Evaluarea Riscului Prin Metoda Scorurilor In Operatiunile Bancare DE Creditare

Cuprins

Anexa 1 – dischetă

Anexa 2 – prelucrări bilanț B.C.R.

Bibliografie

=== an dis ===

Analiza factoriala discriminanta (AFD)

In cadrul analizei factoriale discriminante este obligatorie prezenta unei variabile “explicate”, dependenta de variabilele explicative, care sa imparta indivizii in mai multe clase.In cazul studiat variabila explicata este Categorii,variabila booleana care are doua stari:

0 – clientul primeste credit;

1 – clientul nu primeste credit.

In tabelul de mai jos sunt impartiti clientii dupa modelul folosit de B.C.R. s.a., model ce va folosi drept fundament al analizei.

Se observa ca in grupa 0 (G_1:0) sunt cuprinsi zece agenti economici (n1=10),iar in grupa 1 (G_2:1) numai cinci agenti economici (n2=5).

Deoarece numarul de grupe este minim admis q=2, putem determina un singur factor de discriminare uR7 unic determinat,respectiv o unica functie de discriminare:

Z = u1x1+u2x2+….+u7x7.

Reamintim ca scopul analizei este de a determina o variabila explicativa artificiala (scor) care sa exprime cat mai apropiat de realitate separarea indivizilor in clase si ,in acelasi timp,care sa poata realiza repartizarea unui nou individ intr-una din clase.

Analiza statistica este fundamentata pe modelul matematic prezentat in subcap. 3.1 si debuteaza cu calcularea cetroizilor,respectiv a deviatiilor standard la nivel de grupe si la nivel global ,pentru intregul nor de puncte.

Se observa ca variabilele acoperirea dobinzii si garantii sunt mai omogene fata de celelalte fapt ce diminueaza din capacitatea lor discriminanta.La polul opus se afla variabilele lichiditate curenta, grad de indatorare si solvabilitate care au o inertie mare fata de centroizi.

Deducem matricea de covarianta V = (skj) ; , in care regasim legaturile strinse dintre LC si S sau RAC si RCP, legaturi puse in evidenta si in cadrul ACP.

Calculam de asmenea matricea de covarianta pentru interiorul claselor W = W1+W2, valorile cele mai mari indicand variabilele cele mai discriminante.

Functia scor pe care ne-am propus sa o determinam este de fapt o ecuatia liniara a unei axe pe care proiectam norul de puncte, axa ce are proprietatea de a minimiza patratul proiectiilor puctelor din interiorul claselor, repectiv de a maximiza patratul distantelor dintre centroizii claselor.

Presupunem ca avemun vector u de norma 1, uR7 care genereaza o axa , ={u / R}.Proiectarea punctelor pe acesata axa se rezuma la ecuatia:

uTVu = uTWu + uTBu ;

V = W + B ;

Alegerea celei mai discriminante axe revine la maximizarea expresiei:

= (uTBu)/(uTVu) ;

cu conditia:

uTu = 1 ;

Dupa prelucrare ajungem la relatia :

V-1Bu = u ;

Vectorul propriu u selectat corespunde valorii proprii cea mai mare a matricei patratice V-1B, care da cea mai mare putere de discriminare.

Pentru a repera cu mai multa acuratete care dintre variabilele explicative contribuie cel mai mult la caracterizarea claselor,deci sunt puternic corelate cu , reproducem mai jos cateva teste utilizate :

Wilks’ Lambda () – valoare calculata ca raport intre covarianta in interiorul grupelor si covarianta totala, ia valri intre 0 – discriminare totala ,si 1- nu discrimineaza.

Partial lambda () – este Wilks’ Lambda asociata contributiei variabilei respective la puterea de discriminare a modelului.Valori apropiate de 1 indica o influenta mare la puterea de discriminre a modelului.

F-remuve – reprezinta testul F pentru variabila respectiva .Valorile indica cu cat se modifica reprezentarea informatiilor initiale in momentul in care variabila respectiva este scoasa din model.

1-Toler – este valoarea (R-sqr) care masoara redundanta respectivei variabile fata de toate celelaltevariabile din model.

P-level – reprezinta nivelul de precizie cu care au fost calculate rezultatele.

In urma aplicarii regulei de decizie din subcap.3.1 au fost evidentiate variabilele lichiditate, grad de indatorare si rentabilitatea capitalurilor proprii care au o influenta mare asupra funtiei de discriminare.

Aceleasi influente le regasim sub forma coeficientilor standardizati (uj) ai vectorului propriu corespunzator functiei de discrimnare.Gradul de reprezentare a acestuia este de 100%.

Radacina canonica se poate exprima acum sub forma liniara conventionala:

Root 1 = (uj ) , j=1..7 ;

Sunt prezentate de asemenea corelatiile dintre variabilele explicative si radacina canonica. Termenii sunt asemanatori cu factor loadings din ACP. Se observa ca variabilele cel mai bine corelate cu radacina canonica sunt lichiditatea curenta, solvabilitatea si rentabilitatea capitalurilor proprii.

Scorul de separare (cutting score ) il putem calcula cu ajutorul centroidului radacinii canonice calculat petru fiecare clasa in parte:

Scorul de taiere este utilizat cu functiile de clasificare folosite pentru fiecare grupa. Un client este introdu in clasa pentru care obtine cel mai mare scor de clasificare in valoare absoluta.

Functiile scor vor avea urmatoarea forma liniara:

(G_1:0) Z1 =-45.66 -0.03*LC+0.16*S+0.01*GI+2.3*RAC-0.17*RCP+3.99*AD+13.13*GAR ;

(G_2:1) Z2 =-75.55 -0.01*LC+0.31*S+0.01*GI+0.97*RAC-0.32*RCP+5.09*AD+5.39*GAR ;

Clasificarea clientilor propusa fata de cea initiala este realizata cu grad maxim de acuratete,asa cum se poate observa si in tabelele de mai jos:

Scorurile nestandardizate, pentru fiecare client in parte, calculate cu ajutorul functilor Z1 si Z2 sunt prezentate in tabelul de mai jos.Se observa ca scorurile pentru indivizii din clasa 1 sunt negative in timp ce scorurile pentru indivizii din clasa 0 sunt pozitive.

Reprezentarea grafica pune in evidenta clar cele doua clase de indivizi (gr.9):

Gr. 9

Probabilitatile posterioare sunt probabilitatile ca unul dintre clientii deja clasificati sa treaca in alta clasa.Este de fapt tratata zona de incertitudine dintre cele doua clase.In cazul de fata aceasta zona este foarte rsdusa ceea ce arata ca functiile scor calculate au un inalt nivel de precizie in clasificare.

=== Cap 1 ===

1.1 Conceptul de sistem financiar-bancar și rolul său în economia monetară

Sistemul financiar bancar constituie sistemul cibernetico-economic alcătuit din mulțimea intermediarilor financiari dintr-o economie, cum ar fi băncile, societățile de investiții și altele și care au rolul de a transfera fondurile bănești din locurile în care ele sunt în surplus în acele locuri în care ele sunt în deficit.

Conform cu teoriile de mare actualitate: neokeynesismul și monetarismul modern, în economie acționează trei mari categorii de participanți (denumiți agenți ultimi sau unități de cheltuieli) care, apreciate după rezultatul bugetului lor, sunt:

unități excedentare, care economisesc și caut plasament pentru aceste economii: aceste unități sunt de fapt gospodăriile;

unități deficitare, ale căror cheltuieli de dezvoltare sunt în principal, superioare propriilor lor acumulări: aceste unități sunt considerate în general întreprinderile nonfinanciare, și, în fine

unități cu situații alternative, aici regăsim administrația și exteriorul (acesta din urmă ca expresie a intervenției agenților economici externi pe piața internă).

În această accepțiune se pornește de la considerarea ecuației general acceptată: economii=investiții, care exprimă orientarea fluxului economic general și deci relevă faptul esențial că în economie există doi poli: împrumutătorul final și împrumutătorul ultim, participanți preponderenți ai procesului de redistribuire a capitalului în economie, între care se desfășoară multiple circuite.

Un prim circuit este reprezentat de datoria primară:

Figura 1.1.1 Piața financiară bancară

În cadrul acestui circuit, întreprinderile nonfinanciare emit acțiuni și obligațiuni pe care le vând gospodăriilor atrăgându-și astfel capitalul suplimentar de care au nevoie.

De asemeni, întreprinderile nonfinanciare recurg la împrumuturi pe termen mediu și lung prin efectele comerciale pe care le semnează, urmărind același scop.

Gospodăriile achiziționează astfel active financiare aducătoare de dobânzi și dividende fie prin subscriere, fie prin accesul la piața de capital, bursa de valori.

Remarcăm faptul că gospodăriile nu-și angajează integral economiile în acest circuit, acordând interes și pentru activele lichide și că această finanțare directă nu apelează la intermediari financiari.

Intermediarii financiari au rol deosebit în cadrul datoriei secundare.

Figura 1.1.2 Piața financiară secundară

Datoria secundară este compus din ansamblul titlurilor de creanță pe termen scurt, mediu și lung emise de intermediarii financiari în contrapartida titlurilor datoriei primare pe care aceștia le cumpără.

Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari (respectiv băncile comerciale și banca de emisiune). Ei emit active secundare, zise și indirecte, constituite esențial prin diferitele forme de monedă în circulație.

O altă categorie de intermediari financiari, intermediarii financiari nonbancari, în principal organisme specializate în colectarea economiilor (case de economii, factori de pensii, companii de asigurări) nu au putere să creeze monedă. Acestea emit în principal quasi-monedă și uneori și active financiare specifice: valori mobiliare.

Totalitatea relațiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi și persoane, între acestea și intermediari bancari, precum și a raporturilor dintre bănci și alte instituții de credit privind transferul de disponibilități monetare ca formă specifică de circulație și fructificare a capitalurilor, formează piețele de capital sau piețele creditului.

Potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii piețelor, distingem:

piața capitalurilor sau piața financiară;

piața monetară;

piața valutară.

Piața capitalurilor implică forme specifice având drept obiectiv investițiile pe termen lung, respectiv tranzacții asupra acțiunilor și obligațiunilor sau a altor titluri derivate, fie în momentul emisiunii lor, prin subscriere, fie prin operații ulterioare la piața secundară, bursa de valori.

Piața monetară sau piața creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt.

Piața valutară are drept obiect fluxurile de capital din și către exterior.

Granițele dintre aceste piețe nu pot precis delimitate, pe de o parte, deoarece între ele există legături foarte strânse, iar, pe de altă parte, participanții operează pe mai multe piețe în același timp.

Piața monetară sau piața creditului funcționează cu participarea amplă a populației, a firmelor și îndeosebi a intermediarilor bancari, instituții cu largă funcționalitate pe această piață.

În cadrul pieței monetare distingem:

piața monetară (clasică);

piețele paralele.

Piața monetară, așa-zisă clasică, are mai multe ipostaze:

(piața monetară) sau piața scontului și

piața monetară propriu-zisă (interbancară).

Considerate ca două părți complementare ale pieței monetare clasice.

Ansamblul relațiilor din piața monetară sunt reprezentate în figura 1.1.3, care poartă amprente specifice sistemului bancar englez prin prezența băncilor de compensare sau decontare (clearing banks) și a caselor de scont și de garanție, în fapt instituții bancare participante la procesul de creditare.

Figura 1.1.3 Relații între piața monetară clasică și piețe paralele

În prima sa ipostază (piața monetară) sau piața scontului pe termen scurt cuprinde un cadru larg de relații privind, pe de o parte, mobilizarea disponibilităților monetare de la întreprinderi și persoane la instituțiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite, de către bănci, firmelor sau persoanelor.

Termenele de creditare pe această piață sunt la vedere sau pentru maxim 18-24 luni în sistemele bancare europene.

Resursele mobilizate pe această piață sunt, de regulă, disponibilitățile curente ale firmelor și persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau al conturilor curente.

O parte importantă a tranzacțiilor pe această piață privește transferul de resurse între instituțiile bancare care au acces la izvorul principal al creditului, banca de emisiune, și cele care prin dimensiunea, specializarea sau statutul lor, n-au acest acces.

Astfel, unele instituții participante sunt structural creditoare cum ar fi instituțiile de credit ce mobilizează economiile, casele de economii, cooperative de credit, societățile de investiții, societățile de plasament, companiile de asigurări, fondurile de pensii, în general investitorii instituționali.

Alte investiții de credit sunt structural debitoare:

băncile de credit pe termen mijlociu și lung;

instituțiile de credit pentru vânzare în rate;

societățile de leasing, ș.a.

Principalii participanți sunt băncile de depozit care prin natura lucrurilor pot fi, respectiv, în ambele ipostaze.

Nivelul dobânzii pe această piață și, în special, rata dobânzii de la zi la zi pentru efectele private (comerciale) reflectă cel mai veridic lichiditatea sistemului financiar-bancar, deci a economiei.

