor de asig plătite de către asigurat.

3. rezilierea contractului de asig poate avea loc ca urmare a faptului că scopul său nu mai prezintă interes pt părți sau pt una dintre aceste. De ex dacă evenimentul asigurat s-a produs înainte de începerea răspunderii asigurătorului, o repetare a producerii acelui eveniment fiind imposibilă putem asigura că acea asig nu mai are temei (bunul asig dispare)

In asemenea cazuri primele de asig plătite în avans sunt restituite asiguratului mai puțin cheltuielile ocazionate de încheierea contr de asig.

Rezilierea contr de asig poate interveni și dacă asiguratul nu a plătit ratele scadente și a depășit și termenul de grație, sau dacă bunul asigurat a fost înstrăinat, sau asiguratul refuză modificările contr de asig impuse de către asigurător sau alte cazuri prevăzute de lege. Rezilierea contr de asig generează doar efecte viitoare nu și retroactive.

4. nulitatea contr de asig constituie o sancțiune îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului asigurării. Nulitatea poate fi totală sau parțială și intervine în cazul încălcării prevederilor legale cuprinse în contr de asig:

– încheierea unor contr de asig pt avarii la autovehicule (CASCO) care nu au fost înmatriculate potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

– declarații incomplete sau inexacte făcute de asigurat, care conduc la preluarea în asigurare a unor riscuri expuse sau a unor bunuri sau pers neasigurabile.

Reiese că nulitatea contr de asig rep o sancțiune de drept civil constând în desființarea cu efect retroactiv a contr de la data încheierii lui, datorită nesocotirii normelor juridice de asigurare.

Nulitatea contr de asig poate fi expresă în cazul în care această sancțiune este clar prevăzută într-un act normativ sau virtuală dacă sancțiunea rezultă din caracterul imperativ al normelor juridice privind asig care au fost nesocotite.

Nulitatea poate fi relativă când s-au ignorat măsuri ce ocrotesc interese personale, absolută când s-au âncălcat norme juridice imperative ce fac referire la interese personale.

Poate fi totală când se desființează contr de asig cu efecte retroactive el încetând să mai producă efecte viitoare. În cazul nulității parțiale are loc doar înlăturarea efectelor contrare scopului impus prin contract sau prin normele legale, menționându-se și păstrându-se efectele ce corspund spiritului și literei legii.

5. reactivarea contr de asig poate interveni în sfera asig mixte de viață, în cazul în care asiguratul a întrerupt un anumit timp plățile de prime. Reactivarea este posibilă datorită existenței rezervei matematice în structura primei de asigurare. Condiția esențială este ca să nu se depășească o limită de timp a perioadei de încetare a plățlor (max 3 ani).

Reactivarea poate avea loc fie prin plata primelor restante fie prin prelungirea duratei de asigurare cu perioada pt care nu s-au plătit primle de asigurare.

6. reînoirea contr de asig apare în cazul contr cu durată determinată în cazul în care la expirarea perioadei de asig, asiguratul își manifestă dorința continuării raportului de asig și pt o perioadă următoare egală cu cea pt care a încheiat contr inițial.

Defapt și de drept reînoirea contr de asig are loc pt o perioadă nouă de timp egală cu cea anterioară dacă una din părți nu denunță contr.

Subrogarea în drepturile asiguratului este o consecință firească a contr de asig. Asiguratul, beneficiarul sunt despăgubiți în primă instanță pt pagubele suferite în baza contr și a primelor de asig achitate. Abia apoi se poate produce efectul de subrogare, dacă evenimentul asigurat s-a ivit prin fapta ilicită a unui terț.

Subrogarea urmărește menținerea echilibrului financiar al soc de asig ce trebuie realizat între val primelor încasate și cuantumul despăgubirilor plătite, iar pe plan social și moral aceasta obligă terțul vinovat de producerea pagubei la repararea sau acoperirea ei.

Reiese deci că subrogarea nu poate avea loc în cazul asig de persoane.

Instituirea subrogării presupune ca soc de asig să fi plătit asiguratului indemnizația de asigurare cuvenită, moment în raport cu care poate opera de drept după plata despăgubirii.

Pe cale subrogării soc de asig dobândește de asiguratului cu toate garanțiile și accesoriile sale exercitându-și dreptul de acțiune în regres asupra terțului vinovat de producerea pagubei în dauna asiguratului.

4.3. Rezerva matematică în asig de viață

4.3.1 Necesitatea și modul de constituire

Mecanismul de realizare al asig de viață necesită forme specifice de adaptare la varietatea produselor sau firmelor de asig.

La asig de viață de regulă nu există un echilibru între primele înacasate de asigurător într-un an și obligațiile asumate în cadrul aceluiași an.

