Locuinte Colective Studiu de Caz Imobil Garsoniere Pentru Studenti

=== n 20880 cuprins ===

Cap.1. INTRODUCERE

1.1. OBIECTUL STUDIULUI

1.2. IMPORTANTA TEMEI

Cap.2. INCADRAREA TEORETICA A SUBIECTULUI

2.1.EVOLUTIA LOCUINTEI COLECTIVE: ETAPE, CONCEPTII SI MODELE SEMNIFICATIVE

Inceputuri

Secolele 18 si 19-

Secolul 20 ( geneza locuintei colective ca obiect )

Perioadele postbelica si contemporana

2.2. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE

Forme si niveluri de ierarhizare, organizare si integrare spatiala si sociala a locuirii colective;

Contributia lui Le Corbusier – de la individual la colectiv

Interdependente in realizarea calitatii locuirii colective

Interpretari empirice si teoretice ale locuintei; evaluarea calitatii : relatia nevoi-cerinte-criterii de calitate, abordari filosofice

Evaluarea calitatii

2.3. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE IN

Locuirea colectiva in – etape, tipologia rezolvarilor

Cap.3. SINTEZA PRIVIND MODUL IN CARE ACEASTA PROBLEMATICA SE RAPORTEAZA LA TEORIA IN DOMENIU

3.1.cartierul – unitate a structurii urbane

Cap.4. STUDIU DE CAZ – IMOBIL DE GARSONIERE PENTRU STUDENTI

4.1. DATE GENERALE AMPLASAMENT

4.2. PREZENTAREA IMOBILULUI

Cap.5. CONCLUZII SI PREMIZE PENTRU DIPLOMA

5.1. OBIECTIVE/SCOPURI

5.2. PREZENTAREA VARIANTELOR DE ORGANIZARE A TERITORIULUI

5.3. INCHEIERE

Bibliografie

=== l ===

“LOCUINTE COLECTIVE”

STUDIU DE CAZ – IMOBIL GARSONIERE PENTRU STUDENTI”

Cap.1. INTRODUCERE

1.1. OBIECTUL STUDIULUI

1.2. IMPORTANTA TEMEI

Cap.2. INCADRAREA TEORETICA A SUBIECTULUI

2.1.EVOLUTIA LOCUINTEI COLECTIVE: ETAPE, CONCEPTII SI MODELE SEMNIFICATIVE

Inceputuri

Secolele 18 si 19-

Secolul 20 ( geneza locuintei colective ca obiect )

Perioadele postbelica si contemporana

2.2. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE

Forme si niveluri de ierarhizare, organizare si integrare spatiala si sociala a locuirii colective;

Contributia lui Le Corbusier – de la individual la colectiv

Interdependente in realizarea calitatii locuirii colective

Interpretari empirice si teoretice ale locuintei; evaluarea calitatii : relatia nevoi-cerinte-criterii de calitate, abordari filosofice

Evaluarea calitatii

2.3. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE IN ROMANIA

Locuirea colectiva in Romania – etape, tipologia rezolvarilor

Cap.3. SINTEZA PRIVIND MODUL IN CARE ACEASTA PROBLEMATICA SE RAPORTEAZA LA TEORIA IN DOMENIU

3.1.cartierul – unitate a structurii urbane

Cap.4. STUDIU DE CAZ – IMOBIL DE GARSONIERE PENTRU STUDENTI

4.1. DATE GENERALE AMPLASAMENT

4.2. PREZENTAREA IMOBILULUI

Cap.5. CONCLUZII SI PREMIZE PENTRU DIPLOMA

5.1. OBIECTIVE/SCOPURI

5.2. PREZENTAREA VARIANTELOR DE ORGANIZARE A TERITORIULUI

5.3. INCHEIERE

Bibliografie

Cap.1. INTRODUCERE

OBIECTUL STUDIULUI

Locuirea ocupa un loc central in cadrul politicilor economice nationale , prin rolul si importanta sa , avand implicatii directe asupra calitatii vietii oamenilor , a dezvoltarii umane , a nivelului de trai in general .

Ea reprezinta o problema permanenta si intotdeauna actuala datorita nevoilor noi ce apar cat si deteriorarii fizice in timp al fondului construit existent.

Solutionarea problemei locuirii in general depaseste preocuparea strict limitata a indivizilor si a familiei , ea depinzand de factori importanti , politici , economici si sociali.

Implicarea societatii prin parghiile sale poate rezolva global problema locuirii prin luarea unor decizii si folosirea unor strategii bine stabilite.

Acordul arhitecturii cu epoca

Arhitectura in general , si constructiile la care ne referim , sunt influentate de cativa factori esentiali ce isi lasa amprenta specifica indiferent de perioada de executie.

Factori sociali. Acestia au jucat un rol insemnat , fiecare cladire fiind de fapt rezultatul unui program ce stabileste nevoile particulare sau de grup ale indivizilor, influentate de nivelul de trai , modul de viata si de situatia economica a societatii respective.

Factori tehnici – insumeaza posibilitatile tehnice de executie determinate de gradul de dezvoltare al stiintelor in activitatea mestesugareasca si industriala , de existemta materialelor si a mecanismelor de punere in opera cat si de capacitatea personalului angajat in domeniul constructiilor.

Factori culturali – reflecta realitatea sociala dar si aspiratiile , dorintele si visurile indivizilor, care constituie premisele pasilor catre realitate.

Factori figurativi – estetici. Acestia reprezinta totalitatea formelor artistice , conceptiile, si vocabularul figurativ ce constituie mijloacele de lucru ale artistului , exprimate in lucrarile sale.

Fiecare din acesti factori, analizati in interdependenta lor , poate juca un rol mai mult sau mai putin important intr-o anumita perioada de timp , in functie de situatiile politico – economice , de factorii decizionali sau de o anumita moda trecatoare, insa intotdeauna a existat un acord intre opera de arhitectuta si perioada in care a fost realizata.

“Lumea moderna care exprima bilantul unui secol de sciziune intre viata si cultura, al unui secol de arhitectura conceputa ca o piesa de muzeu … sileste pe arhitecti si pe criticii de arhitectura sa-si asume responsabilitati sociale, o anihilare a oricarei pozitii culturale care nu ar fi in slujba vietii , a oricarei activitati artistice care ar ramane izolata de progresul social al civilizatiei , a oricarei solutii care nu ar oferi solutii pentru o viatta mai buna ” (Bruno Zevi, Cum sa intelegem arhitectura).

Se poate face afirmatia ca modul in care locuim reflecta foarte fidel felul in care traim .

Nu intamplator tari cu un fond bun de locuinte prezinta si un nivel ridicat de trai al populatiei.

Industria locuintelor reprezinta un domeniu important ce poate impulsiona la randul ei intreaga

economie a unei tari prin antrenarea unui numar important de sectoare producatoare de materiale subansambluri si tehnici necesare constructiilor cat si prin calitatea de forta de munca ce o atrage.

Productia si industria de locuinte nu trebuie insa sa reprezinte un scop in sine , simplificand la maxim executia , consecintele acestui fapt fiind uniformitatea si lipsa de personalitate.

Sectorul locuintelor reprezinta pentru multi specialisti (sociologi, ingineri, constructori) un sector important al activitatii lor, iar pentru arhitecti domeniul principal si deosebit de fertil al profesiei.

Componenta cu ponderea cea mai importanta in structura habitatului uman, locuinta, ca produs social, etnic si economic de folosinta indelungata, este o necesitate materiala ce constituie unul din elementele de baza ale existentei sociale, rezolvarea ei practica fiind caracterizata prin doua aspecte majore :

-aspectul cantitativ determinat de necesitatea asigurarii fiecarui colectiv cu o locuinta corespunzatoare unei vieti civilizate si de realizarea coincidentei dintre marimea medie a locuintelor ( nr de camere ) si marimea medie a familiilor (sau alte grupuri sociale) ( nr de persoane ), pentru satisfacerea acestor exigente locuinta colectiva fiind singura modalitate de solutionare in conditii de economicitate si timp;

-aspectul calitativ , expresie a valorii de locuire, determinat de modul de organizare si dotare a spatiului locuintei in sine, de realizarea ei tehnic-constructiva si valoarea sa estetica, de adaptabilitatea ei la moduri de locuire diverse si evolutive in timp, precum si de atributele cadrului natural si construit in care se afla integrata printr-un complex de conexiuni, pe care-l implica fenomenul global al locuirii.

Problema calitatii prezinta atat aspecte generale cat si aspecte particulare, care se pot evidentia analitic la fiecare dintre nivelurile de ierarhizare, organizare si integrare spatio-functionala si sociala ale locuirii urbane : unitatea de locuit primara ( de folosinta individuala sau familiala ); cladirea de locuit colectiva; ansamblul residential.

Lucrarea de fata, dezvoltata pe suportul abordarii generale a problemeticii calitatii locuirii, are ca obiect delimitat investigarea si revelarea modalitatilor de imbunatatire a calitatii de locuinte colective prin modelarea spatiului la primele doua niveluri de ierarhizare si integrare enuntate. In cuprinsul lucrarii sunt analizate momentele semnificative ale evolutiei in timp a conceptiilor si realizarilor concrete vizand spatiul locuintei colective.

IMPORTANTA TEMEI

Expresia esentiala a situarii omului in univers, locuinta reprezinta adapostul privilegiat, primordial, spatiul matrice al vietii colective si individuale.

Necesitatea existentei familiei sau a grupului social ca unitate de baza, celula originara a organizarii societatii omenesti, isi gaseste nu numai o fundamentare biologica, dar si una de ordin psihosocial, familia fiind mediul in care se dezvolta mai intai fiinta umana ca entitate biopsihosociala, in care i se formeaza personalitatea, in care aceasta isi insuseste progresiv prin educatie practicile, modelele de locuire si primele coduri ale comportamentului social, ale integrarii sociale.

Prin functiile sale multiple, locuinta contemporana trebuie sa asigure un cadru adecvat existentei fizice, legate de cerinte biologice elementare, dar si existentei spirituale, echilibrului si emanciparii psihoafective si culturale ale omului.

Ea trebuie sa favorizeze atat afirmarea individualitatii cat si integrarea simulativa in viata grupului social si a unor comunitati mai largi, atitudinea participativa la functionarea organismului social.

Indeplinind prin performantele sale acest cumul de functiuni, locuinta devine o premisa a evolutiei armonioase a fiintei umane ca produs al naturii, civilizatiei si culturii, a cresterii calitatii vietii in general, indicator social global de evaluare a nivelului de dezvoltare a colectivitatilor si societatilor umane in lumea contemporana.

In deceniile opt si noua, in special, s-a manifestat un interes pronuntat pe plan international si in tara noastra pentru abordarea de pe pozitii teoretice noi a problematicii locuintelor colective, depasirea aspectelor cantitative, largirea orizontului cercetarilor la fenomenul complex al locuirii si investigarea, prin dezbateri profesionale tematice, studii cu caracter stiintific pluridisciplinar, concursuri de arhitectura si unele realizari experimentale, a directiilor, modalitatilor si mijloacelor de imbunatatire a calitatii locuintei colective si a locuirii ca fenomen global.