În a doua sa ipostază, piața monetară propriu-zisă (interbancară), este cea în care în principal băncile își împrumută, una alteia, sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare, zilnice, în legătură cu lichiditatea soldurilor provenite din operațiuni reciproce, pe termen de 24 ore și mai mari, funcție de necesități.

Buna funcționare a pieței monetare este strâns legată de piața economiilor care poate fi considerată ca piața auxiliară pentru piața monetară.

Piețele paralele s-au format în condiții de dezvoltare economică specifice ca piețe ale creditului independente, cu restrânse canale de comunicare directă cu celelalte piețe aparținând pieței tradițional ea creditului.

Cea mai importantă piață paralelă, prezentă în sistemul financiar bancar al țărilor dezvoltate, este piața eurodevizelor.

Eurodevizele reprezintă creanțe exprimate în valuta unei țări, care se utilizează în afara granițelor naționale de către nerezidenți.

Piața eurodevizelor este o piață a creditului, numirea sa funcțională fiind mobilizarea și redistribuirea prin credite, în scopul fructificării optime a disponibilităților ciclate pe această piață.

Participanții direcți pe această piață sunt băncile autorizate în operațiuni valutare, potrivit legislației fiecărei țări.

Resursele de eurodevize pe această piață au diferite proveniențe: exportatorii, marile societăți transnaționale, băncile comerciale și cele de emisiune din diverse țări funcție de rezervele lor valutare. Principalii beneficiari de credit sunt importatorii.

O altă piață paralelă este piața creditului între firme (intercompany market). Această piață reprezintă o formă de emancipare de sub tutelele intermediarilor denumită dezintermediere care asigură participanților un plus de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor bancari.

1.1.1 Rolul băncilor comerciale în sistemul bancar

Un rol deosebit în cadrul datoriei secundare îl au intermediarii financiari bancari. Aceștia acționează prin operarea unor transformări care sunt necesare sau sunt dorite de clienții lor.

În primul rând, intermediarii financiar bancari transformă activele financiare în active lichide promovând preferințele pentru lichidități ale clienților lor.

Deținătorii de active financiare, forme ale datoriei primare, care, prin natura lor, sunt condiționate și riscante, le oferă băncilor spre achiziție (sau le oferă în gaj pentru împrumuturi de care beneficiază) obținând active lichide, expresie a datoriei secundare. Astfel se satisfac cerințe vitale pentru existența și funcționalitatea acestor deținători de asemenea active financiare: gospodării sau agenți economici, întrucât satisfacerea la timp a obligațiilor persoanelor privind lichiditatea sunt hotărâtoare pentru ele și pentru mersul economiei în ansamblu.

În al doilea rând, intermediarii financiari bancari transformă economiile pe termen scurt în împrumuturi pe termen mediu și lung.

Se rezolvă astfel o contradicție fundamentală în fluxul economii-investiții: în timp ce gospodăriile preferă în general să formeze depozite pe termen scurt, în conformitate cu preferințele lor pentru lichiditate, întreprinderile doresc să beneficieze de împrumuturi pe termen mediu și lung, în măsură să asigure înfăptuirea proiectelor lor de dezvoltare.

În cadrul sistemului financiar-bancar s-au afirmat esențial ca instituții monetare, băncile, ca intermediari monetari a căror caracteristică esențială este transformarea activelor monetare în monedă. În acest fel, băncile își aduc aportul de pondere în creația monetară, alături de banca de emisiune, la expansiunea masei monetare.

Băncile comerciale efectuează ca principale operații constituirea de depozite și utilizarea lor în scopul acordării de credite agenților economici. Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obținerea unui profit.

Figura 1.1.4 Relații de credit: directe și prin intermediari

1.1.2 Banca de emisiune și rolul ei în sistemul financiar-bancar

În cadrul sistemului financiar-bancar, banca de emisiune (numită și banca centrală) deține un rol major datorat implicațiilor ample în emisiunea monetară, în procesul de creditare și de dirijare prin credit și monedă a economiei, în operațiile valutare și în alte operațiuni importante din punct de vedere monetar și al creditului.

Substanța funcționalității băncii de emisiune se manifestă prin cinci funcții principale:

de emisiune;

de creditare;

de centru valutar;

de bancă a băncilor.

La rândul lor, fiecare din aceste funcții au sfere de acțiune distincte, dar, prin natura lor, sunt interdependente și intercorelate.

Funcția de emisiune a băncii centrale

Banca Națională a României, banca de emisiune, a luat ființă în anul 1890 după modelul țărilor angajate mai devreme pe făgașul dezvoltării economice.

Activitatea băncii de emisiune se desfășoară sub reglementarea și girul statului, în condițiile în care aceasta este considerată independentă, autonomă.

Uniunea între stat și banca de emisiune se statuează pe temeiul privilegiului de emisiune pe care statul îl conferă pe baza dreptului regalion, atribuit al suveranității statale.

Emisiunea de monedă prin banca centrală se sprijină prin achiziționare și monetizarea activelor monetare sub două forme.

Pe de o parte, banca centrală, ca institut de emisiune, pune în circulație în economie monedă materială (bilete sau piese) sau manuală. Este vorba de o simplă transformare a activelor bancare, băncile restituie, în bancnote și monedă, sumele depuse și înscrise în conturile particularilor și întreprinderilor.

Pe de altă parte, banca centrală emite și girează moneda centrală constituită din soldurile (pozitive) ale băncilor și intermediarilor financiari în conturile lor (la banca de emisiune). Această monedă nu circulă decât pentru reglarea plăților între intermediari și asigură preschimbarea cu toate celelalte forme ale monedei.

În concepția actuală, în special în conceptele monetarismului, emisiunea este un element al politicii monetare, bugetare financiare a statului. Determinantele emisiunii de monedă a bănci centrale sunt:

Avansurile directe către Tezaur actualmente în multe țări cauza principală a creației de monedă centrală. “B.N.R. ține în evidențele sale cont curent al trezoreriei statului (Legea 34/1991 art. 28). Ele reprezintă necesitatea stringentă, în condițiile în care există deficitul bugetar, ca urmare a unui decalaj în timp, între cheltuielile necesare și veniturile reale la bugetul de stat.

În România, prin Legea Finanțelor (art. 14) “se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiunea monetară sau prin finanțare directă de către bănci”.

Conform statutului B.N.R. (Legea 34/1991) împrumuturile acordate statului de aceasta “nu pot depăși dublul capitalului B.N.R. și fondul de rezervă” (art. 31).

În majoritatea statelor banca centrală deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a asigura acesteia suficientă flexibilitate în gestiunea bugetară curentă. Finanțarea pe termen scurt este plafonată în multe cazuri: în Italia la 14% din bugetul anual, în România 10% din bugetul anual (Legea privind finanțele publice, art. 15), în Ungaria 24% din bugetul anual.

Avansurile către buget se acordă prin rescontarea obligațiilor garantate sau prin împrumuturi speciale obținute de tezaur prin înscrisuri ad-hoc. Tot ca înscrisuri sunt considerate deținerile de bonuri de tezaur achiziționate pe piața monetară în cadrul politicii de open market.

Creanțele asupra străinătății. Crearea de monedă este determinată de creșterea rezervei valutare. Cedarea de devize de către bănci și achiziția de valută, de la bănci sau alți agenți economici, necesită sume importante care se asigură prin creația monetară, aceasta deoarece adesea statele își asumă responsabilități în asigurarea stabilității cursului valutar printr-o instituție specifică în cadrul băncii centrale în acest scop.

Creanțele asupra economiei decurg din relațiile dintre banca centrală și celelalte bănci în cadrul pieței monetare.

Piața monetară reprezintă, din acest punct de vedere, cadrul necesar în care se desfășoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operațiuni reciproce sau stingerea datoriilor din compensare.

În derularea operațiilor pe piața monetară banca de emisiune are un rol regulator, intervenind cu regularitate pe această piață, care este pentru ea “liberă” sau “deschisă” (open market).

Intervenția poate fi definită:

fie prin stabilirea nivelului de dobânzi, urmărind ca volumul negocierilor să varieze în raport de această mărime dată (Banca Franței, Banca României);

fie prin stabilirea volumului creditului pe care acesta îl acordă zilnic, urmând ca, cererea și celelalte aferente ce se manifestă, în raport cu acesta, să determine, în condiții de piață, nivelul dobânzii (Anglia, S.U.A.).

Funcția de creditare a băncii de emisiune

În România “B.N.R. stabilește și conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale” (Legea 34/1991, art. 1).

Funcția de creditare decurge direct din funcția de emisiune. Emisiunea bancnotelor, ele însele titluri de credit, înseamnă crearea de mijloace de plată, fapt ce creează băncii un potențial specific.

Forma primară, devenită clasică, a creditării prin emisiune, este reprezentată de mecanismul scontării și rescontării cambiilor.

Rambursarea creditului către banca centrală înseamnă încetarea firească a angajamentului din cambie și totodată decăderea implicită a cambiei din calitatea de titlu de credit. Concomitent, bancnotele care fuseseră emise pe baza existenței și circulației cambiei sunt înapoiate băncii de emisiune și își încetează, pentru raportul de credit respectiv, funcțiile îndeplinite până atunci.

Putem afirma, deci, că decurcând din raportul de credit și servind distribuirea și redistribuirea creditului în economie, emisiunea de bancnote are o durată legată de ciclul proceselor de creditare din economie, fiind strict determinată și legată de desfășurarea lor.

O altă operațiune activă, primordială a băncii de emisiune este achiziția de obligațiuni și bonuri de tezaur ale statului, operații desfășurate de regulă în raport cu băncile și instituțiile de credit care înseamnă recreditare.

Banca de emisiune, prin potențialul său de a gestiona o resursă specifică, emisiunea, prin poziția sa în raport cu celelalte bănci, are un rol major în procesele de recreditare din economie, apărând adesea ca ultim creditor.

Banca de emisiune – centru valutar

În România “B.N.R. stabilește și conduce politica valutară a statului, cooperează cu alte organisme ale acestuia. B.N.R. va acționa ca agent al statului în aplicarea prevederilor oricărei legi vizând controlul valutar.” (Legea 34/1991, art. 32).

În condițiile convertibilității valutare, statul se îngrijește de construirea de rezerve valutare, care, de regulă, se formează și se administrează ca rezerve ale băncii de emisiune.

Sistemul flotării libere, forma generalizată a convertibilității, presupune stabilirea cursurilor, la piață, funcție de cererea și oferta agenților economici, dar, așa cum realitatea o demonstrează, statele sunt nevoite să-și apere politica lor privind nivelul cursului valutar, adesea, prin intervenția directă pe piață, prin influențarea, după nevoie, a cererii sau ofertei (prin suplimentări ale acesteia).

Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenției băncii de emisiune pe piața valutară în scopul asigurării stabilității cursurilor valutare, o sarcină majoră, de o deosebită importanță pentru economia națională.

Banca de emisiune – bancă a băncilor

În România, conform art. 26 și 27 din statutul său (Legea 34/1991) “B.N.R. răspunde din exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tuturor entităților care operează ca societăți bancare în România”. “B.N.R. va acționa ca împrumutător de ultimă instanță pentru societățile aflate în dificultate de plată, în condițiile stabilite de acesta.”

Banca de emisiune este apreciată obiectiv drept “mamă a băncilor” datorită rolului pe care îl joacă efective de către celelalte bănci, rolul de bancă, privind depozitele și mai ales acordând credite.

Principala motivație a construirii de depozite de către înseși băncile comerciale este prudența, necesitatea de a asigura lichiditate. Primind depozite la vedere, băncile au perspectiva perpetuă de solicitare a restituirii, din partea depunătorilor, perspectivă cu ritmuri de desfășurare imprevizibile, astfel că nu trebuie să angajeze, în scopul acordării de credite, toate resursele, și să păstreze, chiar la o altă bancă, rezerve.

O altă motivație a depozitelor la bănci este determinată de necesitatea circulației monedei scriptuale în desfășurarea căreia intervine ca un moment necesar, compensarea creanțelor reciproce între bănci.

În acest cadru, astfel conturat, banca de emisiune se manifestă ca dirijor al politicii monetare și de credit, care înseamnă, primordial, dimensionarea creditului și a fluxurilor monetare, pârghii de implementare a politicilor economice, considerate optime, în perioada respectivă și în afirmarea și realizarea căreia banca de emisiune are un rol hotărâtor.

1.2 Sistemul cibernetic financiar-bancar

Pentru a putea construi schema sistemului cibernetic financiar-bancar simplificat vom introduce o serie de convenții legate de economia monetară, respectiv creația de monedă:

Piața creditului este compusă din două mari piețe: piața monetară și piața valutară. În cadrul pieței monetare vom pune în evidență piața scotului și piața interbancară (open market).