Uneori se înregistrează unsurplus de resurse alte ori deficit. Astfel de cazuri apar în diverse situații:

– când prima de asig este unică, iar plățile de sume asigurate se fac eșalonat mai mulți ani la rând (rente viagere)

– când primele de asig și plățile de sume asigurate sunt anuale

– când primele de asig sunt anuale iar plata este unică (deces)

In asig mixte de viață prima netă anuală este constantă iar cele 2 componente servesc astfel:

prima de risc care este pt plata sumei asigurate în caz de deces

prima de economisire care există pt constuituirea fondului aferent plății sumelor garantate sau promise în caz de supraviețuire a asiguratului la maturitatea contr.

Din diferența de prime încasate și sumele plătite se acumulează anumite rezerve care în timp se fructifică, ele reprezentând rezerva matematică.

În asigurarea încheiată numai pt riscul de deces rezerva matematică are rolul de a stabili un echibru între încasările de prime și plățile de sume asigurate, în funcție de raportul dintre prima naturală și cea nivelată de-a lungul timpului pe parcursul contractului.

În asigurarile viagere (pensiile private) cu plata primelor pe o perioadă de timp limitată, rezerva matematică se constituie pt a se putea face plăți de sume în perioada în care nu se mai încasează prime de la asigurați (după maturitatea contr)

În asig mixte de persoane, unde există și funcția de economisire, rezerva matematică cuprinde pe lângă excedentul necesar pt acoperirea riscului de deces și partea de primă destinată plăților sumei promise la expirarea contr de asig.

Deci rezerva matematică la asigurarile de viață nu este un fond de rezervă pt siguranță ca în cazul asig de bunuri ci conține economisiri făcute de la și pt asigurați, de către asigurător.

Asiguratul nu este obligat la plata primelor pe toată perioada de asigurare pt care a încheiat contr astfel că asigurătorul va trebui să stabilească nivelul primelor de asigurare în a;a fel încât soc să se afle în permanență în poziție de debitor al asiguratului și nu de creditor. Adică pe tot parcursul contractului angajamentele asiguratului trebuie să fie superioare angajamentelor asigurătorului.

Sumele reprezentând rezerva matematică sunt păstrate de câtre soc de asig în conturi la bănci, fructificându-se în condiții de dobândă. Se poate alege fructificarea acestei rezerve și prin plasamente pe t lung în acțiuni și activități cu caracter ec.

4.3.2 Metode de calcul ale rezervei matematice

Rezerva matematică se calculează prin două metode:

prospectivă

retrospectivă

1. metoda prospectivă constă în calcularea rezervei matematice în funcție de analiza viitoare a stocului de asigurări.

Rezerva matematică la un moment dat în cursul asigurării, se obține ca diferență între val actuală a prestației de asigurare viitoare ale asigur[torului det la un moment dat și val actuală a prestațiilor viitoare ce sunt de încasat det la același moment.

Rm = Vprv – Vprn

Vprv val – primei viitoare

Vprn val – primei neîncasate

Rt = n-t+Ex+t-Pin-txa+t

2. Metoda retrospectivă se bazează pe date și elem din trecutul asigurătorului. Rezultatul matematic se det ca diferență între val actuală a primelor încasate de la începutul asigurării și val actuală a prestațiilor achitate de către asigurător.

Rm = Vprî – Vpra

Indiferent de metoda utilizată rezultatul trebuie să fie același.

Cap. 5 Clasificarea asig

5.1 Clasificarea tradițională

Se au în vedere 5 criterii de clasificare:

1. După domeniul de asig:

– asig de bunuri

– asig de pers

2. După forma juridică de realizare a asig:

– cele obligatorii (prin efectul legii)

– cele facultative (contactuale)

3. După riscurile cuprinse în asig:

– asig împotriva incendiului, trăsnetelor, exploziilor, mișcărilor tectonice – fiind caracteristic anumitor bunuri

– asig împotriva grindinii, furtunii, uraganelor, ploilor, inundațiilor, alunecărilor de teren – caracteristic asig agricole

– asig împotriva anumitor boli, a accidentelor pt animale

– asig contra avariilor în cazul mijloacelor de transport și a mf transportate

– asig cu ocazia unor evenimente ce apar în viața pers invalidități, decese

– asig pt prejudicii cauzate unor terțe pers

4. După sfera de cuprindere în profil teritorial:

– interne

– externe

5. După natura raporturilor stabilite între asigurător și asigurat

– asig directe

– asig indirecte (reasigurările)

In literatura de specialitate găsim și un al 6 criteriu:

6. După obiectul activității asigurătorului stabilit prin autorizație și prin statutul societății:

– asig de viață

– asig de persoane ( altele decât viață)

– asig ale autovehiculelor

– asig maritime de transport

– asig de aviație

– asig pt incendii

– răspundere civilă

– asig obligatorie de răspundere civilă a conducătorilor auto

– asig agricole

– asig de pierderi financiare din riscuri asigurate.

În literatura de specialitate putem găsi alte criterii de clasificare:

8. In funcție de locul în care se produc riscurile

– asig maritime

– asig aeriene

– asig terestre

9. In funcție de natura interesului pecuniar (banilor)

– asig averii

– asig împotriva falimentului în afaceri

– asig responsabilității

10. In funcție de nr, volumul, obiectelor de asig

– asig individuale

– asig colective

– asig complexe

11. Asig de bunuri și răspundere civilă pt persoane pot fi clasificate în funcție de statutul juridic

– asig personale

– asig comerciale.

