Problema Integrarii Si Comunicarii din Randul Minoritatii de Romi In Relatie cu Populatia Majoritara

=== l ===

CUPRINS

CAPITOLUL I – COMUNICAREA

1.1. Aspecte generale ale comunicării

1.2. Definiții, modele și teorii ale comunicării

CAPITOLUL II – INTEGRARE SOCIALA

2.1. Cultură și integrare socială

2.2. Legislație și integrarea socială

CAPITOLUL III – METODOLOGIA CERCETARII

4.1- Obiectivele cercetării

4.2- Ipotezele cercetării

4.3- Analiza conceptelor

4.4- Eșantionarea și universal cercetării

4.5- Metoda de cercetare

CAPITOLUL IV

Concluziile cercetării

Concluziile generale ale lucrării

Bibliografie

Anexe

Introducere

Omul este condamnat să comunice. El nu poate să nu comunice deoarece nu poate să nu aibă comportamente. Toata ființa sa „vorbește”, iar dacă nu vrea să vorbească, atunci i-a o poziție în privința situației și prin aceasta, „vorbește”. Comportamentul uman devine astfel, fundalul studiului comunicării umane din perspectiva Școlii de la Palo Alto (apud Tran, 2003, p. 60).

Această lucrare își propune să evalueze starea actuală a relațiilor dintre comunități, a gradului de comunicare și integrare socială. Pentru aceasta am folosit ca și cadru teoretic modelele și particularitățile comunicării, subliniind importanța pe care o are aceasta în determinarea coeziunii sociale între romi și români. Am ales să abordez problema integrării și comunicării din rândul minorității de romi în relație cu populația majoritară din dorința de a observa eventualele legături între gradul de toleranța al populației majoritare fața de romi, precum și măsura în care romi sunt dispuși să împărtășească aceleași valori culturale cu cele ale populației majoritare. Am considerat că la baza unei relații centrate pe acceptare, înțelegere și colaborare stă comunicarea. Modelele expuse în primul capitol ilustrează multitudinea factorilor care participă la comunicare, dar și determina cursul acesteia.

COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Prin intermediul acestiu studiu, am vrut să abordez problema comunicării din perspectiva minorității, punând accent pe cum percep romii rolul comunicării în propriul proces de integrare socială. Comunicarea, cred eu, are rolul esențial în procesul de integrare a unei minorități. Toate programele de dezvoltare implementate pierd din vedere acest element de transmitere a informațiilor, a valorilor culturale.

Obiectivele concrete pe care vreau să le verific sunt: relația care se stabilește între romi și nonromi în funcție de tipul de comunicare folosit și relația între comunicare și integrare socială a comunității rome. Am abordat această tema pentru că voiam să observ, la nivel empiric, aplicațiile teretice ale comunicării interculturale în stabilirea relațiilor interetnice.

Studiul de față este unul calitativ, care nu are menirea de a oferi noi modele explicative sau care să includă date cu reprezentativitate la nivel național sau chiar local. În această idee voi aplica interviuri semi structurate, la un numar de zece subiecți.

Capitolul I

Comunicarea

Aspecte generale ale comunicării

„Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)” (Denis Mcquail, 2001, p. 12).

Termenul „comunicare” începe să fie utilizat în secolul XIV și provine din latinescul „comunis” care înseamnă a pune în comun, a fi în relație, a împărtăși, a împărți mai multora. Din secolul XVI, o dată cu dezvoltarea poștei, i se asociază un nou sens: „a transmite, și un alt sens: „comunicare-difuzare”, datorat dezvoltării rețelelor mass-media (radio, cinema, televiziune).

Deși termenul „comunicare” este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice le-au avut grecii. Pentru aceștia, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul și de a-l exprima în agora era o condiție indispensabilă statutului de cetățean.

Elementele concrete de teorie a comunicării apar însă, prima dată în lucrarea lui Corax din Siracuza, „Arta retoricii”, în secolul VI î. Hr. Platon și Aristotel vor continua aceste preocupări, instituționalizând comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filozofie sau matematică, în Lyceum și în Academia Greacă.. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări, dezvoltându-le și elaborând în jurul anului 100 î. Hr. primul model al sistemului de comunicare.

Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea Bisericii și a creșterii rolului său în viața oamenilor, o dată cu dezvoltarea drumurilor comerciale și cu cristalizarea primelor formațiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituționalizare a acestei activități, în sensul că există în toate statele, pe lângă liderul autohton, indivizi instruiți care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem vorbi chiar de existența unui sistem comun de semne și simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, ca să luăm exemplul european, de folosirea cu preponderență a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulație, ca sistem comun de semne și simboluri, și a limbii latine pentru zona apuseană.

Un rol important în extinderea comunicării l-a avut și dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat creșterea poștei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV. Epoca modernă a reprezentat explozia comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.

Înțelesurile noțiunii de comunicare se diversifică și nuanțează odată cu multiplicarea activităților, formelor și mijloacelor de comunicare umană naturală, ca mediatori și transmițători ai mesajelor.

„În sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” (Osgood in Tran, 2003, p. 12).

„Existăm unii pentru alții și interacționăm unii cu alții în măsura în care comunicăm între noi: transmitem și primim semnale, codificăm și decodificăm mesaje. Mesajele modifică informația celui care le primește și eventual comportamentul său. Reacția comportamentală a receptorului poate influența emițătorul întrun mod perceptibil sau imperceptibil.” (Drăgan, 2007, p. 11). Tot domnul Drăgan definește comunicarea interumană ca un sistem concomitent verbal, gestual, atitudinal și comportamental care, spune domnia sa, trebuie studiat global, ca sistem.

Toate fenomenele sociale implică și un proces de comunicare. Comunicarea este intrinsecă problemelor structurale și colectiv rezervate studiului sociologic. Există trăsături comunicaționale comune la diferite niveluri ale vieții sociale, de la „situația cea mai simplă a individului care își observă mediul și își conferă semnificații sau interacționează cu un alt individ, la schimburile care au loc în grupuri, asociații sau organizații, la nivelul unei întregi societăți, sau la nivelul relațiilor dintre state”. (McQuail, 1999, p. 13-14).

La fiecare nivel al vieții sociale regăsim:

– actori (indivizi, grupuri, organizații) și un spațiu în care aceștia interacționează comunicând (intenții, semnificații, valori);

– o multitudine de relații și rețele de interacțiune și comunicare;

– limbaje și coduri (culturale și comunicaționale);

– reguli formale și informale de desfășurare a comunicării.

Particularități ale comunicării:

Mesajul conține adese mai multe scopuri și semnificații, conținutul latent al mesajului diferă de cel manifest și poate fi mai semnificativ decât acesta; comunicarea îi pune pe oameni în relații uni cu alții, în situații de pericol are loc o creștere puternică a fenomenului comunicațional, este foarte probabil ca doi receptori să nu dea aceeași semnificație unui mesaj, după cum este frecvent ca semnificația mesajului să nu fie aceeași pentru comunicator și destinatar. Asta pentru că mesajul există sub forma unui semn sau a unui ansamblu de semne, făcut pentru a evoca anumite răspunsuri învățate cultural. Astfel, aceste răspunsuri vor fi marcate de experiența culturală, contextul psihologic și situația receptorului (apud Dragan, 2007, 75-80).

Alte caracteristici ale comunicării sunt:

îi pune pe oameni în legătură cu alții, în mediul în care evoluează;

în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;

orice proces de comunicare are o triplă dimensiune:

– comunicare exteriorizată – acțiunile verbale și nonverbale observabile de interlocutori;

– metacomunicare – ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte;

– intreacomunicare – realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui.

orice proces se desfășoară întrun context, are loc întrun anumit spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află întro relație de strânsă interdependență;

procesul de comunicare are un caracter dinamic pentru că orice evoluție se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;

are un caracter ireversibil – odată transmise un mesaj, el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar;

are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere, în situații de criză;

semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare cât și între receptorii aceluiași mesaj;

orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Pentru a analiza comunicarea interpersonală este nevoie sa o concepem ca interacțiunea socială a unor actori, personaje ai aceleiași piese, pe care și-o prezintă în același fel.

Comunicarea are anumite mize:

Miza informaționala

Miza de poziționare: orice discurs are la bază întrebări fundamentale precum: „cine sunt eu pentru tine?” și „cine ești tu pentru mine?”. În această situație este mai puțin important mesajul decât chestiunea centrala, care e aceea de a știi cui vorbești. (A. Mucchielli, 2005, p.80)

3. Miza de mobilizare: urmărește producerea de efecte. A comunica înseamnă obligatoriu a interveni cu scopul de a schimba starea situației pentru celalălalt și deci, de a acționa asupra lui. (A. Mucchielli, 2005, p. 84).

4. Miza relațională este reprezentată de fenomenul de simpatie/antipatie. Orice comunicare fixează natura relației pe care dorim sa o avem cu interlocutorul.

5. Miza normativă se referă la faptul că nu poți comunica fără să nu te afli întrun sistem minim de reguli împărtășite.

Ansamblul comunicărilor pe care le putem avea cu partenerii noștri, contribuie in mod fundamental la identitatea noastră.

1.2. Definiții, modele și teorii ale comunicării

Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă întrun proces de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul și de la un grup social la altul. Relațiile umane sunt sinonime cu interacțiunile comunicaționale. Existăm unii pentru alții și interacționăm unii cu alții în măsura în care comunicăm între noi: transmitem și primim semnale, codificăm și decodificăm mesaje. Acestea modifică informația celui care le primește și, posibil, comportamentul său. Reacția comportamentală a receptorului poate influența emițătorul întrun mod perceptibil sau imperceptibil.

Comunicarea, spune Ioan Drăgan, a devenit un concept universal și atotcuprinzător pentru că „totul comunică” (Drăgan, 1996, p. 10).

Modelul Emițător – Receptor al transmiterii informației avansa ideea că atunci când nu există transmitere, nu este nimic de transmis și deci, nimic comunicat. Această concepție despre comunicare este contrară experienței umane celei mai banale care arată ca se comunică și atunci când nu se spune nimic, astfel că elementul de bază al comunicării nu mai este mesajul ci comportamentul.

Există mai multe tipuri de comunicare legate de om și de colectivitățile umane. Pot fi grupate după cum urmează:

comunicarea intrapersonală: se desfășoară în forul interior al fiecărui individ, altfel spus este comunicarea în și către sine;

comunicarea interpersonală: in această categorie intră dialogul, iar, pe lângă voce, cuvânt, importantă este și mimica feței;

comunicarea de grup (sau în organizații) presupune reunirea indivizilor pentru a dezbate și hotărî întro anumită problemă, sau cu privire la o activitate în comun;

comunicarea de masă poate fi definită prin: producerea și difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros, iar comunicatorii sunt persoane specializate care trebuie să știe ce și cum să comunice.

