Analiza Economica

PLANUL LUCRARII

Cap I: Mediul activitatii

1.1 Organizarea activitatii

a) Înfiitare.Statut……………………………………………

b) Forma juritica de organizare……………………….

c) Obiect de activitate……………………………………..

d) Organizarea activitatii…………………………………

e) Activitatile compartimentului

financiar contabil………………………………………..

1.2 Piata si competitia

1.2.1 Mediul economic……………………………………..

1.2.2 Parteneri furnizori…………………………………

Cap II Analiza fluxurilor financiar-monetare

si diagnosticul Financiar

2.1.1 Bilantul contabil……………………………………………

2.1.2 Bilantul financiar…………………………………………..

2.2 Analiza fluxurilor financiar-monetare

prin indicatori

2.2.1 Rolul analizei si indicatorilor în cadrul

întreprinderii………………………………………………………..

2.2.2 Indicatorii de structura ai activului……………………

2.2.3 Indicatorii de reflectare a lichiditatii…………………

2.2.4 Indicatorii gradului de îndatorare………………………

2.2.5 Indicatorii e profitabilitate………………………………….

2.3 Analiza fluxului de lichiditati (cash-flow)…………..

2.3.1 Definitia si tipuri de cash-flow…………………………….

2.3.2 Rolul cash-flow-ului în analiza financiara………….

2.4 Diagnosticul financiar

=== l ===

PLANUL LUCRARII

Cap I: Mediul activitatii

1.1 Organizarea activitatii

a) Înfiitare.Statut……………………………………………

b) Forma juritica de organizare……………………….

c) Obiect de activitate……………………………………..

d) Organizarea activitatii…………………………………

e) Activitatile compartimentului

financiar contabil………………………………………..

1.2 Piata si competitia

1.2.1 Mediul economic……………………………………..

1.2.2 Parteneri furnizori…………………………………

Cap II Analiza fluxurilor financiar-monetare

si diagnosticul Financiar

2.1.1 Bilantul contabil……………………………………………

2.1.2 Bilantul financiar…………………………………………..

2.2 Analiza fluxurilor financiar-monetare

prin indicatori

2.2.1 Rolul analizei si indicatorilor în cadrul

întreprinderii………………………………………………………..

2.2.2 Indicatorii de structura ai activului……………………

2.2.3 Indicatorii de reflectare a lichiditatii…………………

2.2.4 Indicatorii gradului de îndatorare………………………

2.2.5 Indicatorii e profitabilitate………………………………….

2.3 Analiza fluxului de lichiditati (cash-flow)…………..

2.3.1 Definitia si tipuri de cash-flow…………………………….

2.3.2 Rolul cash-flow-ului în analiza financiara………….

2.4 Diagnosticul financiar

1.1 Mediul activitatii

a) Înființare. Statut

Unitatea SIMC(Secția Întreținere Mecanizată a Căii) Iași reprezintă o subunitate din cadrul Companiei Naționale a Căilor Ferate Române C.F.R. SA este o societate pe acțiuni înființată prin Hotărâre Guvernului României nr. 581/15.09.1998 prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate SNCFR.

Prin această hotărâre SNCFR s-a divizat în 5 societăți:

Socitatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR CFR Călători SA;

Societatea Naținală de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA;

Societatea de administrare Active Feroviare SAAF S.A. ;

Societatea de Servicii de Management Feroviar SMF;

Compania Națonală de Căi Ferate CFR S.A..

Capitalul social inițial al CFR este de 1.287.991.500.383 lei și se constitue prin preluarea unei părți din patrimoniul Societății Națonale a Căilor Ferate Române. Capitalul social inițial este subscris și vărsat integral de statul român, în calitate de acțonar unic, care își exercită drepturile și obligațiile prin Miniserul Transporturilor.

Pe toată durata în care statul este acționar maoritar al CFR, prin ordin al ministrului transporturilor și cu acordul adunării generale extraordinare ale acțiunilor societăților comerciale implicate se pot efectua transporturi de active corporale și necorporale fără plată, între CFR și celelalte socități comerciale rezultate din reorganizarea corespunzătoare al capitalului social al acestora.

b) Forma juritică de organizare

Serviciile financiar-contabile, de control de gestiune, juritice, de organizare a licitațiilor, a managementului proectelor finanțate din credite interne sau externe, contactarea și gestinarea acestor credite se asigură, pe bază de cotract, de către Societatea de Servicii de Management Feroviar SMF S.A..

Pentru asigurarea serviciilir juritice în raporturile de Socitate de Management Feroviar SMF SA, CFR poate apela și la alte firme specializate.

Raporturile dintre CFR și societățile comerciale rezultate din reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române se stabilesc prin convenții și contracte, pe bază de negocieri directe.

Compania Națională de Căi Ferate CFR SA denumită în continuare CFR, este persoană juritică română, cu capital social inițial integral de stat, având forma jritică de societate comercială pe acțiuni care își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu prezentul statut.

c) Obiect de activitate

CFR desfășoară activități de interes public național în scopul realizării transporului feroviar public și al sadisfacerii nevoiilor de apărare a țării și are, în principal ca obiect de activitate:

gestionarea infrastructurii feroviare și punerea acesteia la dispozitia operatorilor de transport feroviar, în condițiile legii;

dezvolzarea și modernizarea infrastructurii feroviare din românia în concordanță cu standarele europene, în scopul asigurării compatibilității și interoperabilității cu transportul feroviar european;

organizarea, planificarea, cordonarea și controlul activităților de administrare, exploatare, întreținere și reparare a infrastructurii feroviare;

desfășurarea activităților industriale și de servicii conexe pentru asigurarea funcționării infrastructurii feroviare;

gestionarea patrimoniului auxiliar feroviar.

CFR potrivit obiectului său de activitate, împreună cu operatorii de transport feroviari licențiați asigură desfășurarea traficului feroviar în condițiile de siguranță a circulației pe întreaga rețea feroviară deschisă circulației publice, exercitând atribuțiile ce-i revin potrivit legii.

În cazul producerii de evenimente de cale ferată la cercetarea acestora intervine și ia măsurile necesare pentru îndepărtatrea urmărilor și pentru restabilirea circulației feroviare.

În cazul unor calamități naturale, dezastru sau evenimente de cale ferată, CFR va acționa în cel mai scurt timp pentru repunerea în funcție a infrastructurii feroviare afectate.

d) Organizarea activității

Scopul CFR este realizarea de profit, prin gestionarea pe principii comerciale a infrastructurii feroviare și punerea acesteia la dispoziția operatorilor de transport feroviar, pe baza contractului de acces.

În scopul realizării obiectului de activitate, desfășoară următoarele activități:

Asigură funcționarea infrastructurii feroviare publice prin:

îndeplinirea ansamblului funcțiilor tehnice, economice comerciale și de reprezentare;

asigurarea stării de funcționare a liniilor, instlațiilor și a celorlalte elemente ale infrastructurii feroviare la parametrii tehnici stabiliți;

conducere operativă a circulației trenurilor și autorizarea manevrei pe liniile deschise circulației publice sau cu acces la acestea;

repartizarea capacitățile infrastructurii feroviare pe baza normelor stabilite și a contractului de acces.

Organizează și coordonează circulația trenurilor la manevra materialului rulant, în condiții de siguranță a circulației;

Elaborează și propune spre abordare norme, instrucțiuni și regulamente obligatorii privind activitățile care se desfășoară pe infrastructura feroviară.

Execită controlul permanent în ceea ce privește funcționarea, întreținerea, repararea, liniilor de cale ferată a instalațiilor, utilajelor și mașinilor, acționând pentru prevenirea cauzelor care pot produce perturbări în desfășurare transportului feroviar public;

Avizează constituirea și aprobă punerea în funcțiune a liniilor de cale ferată industriale, racordae la infrastructura feroviară;

Asigură funcționarea, înreținerea și repararea infrastructurii feroviare publice precum și a bunurilor din propritatea sa;

Execută expertize tehnice, testări, măsurători, acordă consultanță în domeniile specifice obiectului sau de activitate;

Desfășoară activități de transport feroviar și auto în interes propiu;

Negociază și contactează credite cu bănci și cu alte instituții financiare , în condițiile legii;

Participă la organismul internațional din domeniul feroviar sau din domenii conexe potrivit obiectului sau de activitate.

Secția de întreținere a căii

Cuprinde în categoria secțiilor de întreținere a infrastructurii secțiile de întreținere a căii, alături de secția de întreținere a instalațiilor de tracțune electrică, sunt organele de lucru ale Diviziei Infrastructură, care execută revizia, supravegherea întreținerea și reparația periodică a liniilor, lucrărilor de artă, clădiriilor instalațiilor SCB, TTR, IFTE din raza proprie de activitate, cu scopul de a asigura circulația trenurilor în condițiile de siguranță și bună servire a publicului călător.

Secția de întreținere mecanizată a căii (S.I.M.C.) are ca obiect de activitate întreținerea curentă și reparația periodică a liniilor CF, a podurilor, a lucrărilor de artă, a clădirilor și construcțiilor speciale aferente căii ferate astfel încât acestea să fie menționate în limita toleranțelor admise la exploatare.

În scopul întreținerii eficiente a căii ferate în condiții depline de siguranță a circulației, secția de întreținere linii linii are următoarele obligații:

Elaborează și urmărește realizarea programelor aprobate pentru întreținerea liniei, posturilor, tunelelor, clădirilor și construcțiilor speciale aferente căii ferate, aplică măsuri de utilizare rațională a mijloacelor din dotare, precum și îmbunătățirea mijloacelor de lucru;

Acționează pentru prevenirea evenimentelor de cale ferată în ramura linii;

Execută controlul tehnic al stării liniilor, podurilor, lucrărilor de artă, clădirilor luând măsurile ce se impun;

Elaborează propunerile pentru îmbunătățirea normelor de muncă, normativelor de personal, standardelor, caetelor de sarcini, instrucțiunilor de serviciu;

Tratează problene de aprovizionare cu materiale, piese de schimb, asimilării de produse, ansamble și subansamble, asigurând baza materială a pieselor de întreținere a căii ferate și lucrărilor de artă;

Organizează și asigură recrutarea, selecționarea, pregătirea, atestarea, promovarea și perfecționarea personalului;

Asigură condițiile necesare pentru menținerea și întărirea disciplinei în producție prin exercitarea conducerii și răspunderii, executarea controlului de fermitate în vederea dezvoltării sistemului de răspundere individuală;

Fixează sarcinile pentru salariații secției, concretizându-le în fișa postului, ce urmărește relizarea lor.