5.2 Clasificarea modernă

1. După modul de administrare:

– asig de repartiție în care asigurătorul se limitează la a repartiza asiguraților sinistrați sumele primelor achitate de toți membrii. Durata este de 1 an, pe această per apreciindu-se că frecvența riscurilor este constantă având variație unică. Aici includem asig de bunuri și răspundere civilă.

– asig cu capitalizare se încheie pe t lung, se apreciază că riscul asigurat nu are o manifestare constantă frecvența diminuându-se pe parcursul contractului crescând însă probabilitatea producerii acestuia cum ar fi în cazul decesului la asig de viață.

Ca urmare prin procesul gestiunii acestor asig asigurătorul acumulează întreaga sumă a primelor încasate pt a putea face față obligațiilor asumate.

În multe țări soc de asig acționează pe principiul specializării deobicei le neputând practica în același timp cele 2 tipuri de asig.

2. După obiectul lor și după criteriile tehnice:

– asigurările de daune care constă în repararea consecințelor unui eveniment cauzator de pagube, asumat patrimoniului asiguratului

– asigurările cu implicații financiare care nu urmăresc repararea unor consecințe ce afectează patrimoniul asiguratului ci urmăresc menținerea unui echilibru financiar pt asigurat sau beneficiarii acestuia, asigurarea unui trai decent ( asigurarea de viață cu pensie privată)

Cap. 6 Asigurarea de bunuri

Au fost practicate atât sub formă obligatorie cât și sub formă facultativă. Datorită creșterii calității produselor constatăm apariția de noi domenii de activitate ce conduc la creșterea numerică și la diversificarea bunurilor asigurate.

Constatăm amplificarea și diversificarea tipurilor de bunuri și a riscurilor aferente acestora ce pot produce pagube precum și o creștere a volumului pagubelor datorată diversificării și dezvoltării valorificării bunurilor, datorată aglomerării instalațiilor în spațiile destinate depozitării bunurilor și datorită creșterii nr și diversificării mijloacelor de transpor.

Până în 1995 s-au practicat forme de asigurare de bunuri cum ar fi asigurarea clădirilor, a animalelor și a culturilor agricole.

În februarie 1996 odată cu intrarea în vigoare a legii privind activitatea de asigurări și reasigurări în România s-a renunțat la activitatea de asigurare obligatorie, bunurile putând fi asigurate numai facultativ.

Din anul 200 pe fondul pagubelor suferite de populație datorită calamităților naturale se încearcă elaborarea unei legi și a unor norme de aplicare a acesteia pt instituirea obligativității asigurării imobilelor, în primul rând a celor ce au destinația de locuințe.

Diversitatea asig de bunuri este dată de felul bunurilor și al riscurilor asigurate. S-au conturat forme distincte ale asig de bunuri cu tehnici specifice fiecărui tip cum ar fi în cazul asig animalelor, al asig clădirilor sau al asig culturii agricole.

Diferențierea după criteriul riscurilor a condus la practicarea unor noi forme de asig.

Asig de bunuri pot fi încheiate de persoanele fizice și juridice care au domiciliul, sediul sau reședința în România. După 1991 s-a evidențiat o lărgire a sferei de cuprindere a asig crescându-se posibilitatea ca și regiile autonome, soc comerciale cu capital de stat și instituțiile publice să încheie asig de bunuri.

Obiectul asigurarilor de bunuri – din acest punct de vedere putem face referire la următoarele 3 categorii:

1. bunuri ce aparțin persoanelor fizice și juridice menționate

2. bunuri primite în folosință, pt păstrare sau pt reparare

3. bunuri sau active ce fac obiectul unor contracte de închiriere sau locație de gestiune.

Nu sunt cuprinse în asigurare bunurile care datorită intrării în procesul de degradare nu mai pot fi folosite conform destinației lor.

Riscurile asigurate sunt atât comune denumite riscuri generale cât și specifice fiecărei forme de asigurare.

Dacă nu sunt cuprinse în asig anumite riscuri nu se pot acorda despăgubiri pt:

pagube indirecte: reducerea bunului asigurat după revizie sau reparație, scăderea randamentului în folosirea acestuia, întârzierea livrării bunului.

Pagube produse prin întreruperea folosirii bunurilor sau înteruperea producției.

Sumele asigurate în contractele de asig de bunuri sunt cele declarate fără a se depăși val bunului pe care acesta o are la data întocmirii contractului de asig. Val lui se referă la fie val lui pe piață, fie prețul lui de înlocuire din care se scade uzura, uzură care este stabilită în funcție de vechime, întrebuințare și starea de întreținere. La bunurile de natura activelor circulante, se ia în considerare costul lor. În cazul obiectelor de muzeu sau expoziție, se are în vedere val lor de circulație.