Formele comunicării interpersonale:

Comunicarea globală este un concept care aparține domeniului comunicării de întreprindere. Pentru aceasta, comunicarea globala desemnează ansamblul comunicărilor sale externe (comunicarea de imagine, comunicarea axată pe produse, etc.) și al comunicărilor interne (de ordin managerial, al sisteme participative, gestiunea proiectelor, informațiile ce tranzitează prin diverse sisteme tehnologice) care fac parte din identitatea sa. Aici, comunicarea globală a unui individ va reprezenta cumulul comunicărilor sale verbale și paralingvistice care țin de fenomenul invizibil al comunicării.

Trei curente sunt cele mai importante (fondatoare inițiale):

modelul cibernetic;

abordarea emipirico – funcționalistă a comunicării de masă;

metoda structurală și aplicarea sa lingvistică.

Paradigme ale studiului comunicării: școala proces și școala semiotică.

În „Introduction to Communication Studies”, John Fiske încearcă sa dea o unitate acestui studiu. Pentru aceasta, el pleacă de la prezentarea presupozițiilor de bază asupra naturii comunicării:

toate tipurile de comunicare implică semne și coduri. Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele; prin aceasta ele sunt construcții semnificative. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate și în care sunt precizate ce semne pot fi corelate cu altele, precum și în ce mod,

semnele și codurile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea și receptarea lor este o practică socială;

comunicarea este punctul central în viața culturilor: fără comunicare orice cultură nu poate supraviețui, prin urmare, studiul comunicării trebuie sa implice și studiul culturii în care ea este integrată. În concluzie, Fiske definește comunicare drept interacțiune socială prin intermediul mesajelor și consideră că, în studiul comunicării, putem, deosebi doua mari școli: școala proces și școala semiotică.

Școala proces: comunicare este transmitere de mesaje, important este modul în care Emițătorul și Receptorul codează și decodează un mesaj, modul în care transmițătorii folosesc canalele și mediile comunicării. Pune accent pe eficiența și acuratețea transmiterii mesajului. Școala proces vede comunicare ca un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de spirit a unei alte persoane. Dacă efectul este diferit de ceea ce se intenționa să se comunice, tendința este să se interpreteze acest lucru drept un eșec al comunicării și să se caute motivul eșecului, de-a lungul desfășurării procesului de comunicare.

Școala semiotică consideră comunicare ca fiind o producere și un schimb de sensuri. Pune accent pe modul în care mesajele interacționează cu oamenii pentru a produce înțelesuri (sau semnificații) și pe rolul textelor în cultura noastră. Școala semiotică folosește termeni ca semnificații și nu consideră neînțelegerile ca fiind neapărat efecte ale eșecului de comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din diferențele culturale dintre E și R. pentru această școala, studiul comunicării este studiul textelor și al culturii.

Principalele metode de analiză a comunicării provin din interiorul semioticii.

Școala proces tinde să se răsfrângă asupra științelor sociale, mai ales asupra psihologiei și sociologiei și se autodefinește ca studiul actelor de comunicare, în timp ce școala semiotică influențează lingvistica, studiile fenomenelor artistice și se autodefinește în termeni de producere ai comunicării.

Fiecare școala interpretează definiția dată comunicării (interacțiune socială a mesajelor) în termeni specifici. Prima definește interacțiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană relaționează cu alte persoane sau afectează comportamentul, starea de spirit sau reacțiile emoționale ale unei alte persoane și invers. Acesta este de altfel înțelesul obișnuit. Semiotica definește interacțiunea socială ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau al unei societăți.

Cele doua școli se diferențiază, de asemenea, prin concepția lor despre ceea ce înseamnă mesaj. Școala proces vede în mesaj ceea ce este transmis prin procesul de comunicare. Mulți dintre continuatori consideră că intenția este un factor esențial în definiția mesajului. Intenția emițătorului poate fi declarată sau nedeclarată, dar ea este esențială pentru a putea analiza mesajul. În ceea ce privește viziunea Școlii semiotice asupra mesajului, acesta este o construcție a semnelor care, prin interacțiunea cu Receptorul produce înțelesuri. Emițătorul, definit ca transmițător al mesajului, își declină importanța, accentul este pus pe text și pe cum este el citit. Cititul este procesul descoperirii înțelesurilor, atunci când Receptorul interpretează textul. Această negociere are lor pe măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienței sale cultural în descifrarea codurilor și semnelor din care este constituit textul. De asemenea, este de la sine înțeleasă multiplicitatea de interpretări pe care o poate lua unul și același text, în interacțiunea cu diferiți cititori. Trebuie doar să vedem cum diferite texte transmit același eveniment (fapt) în mod diferit, pentru a ne da seama de cât de importantă este această înțelegere, această concepție asupra lumii pe care fiecare text o împarte cu cititorii săi. Faptul că receptorii proveniți din culturi diferite interpretează diferit același text nu este un efect al eșecului comunicării, ci al diferenței de orizonturi culturale. (Tran, 2003, p.40).

În funcție de aceste doua școli, V. Tran, grupează modelele fundamentale ale comunicării astfel:

I. Școala proces cuprinde:

Modelul lui Shannon și Weaver

Modelul lui Gerbner George

Modelul lui Lasswell

Modelul lui Newcomb

Modelul lui Westley și MacLean

II. Școala semiotică cuprinde:

Modelul lui Peirce

Modelul lui Ogden și Richards

Modelul lui Saussure

I.1. Unul dintre primele modele teoretice ale comunicării este elaborat de Claude Elwood Shannon (1916-2001) și Warren Weaver (1894-1978). Modelul teoriei Informației este cunoscut și după numele autorilor săi.

Comunicarea este caracterizată ca un proces linear, unidirecțional, iar întrebările : „Care canal de comunicare poate transmite cel mai mare volum de semnale ?” și ”Câte dintre semnalele transmise sunt anulate de bruiaj ?” stau la baza modelului teoretizat de cei doi cercetători. Modelul stabilește cinci funcții care trebuie îndeplinite și identifică, așa cum se observă deja, un factor disfuncțional : bruiajul. Grafic, el poate fi reprezentat astfel :

Sursa este definită ca factor de decizie, stabilește ce mesaj să trimită sau, mai degrabă, să aleagă unul dintro serie de mesaje posibile. Apoi mesajul este schimbat de emițător întrun semnal care este trimis prin canal către Receptor. Informația este înțeleasă aici ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat de la Emițător la Receptor, măsură a incertitudinii din sistem”. (Drăgan, 2007, p. 42). În concluzie, informația nu se identifică cu ceea ce este transmis.

Conform comentariului realizat de Ioan Drăgan (Paradigme ale comunicării de masă), această teorie răspunde, în principal la două întrebări:

Cum poate fi transmisă o informație în modul cel mai rapid și cu costurile cele mai reduse?

Cum se poate asigura identitatea dintre informația primită și cea emisă?

Prima întrebare este generată de contextul creării teoriei (în timpul celui de-al doilea război mondial, când autorii se ocupau de eficiența liniilor telegrafice), iar răspunsul la ce-a de-a doua întrebare poate fi găsit dacă se iau în calcul cele trei nivele de cercetare propuse de autori:

Nivelul A = probleme tehnice, cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile de comunicare

Nivelul B = probleme semantice, cât de precis transmit simbolurile înțelesurile dorite

Nivelul C = probleme de eficacitatea, cât de mult poate fi modificat comportamentul receptorului în sensul dorit de emițător. (Drăgan, 2007, cap. 1).

Deși cercetarea celor doi se adresează, înainte de toate, activității de comunicare specifice companiei Bell Telephone (ambii angajați), modelul grafic a fost utilizat prin analogie, în lingvistică și în cercetarea comportamentului. Shanon și Weaver operează o distincție între sursă și emițător, precum și între receptor și destinatar. Conform acestora avem de-a face cu doua funcții la fiecare dintre capetele schemei procesului de comunicare. Aproximativ aceleași funcții sunt îndeplinite și în cazul celui de-al doilea model descris, chiar dacă autorii nu vorbesc despre emițători și receptori. Ei consideră că părțile implicate sunt egale și îndeplinesc funcții identice : codificarea, decodificarea și interpretarea. In mare, funcția de codificare se suprapune cu cea de transmitere, iar cea de decodificare cu cea de receptare.

Contribuția lui DeFleur (1970) a constat în dezvoltarea modelului lui Shannon și Weaver prin realizarea unei analize privind corespondența dintre semnificația mesajului transmis și a celui recepționat. DeFleur remarcă faptul că în procesul comunicării, «semnificația »se transformă în « mesaj » și descrie felul în care emițătorul transformă mai departe « mesajul » în « informație » care apoi, trece printrun canal. Receptorul decodează « informația » ca « mesaj », care la rândul sau, este transformat de către destinatar, în semnificație. Dacă există o corespondență între cele două, atunci putem vorbi de comunicare. DeFleur admite că această corespondență este arareori perfectă. Modelul lui Shannon și Weaver este considerabil îmbogățit prin setul de componente adăugat, contribuția lui DeFleur relevând rolul feedback-ului.

I.2. George Gerbner, cercetător american în domeniul mass media, a dorit schițarea unui model al comunicării care să aibă o arie mare de aplicabilitate. Autorul a prezentat pentru prima oara modelul multifuncțional al comunicării, în anul 1956.

Modelul lui Gerbner George introduce ca elemente originale: percepția, producția, semnificația mesajului.

O trăsătură aparte a acestui model este că, în funcție de specificul situației de comunicare pe care o descrie, poate îmbrăca diverse forme. Formula, similară cu cea a lui Lasswell, este următoarea:

1. Cineva

2. percepe un eveniment

3. și reacționează

4. întro situație

5. cu anumite mijloace

6. pentru a pune la dispoziție

7. întro anumită formă

8. și întrun anumit context

9. un anumit conținut

10. a cărei transmitere are anumite consecințe.

Caracterul flexibil al acestui model îl face utilizabil la mai multe niveluri. La nivelul comunicării interpersonale el poate, de exemplu, să ilustreze problemele de percepție și de comunicare implicate de trăirile psihologice ale unui martor în tribunal.

I.3. Poate cea mai cunoscută formula în domeniul comunicării este cea elaborată de Harold D. Lasswell, cercetător american în domeniul științei politice. Acesta a început un articol în anul 1948, în care susținea că un act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la întrebările : „cine ?”, „ce spune ?”, „prin ce canal ?”, „cui ?”, „cu ce efect ?”. Această formulă a rămas cunoscută sub numele de „formula lui Lasswell”. El identifică un câmp distinct de cercetare pentru fiecare întrebare. Astfel, întrebării „cine ?” îi corespunde rolul de emițător, întrebării „ce spune ?”, cel de mesaj, prin ce canal ?, devine mijlocul de comunicare, receptorul este prezentat în formula prin enunțarea întrebării „cui ?”, iar câmpul de efect este redat prin intermediul întrebării „cu ce efect ?”. (Mcquail, 2001, p.21).