În cadrul Regionalei CFR Iași există următoarele stații L:

L1 Iași L4 Bacău SIMC (L7) Iași

L2 Bârlad L5 Vatra Dornei

L3 Roman L6 Suceava

Clasificarea lucrărilor ce se execută la liniile de cale ferată

Pentru ca transortul pe căile ferate să funcționeze permanent și precis, calea și instalațiile ei trebue să fie menținute în perfectă stare printr-o serie de lucrări.

Lucrările de cale ferată au caracter de întreținere, de reparații capitale și investiții.

Lucrările de întreținere se compun din:

Întreținerea curentă a liniei;

Reparația periodică a liniei;

Lucrările cu caracter de reparație capitală sunt:

Reparația radicală a căii;

Refacția liniei;

Înlocuirea la rând a liniilor;

Sudarea liniilor pentru realizarea căii fără joante;

Consolidarea linei.

Lucrările cu caracter de investății sunt:

Construcții și reconstrucții de linii;

Dublări de linii.

Tehnologia lucrărilor de întreținere

Liniile de cale ferată, din punct de vedere a întreținerii se clasifică în funcție de intensitatea traficului și în funcție de tipu de șină.

Lucrările de întreținere curentă au de regulă caracter de intervenție și se execută în tot cursul anului ori de câte ori este necesar, în scopul remedierii unor deformații ale liniei peste toleranțele precum și pentru prevenirea unor deranjamente izolate.

Lucrările de întreținere curentă se execută de regulă în puncte sau porțiuni de linie iar în cazuri speciale la rând. Din punct de vedere al mijloacelor de lucru, ele se execută manual sau cu utilaje de cale.

În cazul întreținerii curente în intervalul dintre două reparații periodice se execută lucrările necesare pentru a aduce și menținera linia în limitele toleranței admise, astfel încât circulația să se desfășoare în deplină siguranță cu vitezele și sarcinile admise.

Acestea constau în:

Remedierea deranjamentelor apărute pe linie, acționând și asupra cauzelor care le-au provocat;

Menținerea nivelului transversal sau longitudinal și a poziției corecte a liniei în plan;

Înlocuirea materialelor de cale defecte sau uzate și completarea lui în măsura în care nu se poate amâna până la reparația periodică;

Repararea traverselor și a materialelor de cale, în linie, în depozite sau în atelierele secției;

Detensionarea și redetensionarea căii fără joante atunci când este cazul;

Menținerea izolației electrice a traverselor de beton pentru funcționarea corespunzătoare a cerințelor de cale;

Verificarea și asigurarea stingerii buloanelor și a tirfoanelor;

Asigurarea scurgerii apelor de pe platforma căii sau din șanțuri;

Îndepărtarea vegetației din prisma de balastiere sau de pe platforma căii și menținerea unui aspect îngrijit al căii.

Lucrările specifice anotimpului de iarnă sunt:

Racordarea cocoașelor produse de îngheț cu plăcuțe de lemn sau polietilenă;

Curățirea zăpezii de pe anumite porțiuni de cale ferată;

Ungerea și strângerea șuruburilor verticale slăbite;

Repararea traverselor în ateliere;

Rectificarea la nivel cu plăcuțe calibrate între șină și placa metalică;

Srângerea tirfoanelor și completarea celor lipsă.

În timpul primăverii se execută următoarele lucrări:

Scoaterea plăcuțelor de lemn sau polietilenă folosite pentru racordarea cocașelor produse de îngheț;

Drenarea traverselor noroiase;

Repararea denivelărilor și în special a celor de la joante;

Asigurarea scurgerii apelor și curățirea șanțurilor;

Verificarea și regularizarea rosturilor de dilatație;

Lucrări necesare pentru a preveni șerpuirea căii.

Toamna, înainte de venirea înghețului, se execută lucrări legate de prisma de balastoare astfel încât linia să fie într-o stare cât mai bună și anume:

luarea jantelor căzute și a joantelor izolate;

rectificarea nivelului și repararea liniei;

luarea traverselor care prezintă lăsături oarbe;

detensionarea căii fără joante fixate la temperaturi înalte;

asigurarea scurgerii apelor de pe platforma căii.

Reparațiile periodice se planifică după cum urmează:

La liniile din stații, depouri și ateliere, triaje pe districte de întreținere a căii;

La liniile curente în funcție de modul de execuție manual sau mecanizat.

Periodic, la anumite intervale a căror durată este în funcție de trafic și destinația liniilor, se execută lucrări cu caracter preventiv, denumite reparații periodice ale liniei. Ele au un caracter ciclic și se execută în scopul de a asigura o elasticitate cât mai uniformă a rezervelor traverselor, de a restabili parțial sau total calitățile drenate ale presiunii de balastiere, de a repara și înlocui toate materialele defecte sau uzate, de ale completa pe cele care lipsesc, de a le aduce la gradul precis etc.

Lucrările de întreținere curentă se planifică pe fiecare district de întreținere a căii. Planul unității superioare este suma planurilor unutăților din subordine.

La baza ficărui plan stau recensămintele asupra stării materialelor de cale, care se efectuează în toamna premergătoare anului pentru care se elaborează planul.

Aceste recesăminte se fac pentru:

traversele rele de cale;

traversele de reparat;

diblurile de înlocuit;

șine de înlocuit;

material metalic mărunt de înlocuit și completat;

șine cu capete bătute și șine pătrate ce trebue reparate prin încărcare cu sudură;

aparate de cale și piesele lor de înlocuit;

piatră spartă de completat.

Pe baza recesămintelor, ale căror date sunt notate într-un document cu necesarul de materiale pentru fiecare km de linie recenzat se întocmește un plan de prestații și subprestații, transformându-se „km reali” în “km convențonali”. Anual se ține evidența realizărilor la reparațiile periodice precum și la rulajul general sau intermediar.

Criteriul de bază folosit pentru planificare și executarea reparațiilor periodice este respectarea intervalului de la ultima reparație periodică sau capitală, ținând seama de categoria și de destinația liniilor.

Structura organizatorică a unității

Conducerea unității “S.I.M.C.” Iași este realizată de un șef de secție și 2 șefi adjuncți unul pentru problemele de mecanizare iar celălalt pentru probleme economice.

Șeful de secție are relații de subordonare directă față de șeful „Diviziei Linii” din cadrul Regionalei CFR Iași și relații de coordonare față de cei 2 șefi de secție.

Acesta conduce și coordonează organizarea lucrărilor de întreținere și reparații care se realizează pe raza secției S.I.M.C. Iași.

Personalul TESA (central) al secției este organizat în compartimente:

compartimentul personal, învățământ, instruire personal;

compartimentul pentru planificare, programare și urmărirea lucrărilor (compartiment plan);

compartiment control și protecția muncii;

compartiment tehnic, organizare lucrări, normare, exploatare;

compartiment aprovizionare;

compartiment buget, analize, costuri.

Personalul muncitor al secției este organizat pe următoarele locuri de muncă:

Atelier 1;

Atelier 2;

Atelier L7-IV:

Atelier L7 – formația de electricieni;

L7 Iași – mecanici de locomotivă;

Tipografi – formația TOGO – realizează lucrări de geometria căii;

Colaona Auto – inițierea și exploatarea parcului auto;

DRP2 Pașcani – district cu reparații periodice;

DRP Suceava – district cu reparații periodice;

Tren macara – pentru lucrări de întreținere.

Numărul salariaților secției „SIMC” este de 396 de persoane.

Compartimentul Personal, învățământ (resurse umane)

Acest compartiment are următoarele atribuții:

Întocmește dosare pentru angajări, transferări, desfaceri de contracte de muncă, pensionări și le înaintează spre soluționare conform competențelor acordate.

Particpă în comisiile de recrutare și încadrare a personalului și ține evidența posturilor vacante.

Asigură primirea, înregistrarea, repartizarea corespondenței și expedierea aceteiea la destinatarii implicați în tratarea problemelor.

Ține evidența întregului personal și întocmește raporturile statistice referitoare la utilizarea timpului de muncă și la mișcarea personalului în cadrul secției.

Asigură instruirea, examinarea și perfecționarea profesională a personalului în scopul acoperirii forței de muncă cu necesarul corespunzător fiecărei meserii.

Întocmește prezența personalului de serviciu și toată documentația necesară ținerii la zi a fișierelor de personal cu ajutorul echipamentelor electronice din dotare.

Face propuneri cu privire la termenele de păstrare a documentelor și organizarea activitatății de arhivare și păstarare a documentației.

Întocmește raportări statistice referitoare la gestinaea personalului, elaborează adeverințe la solicitare și face notificări în cărțile de muncă

Compartimentul planificare, programe, urmărirea producției are ca principal obiectiv planificarea lucrărilor de întreținere și reparații ce se realizează în cursul unei perioade.

Compartimentul Control-protecția muncii are ca atribuții:

să stabilească pentru salariați și pentru ceilalți participanți la procesul de muncă atribuțiile și răspunderile ce le revin în domeniul protecției muncii;

să ia măsuri pentru autorizarea executării meseriilor și a profesiilor prevăzute în normele de protecție a muncii;

să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor și a profesiilor prevăzute în normele de protecție a muncii;

să țină evidența locurilor de muncă cu condiții deosebite, grele, periculoase, precum și a accidentelor de muncă bolilor profesionale, accidentelor tehnice și avariilor;

să prezinte documentele și să dea relațiile solicitate de inspectorii de protecție a muncii în timpul controlului sau a efectuării cercetării accidentelor de muncă, etc.