Durata asig – este de obicei de 1 an sau la cererea clientului, de 3 luni, 6 sau 9 luni, consemnat în declarația de asig. Asig se consideră încheiată în momentul în care s-a efectuat plata primelor și s-a emis contractul de asig, momente în care de obicei coincid.

Primele de asig – se achită anticipat și integral, sau la cererea asiguratului în rate subanuale, cu scadențe stabilite în contract.

Răspunderea asigurătorului – începe de la ora 24 a zilei următoare momentului închierii contractului și plății primelor. Răspunderea încetează la ora 24 a ultimei zile consemnată în contract.

La asig la care primele se plătesc în rate, asigurătorul nu are obligația de a aminti asiguratului scadenețele de plată și nici să încaseze primele în sistemul cherabil (la domiciliul clientului)

In caz de neplată la termenul stabilit al primelor, asiguratul are posibilitatea de a plăti primele restantepe parcursul unei perioade de grație care de obicei este de 30 zile, respectiv 60 zile față de data scadenței. Aceasta în condițiile în care drepturile asiguratului rămân valabile. Dacă se depășește acest termen de păsuire, contractul de asig se reziliază, fără a se achta înapoi asigurătorului primele deja plătite.

Alte obligații ale asiguraților:

– să comunice orice modificare ce intervine în datele furnizate soc de asig, pe toată durata asigurării

– să întrețină în bune condiții bunurile asigurate în scopul prevenirii riscurilor. Această obligație este verificată decătre asigurător la fața locului, nerespectarea ei atrăgând desființarea contractului.

– în cazul producerii evenimentului asigurat asiguratul este obligat să ia măsuri pt limitarea pagubelor și salvarea bunurilor asigurate, pt păstrarea și paza bunurilor rămase și totodată trebuie săînștiințeze asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în termen de 24 de ore de la apariție.

Asigurările de bunuri au și alte trăsături comune referitoare la stabilirea mărimii daunelor și la plata acestora.

6.2 Forme ale asig de bunuri

I Asig clădirilor, altor construcții și a conținutului acestora pt

pagubele produse de incendiu și alte calamități

Societățile de asigurări abordează în mod diferit asigurarea bunurilor. Unele prevăd condiții speciale, unice, referitoare la asig bunurilor contra incendiilor, indiferent dacă acesta se referă la bunuri cu destinație civilă sau la bunuri cu destinație comercială sau industrială.

Alte societăți grupează bunurile primite în asigurare în funcție de destinația acestora și de natura riscurilor la care sunt expuse. De aceea ele stabilesc condiții de asig în mod distinct privind polița de incendiu în funcție de riscurile civile sau de riscurile comerciale sau industriale. În ambele cazuri, tarifele se diferențiază în funcție de felul și destinația bunurilor.

Unele societăți iau în considerare toate riscurile ce pot afecta bunurile, asigurând atât riscul de incendiu, cât și de producere a unor calamități naturale.

În cazul în care asiguratul preferă protecția numai pt unele din aceste riscuri, se face mențiunea despre acest lucru în poliță, primele de asig diminuându-se în consecință.

Alte societăți de asigurare își asumă obligația de plată în fața asiguratului numai pt riscul de incendiu, alte riscuri putând fi acoperite doar dacă sunt prevăzute în poliță, implicând plata prealabilă a unor prime suplimentare.

1. Tipuri de polițe

A. asigurarea clădirilor, a altor construcții și a conținutului lor pt pagube produse în incendiu și alte calamități.

Clădirile asigurate cuprind următoarele categorii de bunuri:

– clădirii și alte construcții care servesc ca locuințe, birouri, magazine, restaurante, depozite de marfă, ateliere, teatre, cinematografe, unde se au în vedere atât clădirile cât și instalațiile fixe de încălzire, instalațiile sanitare. Aici sunt incluse și clădirile aflate în curs de construcție,

– mașini, utilaje și instalații,

– obiecte de inventar,

– mărfuri, materii prime și auxiliare, materiale.

Riscurile asigurării:

– se acordă despăgubiri pt daunele produse de % riscuri care rep calamități naturale și tehnice, și care pot fi: incendiu, trăsnetul, exploziile, ploaia torențială, grindina, inundațiile, furtuna, cutremurul, alunecările de teren, prăbușirile datorate greutății stratului de zăpadă sau gheață, avalanșele, căderea de pe clădiri a unor corpuri.

Riscuri specifice

a) pt clădiri se mai acordă despăgubiri și pt:

– cazurile care pt a se opri extinderea incendiului, sau la o amenințare bruscă, neașteptată de incendiu, de prăbușire sau de alunecare de teren, necesită dărâmarea sau demontarea clădirii

– pagubele produse clădirilor prin lovirea lor de către un vehicol

– cheltuieli reclamate de curățirea locului unde s-a produs paguba, în măsura în care au legătură cu riscul asigurat și în măsura în care este necesară executarea reparațiilor

b) pt conținutul clădirilor

– se acordă despăgubiri pt: mărfurile conținute de imobil în situația carbonizării ori topirii acestora

– pt avariile accidentale produse la instalațiile de gaz, apă, canal sau încălzire

– pt dărâmare, desfacerea sau mutarea bunurilor, a instalațiilor în anumite condiții

– pt pagubele bunurilor asigurate ca urmare a avarierii sau a distrugerii clădirilor în care se aflau bunurile.