R. Braddock (1958), descoperă că în procesul comunicării sunt implicate mai multe efecte decât cele cinci enumerate de Lasswell, el adăugând listei pe cel al contextului și cel al scopului. Formula lui D. Harold Lasswell ilustrează o trăsătură tipică a primelor modele de început ale comunicării : emițătorul are anumite intenții de a influența receptorul, denotând astfel caracterul persuasiv al comunicării. Principala critică adusă cercetătorului american este aceea ca a omis feedback-ul.

Teoria formulată de el duce la analiza controlului, analiza conținutului, analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor, analiza audienței și analiza efectelor. După Lasswell, procesul de comunicare îndeplinește trei funcții principale în societate: supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința sau afecta sistemul de valori al unei comunități sau al părților care o compun; punerea în relație a componentelor societății, pentru a produce un răspuns față de mediu, transmiterea moștenirii sociale. (Lasswell „The Function of Communication in Society” apud Mattelart, op cit.). Layarsfeld și Merton adaugă la aceste trei funcții o a patra, cea de entertainment sau distracție. (Tran, 2003, p.45-46).

I.4. Modelul ABX al comunicării, elaborat de către Newcomb este o reprezentare a dinamicii relațiilor de comunicare dintre doua persoane. Modelul se situează în centrul unui corp masiv de idei despre schimbare de atitudini, formarea opiniei publice și propagandă. Formulat în 1953, pornește de la lucrările de început ale psihologului Heider. Acesta a fost preocupat de gradul de concordanță sau discordanță care există între doua persoane, cu privire la o a treia persoană sau cu privire la un obiect. Teoria lui Heider susține că, în cazul în care doua persoane au o atitudine de acceptare sau de respingere una față de cealaltă și față de un obiect exterior, anumite componente ale relației se vor afla în echilibru (ca atunci când cele doua persoane se acceptă reciproc și ambele acceptă obiectul), iar alte componente ale relației vor fi în dezechilibru (ca atunci când cele doua persoane se acceptă una pe cealaltă, dar o persoana acceptă obiectul, iar alta nu). Mai mult decât atât, când există echilibru, afirmă Heider, fiecare participant va rezista la schimbare, însă când se instalează dezechilibru, vor fi făcute încercării de a restabilii echilibrul cognitiv. Heider a fost preocupat, în principal, de procesele cognitive din mintea fiecăruia dintre cei doi participanți, iar dezvoltarea lui Newcomb a postulat existența „unui efort încordat pentru a atrage simetria”, car conduce la lărgirea sferei de concordanță pe parcursul comunicării. Autorul a pornit de la ideea că „funcția principală a comunicării este de a permite ca doua sau mai multe persoane să mențină simultan orientarea una către cealaltă și ambele către obiectele din mediul exterior”. Comunicarea este astfel, „un răspuns învățat pentru situațiile de încordare” și este probabil să descoperim o activitate de comunicare mai intensă (furnizare, căutare și schimbare de informații) în condiții de nesiguranță și dezechilibru.

Modelul ia forma uni triunghi ale cărui vârfuri reprezintă două persoane, A și B, respectiv un obiect X, din mediul lor comun de existență, ambele persoane sunt orientate una către cealaltă și către X, iar comunicare este percepută drept un proces care susține structura relației. Se urmărește menținerea sau îmbunătățirea caracterului simetric al relației dintre cele trei elemente prin transmiterea de informații despre orice schimbare, dar și prin facilitarea adaptării la ceea ce se întâmplă. Ipoteza de bază a modelului este că, atunci când contextul o permite, efortul încordat spre armonizare atitudinilor și relațiilor, pur și simplu va intensifica la maximum, procesele de comunicare.

Principalele enunțuri care pot fi derivate din acest model sunt următoarele: discrepanțele dintre A și B în ceea ce privește raportare la X, vor stimula comunicarea; eforul acestei comunicări va tinde înspre refacerea echilibrului considerat drept starea normală a unui sistem de relații.

Ulterior, Newcomb (1959), a adus unele completări versiunii inițiale, semnalând faptul că procesul de comunicare este activat doar în anumite condiții, și anume:

când există o puternică atracție între persoane;

când obiectul este important pentru cel puțin unul dintre participanți;

când obiectul X prezintă o importanță comună pentru a,bele persoane.

Newcomb a testat și evaluat această teorie printro cercetare asupra dezvoltării în timp a consensului în rândul unor studenți care nu se cunoșteau între ei și care au petrecut o perioadă de timp împreună, în același cămin. O cercetare similară a fost efectuată aproximativ în aceeași perioadă, de către L.A. Festinger, mai exact în anul 1957. Teoria sa privind disonanța cognitivă susține că deciziile, alegerile și informațiile noi pot crea un sentiment de discordanță pentru individ, fiind inconfortabilă din punct de vedere psihologic, discordanța îl va motiva pe individ să caute informația care să sprijine alegerea făcută. Un caz care poate fi explicat prin prisma acestei teorii este comportamentul proprietarilor de mașini noi, care acordă o mai mare atenție reclamelor la marca de mașini pe care tocmai au cumpărat-o, decât reclamelor la mărci diferite.

În linii mare, genul de proces explicat de Newcomb și anticipat de teoria balanței, demonstrează ideea că oamenii tind să se îndrepte către sursele de informare aflate în concordanță cu pozițiile lor și, caută informația care să le sprijine și să le confirme comportamentul efectiv. Modelul conferă greutate teoriilor cu privire la percepția selectivă și ipotezei conform căreia efectele cele mai frecvente ale comunicării de masă sunt cele de consolidare a opiniilor, atitudinilor și tendințelor comportamentale existente. Cu toate acestea, trebuie să avem grijă să nu considerăm că tendință spre consens reprezintă singura cauză și singurul efect ale comunicării, există mai multe modalități de a rezolva incertitudinea sau disconfortul care însoțesc disonanța cognitivă. Un exemplu în acest sens este formarea de noi relații sau, cunoașterea dovezilor care sprijină punctul de vedere discordant. Nu se pot face generalizări pornind de la procese specifice indivizilor sau grupurilor mici și nu le putem aplica direct situațiilor de anvergură caracteristice societății în ansamblu. Societățile nu au aceeași „nevoie” de consens precum persoanele particulare sau grupurile mici; se poate spune că societățile au „nevoi” de conflict și diversitate pentru a stimula dezvoltarea.

Modelul lui Newcomb este primul care introduce problematica rolului întro societate sau întro relație socială. Pentru Necomb, acest rol este simplu: acela de a menține echilibrul în cadrul unui sistem social. Modul în care funcționează acest model este următorul: A/B este comunicator / receptor, ei pot fi indivizi sau conducerea unei întreprinderi / reprezentanții sindicatelor, sau guvern / guvernați etc. X este o parte din mediul social. ABX este un sistem, ceea ce înseamnă că relațiile interne sunt interdependente:

Acest model presupune, deși nu declară explicit, că oamenii au nevoie de informație. Întro democrație, informația este de obicei privită ca un drept, dar nu se conștientizează că informația este. În primul rând, o necesitate. Fără ea nu ne putem simți ca o parte a societății. Trebuie să avem informația potrivită despre mediul nostru social pentru a identifica în reacția noastră, factori pe care putem să-i împărtășim cu membrii grupului, ai subculturii sau culturii din care facem parte.

I.5. Modelul lui Westley și MacLeon:

Este inspirat de modelul lui Newcomb și descrie procesul comunicării interpersonale, modelul arată că informația fie este dată de un individ A altui individ B, fie este căutată de B la o sursă A, dispunând de competențe specifice în raport cu nevoile lui B.

Școala semiotică

Termenii cu care operează semiotica (semn, semnificație, icon, denotație, conotație) sunt termeni care se referă la diverse modalități de producere a sensului, a înțelesului. Modelele propuse de școala semiotică diferă de cele propuse de școala proces nu numai prin faptul că nu sunt lineare, ci și prin faptul că nu conțin indicații despre etapele transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural și indică relațiile care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul. În centrul acestei științe stă conceptul de semn. Semiotica are trei domenii principale de studiu:

Semnul însuși: constă în studiul diferitelor varietăți de semne, în studiul diferitelor moduri în care acestea transmit înțelesul precum și în studiul modului în care semnul relaționează cu oamenii care îl folosesc. Semnele sunt definite ca fiind niște constructe umane și pot fi înțelese numai în utilizările pe care oamenii le atribuie;

Codurile (sistemele în care codurile sunt utilizate) = acest studiu cuprinde modurile în care o varietate de coduri s-a dezvoltat pentru a satisface nevoile unei societăți sau culturi sau, pentru a exploata canalele de comunicare disponibile pentru transmiterea lor;

Cultura în care aceste coduri și semne operează. La rândul ei, aceasta este dependentă, pentru propria ei existență și formă, de folosirea acestor coduri și semne.

Pentru a înțelege în mod cât mai adecvat originalitatea modelelor semiotice (în special lingvistice), este important de reținut ceea ce unii autori numesc dubla situare sau dimensiune a mesajului. Prima se referă la faptul că mesajul este un element al circuitului comunicațional: este trimis de către emițător, el circulă printrun canal și ajunge la receptor. Sub alt aspect, mesajul poate fi totodată descris ca element al unui proces de reprezentare, ce intermediar între o realitate și imaginea acestei realități (realitatea la care mesajul se referă sau la crea trimite). Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informațională și simbolică) a mesajului; acestea se situează și se cristalizează la intersecția celor două procese: de comunicare și de reprezentare.

Modelul convergenței prezintă o serie de avantaje în comparație cu modelul linear unidirecțional: accentul pus pe consens și înțelegere reciprocă, pe relațiile din interiorul rețelelor compuse din persoane unite de fluxurile sistematice de informații furnizoare de feedback. Modelul este adecvat mai ales pentru multe situații din țările în curs de dezvoltare în care decalajele de cultură și de putere între emițător și receptor trebuie diminuate, lucru ce se poate realiza doar prin creșterea treptată a încrederii și a cunoașterii reciproce.

II.1. Modelul lui Peirce: orice proces semiotic este o relație între trei componente: semnul însuși, obiectul reprezentat și intrerpretul.

După Peirce, există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) și simbolul. Un semn icon este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obiectul real sau fictiv (exemplu: o fotografie, o schemă, o diagramă), un indice este un semn care se află întro relație reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcționând ca o indicație sau o referință (exemplu: un indicator de drum, simptomele unei boli). Simbolul este un semn determinat numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul. Exemplu: un steag.