Participanții la aceste piețe sunt instituțiile bancare, în special banca centrală, care are rolul de manager al dinamicii sistemului.

Pe piața monetară vom considera două tipuri mari de active:

active fără risc (R), sunt reprezentate de depozitele la vedere ale băncilor la alte bănci sau banca centrală și, pe de altă parte, deținerile de bani de tezaur sau alte titluri garantate de stat, tranzacționate pe piața monetară în cadrul politicii de open market;

active cu risc (Ar), titluri de credit specifice din diverse sfere ale creditului tranzacționate pe piața scontului.

Astfel, prin sistemul financiar-bancar simplificat vom înțelege acel sistem cibernetic care surprinde trei mari tipuri de procese financiare legate de creația și circulația fluxurilor monetare ce au loc în cadrul general a sistemului economiei monetare.

Primul proces luat în considerare privește raporturile sistemului guvernamental cu banca de emisiune pe paiața monetară și se referă la acoperirea deficitului bugetar prin avansurile directe către Tezaur.

Al doilea proces se referă la stingerea datoriilor prin compensare rezultate în urma tranzacționării pe piața monetară a portofoliilor diferiților participanți la activitatea economică. Acest proces surprinde relațiile dintre banca centrală și celelalte bănci în cadrul pieței monetare.

Al treilea proces, și ultimul abordat, privește raporturile sistemului financiar-bancar cu exteriorul pe piața valutară și se referă la constituirea rezervelor valutare și, implicit, la politica băncii centrale privind nivelul cursului valutar.

Cele trei procese se desfășoară într-o strânsă dinamică și intercondiționare reciprocă, așa cum este ilustrat în figura 1.2.1.

În figura 1.2.1 sunt prezentate principalele legături ce se formează între variabilele și parametrii de control ai sistemului cibernetic financiar-bancar, punându-se în evidență mecanismele feedback corespunzătoare celor trei procese amintite anterior:

mecanismul feedback al acoperirii deficitului bugetar;

mecanismul feedback al formării portofoliilor de active financiare ale băncilor;

mecanismul feedback al formării rezervelor valutare.

În cadrul mecanismului feedback al acoperirii deficitului bugetar prin avansuri directe către Tezaur (I) se observă că deficitul bugetar B este determinat, în primul rând, de cheltuielile guvernamentale PG (limitele 1, 5 și 6) și veniturile nete din taxe H* (linia 2), H* și G* fiind variabile instrumentale aflate la îndemâna sistemului guvernamental.

Totodată, deficitul bugetar depinde și de mărimea V a dobânzii plătite de guvern la datoria publică controlată anterior (linia 3).

Deficitul bugetar B acumulat determină, la rândul său, necesarul de împrumut al sectorului public notat cu R (linia 8). Acesta determină o creștere a cererii masei monetare M (linia 9), creștere ce influențează deficitul bugetar acumulat.

O parte a acestei cereri de suplimentare a masei monetare este acoperită prin avansurile acordate Tezaurului ce constau în emisiuni de bonuri de tezaur și obligațiuni guvernamentale care devin pe piața monetară active financiare.

Tranzacționarea acestor active duce la stabilirea nivelului ratei dobânzii “banilor”, i*, în mod transparent, la piață, funcție de valoarea lor actuală netă (linia 10).

Efectele mecanismului feedback (I) asupra masei monetare vor fi explicate mai amplu în cadrul subcapitolului 1.2.1 “Politica de open market”.

Mecanismul feedback al formării portofoliilor de active ale băncilor (II) surprinde procesul complex al redistribuirii creanțelor generate de activitatea economică pe piața monetară.

Astfel, mărimea volumului masei monetare M existentă în economie este determinată în principal de portofoliile de active ale băncilor (F, Ar) aflate în bilanțul băncii centrale (linia 13). Datorită dinamicii activității economice Y, masa monetară capătă zilnic o nouă formă și structură (linia 17) care se va regăsi în noile portofolii deținute de bănci (, ) (linia 18).

Între noile portofolii de active (, ) și portofoliile existente (F, Ar), pe piața monetară, apare o tensiune măsurată de diferențele ( – F), pentru activele fără risc, respectiv ( – Ar), pentru activele cu risc (liniile 20, 21, 22 și 23). Această tensiune, limitată cantitativ de capitalul social K al băncilor (linia 19) și calitativ de rata profitului net așteptată (linia 24) este preluată de către piața monetară și, sub coordonarea băncii de emisiune conform politici monetare a acesteia, va avea loc recreditarea și redistribuirea (liniile 14, 15 și 16). Concomitent are loc fixarea dobânzilor BUBID-BUBOR, i, pe piața interbancară (linia 25) și, periodic, ajustarea taxei scontului, s, pe piața scontului (liniile 26 și 28).

Coordonarea băncii centrale va fi explicitată mai amplu în subcapitolele 1.2.1 “Politica de open market”, respectiv 1.2.2 “Taxa scontului ca politică de credit”.

În cadrul mecanismului feedback al formării rezervelor valutare (III) se observă că deficitul balanței de plăți externe BP este influențat de dinamica relațiilor de comerț ale economiei cu exteriorul, respectiv variabilele exogene importuri (linia 34), respectiv exporturi (linia 35).

Importurile și exporturile le regăsim în economia monetară sub forma cererii, respectiv ofertei de devize pe piața valutară internă (linia 36). Jocul cererii și ofertei pe această piață determină nivelul cursului de schimb valutar r (linia 37).

Rezervele constituite de banca centrală Rv sunt influențate ca volum de rata de schimb valutar (linia 38), având rolul de a asigura regularizarea plăților în valută (linia 33) cu scopul de a menține un curs valutar echitabil, ce asigură competitivitatea mărfurilor naționale și, totodată, recuperarea cheltuielilor și obținerea de profit la nivelul standardelor internaționale.

În altă ordine de idei, considerăm că rata așteptă a profitului net este direct proporțională cu rata dobânzii i* (linia 12), invers proporțională cu inflația P (linia 29) și expusă la perturbații exogene (linia 30). Totodată, considerăm că nivelul prețurilor este generat indirect de piața monetară ca oglindă a economiei reale (liniile 32 și 39) și supus de asemenea la perturbații exogene (linia 7).

În concluzie, mecanismul feedback al reglării dinamice a volumului masei monetare existente în economie funcționează pe baza principalelor instrumente de politică monetară. În esență, prin politică monetară vom înțelege exercitarea controlului băncii de emisiune și autorităților monetare asupra lichidității economiei, asupra ofertei de bani.

Principalele instrumente de politică monetară sunt: operațiunile pe piața deschisă, respectiv rata scontului sau dobânda de refinanțare.

Prin intermediul acestor instrumente, banca centrală poate spori sau reduce oferta de bani din economie, fapt de determină, până la urmă, creșterea sau scăderea cererii agregate pe piața bunurilor și serviciilor.

Scopurile urmărite prin politica monetară sunt stabilizarea nivelului prețurilor pe termen lung și, în consecință a ratei inflației, și stabilizarea output-ului real în jurul nivelului său potențial pe termen scurt.

1.2.1 Operațiunile pe piața liberă (open market)

(OPD) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară, având următoarele trăsături specifice:

nivelul dobânzii practicate variază funcție de evoluția pieței și de politica băncii centrale;

în desfășurarea operațiunilor, banca centrală are un rol activ. Aceasta inițiază alimentarea pieței monetare cu lichidități, în special prin oferte proprii.

permit băncii de emisiune să acorde dar să se și împrumute pe această piață, reducând astfel lichiditățile băncilor și prin aceasta ale economiilor naționale.

Creanțele ce fac obiect tranzacțiilor la piața liberă sunt diferite: efectele de comerț, warante, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare și de consum, etc. Cele mai frecvente creanțe ce fac obiectul tranzacțiilor sunt bonurile de tezaur.

Bonurile de tezaur sunt titluri de credit pe termen scurt, cu nivel de dobândă competitiv, ca urmare a negocierii pe piața liberă, garantate de către stat și cu un nivel ridicat de lichiditate, astfel că inspiră preferințe pentru plasament.

Intervenția băncii de emisiune la piața liberă conduce la o redistribuire a acestora între bănci, redistribuire ce are un rol important în influențarea plasamentelor de credit în economie.

Întrucât deținerile de bonuri de tezaur constituie un anumit segment de active, mărimea acestui segment va determina (prin diferență), în raport de un anume volum de resurse date ale băncilor comerciale, partea ce poate fi angajată în credite acordate economiei. Concomitent are loc un flux sau reflux de numerar în circulație.

Decurgând din concepte keynesiste și considerate și de monetariști, respectiv de M. Friedman, ca singură metodă accesibilă și eficientă, operațiile la piața liberă au unele limite și implică unele contradicții.

Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acționând în sensul unic al creșterii volumului pieței efectelor publice sunt factori care diminuează rolul regulator al operațiilor la piața liberă asupra capacității de creditare a băncilor și a masei monetare în circulație.

1.2.2 Manevrarea taxei scontului ca politică de credit

taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadru operațiunilor de rescontare.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziție fermă, cu plata imediată, a unor creanțe în termen, prezentate de băncile comerciale.

Operațiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:

se desfășoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil;

inițiativa operațiunilor și oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune având doar un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;

furnizează la nevoie lichidități băncilor comerciale.

Acțiunea taxei scontului influențează piața capitalurilor, sfera creditului și respectiv ritmul desfășurării activității economice în ansamblul ei.

Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporește eficiența utilizării creditelor pentru întreprinzători și-și orientează în sensul dezvoltării activității lor pe baza asigurării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creșterea taxei scontului având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, are ca efect înrăutățirea condițiilor de acțiune a creditelor și duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare.

Manevrarea taxei scontului acționează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creșterea taxei scontului și al nivelului general de dobânzi atrage în țară capitaluri străine. Abundența de capitaluri prezentă duce la scăderea ratei dobânzii. Astfel, prezența capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în sensul restrângerii accesului la credite.

Realitatea demonstrează că reglarea fluxurilor monetare cu ajutorul acestui instrument nu are întotdeauna efectele scontate datorită perturbațiilor și întârzierilor generate în general de faptul că înfăptuirea investițiilor, implicând alocarea capitalurilor pe termen lung, este orientată de alte cursuri de perspectiva pe care le au vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjunctura momentului pe care taxa scontului o poate determina.

=== Cap 2 ===

2.1 Conceptul de credit. Trăsături caracteristice

Creditul este operațiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privește două părți: o parte acordă creditul iar cealaltă se îndatorează, deci o valoare actuală este transmisă de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp în condițiile specifice în acordul de credit.

Esența raportului de credit reiese din analiza trăsăturilor caracteristice:

Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și denotă angajările sale.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Preponderent, în calitate de creditori se afirmă întreprinderile, care, pe de o parte manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare, iar pe de altă parte, prin repartizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapte ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale.

Creșterea veniturilor populației prin angajarea în procesele economice concomitentă cu creșterea nivelului de economisire, caracteristică a evoluției contemporane în toate țările dezvoltate, a făcut din populație un factor major în desfășurarea raporturilor de credit, în primul rând în postura de creditor.

Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri și necesită, în consecință, adesea, angajarea unei granții.

În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului de aici necesitatea ca bancherul să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a disculta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea primordială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa.

În cazul garanției solidare garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiul.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietatea debitorului, atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru acesta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut de debitor să aibă o legătură cu creanța, iar creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi:

de preferință (de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă garanția);

de urmărire (dacă se schimbă proprietarul);

de reținere (păstrarea obiectului gajului) și

de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire, poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi generale și speciale respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauție suplimentară, și nu un suport al unui risc mai mult decât probabil. Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare și mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100 (în soluții recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe).

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumut (principal).

Dobânda este caracteristica esențială a creditului. În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ’70 s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

e) Tranzacția. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschi în cadrul căruia împrumuturile efective intervin al intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului.

Consemnarea și transferabilitatea

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate. Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

Fixarea instrumentelor de plată și a creanțelor se efectuează prin negociere directă între părți sau în cadrul piețelor de capital și financiare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni. În practica bancară transferabilitatea permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capitalurilor temporar disponibile.

2.2 Sferele creditului. Activele financiare

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:

persoana creditorului;

modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului;

dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutului;

obiectul creditului și sfera de utilizare;

duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar și creditul de consum.

Creditul comercial

Constă în acordarea de credite sub formă de marfă acționând în sprijinul realizării mărfurilor. Acest tip de credit îmbină, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale și, pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital, care se angajează, de fapt, să plătească marfa după vânzarea ei.

Creditul comercial acționează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte resurse, de pildă la creditul bancar.

Totodată creditorul, producător de mărfuri, poate beneficia, la rândul său, de credit comercial primit de la furnizorii săi de materii prime, astfel creditul comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate.