Riscuri neasigurate:

– nu se acordă despăgubiri în cazurile prevăzute în condițiile generale ale contractului în % situații:

* când pagubele provin numai din fermentație, oxidare, afumare, prin expunerea la o sursă normală de căldură

* dacă pagubele sunt produse instalațiilor electrice numai prin acțiunea curentului electric nefiind urmat de incendiu

* pt pagubele care sunt produse bunurilor așezate la căldură sau aflate în faza de prelucrare.

Sumele asigurate

Se stabilesc la cererea asiguratului:

– separat pt fiecare clădire, muzeu, obiect de expoziție

– pt mijloacele fixe și circulante:

*global pt toate bunurile din această grupă prevăzute în tarife de primă

* separat pt fiecare bun sau pt unele bunuri din aceeiași grupă din tariful de primă

Primele de asigurare sunt diferențiate pe tipuri de localități (municipii, orașe, mediul urban sau rural) sau pe grupe de bunuri în funcție de felul bunului din grupa respectivă, sunt diferențiate: locuințe, anexe gospodărești, clădiri în construcție sau magazine și depozite de mărfuri, ateliere și alte construcții cu scop lucrativ, instituții culturale.

Primele de asigurare sunt diferențiate și în funcție de produsele depozitate sau folosite în procesul de producție, în funcție de susceptibilitatea lor de a fi sau nu ușor inflamabile, sau după cum bunurile rep clădiri ori conținutul lor.

Pt platforme industriale, combinate, uzine se obișnuiește a se accepta contractarea numai după ce se face inspecția de risc asupra unităților care solicită asigurarea și asupra obiectului instituției economice.

Se pune accent foarte mare pe investigații și constatări mai ales în legătură cu obiectul activității, cu natura materialelor din care sunt construite plătibile în funcție de felul materiilor prime, ale materialelor și ale combustibilor folosiți în procesul de producție, contând tehnologiile folosite care pot agrava sau nu riscurile asigurate, importante fiind și dotările cu instalații și echipamente de sesizare și stingere a incendiilor, starea de funcționare a acestora.

Se evaluează și iminența producerii unor riscuri în funție de amplasamentul unității (de exemplu dacă căldura se află amplasată în apropierea unor conducte de petrol, ce pot fi o foarte importantă sursă pt declanșarea unui incendiu)

Se utilizează datele statistice în legătură cu cuantumul pagubelor comise în ultimii ani și în aceste condiții se ajustează la condițiile societății după care se formulează concluziile privind riscurile pe care le-ar putea accepta societatea de asigurări și propunerile către asigurat.

B. asigurarea clădirilor altor construcții și a conținutului acestora pe baza poliței de:

a) riscuri civile:

Obiectul asigurării: clădiri, bunuri casnice, conținutul cabinetelor profesionale și ale birourilor.

Riscuri asigurate se acordă despăgubiri pt daunele directe și materiale cauzate de incendiu, precum și suplimentar pt cele provocate de:

– stricăciuni provocate de măsurile luate pt a opri, împiedica incendiul

– explozia care nu a fost provocată de dispozitive explozibile

– trăsnet

– căderea aparatelor de zbor și a celor aerospațiale

– lovirea de către celelalte vehicule rutiere

– cheltuieli de evacuare, transport ale resturilor materiale în anumite limite.

Alte riscuri acoperite: la cererea expresă a asiguratului mai pot fi incluse o primă suplimentară și alte riscuri:

– pagube provocate de cutremure

– inundații și aluviuni

– fenomene atmosferice: uragane, tornade, furtuni

– alunecări de teren

– prăbușiri datorate greutății stratului de zăpadă.

Plata despăgubirii se efectuează după csăderea prealabilă a unei franșize ce rămâne în sarcina asiguratului.

b) polițe pt riscuri comerciale, industriale

Obiectul asigurării îl constituie:

– clădirile inclusiv lifturile și instalațiile ( cu destinație comercială, industrială)

– utilaje și echipamente, mobilier, mașini și utilaje, obiecte electrocasnice de birou, hârti de valoare, registre, documente

– materii prime, materiale, mărfuri și bunuri casnice.

Sunt cuprinse toate categoriile de mijloace fixe și elementele materiale de mijloace circulante aflate în dotare.

Riscuri asigurabile: sunt daunele directe și materiale provocate de incendii și suplimentar pt evenimentele enumerate la polița pt riscuri civile. Se mai pot cuprinde și alte riscuri, cu plăți suplimentare de prime cum ar fi:

– riscuri ce țin de manifestările electrice, riscuri care afectează mărfurile aflate în refrigerare, distrugeri provocate de undele sonice, de erupțiile vulcanice.