Compartimentul aprovizionare

Principala atribuție a acestui compartiment este de a realiza achiziționarea de materiale, pise de schimb etc. La nivelul secției SIMC sunt organizate următoarele gestiuni:

Atelier IRU;

Coloana Auto;

DRP Pașcani;

DRP Suceva

Compartiment Buget-Analize-Costuri (B.A.C.)

Principalele atribuții ale acestui compartiment sunt:

asigură și răspunde de buna organizare și desfășurare a activității financiar-contabilă a secției în conformitate cu legislația reglementările în vigoare;

analizează periodic situația mijloacelor circulante și mijloacelor fixe și face propuneri pentru redarea în circuitul economic a stocurilor disponibile, supranormative, fără mișcare sau cu mișcare lentă;

urmărește modul în care se desfășoră activitatea de depozitare conservare și gestionare a materialelor și stabilește stocul maxim și minim;

perticipă la inventarierea materiilor prime, materialelor, pieselor de scimb și a combustibililor și lubrifianțelor etc.

La nivelul compartimentului B.A.C. se realizează o verificare a documentelor primare.

De la gestiunile secției se primesc documentele primare care sunt verificate și certificate de compartimentul BAC.

Contabilitatea de sinteză este realizată de către Oficiul Feroviar S.M.F.-S.I.M.C. se realizează următoarele următoarele lucrări contabile:

evidența materialelor;

evidența salariilor;

evidența mijloacelor fixe;

evidență clienți, furnizori;

alte situații etc.

S.M.F. are în principal ca obiect de activitate:

Organizarea și conducerea contabilității pentru regia autonomă și societăților comerciale rezultate din reorganizarea S.N.C.F.R., pe baza documentelor justificative întocmite etc.

S.M.F. relizează conform statutului său de activitate lucrări contabile de sinteză pentru celelalte companii rezultate prin divizare Societății Naționale a Căilor Ferate.(vezi organigrama SMF)

e) Activitatea comparimentului financiar contabil și ale celorlalte compartimente pe linie cotabilă

Activitatea financiar contabilă din cadrul secției SIMC Iași este realizată de Oficiul Financiar Contabil ”S.M.F.-S.I.M.C.”. ]n cadrul acestui compartiment se realizează principalele lucrări contabile și anume :

contabilitatea materialelor, combustibili, piese de schimb etc.;

contabilitatea salariilor;

contabilitatea mijloacelor fixe;

contabilitatea de gestiune;

balanța de verificare;

alte lucrări contabile:

evidență clienți, furnizori;

înlocuire deconturi TVA;

situație de impozite și taxe, etc.

Pe raza Regionalei CFR-SA există mai multe secții care realizează întreținerea și repararea căii. Acestea sunt: L1Iași, L2 Bârlad, L3 Roman, L4 Bacău, L5 Suceva, L6 Vatra Dornei. Contabilitatea acestei secții este realizată de către oficiile SMF organizate la nivelul acestora. Există astfel: SMF – L2; SMF – L3; SMF – L4; SMF – L5; SMF –L6.

Activitatea acestor oficii SMF este coordonată de Centru SMF. Se realizează operațiuni de decontare între unitate și subunutate. Această subordonare este reflectată în contabilitate prin contul 481 “Decontări între unitate și subunitate”.

Relațiile dintre L apațin CNCFR – SA sunt reflectate în contabilitate prin contul 482 “Decontări între subunități” .

Documentajul justificativ de înregistrare în contabilitatea operațiunilor de decontări este “NOTA DE DEBITARE – CREDITARE”

1.2 Piața și competiția

Mediul economic

Clienții

În geneal având specificul activității din cadrul unității, clienții rezultă din activități de prestări servicii:

întreținere și reparații: SCCF MOLDOVA

închirri cisterne, locomotive, vagoane.

Din vânzarea traseelor rele de lemn și beton unatatea obține o serie de venituri (pentru personalul unității au din afară).

Clienții unității mai sunt:

SC COLECT METAL care achiziționează deșeuri de fier vechi rezultat din casări;

RTFC Călărași;

SNTF Marfă, etc.

b) Parteneri: furnizori

Furnizori Se împart în două categorii:

furnizori;

furnizori de imobilizări.

Pentru aprovizionarea secției se apelează la diferiți furnizori. Pentru alegerea furnizorului de la care urmează să se aprovizioneze unitatea apelează la 3 oferte de preț.

În urma analizei celor 3 oferte de preț alege furnizorul care oferă cel mai bun raport preț/calitate.

Principalii furnizori sunt:

SC LAFRAGE, CARIERE ILSOM, CARIERE POIANA pentru piatră spartă;

RAF. DĂRMPNEȘTI, LUKOIL, UNITRADE pentru combustibili;

INFOTEC, BRAS, ROMTEC, EXCO TRANSPORT pentru piese de schimb;

SC STYLE M&C, AUTOSENNA, SCCF MOLDOVA, MOLDOTRANS și alții pentru diferite servicii.

*Figura 1

Figura 1 – cota de piață a CFR Marfă în transportul de mărfuri

ANALIZA FLUXURILOR FINANCIAR-MONETARE ȘI

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Diagnosticul financiar

Întreprindea, ca entitate juridică și economică, indiferent de statutul juritic de organizare, cunoaște în decursul activității sale necesitatea de a-și măsura posibilitățile sau slăbiciunile proprii din diferite motive cum ar fi: îmbunătățirea performanțelor sau startegiilor, efectuarea unui transfer de proprietate sub forma unor tranzacții parțiale sau totale pe calea unor participații, fuziuni sau vânzări.

O economie de piață liberă, aflată în tarnziție este un într-un permanent proces de autoreglare, de autostabilizare, nemaiexistând acele pârghii pur administrative prin care entitățile economice erau conduse, dirijate, acestea aflîndu-se într-o continuă mișcare și pentru a-și da sema unde sunt în evoluția lor și a se asigura că nu se rătăcesc în spațiu economic intern și extern, recurg sistematic la unile procedee de orientare, prin care își asigură comparabilitatea proprie cu restul economie, cu piața.

Evaluarea devine vitală pentru orice societate din momentul din care dispare proprietarul unic – statul, deci sunt momente în veața unui agent economic în care evaluarea economică este obligatorie.

Conceptele de analiză diagnostic și evaluare utilizate în managmentul se suprapun în mare măsură.

Analiză diagnostic prin analogie cu termenul meduâical, are drept scop determinarea “stării”unei organizații în comparație cu o sstare normală.

Determinarea stării se face printr-o serie de analize funcționale care stabilesc în ce măsură diferite funcții ale organizației își îndeplinesc scopul, cu alte cuvinte dacă există o relație eficientă între consumul de resurse și rezultatele obținute, și dacă nu, care sunt cauzele care determină aceste disfuncționalități .

Evaluarea constă intr-o analiză diagnostic încheată prin determinarea valorii organizație, exprimate prin efectele reazate de acesta.

Analiza diagnostic are drept scop analizarea în detaliu și în profunzime a problemelor cu care se confruntă o societate comercială și să pregătscă pe acestă bază informațiile necesare adoptării deciziilor.

Analiza diagnostic poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade diferite și poate avea diferite finalități și anume:

constatare deficiențelor de funcționare și a cauzelor acetora;

constatarea avantajelor și oportunităților agentului economic care trebue accentuate, punctelor slabe care trebue minimalizată;

indicarea direcțiilor de creștere a profitabilității;

orientarea strategică a dezvoltării unității;

estimarea impactului modificărilor.

Analiza diagnostic este o analiză simplificată a agenților economici, care urmărește fezabilitatea, avantajele și deavantajele privatizării agenților economici.

Analiza financiară este o disciplină relativ recentă, o componentă a analizei economice care începe a se delimita și a se contura tot mai mult în literatura de specialitate și practica economică a țărilor comunității europene. Dicționarul de contabilitate prezintă analiza financiară drept “structura financiară a rentabilității ” plecând de la bilanț, contul de rezultat și celelalte informații oferite de întrprindere, mai ales din anexe și raportul anual.

Analiza financiară vizează în prinipal:

ameliorarea gestiunii (conducerii) întreprinderii plecând de la diagnostic precis;

servește ca element de decizie pentru a contracta un împrumut (credit)

sau a acorda un umprumut altei întreprinderi;

la recomandarea cumpărătorilor sau vănzătorilor acțiunile unei socități cercetate;

studierea uunui concurent, client sau furnizor pe planul gestiunii, a solvabilității, sau a rentabilității sale;

Rezultă că analiza financiară este un instrumentdeosebit de prețios de care dispune factorul de decizie pentru a cerceta și a evalua o stare de fapt din domeniul fianciar. În orce situație analiza oferă un diagnostic a problemelor cercetate. Sub acet punct de vedere, analiza financiară abordează prezentul, dar mai mult vizează viitorul fenomenului.

Instrumentele analizei financiare

Prin instrumente analizei financiare sau mijloace ale analizei financiare se înțelege o metodă sau o tehnică ce servește la împlinirea scopurilor produse pin analiză.

Aceste instrumente de cercetare a analizei financiare folosesc pentru:

compararea diferitelor momente din evoluția fenomenului cercetat;

analiza indicatorilor;

analiza specifică.

Comparațiile au un volum deosebit în analiza financiară. Efectuate pe mai mulți ani ele evidențiază “trendul”, tendința anumitor măsuri economice sau contabile financiare. Ele vor sublinia sensul, rapiditata și amplitudinea acestor tendințe.

Un alt element al anlizei financiare îl costitue analiza indicatorilor, cu pondere în muncade analiză și de realizare a ajutorului pentru cei ce le efectuează. Un indicator este raportul dintre posturile sau grupele din bilanț, fie din contul “profit și pierdere” fie unul din bilanț și altul din contul “profit și pirdere”.

Intrepretarea evoluției unui indicator trebue făcută cu prudență și discernământ având în vedere evoluția celor doi termeni ai săi. Pentru a fi simplificat un indicator nu trebuie analizat singur, ci trebue completat fie cu studiul tendințelor sale (în timp), fie de a-l compara cu nivelul standard, fie cu nivelul din perioada anterioară sau cu același indicator al unei întreprinderi similare ca profil.