In Romania, odata cu schimbarile socio-politice si economice intervenite dupa 1989 si cu dificultatile perioadei de tranzitie de la economia de comanda la cea de piata, interesul pentru problema locuintei colective a cunoscut un recul sensibil, ceea ce, pe langa factorii socio-economici agravanti ( retragerea interventiei statului, lipsa resurselor de investitii, exacerbarea individualismului, pauperizarea unor largi categorii sociale) a avut ca urmare stagnarea sau diminuarea programelor publice din domeniul executiei de locuinte si deci cresterea deficitului locative, cu efecte in special asupra categoriilor defavorizate ( cupluri tinere, familii cu venituri mici etc ).

In aceste conditii, asigurarea cadrului legislativ, financiar, conceptual si tehnico-economic pentru satisfacerea cerintelor cantitative privind locuintele si, odata cu aceasta, tinand seama de dinamica exigentelor din domeniul locuirii corelate cu evolutia in perspectiva a vietii economico sociale romanesti catre imaginea europeana, preocuparea pentru cresterea calitatii locuintei devine o

cerinta sociala de maxima importanta, care angajeaza atat autoritatile centrale cat si pe investitori ( publici sau privati ) si factorii de conceptie si de executie.

Este asadar fireasca reactivarea interesului pentru problema generala a locuintei si in acest cadru a celei sociale, promulgarea legii locuintei si crearea unor facilitati pentru construirea si achizitionarea locuintelor. Oricat de reale sunt dificultatile economice ale societatii actuale romanesti si de important deficitul de locuinte, rezolvarea problemelor nu se poate sustrage aspectelor calitative.

In caz contrar s-ar repeta erorile trecutului dominat de abordarea prioritar cantitativa a problemei locuirii.

Schimbarea structurala de orientare, prin depasirea evaluarii pur cantitative si practicilor rutiere din domeniul proiectari si executiei locuintelor, in favoarea calitatii, devenita actiune coerent urmarita in tarile dezvoltate, pentru satisfacerea cat mai aproape de optim a exigentelor utilizatorilor si pentru investirea cu valoare de act de cultura si civilizatie a arhitecturii locuintei, pentru umanizarea ei, trebuie reluata, revigorata si in practica romaneasca.

Cap. 2. INCADRAREA TEORETICA A SUBIECTULUI

2.1. EVOLUTIA LOCUINTEI COLECTIVE. ETAPE, CONCEPTII SI MODELE SEMNIFICATIVE

Inceputuri

Politica de locuire inseamna intreg cadrul de dispozitii legislative si financiare privind promovarea, finantarea , realizarea si administrarea constructiilor de locuinte , in conformitate cu anumite standarde de igiena si confort. Aceasta devine punctual central al programelor de guvernare si se refera atat la politica in materie de constructie de locuinte cat si la politica sociala.

Studiind omul cu calitatile sale fizice si psihice si stabilind nevoile minime ale acestuia, tinand seama de exigentele elementare de igiena si confort Ernest May stabileste suprafata minima si fradulde echipare sub care nu se poate cobora confortul locuintei. Le Corbusier vehiculeaza idea “masinii de locuit” , care reprezinta de fapt rationalizarea si eficientizarea locuintei , astfel incat ea sa poata fi asemuita , prin performantiele sale economice si estetice automobilului de serie.

Locuinta colectiva a aparut ca raspuns la necesitatea de a caza mai multe familii in imobile construite pe terenuri foarte scumpe. Este, in fapt , o consecinta a revolutei industriale si a dezoltarii urbane care au determinat un fenomen de migrare masiva a populaiei de la sat la oras dand nastere la o serie de probleme urbane serioase ce reclamau o rezolvare .

Forma de locuire colectiva are o origine ce depaseste doua mii de ani, in Roma antica a sec. II i.C existand deja “insulae”( fig 1.), imobile de raport dezvoltate pe 2-6 niveluri, “precursoare ale locuintelor colective de azi”.

De o calitate precara, nedepasind functia de adapost unele dintre ele, realizate in sec. II, prezinta totusi unele caracteristici de partiu, care se vor regasi in dezvoltarea ulterioara a programului in Bizant si in epocile ce I-au urmat, pana in timpurile moderne: compunerea prin juxtapunere a spatiilor, comandarea, coridorul, curtea interioara.

Fig. 1 .

insula la OSTIA, secolul II ( reconstituiri )

Problema locuintei priveste locuinta in sine dar si relatiile complexe ale acesteia cu exteriorul, prin acele prelungiri functionale imediate si mai indepartate ce fac legatura cu orasul.

Referitor la locuinta in sine se studiaza distributia interioara a spatiilor , relatia intre diversele incaperi si modurile de rezolvare ale acestora , modul de grupare a apartamentelor in unitati , generand tipuri de locuire, de la locuinte izolate la blocuri de locuinte.

Relatia locuintei cu elementele de vecinatate imediata cuprinde locurile, spatiile verzi, dotarile, etc., relatiile mai indepartate fiind cele cu locul de munca si factorii de interes urban.

Prima treapta de legatura a locuintei cu exteriorul reprezinta de fapt trecerea de la spatiul privat (locuinta) la spatiul public (ansamblul). Aici pot fi stabilite legaturi sociale deosebit de importante intre

indivizi, la nivelul , la nivelul comunitatii, iar modul de rezolvare a locuirii, tipurile de locuinte folosite, pot inlesni mai mult sau mai putin aceasta viata comunitara la nivelul ansamblului creat.

Secolul al XVI – lea

Marcheaza realizarea, in Germania, prin initiativa privata, a primei locuinte muncitoresti “Die Fuggerei” de la Augsburg ( 1513 – 1526 ) – fig.2, care prefigureaza modelul barei tronsonate, cu apartamenta minimale, intr-o oarecare diversitate tipologica ( fig 11 ), in timp ce sec.XVII ofera, in Danemarca, exemplul interventiei statului prin realizarea unui program de locuinte populare, insiruite, semicolective, dar grupate in cladiri de acelasi tip, pe baza unui riguros plan urbanistic – Nyboder, Copenhaga – 1619 ( fig. 3 ).

fig. 2. fig. 3.

“DIE FUGGEREI” – Augsburg 1513 Locuinte insiruite, curti comune – Nyboder, Copenhaga

Secolele al XVIII – lea, al XIX – lea

In sec. al XVIII – lea se contureaza unele modele de rezolvare a locuirii colective atat in ceea ce priveste implantarea in spatiul urbancat si constructia propriu-zisa, dar sec. XIX este cel care, cu timpul, conceperea unui edificiu compus din grupari coerente de incaperi in entitati individualizate-apartamenta-suprapuse pe mai multe niveluri va cunoaste solutii specifice avand ca rezultat cristalizarea unui tip architectural distinct-cladirea de locuit colectiva, cu anumite caracteristici spatiale si grad de comfort.

La aceasta a contribuit si faptul ca in sec. XIX, urmare a revolutiei tehnico-industriale a fost posibila introducerea unor facilitati tehnice – incepand din 1800 introducerea apei in grupurile sanitare, aparitia principiului incalzirii centrale, introducerea gazului de iluminat – 1850 – instalarea primului ascensor de persoane – 1857 – iluminatul electric si individualizarea “salii de apa” cu instalatiile aferente –1850 cu consecinte directe asupra confortului fizic si a solutiilor arhitecturale, atat la nivelul apartamentelor care incep sa se precizeze ca entitati spatiale, cat si la cel al cladirilor care, gratie ascensorului, se pot dezvolta pe inaltime.

In acest sens , a avut de asemenea o importanta semnificativa, in conditiile transformarilor social-politice si economice petrecute datorita revolutiei industriale si urbanizarii rapide din tarile

europene dezvoltate, incepand din a doua jumatate a sec. XIX, constituirea cadrului legislative de reglementare a exigentelor de comfort si in special de higiena ce trebuiau satisfacute de locuinte, precum si cel al interventiei publice in constructia de locuinte sociale.

Pana in sec. XIX inclusiv, modul de ocupare a terenului cu case de raport ( destinate inchirierii ) era cel al lotului construit pe contur ( fig 4 ), deschis numai spre strada, centrat pe o curte interioara cu functii multiple, in primul rand luminarea si ventilarea spatiilor construite, mod de ocupare ce impunea o serie de elemente morfologice de distributie spatiala si de relatie cu strada: pasajele, scarile, curtea.

Evident, au fost folosite diverse tipuri de distribuire a functiunilor in interiorul volumului si, in pofida deosebirilor calitative ale acestora, putem spune ca in sec. XIX morfologia locuintei colective, ca imobil de raport, caracteristicile sale ca sistem functional, etnic constructiv si formal precum si diferentierile sale de ordin social sunt precizate si apte de interpretare si evolutie in secolul ce va urma.

Secolul XIX prezinta interes si pentru ca pe parcursul sau dimensiunea sociala, constanta a locuirii colective, se manifesta superlativ in cadrul ideologiei socialiste utopice a posibilitatii de inlaturare a inechitatilor sociale prin actiunea in domeniul arhitecturii si urbanismului, argumentele referentiale ale unei asemenea orientari fiind modurile de viata comunitara, la a caror origine contribuisera conditiile economice, sociale si ideplogice ale societatilor preindustriale si propunerile preexistente de modele de organizare sociala si spatiala utopice, datorata unor umanisti ca Thomas Morus ( Utopia – 1516 ), Tomasso Campanella ( Cetatea Soarelui – 1602 ) sau Charles Fourier ( Reforma Industriala sau Falansterul – 1832 ).

In sec. XIX concretizarea acestor idei se regaseste in practica unor comunitati religioase nordamericane, dar exemplara din mai multe puncte de vedere – social, urbanistic, architectural si constructive si in consecinta prin inovatiile de modelarea spatiului locuirii, este realizarea in 1859 a Familiasterul de la Guise – Franta de catre industriasul Godin.(fig. 5-a,b,c)

(fig.4-cvartal de locuinte de raport muncitoresti, Birkastalen, Stockholm, sec. XIX)

In functiune si astazi, Familiasterul, prin calitatile sale de locuire colectiva intr-un ansamblu integrand locuinte si dotari, a constituit ca obiect de interpretare si valorificare in proiecte si realizari ale locuintei colective in sec. XIX, el prefigurand compositional modelul urbanismului deschis, iar morphologic ansamblul de locuit, concept al urbanismului modern. Conceptual spiritului comunitar si al participarii s-a manifestat ca factor determinant, de conditionare a modelarii spatiale si general formale, concept ce va reveni in atentia unor arhitecti preocupati de problema locuirii colective, de echilibrul dintre viata comunitare si cea individuala, de solutionarea lor prin conceptia architectural urbanistica, in sec.XX, pana in zilele noastre.

Secolul al XX-lea

In secolul XX locuinta moderna in general, locuinta colectiva in special, devine cu precadere dupa primul razboi mondial teme de studiu sistematic si experimentare pentru arhitecti si urbanisti, mai ales pentru marile personalitati, care se preocupa de gasirea celor mai potrivite solutii in rezolvarea problemei locuirii in accord cu evolutia vietii sociale ( si in aceste imprejurari a nevoilor de locuire ), a mijloacelor tehnice, materialelor si tehnologiilor noi ( adaptarea structurilor elastice de beton armat si executia industrializata avand consecintele cele mai importante ) si a valorilor estetice ale spiritualitatii moderne.