Creditul comercial suplinește fluxuri financiare într-o sferă largă a economiei naționale și astfel întreprinderile, societățile comerciale, ș.a., prin natura lor întreprinderi nonfinanciare de fapt, asigură circuitul, repartizarea și redistribuirea de fonduri financiare în economie.

O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate: cambii și alte efecte, ceea ce permite transferabilitatea creanțelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă bănci sau societăți financiare.

Transferul creanței către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar.

Creditul bancar

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile dintre bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Principalele credite acordate de bănci sunt următoarele:

Avansurile în cont comun sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au termen de rambursare.

De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilității.

O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici și nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regulă, în corelație cu dobânda de piață și, în mod obișnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii a unui comision.

Linia de credit este sistemul general de acordare a creditelor, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru.

Într-o formă primară, linia de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

Linia de credit confirmată pe baza unui acord scris reprezintă o formă mai favorabilă între întreprinderi în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pentru o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor noi credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și necesitate de activitatea de producție, asigurând întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-à-vis de bănci, o motivație clară și condiționare a utilizării lor și adesea garantare. Astfel, după modul lor de asigurare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Totuși, în mod practic, soluțiile optime de acoperire a necesităților de investiții și de majorări de capital fix se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

Creditul obligatar

Creditul obligatar se referă la relațiile de credit în care debitorii (de regulă statul sau întreprinderile economice) emit obligațiuni, iar creditorii le cumpără devenind deținători sau subscriitori ai acestora, angajându-ș astfel capitalurile în vederea obținerii unui venit sigur sub forma principală de dobânzi.

Obligația este un titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitor).

O mare parte a obligațiunilor sunt emise de stat, fie de către Ministerul Finanțelor, fie de instituții locale, pentru acoperirea deficitului bugetar. Totodată, emisiunea de obligații este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi, deoarece având o structură dată a deținerilor (și deținătorilor de capital) și prin acesta, o repartizare dată în poziția puterii în consiliul de administrație, evită noile emisiuni de acțiuni ca sursă de sporite a capitalurilor, situație care ar putea trece la schimbarea raporturilor de forțe.

Procurarea de resurse prin emiterea de obligațiuni s-a dezvoltat și în domeniul capitalului circulant, obligațiuni cunoscute sub numele de bonuri de depozit și prin natura lor sunt bilete de ordin negarantate.

Obligațiile se vând în mod curent între întreprinderi și bancă și între bănci și banca centrală, în cadrul operațiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare.

Creditul ipotecar

Creditul destinat activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă proprietatea imobiliară.

Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și împrumutat, în care se prevede, în general:

proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului;

condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;

penalitățile în caz de nerambursare anticipată, parțială sau completă a împrumutului;

circumstanțele în care, prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate vinde proprietatea.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă capitalurile disponibile pe termen lung. Principalele instituții ce constituie asemenea resurse sunt: casele de economii, companiile de asigurări pe viață, băncile și societățile ipotecare și chiar și băncile comerciale.

Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale, destinat acoperirii costului bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Cea mai mare parte a creditelor de consum există și se acordă sub forma creditelor eșalonate, formă în care termenii creditării: scadența, cuantumul ratelor, etc. se stabilesc la acordarea creditului.

O formă deosebită în deplină dezvoltare ce aparține creditelor eșalonate îl reprezintă creditul revolving, apărut la sfârșitul anilor ’30. Această formă s-a extins îndeosebi odată cu amplificarea utilizării cărților de credit.

Elementele caracteristice acestui credit sunt:

se acordă în cadrul unei convenții stabilite între părți;

permite consumatorului să efectueze cumpărăturile sau să obțină împrumuturi fie direct asupra creditorului, fie indirect, prin cărțile de credit, în momentul oportun pentru el;

consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăți parțiale, periodice, după disponibilități.

Prin facilitățile acordate beneficiarului de credit și prin costurile diminuate, această formă tinde să devină preponderentă în relațiile de credit de consum.

2.3 Profitabilitate și risc pe piața financiar-bancară

Principalii “jucători” pe piața financiar-bancară sunt instituțiile bancare ce dețin portofolii de active financiare diversificate atât ca formă, dar mai ales ca nivel de risc.

În cadrul unei bănci, portofoliul de active financiare este constituit funcție de aversiunea față de risc a echipei manageriale, dar și în funcție de operațiunile pe care aceasta este obligată să le efectueze în numele clienților săi, la cererea expresă a acestora.

În continuare vom analiza formarea portofoliilor sub primul aspect – echipa managerială, iar apoi prin prisma celui de-al doilea aspect – clienții băncii, cu implicațiile specifice ale fiecăruia.

2.3.1 Valoarea și prețul activelor financiare

Fiecare active financiar are o valoare. Pentru a estima această valoare, echipa managerială utilizează de obicei, modele de evaluare a activelor.

Termenul de valoare este utilizat, însă, în contexte diferite, depinzând de scopul urmărit. Astfel, se utilizează termeni cum ar fi: valoare de patrimoniu, valoare de lichiditate, preț de piață și valoare intrinsecă (fundamentală).

Valoarea de patrimoniu este valoarea unui activ așa cum apare în bilanțul contabil al firmei.

Valoarea de lichidare este suma totală ce s-ar obține dacă un activ ar fi vândut individual și nu ca parte a unui ansamblu de valori.

Valoarea de piață este prețul activului pe piață. Aceasta este determinată ca urmare a raportului dintre cererea și oferta care se confruntă pe piața financiară.

Valoarea intrinsecă (reală) a unui activ poate fi determinată ca valoarea actuală a venitului viitor așteptat al activului. Sub acest aspect, valoarea reală a activelor financiare este influențată, în principal, de următoarele două elemente:

Venitul așteptat al activului. În cazul investiției (cumpărării) unui activ financiar, în forma cash flow-ului care va fi generat de activul respectiv pe perioada deținerii sale în portofoliul băncii.

Acest principiu este adevărat indiferent dacă activul financiar respectiv este o datorie, o obligațiune sau orice combinație compusă din astfel de active.

În cazul ideal: activ fără risc și rata dobânzii stabilită pentru fiecare perioadă de timp n pe care activul este generat, notată r(n), n=1,2,…, atunci, cash flow-ul adus de investiția X u.m. este dat de:

Rezultă că dacă se obține un venit viitor Vn în n perioade de timp fixate, cu condiția de a investi astăzi X, atunci valoarea actuală a unei plăți Vn peste n perioade de timp este exact X(n), deci valoarea curentă actualizată a lui Vn

, n=1,2,…

Dar investiția X aduce în fiecare perioadă n venit, deci:

Dacă rata dobânzii rămâne constantă și orizontul de timp este n finit, avem:

care reprezintă valoarea actuală a tuturor veniturilor așteptate ale investiției respective.

Gradul de risc al activului este dependent invers proporțional de performanțele economice și financiare ale instituției eminente, deci poate fi estimat cu ajutorul diagnosticului financiar complet al acesteia.

În portofoliul băncilor comerciale o pondere însemnată o au creditele acordare (din punct de vedere contabil au valoare de active). Principalele sectoare beneficiare ale acestor credite sunt: sectorul privat (firmele și persoanele fizice), sectorul bancar (alte bănci decât cea care acordă creditul) și sectorul guvernamental.

Vom aborda fiecare dintre aceste sectoare sub aspectul riscului economic și financiar.

2.3.2 Riscul de faliment al întreprinderilor

Riscul de faliment interesează atât creditorul potențial cât și managerul firmei.

Majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unor metode de predicție a riscului de faliment pornind de la grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau slăbiciune a societăților comerciale.

În principiu se determină o funcție care estimează probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi și, în consecință, să fie în imposibilitatea de a-și onora clienții și băncile care i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă).

Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face față obligațiilor scadente care rezultă, fie din angajamente anterioare contractate, fie prin operații curente, a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.

Firma poate cunoaște greutăți financiare periodice cum ar fi întârzierile plăților în anumite momente ale anului sau periodice. Chiar dacă viabilitatea firmei nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorit perturbațiilor periodice.

Riscul de faliment este analizat sub următoarele aspecte esențiale pentru procesul decizional.

2.3.2.1 Riscul economic (sensibilitatea profitului)

Profitabilitatea și riscul de a înregistra pierderi sunt două rezultate contradictorii la nivelul firmei.

Problema esențială constă în a determina un anumit nivel de risc pentru a maximiza profitabilitatea pe care riscul asumat o permite.

Riscul poate însemna și variabilitatea profitului față de media profitabilității din ultimele exerciții financiare.

Variabilitatea profitului la o variație a nivelului de activitate al firmei este denumit efect de levier de exploatare (elasticitate), notat cu “l”.

Ca indicator de măsurare a activității se folosește cifra de afaceri (CA), caracterizată printr-un anumit volum al cheltuielilor variabile (V), al cheltuielilor fixe (F), al profitului brut (P) și al unui anumit grad de profitabilitate (punct mort = PM).

Folosim relațiile:

P=CA-V-F

V=CA-v

unde v – coeficientul cheltuielilor variabile

p=ca (1-v) – F

Se poate deduce din (3) dispersia și abaterea medie pătratică a profitului , ca măsuri a riscului de faliment, în raport cu variația componentelor cifrei de afaceri:

Rezultă că riscul de faliment este cu atât mai mare cu cât variabilitatea cifrei de afaceri este mai mare și cu cât marja asupra cheltuielilor variabile (1-v) este mai mare ca urmare a variației nivelului de activitate.

Efectul de levier de exploatare (l) se poate calcula ca raport al variației profitului de exploatare () față de variația cifrei de afaceri (), deci ca profit marginal. Această relație poate evidenția influența asupra profitului a poziției întreprinderii față de pragul de rentabilitate (PM):

dar

atunci efectul de levier (l) se determină astfel:

Ceea ce dovedește dependența riscului economic de variația cifrei de afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate: cu cât cifra de afaceri este mai îndepărtată de pragul de rentabilitate, cu atât întreprinderea este mai puțin riscantă (în apropierea pragului de rentabilitate întreprinderea este mult mai riscantă).

2.3.2.2 Riscul financiar

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub incidența structurii financiare a firmei.

Capitalurile împrumutate, prin mărirea lor și prin suportarea sistematică a unor cheltuieli financiare aferente (dobânzi, comisioane), antrenează o variabilitate a rezultatelor, o majorare a riscului financiar.

Analiza riscului financiar poate fi abordată similar celei a riscului economic, cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare (dobânzi aferente capitalurilor împrumutate), care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate.

unde: PM’ – pragul de rentabilitate financiară;

R – cheltuieli fixe de exploatare (exclusiv dobânda);

Dob – dobânda ca o cheltuială fixă financiară;

v – ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri.

Evaluarea riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilității financiare:

dar

unde: PC – profitul curent (după deducerea dobânzii);

CA – cifra de afaceri.

PC – profitul curent

PC = CA – V – (F + Dob)

V = v*CA

unde F + D – cheltuieli fixe

F – cheltuieli de exploatare

Dob – cheltuieli financiare

Incidența îndatorării asupra poziției cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate se confirmă și prin relația efectului de levier financiar. Apelarea la credite conduce la creșterea riscului economic, creștere datorată riscului suplimentar de îndatorare.

Influența îndatorării asupra rentabilității financiare este determinată de diferența dintre rentabilitatea economică și rata dobânzii și de pragul de îndatorare (levierul). Astfel, după cum se observă în figura 2.3.2.2

Figura 2.3.2.2 Corelația dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică și rata dobânzii

dacă Rec>Rdob, atunci rentabilitatea financiară este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare;

dacă Rec < Rdob, atunci rentabilitatea financiară este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare a firmei.

Se observă că variabilitatea rentabilității financiare depinde de variabilitatea rentabilității economice (riscul economic) și de gradul de îndatorare (riscul financiar).

Dacă atunci dispersia rentabilității financiare va fi:

deci riscul financiar va fi:

unde

DAT – datorii

CPR – capital propriu.

2.3.3 Riscul bancar

Activitatea bancară este prin definiție riscantă. Rațiune a existenței unei bănci este de a obține profituri cât mai mari în raport cu mijloacele proprii și cele atrase, astfel că se implică în mod firesc într-o diversitate de operațiuni care înseamnă confruntarea necontenită cu o multitudine de riscuri.

În principiu, trebuie să se procedeze la evaluarea acestor riscuri, precum și la adoptarea unor măsuri de protecție menite să le elimine sau măcar să le atenueze efectele atunci când se manifestă. Dar, în derularea operațională se creează situații care nu pot fi de multe ori prevăzute și prevenite deoarece fluctuația variabilelor economice și financiare destabilizează rezultatele atât ale clienților cât și ale băncilor oricât de bine și-ar fi elaborat strategia și tactica.