Definiția semnului: „un semn sau un reprezentant este ceva care ține locul a ceva în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri. El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva, anume al obiectului său. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele, ci cu referire la un fel de idee pe care a, numit-o uneori fundamentul reprezentantului.” (Tran, 2003, p.50, apud Charles Peirce, Comunicare și acțiune, apud Umberto Eco, Lector în fabulă)

Un semn se referă la altceva decât la el însuși (obiectul) și este înțeles de cineva: acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului (interpretul). Interpretantul nu este interpretul semnului, ci este un concept mintal produs deopotrivă de un semn și de experiența obiectului pentru cel ce utilizează semnul. Interpretantul unui obiect nu este o semnificație definită de dicțional, ci variază în funcție de experiența pe care utilizatorul semnului a avut-o vizavi de acel obiect. O semnificație nu este niciodată o relație între un semn și ceea ce reprezintă semnul (obiectul). Semnificația rezultă din relația triadică în care interpretantul are un rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere aunui semn prin alt semn. Interpretantul este o altă reprezentare, care se referă la un același obiect pe baza unui alt fundament (ground-ul reprezentării); acesta este punctul de plecare al semiozei nelimitate: relația semn – obiect nu este posibilă decât prin raportarea la un alt interpretant care se explică pe sine printrun alt interpretant.

II.2. Modelul lui Ogden și Richards: corespunde modelului lui Peirce, în această perspectivă, în analiza comunicării, se poate da prioritate:

realităților (lucrurilor)

psihicului, gândirii (ideilor)

limbajului (cuvintelor) reținându-se atunci dubla funcție a cuvintelor: noi gândim cu ajutorul cuvintelor și relaționăm cu alții prin intermediul lor.

II.3. Modelul lui Saussure: Saussure este considerat întemeietorul lingvisticii moderne li al semiologiei, fiind cel care a construit primul proiect al unei „teorii generale a sistemelor de semnificare”, inițiind astfel studierea vieții semnelor în sânul vieții sociale. El se concentrează, ca lingvist, asupra semnului însuși. Semnul, pentru Saussure, este unitatea între semnificat și semnificant. Semnificantul este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul este conceptul la care se referă acesta. Acest concept mintal este, în mare măsură, comun tuturor membrilor unei culturi care împărtășesc același limbaj. Sunt vizibile similaritățile între diada semnificat / semnificant a lui Saussure și cea peirceană, semn / interpretant. Saussure este însă mai puțin interesat de relația semnului ca întreg cu realitatea externă.

Modelul arată că relația dintre concept și obiectul real pe care îl reprezintă este operația de semnificare: prin intermediul acestei operații omul acordă înțelesuri realității, o înțelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeași măsură ca și semnificantul, producția unei culturi particulare. Este evident că semnificanții (cuvintele) sunt diferiți, în funcție de limbă.

Pe langă aceste modele, D. Mcquail consideră a fi de o reala importanță pentru studiul comunicării și modelele lui modelul circul al lui Osgood și Schramm, modelul elicoidal a lui Dance, modelul convergenței, modelul ritual și cel al câștigării atenției.

D. Mcquail dorește să excludem probabilitatea sau dezirabilitatea unui unic model comprehensiv al comunicării. Elaborarea continua de modele ale comunicării are ca principal scop enunțarea de noi teorii precum și organizarea rezultatelor cercetărilor. Pentru veridicitate, modelele trebuie adaptate realităților comunicării mereu în schimbare ale societăților în care trăim.

Modelul circular al lui Osgoos și Schramm este unul pronunțat circular spre deosebire de cel al lui Shannon care poate fi considerat unul linear. O altă deosebire între cele doua modele constă în axarea pe doua aspecte diferite ale procesului de comunicare : primul are in prim plan canalele care asigură legătura între emițător și receptor, iar cel de-al doilea, este focalizat pe comportamentul principalilor actori ai procesului. Reprezentarea grafică este aceasta :

Interpretarea, în modelul Schramm – Osgood este reprezentată în cadrul modelului Shannon – Weaver de către sursă și, respectiv destinatar.

Modelul linear al comunicării stabilește și separă în mod clar rolurile de emițător și receptor, motiv pentru care a fost aspru criticat. Intrun comentariu, Schramm (1954), remarcă : « De fapt, este greșit să considerăm că procesul comunicării începe undeva și se sfârșește altundeva. Lucrurile nu stau deloc așa. Asemenea unor minuscule tablouri de comandă, noi mânuim și reorientăm fluxuri informaționale fără de sfârșit… ». (PAGINA 24).

Apariția acestei abordări marchează limpede față de reprezentarea tradițională a comunicării drept un proces linear și unidirecțional. Modelul este util, în special, atunci când vine vorba de analiza comunicării interpersonale în cazul căreia feedback-ul este fie inexistent, fie unul redus. O altă critică ar consta în faptul că modelul lasă impresia de simetrie a comunicării, când de fapt, în realitate, aceasta este vizibil asimetrică în ceea ce privește poziția pe care o dețin paticipanții, accesul la resurse precum și la canalele de comunicare.

Modelul elicoidal prezentat de Dance este mai nou în comparație cu primele doua modele prezentate. Abordarea circulară sugerează că fluxul comunicării se întoarce, descriind un cerc perfect, exact în punctul de unde a plecat. Analogia cu un cer este, susține Mcquail, eronată deoarece reprezentarea elicoidală ne ajută să înțelegem acele cazuri în care modelul circular eșuează. Ea atrage atenția asupra faptului că procesul comunicării înainteză continuu, iar ceea ce comunicăm acum va influența structura și conținutul comunicării, mai târziu.

REPREZENTARE GRAFICĂ

Cele mai multe modele din cele amintite anterior, oferă o imagine „înghețată” a procesului comunicării. Dance subliniază natura dinamică a comunicării. Asemenea tuturor proceselor sociale, și cel al comunicării implică elemente, relații și contexte, toate aflate întro schimbare permanentă. Reprezentarea elicoidală surprinde procesul de schimbare în timp a diferitelor elemente ale comunicării. Spre exemplu, în timpul unei conversații, volumul de cunoștințe crește în mod constant, pentru ambii participanți. Aceștia dobândesc mai multe informații despre subiectul de discuție, despre punctul de vedere și cunoștințele celuilalt. Concluzia pe care ne-o dezvălui modelul elicoidal este aceea că, atunci când comunică, omul este activ, creativ, capabil să stocheze informația, concluzie ce vine în contradicție cu multe alte modele care îl prezintă pe om, mai degrabă, ca pe o ființă pasivă.

Alternative la procesul de transmitere. Modelul ritual și modelul câștigării atenției

Modelul ritual

Așa cum am văzut, primele modele considerau de la sine înțeleasă ideea că procesul de comunicare este linear, unidirecțional, un flux de la sursă la destinatar. Progresele cercetării au condus la recunoașterea interacțiunii, feedback-ului și trăsăturilor interpretive ale comunicării umane, precum și la relevarea importanței pe care o are contextul social. Cu toate acestea, primul cercetător care a contestat, în mod radical modelul „transmiterii” și „transportării” a fost James Carey (1975), care scria: „principala caracteristică este „transmiterea simbolurilor la distanță în scopuri de control””. O asemenea abordare a comunicării are un caracter instrumental, implică relații de tipul cauză-efect și un flux unidirecțional. Carey îmbrățișează abordarea alternativă a comunicării ca „ritual”, potrivit căreia „comunicare este legată de termeni precum participare, asociere, camaraderie, de împărtășire și asumarea unei credințe comune (…). Abordarea rituală nu este preocupată de amplificarea mesajelor în spațiu, ci de conservarea societății în timp; nu de răspândirea informației, ci de reprezentarea credințelor împărtășite”. PAGINA 51 Comunicare rituală sau expresivă, depinde de abordări și trăiri comune. Ea este mai curând festivă, simbolică și decorativă, decât utilitaristă și, adeseori, include o componentă de spectacol, menită să stimuleze comunicare. Mesajul comunicării rituale este, de obicei, latent, ambiguu depinzând de asocieri și simboluri care nu sunt alese de către participanți ci sunt puse la dispoziție de cultura respectivă. Mijlocul de comunicare și mesajul potrivit acestei abordări sunt greu de separat. Totodată, comunicare rituală este relativ atemporală și invariabilă.

„Denis Mcquail dorește să excludem probabilitatea unui unic model comprehensiv al comunicării. Dorim să sublinim încă o dată utilitatea elaborării de modele ca o activitatea continuă al cărei scop este să clarifice noi idei și teorii, să ajute la organizarea rezultatelor cercetărilor și să indice noi direcții de cercetare. Modelele vor trebui adaptate realităților comunicării, mereu în schimbare, ale societăților în care trăim”. (PAGINA 17)

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost propusă încă din 1934, de Karl Bukler, în lucrarea „Die Sprachtheorie”:

Ulterior Roman Jakobson adaugă trei componente: cod, canal, referent.:

Noi modele ale comunicării

Ca reacție la modelele inspirate de paradigmele structural – funcționaliste care au dominat multă vreme scena teoretică a analizei comunicării, au apărut contribuții recente animate de ambiția dea depăși modelele clasice „informaționale” (procesuale) și „lingvistice” (semiotice= ale comunicării. Potrivit acestor modele, comunicarea nu se reduce la transmiterea „informației” sau „mesajelor” prin codificare și decodificare sau prin indicații ale intențiilor comunicative. „Comunicare trebuie înțeleasă ca o comprehensiune reciprocă,, ca intercomprehensiune (acces la subiectivitatea altuia, la intențiile și motivele sale), aceste demersuri consacră alte unități de analiză și anume: persoana, grupurile, raporturile intersubiective, în perimetrul vieții cotidiene.” PAGINA 53

Fundamentele teoretice ale noilor modele comunicaționale

Noile paradigme ale comunicării (care valorizează teoriile interacționalismului simbolic, etnometodologiei, fenomenologiei sociale), nu mai tratează obiectivitatea lumii și subiectivitatea actorilor ca date predefinite. Acestea sunt raportate la o „activitate organizată, mediată simbolic, efectuată împreună de către membrii unei comunități de limbaj și de acțiune, în cadrul coordonării acțiunilor lor practice”. PAGINA 54. din această perspectivă, comunicarea reprezintă „modelarea unei lumi comune prin intermediul unei acțiuni conjugate”. Această perspectivă comună nu înseamnă o simplă convergență a unor puncte de vedere personale, ci faptul că partenerii construiesc împreună locul comun (norme, reguli) pornind de la care se vor raporta unii la alții și la lume și își vor organiza acțiunile împreună. (Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă). În această concepție, limbajul este o parte integrantă a activităților sociale, el articulează practicile, orientările și relațiile interumane întro formă de viață. Această abordare se îndepărtează de optica epistemologică clasică, „nu se mai acordă prioritate reprezentării din punctul de vedere al unui observator dezangajat, a propietăților unei lumi interioare predeterminate, ci activității organizate, conjugate a actorilor sociali, prin care o lume comună, un spațiu public, un câmp practic, un sens împărtășit al realității comune sunt continuu modelate și menținute drept condiții și rezultate ale acțiunii”. (Luis Quere, D`un modele epistemologique, apud Drăgan, op.cit.) PAGINA 54.