Primul deceniu al secolului este marcat de realizari unicat ale unor personalitati de exceptie. In 1903 A. Perret construieste la Paris (fig 6a) primul imobil de raport din lume pe

o osatura din beton armat, reusind totodata sa valorifice astfel, incipient, in limbaj architectural resursele de suplete in structurarea spatiilor, de amplificare a intercomunicarii spatiale si de expresivitate ale structurii de beton armat.

Cele doua locuinte colective realizate de Antonio Gaudi la Barcelona: Casa Battlo-1907 ( fig 6b ) si Casa Mila-1910 ( fig 6c,d) dovedesc, pe langa originalitatea si forta creatoare a autorului, faptul ca si in limitele unui program cum este cel al locuintei colctive, in care utilitarul pare predominat, arhitectura se poate implini in act artistic.

Exemplele evocate sun desigur exceptii, dar foarte semnificative pentru ca unele din caracteristicile lor se vor regasi in locuinta colectiva sociala, de masa, tipizata, care va deveni obiectul de studiu perseverant al arhitectilor secolului XX.

Geneza locuintei colective moderne ca obiect

In sec. XX, ca urmare a afirmarii conceptiei higieniste in domeniul locuirii cuprinse in teoria “Oraselor Gradina” a lui Ebenzer Howard si a criticilor aduse urbanismului inchis, parcelarii si densificarii cadrului construit, curtea interioara ca spatiu rezultat din construirea perimetrala a lotului nu mai are ratiunea de a exista si deci nici raporturile de continuitate si quasicontinuitate ale corpurilor de cladire din cadrul tesutului nu isi mai gasesc justificarea. S-a trecut astfel dupa descompunerea tesutului inchis, la construirea celui deschis si in final la obiectul volumetic individualizat ( fig 7a,7b ).

7b – descompunerea cvartalului

Cladirea de locuit nu va mai fi definita atat in raport cu o suprafata de teren data, cat ca un obiect in sine, autonom, reunind intr-un singur volum lameliform ceea ce inainte se dezvolta perimetral pe intinderea lotului. Notiunea de lot precis delimitat si cea de orientare in raport cu spatial public ( strada ) isi pierd semnificatia. Se concepe si se concretizeaza o noua relatie intre cladiri, intre acestea si spatiile libere, principiile

compozitionale circumscriind ca valori structurante – insorirea, ventilarea, prezenta spatiilor verzi. Ca urmare, modelul de distributie pe nivelul spatiilor interioare in volumul lameliform degajat, diferentierea lor ierarhica ( principale si de serviciu ) se adapteraza conditionarilor functionale si existentei a doua fatade echivalente ca

importanta, a caror orientare preferntiala este aceea urmarind insorirea cea mai favorabila. Se naste astfel “blocul de locuinte”.

Ideogramele de baza ale configuratiilor volumetrice

Configuratia cladirilor de locuit colective pe parcursul secolului XX isi va dezvolta gama formelor volumetrice in marea majoritate pe baza ideogramelor liniare si punctiforme cu derivatele lor ( bare, turnuri )- fig. 8a, b, c.

Locuinta de masa

Au existat chiar pana la primul razboi mondial studii in Germania 1912 din care au rezultat partiuri concepute in ideea tipizarii, pe baza conditionarii functionale si economice; anticipari in organizarea spatiului ale unor rezolvari ale locuintei colective de masa in arhitectura barelor tronsonate si a turnurilor dominanta in anii 50-60.

Experimentele au inceput la Viena, Frankfurt si Berlin pentru realizarea de cartiere muncitoresti de locuinte si dotari comerciale, de invatamant, etc. Adolf Loos elaboreaza in 1920-22 pentru cartierul experimental Heuberg din Viena proiecte de cladiri multietajate cu terase gradina ( fig 9 ), dovada ca si in arhitectura locuintei colective de masa era posibile depasirea limitelor impuse de stereotipia formala a barei simple devenita model arhetipal.

Modelele spatiale studiate si realizate erau conditionate morphologic de un minim necesar pentru a se putea satisface cerintele elementare de viata civilizata si se sprijineau pe ipoteza ca in ciuda omogenitatii lor formale, tipurile arhitecturale propuse ar raspunde la o diversitate de nevoi de spatiu si de timp, stabilite pe suportul unor metode de evaluare “obiective” avand ca rezultat o elaborare rationala mai functionala a planurilor si a echipamentelor locuintei, ceea ce ar reduce incomodarile fizice reciproce si consumul de timp, raspunzand astfel si nevoilor psihologice.

In ceea ce priveste executia, metodele folosite prefigurau prefabricarea grea care se va practica pe scara larga in anii ’60. rationalizarea, normalizarea, tipizarea, erau deja prezente in conceptia arhitecturala si ethnic-constructiva in intregul ei.

Expresia arhitecturala, prin formele pure, eliberate de orice decorativism superfluu, in afara de intentia ruperii de trecutul tributar artizanatului si eclectismului, era si reflexul estetic al modului de constructie din productia de masa.

Compozitia urbana, in unele solutii, combina simetria cu asimetria, perspectivele si secventele spatiale articulandu-se cu abilitatea. Locuinta nu exista decat ca o componenta a unui ansamblu urban, iar in tratarea spatiilor publice se pot identifica o serie de constante: amenajarea circulatiilor pietonale ca elemente de utilizare cotidiana; spatii de destindere si spatii verzi colective; alei plantate cu arbori inalti ca trasee reper in orientare.

Perioadele postbelica si contemporana

Pana la cel dal doilea razboi mondial, problema locuirii colective nu s-a limitat la studierea si realizarea celor mai potrivite tipuri ale locuintei sociale de masa, ieftine, ci a oferit chiar in anii treizeci exemple de rezolvari punctuale in diverse tari europene, inclusiv in Romania, in care se remarca atat preocuparea pentru asigurarea generala a unui comfort sporit cat si pentru calitatea spatiala in sine si caracterul urban al imaginii arhitecturale, rezultat al interpretarii codurilor stilistice moderne, asa cum o dovedesc cateva realizari ale perioadei mentionate din Barcelona sau din Bucuresti. Tre sa scanez niste poze.

Raportul locuire-munca

Propunerile de cladiri de locuinte in care coexista functia principala, caracteristica, si aceea a muncii sunt tot mai numeroase, unele argumentate de evolutia manifestata in Europa si in Statele Unite, proces care ii va determina pe multi sa munceasca acasa, altele motivate de considerente sociale. Se propun astfel structuri complexe in care se reunesc viata privata, munca si petrecerea timpului liber, concepute prin regruparea de cladiri in jurul unor curti si unite prin pasarele si arcade.

2.2. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE

Forme si niveluri de ierarhizare, organizare si integrare spatiala si sociala a locuirii colective

Locuirea, ca functie urbana complexa si in cadrul ei locuirea colectiva, cunoaste trei niveluri de ierarhizare, organizare si integrare spatio-functionala si sociala interdependente.

Locuinta unicala ( apartamentul ) – forma primara de organizare multicriteriala a spatiului ca adapost al vietii de familie si a celei individuale, putand functiona in diverse sisteme de agregare.

Cladirea de locuit colectiva – componenta de baza a spatiului residential urban, specifica epocii moderne si contemporane, rezultat al relationarii si interconditionarii unor unitati de locuire primare si a nor spatii de echipamente de folosinta comuna.

Ansamblul residential – structura urbana de nivel superior care, pe langa problematica primelor dua niveluri enuntate, constituite ca subsisteme ale sale, incorporeaza si “prelungirile” locuintei, punand astfel in actiune o serie de factori ce definesc in sens mai larg fenomenul locuirii, cu relevanta sporita in exprimarea multitudinii si diversitatii conexiunilor proprii procesului de inscriere a comunitatilor umane in teritoriul urban.

La nivelul ansamblului residential, in afara locuintelor propriu-zise, printer cei mai importanti factori care definesc calitatea locuirii colective sunt :

-existenta, calitatea si accesibilitatea dotarilor de folosinta zilnica si periodica ( comert, servicii, destindere, cultura etc );

-rezolvarea circulatiilor carosabile si pietonale si amenajarilor conexe acestora;

-organizarea spatiului neconstruit ( spatii verzi, spatii gospdaresti, spatii destinate destinderii si vietii comunitare );

-calitatea mediului natural ( constituienti, nivel de poluare ) si relatia cu spatial construit, respective cu locuinta;

-gradul de integrare spatiala,functionala si sociala a ansamblului;

-imaginea urbana de ansamblu;

-relatia ansamblulu cu centrul;

-relatia locuinta-loc de munca;

( fig. 9-a,b ).

Contributia lui Le Corbusier – de la individual la colectiv

Problema locuirii a ocupat un loc prioritar in cercetarile sale, materializate in lucrari teoretice si practice avand ca tema orasul si arhitectura locuintei, facand o analiza a fenomenului locuirii, a nevoilor de locuire, propunand norme si standarde de pe pozitii pragmatice in aprecierea obiectiva a spatiului locuintei ca unealta, ca

“masina de locuit”, favorabil ideii seriei, a generalului fata de particular.

Daca multi practicieni in arhitectura locuintei au interpretat ad litteram formula “masina de locuit”, reducandu-se la aspectele utilitare rezolvarile de locuinte, Le Corbusier nici conceptual nu s-a oprit aici si nici in creatia practica. Adauga deci, caracterizand locuinta, ca ea este si “locul util pentru meditatie si in sfarsit, locul unde exista frumusete, care adduce spiritului calmul indispensabil”. Iar proiectele si operele sale realizate in programul locuintei vadesc o sensibilitate neobisnuita, animta de un profound umanism, care se transfigureaza in vibratia inefabila a poeziei. ( fig10a,b,c).

“…Sa punem problema: o locuinta= un adapost contra caldurii, frigului, ploii, hotilor, indiscretilor, un receptacol de lumina si de soare.”

“Bucuriile esentiale sunt: soarele, spatiul si verdeata.”

“Smuls din mediul sau natural orice organism piere. Orasul a alungat natura. El a pierit. Orizonturile trebuie recucerite, arborii trebuie plantati din nou.”

10a – Critica urbanismului traditional in favoarea “bucuriilor esentiale”

Pripit in critica urbanismuli traditional, a “strazii coridor”, el este adeptul urbanismului deschis, prin care, in conceptia sa functionalist lirica se putea reface acordul dintre om si mediul sau primordial – natura, conditie a unei vieti sanatoase, beneficiind in acelasi timp de confortul material pe care progresul ethnic I-l putea oferi. In termeni pur teoretici, o conceptie generoasa, exprimata intr-un mare numar de scrieri si proiecte, care avea sa se regaseasca in Charta de la Atena, in a carei elaborare a avut un rol esential.

Solutia arhitecturala ( fig 11a,b,c ) – blocurile inalte – pe care Le Corbusier o indica in rezolvarea locuintei urbane, ca modalitate de crestere a densitatii si totodata a suprafetelor plantate, ca premisa a regasirii “bucuriilor esentiale” ale unui paradis pierdut6, la care se adauga “prelungirile locuintei” complementare acesteia si segregarea stricta a circulatiilor – auto si pietonale – concura in viziunea sa la realizarea unui cadru de calitate.

Interdependente in realizarea calitatii locuirii collective

Desi , din ratiuni analitice, cele trei forme/niveluri de manifestare a fenomenului locuirii evidentiate anterior pot fi studiate distinct si cu toate ca aparent sunt rezultatul unei ierarhizari cantitative, in realitate ele se afla strans corelate din punct de vedere calitativ.