Problema riscului bancar preocupă de multă vreme băncile centrale și organisme internaționale care caută să intervină pe diferite căi, începând de la recomandări și indicatori orientativi și ajungând până la reglementări stricte ale căror consecințe negative au ajuns să reprezinte în sine un risc pentru băncile comerciale.

Datorită importanței chestiunii în discuție s-a format de fapt o întreagă literatură de specialitate, care părea să-și fi conturat tipuri, scheme, corelări și chiar concepte strategice.

În literatura de specialitate factorii de risc principali sunt grupați în două mari clase:

factori de risc de ordin general și

factori de ordin specific.

Factorii de ordin general sau ambiental sunt cei ce caracterizează calitatea mediului în care acționează băncile și anume:

recesiunea economică generală, pe regiuni, sectoare;

ratele reale pozitive ridicate ale dobânzii;

modificarea reglementărilor bancare.

Factorii de ordin specific se înscriu în sfera calității managementului bancar. Analiza cauzelor care au determinat falimentele “manageriale” în S.U.A. în anii ’80, efectuată de Oficiul Controlului Monedă (225), le ierarhizează astfel:

politici de creditare inexistente sau prost aplicate (88% din falimente);

control și supraveghere inadecvate la nivelul departamentelor centrale (62%);

sisteme inadecvate de identificare a creditelor cu probleme (59%);

politici de gestiune a activelor și pasivelor inexistente sau prost implementate (49%);

abuzuri interne (25%);

fraudă bancară (11%).

Aprecierea riscurilor bancare asumate reprezintă o a doua dimensiune a performanțelor bancare. Spre deosebire de sistemul de indicatori de evaluare a rentabilității, indicatorii riscurilor bancare sunt mai dificil de interpretat deoarece, pentru fiecare risc în parte, există mai multe posibilități de a cuantifica mai degrabă dinamica și structura factorilor agravanți, decât gradul de risc propriu-zis (exprimat ca posibilitate de producere a unui eveniment nedorit). Cel mai adesea se folosesc combinații de indicatori financiari, ponderi și indici care oferă o imagine despre natura și amploarea riscurilor la care se expune o instituție bancară.

2.3.3.1 Riscul de capital

Riscul global sau riscul de capital sau riscul de faliment se poate aprecia doar în contextul relației dintre capital și active, analizându-se următorii indicatori:

capital propriu/activele medii;

rata de creștere a activelor;

rata de creștere a capitalului propriu;

dividendele/profitul net.

Raportul dintre capitalul propriu și activele medii (sau la sfârșitul perioadei) trebuie să aibă o evoluție ascendentă pentru a semnala o diminuare a riscului global.

Raportul dintre dividendele plătite și profitul net arată cât profit rămâne în bancă după plata acționarilor, pentru a alimenta creșterea economică a băncii. Cu cât raportul este mai mare, cu atât este mai redus potențial intern de creștere al băncii și cu atât mai mare riscul de capital.

2.3.3.2 Riscul de creditare

Orice credit este o anticipare a unor încasări viitoare, ca urmare, orice credit presupune riscul că aceste încasări nu se vor realiza deloc sau că, la scadență, se vor recupera parțial sumele cuvenite. Acest risc, cunoscut și ca risc de insolvabilitate a debitorului, este esențial în activitatea bancară prioritară în acordarea de credite; de altfel insolvabilitatea debitorilor este ș principala cauză de producere a falimentelor bancare.

Riscul poate fi apreciat folosind diferiți indicatori, între care:

pierderi / credite totale;

profitul net / pierderi;

fondul de rezervă / pierderi;

fondul de rezervă și creditele totale;

creditele de calitate medie / credite totale.

Raportul procentual dintre pierderi și credite totale arată cât din valoarea portofoliului de credite s-a pierdut pe parcursul perioadei analizate. O tendință de scădere poate f interpretată ca o reducere a riscului de creditare.

Raportul dintre profitul net și pierderile la portofoliul de credite se exprimă în număr de ani și arată în ce măsură sunt acoperite din resursele perioadei curente. Indicatorul trebuie să aibă valori relativ stabile.

Raportul dintre fondul de rezervă și pierderi arată în ce măsură rezervele constituite pentru pierderi anticipate sunt acoperite pentru pierderile reale.

Ponderea creditelor de calitate medie în total credite este un indicator foarte sugestiv: creșterea arată o erodare a portofoliului de credite care poate fi rezultatul acțiunii unor factori interni (management agresiv, etc.) sau externi (deteriorarea mediului economic).

O bună măsură a nivelului riscului de creditare anticipat (deci deja asumat) de bancă este și raportul dintre fondul de rezervă și activele totale (care poate fi folosit și ca indicator de rentabilitate).

2.3.3.3 Riscul de lichiditate

Lichiditatea unei bănci exprimă capacitatea acesteia de a face față tuturor cerințelor imediate de a plăti cu o afectare minimă a profitului realizat.

Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate se pot folosi atât active cât și pasive, dar sursa tradițională de lichiditate o reprezintă activele lichide.

Aprecierea lichidității bancare poate fi făcută folosind următorii indicatori:

ponderea activelor lichide în total active;

raportul dintre activele lichide și depozitele volatile;

rata dependenței de pasivele volatile;

ponderea creditelor în activele totale.

Raportul dintre activele lichide și depozitele volatile trebuie să aibe valori cât mai ridicate, dar întotdeauna subunitare pentru a nu afecta rentabilitatea băncii.

Rata dependenței de depozitele volatile exprimă în ce măsură activele cele mai riscante (cele mai puțin lichide) sunt finanțate de sursele cele mai labile. Se calculează ca raport între depozitele volatile – rezervele primare (activ lichide) și plasamentele pe termen lung (credite și valori mobiliare cu scadențe mai mari de un an). Cu cât rata are valori mai mici, cu atât lichiditatea este mai mare.

2.3.3.4 Riscul de variație a ratei dobânzii pe piață

Gradul de sensibilitate ca raport între activele și pasivele sensibile exprimă cel mai bine acest risc, deși se poate folosi un indicator absolut exprimat ca diferență între cele două mărimi. Situația optimă este atunci când raportul este unitar (diferență nulă). Cum însă profitul variază în funcție de variația dobânzii pe piață, dacă raportul este diferit de 1, băncile încearcă să aibe dezechilibre deliberate la pozițiile sensibile pentru a mări profitul bancar.

2.3.3.5 Riscul de fraudă

Conform DEX, frauda “este o înșelăciune, un act de rea credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma atingerii drepturilor altuia; hoție; sumă extrasă prin înșelăciune”. Este mult mai greu de apreciat decât celelalte riscuri și, poate de aceea, una din principalele cauze ale falimentelor bancare.

2.3.4 Riscul de țară

Riscul de țară este un indicator orientativ care reflectă performanțele economice și stabilitatea politică dintr-o țară.

Factorii care influențează vulnerabilitatea unei țări se pot modifica brusc sub impactul evenimentelor interne și a celor externe.

Modificarea riscului de țară într-un anumit interval depinde inevitabil de:

conjunctura economică;

politica internațională.

Analiza riscului de țară reflectă:

faptul că fără o înțelegere deplină a situației economice și a sistemului politic al unei țări este imposibilă anticiparea riscului de țară și a reacției prealabile la modificarea condițiilor mondiale sau interne.

este recomandabilă utilizarea analizelor pe bază de scenarii și a tehnicilor adecvate.

orice analiză a riscului de țară este supusă incertitudinii, fiind normal să se specifice gradul de incertitudine avansat.

nu există un sistem absolut sigur de evaluare a riscului de țară.

Pentru evaluarea riscului de țară se evaluează următoarele aspecte:

identificarea vulnerabilității caracteristice țării;

înțelegerea originii dificultăților atunci când acestea apar;

analiza flexibilității economice și a voinței politice pentru a reacționa la dificultăți;

anticiparea pierderilor ce pot apărea.

Riscul general de țară reprezintă riscul influențat de o multitudine de factori legați de țara respectivă, factori fie economici, fie politici, care influențează încrederea acordată debitorilor din sectorul privat.

Pentru mai multe țări în curs de dezvoltare, băncile acordă credite numai guvernelor sau solicită garanții guvernamentale, caz în care trebuie luat în considerare ca element cheie riscul suveran.

Pot exista, de asemenea, diferențele între semnificațiile riscului general de țară și ale riscului suveran și de transfer. Băncile calculează efectele posibile ale afacerilor încheiate cu fiecare țară în parte pentru a identifica riscul de transfer, dar implicațiile riscului general pot fi și mai mari.

Spre exemplu, o bancă poate fi implicată în finanțarea activității unei firme de construcții din Asia și Orientul Mijlociu. De obicei, în astfel de cazuri se poate considera că există un risc de țară în țara din Orientul Mijlociu, dar există, de asemenea, și un “risc al afacerilor” legat de țara din Asia: schimbarea atitudinii guvernului asiatic față de firma respectivă sau producerea unor tulburări politice pot avea repercusiuni asupra contractului, făcând posibile pierderi pentru bancă.

De aceea, foarte frecvent, are o semnificație mai mare luarea în considerare a riscului general de țară legat de afacerea încheiată decât a celui legat de țara beneficiarului. În sens larg, riscul afacerii poate fi astfel definit incluzând riscul de țară și riscul legat de firma din acea țară.

Domenii ale riscului de țară

Există 5 domenii de risc care trebuie luate în considerare:

Posibilitatea unei devalorizări majore. Aceasta poate slăbi financiar o firmă (căreia o bancă i-a acordat credit) datorită creșteri costului în moneda locală, a datoriei externe sau creșterii costului importurilor.

Schimbări majore de politică economică. Firmele care se bazează pe exporturi ar fi afectate negativ de o schimbare care ar face cursul de schimb mai puțin competitiv. Alte firme pot suferi pierderi dacă, de exemplu, sunt reduse barierele protecționiste, dacă ele se bazează pe excesiv, pe importuri energetice, iar prețul acestora ar crește sau dacă o schimbare de guvern ar însemna pierderea influenței lor asupra acestuia, astfel încât deciziile politice, noile implementări sau contracte guvernamentale le vor putea defavoriza.

Companiile multinaționale (creditate de către bancă) pot fi afectate negativ de presiunile naționaliste.

Frământările sociale sau politice pot produce colapsuri economice.

Criza sistemului bancar intern poate afecta băncile locale care, în alte condiții apar drept solide sau poate provoca recesiuni economice.

2.4 Rating

Prin rating se indică valoarea unui anumit titlu în raport cu alte titluri emise pe piața financiară sau pe cea națională a unei țări. Indicatorul de rating arată, de fapt, standingul unui subiect de drept, începând de la o societate comercială și ajungând la nivelul unui stat, în legătură cu anumite operațiuni financiare.

Ratingul este un diagnostic, un punct de vedere al unei agenții specializate asupra capacității generale a emitentului de obligațiuni sau de alte instrumente de credit de a îndeplini angajamentele financiare asumate.

Fără rating nu este practic posibil să fie lansate emisiuni de hârtii de valoare pe piața financiară internațională și, de regulă, nici pe piețe naționale de capital mai importante.

Există mari agenții internaționale care fac autoritate în materie: Moddy’s, FITCH-IBCA, Standard&Poor’s, etc. Acestea răspund solicitărilor unui viitor emitent de titluri pe piață și, pe baza studiilor întreprinse de proprii lor specialiști, comunică ratingul pe care îl acordă. Agențiile respective publică, de asemenea, periodic, cataloage voluminoase în care sunt clasificate prin această metodă mii de instrumente de credit emise deja de societăți comerciale, autorități locale, guverne.

Indicatorul atribuit are o mare influență asupra deciziei investitorilor de a subscrie o nouă emisiune, ca și ulterior, în cadrul tranzacțiilor curente de titluri pe piață.

Prezentăm în continuare, pe scurt, semnificația indicatorilor de rating acordați în cadrul unor sisteme cunoscute.

Sistemul Standard&Poor’s (general)

AAA O capacitate extrem de puternică de îndeplinire a angajamentelor financiare. Cel mai înalt rating.

AA O capacitate foarte puternică de a fi respectate angajamentele financiare.

A O capacitate puternică de îndeplinire a angajamentelor financiare, fiind însă posibilă condiții economice nefavorabile și schimbări de situații.

BBB O capacitate corespunzătoare de a fi îndeplinite angajamentele, dar mai vulnerabilă la condiții economice adverse.

BB Mai puțin vulnerabilă pe termen scurt, dar confruntată cu incertitudini majore în privința unor condiții nefavorabile de afaceri, financiare și economice.

B Mai vulnerabile la condiții adverse de afaceri, financiare și economice, dar având în mod curent capacitate de îndeplinire a angajamentelor financiare.

CCC În mod curent vulnerabilă și dependentă de condiții favorabile de afaceri financiare și economice pentru a îndeplini angajamentele asumate.

CC În mod curent foarte vulnerabilă.