Asigurarea mașinilor, utilajelor și instalațiilor pt cazuri de avarii accidentale.

Obiectul asigurării îl constituie mașinile, utilajele și instalașiile aflate în incinta construcțiilor asigurate pt pagube produse în mod subit de către anumite accidente.

Riscuri asigurate :

a) ruperi sau deformări în timpul funcționării

– ciocniri sau izbiri cu alte corpuri

– explozii

– lipsa apei în cazane, recipiente

– efectul unor substanțe chimice

– acțiunea curentului electric

– trăsnet, cutremur, furtună

b) defecte ale construcției datorate materialelor, viciilor de prelucrare sau de montare.

Riscuri neasigurabile:

– cauzele prevăzute în condițiile generale de asigurare la riscuri asigurate

– pagube produse în mod lent și numai uzura, întrebuințarea mașinilor, utilajelor, instalațiilor cum ar fi : eroziunea, coroziunea, depunerea pietrei pe cazan

– pagubele produse de incendii, inundații, furt și pagubele produse de materialele de stingere, de dărâmareîn timpul sau după incendiu.

Asigurarea bunurilor pt cazurile de furt prin efracție, acte de tâlhărie

La această asigurare se practică specializarea atât din punct de vedere al asiguraților cât și a bunurilor acceptate în asigurare. O serie de societăți încheie persoanelor fizice și juridice cotracte pt protecția bunurilor din locuințe și birouri, a bunurilor din unitățile de producție și comerț oferind polițe distincte pt fiecare din cele 2 categorii de bunuri.

Alte societăți primesc în asigurare fie numai primul gen de bunuri susceptibile a fi furate, fie numai pt cel de-al 2 gen (riscuri comerciale, industriale)

Unii asigurători tratează clădirea ca fiind un risc separat, în timp ce alții consideră furtul și tâlhăria riscuri de sine stătătoare, alte societăți iau în considerare aceste riscuri suplimentare, dar cu plata unor prime corespunzătoare.

Există anumite situații spre exemplu cea de vânzare pe credit a anumitor mărfuri susceptibile a fi furate înainte de vânzarea lor integrală, în care încheierea unei polițe de asigurare corespunde atât intereselor furnizorului, cât și intereselor cumpărătorului. Vb de exemplu de asigurarea produselor cumpărate în leasing. De asemenea un interes deosebit pt creditorii financiari îl prezintă produsele de bank-asigurare, care garantează creditorului încasarea valorii împrumutate chiar dacă debitorul nu este capabil să ramburseze creditul.

In ultimii ani asigurarea creditului tinde să devină una dintre formele preferate de creditori pt garantarea ramburs[rii împrumutului.

C. asigurarea de furt și tâlhărie pt locuințe și birouri (riscuri civile)

Obiectul asigurării îl fac bunuri de o mare diversitate:

– mobilă, tablouri, obiecte de artă, de cult, bunuri electrocasnice, blănuri, cărți

– obiecte de îmbrăcăminte, aparatură video, bijuterii

– alte obiecte de uzz casnic și personal, tapițerii, decorațiuni interioare, ustensile, mobiliere și alte bunuri pt birouri particulare, cabinete profesionale care comunică cu locuința.

Suma asigurată se stabilește de către asigurat în func’ie de structura valorii de înlocuire, starea de folosință a bunului. Cuantumul despăgubirilor se limitează adesea la o sumă fixă per obiect, la un anumit procentaj din suma asigurată, la o sumă maximă pt totalitatea bunurilor sustrase cu ocazia unui furt.

Riscurile asigurate: sunt pagubele materiale și directe cauzate de:

– furtul produs prin pătrunderea în locuință sau birou

– tâlhăria în locuință

– actele de vandalism și daunele produse.

Obligațiile asiguratului sunt legate de adoptarea unor măsuri adecvate privind mijloacele de închidere, de protecție a clădirii sau încăperii în care se află bunurile asigurate. Asiguratul este obligat să informeze în termen util organele de poliție despre producerea evenimentului asigurat (ca o condiție esențială pt întocmirea dosarului de despăgubire)

Asigurarea de furt și tâlhărie limitate la anumite bunuri (pers juridice)

Obiectul asigurării în afara celor deja menționate, nu sunt cuprinse următoarele categ de bunuri:

– mf care nu sunt supuse riscului de furt

– bunuri care se află în afara unei localități și care nu sunt păzite permanent sau care nu sunt locuite

– mf sau alte bunuri existente în vitrine exterioare care nu fac corp comun cu clădirea

– pietrele prețioase care nu sunt păstrate în condiții de securitate, cu excepția situațiilor când acestea sunt przentate în muzee sau expoziții (cu acceptul asigurătorului)

Riscurile asigurate:

– pagubele produse din furtul prin efracție al bunurilor aflate în localul prevăzut în contract, în condițiile în care sunt îndeplinite anumite măsuri de siguranță și de pază (ușile exterioare prevăzute cu dispozitive de închidere, apărători cu grilaje)

– pagubele produse prin spargerea sau deteriorarea cu prilejul furtului sau a tentativei de furt prin efracție

– pagubele produse prin furtul prin: acte de tâlhărie a bunurilor din localul asigurat dacă ele s-au desfășurat în acel local prin amenințare sau acte de violență

– pagube produse cu întrebuințarea cheilor originale, numai dacă acestea au fost obținute prin acte de violență și tâlhărie.