Calitatea locuirii prezinta aspecte specifice la fiecare din cele trei niveluri, dar data fiind interdependenta acestora, la oricare din ele ar fi apreciata, constatam interventia atributelor calitative ale celor doua. Ca atare, nu pot fi considerate satisfacute exigentele unei valori superioare a locuirii prin compunerea si realizarea unor apartamente cu performante ridicate, dar agregate in cladiri si ansambluri de locuit deficitare, asa cum nici conceperea si realizarea unor ansambluri rezidentiale cu valente de ordin urbanistic superioare nu asigura o reala calitate a locuirii, daca locuintele componente ale ansamblului nu se caracterizeaza la randul lor prin performante corespunzatoare.

Calitatea de conceptie

Ea este deci in esenta determinata de solutiile de organizare a spatiului si de cele etnic-constructive propuse pentru satisfacerea cerintelor de locuire si valorificarea maxima a potentialului etnic, material si economic.

Insa crearea premiselor pentru o calitate superioara de conceptie incepe inca de la formularea temei de proiectare, ai carei parametri trebuie sa-si gaseasca fundamentarea in concluziile cercetarilor pluridisciplinare din domeniul cerintelor ( nevoi si aspiratii ) de locuire, a modurilor si comportamentelor de locuire, a aprecierii realiste dar nu excesiv restrictive a posibilitatilor de realizare. Acesti parametric tematici trebuie sa orienteze actiunea factorilor de decizie si control si a investitorilor.

Calitatea de conceptie este dependenta si de relatiile existente in interiorul compartimentului specializat, de interdependentele dintre proiectarea si cercetarea din arhitectura, constructii si instalatii, care trebuie sa devina componente inseparabile ale aceluiasi demers.

Calitatea de executie

Rolul de prim ordin al etapei de conceptie in asigurarea calitatii nu reduce importanta compartimentului de executie unde, adeseori, deficientele de organizare, dotare, aprovizionare, calificare a fortei de munca, lipsa educatiei in spiritul respectului pentru lucrul bine facut, sacrificarea standardelor calitative ca solutie pentru rezolvarea aspectelor cantitative, au fost cause ale degradarii nivelului calitativ in constructia de locuinte in tara noastra pana in 1989.

Referitor la rolul arhitectului in tot acest proces, in timp ce in etapa de conceptie el a fost un factor activ, in limitele descries anterior, prezenta sa in etapa de executie, ca factor de urmarire si control al calitatii, a fost nesistematica, intamplatoare si deci ineficienta.

Calitatea de exploatare

Aceasta exprima cel mai deplin valoarea de locuire, ea repezentand scopul, finalitatea si justificarea eforturilor angajate de efectul edificarii. In ceea ce-l priveste pe utilizator, nici in practica din trecut si nici in cea din prezent el nu intervenea si nu intervine in mod direct in sistemul de determinari calitative ale locuintei in care urmeaza sa traiasca, stabilite in perioada de conceptie si in cea de executie, desi, in literatura de specialitate nu lipsesc propunerile in favoarea investirii sale cu un rol activ, unele experimente din strainatate punandu-l pe locatar in ipostaza de coautor in geneza poprie-i locuinte. Insa, in mod obisnuit, utilizatorul nu este decat cel care beneficiaza de efectele calitatii locuintei sau dimpotriva ii suporta deficientele, incercand prin unele interventii sa le atenueze sau chiar prin masuri constructive, in masura in care sunt posibile, sa-si adapteze spatial locuintei propriilor nevoi.

Rezultatele investigatiilor pluridisciplinare, in primul rand sociologice, operationale in faza de exploatare prin mijlocirea utilizatorilor, informatiile astfel obtinute, referitoare la evaluarea in practica a calitatii partiale si globale a locuintei aflate in exploatare, pot constitui baza empirica de date pentru ca prin feed-back sa se reia, cu ameliorarile necesare si posibile, activitatea de conceptie. Acesta a fost obiectivul cercetarilor sociologice din domeniul locuirii, atat in strainatate cat si la noi in tara.

In sfarsit, deoarece calitatea unei locuinte, oricat de bine conceputa si realizata, nu poate fi valorificata intr-o reala calitate a locuirii, in conditii defectuoase de exploatare si intretinere : alimentare cu apa, energie electrica si electrica, gospodarirea, salubritatea etc. La ansamblul responsabilitatilor ce revin in realizarea calitatii de exploatare a intitutiilor specializate in gospodarirea si intretinerea domeniului locativ se adauga cele care revin utilizatorilor insisi, acestia putand actiona ca factori de conservare si sporire a calitatii, sau dimpotriva, de degradare a ei.

Interpretari empirice si teoretice ale locuintei. Evaluarea calitatii

Relatia nevoi-cerinte-criterii de calitate

In sec I i.C. Vitruviu formula criteriile geneale ale calitatii in arhitectura: utilitatea, soliditatea, frumusetea, pe suportul bunului gust si al economiei.

Desi mult diversificate, amplificate si nuantate, criteriile de calitate vitruviene raman inca valabile si in cazul arhitecturii locuintei, aceasta fiind in esenta :

-criteriul practice-utilitar;

-criteriul etnic-constructiv;

-criteriul estetic-compozitional;

-criteriul economic;

La randul lor aceste criterii calitative exprima nivelul de adecvare a locuintelor la cerintele de viata materiala si spirituala pentru care au fost create.

Cerintele de viata umana, in general, cuprind doua categorii : nevoi si aspiratii, in definirea lor afirmandu-se doua conceptii. Prima dintre ele considera nevoile ca reprezentari cantitative de natura materiala ale cerintelor, in timp ce aspiratiile sunt expresie aclitativa, de natura spirituala a acestora.

Nevoia-obligatie este asadar definite de locuinta minim necesara, care prin caracteristicile sale constituie o conditie obligatorie a acceptarii si integrarii individului si familiei intr-o societate sau comunitate constituita.

Satisfacerea acestei nevoi-obligatii reprezentand un minim, dependent de contextul istoric, geographic, social, economic, nu poate deci fi ignorata, ea fiind o probleme de interes social imediat. Odata satisfacuta nevoia-obligatie, isi face simtita actiunea necesitatea-aspiratie, care este expresia lociuntei dorite sau imbunatatirea celei utilizate la un moment dat, fiind determinate fie de cresterea si diversificarea cerintelor de locuire, fie de cresterea posibilitatilor materiale, economice. In ultima instanta nevoia-aspiratie devine nevoie-obligatie, care se impune a fi satisfacuta, fiind inlocuita la randul ei de noi necesitati-aspiratii, procesul evoluand astfel intr-o dinamica specifica.

A.Maslow a propus inca din 1954 o clasificare a nevoilor general umane in domeniulhabitatului, care a constituit adesea un reper in studiile privind locuinta, finctiile si calitatea ei.

A.Maslow distinge cinci nevoi fundamentale:

-nevoi fiziologice ( relative la conservarea organismului bioligic );

-nevoi de securitate ( protectia finite umane )

-nevoi sociale ( contacte, relatii, integrare sociala );

-nevoia de stima ( nevoia de considerare, de afirmare a personalitatii, a eului, sau de promovare a statutului social );

-nevoia de dezvoltare ( nevoia de autorealizare, de valorificare a personalitatii, a propriului potential ).

Cele cinci nevoi fundamentale sunt ierarhizate de A.Maslow in trei categorii:

-nevoi primare (fiziologice );

-nevoi secundare ( de securitate, sociale si de afirmare a eului );

-nevoi tertiare ( dezvoltarea personalitatii );

Acestora le adauga:

-nevoia estetica ( nevoia de frumos, de armonie, aversiunea fata de urat si monotonie );

-nevoia cognitive ( nevoia de a intelege, de a cunoaste mediul inconjurator, inclusive propria locuinta );

Aceste nevoi influenteaza comportamentul individual si social, se manifesta pe multiple planuri, iar in acela al lociuntei propriu-zise, isi gasesc expresia in cerintele ( exigentele ) pe care cladirea de locuit, prin calitatile ( performantele ) sale, trebuie sa le satisfaca.

Interpretari empirice si teoretice ale locuintei. Abordari filosofice

Carole Despres sintetizeaza intr-un studiu publicat in 1991 interpretarile pe care locatarii le dau propriilor camine, revelate pe baza unor crcetari sociologice facute asupra locuintei ca spatiu comportamental, in care s-a operat empiric prin anchete de profil, si corelarii acestora cu diferite teorii interpretative psihologice, socio-psihologice si fenomenologice ale factorilor umani care dau forma sensurilor, semnificatiei locuintei. In aceste interpretari se pot identifica multe elemente commune cu concluziile lui a,Maslow si cu relatia nevoi-cerinte-criteri de calitate si in consecinta cu functiile locuintei, care constituie suportul tematic al demersului architectural, conturand insa un spectru mai bogat al acestuia.

Dintre interpretarile empirice, cele mai frecvent afirmate au fost:

Locuinta ca mijloc de protectie ( securitate ) si control

Aceasta interpretare considera locuinta ca fiind unica arie de real cintrol pentru individ, ea oferindu-I sentimentul securitatii fizice, sentimentul de a se afla la adapost, de a putea controla nivelul de interactiune sociala, de independenta, de angajare sau de izolare.

Ea este diferit perceputa in functie de varsta si sex, pentru adulti mai important fiind controlul spatial si supravegherea sociala, in timp ce pentru copii libertatea de actiune precum si protectia fizica si emotionala sunt mai adeseori mentionate.

Locuinta ca reflectare a orizontului de idei si de valori personale

Locuinta este privita drept un simbol al modului in care utilizatorii isi vad propria imagine si al reflectarii acesteia in constiinta celorlalti. Pentru ei este foarte important ca locuinta sa le exprime gusturile proprii, interesele, caracterul, personalitatea. Acest atribut al locuintei, legat direct de functia de reprezentare, fiind un indicator al statutului personal, inteles ca pozitie sociala, economica si culturala, este exprimat prin imaginea generala a locuintei, mobilier, decoratie, obiecte continute, la care se adauga calitatea zonei in care se afla amplasata.

Locuinta ca expresie a permanentei si continuitatii

Viata in spatial locuintei este un process complex, care poate fi exprimat doar odata cu trecerea timpului, numai astfel locuinta devenind un mediu familiar, care confera locatarilor sentimental apartenentei la un loc anume, setimentul ca au “radacini” pe acest pamant. Locuinta este de asemenea spatial memoriei ( ce poarta inscrise semnele varstelor si evenimentelor esentiale care marcheaza viata umana ) indicand legatura cu trecutul. Pe de alta parte, aceasta intelegere a locuintei nu o exclude, ci dimpotriva, este dependenta si de masura in care aceasta se acorda cu obiectivele, aspiratiile, scopurile de viitor ale vietii, aflate inerent in schimbare, ale unui individ.

Locuinta ca obiect al actiunii si modificarii

Aceasta interpretare rezulta din procesul controlului si actiunii asupra mediului propriu de catre individul insusi, process care presupune implicarea irecta, fizica, materiala si emotionala in relatia cu spatial sau de locuit.