Analiza financiarăapelează și la mizloace de analiză specific, adaptate anumitor situații ca :

studiul lichidității și solvailității clientului, analiza rentabilității și riscului, studiul conjuncturii financiare, a gradului de îndatorare.

Alte elmente utile în analiza economică sunt: calcularea și analiza indicatorilor și a tendințerol acestora, calcularea și analiza soldurilor intermediare de gestiune echilibrul financiar al bilanțului, analiza de sensibilitate specifică abordării marginaliste, calcularea de previziuni și prognoze.

Nu există încă o opinie unanumă a teoriticienilor și analiștilor financiari privind conținutul și derularea procesului de analiză financiară. Unii economiști fac o conexiune între analiza financiară și documentele fianciar – contabile pe baza cărora se elaborează. Prin urmare vorbesc de:

analza bilanțului;

analiza funcțională a bilanțului;

analiza soldurilor intermediare de gestiune.

Alți economiști vorbesc de o analiză financiară în funcție de obiective: echilibrul financiar pe termen lung și mediu, echilibru financiar pe termen scurt, lichiditate, rentabilitate, profitabilitate. Cea mai mare parte însă, elaborează analiza financiară în funcție de metodologia folosită :

analiza statică sau externă (metoda indicatorilor);

analiza dinamică (prin fluxuri).

În ce ne privește, considerăm că această din urmă opinie răspunde cel mai bine necesității de apreciere a stării financiare a unei întreprinderi.

Teri metode de analiză financiară se impun a fi avute în vedere:

Metoda maselor inanciare – cotabile să detecteze probleme efective ale structurii financiare, lichidtățiii și rentabilității:

Metoda rațiilor (indicatorilor(;

Metoda fluxurilor destul de complexă, dar și cea mai performantă, întrucât pune în evidență evoluțiile semnificative și explică controversa între profitul contabil și criza de trezorerie.

În prealabil la ore analiză financiară este necesar a se prelucra informația contabilă. Altfel spus, trebue găsit un instrument care să permită atât structurarea fondurilorși mijloacelor financiare ale întreprinderii din punct de vedere funcțional (ciclu de producție exploatație, ciclu de investiție și ciclul de trezorerie), cât și determinarea lichidutății, rentabilității și profitabilității. Un asemene ainstrumenteste bilanțul financiar.

2.1.1.Bilantul contabil

Bilanțul constitue un calcul de sinteză care reprezintă situația patrimonială a înreprinderii la un moment dat. El caracterizează mărimea resurselor și a utilizatorilor la care a recurs un agent economic în cursul unei perioade de gestiune. Din acest punct de vedere bilanțul oglindește echilibrului financiar-contabil al agentului economic.

La analiza bilanțului trebue să se aibe în vedere următoarele:

cercetarea bilanțului să fie corelată cu activitatea în timp a întreprinderii cât și cu activitatea altor unități similare;

bilanțul trebue abordat ca o entitate a tuturor componentelor sale și a indicatorilor economici financiari.

ANALIZA BILANȚULUI

Activul cuprinde: bunuri reale, bunuri financiare și monetare (titluri de participare, creanțe, bunurile corporale terenuri, materiale, mărfuri) și necorporale (fond de comerț, brevete, licențe)

În conformitate cu noul plan de conturi elementele de activ sunt grupate în ordinea crescătoare a lichidității.

Gradul de lichiditate al unui bun indică rapiditatea cu care acel bun se poate transforma în bani.

Așadar activul bilanțului cuprinde:

activul imobilizat ce reprezintă o parte a capitalului economic al întreprinderii;

activul circulant format din elementele care se reînoiesc constant în timpul unui ciclu de exploatare: stocuri, creanțe, disponibilități;

conturi de regularizare și asimilate;

prime privind rambursarea obligațiunilor;

și arată destinația economică a acestor bunri.

Activul imobilizat

Imobilizările reprezintă un element al patrimoniului întreprinderii, mai mult ele contribue indirect prin amortizarea la formarea și asigurarea capacității de autofinanțare a firmei.

La rândul lor activele imobilizate se compun din:

– imobilizări necorporale;

– imobilizări corporalr;

– imobilizări financiare.

Imobilizările necorporale cuprind posturi ce nu sunt omogene precum:

cheltueli de constituire societate (201);

cheltueli de cercetare și dezvoltare(203);

concesiuni, brevete și alte drepturi similare (205);

fondul comercial (207);

alte imobilizări necorporale.

O atenție deosebită trebue acordată studiului cheltuelilor cu cercetarea și dezvoltarea. Pentru a putea figura în activul bilanțier ele trebue să îndeplinească următoarele condiții:

proectele de cercetare trebue să fie foarte bine individualizate;

proectele trebue să aibă șanse reale de reușită tehnică și de rentabilitate econmică;

ele trebue amortizate în 5 ani.

Imobilizările corporale cuprind ansamblul investițiilor cu caracter economic. Aceste imobilizări determină capacitatea de producție. Se includ aici următoarele elemente:

terenurile și amenajările de terenuri;

mijloace fixe grupate astfel: clădiri și construcții speciale, mașini de forță și utilaj energetic, mașini, utilaje și instalații de lucru, aparate și instalații de măsurare, control și reglare, mijloace de transport, animale de muncă, plantații, unelte, accesorii de producție și inventar gospodăresc.

În imobilizările corporale și necorporale se includ și imobilizările în curs, adică investițiile neterminate până la finele exercițiului.

Imobilizările financiare au în componența lor elementele:

titluri de participare, adică acțiunile achiziționate sau aduse ca aport de acționari sau asociați pe care societatea le deține;

creanțe imobilizate, este vorba de creanțe legate de participații și a împrumuturilor acordate pe termen lung;

alte titluri imobilizate.

Sinteza imobilizărilor continută de bilanț este detaliată analitic în anexa la bilanț numită “Situația activelor imobilizate”.

activul circulant format din elementele care se reânoesc constant în timpul unui ciclu de exploatare: stocuri, creanțe, disponibilități.

Stocurile sunt grupate după ordinea în procesul de producție:

materii prime, materiale, obiecte de inventar;

producția în curs de execuție și produse;

animale;

mărfuri.

Alte active circulante cuprind:

avansuri acordate furnizorilor pentru livrări de bunuri, executări de lucrări și prestări servicii;

creanțe formate din clienți și conturi asimilate, acționari – capital subscris dar neavansat, alte creanțe;

titluri de plasament;

disponibilități bănești, conturi la bancă, casa, acreditive.

Conturi de regularizare și abateri de conversie comportă două poziții:

cheltueli constante în avans care sunt cheltueli anticipate sau cheltueli contatate în avans care urmeză a se include eșalonat pe cheltueli, în perioadele următoare;

diferențe de conversie activ, adică diferențele nefavorabile între valoarea de intrare a creanțelor și datoriilor în devize și valoarea acestora la cursul ultimei zile a exercițiului.

Prime privind rambursarea obligațiunilor reprezintă diferenșa dintre valoarea de emisie și valoarea de rambursare. Aceste prime sunt cheltueli financiare ce trebue amortizate pe perioada împrumutului.

Pentru a analza fluxurile financiar – monetare reflectate de activul bilanțier, se impune urmărirea situației patrimoniale pe parcursul mai multor perioade de gestiune. În consecință, situația la unitatea S.I.M.C. IAȘI se prezită astfel:

Grafic 1

Analiza indicatorilor structurii pasivului

Pasivul bilanțului grupează diferite resurse de care dispune firma pentru a finanța utilizările sale. În Pasiv găsim capitalurile proprii, datoriile și alte elemente grupate în ordinea exigibilității crescătoare. Se distinge Bilanțul înainte de repartizare, care conține și evidențiază distinct rezultatul exercițiului, și Bilanțul de după repartizare, în care rezultatul exercițiului este repartizat pentru diverse utilizări. Regula generală este ca analiza financiară să se efectueze pornind de la un Bilanț de după repartizare.

Structura Pasivului

CAPITALURILE PROPRII cuprind fondurile permanente de care dispune un agent economic. Acestea sunt acele capitaluri care finanțează cea mai mare parte a activelor imobilizate a unei firme. Sub aspect juridic ele constituie un prim indiciu al garanției pentru terțe persoane. În componența lor intră:

– capitalul social care reprezintă ansamblul aporturilor în bani și în natură efectuate de către asociați, fie în momentul constituirii firmei, fie pe parcurs cu ocazia creșterii de capital. Ca poziție distinctă apare capitalul subscris vărsat.

– prime legate de capital formate din prime de emisiune, de fuziune și de aport. Primel de emisiune a acționarilor reprezintă diferența dintre vqloarea nominală a acțiunilor și valoarea sa de subscriere. Prima de fuziune sau de aport este diferența dintre aportul net al societății absorbite și creșterea de capital a societății absorbante.

– Diferențele din reevaluare sunt diferențe constatate între valorile reevaluate figurând în activ și valorile contabile a bunului înainte de reevaluare.

– Rezervele sunt de mai multe feluri:

rezerve legale (legea prevede că S.C. trebuie să-și constituie o rezervă la un nivel a 5% din beneficiul brut al firmei.

Rezervele statutare se constituie anual din profitul net al unității patrimoniale în cotele și normele prevăzute de lege.

Alte rezerve, neprevăzute de lege.

Rezultatul reportat reprezintă acel rezultat sau a părții din rezultatul exercițiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de adunarea generală a acționarilor.

Rezultatul exercițiului este diferența dintre veniturile totale și cheltuelile totale ale unui agent economic. Calculul analitic al rezultatului exercițiului se prezintă în anexa la bilanț “Contul de profit și pierdere”.

Fondurile de care dispune un agent economic sunt: fondul de dezvoltare care se constitue din: amortizarea mijloacelor fixe, din profitul net la societățile comerciale, din vânzarea activelor fixe; fondul de participare la profit se constitue pe sema profitului net conform actelor normative; alte fonduri ce cuprind: fondul constituit din beneficii pentru creșterea resurselor proprii și de finanțare, alte fonduri.