Interacționalismul simbolic

Herbert Blumer inaugurează „interacționalismul simbolic” și rezumă cele trei premise ale acestui demers care își alege drept obiectiv studierea modului în care actorii sociali interpretează simbolurile născute din „activitățile lor interactive.”: „prima premisă este că oamenii acționează față de lucruri … A doua este că semnificația acestor lucruri derivă și se naște din interacțiunea socială a unui individ cu ceilalți actori. A treia este că aceste semnificații sunt utilizate și modificate printrun proces de interpretare efectuat de un individ în raportul său cu lucrurile p ecare le întâlnește”. (H. Blumer, Symbolic Interactionism: Perspective and Method, apud Armand și Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării). PAGINA 54

Noile modele ale comunicării se îndepărtează de modelele inițiale ale teoriei informației și de modelul behaviorist care limitau comunicarea la transmiterea și receptarea mesajelor unice (univoce), circulând întrun singur canal în același timp și la un receptor pasiv. Definiția și abordarea comunicării se vor îmbogății prin elaborarea unor modele complexe care iau în considerare circulația comunicării (alternanța participanților la procesul de comunicare în rolurile de Emițător și Receptor), deosebirile individuale în stăpânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor și al atitudinilor în procesul comunicării, importanța contextului social și cultural al schimbului, inclusiv în cazul comunicării de masă.

Unele modele vor merge chiar mai departe, cazul școlii californiene de la Palo Alto. Potrivit acestei școli, comunicarea este nu numai circulară, ci și continuă, presupunând o interacțiune neîncetată între ființele umane, desfășurată simultan prin multiple canale și prin mijloace variate. Noțiunea clasică de mesaj este și ea depășită: mai importante decât conținuturile comunicării sunt interacțiunile celor care participă la comunicare și interdependențele dintre ansamblul comportamentelor lor: „comunicarea este asemenea funcționării unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interacționează cu toți și toți între ei, iar în acest proces de interacțiuni continue se creează realitatea socială, care este o realitate socio – comunicațională. Este o iluzie de a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificații, care este produsul interacțiunilor umane și al comunicării. „ PAGINA 55

Charles Horton Cooley (1864-1929), cercetător american a formulat următoarea teorie: indivizii umani nu interacționează cu persoane concrete, ci cu impresii pe care și le-au format despre acestea. Noi avem idei personale despre oameni și idei generale despre grupurile sociale. Ele nu se bazează neapărat pe caracteristicile obiective ale indivizilor cu care ne confruntăm, ci pot fi simple seturi de trăsături imaginare pe care li le atribuim. Totuși, aceste idei au o mare importanșă o dată ce de ele ne servim atunci când încercăm să anticipăm comportamentele semenilor noștri în împrejurările concrete ale vieții. Herbert Blumer a elaborat teoria interacționalismului simoblic pornind de la ideile lui Cooley. Teoria sa are la bază trei principii: oamenii re(acționează) față de realitățile cu care se confruntaîn funcție pe care acestea le au pentru ei; semnificațiile lucrurilor derivă sau se nasc din interacțiunea socială pe care individul o are cu alți subiecți umani; aceste semnificații îi servesc individului în procesul interpretării faptelor, situațiilor, evenimentelor. (Apud Dinu, 2004, p. 230).

Un model de referință în teoria comunicării, prin amploarea construcției teoretice, a fost formulat de Jurgen Habermas (Comunicare și acțiune), reprezentant al ultimei generații a Scolii de la Frankfurt. Prelucrând teoriile sociologiei acțiunii inițiate de Talcott Parsons, Habermas elaborează în 1981, o sociologie a „acțiunii comunicaționale”. Acțiunea și interacțiunea nu mai sunt considerate doar ca producătoare de efecte, ci se analizează ca fiind asociate unor schimburi simbolice și unor contexte de limbaj. Atitudinile, opiniile care însoțesc acțiunea nu pot da seamă de realitate doar luate singure. Sociologia critică trebuie să studieze rețelele de interacțiune întro societate constituită din relații comunicaționale, „unirea în comunicare a subiecților opuși”. PAGINA 55.

Școala de la Palo Alto

Poziția teoretică a școlii de la Palo Alto se caracterizează prin considerarea comunicării ca fenomen social integrat, încercând prin „gramatica”, sau logica comunicațională, să construiască o punte de legătură între aspectele relaționale și cele organizaționale, între mecanismele care reglează raporturile interindividuale și cele care reglează raporturile sociale.

Școala de la Palo Alto are la bază ideea că pentru a comunica utilizăm doua mari categorii de semnale:

Semnale digitale: cuvintele, acestea pornind de la un cod precis, comprehensibile;

important este conținutul comunicării;

Semnale analogice: gesturi, posturi, paralimbaj, care, spre deosebire de semnalele digitale, nu trimit la un cod precis. În acest caz importantă este relația dintre interlocutori.

Întrun proces al comunicării au loc cel puțin doua comunicări: una care se petrece la nivelul intelectului si a doua, care se petrece la nivelul simțirii, al experienței trăite relaționale.

Școala de la Palo Alto, proiectând organic comunicare, va ajunge imediat la teza: Totul este comunicare. Comunicarea este noul termen care exprimă relația omului cu lumea, comunicarea furnizează reguli de înțelegere pentru toate lucrurile din lume.

Cartea „O logică a comunicării”, scrisă de trei membrii ai Colegiului Invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson, are drept scop să explice cum se poate spune că fiecare individ participă la comunicare, mai mult decât că ar fi ținta ei. Autorii u formulat câteva principii de comunicare interumană numite axiome.

Axioma 1: comunicarea este inevitabilă, are sens numai dacă înglobăm în sfera comunicării și transmiterea neintențională de informație ce se realizează prin intermediul indicilor. Rezultă astfel că, comunicarea nu se mai reduce la limbajul verbal și, mai ales, la intenționalitate. Din punct de vedere al noii teorii, comunicare verbală este doar vârful unui iceberg uriaș care include întro unitate întregul comportament al unui individ integrat organic întro totalitate, cuprinzând alte moduri de comportament: tonul, postura, contextul.

Axioma 2: comunicarea se desfășoară la doua niveluri: informațional și relațional.

Axioma 3: comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau de stimul – răspuns.

Axioma 4: comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică. Termenii provin din cibernetică, unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară de tipul 0 și 1și analogic, în cazul utilizării unei logici cu o infinitate continuă de valori. După Watzlawick, comunicarea analogică, în care se include practic orice tip de comunicare nonverbală, își află rădăcinile în studiile arhaice ale evoluției umane și are o extensiune mult mai generală decât cea digitală, verbală, relativ recentă și mult mai abstractă, capabilă să reprezinte nu numai sensuri ci și logica limbajului.

Numai în comunicarea umană sunt posibile cele două tipuri. Altfel spus, omul este singurul gen de organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare. Apariția și utilizarea comunicării digitale a avut o importanță capitală pentru evoluția omului, a culturii, ea fiind cea care condensează o cantitate mai mare de informație și permite conservarea ei în timp, precum și recuperarea ei curentă la orice moment ulterior. Studiile de etiologie ale lui Timbertgen, Lorenz sau Batteson, pentru aspectul de relație al comunicării, rolul fundamental îl are tipul analogic al comunicării.

Axioma 5: pornind de la studiile antropologice și psihologice ale lui Bateson, adepții Școlii de la Palo Alto au formulato altă idee de bază a comunicării: în comportamentul comunicațional se pot distinge sisteme simetrice în care partenerii adoptă un „comportament în oglindă” (întemeiat pe egalitate) și sisteme complementare, centrate pe diferență (exemplu:. Doctor – pacient, profesor – student). În felul acesta se ajunge la următoarea axiomă: „Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază respectiv, pe egalitate sau diferență.” PAGINA 58

Axioma 6: comunicarea este ireversibilă.

Axioma 7: comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare. Înțelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor, nefiind un cărăuș al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial, îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. Unicitatea experienței de viață și lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine, necoincidența sensurilor pe care locuitori diferiți le conferă acelorași cuvinte.

Considerații generale:

axiomele propuse sunt prime încercări de a da o formă logică, sistematică unui proces extrem de complex și de aceea nu trebuie înțelese decât ca studii preliminare la o teorie adecvată

axiomele sunt eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene sau genuri de comunicare diferite. Dacă ele au o unitate, aceasta nu rezidă în originea lor, ci în importanța lor pragmatică. Aceasta conduce la punerea accentului nu pe „actele” individului, ci pe condițiile interpersonale

Axioma globală pe care o propun autorii, prin care încearcă să se determine prin condiții o întreagă „situație comunicațională” este: „Un individ nu comunică, el ia parte la comunicarea în care devine un element. El se poate mișca, poate face zgomot… dar el nu comunică. El poate vedea, poate înțelege, el participă la ea. Comunicarea, în calitatea ei de sistem, nu trebuie să fie concepută după modelul elementar al acțiunii și reacțiunii, oricât de complex ar fi enunțul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie să fie definită decât la nivelul unui schimb.” (apud Pârvu, Filosofia comunicării) PAGINA 59

Importanța concepției de la Palo Alto constă în considerarea comunicării ca o activitate colectivă condusă de reguli învățate inconștient. Modelul orchestral al comunicării tinde să pună în evidență necesitatea gramaticii comunicării fără de care aceasta nu-și poate realiza funcțiile.

Comunicarea în cadrul organizațiilor

Comunicarea este considerată o componentă și o resursă capitală a funcționării organizației, dar ea nu este studiată ca atare. Unul dintre motivele acestei situații este dificultatea de a discerne cu rigoare noțiunea de „comunicare în organizații” având în vedere că aceasta se aplică unui teren și unor domenii de acțiune radical diferite. Putem să le rezumăm și să le clasăm în patru categorii:

raporturile interpersonale în interiorul organizației: problemele motivației, recrutarea personalului, raporturile cotidiene între un funcționar și secretara sa, organizarea spațială a locurilor de muncă;

distribuția, circulația și utilizarea informației, altfel spus, întreprinderea ca sistem de informație;

managementul comunicării între conducere și salariați

comunicarea către clienți și către exterior, axată pe produs /publicitate,, marketing, mod de întrebuințare a produselor), sau asupra organizației în sine (comunicare instituțională).

Ultima categorie enunțată mai sus definește comunicarea externă, cu o tematică preocupată mai puțin de analiza organizațională, cât de mecanismul de influență și argumentare. PAGINA 188

Cercetările asupra comunicării interpersonale pot arăta complexitatea proceselor de comunicare. Analiza comunicării în interiorul grupurilor se concentrează asupra fenomenelor de influență tip lidership, de construcția unei rețele de comunicare și de structurare care stă la baza formării ansamblurilor umane de orice natură.

Dimensiunea simbolică și culturală

Cercetătorii caută să analizeze rolul contextului social și instituțional. Ei arată în mod deosebit , influența comunicării informale și a dimensiunii simbolice (prestigiu, statut, putere, rituri, relații) din sânul unei organizații. Din această cauză, numeroase tentative de reorganizare și de schimbare se lovesc de apărarea individului care nu acceptă aceste transformării decât prin raportarea la o semnificație pe care i-o acordă.