Dependenta de varsta si sex, si aceasta interpretare reflecta nevoia realizarii controlului, a existentei posibilitatilor de modificare in spatial locuintei, intelegerea acesteia ca loc al autoexprimarii si libertatii de actiune.

Locuinta ca spatiu al dimensiunii sociale a vietii

Ca loc de asigurare si intarire a relatiilor cu semenii care ne sunt apropiati ( familie, prieteni ), locuinta reprezinta o categorie de o puternica semnificatie. In acest sens, casa este perceputa si experimentata ca un spatiu de manifestare a afectului, unde actiunile, opiniile, dispozitia sufleteasca isi pot gasi acceptarea intr-o atmosfera de intelegere, de armonie sociala.

De aceasta calitate a locuintei sunt legate, intre altele, cresterea copiilor, reunirea familiei, intalnirile cu prietenii si rudele.

Locuinta ca unitate materiala, spatiu de desfasurare a activitatilor

In acest sens locuinta actioneaza ca o unealta, ca un produs util, se manifesta ca support pentru activitatile legate de nevoi fiziologice, munca, hobby si petrecerea timpului liber. In aceasta interpretare sunt implicate caracteristici concrete ( dimensiuni, organizare spatiala, dotare ) ale locuintei, vecinatatilor si tipului de structura urbana in care aceasta este inserata, serviciile si facilitatile disponibile din cadrul acesteia.

Ca structura materiala, locuinta poate fi si loc de exercitare a proprietatii, calitate asociata cu experienta pozitiva a libertatii de actiune transformatoare, precum si cu aceea a spatiului controlat si al permanentei, proprietatea fiind perceputa, si datorita valorii materiale importante incorporate, ca un factor de consolidare a vietii de familie.

Interpretari teoretice

In comparatie cu interpretarile semantice prin care utilizatorii isi exprima propria viziune asupra locuintei, investigate empiric, fara incercarea de a se descifra fortele generatoare ale acestora, psihosociologia locuirii a ajuns la concluzii asemenatoare utilizand patru modele teoretice legate de comportamentele umane: modelul territorial, modelul psihologic, modelul socio-psihologic si cel fenomenologic.

Aceste modele nu sunt considerate adevaruri unilaterale; ele se interfereaza, uneori se suprapun, chiar daca unul sau altul este privilegiat de catre diversi cercetatori, insa au calitatea de a argumenta teoretic, obiectiv, interpretarile evidentiate anterior, care au, desigur, un anumit grad de subiectivitate.

Interpretarea teritoriala

Preluat di ecologie si aplicat prin extrapolare la studierea comportamentului uman present in grupuri familiale, conceptual de teritorialitate reprezinta mecanismul de autofrontiera implicand marcarea, personalizarea unui spatiu, loc, si comunicarea acestui fapt de catre grupul familial sau de catre indivizii ce-l compun.

Primele efecte ale teritorialitatii afirmate sunt protectia si controlul, atat pe plan fizic cat si psihic, pe care utilizatorii il au asupra spatiului si practicilor,

comportamentelor specifice exercitate in acesta. Asa s-a explicat, de exemplu, prin calitatea sa de teritoriu controlat, atasamentul pe care il arata copiii si adolescentii fata de “camera lor” si masura in care le influenteaza conceptia despre locuinta.

Conceptual teritorialitatii a fost extins la nivelul locuintei si pentru a se explica actiunile de amenajare, de mobilare a spatiului, de marcare a lui prin personalizare, atat in interior cat si in exterior.

Acest model teoretic defineste astfel locuinta ca o succesiune graduala de teritorii, care participa la afirmarea identitatii familiei si al fiecarui membru al acesteia, putandu-se evidential: marcarea teritoriului vecinatatii, al locuintei familiale in intregul sau si a teritoriilor individuale din cuprinsul ei.

Interpretarea psihologica

Un prim model teoretic, al perspectivei psihoanalitice, considera locuinta drept un simbpl al sinelui, drept spatial in care eul rational si afectiv isi gaseste, dupa corpul insusi, cea mai puternica expresie. Din aceasta perspectiva, dorinta de a actiona asupra locuintei, de a o modela si remodele, de a o situa in orizontul ideilor si valorilor proprii celui ce o foloseste este interpretata ca expresie subconstienta a eului. Tot astfel este explicata si preferinta cunoscuta pentru locuinta individuala, inter[retata ca rezultat al corespondentei dintre aceasta si ideea arhetipala a “casei pe pamant”. Plecand de la teoriile psihoanalitice ale sinelui, cercetari recente definesc locuinta ca spatiu integrator al diferitelor dimensiuni ale personalitatii umane, ea permitand afirmarea celor trei niveluri ale sinelui: Ego, Id si Superego, casa constituind scena-cadru pentru activitatile vietii cotidiene, pentru experienta senzoriala si pentru cea spirituala.

Un al doilea model psihologic, pornind de la teoria personalitatii a lui A.Maslow, apreciaza locuinta ca spatiu de satisfacere a unor nevoi de buna stare psihica, de confort psihic, cu alte cuvinte, pribn cea mai simpla functie a sa-cea de adapost. La aceasta se adauga calitatile spatiale, lumina, imaginea, ambianta generala, termini specifici care fac ca locuinta sa apartina arhitecturii. In plus, ca pol al vietii de familie, si loc al relatiilor sociale locuinta devine spatial, prin excelenta, de exercitare a raporturilor interpersonale controlate, dand astfel raspuns atat nevoii umane de contacte sociale cat si cele de intimitate, considerate ca unul din cele mai importante concepte pentru interpretarea locuintei ca refugiu si spatiu al libertatii.

Tot ca rezultat a unei nevoi psihologice este explicata si recunoasterea sociala, statutul social, care-si poate gasi partial implinirea datorita locuintei, acesta fiind decodificat prin caracteristicile casei si localizarea ei.

Interpretarea socio-psiholocica

Psihilogia sociala defineste cunoastere de sine, autoindentitatea mai curand in raport cu entitati sociale de o anumita amploare decat cu indivizi, cu subiecti izolati.

Autoidentitatea e un concept care cuprinde mai multe niveluri de exprimare: eul personal semnificand reflectarea in constiinta a universului propriu de perceptii, ganduri, emotii, gesturi si a propriei finite fizice; eul social reprezentand procesul prin care personalitatea individuala se contureaza in constiinta celorlalti; eul cosmic, care se refera la orientarea umana catre armonie universala in general.

In interpretarea socio-psihologica locuinta are rol esential pentru individ in cunoasterea de sine si in medierea dialogului dintre el si grupul familial sau o comunitate mai larga. Fiind continatoare de bunuri materiale care au o anumita semnificatie psiho-afectiva pentru fiecare membru al familiei, locuinta ofera imaginea concreta a diferitelor aspecte legate de personalitatea acestora.

Eul personal al locatarilor se exprima in insasi interventiile acestora asupra locuintei, interesand atat amenajarea interioara cat si aparenta ei exterioara, prin aceasta devenind o importanta expresie a identitatii ocupantilor sai. In ceea ce priveste eul social, imaginea exterioara a locuintei, calitatea ei estetica, individualizarea ei devin chiar un indicator chiar mai sugestiv decat calitatea interiorului, pentru exprimarea modului de viata, a mediului cultural, statutului social, deci a identitatii sociale.

Si M.Heidegger, pornind de la un vers al Holderlin “In chip poetic locuieste omul”, in opozitie cu imaginea “banalitatii cotidiene”, a realitatii sociale imediate, in care locuirea ca fenomen global, e “sub apasarea crizei de locuinte, hartuita de munca, istabila din pricina goanei dupa avantaje si succese, tinuta sub vraja industriei placerilor si recrearii” prin abordarea din perspectiva filosofica a locuirii, dezvolta ideea ca aceasta nu este doar una din multiplele manifestari comportamentale ale omului, ci “o trasatura fundamentala a existentei umane”, iar “poeticul” este o valoare imanenta a locuirii “inteleasa in chip esential”.

M.Eliade constata, pe fondul desacralizarii generale a existentei umane in societatile industriale, diferenta radicala dintre semnificatiile, mentalitatile si comportamentele lumii traditionale pe de o parte si cele ale lumii moderne pe de alta parte, in raport cu locuinta. In societatile traditionale instaurarea intr-un teritoriu si edificarea locuintei erau un act fundamental, plin de semnificatie simbolica, locuinta fiind “axis mundi”, “imago mundi”, “universul pe care s-il construieste omul imitand creatia exemplara a zeilor, cosmogonia”. In schimb, locuinta omului modern, devenita produs de serie, obiect utilitar implicat in reproducerea fortei de munca, o “masina de locuit” aflata pe acelas palier semantic cu orice alt produs de folosinta indelungata, ingloband o anumita valoare economica: frigider, automobil, etc. este saracita de sensurile ei superioare ca forma a inscrierii omului in ordinea universala transcedentala, desi, chiar si in aceste conditii, “orice construire si orice inaugurare a unei noi locuinte echivaleaza, intr-o oarecare masura cu un nou inceput, cu o viata noua. Si orice inceput repeat inceputul primordial, cand Universul a iesit la lumina zilei pentru intaia oara”. Fireste ca aceste nu rezulta din reducerea intelegerii spatiului locuintei doar la datele sale fizice ci din perceperea si interpretarea acestuia ca “spatiu existential sacru-succeptibil de comunicari cu transcedentalul”.

Evaluarea calitatii

Incercarea de evaluare obiectiva a calitatii locuintei pe baza analizei exigentiale si a performantelor s-a afirmat ca orientare metodologica in cadrul unor studii si propuneri realizate in anii 70-80 in strainatate – Elvetia, Germania, Marea Britanie, Franta – precum si in tara noastra, ce au avut ca rezultat stabilirea unui amplu set de criterii de calitate, care in unele sisteme de evaluare, referindu-se atat la cladirea de locuit cat si la vecinatatea imediata in cadrul de implantare urbana, ajung la un numar important.

Studiul romanesc privind “ posibilitatile de evaluare a calitatii globale a cladirilor de locuit cu loarea in considerare a criteriilor conceptului de performanta si de analiza valorii” opereaza cu indicatori de calitate partiali si globali, unii cuantificabili, aplicati atat la nivelul cladirii de locuit colective cat si al unor unitati primare ( apartamentelor ), prezinta confortul ca fiind principalul indicator global de calitate si acorda atributele spatiale specific arhitecturale, un loc dominant in definirea calitatii, insotita fiind, fireste, de cele ethnic-constructive si economice.

Calitatea cladirii de locuit colective este conditionata de confortul de locuire caracteristic fiecarei unitati primare ( apartamentul ), dar si de calitatea spatiilor comune si de relatia cladirii cu cadrul exterior in care se afla integrata, prezentand aceste conditionari.

2.3. CALITATEA LOCUIRII COLECTIVE IN ROMANIA

Locuirea colectiva in Romania. Etape. Tipologia rezolvarilor

Conditiile specifice ale evolutiei istorice a teritoriilor romanesti, devenite adesea spatiu de confruntare a unor forte de interese antalogice puternice au intarziat, cu exceptia Transilvaniei intr-o anumita masura, procesul de urbanizare si realizarea in acest cadru a constructiilor destinate vietii comunitare si afirmarea unei zonari pe categorii de folosinta a teritoriului urban. Modelele de locuire colectiva au existat totusi, prevalent in asezarile rurale, unde relatiile de productie se exercitau in forme comunitare, obstesti. In privinta locuintei in sine, din experienta istorica a vietii satesti romanesti, de interes pentru caracterul colectiv sunt retinute doua tipuri: “casa cu ocol” si “casa cu doua randuri” ( etajata ) mai complexe ca elaborare spatiala, construite in jurul unei curti interioare, locuintele etajate dezvoltandu-se in mediul orasenesc al Munteniei si Moldovei in sec.XVIII.