Subvenții pentru investiții reprezintă sume de bani alocate de la bugetul de stat sau din alte resurse de care beneficiază agentul pentru finanțarea unor activități pe termen lung precum și a imobilizărilor primite ca donații sau cu titlu gratuit.

Provizioane reglementate corespund unei părți din beneficii plasat sub un regim de exonerare provizorie. Se referă la provizioanele privind majorarea prețurilor aferente stocurilor, calcularea amortizării accelerată, constituite pe seama cheltuelilor potrivit dispozițiilor legale.

Provizioane pentru riscuri și cheltueli sunt destinate să facă față unui eventual risc ce poate sau nu poate afecta un element de activ. Se disting:

provizioane pentru litigii;

provizioane pentru garanții acordate clientelei;

provizioane pentru cheltueli de repartizat pe mai multe exerciții;

provizioane pentru pierderi din schimb valutar;

alte provizioane.

Datoriile. În bilanț nu găsim o repartizare, o clarificare, în datorii pe termen lung, mediu sau scurt. Ele sunt grupate în funcție de natura lor, astfel:

Împrumuturi și datorii asimilate ce cuprind credite bancare pe termen lung și mediu, datorii legate de participații, alte împrumuturi și datorii asimilate, credite bancare pe termen scurt toate acestea sunt datorii financiare;

Furnizorii de conturi asimilate au în componentă elementele: furnizori, efecte de plată, furnizoride imobilizări, efecte de plată pentru mobilizări, furnizoi facturi nesosite;

Alte datorii ce includ obligațiile față de personal, asigurări sociale și protecție socială, bugetul statului și alte organisme publice, dividente de plată;

Avansuri primite de la clienți

Conturi de regularizări și asimilate au în componență: venituri înregistrate în avans adică venituri anticipate și de realizat și de diferențe de convesie pasiv ce evidențiază diferențele favorabile de curs valutar între data de intrare a creanțelor și datoriilor exprimate în devize și data închiderii exercițiului.

Pentru a obține bilanțului după repartizarea rezultatului este necsar mai întâi a se prezenta modilitatea de repartizare a beneficiului conform noului model de contabilitate.

Bilanțul după repartizare diferă de cel înainte de repartizare prin:

Posturile de rezerve sunt modificate cu noile sume alocate;

Postul beneficiu de reportat se modifică;

Postul rezultatul exercițiului dispare;

Alte datorii c suma se modifică cu cuantumul dividentelor datorate acționarilor

Grafic 2

2.1.2 Bilantul financiar

Documentele de sinteză, bilanțul contabil și anexle sale răspund multor cerințe de ordin juritic, contabil și fiscal. Dar bilanțurile contabile nu răspund întodiauna cu promtitudine obiectvelor financiarilor mai mult preocupați de prezent și viitor decât de trecut.

Pentru a obține bilanțul financiar plecând de la bilanțul contabil, se procedează la o serie de regrupări a datelor. Se vor agrega anumite date ale bilanțului contabil, altele se vor diviza de așa manieră încât să se obțină mărimi semnificative pe plan financiar. Se vor opera corectări atât în activ cât și în pasiv.

Corecții operate în activul bilanțier

Aceste corecții vizează obținerea unor mărimi utile analizei financiare și anume:

activul imobilizat corectat sau imobilizările nete;

activele circulante sau activele circulante.

Pentru a obține cele două mărimi se procedează astfel:

– imobilizările financiare se disociază în două: cele ce au durata mai mare de un an și cele cu durata mai mică de un an;

creanțele se detailează de aceași manieră;

cheltuelilor constatate în avans li se aplică același tratament.

În urma acetori regrupări, imobilizările nete vor îngloba elementele:

imobilizări corporale;

din imobilizările financiare se includ numai cele mai mari de un an;

din creanțe se includ numai cele mai mari de un an;

din cheltuelile constatate în avans numai cele ce afectează o perioadă mai mare de un an;

prime de rambursare a obligațiunilor.

Activul corectat se prezintă astfel:

Corecții operate în pasivul bilanțului

Aceste corecții au ca scop constituirea a trei mărimi semnificative în pasiv , acestea sunt:

capitalurile proprii;

datoriile pe termen mediu și lung;

datorii pe termen scurt.

Se are ăn vedere sumele din pasiv după repartizarea rezultatelor.

Capitalurile proprii regrupează la un loc capitalul social, rezervele, prime legate de capital, rezultatul reportat, fondurile, subvențiile. Pe scurt toate elemntele componente din bilanțul contabil mai puțin rezultatul exercițului.

Pentru a determina celelalte două posturi pozițiile din bilanț provizioane pentru riscuri și cheltueli, datorii și conturi de regularizare se diferențiază separat după cum urmează:

provizioane pentru riscuri și cheltueli mai puțin de un an din total;

datorii pe termen scurt;

regularizări mai puțin de un an.

Suma lor formează datorii pe termen scurt .

Datoriile pe termen lung cuprind:

datorii mai mari de un an;

partea din provizioane pentru riscuri și cheltueli pe termen lung;

partea din regularizări mai mari de un an.

Suma capitalurilor proprii și a datoriilor pe termen lung și mediu constitue capitalurile permanente.

Pasivul corectat are următoarea structură:

Bilanțul financiar permite calculrea indicatorilor economico financiari în vederea calculării analizei economico-financiare. Acești indicatori pot fi structurați pe mai multe grupe:

Analiza fluxurilor financiar – monetare prin indicatori

2.2.1 Rolul analizei și al indicatorilor în cadrul întreprinderii

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii, la închiderea exercițiului. Ea își propune să stabilescă puncte tari și puncte slabe ale gestionării fnanciare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și dezvoltare, îtr-un mediuconcurențial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupării externe ale partenerilor economici și financiar bancare, pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperarae cu cu respectiva întreprindere. Atât analiza pe plan intern, cât și cea externă au ca obiectiv determinarea rentabilității și a riscului și în final a volorii întreprinderii. Sursa de date pentru analiza financiară o constitue documentele contabile de sinteză bilanțol, contul de rezultat și anexa la bilanț.

Contabilitatea furnizează cea mai mare parte a informației, necesară elaborării bugetelor. “A prevede însemnă a ști” și acestă cunoaștere contabilă a trecutului estecea care ne permite să facem previziuni utile.

Importanța indicatorilor financiari în cadrul unei întreprinderi rezida, în primul rând din necesitatea analizării lor pentru gestionarea internă a firmei, pentru orientarea saatât pe termen scurt, cât și pe termen lung. De asemenea, pentru orientarea sa atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. De asemenea, indicatorii sunt utili pentru relizarea de comparații cu întreprinderi cu profil de activitate similar din țară sau străinătate, precum și cu valoarea lor medie înregistrată în ramura din care face parte întrepriderea analizată.

Ei constitue informații utile acționarilor, pieții financiare, bancare, monetare, exprimând tendințele în evoluția întreprinderii, starea “sănătății saleeconomico-financiare”, a capacității sale de atofinanțare, respectiv de finanțare a menținerii și dezvoltîrii sale. Cu ajutorul indicatorilor, se crează o imagine asupra stării de sănătate a firmei, asupra poziției sale de piață, a poziției sale față de clienți și furnizorii săi, față de creditorii și acționarii săi.

Indicatorii financiari permit dezvoltarea unor analize pe nivele managiare financiare, însoțite de elabolarea și adoptarea deciziilor cu implicații economico-financiare privind menținerea, întreținerea și dezvoltarea întreprinderi, de conservare a structurii financiare.

Indicatorul financiar se exprimă sub forma de raport. Deci, în expresia lor cea mai simplă, indicaori financiari sunt rapoarte semnificaive întzre două mărimi sau grupe de mărimi din bilanțul sau contul de rezultate al întreprinderii, rapoarte ce permit efectuarea de aprecieri asupra situației financiare și facilitează, pe această cale, adoptarea deciziilor pentru activitatea de viitor.

2.2.2 Indicatorii de structura a activelor

Acești indicatori compară diferite posturi de activ regruprate în entiăți mari, grupe mari și totalul activului bilanțier. Ei indică compoziția capitalului și măsoară gradul de lichiditate.

Între indicatorii de structură ai activelor includem:

ponderea imobilizărilor în total activului (gi):

gi =

ponderea stocurilor și producției în curs în totalul activului (gs)

gs =

pondera altor active (creanțe și disponibilități) în totalul activului (ga):

ga =

Acești indicatori în perioada 2002 – 2003 se prezintă astfel:

Grafic 3

2.2.3 Indicatori de reflectare a lichiditatii

Lichiditatea este capactatea întreprinderii de a face în orce moment, oportun și economic (fără pierderi din operațiuni de transformare a valorilorpatrimoniale în disponibilități la plata) la obligațiile financiare exigibile pe termen scurt.

Lichiditatea globală sau generală a întreprinderii (LG)

LG =

Lichiditatea globală reflectă posibilitatea tuturor componentelor patrimoniale curente ale unei întreprinderi de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a sadisface obligațiile de plată exigibile.

Obligațiile curente ale unei întreprinderi cuprind furnizorii, soldul contului de salarii, datoriile sociale, cele fiscale și credite bancare pe termen scurt.

Unul din principalele fundamente ale echilibrului financiar al întreprinderii este acela potrivit căruia activul curent trebue să aibă permanent o valoare mai mare decât obligațiile sau pasivele curente, însemnând că o paret din activul circulant e finanțat de capitaluri permanente. De aici decurge condiția că rata de lichiditate globală, denumită în literatura de specialitate “curent ratio” să fie supraunitară pentru a caracteriza un echilibrul financiar favorabil.