Riscuri neasigurate: sunt daunele cauzate de furt simplu, sau furt cu întrebuințare de chei potrivite sau origunale, cu excepția cazului prezentat mai sus.

Sumele asigurate se stabilesc la cererea asiguratului fie global, fie separat pt anumite bunuri.

D. Asigurarea bunurilor și valorilor pt acte de tâlhărie asupra curierilor:

Obiectul asigurării îl constituie furtul săvârșit prin acte de violență asupra curierilor pe perioada exercitării atribuțiilor de serviciu de către aceștia.

Asigurarea se încheie fie pt fiecare curier în parte cu o sumă asigurată individuală, fie global prin indicarea nr curierilor și al unei sume asigurate colective totale.

! Nu se acordă despăgubiri pt cazurile în care nu există confirmarea organelor de poliție pt furt, tentativă de furt prin efracție sau prin acte de tâlhărie, sau dacă nu s-a depus reclamații la poliție

primele de asigurare sunt diferențiate în funcție de locul în care se săvârșește furtul și felul bunului sau a valorii asigurate.

E. Asigurarea geamurilor, oglinzilor sau a altor bunuri casabile pt cazuri de spargere sau crăpare

Obiectul asigurării îl fac geamurile, oglinzile, care pot fi obiectul unor spargeri sau crăpări.

Riscurile asigurate:

– riscurile generale

– faptele oamenilor, accidentele de orice fel, lucrările de montare, demontare, cu mutarea bunurilor asigurate, precum și montarea greșită a acestora

Riscuri neasigurate:

– riscuri generale neasigurate

– pagubele conexe ca: distrugerea ramelor, a geamurilor și oglinzilor a instalațiilor conexe la lămpi

– pagube produse pe suprafața bunurilor, ca zgârierea geamurilor, a oglinzilor

– pagube produse becurilor electrice

– pagube provenite dintr-o sursă de căldură normală

Primele de asigurare sunt diferențiate în funcție de felul bunului asigurat.

Cap. 7 Asig de persoane

Asigurerea exprimă rapoarte economice în formă bănească ce apar cu prilejul constituirii, prin contribuția de regulă a persoanelor fizice a fondurilor de asigurări specifice, și al repartizării acestora pt acoperirea de necesități personale declanșate de manifestarea evenimentelor asigurate.

Asigurarile de persoane creează asiguraților posibilitatea de a constitui mijloace suplimentare de prevedere și economisire pe lângă cele provenite din asig sociale la atingerea unei anumite vârste sau în caz de deces sau pierderea capacității de muncă.

Constituirea și repartizarea fondului de asigurare comportă aspecte specifice:

1. primele de asig se plătesc de regulă eșalonat pe parcursul mai multor ani,iar sumele asigurate sunt plătite beneficiarilor la termene îndepărtate în funcție de durata asig sau de momentul apariției evenimentului asigurat.

2. sfera de manifestare a asig de pers este influențată de nivelul de dezvoltare al ec, deci de posibilitățile materiale ale populației, dar și de o serie de fact subiectivi cum ar fi :

– gradul de cuprindere și de ocrotire prin asig sociale și prevederile acestora

– modul de organizare al activității asigurătorilor concretizat prin oferta de forme de asigurare

– diversitatea acestora

– accesibilitatea tuturor categ de indivizi

Asigurările de persoane din România se realizează în mod facultativ clasificându-se în:

asig de viață

asig de accidente

alte asigurări de persoane(de dotă, de nupțialitate etc)

la fiecare dintre cele 2 categ principale se practică forme concrete ale asigurării.

A. Asig de viață

1. Asig mixte de viață

– asig mixte de viață standard (asig obișnuite)

– asig mixte de viață și suplimentare de accident

– asig mixte de viață cu pensie pt urmași

– asig familiale mixte de viață

2. Asig de economi și invaliditate permanentă din accidente

3. Asig de deces:

– asig viageră de deces cu plata unică a primelor

– asig viageră de deces cu plata primelor pe timp limitat

4. Asig pe termen fix

– asig pe termen fix standard pt pers fizice

– asig de rentă pe termen limitat

5. Asig de viață cu componentă de investiție cu acumulare de capital

6. Asig de viață cu protecție împotriva inflației

7. Asig de tip unit-linked

B. Asig de accidente

1. Asig de accidente standard

– asig de accidente cu sumă asigurată fixă

– asig de accidente cu sumă asigurată negociată

2. Asig familială de accidente

3. Asig de accidente „turist”

4. Asig pt cazurile de accident ale pers transportate cu autovehicule aparținând ag ec privați

5. asig de accidente a cetățenilor români sau străini cu domiciliul în România care participă la excursiile organizate de ag de turism

6. asig managerilor

A. Asigurări de viață

Creează posibilitatea asiguraților de a se proteja în fața riscurilor care le amenință viața sau integritatea corporală și se oferă posibilitatea de a economisi pe termen lung sume de bani care presupun protecția financiară.