Inceputurile de tipizare si executie in serie sunt semnalate in orasele transilvanene, medievale, iar secolul XIX va oferi in Muntenia si Moldova tipul de ocupare a parcelarilor cu “locuinte vagon” sau cu “locuinte oglinda”, semnificative fiind in special cele din perioada 1880-1910, potential generatoare ale unor forme de vecinatate ce pot constitui un motiv de studiu de reflectie pentru conceptia locuintei colective contemporane si integrarea ei in ansambluri ca modele ale intercomunicarii umane prin mijlocirea arhitecturii, in aceeasi arei de interes inscriindu-se si cladirile compacte semicolective si cele de raport, ambele cu curte interioara, care combina circulatia verticala cu galeria ( cursiva encipienta ) de distributie catre unitatile de locuire familiala.

Formelor spontane de realizare a locuirii in microvecinatati de tipul celor mentionate pentru cazul Munteniei si Moldovei li se adauga, pana la primul razboi mondial tipurile rezultate din proiectarea conform unei reglementari prevazute de cadrul legislative sau unor conditii derivate din caracteristicile mediului construit existent, concretizate in constructia de orase noi, cartiere muncitoresti si parcelari de locuinte ieftine in Bucuresti, acestea din urma realizate de Societatea Comunala pentru Locuinte ieftine.

Dar perioada de referinta pentru inceperea programului locuintei colective, in acceptia actuala, in Romania este cea interbelica, mai precis anii treizeci, cand arhitectura europeana moderna cunoaste o rapida asimilare, la un nivel profesional foarte ridicat, cu realizari remarcabile in diverse programe,

inclusiv in cel al locuintei, datorate unor personalitati ca Horia Creanga sau Duiliu Marcu. Prin opera lor, formula “blokhaus” patrunde in peisajul arhitecturii romanesti, contribuind esentialmente la noua fizionomie a acesteia in cazul capitalei. Exemplare prin gradul de comfort, consecinta a alcatuirii, dimensionarii si dotarii apartamentelor, prin calitatea spatiala ( clara ierarhizare a zonarii, fluenta, relatie interior-exterior ) si prin valentele generale ale imaginii exterioare, de pregnant caracter urban si cu o expresie plastica reiesita din interpretarea creatoare a limbajului purist al arhitecturii moderne, ele se explica si prin faptul ca fiind destinate unei categorii sociale privilegiate, dispunand de resurse financiare pentru a putea deveni proprietara a unor astfel de apartamente, nu criteriul economic, ci acela al valorii de locuibilitate, al valorii arhitecturale a prevalat in conceperea lor. Insa locuinta colectiva ieftina, in productie de masa nu va deveni o problema in Romania decat dupa 1945, ca urmare a schimbarilor social-poitice pe care le-a cunoscut tara, si in special dupa 1950, ca o necessitate impusa de dimensiunea procesului de urbanizare, consecinta a dezvoltarii industriale si a migratiei rurale catre noile locuri de munca oferite de oras.

Noile structuri politico-economice si conditiile obiective ale fenomenului dezvoltarii industriale au determinat nevoia cazarii la nivel tolerabil de civilizatie a unor mase importante de oameni, intr-un ritm rapid, si ca urmare considerarea rezolvarii locuintei ca problema de stat, cu ansamblul subadiacent de actiuni pentru crearea cadrului legislativ si institutional de finantare, proiectare si executie privind locuinta colectiva de masa, pe baza planificarii pe termen lung si pe termen scurt.

Din punct de vedere cantitativ efortul de investitii in domeniul constructiei de locuinte a fost foarte mare, solutia aleasa fiind executia industrializata pe baza proiectarii tipizate. Exigentele economice sunt importante, inca de la inceputul procesului predominand aspectele cantitative: evaluarea acestuia dupa numarul de apartamente realizate, normarea suprafetelor spatiilor din apartamente, preturi si consumuri limita, cresterea continua a ponderii industrializarii grele inchise ( panouri mari, cellule spatiale – locuintele produse din panouri mari ajungand la 40% spre sfarsitul anilor optzeci ), alegerea amplasamentelor “ieftine” ( libere, fara angajarea demolarilor ) pentru structurarea ansamblurilor de locuinte.

Rezolvarea ansamblurilor de locuinte colective dupa 1945

Interesul pentru ansamblurile de locuinte colective la noi in tara se manifesta incepand din anii patruzeci cand principiile Chartei de la Atena referitoare la locuire: utilizarea barelor ca tip de cladire-obiect amplasata dupa axa heliotermica, desprinderea dotarilor de locuire, izotropia spatiului urban, desfiintarea fronturilor de strazi, incep sa fie aplicate in realizarea primelor ansambluri functionaliste din deceniul al cincilea: Vatra Luminoasa si Ferentari din Bucuresti si Steagul rosu ( azi Astra ) din Brasov.

Anii ’50 ( fig 12 ) au marcat etatizarea domeniilor proiectarii si executiei in constructii si realizarea de cvartale de locuinte vizand reprezentativitatea acestora printr-o conceptie arhitecturala formalista, estetizanta utilizand coduri stilistice de inspiratie paseista, dar avand spre deosebire de ansamblurile functionaliste calitati compozitionale de ordin urbanistic apreciabile: crearea unor subspatii exterioare, definite prin modul de amplasare a cladirilor, usor apropriabile datorita refacerii echilibrului traditional dintre public si privat, constituirea unei gradini majore a ansamblului cu caracter semipublic si reintegrarea dotarilor, amplasarea lor facandu-se dependent de caracter si frecventa de folosire, fie izolat ( cladiri culturale ), fie la parterul blocurilor de locuire ( dotari comerciale si servicii ). Reprosurile care se fac acestui tip de rezolvare urbanistica sunt legate de lipsa rezervelor de teren pentru realizarea parcajelor si dezvoltarea dotarilor, pe langa unele probleme de insorire si ventilatie. In ceea ce priveste locuintele propriu-zise conceptia compozitionala formalista adoptata, acuzand monumentalitatea, s-a aflat in contradictie cu dimensionarea economica a suprafetei incaperilor, rezultand proportii improprii ale

acestora ( dimensiuni reduse in plan si in schimb inaltimi mari ). Nu consideram a fi fost o defectiune utilizarea metodelor traditionale de executie ci o adaptare la conditiile concrete ale momentului: interventii limitate ca amploare, existenta unei forte de munca in constructii calificate, formate in practica tehnicilor traditionale si o industrie a constructiilor aflata abia in etapa de inceput.

Astfel de cvartale au fost realizate in diverse orase ale tarii : Bucuresti ( zona Bucurestii Noi ), Onesti, Iasi, Baia Mare, Hunedoara, Brasov, etc.

In anii ’60 ( fig 13a,b ), o noua solutie de organizare a teritoriului urban destinat functiei rezidentiale este promovata – aceea a microraionului, unitate urbanistica de baza alcatuita din grupe de locuinte si dotari social culturale de servire zilnica, componenta a unei structuri mai complexe – mari ansambluri ierarhizate in cartiere si sectoare orasenesti.

Conceptia functionalista si rationalista care a stat la baza organizarii acestor strusturi urbanistice complexe isi avea fundamentarea teoretica in principiile urbanismului deschis proclamate de Charta de la Atena ( tradusa la noi in 1945 ) si in practica internationala architectural-urbanistica a marilor

ansambluri rezidentiale. Ca urmare si realizarile de la noi aveau atat calitatile cat si defectele specifice experientei functionaliste. Tipul de compozitie, care pare a fi destinat unei perceptii “a vol d’oiseau”

fiind mai apropiat de valentele geometrice si grafice decat de cele sociale, si functionalismul care il caracterizeaza, se exprima in primul rand in distributia segregara a dotarilor ( cele comerciale si de servicii fiind realizate intr-o solutie arhitecturala centripetal ) fata de locuinte, dimensiunea izocrona a accesibilitatii fiind singura masura de evaluare a relatiei dotari-locuinte, apoi in reducerea functiilor

strazii la cea de circulatie, saracind-o de incarcatura sociala si de rolul de element ordonator pe care le avea in structurile urbane traditionale, si in nediferentierea clara a spatiilor dupa domeniul de folosinta sociala si deci de responsabilitatea in gospodaria lor in spatii publice-spatii private si treptele intermediare: spatii semipublice-spatii semiprivate. In paralel, locuintele colective cu dotari la parter au fost utilizate la realizarea lor piete centrale ( Iasi, Suceava ), a unor esplanade ( Galati, Deva ) si la placarea unor artere de circulatie importante, proces care va continua si in deceniile urmatoare.

In anii ’70 ( fig 14 ), cresterea densitatii ca indicator principal folosit la noi pentru aprecierea nivelului de “eficienta” a rezolvarilor urbanistice, a condos mai intai la practica “indesirilor” prin interventii asupra ansamblurilor existente, iar mai apoi, dupa emiterea noii legislatii de urbanism in 1974 si 1975, la aplicarea unui nou concept de structurare compacta a ansamblurilor prin gruparea locuintelor in incinte deschise, cu fronturi stradale inchegate. O astfel de solutie este in principiu superioara ca modalitati de organizare a spatiului fata de aceea a dispersarii cladirilor in teritoriu, a urbanismului deschis, si o reevaluare a experientei cvartalului, cu conditia asigurarii echilibrului intre suprafetele ocupate de constructii, circulatii si terenul liber pentru organizarea celorlalte functiuni, complementare locuintei: spatii plantate, spatii de joaca, platforme gospodaresti, parcaje. In realitate insa, potentialul virtual al acestei solutii nu a fost valorificat datorita carentelor privind organizarea functiunilor citate si proastei gestionari si gospodariri.

In anii ’80 ( fig 15 ) s-a continuat cu aplicarea sistemului de organizare urbanistica a ansamblurilor de locuinte legiferat in 1974-1975, cu “placarea” unor artere de circulatie si structurarea “centrelor civice” din unele mari orase, in care locuintele colective au avut o arie importanta de utilizare, inclusive in interventiile din Bucuresti, care au provocat cunoscuta fractura in tesutul urban din partea sudica a capitalei.

Realizarea ansamblurilor de locuinte in Romania, incepand din anii saizeci, s-a inscris, in ceea ce priveste modelele de structurare abordate, in circuitul international al conceptiilor urbanistice, adaptate la conditiile socio-politice si constrangerile economice specifice tarii noastre. Deficientele privind aceste structuri, deficiente de ordin conceptual, de executie si exploatare, nu sunt insa proprii numai tarii noastre.