Experiența unui ansamblu comun de referințe identitare și culturale este un alt ingredient al unei comunicări eficace: noțiunea de cultură organizațională a cunoscut un succes considerabil în context organizațional, succes de altfel efemer, pentru că mult prea adesea este fundată pe o viziune superficială și instrumentală. Un alt element important al definiției unei comunicării eficace este cel de suport și de mediu fizic al comunicării. Concepția și funcționarea sistemului de circulație a informației, îmbinarea și caracteristicile fizice ale locului de muncă, prelungirea lor, utilizarea unei anumite tehnologi, toți acești factori participă la procesul de comunicare.

Pentru a interpreta comportamentul individului în situații de comunicare, trebuie să încercăm să înțelegem sensul pe care îl acordă acesta acțiunilor. Acest sens este fructul unei interacțiuni între actul de comunicare și ansamblul elementelor care constituie contextul, ultimul fiind înțeles aici, în accepția sa largă. El este rezultatul unor diverși parametri: organizarea spațiului, mediul fizic și social, datul temporal. Procesul de poziționare al individului, „calitatea relației”, normele, procesul expresiei identitare. Combinarea complexă a tuturor acestor procese de comunicare formează un sistem, în timp ce individul dă sens acestui sistem prin modul său de acțiune și de comunicare.

Capitolul II

Integrare socială

2.1. Cultură și integrare socială

Investigațiile istorice cu privire la conceptul de integrare în domeniul socialului încep de obicei cu ideile lui Durkheim. Pentru autorul francez, societăților arhaice le este caracteristică forma de ingrarede tipul solidarității mecanice, caz în care integrarea se bazează pe dependența și pe costrângere esterioară, fiind vorba de o integrare pe vertical. În schimb odata cu trecerea la societățile moderne, datorită diviziunii municii, integrarea se va baza pe interdependență, fiind vorba astfel de o solidaritate organică și de o integrare pe orizontal. Dar indiferent de forma de integrare, acest proces esențial pentru orice societate presupune acțiunea valorilor culturale, a celor religioase în mod deosebit, funcționalitatea ritualilor și a normelor colective. Chiar dacă valorile, întro viziune weberiană, nu pofi deduse numai din funcțiile îndeplinite, nu e mai puțin adevărat că procesul de integrare în grupuri, comunități și societăți, nu poate fi înțeles făra aportul elementelor culturale.

După A.L. Kroeber și C. Kluckhon „cultura constă din pattern-uri, explicite și implicite, de comportament dobândit și transmis cu ajutorul simbolurilor, constituiind realizările distinctive ale unor grupuri umane, incluznd încorporarea lor în artefacte; nucleul central al culturii constă din idei tradiționale (adică istoricești derivate și selecate) și mai ales din valorile atașate lor; sistemele de cultură pot fi considerate pe de o parte, drept produse ale acțiunii și pe de alta parte, drept elemente care condiționează acțiunea viitoare.” (1952, p181) )Apud N.G. Trillo, 1997) PAG 150.

Cultura este un mod de viață dezvoltat și împărtățit de un grup de oameni și transmis de la o generație la alta. Ea este alcătuită din multe elemente complexe, printre care sistemele politice și religioase, obiceiurile, limba, vestimentația, locunițele și operele de artă. Cultura este un fenomen social-istoric și nu un dat natural. Acest lucru se manifestă și prin faptul că ea nu se transmite pe cale ereditară, ci prin învățare. Așa se face că deși un copil poate fi născut din parinții de o anumită etnie sau rasă, el poate fi crescut și educat întro cultură diferită de cea a parinților săi.

Se consideră că romii se comportă suboptimal din cauza moștenirii lor culturale, iar cultura are o mare inerție, împiedicând indivizii să se adapteze unor noi condiții. Prin contrast, economiștii pleacă de la ideea ca oamenii se comportă optimal în mod individual, adaptându-se rapid. De fapt, fiecare din cele doua abordări contribuie întro mai mare sau mai mică măsură la explicarea procesului de excluziune a romilor.

Un studiu realizat în anul 2007, la nivel național, în cinsprezece comunități de romi din România pune în evidență importanța și necesitatea unei bune coeziunii sociale între persoanele de etnie romă și populația majoritară, cea română. Din acest studiu releva faptul că în comunitățile în care nu există o delimitare clară a celor doua populații, are loc o creștere a nivelului educației, a comunicării și a respectării normelor sociale, din partea ambelor tabere. Dintre cele cinsprezece comunitătii studiate, relații tensionate se înregistrează doar în cazul unei dintre ele, mai exact în cea în care comunitatea romă este izolată de cea majoritară. În restul comunităților, mixte, aceste tipuri de probleme există, dar la un nivel mai scăzut, poate și datorită faptului că cele două populații au dezvoltat, cu timpul, relații de prietenie, se cunosc între ei, fac parte din aceeași comunitate, spre deosebire de cazul din comuna Buhuși, sat Mocirla, unde romi reprezintă un element izolat, străin. Unul dintre factorii care a dus la această delimitare este poziția geografică: comunitatea romă este despărțită de cea a românilor printrun deal, iar mijlocul de transport în comun este cu autobuzul însă și acesta circula doar până la baza dealului, restul drumului de aproximativ doua ore, făcându-se pe jos. Din acest motiv accesul copiilor romi la sistemul de învătământ este redus, iar șansele de a avansa pe scara socială sunt aproape nule, fie pentru că drumul pâna la școală este prea lung fie pentru că nu își permit să mearga cu autobuzul.

În comunitățile de romi integrate, se înregistrează rezultate școlare notabile astfel, doua surori din Lehliu sunt olimpice, iar la nivel de școală abandonul este redus. În Pătrăuți, Suceava, învățătoarea din comunitate, de etnie romă, a realizat împreună cu o asociație caritabilă din Statele Unite, un program de reintegrare a copiilor străzii, un proiect pentru alfabetizarea copiilor din Pătrăuți. Un interes sporit îl exercită și părinții, aceștia participând la orele de dirigenție, astfel interesându-se de rezultatele școlare ale copiilor și totodată încurajându-i să continue studiile.

Tipul de comunitate în care trăiesc romii are implicații profunde în ceea ce privește calificarea lor. Astfel, pentru romii care provin din comunității compacte și oarecum izolate, este specifică fie lipsa unei calificări, fie prezența unor competențe în meserii de tip tradițional. Pe măsură ce se depărtează de aceste comunități, romii devin mai calificați, de regulă în meserii moderne.

La cele două tipuri de integrare socială observate până cum se adaugă un al treilea, regăsit în comuna Verești, sat Hancea, județul Suceava, unde, deși situată în centrul satului, comunitatea de romi trăiește pe cât se poate de izolat de restul populației. Cele două comunității se tolerează reciproc, dar nici una nu dorește dezvoltarea unor relații de prietenie. Romii au valori tradiționale adânc înrădăcinate, valori care nu sunt înțelese de către românii. Un exemplu este căsătoria la vârste fragede a copiilor romi și stabilirea definitivă în șatră. La momentul realizării studiului, școala era comună pentru cele două populații, însă autoritățile se gandeau la construirea unei școli doar pentru copiii romi.

Concluzia studiului realizat este următoarea: se observă o bună colaboare și fuziune, în rândul a treisprezece comunității din cinsprezece. În majoritatea cazurilor se înregistrează rezultate școlare bune, o rată mai mică a abandonului școlar, o mai mare respectare a drepturilor fiecărei părții, o mai bună accesibilitate la sistemul sanitar pentru romi, spre deosebire de celelalte doua cazuri unde izolarea geografică, impunerea unor limite stricte, duce la izolare pe toate planurile vieții sociale.

Întrucât poate fi învățată, cultura se și schimbă atunci când oamenii vin în contact unii cu alții sau pe măsură ce experiența duce la schimbarea nevoilor. Oamenii aparținând altor culturi care intră în cultura noastră pot fi amenințători deoarece schimbă prpriul sistem de credințe. În acelșași fel, noi înșine devenim amenințători pentru alții dacă pătrundem întro cultură străină și provocăm fundamentele culturale ale credinței lor.

Populația romă a suferit, în ultima sută de ani, un proces de excluziune de pe piața muncii, în doua etape. În perioada regimului socialist, procesul de „modernizare” a eliminat o mare parte din modalitățile de subzistență ale romilor. Dar modernizarea a contribuit la creșterea nivelului educației și, implicit, la angajarea în muncă în condiții mai bune, la venituri din muncă relativ stabile. De asemenea, a condus la schimbarea condițiilor de locuire și la un nivel de trai mai bun. După 1990, romii și-au pierdut masiv locurile de muncă, pierzând foarte mult din ceea ce câștigaseră în urma modernizării.

Nivelul de educație și rata angajării în muncă, ambele ridicate în timpul regimului socialist, și-au pierdut aproape complet valoarea în doar câțiva ani. În ultimii 20 de ani marea majoritate a romilor a pierdut locul de muncă și a îngroșat rândurile șomerilor pe termen lung, deoarece calificările pe care le aveau nu au mai fost cerute pe piața muncii. Schimbările pe piața muncii au fost rapide pentru toata lumea, dar este evident că romii, ca grup, au suferit cel mai mult.

În mod cert, populația de romi este una eterogenă și, drept urmare, afirmațiile de genul: „romii sunt mai puțin educați decât nonromi” trebuie înțelese ca fiind date rezultate din cercetări. Există în acest sens evidențe statistice bazate pe studii reprezentative care întăresc diferențele. Astfel de observații statistice sunt totuși necesare pentru a putea identifica mecanismele reale care se ascund în spatele eșecului social și pentru a găsi soluții de rezolvare.

Rata șomajului la nivelul populației de romi este sensibil mai mare decât a nonromilor, iar ei muncesc în activități care necesită mai puțina calificare și de aceea câștigă mai puțin. Poziția de relativă excluziune a romilor de pe piața muncii are mai multe cauze, care se influențează reciproc, printre care:

– contextul economic general nefavorabil;

– starea de sănătate;

– lipsa unor stimulent, cauzată de structura familiei extinse de romi;

– dezavantajele educaționale și abilități care nu își găsesc locul pe piața muncii;

– mobilitatea scăzută;

– angajarea în munca la negru;

– discriminarea

Analiza problemelor romilor este o sarcină dificilă. Pentru toți analiștii, generalizarea este o necesitate, dar, în cazul problemelor sensibile ale romilor, ea este extrem de periculoasă (apud Ionescu, Cace, 2006, p. 34-60).

Lipsa unor stimulente. Rețele de suport

Eforturile limitate ale romilor de a participa pe piața muncii sunt o consecință pe care o are familia și care, la rândul ei, este o adaptare la un mediu de risc în care sistemul social nu reușește să-și îndeplinească funcția de a oferi asigurări.