C O acțiune de constare a stării de faliment sau acțiuni similare deja introduse, dar plățile ori angajamentele financiare sunt continuate.

D În dificultate de plată pentru respectarea angajamentelor financiare.

Sistemul LLOYDS (de evaluare a riscului de țară)

Clase de risc:

Clasa A Nu există risc suveran. Nu există risc politic.

Clasa B+ Riscul suveran și riscul politic sunt favorabile.

Clasa B Risc favorabil, dar există în trecut ușoare dificultăți (probleme) de plată.

Clasa B- Similar clasei B, dar riscul politic este mai mare.

Clasa C+ Riscul politic și/sau transfer mai mare. Dacă punctajul este în creștere, se părăsește situația de a avea probleme de plată. Dacă punctajul este în scădere, atunci pot apărea probleme de plată pe termen scurt.

Clasa C Risc mare pe termen mediu și scurt. Probleme totale mici, de reeșalonare, anterioare.

Clasa D+ și

Clasa D- Risc de țară, în general, neeaceptabil. Posibilități de concretizare:

moratoriu la plăți;

război civil, tensiuni sociale mari;

dificultăți economice și politice acute.

Rezultă de la sine cât de necesară este bănci și societățile comerciale cunoașterea ratingului pentru verificarea capacității reale a unui partener important de afaceri.

=== Cap 3 ===

Vom folosi metoda scorurilor (scoring) cu scopul furnizării unor metode predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei firme.

Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante.

Numele de analiză a discriminării este dat unor metode de tip explicativ – dar și descriptiv – destinate să studieze o populație de indivizi grupați în două sau mai multe clase disjuncte. Gruparea este dată de modalitățile unei variabile nominale.

În cazul de față populația de indivizi este formată dintr-un ansamblu de firme structurat după variabila nominală în două grupuri distincte:

un grup de firme cu dificultăți financiare;

un grup de firme profitabile.

Primordială în analiza unui fenomen, pe lângă explicarea efectelor, este cercetarea cauzelor care le determină. Se pune astfel întrebarea: “care indivizi unei același clase ar putea fi caracterizați de un număr (mic) de variabile ale căror valori să determine, în ansamblul lor, apartenența indivizilor la acea clasă?”. În acest context, analiza discriminării poate fi privită ca o tehnică explicativă. Variabila explicativă (apartenența la clasă) are proprietatea că este o variabilă calitativă nominală, iar variabilele de influență (explicative) sunt variabile cantitative (uneori și calitative).

Tehnicile de analiza discriminării presupun existența unui eșantion de indivizi, numit eșantion de bază, asupra căruia se urmăresc caracteristicile cantitative și variabila nominală, de grupare. În general, orice tehnică de discriminare conduce la elaborarea unei reguli de decizie cu ajutorul căreia se stabilește (în funcție de valorile variabilelor explicative) apartenența indivizilor la o anumită clasă. De cele mai multe ori, rezultatele obținute cu acest eșantion de bază sunt folosite pentru a face previziuni privind apartenența la clase a altor indivizi.

În concluzie, putem afirma că analiza discriminării urmărește:

un scop descriptiv, constând în căutarea unui număr cât mai redus de variabile explicative care să exprime “cel mai bine” separarea indivizilor în clase;

un scop de previziune, decizional, ce constă în a verifica în ce măsură un individ oarecare, încă negrupat, se asemănă cu indivizii dintr-o anumită clasă și, dacă această asemănare există, de a decide repartizarea sa clasei respective.

3.1 Analiza factorială discriminantă (AFD)

Tratarea analizei discriminării, din punct de vedere matematic, se aseamănă cu cea a analizei componentelor principale (ACP); din acest motiv este cunoscută și sub numele de analiză factorială discriminantă.

Datele supuse prelucrării sunt organizate sub forma tabelelor indivizi x variabile.

Forma tabelului:

X1 ….. X2 ….. X3 ….. Xj ….. Xp

1 |

2 |

| |

i ………………………. xij

|

n

Presupunem așadar că avem p variabile explicative x1, x2, … xp, iar varibila explicată, de tip nominal, are două modalități. Eșantionul de bază este format din n indivizi grupați după variabila nominală în q clase disjuncte. Fiecărei clase îi este asociat și numărul de indivizi care aparțin clasei respective.

Folosim următoarele notații:

, matricea observațiilor asupra celor n indivizi, corespunzătoare celor p variabile explicative. Matricea X poate fi reprezentată și prin ansamblul de coloane (x1, x2, …, xp), unde xj este vectorul coloană ce conține valorile observate asupra variabilei explicative xj;

este vectorul linie din matricea X, acesta conține valorile observate asupra individului k pentru toate cele p variabile;

m=(m1, m2, …, mp) este vectorul mediilor celor p variabile explicative.

,

m se mai numește și centroidul norului de puncte X.

sj este abaterea standard a variabilei explicative xj

,

, este matricea de covarianță a celor p variabile explicative, calculate cu ajutorul vectorilor coloană (x1, x2, …, xp).

;

dacă k=j=0, sjj=sj2, deci componentele de pe diagonala principală a matricii de covarianță exprimă varianțele celor p variabile explicative.

, matricea valorilor centrate (a observațiilor) a norului de puncte. Un element al său oarecare are forma:

Deoarece cei n indivizi din eșantionul de bază sunt împărțiți în q clase, vom lua în considerare:

g) media variabilei explicative xj calculată pentru indivizii din clasa l, notată mjl

unde nl – numărul de indivizi ce alcătuiesc clasa l

Vom nota cu ml=(m1l, m2l, …, mpl) vectorul mediilor variabilelor explicative corespunzătoare indivizilor clasei l, .

h)este matricea de covarianță a celor p variabile explicative, matrice calculată pentru indivizi din clasa l.

i) matricea valorilor centrate a observațiilor în intervalul claselor l, . Un element al său oarecare are forma:

j) suma W = W1 + W2 + … + Wq este numită matricea de covarianță pentru interiorul claselor.

Deducem cu ușurință relațiile:

i) respectiv

ii)

k)Vom nota cu B matricea diferențelor V – W, ea este numită matricea de covarianță între clase.

În ACP cei n indivizi trebuiau exprimați cu ajutorul unui umăr mai mic (decât cel inițial) de variabile necorelate, care să rezume datele inițiale cu o pierdere minimă de informație. În acest scop, norul de indivizi era proiectat pe un ansamblu de axe ortogonale două câte două, astfel încât se realiza un maxim al împrăștierii proiecțiilor norului de puncte corespunzător fiecărei axe.

AFD are ca scop determinarea acelor axe care să permită o separare “optimă” a proiecțiilor în clase.

Presupunem un vector , numit și factor de determinare, care generează o axă , numită și axă de determinare.

u = (u1, u2, … , up)

Proiectând individual lk, asupra căruia au fost observate valorile , pe această axă vom obține lungimea proiecției individului lk pe axa .

valoarea reală ck se numește scor de discriminare, și a fost obținut matematic ca generalizare a cazului banal în care:

u versorul dreptei

– axa de discriminare

în reprezentarea grafică:

sau:

dar:

atunci:

Revenind, per ansamblul indivizilor vom avea un vector al scorurilor C = (C1, C2, … , Cn) dat de

C = Xu

C mai este numit și componenta discriminantă principală asociată axei de discriminare .

Vom lucra cu vectorul de indivizi centrat. Vectorul va avea drept componente lungimile ce semn ale proiecțiilor pe axa de discriminare .

Considerăm expresia:

unde

se observă că uTVu reprezintă suma pătratelor lungimilor proiecțiilor punctelor, prelucrate în logica intraclaselor, pe axa .

Analog:

Expresia uTWu reprezintă suma pătratelor lungimilor proiecțiilor punctelor, prelucrate în logica interclaselor, pe axa .

Așadar, înlocuind indivizii prin proiecțiile lor, găsim următoarea relație pe axa de discriminare:

uTVu = uTWu + uTBu; (1)

Expresia uTBu reprezintă suma pătratelor lungimilor proiecțiilor punctelor, prelucrate în logica interclase, pe axa .

Relația (1) este asociată descompunerii variației totale V în cele două componente, anume W (pentru interiorul claselor) și B (între clase).

V = W + B (2)

Scopul tehnicii de discriminare este de a găsi acea axă (dată prin versorul ei u) pentru care discriminarea proiecțiilor pe ea să fie maximă, (cazul ideal să ia valoarea nulă).

Alegerea celei mai “bune” axe de discriminare revine deci la maximizarea expresiei uTBu. În practică se maximizează raportul:

(3)

poate exprima “bonitatea” discriminării a fost realizată de axa de versori u.

= uTv-1Bu = uTAu

unde am notat A = v-1B, A matrice pătratică.

Avem de maximizat forma pătratică cu restricția uTBu = 1. Se ajunge la o problemă de extreme cu legături. Se folosește metoda multiplicatorilor lui Lagrange.

£(u , ) = uTAu – ( uTu – 1)

Se derivează £ în raport cu u1, … , up și în raport cu , și vom obține relația matriceală

(4)

Am folosit pentru derivare următoarea proprietate: dacă A matrice pătratică și X = (X1, … , Xn) este vector de componente necunoscute atunci:

Caz particular A = In

Prelucrăm relația (4):

Au = xu v-1Bu = u

Așadar, u va trebui ales dintre vectorii proprii ai matricei v-1B; valoarea proprie corespunzătoare este numită și putere de discriminare.

Dorind maximizarea expresiei (3) u va fi vectorul propriu corespunzător celei mai mari valori proprii ai matricei v-1B; notat f(1), numit primul factor de discriminare.

Am găsit o primă componentă de discriminare c(1) = X f(1) . Căutarea celei de-a doua componente de discriminare c(2) necorelată cu prima, se reduce la aflarea următorului maxim pentru expresia (3), deci a vectorului propriu corespunzător celei de-a doua valori proprii a matricei v-1B, și așa mai departe.

Aprecierea calității discriminării poate fi abordată prin prisma unui prim indicator, dat de raportul dintre covarianța dintre clase și covarianța totală calculate cu ajutorul factorilor de discriminare f:

Cu cât * este mai apropiat de 1 , atât discriminarea este mai bună.

Se mai poate folosi și statistica (a lui Wilks) pentru axa de discriminare , calculată cu formula

Valorile mici (apropiate de zero) ale acestui raport indică o putere de discriminare bună asociată axei de discriminare .

Unul dintre obiectivele analizei de discriminare este și acela de a repera care dintre variabilele explicative contribuie mai mult la caracterizarea claselor. Acest obiectiv se realizează în doi pași:

1) Se verifică mai întâi importanța individuală a fiecărei variabile explicative. Cel mai des utilizat în acest scop este testul F de verificare a omogenității claselor; se verifică deci ipoteza nulă de egalitate a mediilor. Se mai calculează pentru fiecare variabilă explicativă și statistica (a lui Wilks), ca raport între suma pătratelor variațiilor în interiorul grupurilor și suma pătratelor variațiilor totale. Valori apropiate de zero indică faptul că variabila explicativă respectivă este discriminantă.

Pentru această etapă a analizei discriminării regula de decizie este următoarea:

o variabilă este cu atât mai discriminantă cu cât ei îi corespunde o valoare mai mare pentru statistica F și o valoare mai mică pentru statistica a lui Wilks.

2) Se verifică influența variabilelor explicative în raport cu funcția de discriminare găsită. Se analizează:

coeficientul de discriminare j asociat variabilei explicative xj; cu cât acesta este mai mare (în valoare absolută) cu atât variabila respectivă contribuie mai mult la formarea scorului; deci este mai discriminantă.

raportul . Acesta, raportat la suma Ak , exprimă puterea de discriminare a variabilei respective xj ;

c)coeficientul de corelație între coloana xj și vectorul c; acesta se calculează pentru fiecare variabilă explicativă xj . Cu cât acest coeficient este mai apropiat de unitate, cu atât variabila respectivă este mai importantă în explicarea k indivizilor în clase.

3.2 Caz particular (q =2)

Dacă variabila nominală explicată are doar două modalități, atunci avem o unică funcție de discriminare și un singur factor de discriminare

f(1) = v-1 (m2 – m1)

Prima problemă e poate fi rezolvată este clasificarea indivizilor pe baza funcției de discriminare găsite. Putem găsi proiecțiile centroizilor m2 și m1 pe axa de discriminare, fie acestea c1 și c2 . De asemenea, fiecărui individ k i se asociază scopul de discriminare ck. Pentru clasificarea indivizilor pe axa de discriminare și apoi pentru analiza bonității acesteia se folosește un așa-numit spor de separare (cutting spore) notat CCS. Acestea se calculează în funcție de “ponderea“ claselor astfel:

Am notat cu n1 și n2 frecvențele celor două clase. Regula de citire în reclasificarea indivizilor este următoarea:

dacă ck < CCS atunci individul k este repartizat primei clase;

dacă ck ≥ CCS , atunci individul k este repartizat celei de-a doua clase.