In ciuda carentelor notabile, ansamblurile de locuinte au constituit o modalitate de dezvoltare si reconstructie urbana a unei tari predominant rurale. Este adevarat ca urbanizarea nu inseamna numai crearea unui cadru fizic caracterizat de attribute care-l diferentiaza net de cel rural prin morfologie, complexitate, multitudinea ofertelor ocupationale, etc. ci si crearea unui spatiu cultural specific de manifestare a urbanitatii, cu alte cuvinte a comportamentelor de tip urban. Ori, urbanizarea fortata, rapida, prin migrarea ruralului catre oras, da mai ales o dimensiune cantitativa problemei, caci asimilarea calitativa a practicilor urbane, a modului de viata urbana este un proces de durata. Apoi acelasi ritm fortat in urbanizare prin construirea ansamblurilor de locuire pe baza unui set inerent limitat de proiecte tip, folosind metode industriale pentru executie rapida, fara diferentieri apreciabile legate de sit, a dus la omogenizarea imaginii urbane, la lipsa identitatii, la sentimental frustrant al anonimatului. Pe de alta parte insa, prin acest proces zone orasenesti insalubre au fost asanate, s-a redus numarul de coabitari, surse de situatii conflictuale, mase importante de oameni au devenit beneficiarii unor conditii materiale de viata, in principiu, mai bune.

Constructia de locuinte va continua in tara noastra ca o necesitate obiectiva, implicand diverse situatii din punct de vedere urbanistic.

Dar deficientele ansamblurilor existente, interesand echiparea cu dotari, insertia spatiilor si amenajarilor comunitare si stimularea pe aceasta cale a sentimentului apartenentei si participarii, ierarhizarea clara a spatiilor dupa tipul de folosinta sociala, existenta reperelor semnificative pentru orintare si calitatea ambientala generala, pot fi inlaturate sau macar attenuate prin reabilitarea complexa a acestor ansambluri. Teme reabilitarii acorda frecvent in strainatate inca din anii optzeci va deveni o directie de actiune si pentru arhitectii romani.

Cap.3. SINTEZA PRIVIND MODUL IN CARE ACEASTA PROBLEMATICA SE RAPORTEAZA LA TEORIA IN DOMENIU

3.1 .CARTIERUL – UNITATE A STRUCTURII URBANE

Cartierul demonstreaza modul in care, in fiecare aglomerare umana, se pot

diversifica tipurile de locuire si de activitate astfel incat in acest loc sa se poata obtine coexistenta unor categorii sociale diferite si desfasurarea tuturor functiilor urbane.

Conceptia despre oras din perspectiva gandirii structurale se opreste asupra catorva aspecte legate de mediul urban.

Orasul:

• este o entitate construita in etape succesive, corespunzatoare evolutiei comunitatii

urbane;

• forma sa trebuie sa asigure rezidentior cele mai bune conditii in concordanta cu

nivelul de dezvoltare al acesteia;

• aceasta forma confera identitate prin posibilitatea afirmarii apartenentei.

Iata cateva idei si concepte de baza pentru o gandire structurala a urbanului :

– renuntarea la schematizarea si abstractizarea specifice modelului functionalist, care

anuleaza diversitatea definitorie pentru oras si viata urbana (realitatea concreta).

-modelul functionalist a desfiintat forma urbana cu elementele ei esentiale: strazi, piete, vecinatati urbane si le-a transformat intr-o structura nediferentiata, uniforma (ex.:cladirile de locuit identice, in numar mare, fara sa se refere la o traditie istorica).

Pentru noul model urban forma urbana apare ca modalitate de expresie a culturii urbane (rolul formei).

– cautarea identitatii. Criza urbana consta, de fapt, in pierderea dimensiunii comunitare a orasului tocmai prin uniformizarea cadrului fizic construit perceputa ca alienanta de catre locuitorul urban (traditia si memoria colectiva);

– se face o trecere de la valorizarea investitiei la valorizarea complexitatii urbane,

rezultatul unor procese de durata (tranzitie in perceperea valorii)

Un astfel de model urban s-ar infatisa ca o structura spatiala complexa, alcatuita din mai multe unitati cu identitate proprie, dand posibilitatea abordarii micro-spatiale.

Realitatea urbana este cercetata prin intermediul valorii urbane (fie ea financiara –cantitativa, fie calitativa legata de localizare, confort). Spatiul public este foarte important fiind vazut drept cadru de desfasurare a vietii urbane. Spatiul public urban – strada, pietonalul, pasajul, piata ca intersectie si loc de manifestari – trebuie privit alaturi de spatiul de desfasurare al vietii comunitare, ca dimensiune sociala a spatiului public.

Dintr-o asemenea perspectiva cercetarea se poate concentra asupra formei urbane in legatura cu structura comunitara. Este posibila o intrepatrundere a abordarilor microspatiale cu cele de tip macro-urban. Reprezentarile grafice au menirea de a evidential sructura urbana reala.

Unitatea centrala a acestei perspective este cartierul urban “unitate componenta a structurii urbane care are un anumit grad de autonomie si o identitate proprie si care este resedinta unei colectivitati determinata de aceiasi idenditate la care se poate raporta si care o structureaza.” (UrbanProiect, mai 1996, p.10). Conceptul de “cartier urban” a aparut in atentia cercetatorilor datorita crizei de identitate a orasului .

Cum se planifica pentru indivizi

Planificarea urbana trebuie sa devina, in conceptia lui H. Gans, planificare sociala; trebuie abandonate toate conceptele planificarii traditionale legate de mediul fizic. Este necesar ca activitatea sa inceapa cu diagnoza conditiilor de viata, a dorintelor, a problemelor rezidentilor urbani. Aceasta analiza ar demonstra ca indivizii nu sunt la fel, ca exista stiluri de viata, scopuri si probleme diferite functie de varsta, statut social.

Trebuie identificate grupuri sociale catre care sa se indrepte sugestiile de amenajare.

Planificarea in vederea rezolvarii, de exemplu, a problemelor financiare intr-o anumita zona ar necesita interventia in sistemul economic: investitii in crearea de noi locuri de munca s.a. Conflictele intergenerationale intre parinti si adolescenti pot fi ameliorate prin cresterea distantei fizice si sociale intre aceste doua grupuri de varsta – institutii proprii tinerilor unde acestia isi pot afirma valorile, credintele. Cresterea incidentei fenomenului criminalitatii in comunitatile urbane trebuie intampinata prin aplicarea unor norme de securitate comunitara fizica si sociala (vezi indicatori de securitate ai vecinatatii).

Acest tip de planificare cere ca planificatorul sa fie sociolog, psiholog sau sa lucreze aproape de acestia pentru a asigura o mai mare vizibilitate a problemelor sociale.

Interviurile, observatiile si planificarea cu indivizi, nu pentru acestia, sunt metode de a obtine informatiile necesare. Planul fizic trebuie sa exprime scopurile planificarii sociale; locuirea si alte aspecte ale mediului fizic trebuie planificate in termeni de ceea ce doresc indivizii.

Planificatorul trebuie sa actioneze in directia aspiratiilor cetatenilor din doua motive:

PRACTIC – este greu sa schimbi oamenii daca ei nu vor sa o faca. Acestia nu sunt dispusi sa renunte la viata lor, la obiceiurile lor doar pentru ca planificatorul le cere asta.

Este adevarat ca pot fi fortati sa o faca, dar acesta ar fi un gest lipsit de intelepciune din punct de vedere politic, democratic, mai putin in cazul in care schimbarea este in directia interesului public si indivizii sunt constienti de acest interes public. Indivizii nu accepta idealul planificatorului, al comunitatii echilibrate in care coexista populatii cu diferite niveluri ale venitului respectiv pozitii sociale, de diferite etnii. Este adevarat ca acest principiu al echilibrarii comunitatiilor umane de locuit este expresia opozitiei fata de excluziunea sociala a celor cu venit foarte scazut sau membrii ai diferitelor etnii. Insa, in astfel de comunitati in care se presupune ca diversitatea umana este un avantaj, apar o serie de conflicte legate de faptul ca indivizii doresc sa aiba aproape persoane cu aceleasi aspiratii, interese, valori.

FILOSOFIC – H. Gans nu crede ca planificatorul are dreptul de a forta indivizii sa-si

schimbe comportamentul. Noua viziune, ce sta la baza interventiei, nu este intemeiata stiintific ci se bazeaza pe cultura de status a celui ce planifica. Gans ofera doua argumente in acest sens:

Planificatorul nu detine monopol pe valorile si scopurile dezirabile social.

Stilurile de viata sunt legate functional de anumite situatii, evenimente cu care individul se confrunta si care sunt specifice unei anumite pozitii sociale conferite de

nivelul de educatie, de nivelul venitului. A cere locuitorului urban sa renunte la stilul

propriu de viata este echivalent cu a-i cere sa-si schimbe comportamentul cu cel specific altei pozitii sociale, fara sa obtina caracteristicile acesteia.(H. Gans, 1976, p.164-167)

Planificatorul nu apare ca un reformator , nici ca un profesionist care este liber sa impuna experimentele si valorile sale asupra indivizilor catre care se indreapta actiunea de planificare. Ca functionar public el trebuie, mai degraba, sa fie servitorul acestora, ajutandu-i sa-si rezolve problemele, cu exceptia cazurilor cand acestea sunt antisociale sau cu consecinte distructive. In acest proces planificatorul trebuie sa propuna o varietate de programe in vederea alegerii. Cand este chemat sa planifice in spatii heterogene si interesul public este greu de identificat, el trebuie sa adopte o atitudine politica, sa propuna alocarea resurselor astfel incat beneficiile maxime sa ajunga la acei indivizi, comunitati pe care el le descopera a fi in nevoie de beneficii publice. In acest proces el trebuie sa actioneze si asupra mediului fizic dar prioritari sunt indivizii.

Oameni vs. loc

Politicile publice trebuie orientate, cu prioritate, catre indivizi pentru a-i ajuta direct, indiferent unde traiesc sau catre locuri, ajutandu-i astfel indirect prin

interventia la nivelul spatiilor de locuit. Politica indreptata catre oameni este sustinuta de existenta pungilor de saracie si a segregarii etnice si rasiale, probleme legate de spatiul urban, mai strans decat de orice alta caracteristica socio-economica si favorizate tocmai de unitati teritoriale cum sunt vecinatatile urbane, suburbiile, ghetto-urile.

Pe de o parte, se apreciaza ca progresul in domeniile transportului si tehnologiei de comunicare ar reduce nevoia de apropiere resimtita de membrii comunitatii, astfel diminuandu-se relevanta relatiilor de vecinatate. Pe de alta parte, se discuta despre ocrotirea vecinatatii. Aceasta pozitie ar putea fi o masura reala a importantei comunitatii imediate de locuire pentru indivizi sau doar o simpla rezistenta la dezvoltarile tehnologice, care il impiedica pe individ sa cultive sentimentul comunitatii.

Solutia se poate constitui in actiunea sectorului public, intr-o oarecare masura,

asupra spatiului, sub forma unor fonduri directionate catre anumite locuri, dar, intr-o

masura egala, si asupra persoanelor “prinse” in aceste zone dezavantajate.(J. White, p.261.)

Cap.4. STUDIU DE CAZ

IMOBIL DE GARSONIERE PENTRU STUDENTI

4.1. DATE GENERALE AMPLASAMENT

4.2. PREZENTAREA IMOBILULUI

Cap.5. CONCLUZII SI PREMIZE PENTRU DIZERTATIE

5.1. OBIECTIVE/SCOPURI

“Sunt adesea intrebat cum va arata orasul viitorului. Intotdeauna raspund: va fi ca orasul trecutului.” (RENZO PIANO )

Societatea omeneasca, de la inceputurile civilizatiei si pana in timpurile noastre, este caracterizata de o permanenta evolutie determinate de relatia dinamica de interdependenta stabilita intre transformarile tehnice succesive si organizarea sociala si economica a indivizilor ce o compun.