Lichiditatea globală este influențată de mai mulîi factori:

viteza de rotație a stocurilor;

durata încasării creanțelor clienților;

rentabilitatea capitalurilor investite;

profitabilitatea produselor vândute:

b. Lichiditatea redusă sau itermediară (LR)

Denumirea în literatura de specialitate “quick ratio”, testul acid sau rata rapidă, lichiditatea redusă se calculează ca raport între active rapide, cuprinzânt lichiditățiile efective din creanțe clienți și alte creanțe sau plasamente pe termen scurt sau la vedere, adică activele patrimoniale care pot fi tansformate imediat în moneda și datoriile curente.

LR =

Scoala financiară clasică consideră că valoarea minimă a ratei lichidității intermediare acceptate pentru a caracteriya echilibrul financiar al unei întreprinderi este 0,5 optimul pentru acest indicator fiind 1.

O lichiditate redusă creată cu disponibilități abundente constitue un factor de soliditate financiară, dar poate fi și semnul unui exces de resurse prin care rentabilitatea e prost asigurată. Din contra, o rată fragilă a disponibilităților reduse și un important recurs la credite financiare pe termen scurt sunt indiciile unei trezorerii sărace.

c. Lichiditatea imediată (LI)

Lichiditatea imediată exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi datoriile pe termen scurt pe baya disponibilitățiilor lichidităților lichide pe care le deține. Ea se determină ca raport între trezoreria activă a întreprinderii și datoriile pe termen scurt.

LI =

Rata lichidității imediate măsoară partea de datorii pe termen scurt care ar putea fi rambursată instantaneu pe baza valorilor disponibil.

În cazul unității S.I.M.C. Iași indicatorii de lichiditate se prezintă astfel:

d. Capacitatea de plată (solvabilitatea).

Reprezintă rezultatul echlibrului dintre fluxurile de încasări și plăți.

Solvabilitatea patrimonială se calculează după următoare relație:

Sp =

Valoarea minimă acceptată în teoria și practica financiară pentru acest indicator este 30%, peste 50% considerându-se o situație normală.

Situația solvabilității în cazul unității analizate se prezintă astfel:

2.2.4 Indicatorii gradului de îndatorare

Pentru a-și putea continua activitatea în condițiile instituirii blocajului financiar și penuriei de resurse bănești, întreprinderea a apelat la credite de trezorerie pentru finanțarea activității curente.

Îndatorarea reprezintă ponderea datoriilor unei societăți comerciale în activul total. Ea se poate cuantifica prin următorii indicatori:

Gradul de îndatorare arată ponderea datoriilor totale în activul unei întreprinderi:

Gi =

Din punct de vedere al indicatorilor folosiți în acordarea creditelor de către bănci, o întreprindere are o situație bună atunci când gradul de îndatorare este cuprins între 0 – 30% și rata independenței financiare este superioară valorii de 100%. Pragurile critice al acestor indicatori sunt de 30% pentru rata independenței financiare și 80% pentru gradul de îndatorare.

În situația unității noastre, indicatorii gradului de îndatorare au următoarea evoluției în perioada 2002 – 2003:

Teoria și practica financiară evidențiază faptul că datoriile totale nu trebue să depășească 50% din activul total pentru ca să fie prezervat echilibrul financiar pe termen lung.

2.2.5 Indicatorii de profitabilitate

Organiyarea și desfășurarea orcărei activități economice trebue să fie, concomitent, utilă adică să răspundă unor nevoi reale ale societății și rentabilă, asigurând, pe lângă acoperirea cheltuelilor, obținerea de profit.

Eficiența activității desfășurate într-o anumită peroadă de societățilecomerciale poate fi pusă în valoare atât prin mărirea absolută a profitului, cât și cu ajutorul unor indicatori exprimați în mărime relativă, respectiv ratele.

Ratele care exprimă eficiența activității se grupează în două mari categorii:

1. ratele de profitabilitate;

2. ratele rentabilității.

Profitabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a produce cu venituri superioare costul vânzărilor. Ea se referă la ciclul de exploatație al întreprinderii.

Profitabilitatea se exprimă prin următorii indicatori:

1.rata profitului brut exprimă rentabilitatea diferitelor sortimente fabricate de către întreprindere putând orienta efortul firmei către acele produse care aduc un profit mai mare. Ea se calculează după următoarea formulă:

Rpb =

2.rata profitului net care se obține din raportul profitul net la capitalul social al firmei:

Rpn =

La unitatea S.I.M.C. Iași situația indicatorilor profitabilității se prezintă astfel:

Evoluția comparativ profit – salarii este redată în tabelul următor:

Rentabilitatea sintetizează acțiunea tuturor factorilor procesului de producție, fiind un indicator de prim rang în sistemul de indicatori ai eficienței economice la nivel microeconomic întrucât cea mai elementară judecată economică conduce la concluzia ceea ce definește rezultatul actvității unei întreprinderi nu poate fi alceva decât profitul, comparativ cu mijloacele învestite pentru realizarea lui.

Rentabilitatea reflectă capacitatea unității economice de a obține profit de care să dispună ele și societatea în vederea dezvoltării economoco – sociale. Ea măsoară abilitatea conducerii unei întreprinderi de a controla cheltuelile, delimitând în acet sens o analiză a calității, evoluția și componentei veniturilor.

Ea arată eficientă cu care sunt folosite resursele materiale și umane în sfera producției de bunuri, fiind o componentă organică a eficienței economice. Rentabilitatea exprimă eficiența activității la nivel microeconomic prin compararea rezultatelor financiare cu cheltueli făcute pentru obținerea acestora.

Rentabilitea se poate determina la nivel de produs, unitate economică sau la nivel de ramura. La toate aceste nivele ea se poate exprima fie în forma absolută, fie în forma relativă cu ajutorul ratelor rentabilității.

Rata rentabilității, ca indicator de eficiență, este o mărime relativă care exprimă gradul în care resursele avansate sau consumate aduc beneficii, respectiv profit și poate căpăta diferite forme, după cum se exprimă numărătorul și numitorul raportului.

În teoria și practica financiară se utilizează următoarele rate:

1.rata rentabilității economice determinată ca raport între profitul exploatării și total activ:

Rec =

Acest indicator are menirea de a reflecta posibilitățile de remunerare ale tuturor resurselor folosite de întreprindere. El reflectă capacitatea reală de producere a profitului și este avut în vedere cu deosebire de către bancheri în analizele întreprinse asupra activității întreprinderilor solicitatoare de de credite.

2.rata rentabilității financiare se determină raportând profitul net la capitalurile propii.

Rfin =

Acest indicator exprimă gradul de valorificare a resurselor propii, având o semnificație deosebită pentru propietari.

Ratele rentabilității unității se prezintă astfel:

Grfic 4

Exprimând capacitatea capitalurilor de a produce profit, rata rentabilității economice ar trebui să fie superioară ratei inflației, pentru ca unitatea să-și poată menține substanța sa economică. În termeni reali, rata rentabilității economice trebue să remunereze media capitalurilor investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care l-au asumat “furnizorii” de capitaluri (anume statul).

Dacă rata inflației este mai mică de 10%, rata nominală a rentabilității (Rn) este după formula lui Fisher:

Rn = Rr + Ri ;

unde: Rr – rata reală a rentabilității;

Ri – rata inflației.

Rezultă că Rr = Rn – Ri

Dacă rata inflației este de două sau trei cifre, atunci:

Rn = Rr + Ri +RrRi

Rezultă că Rr =

Pentru anul 2003 la unitatea S.I.M.C. Iași datele sunt următoarele:

Rn = 12,22%

Ri = 28%

Rr = = – 12,32%

Rentabilitatea financiară remunereză proprietarii întreprinderii prinacordarea de dividente către aceștea și prin creșterea rezervelor, care defapt reprezintă o creștere a averii proprietarilor.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie I a dobânzii pe piața pentru a face atractve acțiunile pe piață și a crește cursul lor bursier.

Deoarece rata financiară a unătății analiyate se situează sub nivelul dobânzii se apreciază că o privatizare a serviciilor

Efectul de levier evidențiază legătura dintre valoarea pe piață a întreprinderii și stuctura capitalurilor aceteia. Pornind de la această evidență a îndatorării întrepinderii asupra rentabilității capitalurilor proprii, se poate găsi un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea minimalizării costurilor procurării lor, a creșterii rentabilității financiare, cu evidențierea efectului de levier.

Utilizarea efectelui de levier face parte dintehnicele de gestiune financiare și are ca efect, în general de a mări rentabilitatea capitalului propriu. În cazul lipsei de rentabiltate a întreprinderii, efectul de levier poate fi chear negativ.

Eectul de levier este cu atât mai mare cu cât rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii capitalurilor împrumutate, ținând cont de volumul datoriilor față de fondurile proprii.

Efectul de levier este pus în evidență de următoarea formulă, cu mențiunea că pentru simplificare se admite ipoteza scutirii de impozit pe profit:

Rfin = Rec + (Rec – i) în care Dt/Cp – levierul

Unde i – rata dobânzii

Dt – datorii totale

Cp – capitaluri prorii

Cu o rată a rentabilității economice și o rată a dobânzii date, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât raportul Dt/Cp (rata îndatorării) va fi mai mare. De altfel la o rată a îndatorării dată, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât diferența între rentabilitatea economică și costul capitalului va fi mai importantă.

Efectul de levier devine negativ dacă rata dobânzii devine prea ridicată sau dacă rentabilitatea economică se diminuează.

Luând în calcul valoarea impozitului pe profit obținem următoarea relație:

Rfin = [Rec + (Rec-i)] x (1 – t )

Unde: t – valoarea impozitului

Recurgerea la efctul de levier este o practică generalizată care este foarte încurajată prin regimul fiscal, acesta fiind mult mai sever pentru beneficiile conservate și dividente decât pentru dobânzile datoriilor.

Această utilizare a îndatorării trebue, totuși să rămână prudentă căci ea limitează independența financiară a întreprinderii, reducând posibilitățile sale de îndatorare suplimentare în perioada de criză și todeauna ea crește volativitatea rezultatelor sale și rentabilitatea rezultatelor prorii.