Romii reușesc să întrețină rețele de solidaritate în interiorul familiilor lor extinse. Din punct de vedere economic, astfel de rețele furnizează o asigurare informală împotriva unor fluctuații temporare de venit, dar și împotriva mai multor pericole la care sunt expuse familiile sărace. Majoritatea familiilor nucleare ale romilor contează pe ajutorul celorlalte familii înrudite și își împrumută bani, își oferă alimente sau adăpost în perioade dificile. De fapt, având în vedere că romii săraci nu au cum să facă economii pe care să le folosească drept tampon în cazul unei scăderi bruște a veniturilor, ajutorul reciproc este o practică obișnuită. Multe dintre familiile nucleare nici nu ar putea supraviețui pe parcursul unei luni fără acest serviciu de menținere a veniturilor. Desigur că rețelele de solidaritate distribuie aceste venituri întrun mod egalitarist, ceea ce înseamnă că familiile nucleare mai bogate sunt cele care dau mai mult și primesc mai puțin. Această consecință egalitaristă a solidarității demotivează membrii unei rețele de a munci, câtă vreme roadele muncii mor se împart la toți, iar efortul de muncă nu.

La prima vedere, un asemenea efect demotivant pe care îl cauzează rețelele de solidaritate pare să fie un eșec al familiilor de romi. Nu ei trebuie însă învinuiți, câtă vreme formarea rețelelor reprezintă doar cea mai potrivită replică pe care o pot da ei unui mediu modelat, în mai mare măsură, de politicile guvernamentale. Familiile sărace sunt în special vulnerabile în fața fluctuațiilor de venit, căci șocul lipsei de venit poate cu ușurință expune familia chiar la înfometare temporară. Iată de ce protecția împotriva unor astfel de scăderi de venituri este absolut necesară. Teoretic, statul oferă o astfel de asigurare prin intermediul ajutoarelor sociale, ajutoarelor de șomaj, prin asigurări sociale, garantând standardele minime de trai. Cu toate acestea, în practică, aceste beneficii sociale nu reușesc să-și îndeplinească integral funcția lor de protecție. Sistemul social este complicat, lipsit de transparență, iar implementarea lui depinde de factori locali sau de intențiile autorităților locale.

Dezavantajele educaționale și lipsa unor abilități

Romi sunt mai puțin educați în comparație cu membrii majorității, ceea ce le limitează accesul pe piața muncii, mai ales că cererea pentru forța de muncă necalificată a scăzut dramatic în ultimul timp. Deși anumite practici de discriminare, cum ar fi arondarea elevilor romi la unele școli speciale, au dispărut, în parte și datorită presiunilor internaționale, rămân totuși o mulțime de alte cauze complexe care fac ca nivelul de educație al romilor să fie foarte scăzut.

Mobilitate scăzută

Mobilitatea scăzută este o problemă generală pe piața muncii din România. Având în vedere că piața imobiliară este reglementată, este foarte greu să găsești o locuință în zonele în care oportunitățile de lucru sunt foarte mari. În consecință, șomerii rămân captivi în zonele depresive din punct de vedere economic, ceea ce îi afectează în special pe romi. Cu toate că despre romi se consideră că sunt foarte mobili datorită tradiției lor, de fapt, ei întâmpină chiar mai multe obstacole în calea mobilității decât nonromii. Așa cum am menționat anterior, romii depind, din punct de vedere economic de rețeaua familiei extinse și, ca atare, foarte rar se mută în altă localitate dacă nu au rude acolo. O altă cauză importantă a mobilității lor scăzute este discriminarea severă pe care o suportă pe piața imobiliară. O locuință decentă este problema cea mai arzătoare cu care se confruntă romi. În mod tipic, dacă romii se mută, nu o fac pentru o slujba mai bună, ci pentru că și-au pierdut locuința. De aceea ei se mută în zonele slab dezvoltate economic, pentru că acolo locuințele sunt mai ieftine, dar locurile de muncă sunt mai puține. Din cauză că piața principală a închirierilor nu are succes în cazul familiilor de romi, a apărut o a doua piață, secundară, în care sunt oferite locuințe mici (cămine) care au fost inițial construite pentru muncitorii necalificați.

Munca la negru

Mulți dintre șomerii romi înregistrași legal ca șomeri lucrează de fapt la negru, iar autoritățile locale tolerează acest lucru, căci se consideră că este de preferat munca la negru în locul unei totale apatii. Însă orientarea către piața neagră a muncii are multe consecințe negative. Pe lângă neajunsurile directe, cum ar fi lipsa controalelor de siguranță, există importante inconveniente indirecte. Contractele de muncă nu pot fi puse în aplicare, iar muncitorii rămân adesea fără salarii. Din cauză că lipsesc acele mecanisme ale statului prin care termenii contractuali să se facă respectați, angajații nu se pot încrede decât în partenerii cu care au mai colaborat pe termen lung. Așadar, spre deosebire de nonromi, pentru romi este foarte important să aibă relații și cunoștințe, ceea ce face ca mobilitatea muncitorilor romi să fie scăzută. Mai mult, oportunitățile de muncă la negru sunt în mare parte în domeniul muncii necalificate, ceea ce înseamnă că specializarea pe piața muncii la negru împiedică tranziția către sectorul muncii calificate.

Discriminarea

Romii sunt discriminați întro măsură atât pe piața muncii, cât și pe alte piețe. Cu toate că statul încearcă să combată discriminarea, posibilitățile sunt limitate, pentru că practicile discriminatorii sunt dificil de dovedit. Pentru a elimina discriminarea, este important să înțelegem motivele care o determină. Unii angajatori pot refuza să angajeze romi din considerente xenofobe, dar, în contextul României, predomină motivele rațiunii individuale de discriminare.

Sunt cazuri în care angajatorii îi plătesc mai puțin pe romi decât pe nonromi pentru simplu fapt că primii nu sunt în poziția de a negocia, fiind discriminați. Angajatorul nu face decât să își maximizeze profitul, fără a detesta această practică discriminatorie. Alți angajatori refuză pur și simplu să angajeze romi din cauză că nu sunt capabili să recunoască calitatea muncitorului, iar statistic vorbind, a fi rom este un semnal negativ. Deși nu există statistici oficiale, percepția generală este aceea că romii au cele mai proaste calități, conduită de lucru. Pericolul unei astfel de discriminări statistice este că se interiorizează rapid.

Faptul că romii se așteaptă la discriminări viitoare scade mult motivația de a deprinde abilități de muncă sau obișnuința de a munci, iar asta nu face decât să întărească percepția negativă a angajatorilor despre romi. Cu toate ca discriminarea statistică pornește de la rațiuni individuale, ea împiedică integrarea romilor și are efecte dăunătoare pe termen lung. Însă, deși motivația individuală de a discrimina este ridicată, iar mijloacele statului de demonstra aceste practici sunt limitate, ne putem aștepta ca această discriminare să înceteze numai în momentul în care motivele statistice vor dispărea. Între timp, statul trebuie să găsească soluții de suport pentru a motiva romii să urmeze o formă superioară de învățământ ți să îți formeze alte abilități.

Tranziția de la economia planificată la piețele descentralizate este dificilă pentru majoritatea cetățenilor, dar greutățile romilor au fost amplificate de specificul situației lor socio-economice și de discriminare. Multe dintre problemele cu care se confruntă ei sunt comune tuturor cetățenilor.

Rata șomajului printre romi, deși este clar mai ridicată decât printre nonromi, este corelată cu cea înregistrată la nivelul întregii populații și, ca atare, șomajul la nivelul ambelor populații pare să aibă aceleași cauze. Din păcate, prolemele cauzate de inadvertențele mediului legal și economic au tendința de a se multiplica în cazul romilor, pentru că, spre deosebire de nonromi, rețele întregi de familii sunt expuse acestor inadvertențe. Familiile nonromilor care depind de beneficiile sociale au în general conexiuni sociale cu oameni care nu depind de sistemul social, pe când, în cazul romilor, întraga familie depinde de aceste beneficii și au puține conexiuni cu familii care nu depind de sistemul social.

Deși majoritatea problemelor cu care se confruntă romii se regăsesc și la nivelul populației de nonromi, ei au în plus d trecut obstacole specifice pentru care este nevoie de măsuri specifice. Motivația romilor de a se educa este scăzută, pentru că oricum se așteaptă la discriminare pe piața muncii, de nonromi. Pentru a acoperi lipsa unor motivați naturale suficient de puternice, statul trebuie să creeze motivații artificiale. O altă problemă fundamentală a romilor este dată de discriminarea lor pe piața imobiliară. Ambiția de a combate discriminarea în mod direct este fără sorți de izbândă și este practic imposibil de controlat și de demonstrat. Mai degrabă statul ar trebui să contrabalanseze discriminarea printro rețea de locuințe sociale destinate familiilor de romi care au ambiția și capacitatea de a migra dinspre clasa de jos spre clasa mijlocie. Neputința de a închiria o locuință limitează mobilitatea fizică și socială a romilor.

Numai prin combinarea unor îmbunătățiri generale aduse mediului legal și economic cu anumite măsuri specifice destinate romilor, în special în domeniul educației și al locuințelor, se poate ajunge la incluziunea romilor pe piața muncii și în alte aspecte economice ale vieții.

2. 2. Legislație și integrare socială

Agenția Națională pentru Romi

Centrul Național de Cultură al romilor

A. În februarie 1997 se înființează, în cadrul Guvernului României, Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale (DPMN), condus de un Ministru delegat pe langă Primul Ministru. In cadrul acestiu departament funcționează un compartiment guvernamental și anume: Oficiul Național pentru Romi (ONR), care este însărcinat cu problematica romilor din România. Patru ani mai târziu, Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale este reorganizat și devine o structură a Ministerului Informațiilor Publice (MIP), totodată schimbându-și denumirea în Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI). În cadrul acestui departament funcționează și Oficiul Național pentru Romi (ONR). În iulie 2003, Departamentul pentru Relații Interetnice trece din componența fostului Minister al Informatiilor Publice (MIP) în cadrul Secretariatului General al Guvernului (SGG). Functionand in cadrul DRI, Oficiul National pentru Romi (ONR) își schimbă denumirea în Oficiul pentru Problemele Romilor (OPR).

Un an mai târziu, mai exact octombrie 2004, guvernul adopta o ordonanta de urgenta (OUG nr. 78 /7 octombrie 2004) pentru înființarea unui nou organism, Agenția Națională pentru Romi (ANR), condusă de un președinte cu rang de secretar de stat. Se adoptă hotărârea de guvern nr. 1703 din 14/10/2004 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Romi (ANR).

Instituția funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, în subordinea Guvernului și este coordonată de ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Agenția Națională pentru Romi este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, numit prin decizia Primului-Ministru, la propunerea ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.