Durata asig este de minim 5 ani, dar în general fiind vorbim și de creearea unor fonduri de economie – se alege o durată de minim 10 ani (pt că vorbim de economisire pe termen lung). Această durată poate fi și mai mare, în general extinderea ei mergând până la vârsta de pensionare a asiguraților, a deținătorului asig.

Durata asigurării este astfel stabilită încât, deși trebuie să fie de min 5 ani, la expirarea contractului asiguratul să nu depășească o vârstă minimă de pensionare ( 57 ani femeile, 62 ani bărbații), sau chiar, în unele cazuri, se acceptă o extindere, fără a se depăși o vârstă limitată determinată de selecția riscurilor- 72 ani.

Aceasta înseamnă că în general o persoană poate intra în asigurare cel mai târziu cu minim 5 ani înainte de vârsta legală de pensionare. În general pot fi încheiate asigurări de viață de către pers fizice care au vârsta cuprinsă între 18 și 52 ani femeile și 57 bărbații, însă unele compani primesc în asig și pers în vârstele cuprinse între 16 și 65 ani sau chiar 0 și 72.

În condițiile în care sunt cuprinse și alte pers în contract este necesar ca deținătorul asigurării să fie cel care să nu depășească limitele de vârstă expuse mai sus.

Primele de asig sunt calculate într-o formă specifică în funcție de o serie de parametrii:

durata asig

vârsta asiguratului

sexul

suma asigurată

grupa ocupațională

Prima se stabilește aceiași pt toată durata contractului chiar dacă probabilitatea de manifestare a riscului asigurat crește pe parcursul contractului.

Datorită cuantumului ridicat al primelor de asigurare plata acestora nu se face anticipat și integral ci e;alonat în rate anuale care la cerere pot fi subdivizate (plătibile lunar, trimestrial, semestrial)

La tipurile de asig de viață la care plata sumelor garantate este condiționatăexpres de data expirării contractului ( asig pe termen fix sau cele pt rente viagere) asigurătorul ia în calcul pt volumul primelor și rezerva matematică ce urmează a se acumula treptat pe durata asig în vederea acoperirii sumei de plată la maturitatea contractului de asig.

Existența rezervei matematice determină apariția unor particularități ale acestor contracte:

– posibilitatea modificării pe parcurs a contractelor de asig, în privința: duratei, a frcvenței și a perioadei plății primelor, sau a cuantumului sumei asigurate, trecându-se la un contract cu sumă asig redusă.

– reactivarea asig (2-3 ani)

– acordarea de împrumuturi asigurate din vaoarea fondului propriu de acumulări de capital sub forma răscumpărării parțiale a contractului

– răscumpărarea totală a valorii de investiții a contractului de asigurare (înainte de expirarea contractului)

Ultimii 2 termeni specificați sunt valabili numai asig de viață cu acumulare de capital:

sumă asigurată redusă

val de răscumpărare

Tragerile de amortizare lunară sunt iar specifice asigurărilor de viață; sunt operațiuni prin care asiguratul poate „câștiga” pe principiul loteriei, suma asigurată din contract, fără a se produce evenimentul asigurat.

La asig la care se constituie rezerve de prime (rezerva matematică) încetarea pl[ții primelor pe parcursul contractului fără a se renunța la contract permite asiguratului să transforme contractul într-un contract cu sumă asig redusă în care noua sumă asig este dimunuată față de suma asig stabilită inițial în funcție de rezerva matematică acumulată până la momentul încetării primelor.

Tot datorită existenței rezervei matematice este posibilă reactivarea contractului în maxim 3 ani de la încetarea plății primelor, la momentul reactivării urmănd a se plăti primele restante sau urmând a se prelungi durata asig cu o perioadă egală cu cea în care nu s-au plătit primele.

Dacă după trecerea unei per în care nu s-au mai plătit prime asiguratul renunță la contractul de asig și la suma asigurată redusă, el are dreptul de a încasa suma val de răscumpărare. Dacă în momentul răscumpărării primele sunt achitate la zi suma de răscumpărare totală se stabilește în raport cu perioada pt care s-au plătit primele și cu suma acestora.

Dacă primele s-au plătit în avans pt o perioadă care depășește suma răscumpărării pa lângă suma de răscumpărare asig va plăti și primele anticipate scăzând însă cheltuielile de încasare.

Când primele de asig nu sunt achitate la timp contractul de asig poate fi valabil pt o sumă asigurată redusă.