Din anliza raportului Rec și nivelul dobânzii se desprind o serie de concluzii cu privire la activitatea întreprinderii:

Rec > i (2003)

În această situație se manifestă efectul de levier (good will), iar tendința de amplificare a acestui efect înseamnă de fapt o creștere a nivelului împrumuturilor. Odată cu sporirea împrumuturilorse manifestă cu intensitate tot mai puternică riscul financiar. El constă în posibila incapacitate a întreprinderii de a-și onora, din profitul obținut, obligațiile către împrumutător privind plata dobânzii. Manifestarea riscului financiar se datorează contradicției exisistente între mărimea rentabilității econmice (nivel previzionat, psibil de obținut, deci flexibil) și mărimea obligațiilor privind dobânzile (nivel fix, rigid, obligatoriu de îndeplinit).

În aceasă situație în cadrul unității noastre ne aflăm abea în anul al doilea 2003

Rec = i

În această situație, nu se manifestă efectul de levier datorită faptului că profitul obținut din folosirea unor împrumuturi este utilizat în totalitate pentru plata dobânzilor, deci efectul este neutru.

Rec < i (2002)

În acest caz se manifestă cea ce în practica financiară se numește “bad will”, efectul d măciucă cu efecte deosebit de grave care au drept consecințe decapitalizarea întreprinderii.

Deoarece rentabilitatea economică la unitate este situat sub nivelul dobânzii, orice tentativă de a pune în valoare efectul de levier s-ar solda cu reversul acestuia.

Unul din obiectivele unității constă în sporirea rentabilității, ceea ce presupune o creștere maxim posibilă la un moment dat a profitului raportată la resursele alocate. Crșterea rentabilității este legată nemijlocit de asigurarea unei folosiri eficiente a tuturor resurselor economice și de creare a condițiilor în vederea obțineriii unor produse de calitate superioară și nivel tehnic ridicat.

Nivelul și dinamica ratei rentabilității sunt influențate de:

Productivitatea muncii;

Costurile de producție;

Volumul și structura producției;

Nivelul prețurilor de vânzare;

Viteza de rotațiea capitalului.

Deoarece rantabilitatea economică înregistrează valori sub nivelurile ratelor dobânzii orce tentativă de a pune în valoare efectul de levier se va solda cu reversul acestuea, respectiv cu efectul de bad will.

2.3 Analiza fluxului de lichiditati (cash – flow)

2.3.1 Definitia. Tipuri de cash – flow

Evoluția trezoreriei unei întreprinderi constitue un aspect importatant al stării sale financiare. Insuficiența de fonduri bănești poate genera dificultăți în activitatea întreprinderii, cu urmări dintre cele mai grave, ducând chear la faliment. Pentru a preântâmpina astfel de situații sau a le remedia la timp este necesar să se cunoască situația fluxului de numerar.

Termenul de cash – flow are mai multe semnificații în funcție de sfera de cuprindere:

dacă are în vederea că este utilizat pentru evaluarea rentabilității unei investiții, el reprezintă fluxul de lichidități ce urmează a fi grnerat de investiția respectiv creșterea trezoreriei nete pe peroada exercițiului;

când se are în vedere întreprinderea în ansamblul ei, fluxul de disponibilități este cel care rezultă din activitatea operațiilor, respectiv creșterea trezoreriei nete pe perioada exercițiului;

dacă se raportează numai la activitatea de exploatare a unei întreprinderi, se poate vorbi despre un flux de exploatație (pe etrmen scurt) asociat ciclului de producție. Taranzacțiile efectuate de ageții economice determinată, pe de o parte intrări în cash – flow în cazul vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii, iar pe de altă parte, ieșiri din cash – flow în cazul achizițiilor, achitării prestațiilor s.a.

Intrările în cash – flow provin și din dividentele încasate la acțiunile pe cre socitatea le deține în portofoliul ei la data respectivă. Ieșirile din cash – flow constau în plăți pentru: achiziții, salarii, servicii executate de terți, asigurări, taxe, impozite, dobânzi s.a.

în legătură cu activitatea financiar – monetară a întreprinderii ar exista și un flux monetar sau de trezorerie. În această activitate se includ tranzacțiilor cu creditorii, împrumuturilor pe termen lung și scurt. Datoriile față de furnizori pentru diverse achiziții au o frecvență mai mare decât alte datorii.

În sens strict, literar, cash – flow – ul reprezintă fluxul de trezorerie al unei unități economice, respectiv diferența între venituri și cheltueli. Acest termen este acoperit de două națiuni apropriate, una utilizată în SUA și provenită definirea literară și alta utilizată în Europa care are un conținut mai restrictiv.

Cash-flow-ul în SUA este egal cu diferența în încasări și plăți. Pentru analiza fluxului de lichidități în practica SUA se pornește de la un tabel a esurselor și utilizatorilor fondurilor.

În Franța cash – flow-ul reprezintă surplusul monetar care rezultă la o întreprindere din exploatare sa. El este egal deci cu diferența între veniturile și cheltuelile de exploatare ale întreprinderrii.

În practica curentă se utilizează două noțiuni în legătură cu cash – flow-ul unei întreprinderi:

Cash – flow-ul brut reprezentând diferența dintre veniturile și cheltuelile de exploatare înainte de plata impozitului. La nivelul firmei, cash – flow-ul brut este egal cu beneficiul de exploatare înaintea amortizării și provizioanelor.

Cash – flow-ul net reprezentând aceași diferență după plata impozitului. Cash – flow-ul net, deși substituit în uzura franceză expresie de marja brută de autofinanțare, este diferit de autofinanțare întrucât el include și dividentele ca parte din beneficiile care se distribue. Cpacitatea de autofinanțare este aptitudinea întreprinderii de a-și finanța singură nevoile de exploatare. Capacitatea de autofinanțare din care se scad dividentele și participațiile la beneficii ale slariaților reprezintă capacitatea reallă de atofinanțare.

Cash – flow-ul pote fi pozitiv sau negativ:

un cash – flow pozitiv semnifică creșterea capacității reale de finanțare a investițiilor;

un cash – flow negativ semnifică scăderea valorii proprietății.

Elaborarea cash – flow-ului se poate face urmărind diverse scopri:

pe surse de destinații de cash;

cash clasificat pe activități;

cash folosit direct în decontările cu terții;

cash folosit prin intermediari.

2.3.2 Rolul cash – flow-ului în analiza financiara

Situația fluxului numerar trebue cunoscută de orice întreprindere pentru a preveni riscul de insuficiență de fonduri bănești. Cash – flow-ul servește ca indicator de:

rentabilitate întrucât se se calculează pe baza excedentului de exploatare. Dacă se compară cu totalul actvelor de exploatare exprimă termentul de recuperare al acestuia;

echilibru finaniar și de risc cash – flow-ul permite întreprinderii de a face față datoriilor și de a-și menține capacitatea de plată;

atonomie și flexibilitate oferă relații asupra măsurii în care întreprinderea poate face față singură,fără sprijin princredite, orcăror nevoi de adaptare, nefiind obligatoriu să aștepte deciziile băncii;

competitivitate între întreprinderi sau în diverse activități ale întreprinderii oferă informații utile pentru aprecierea căilor de urmat.

Pentru a întocmi situația fluxului de numerar se folosesc informațiile conținute în bilanțul contabil și contul e reyultate aferente unui exercițiu financiar. Datele se prelucrează în sensul transpunerii veniturilor în intrări de numerar și a cheltuelilor (obligațiilor) în ieșiri de numerar.

Situația fluxului de numerar ne permite să relevăm fondul de exploatare obținut în ultimul exercițiu financiar, utilizarea acestui fond, măsura în care sa apelat la alte surse decât cele din exploatare.

Sursele fondului includ, de obicei pecele din:

activitatea de exploatare;

deținerea de acțiuni ale ator firme;

îmrumuturi bancare;

subvenții vânyări de active.

Destinațiile fondului se referă la:

finanțarea activității;

rambursarea datoriilor și plata dobânyilor;

plata dividentelor;

răscumpărarea acțiunilor.

Dacă resursele constituite sunt mai mari decât nevoile financiare se crează disponibilități de resurse, iar în situația inversă apar goluri de resurse. Întreprinderea poate ajunge la dezechilibru financiar în cazul creșterii stocurilor de materii prime și material peste necesar, creșterea producției neterminate și stocurilor de produse finite, nerealizarea profiturilor prevăzute, neâncasarea la termen a creanțelor.

Fluxul de lichidități poate fi determinat prin compararea trezoreriei nete la începutul și șfârșitul exercițiului financiar.

CF = TN1-TN0

Trezoreria netă corespunde confruntării dintre utilizatori și resurse legate de operațiunile financiare pe termen scurt. Ea se determină ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment astfel:

TN = FR –NFR

TN = (Actve circulante – Dat pe termen scurt) – (Stocuri + Creanțe – Datorii de exploatare) = (Active circulante – Stocuri –Creanțe) + (Dat pe termen scurt) => TN = Disponibilități – (Dat de expl – Dat pe temen scurt)

Modificarea trezorerie nete pe perioada unui exercițiu contabil reprezintă cash – flow-ul perioadei, respecti fluxul monetar net al exercițiului.

În concluzie trezoreria netă este determinată de rentabilitatea economică. Între rentabilitate și lichiditate sunt relații de interondiționare. Profiturile suplimentare obținute prin creșterea rentabilității vor fi repartizate pentru finanțarea acțiunilor de modernizare și cointeresare a factorilor de producție. Factorii de producție astfel stimulați vor determina o accelerare a rotatței capitalurilor întreprinderii, îar gradul mai ridicat de lichiditate este un factor de sporire a rentabilității.

Totodată se remarcă dependența trezoreriei și față de variația necesarului de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încaspriile creanțelor și plățile datoriilor scadente.

În aceste condiții o întreprindere renabilă nu are în mod automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile necesarului de finanțare și mai departe de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și lăților.

Necesarul de fond de rulment reprezintă nrcesarul de finanțare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului de exploatare. El este legat de decalajul între încasări și cheltueli.