Problema conditiilor de viata cu care se confrunta astazi omenirea este deosebit de complexa si reprezinta una din laturile sub care poate fi analizata aceasta relatie de interdependenta. Pentru aceasta este nevoie de contributii noi la rezolvarea problemei pe care o pune comfortul urban. In acest sens, concentrarea atentiei dintr-o perspectiva novatoare, va avea in vedere marile transformari determinate de procesul urbanizarii si industrializarii care a avut loc dupa perioada postbelica.

Inainte de a trece la dezvoltarea temei propuse, pentru a putea oferi un punct de reper in planul general al lucrarii, voi incerca pentru inceput sa redau felul in care este conceputa definitia cuvantului oras, sinonim cu urbe. Sociologul R.Maunier arata ca in mod obisnuit orasul este definit ca un punct de aglomerare si de contractie a unei parti din societate, definitie care dupa acelasi sociologi nu reprezinta caracterul cel mai important; orasul ar reprezenta o societate complexa, formata dintr-o multiplicitate de grupe secundare, familii, grupe profesionale etc. El poate fi conceput nu ca un simplu fapt geograpic si nici ca un simplu fenomen economic, ci ca un fapt social.( “Urbanismul in Romania”-prof.em.dr.arh.Cezar Lazarescu ).

Scopul urmarit prin aceasta lucrare, este ilustrarea unor posibilitati de crestere a calitatii locuirii colective prin aplicarea unor idei in modelarea spatiului la nivelul intregului, pe baza concluziilor de interes teoretic si practice desprinse din studiu.

Printre ele se incearca formularea unui raspuns, dintre multe altele posibile, la problemele care au fost relevate ca factori de conditionare a calitatii, din perspectiva focalizarii interesului asupra spatiului.

Desi tema de studiu in sens restrans are ca obiect locuirea colectiva, prin propunerile facute nu voi reduce demersul la locuirea colectiva in sine, ci voi incerca o cuprindere unificatoare a contextului nivelurilor esentiale de manifestare a locuirii colective: cladirea, ansamblul, contextul. Daca in cadrul studiului am operat in general analitic, incercand pe cat posibil asocierea unei viziuni globale integratoare, caracteristica propunerilor consta tocmai in ilustrarea acestui principiu, pe care-l consideram ca fiind cel mai fertile in geneza unor valente urbanistice superioare ale locuirii colective.

5.2. PREZENTAREA VARIANTELOR DE ORGANIZARE A TERITORIULUI

Toate problemele relatate in capitolul 3. sunt grave, extinse si greu de remediat, rezolvarea necesitand reserve de teren, resurse financiare mari si mai ales un regulament local specific.

In lipsa unor politici de dezvoltare si reabilitare, situatia in zona se va inrautati drastic.

Asadar, voi incerca afirmarea unor solutii spatio-functionale si sociale superioare calitativ, prin sinteza experientei retinute in cadrul studiului in ceea ce priveste organizarea unitatilor de folosinta familiala si agregarea lor in sisteme complex integrate, iar din punct de vedere formal, umanizarea expresiei arhitecturale, inscrierea in repertoriul esteticii contemporane al arhitcturii locuintei colective.

Zona va pastra si accentua caracterul de zona mixta, predominant rezidentiala, cu un rol important in dezvoltarea zonelor periferice ale orasului. Pastrand cat mai mult din specific si caracteristicile functionale existente, va suporta modificari pe o perioada medie ( 10-15 ani ), la nivelul tipologiei tesutului si a modului de ocupare a terenului, dezvoltandu-se gradat spre arterele majore, atenuand gradajul dintre subzone si spatii publice.

Tipurile de echipamenta publice cu importanta la nivelul orasului vor fi integrate in tesutul existent traditional, iar sistemul de echipamente si activitati economice locale se va baza pe o structura ierarhizata, lineara, cu accent pe dotarile zilnice, aferente locuintelor, in concordanta cu tendintele actuale si cu necesitatea in zona, cu mici poli de dezvoltare ce vor costitui punctele de interes in zona, crescand interesul investitorilor. De asemenea, prin dezvoltarea marketingului de zona si a unui mediu de afaceri atractiv, piata economica va evolua si va duce la

oportunitati de dezvoltare a firmelor mici si sustinerea investitiilor importante in procesul de dezvoltate economica a zonei.

Va rezulta o zona unitara, alcatuita din subzone structurate, bine definite si relationate functional, compositional si estetic echilibrate, rezultand in plan spatial o trecere gradata intre cele doua tipuri de locuire ( individuala si colectiva ) ca densitate, calitate a activitatilor economice, ca imagine si cararcter de reprezentare.

Infrastructura modernizata pe arterele principale de transit ale zonei si ierarhizata in tesutul traditional, fondul construit reabilitat si restaurat in zonele cu probleme grave; in timp, tipologia si dinamica fronturilor stradale, vor defini o imagine urbana favorabila unui standard de viata ridicat, ceea ce va pune in evidenta semnificatia in contextual ocal si reprezentativitatea la nivelul orasului. De aici va rezulta un mediu ambient ameliorat si ca standard de locuire.

Pe o perioada medie de timp si conditionat de interesul comunitatii locale, zona va prezenta o structura demografica diferita de cea existenta, din punct de vedere al ponderii populatiei active si in special a populatiei tinere ( 70% ) in cadrul populatiei totale si vafi influentata de profilul si calitatea activitatilor economice cu tendinte actuale de dezvoltare si reabilitare.

Existenta unei coeziuni interne sociale, va facilita eficientizarea integrarii si posibilitatile de integrare pe verticala intre administratia publica si comunitatea locala, dar si pe orizontala intre zone adiacente si obiective similare, ceea ce va duce la schimbarea comportamentelor, a stilului de viata si a mentalitatilor comunitare in ceea ce priveste valoarea si beneficiile dezvoltarii.

5.3. INCHEIERE

“Viata este scurta, arta este lunga, ocazia trecatoare, experianta lunecoasa, judecata dificila.”

( HIPOCRAT DIN KOS )

Multitudinea elementelor componente la nivelul diverselor paliere de studiu ce caracterizeaza si se inglobeaza in categoria de confort urban presupune pentru imbunatatirea continua a acestuia o activitate de proiectare deosebit de complexa, bazata pe o analiza mi\ulticriteriala care sa aiba ca rezultat un echilibru just al tuturor aspectelor ce trebuie avute in vedere, numai astfel satisfacandu-se nevoile obiective si subiective nu numai pe plan cantitativ, ci si in sensul intregii sociatati prin ridicarea gradului de civilizatie.

Considerand confortul drept un parametru al eficientei investitiilor, el se realizeaza in trei etape successive. Prima dintre ele – conceptia , este materializata integral sau partial de calitatea preconizata sau prin executie – care constituie a doua etapa. In cea de-a treia – functionarea ( exploatarea ), se face utilizarea conform intentiei din momentul conceptiei sau nu, ceea ce depinde de numeroase aspecte ( de evolutia culturii, tehnologiilor, modului de viata, etc.).

Asrfel, spre exemplu, o locuinta conceputa intr-un anumit fel si realizata corespunzator poate fi utilizata necorespunzator prin: suprapopulare, mobilare necorespunzatoare, etc.

Dotarile si serviciile realizate in zona di apropierea ei pot functiona la nivelul propus sau nu.

De cele mai multe ori, practica productive lucreaza empiric, cu parametrii insufucient analizati, bazandu-se in special pe indici si norme ( economice ) care nu fac decat sa ascunda limitele unui studiu efectuat mai mult sau mai putin dupa criterii intamplatoare.

Pentru aceasta, intregul sistem al proiectarii de arhitectura si urbanism ar trebui sa faca pasul spre matematizare. Ar fi trecerea spre acel creator superdotat ethnic care pe baza unei teorii stiintifice bine argumentata, reuseste realizarea obiectivului, aproape de perfectiune.

BIBLIOGRAFIE

1. ALLEN, Eliot – “Measuring the New Urbanism with Community Indicators”, AICP,

Criterion Planners/Engineers, Portland, 1997

2. Octav, DOICESCU – “Orsul si substanta lui”, in “Arhitectura”, 1973, nr. 4(143),

p.2-3.

3. GANS, Herbert – “Planning for people, not buildings”, in “Urban Administration

Management, Politics and Change”, Coord. Alan E. BENT & R. A. ROSSUM,

National University Publications, Kennikat Press. Corp., 1976, p.152-174.

4. ROHE, M. William, GATES, B. Lauren – “When Cities Work with

Neighborhoods”, in “Planning”, ian., 1986, p.24-29.

5. SANDU, Alexandru – “Pentru o intelegere complexa, stiintifica a restructurarii

urbane”, in Arhitectura, 1973, nr. 4(143), p.4-11.

6. SANDU, Alexandru – “Directii de punere in valoare a specificului national in arhitectura cladirilor de locuit si a cladirilor social-culturale de masa”.

7. SCHULTZE, A. William – “Urban and Community Politics”, Duxbury Press,

Massachusetts, 1974, p.387-393.

8. SEBESTIEN, Gheorghe – “Eficienta economica si sociala a ansamblurilor de

locuit”, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1976, 103-114.

9. SFINTESCU, Cincinat – “Pentru Bucuresti. Noi studii urbanistice. Delimitari,

zonificare, circulatie, estetica.”, Institutul de Arte Grafice “Bucovina”, 1933, p 30-41.

10. WHITE, J. Michael – “American Neighborhoods and Residential Differentiation”,

Russell Sage Foundation, New York, p.251-269.

11. XXX – “Dictionar de Sociologie”, coord. Catalin ZAMFIR & Lazar VLASCEANU,

Ed. Babel, Bucuresti, 1998, p.425.

121. XXX – “Studiu pilot de restructurare ecologica a unui ansamblu urban din zona

centrala a orasului Bucuresti – Calea Mosilor-Bd. Carol-Str. Traian”, Centru de

Proiectare Urbana, 1993-1994.

13. XXX – “Rolul cartierului ca unitate constitutiva a structurii urbane, implicatii in

programele de restructurare si dezvoltare urbana. Corespondente intre modelul

urban bazat pe cartier si prevederile Legii 50/1991”, UrbanProiect, faza I, mai

1996.

14.Gh.Curinschi – “Istoria arhitecturii in Romania”, introducere.

15.Cezar, Lazarescu – “Urbanismul in Romania “.

16.Nicolae, Margineanu – “Conditia Umana”.

17.Ana Maria, Zahariade – “Aspecte ale eficientei sociale a unor tipuri de locuinte urbane de joasa inaltime si mare densitate”.

18. Colectia L’architecture d’aujourd’hui 1970-1993.

19. M.Heidegger – “Repere pe drumul gandirii”.

20. Le Corbusier – “La ville radieuse”.

21. Octav, DOICESCU – “seminar-Pour un habitat human”.

22.Dana, Chirvai – “Confort urban”.

23.Francoise, Choai – “Urbanismul-utopii si realitati”.