Agenția Națională pentru Romi aplică, coordonează, monitorizează și evaluează măsurile din domeniile sectoriale de intervenție socială, cuprinse în Strategia Guvernului României de îmbunatatire a situației romilor, aprobată prin H.G. Nr.430/2001. In exercitarea atribuțiilor sale, Agenția Națională pentru Romi inițiaza, participă și promovează, împreună cu instituțiile și organizațiile neguvernamentale specializate, acțiuni, proiecte și programe sectoriale, în scopul îmbunătățirii situației romilor, criteriu politic de aderare a Romaniei la Uniunea Europeană. Principalul obiect de activitate al instituției îl constituie asigurarea complementarității diverselor politici publice pentru romi, inițiate în plan național și internațional, coordonarea implementării și monitorizarea acestora. Noua viziune a Agenției Naționale pentru Romi are la bază conceptele de transparență în plan local, în cadrul comunităților de romi, a politicilor, programelor și proiectelor pentru romi, precum și conceptul de programe integrate, în vederea realizării unui cadru cât mai flexibil de dialog, deschis tuturor actorilor implicați în domeniul său de activitate, inclusiv societății civile.

Conform Hotararii Guvernului nr.1395 din 18 noiembrie 2009, pentru modificarea si completarea H.G. nr.1.703/2004 privind organizarea si functionarea Agentiei Nationale pentru Romi, numarul maxim de posturi al Agentiei Nationale pentru Romi este de 30, funcții publice si contractuale, exclusiv președintele, dintre care 20 in aparatul central, iar 10 in cele 7 birouri regionale pentru romi.

Regiunile de dezvoltare in care se afla cele 7 birouri regionale pentru romi sunt urmatoarele:

– Regiunea 1 Nord – Est cu sediul in Iasi cuprinde judetele: Vaslui, Suceava, Bacau, Iasi, Neamt. – Regiunea 2 Sud – Est cu sediul in Braila cuprinde judetele: Constanta. Tulcea, Braila, Galati, Vrancea, Buzau.

– Regiunea 3 Sud – Muntenia cu sediul in Calarasi cuprinde judetele: Arges, Calarasi, Dambovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova, Teleorman.

– Regiunea 4 Sud – Vest Oltenia cu sediul in Craiova cuprinde judetele: Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt, Valcea.

– Regiunea 5 Vest cu sediul in Timisoara cuprinde judetele: Arad, Caras-Severin, Hunedoara, Timis.

– Regiunea 6 Nord-Vest cu sediul in Cluj – Napoca cuprinde judetele: Bihor, Bistrita-Nasaud, Cluj, Maramures, Satu-Mare, Salaj.

– Regiunea 7 Centru cu sediul in Alba-Iulia cuprinde judetele: Alba, Brasov, Covasna, Harghita, Mures, Sibiu.

Principalele progrese înregistrate de ANR

Activitate interprinsă de instituție a dus la întărirea comunicării cu partenerii din societatea civilă, prin participarea și colaborarea la evenimente ce au ca scop îmbunătățirea situației membrilor comunităților de romi. Printre aceste activități sunt de amintit programul interprins de Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii, sub numele “Infuențarea participării școlare a copiilor romi”, lansarea Programului "Participarea politică a romilor”, continuarea campaniei sociale de prevenire și combatere a prejudecăților și discriminării față de cetățenii români de etnie romă, initiata de Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi în

colaborare cu Agenția Naționala pentru Romi, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii si Asociația "Șanse Egale", participare în proiectului cu titlul „Educație pentru angajare civică a comunităților de romi”, inițiat de Agenția „Împreună” (Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”) și (FRDS) Fondul Român de Dezvoltare Socială, finalizarea documentelor pentru participarea la campania de combatere a atitudinilor rasiste împotriva romilor, denumită nurasism.rom, desfășurată pană în luna decembrie 2006, în parteneriat cu Așezământul Cultural Academia Catavencu – Agentia de Monitorizare a Presei.

Importantă este și participare la evenimentul de lansare oficială a exercițiului de programare "Facilitatea de tranziție", avand ca rezultat elaborarea unui proiect de Twining Light intre Agenția Naționalaă pentru Romi în colaborare cu Guvernul Spaniei, având ca scop de a identifica bunele practici în accesul romilor pe piața muncii, obiectiv al Agendei de la Lisabona, și Strategia Guvernului Romaniei. În colaborarea cu Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial pentru pregătirea viitoare a măsurilor de promovare a incluziunii sociale a romilor, ANR a participat direct prin delegarea unui expert in comisia de evaluare.

“Deceniul de Incluziune a Romilor 2005-2015”

La 17 noiembrie 2005, la București, fost adoptată Legea nr.162/2006 pentru ratificarea Acordului de administrare a Fondului fiduciar dintre Guvernul României, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Asociația Internațională de Dezvoltare privind Fondul fiduciar susținut de mai mulți finanțatori pentru sprijinirea Deceniului de incluziune a romilor 2005-2015. Legea a fost publicată în Monitorul oficial al României Nr. 485 din data de 5 iunie 2006.

Deceniul de incluziune a rromilor este o inițiativă susținută de opt state din Europa Centrală și de Sud-est, pentru a îmbunătăți statutul socio-economic și incluziunea socială a rromilor din regiune. Proiectul a fost lansat în 2005 și deceniul va fi organizat între 2005 și 2015, reprezentând primul proiect multinațional din Europa destinat a îmbunătăți în mod activ situația rromilor. Nouă țări fac parte din Deceniul de incluziune a rromilor: Bulgaria, Croația, Cehia, Macedonia, România, Serbia, Muntenegru, Slovacia și Ungaria. Toate aceste țări au minorități rome semnificative, aflate în situații de excludere socială și afectate de discriminare la nivelul societăților respective.

Cele patru domenii de intervenție ale Deceniului de incluziune a rromilor sunt: educația, ocuparea, sănătatea și locuirea.

În februarie 2005, cu ocazia lansării oficiale a Deceniului, guvernele țărilor menționate mai sus s-au angajat că vor încerca să reducă diferențele socio-economice între populațiile rome și celelalte grupuri etnice din țările respective pentru a închide ciclul de sărăcie și excluziune prin care mulți rromi trec în prezent. În România, Agenția Națională pentru Rromi este responsabilă pentru coordonarea activităților legate de Deceniul de incluziune a rromilor.

Legea va susține doua mari categorii de activități:

a) asistență tehnică între țări, pregătirea și organizarea de ateliere de lucru, seminarii, în contextul completării și aplicarii planurilor naționale de acțiune din cadrul programului;

b) monitorizarea și evaluarea aplicării programului de incluziune în cadrul celor opt țări organizatoare ale Deceniului.

Programul de Incluziune sociala

După semnarea acordului de împrumut din data de 5 iulie 2005, dintre Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Guvernul României reprezentat de Ministerul Finanțelor, Agenția Națională pentru Romi a participat la trei întâlniri de lucru organizate de Ministerului Muncii, Solidarității și Familiei. În cadrul acestor întâlniri s-au elaborat documentele necesare derulării financiare a proiectului de incluziune socială, dupa cum urmează:

nota de fundamentare pentru achiziționarea de echipamente și servicii;

convenție menită să reglementeze raporturile, sarcinile și atribuțiile celor două instituții în

implementarea componentei Proiectului de Incluziune socială, privind „Dezvoltarea capacității de incluziune socială a populației de etnie romă”;

nota pentru constituirea unei comisii de selecție oferte

Proiecte de dezvoltare comunitară în România

ANR a inițiat în data de 26.07.2006 procesul de consultare cu instituțiile centrale cu scopul de a introduce în bugetul fiecărui Minister de resort resurse financiare pentru implementarea măsurilor din programele de dezvoltare comunitară elaborate în urma vizitelor de lucru realizate în comunitățile de romi. Rezultatul acestor întâlniri a fost stabilirea responsabilităților și modalităților aplicării măsurilor din programele de dezvoltare comunitară pentru instituțiile implicate. Un alt obiectiv al acestor consultări îl constituie identificarea mecanismelor de finanțare a planurilor de acțiune sectoriale ale deceniului. Aceste activități inter-instituționale au de asemenea impact asupra întăririi capacității instituționale ale ANR.

Agenția Națională pentru Romi este implicată în multe alte programe și proiecte printre care și elaborarea documentelor pentru introducerea la prima rectificare bugetară a unui program de finanțare a proiectelor de mică infrastructură în 10 comunități locale din Romania, precum și continuarea elaborării documentelor pentru începerea unei campanii de informare cu privire la accesul la serviciile de sănătate pentru femeile din comunitățile de romi. Se află în stadiu avansat de elaborare o circulară, în urma unui acord de principiu între Agenția Națională pentru Romi și Ministerul Agriculturii, Apelor si Pădurilor prin care, alături de femei și tineri, vor fi trecuți în Planul Național de Dezvoltare Rurală si populația romă ca grup dezavantajat.

Masuri pentru perioada următoare:

– Organizarea și funcționarea la ANR a organismului de monitorizare a incluziunii sociale a romilor;

– Introducerea politicilor pentru romi în documentele strategice de planificare a utilizării fondurilor din bugetele naționale și de la Uniunea Europeană;

– Întărirea capacității membrilor ANR și a structurilor sale regionale și județene de accesare a fondurilor post aderare;

– Alocarea fondurilor de la bugetul de stat, pentru strategiile sectoriale elaborate de instituțiile cu

responsabilități clare în implementarea Strategiei Guvernului de îmbunătățire a situației romilor și care să se concentreze pe măsurile asumate în raportul de monitorizare al CE.

– Optimizarea dialogului și cooperării inter-instituționale, la nivel central și local, între instituțiile care planifică, coordonează și implementează politici publice pentru romii din România.

B. Misiunea Centrului Național de Cultură al Romilor este "de a proteja patrimoniul cultural și identitatea culturală ce aparțin etniei rome, de a pune în valoare moștenirea culturală a romilor și de a promova în circuitul național și internațional valorile spiritualității romilor". SITE

Centrul National de Cultura al Romilor a fost constituit prin HG 834/2003, ca instituție publică în subordinea Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, și are ca obiectiv central al activității sale conservarea și promovarea culturii tradiționale rome, dar și constituirea și difuzarea culturii moderne a etniei. Obiectivele principale ale CNCR decurg din Legea 430/2001 referitoare la Strategia de îmbunatatire a situației romilor: înființarea unui ansamblu muzical coregrafic, a unui teatru, a unui muzeu al romilor, conservarea tradițiilor și meșteșugurilor tradiționale. Din anul 2004, CNCR a încheiat un protocol referitor la înființarea unei secții pentru romi în cadrul proiectului „Sibiu – Capitala Culturală Europeană”, participând, de-a lungul celor patru ani (2004-2008), cu peste o suta de artiști: pictori, meșteșugari, tarafuri vestite în toate zonele țării, fanfare și dansatori. În urma acestor ediții ale Festivalului de la Sibiu, CNCR a fost invitat să participe la doua festivaluri internaționale, respectiv – în 2006 la Ulm si în 2007 la Fellbach, Germania. Din anul 2008 director al CNCR, devenit din anul 2009, prin H.G. nr. 609/2009, CNCR Romano Kher, este doamna Mihaela Zatreanu.