Noii clasificări, obținute pe baza funcției de discriminare, i se poate atașa o rată a succesului (vezi tabelul 3.2.1).

Aceasta, notată pS , exprimă proporția de indivizi repartizați corect prin regula de decizie; se calculează cu formula:

O rată a succesului mare (apropiată de 100%) indică o discriminare bună.

Tabelul 3.2.1

Pentru două clase cu frecvențe egale (n1 = n2), o procedură pur aleatoare de repartizare în clase ar avea o rată a succesului de 50%; așadar, diferența dintre pS și 50% poate fi folosită ca un indicator al calității discriminării. Se poate folosi valoarea dată de expresia

Dacă z > 1,64 atunci, cu un nivel de încredere de 95%, tehnica de discriminare este mai bună decât procedura aleatoare de repartizare în clase.

3.3. Modelul Conan și Hodler

Este un model de analiză discriminantă prin care se determină probabilitatea ca o firmă să ajungă în stare de faliment.

Modelul a fost elaborat de Joel Conan și Michael Hodler pe un eșantion de 200 de firme franceze, și are la bază următoarea funcție scor:

Z = 16R1 + 22R2 – 84R3 – 10R4 + 24R5

unde:

Z = scorul

R1 = rata solvabilității parțiale

R2 = rata solvabilității financiare

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel se disting trei zone:

o zonă nefavorabilă Z ≤ 4

o zonă de incertitudine 4 < Z ≤ 9

o zonă favorabilă Z > 9.

Probabilitatea falimentului în funcție de valoarea scorului este:

Modelul se aplică firmelor industriale cu un număr de 10 – 500 salariați și se bazează pe analiza lichiditate – exigibilitate.

3.4. Modelul Altman

A fost dezvoltat de profesorul Altman, are o capacitate mărită de previziune, el a descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcut cu ajutorul a cinci indicatori, a permis prevederea a 75% din falimentele firmelor cu doi ani înainte de producerea acestora.

Modelul Altman are următoarea formă:

Z = 3,3X1 + 1,0X2 + 0,6X3 + 1,4X4 + 1,2X5

unde:

Interpretarea calitativă a rezultatului funcției scor Z propusă de Altman a fost:

dacă Z ≤ 1,8; societatea se apropie de faliment;

dacă 1,8 < Z < 3; situație dificilă, trebuie urmărită atent activitatea ei.

dacă Z ≥ 3; societatea este profitabilă, iar bancherul poate avea încredere în ea.

Modelele occidentale de evaluare a riscului de faliment, nu pot fi interpretate în aceeași măsură ca în Occident, deoarece pe piața românească acționează în cazul reevaluării patrimoniului pe baza HG 500/1994 și aplicarea HG nr. 26/1992, anumiți coeficienți determinați la nivelul întregii economii naționale.

=== Cap 4 ===

Previzionarea riscului de faliment în condițiile globalizării activități economice preocupă orice agent economic serios care dorește să fie viabil pe piață și să realizeze performanță financiară.

Cu atât mai mult, băncile sunt preocupate de acest aspect, deoarece ele sunt prin excelență atât participanți activi pe piața financiară, cât mai ales intermediari ai acesteia, reprezentând interesele clienților lor.

Modelul de analiză a performanței financiare folosit de B.C.R. S.A. și-a dovedit eficiențe prin rezultatele bune obținute în condițiile grele ale tranzacțiile României la economia de piață.

Din acest motiv am considerat nimerită dezvoltarea unei aplicații pe baza acestuia și mai apoi determinarea unei funcții scor de evaluare a riscului de faliment, ale căreia rezultate să fie în concordanță cu cele ale modelului.

4.1 Modelul B.C.R. S.A.

Banca Comercială Română, societate pe acțiuni, filiala Videle, denumită în continuare “bancă”, potrivit statutului său de organizare și funcționare, aprobat prin HG nr. 1195/1990, a luat ființă la 1 iunie 1997 și acordă credite pe termen scurt agenților economici cu capital integral sau majoritar de stat – denumiți în continuare “agenți economici” – organizați potrivit legii, pentru activități de aprovizionare, producția industrială și agricolă, construcții-montaj, silvicultură, transporturi, telecomunicații, comerț, turism, cercetare-proiectare și prestări servicii, în condițiile prezentelor norme metodologice:

Operațiunile de credit efectuate de bancă au la bază prudența bancară ca principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga sa activitate.

Conform prevederilor legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară “la acordarea creditelor, societățile bancare vor urmări ca salariații să prezinte credibilitate” și “toate operațiunile de credit și de garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții”.

Pentru creditele acordate, banca poate percepe dobânzi și comisioane care se negociază cu agenții economici în funcție de condițiile pieței și se înscriu în contractele de credite.

Creditele pe termen scurt acordate de bancă au destinație precisă, obligatorie pentru împrumutanți.

În situația în care împrumutantul încalcă condițiile contractuale, inclusiv cele referitoare la destinația creditului, banca poate, conform art. 20 din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, “întrerupe imediat fără preaviz utilizarea creditului acordat”.

Împrumuturile acordate unui sistem debitor nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, 20% din capitalul și rezervele băncii.

Regiile autonome pot contracta credite totale pentru acoperirea cheltuielilor curente în proporție de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent, conform art. 9 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat.

Creditele se acordă pe bază de garanții, banca având dreptul să verifice la agenții economici modul cum sunt utilizate și garantate creditele primite, iar în cazul în care se constată nerespectarea prevederilor contractuale să retragă creditele înaintate înainte de scadența stabilită sau, în lipsă de disponibilități să le treacă la credite restante și să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Pe toată durata creditării, agenții economici benefiaciari de credite au obligația să depună la bancă un exemplar din bilanțul contabil (situația contabilă periodică).

4.1.1 Surse de informare cu privire la clienții bancari

Pentru cunoașterea și evaluarea situației economico-financiară prezentă si de perspectivă a clienților, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-și asigure o bază de informații asupra fiecărui client pe care trebuie să o actualizeze periodic. Principalele surse de informații sunt:

Informații obținute de la clienți:

din cererea de deschidere a contului, cererea de creditare;

din contractul de societate și statutul societății;

din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, raporturile contabile generale periodice, balanțele de verificare și din alte situații financiare;

Informații din evidențele băncii privind:

volumul de credite aprobat și acordat, pe categorii de credite și durate de rambursare;

volumul de încasări și plăți lunare;

incidente apărute în derularea operațiunilor de plăți în numerar, a operațiunilor de creditare, precum și volumul și frecvența acestora;

serviciul datoriei.

4.1.2 Documentația necesară pentru obținerea creditelor

Documentația pe care clienții băncii o prezintă unităților bancare teritoriale în vederea obținerii de credite, trebuie să cuprindă:

cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant;

bilanțul contabil, raportul de gestiune și contul de profit ș pierdere, încheiate pentru ultimul an, ultimele situații privind: “Rezultatele financiare” și “Situația patrimoniului”, balanța de verificare încheiată pentru ultima lună;

bugetul de venituri și cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor (inclusiv pentru agenții economici cu capital privat);

situația prognozată a plăților și încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul;

situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantitățile, valorile, cauzele formării și termenele de valorizare;

situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;

lista agenților propuși băncii pentru solicitarea creditului;

planul de afaceri;

orice documente necesare, solicitate de bancă.

Documentația prevăzută mai sus este comună pentru toate categoriile de credite, la acestea, agenții economici vor anexa, după caz, și alte documente prezentate de către clienți, specifici categoriei de credite solicitate.

4.1.3 Indicatori de bonitate și categorii de împrumutați

Elementele de bază în determinarea indicatorilor bonității se vor prelua din situațiile financiare întocmite periodic de agenții economici (bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, situația patrimoniului, balanța de verificare).

În continuare prezentăm modul de determinare, formele de calcul și interpretarea indicatorilor utilizați în analiza bonității:

Cifra de afaceri reprezintă veniturile realizate de client la finele perioadei (lună, trimestru, an) cu terții. Pentru un client viabil, cu perspectivele certe de dezvoltare, evoluția cifrei de afaceri trebuie să fie ascendentă, orice declin al cifrei de afaceri constituind un semnal serios pentru bancă.

Capitaluri proprii – se va acorda o atenție deosebită analizei atât a capitalurilor proprii în sens larg și în sens strict cât și, mai ales, capitalurilor nete în sens strict.

Rezultatul exercițiului (profit / pierdere) caracterizează eficiența activității desfășurate, acesta influențând direct capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul și al determinării lor cu pierderea.

De regulă, banca nu poate intra în afaceri cu agenții economici care nu reușesc să-și recupereze cheltuielile din veniturile realizate și, deci, înregistrează pierderi, iar afacerile cu clienții cu profit mic se vor face cu mare prudență.

Fondul de rulment = Pasive pe termen lung – Active imobilizate.

În cazul unui bune gestionări financiare, activele imobilizate trebuie să fie acoperite integral cu pasivele pe termen lung și, deci, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv.

În cazul clienților cu fond de rulment negativ se va urmări preocuparea acestora pentru echilibrarea lor prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor și a altor fonduri din profitul realizat.

Necesarul de fond de rulment = Active realizabile – Datorii curente < 1 an

Atunci când activele realizabile sunt superioare datoriilor curente, cu scadența mai mică de 1 an, și deci necesarul de fond de rulment este pozitiv, poate interveni creditul bancar pe termen scurt.

Trezoreria netă – Fond de rulment – Necesar de fond de rulment

Ceea ce face ca trezoreria să varieze, nu este fondul de rulment, care este relativ stabil în cursul unui exercițiu, cât mai ales necesarul de fond de rulment, în funcție de ciclul de exploatare, agentul economic având un necesar de fond de rulment pozitiv cu atât mai mare cu cât ciclul de fabricație este mai îndelungat. Creditul bancar pe termen scurt poate interveni în cazul trezoreriei nete negative.

Lichiditatea reprezintă capacitatea unui client de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilități.

Indicatori:

NOTĂ: Prin finele perioadei se înțelege orizontul de timp pentru care se face analiza lichidității viitoare.

Analiza pe orizontală și verticală a indicatorilor de lichiditate reflectă:

tipul de activitate desfășurată de unitate;

eficiența conducerii societății.

Modul de interpretarea a lichidității:

mai mic de 100%: lichiditate necorespunzătoare;

între 100-120%: lichiditate satisfăcătoare;

între 120-150%: lichiditate bună;

peste 150%: lichiditate foarte bună.

Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societății de a transforma toate activele sale în “cash” pentru plata tuturor datoriilor. Banca urmărește evidențierea ponderii contribuției personale a acționarilor la finanțarea datoriilor, comparată cu participarea terților (inclusiv banca).

Solvabilitatea se va calcula după următoarea formulă:

În aprecierea acestui indicator se va urmări ca pe total el să fie supraunitar, iar pe structură acea parte din activ reprezentată de imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, ca surse proprii, și în total active, ponderea datoriilor (către furnizori, buget, bancă, etc.) să nu fie mai mare de 50%.

Gradul de îndatorare exprimă raportul dintre datorii și capitaluri proprii și se calculează astfel:

unde:

Datorii financiare = Datorii fin. cu scadență < 1 an + Datorii fin. totale cu scadență > 1 an (partea < 1 an) + Datorii financiare cu scadență > 1 an

În aprecierea acestui indicator se va avea în vedere că banca participă ca partener la finanțarea unei firme alături de proprietari, dar nu poate risca mai mult decât aceștia, întrucât singurul beneficiar pentru bancă este dobânda, iar pentru proprietar dividendele și creșterea valorii acțiunilor ca urmare a capitalurilor proprii. Scara de apreciere a gradului de îndatorare este următoarea:

Viteza de rotație a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade și se determină astfel:

Cu cât numărul de rotații efectuate în decursul unei perioade este mai mare cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient. Prelungirea duratei creditelor obținute de la furnizori sporește volumul surselor atrase de care societatea are nevoie pentru finanțarea activelor sale circulante. Aceste surse nu sunt gratuite și societatea trebuie să aleagă între costul creditelor furnizor și costul creditelor bancare.

Rentabilitatea de exploatare exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a obține profit din activitatea propriu-zisă, înaintea oricăror influențe ale elementelor financiare și excepționale și poate fi calculată astfel:

Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a obține profit din întreaga sa activitate economico-financiară.

Din indicatorii care exprimă rentabilitatea economică prezentăm:

Cu cât acești indicatori au valoare mai mare, cu atât rentabilitatea este mai bună. Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului investit de a produce profit.

Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt:

Indicatori ai riscului financiar

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a completa sursele de finanțare ale unei societăți.

Premisa fundamentală ca o firmă să-și sporească rentabilitatea financiară în condițiile apelării la credite este ca rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii.

Din punct de vedere bancar, acești indicatori au o importanță deosebită întrucât ei prezintă indicii asupra posibilității societăților comerciale de a rambursa împrumuturile și de a plăti dobânda.

Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii care arată capacitatea de societății de a plăti dobânda la creditele angajate. El se exprimă astfel:

Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3 reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-și achita dobânda.

În procesul de analiză a riscului financiar mai pot fi folosiți și alți indicatori, ca de exemplu:

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât rambursarea datoriilor se va face mai rapid.

Acești indicatori reflectă capacitatea clientului de a plăti dobânzile și arată perioada de timp necesară pentru plata acestora. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mică, cu atât plata dobânzii este mai sigură.

Indicatorii de mai sus comensurează capacitatea clientului de a-și plăti datoriile financiare cu scadența mai mică de 1 an și arată perioada de timp necesară acestor plăți. Cu cât valoarea lor este mai mică cu atât plata este mai sigură.

Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valori nou create de agentul economic în totalul activității sale.

Cu cât valoarea acestui indicator crește de la o perioadă la alta, cu atât aprecierea sa va fi mai bună.

Politica de dividende, respectiv politica conducerii societății de repartizare și utilizare a profitului poate fi reflectată de următorul indicator:

Cu cât acest indicator este mai mare, cu atât acționarii au beneficiat de o pondere mai mare de dividende din totalul profitului obținut, cunoscut fiind faptul că banca agreează reinvestirea într-o proporție cât mai ridicată a profitului net.

În legătură cu modul de stabilire a performanței financiare și încadrarea agenților economici împrumutați în categoria A…E.

unde:

At – aprovizionări din țară în raport cu total aprovizionări;

AI – aprovizionări din import în raport cu total aprovizionări;

Dt – desfaceri în țară în raport cu total desfaceri;

De – desfaceri la export în raport cu total desfaceri.

4.2 Aplicație

Aplicația costă în analiza financiară, respectiv încadrarea în cele cinci categorii de performanță (A-E) a unui eșantion de 15 agenți economici, numiți pe scurt CLIENȚI, care au solicitat băncii credite (vezi ANEXA 1).

Datele de intrare au fost extrase din balanțele de verificare puse la dispoziția băncii de către clienți, prelucrările au fost efectuate conform ANEXA 2 și subcapitolului 4.1.3, rezultatele fiind desfășurate ca în exemplul următor:

În urma acordării punctajului, acesta a totalizat un punctaj intermediar de 18 de puncte, ceea ce corespunde categoriei de performanță B, concluzia fiind că riscul de faliment pe care și-l asumă banca este mic, deci clientul poate primi credit.

Rezultatele obținute pe întregul eșantion de agenți economici supuși analizei sunt prezentate în tabelul 4.2.1 pe grupe de indicatori și punctaje obținute.

Banca acordă credite pentru clienții care satisfac cel puțin criteriul de performanță C. Totuși, pentru o mai mare siguranță, am considerat ca nivel minim acceptat categoria B. Acordarea sau neacordarea de credite de către bancă este simbolizată în ultima coloană a tabelului printr-o variabilă booleană care ia valorile:

0 – nu se acordă credite

1 – se acordă credite.

Identificarea naturi și complexității problemelor cu care se confruntă un sistem bancar este considerată ca una dintre cele mai importante componente ale procesului de restructurare.

Experiența țărilor care au trecut printr-o astfel de transformare dovedește că, de regulă, cauzele sunt multiple, iar statele care au reușit să le identifice și să elaboreze o strategie structurată pe problemele respective l-au încheiat cu succes și la costuri reduse.

În acest scop, lucrarea de față dorește a fi o analiză obiectivă a sistemului financiar-bancar și a economiei monetare, atât la nivelul macroeconomic cât și la nivel microeconomic, din perspectiva bancară.

Obiectivul dorit a fi atins în lucrare este acela de a forma o viziune economică nouă asupra activelor financiare, piatra de temelie a oricărui sistem financiar-bancar, ca titluri de credit caracterizate de un risc specific.

Analiza a fost realizată în urma consultării unor specialiști angajați în domeniu, a literaturii de specialitate existente la îndemână și, nu în ultimul rând, pe baza experienței personale dobândită în facultate și practică.

Lucrarea este structurată în patru părți principale, independente între ele și abordează o serie de probleme după cum urmează:

În capitolul I, “Sistemul cibernetic financiar-bancar” este prezentat cadrul de acțiune al investigației, sistemul financiar-bancar în varianta sa de referință a Băncii Naționale a Angliei. Specificul României a axat analiza, în special, asupra pieței financiare, dominantă, în detrimentul pieței bursiere, de departe minoritară ca pondere în activitatea bancară românească.

Caracterul analitic-decizional este surprins în cadrul sistemului cibernetic financiar-bancar, care pune în evidență principalii factori decizionali: Banca Națională și Băncile Comerciale, precum și fluxurile financiare primordiale supuse controlului și optimizării. Decizia se concretizează în operațiuni de emitere, vânzare și / sau cumpărare de titluri de credit specifice.

În capitolul II, “Riscul și profitabilitatea portofolilor de active financiare ale băncilor”, este abordat în continuare, managementul portofoliilor de active financiare din punct de vedre metodologic, pornind de la conceptul de credit, concept fundamental pentru activele financiare.

Noutatea constă în faptul că luarea deciziei este fundamentată pe analiza riscului specific activelor financiare, deci unei categorii mai generale de risc, numit în continuare risc de faliment. Astfel, abordarea riscului este ușor definită de cea caracteristică pieței bursiere, urmărind în plan secund aspectele speculative privitoare la valoarea și prețurile activelor financiare. Primordială este acum “sănătatea economico-financiară” a subiectului de drept ce operează cu active financiare, mărime invers proporțională cu riscul de faliment al acesteia.

În continuare, este supus atenției riscul de faliment printr-o abordare succintă pe mai multe niveluri ale activității economice din punct de vedere financiar. Delimitarea este relativă deoarece riscul nu poate fi analizat decât în mod global, fiind sintetizat dintr-o diversitate de factori socio-economici aflați într-o strânsă interdependență.

Estimarea riscului, numită Rating, ocupă de asemenea un rol important în caracterizarea unui subiect de drept, începând de la o societate comercială și ajungând la nivelul unui stat, în legătură cu anumite operațiuni financiare. Sunt expuse spre exemplificare câteva modele de rating utilizate de către cele mai mari agenții internaționale, care fac autoritate în domeniu.

În capitolul III, “Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor”, este prezentat suportul științific al unei noi abordări a estimării și predicției riscului. Diagnosticul financiar permite, prin sistemul de indicatori financiari specifici, evidențierea riscurilor sub diferite aspecte, dar nu se poate evalua global riscul de faliment.

Metodele moderne de predicție a riscului de faliment, implementate sub forma sistemelor expert, sunt elaborate pornind de la o grupare de indicatori financiari strâns corelați cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune a subiectului supus analizei.

Procedeele folosite sunt tehnicile statistice: Analiza în Componente Principale (ACP) și / sau Analiza Discriminantă (AD), care au ca rezultat determinarea unui indicator, numit scor, care dă o bună aproximare a riscului de faliment. Sunt prezentate pe scurt, în acest sens, câteva tipuri de astfel de “scoruri” care și-au dovedit eficiența în predicția riscului de faliment.

În capitolul IV, “Aplicație”, este prezentat pe larg modelul folosit de Banca Comercială Română .S.A. pentru evaluarea performanței financiare a agenților economici care solicită credite.

Pornind de la acest model este construită aplicația pe un eșantion reprezentativ de societăți comerciale mici și mijlocii (vezi ANEXA 1).

În final este propusă o funcție scor, calculată pe baza principalilor indicatori ai modelului B.C.R., pentru estimarea riscului de faliment.

*

* *

Țin să mulțumesc tuturor acelora care, direct sau indirect, au contribuit la realizarea acestei lucrări, în mod deosebit profesor coordonator d-na Liliana Spircu, d-lui Rababoc Valer Director B.C.R., d-lui Păunică Marin inspector B.C.R., precum și cadrelor didactice care m-au îndrumat în timpul acestei facultăți.

Autorul

=== LC ===

4.3 Propunere de scor

Aceasta a doua parte a aplicatiei incerca sa demonstreze ca analiza riscului de faliment a agentilor economici se poate efectua si in alte moduri, cu un numar mai mic de variabile (cazul ACP) sau cu o singura variabila (cazul AD).Totodata vom scoate in evidena o modalitate de predictie a acestuia.

Analiza in componente principale (ACP)

Tabelul indivizi x variabile de mai jos reprezinta maticea observatiilor X=(xij) in care liniile sunt reprezentate de catre clientii ek iar coloanele de catre variabilele explicative Xj

In urma prelucrarii datelor obtinem matricea de corelatie R=(rij) care pune in videnta in primul rind o puternica corelatie pozitiva intre lichiditate si solvabilitate (0.9) si o corelatie mai slaba (0.49) intre rentabilitatea activelor circulante si rentabilitate activelor proprii. Aceste legaturi le vom recunoaste mai tirziu in axele canonice pe care se efectueaza proiectiile norului de puncte.

Ne propunem sa descriem cei n=15 indivizi cu ajutorul unui numar mai mic de variabile necorelate care sa rezume datele initiale cu o pierdere minima de informatii.In acest scop, vom proiecta norul de indivizi pe un ansamblu de axe ortogonale doua cate doua ,care are proprietatea de a maximiza inertia norului de proiectii corespunzatoare fiecarei axe.

Cautam axe care au proprietatea de a ajusta norul de puncte,in sensul maximizarii sumei patratelor proiectiilor punctelor pe aceste axe ,tehnica numita Varimax normalized.

Pentru a putea folosi matricea de corelatie in analiza, datele initiale sunt prelucrate prin normalizare si reducere:

Presupunem ca avemun vector u de norma 1, uR7 care genereaza o axa , ={u / R} .Vectorul X*u va avea drept componente lungimile cu semn ale proiectiile indivizilor ek pe aceasta axa.

Asadar, suma patratelor proiectiilor punctelor pe axa vor fi calculate ca produs scalar:

(X*u)T X*u = uT (XTX) u = uTRu ;

Acaesta expresi trebuie maximizata tinind cont de restrictia:

uTu = 1 ;

Conform subcap. 3.1,problema se rezuma la :

Ru = u ;

adica determinarea valorilor proprii ale matricii de corelatie si a vectorilor proprii coresprunzatori.

Din matricea de corelatie extragem valorile proprii in ordine crescatoare.Numarul de valori calculate este dat de criteriul de reprezetativitate care solicita un prag minim acceptat de 70% .In tabelul alaturat sunt prezentate valorile calculate,ponderile individuale precum si ponderile cumulate.Gradul de reprzentativitate in acest caz este de apx.78%

Reprezentarea grafica a valorilor proprii este ilustrata in gr.1

Gr. 1

Proportional cu gradul de reprezentativitate sunt reproduse legaturile dintre variabilele explicative,conform tabelului de mai jos :

Corelatiile nereproduse prin cele trei valori proprii principale sunt considerate ca reziduale si sunt prezentate in tabelul de mai jos:

Binenteles,corelatii reproduse+corelatii reziduale=corelatii initiale.

Corelatia reprodusa este pastrata de fiecare variabila artificiala (Factor i) in proportiile de mai jos ,cu precizarea ca ordinea aparitiei variabilelor este identica cu ordineainea importantei lor. Factor loadings repreinta in acelasi timp si corelatiile dintre variabilele artificiale create si vechile variabile explicative.Din acest punct de vedere,putem afirma ca primul factor aproximeaza variabilele explicative lichiditate,solvabilitate si acoperirea dobinzii,al doilea factor comprima variabilele rentabilitatea activelor circulante,rentabilitatea capitalurilor proprii si garantii,iar al treilea exprima gradul de indatorare.

Reprezentarea grafica pune in evidenta aceste corelatii in gr. 2, 3, 4 si 5:

Gr. 2

Gr. 3

Gr. 4

Gr. 5

Factor score coefficients sunt versorii axelor canonice (u) calculati pentru fiecare axa in parte.Valorile calculate indica marimea si sensul in care fiecare variabila influenteaza la orientarea axelor canonice.

Reprezentarea grafica este realizata in gr 6, 7si 8:

Gr. 6

Gr. 7

Gr. 8

Componentele principale sau factor scores sunt valorile calculate pentru fiecare client in functie de variabilele artificiale determinate (vectori proprii) si valorile observate, obtinute prin combinatii liniare:

cq = X*uq ,;

cq =(ciq)I=115 ;

ciq = ujqxij*

Asadar,am reusit sa reprezentam observatiile initiale intr-un spatiu mai redus decat cel initial,cu un numar redus de variabile, care pastreaza informatiile esentiale si inlatura pe cele reziduale.

=== TAB ===

Tabelul 4.2.1 Rezultate