NFR = Stouri + Clieți – Datoriide exploatare

NFR diferă de la o întreprindere la alta și mai ales de la un sector la altul fiind influențat de mai mulți factori:

durata ciclului de exploatare față de care NFR este relativ direct proporțional;

valoarea adăugată în sensul că, cu cât acesta este mai mică, cu atât creditul de furnizor poate să compenseze pe cel acordat clienților;

ritmul d creștere al cifrei de afaceri în sensul că NFR înregistrează o evoluție în evoluție paralelă, în același sens cu cea a CA.

Fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare care asigură finanțareapermanentă a acivelor circulante.

FR = Capitaluri prmenente – Alocări permanente = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete

Echilibru: NFR = FR; (FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt)

FR este format din:

capitaluri proprii;

împrumuturi pe termen mediu și lung.

În legătură cu nivelul fondului de rulment sepot adopta următoarele strategii:

stabilirea medie a FR la nivelul necesarului financiar al exploatării (NFR), urmând ca pentru diferențele în plus să se plasaze excedentul de lichiditate pe tremn scurt, iar pentru diferențele în minus să se apeleze la credite de trezorerie pentru acoperirea creditelor d casă;

stabilirea FR la nivelul superior mediei NFR ceea ce însemnă o atitudine prudentă a întreprinderii deoarece excedentul poate fi utilizat la o eventuală creștere a NFR. Totuși această strategie dă naștere unor lichidități prea mari, peste cele necesare și s-ar putea să nu fie eficientă;

stabilirea FR la un nivel inferior mediei NFR, ceea ce presupune o utilizare permanentă a creditelor de trezorerie. Această strategie nu ține seama de riscul de a nu avea lichidități pentru efectuarea plăților.

Comparând nivelul FR cu cel al NFR, TN poate fi pozitivă sau negativă:

a. O trezorerie netă pozitivă denotă faptul că necesarul de fond de rulment este în întregime finanțat din capitaluri permanente. Acesta este un indiciu al bunei solidarități financiare,dar ea poate rezulta și dintr-un exces de capitaluri permanente cu un grad scăzut de valorificare.

b. O trezorerie negativă indică un dezechilibru financiar la nivelul întreprinderii. În această situație vor trebui căutate modilatăți de finanțare a trezoreriei prin angajarea de noi credite, urmărindu-se obținerea celui mai mic cost al noilorcredite prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Finanțarea se poate realiza prin:

soldul contului “Debitori și creditori diverși”

credite pe termen scurt.

La nivelul unității noastre indicatorii de flux a lichidității sunt prezentați în tabelul următor:

Grafic 5

Fluxul de lichidități mai poate fi determinat prin adăugarea la profitul net al exercițiului a sumelor rezultate din modificărilor soldurilor la activele circulante și pasivele circulante, precum și alte intrări și late ieșiri d numerar generate de anumite operațiuni.

Se consideră în mod succesiv următoarele:

profitul net al exercițiului, ca punct de pornire;

cheltueli și venituri care nu modifică ișirile de bani, cum sunt amortismentele, câștigurile și pierderile din vânzarea acvelor imoblizate etc.;

modificările soldurilor la conturile de active circulante și la cele de pasive curente care conduc la sporirea profitului, respectiv diminuarea profitului;

alte intrări și ieșiri de bani provocate de operații care nu au efecte directeși imediate asupra profitului net cum sunt vânzarea cumpărarea de actve fixe, împrumuturi bancare pe temen lung, plata dividentelor etc.

2.4 Diagnosticul financiar

Băncile și instituțiile de credit au avut meitul de a concepe și de a experimenta primele instrumente și primele metode de diagnosticare finanaciară. Preocupate de a avea la îndemână criterii în baza cărora să-și ghideze decizia de distribuire de credite, băncile au căutat să elaboreze instrumente de analiză orientate spre studiul solvabilității întreprinderilor împrumutate.

Utilizarea de analiștii financiari a noțiunii de diagnostic corspunde unei aplicări metaforice a unui termen de origine medicală. În medicină diagnosticul constă într-un demers de investigare, pentru investigarea simtomelor în scopul descoperirii unei afecțiuni. Diagnosticul permite astfel de a caracteriza starea bolnavului, cu scopul de a enunța un pronostic asupra evoluției sale posibile și de a propune o terapie dacă nevoia ei se face simțită.

Analiza diagnosticului presupune reperarea smtomelor,disfuncționalităților, stabilirea stării și terapieicare să conducă la redresarea situației.

Rațiunea efectuării unui diagnostic al performanțelor întreprinderii are la bază nu numai situația în care aceasta are dificultăți, respectiv disfuncționalități, ci și atunci când starea este normală dar se dorește îmbunătățirea acesteia.

În cadrul unei unități economice trebuie să-și găsească dignostic următoarele probleme:

statul juritic al întreprinderii;

care sunt rezultatele de ansamblu ale întreprinderii;

dacă sunt sau nu sădisfăcătoare și de ce;

cum au fost obținute;

care sunt performanțele și obiectivele dorite;

care este nivelul performanțelor și ce trebue făcut pentru atingerea lor;

măsuri ce urmează a fi întreprinse pe termen scurtși lung;

Diagnosticul întreprinderii presupune:

stabilirea problemelor supuse analizei;

asigurarea informațiilor pe care le necesită;

analiza și prezentarea rezultatelor într-un raport de analiză.

Diagnosticul financiar are ca obiective principale să măsoare rentabilitatea economică a capitalurilor investite, să aprecieze condițiile în care sunt realizate echilibrele financiare și să determine, în final gradul de autonomie al întreprinderii.

Este necesară determinareasimtomelor care scot în evidență fenomene ce pot perturba în viitor desfășurarea activității normale a firmei, punând în pericol continuitatea exploatării.pe baza informațiilor oferite de diagnosticul financiar este posibilă elaborarea deciziilor corective. După scoaterea în evidență a punctelor forte și slabe ale activității financiare, diagnosticul trebue să ofere soluții privind resursele de finanțare, utilizarea acestora, cât și redresarea rentabilității.

În domeniul analizei financiare, analistul dispune de un ansamblu de simptome avorabile sau nefavorabile, în ceea ce privește situația sau performanțele întreprinderii.

Diagnosticul financiar se bazează în primul rând pe informația contabilă, dar necesită și recurgerea la informații extracontabile cu caracter cantitativ și calitativ. Contabilitatea constitue o sursă de informații privilegiată a analistului financiar, însă nu este o sursă exclusivă. Diagnosticul financiar cere și aprecierea unor caracteristici a căror exprimare monetară și chear cuantifcare se adeveresc problematice. Astfel, aprecierea performanțelor întreprinderii și a riscurilorcere o evaluare a potențialului său, pe bază de indicatori care depășesccâmpul informației contabile.

De exemplu potențialul tehnic,calitatea echipamentelor, nivelul productivității muncii, calificarea salariațiilor etc. Constitue factori caredetermină competitivitatea prezentă și viioare a întreprinderii. Evaluarea potențialului comercial permite de a sesizavolumul vînzărilor, însă alte informații ca: calitatea produselor, calitatea rețelei de distribuție, poziția față de concurența de pață, calitatea imaginii firmei și aproduselor sale nu sunt reflectate decât într-un mod foarte indirect și nu precis.

Contabilitatea generală nu furnizează decât indicatori parțiali. De exemplu bilanțul preântă un recesământ al resurselor colectate de întreprindere, dar nu dă o viyiune clară a clarității relațiilor pe cre întreprinderea le întreține cu acționarii săi, cu partenerii comerciali, cu banca și dacă este cayul, cu piața capitalurilor.

Ținând cont de importanța datelor calitative care trebuesc luate în considerare în elaborarea diagnosticului, se justifică recurgerea la informații extracontabile.

Demersurile diagnosticului financiar sunt următoarele:

declanșarea diagnosticului caeastă etapă constă în observarea de simptome.

efectuarea de investigații aprofundate

În cadrul acestei etape, analiza financiară este orientată în funcție de dificultățile observate.

enunțarea diagnosticului și a recomandărilor

Această etapă constă în identificarea punctelor tari și slabe ale întreprinderii, formuarea de recomandări pentru decidenți.

Pentru a efectua diagnostic financiar trebue făcutedouă mari tipuri de investigații:

O analiză statică fondată pe structura bilanțului care utilizeaeză ca sursă de informație bilanțul pemtru analiza condițiilor de echilibru financiar sau de solvabilitate și mai larg studierea structurii financiare a întreprinderii etc.

O anailiză fondată pe studiul fluxului financiarcare urmărește să pună în evidență punctele forte sau slăbicinile întreprinderii pe plan financiar.

Punctele forte puse în evidență se referă la:

abndența de resurse și lichidități;

calitatea portofoliilor de creanțe;

calitatea relațiilor cu mediul financiar

Punctele slabe corespund:

unei fragilități a echilibrului financiar și mai ales unei solvabilități incerte;

slăbiciunea rentabilității prezente;

insuficiența autofinanțării;

o imagine mediocră pe lângă partenerii financiari etc.

Diagnosticul poate fi stabilit la inițiativa conducerii unității analizate, dar poate fi în mod egal stabilit și la inițiativa terților, urmărindu-se și în acest ultim caz o apreciere a oportunităților unei operațiuni ce privește întreprinderea examinată.

Principalul obiectiv al diagnosticului economico-financiar este de a pune în evidență performanțele societățiiprin valorificarea potențialului sau tehnico productiv care constitue un element important în formularea strategii de care trebue să țină seama în stabilirea valorii de randament.

=== New Document Microsoft Word ===

Delimitări și structuri privind activele imobilizate

Prin active se înțelege „ orice obiect care se poate evalua pecuniar și care este în proprietatea unei persoane fizice sau juridice”. Activele fac parte din structura bilanțului, care din punct de vedere al conținutului economic, reprezintă bunurile și valorile economice, grupate după modul de valorificare a elementelor patrimoniale și gradul de lichiditate al acestora.

Activele imobilizate, ca și celelalte active sunt definite conform Standardelor Internaționale de Contabilitate astfel: „O resursă controlată de întreprindere ca rezultat a unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere”.

Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potențialul de a contribui în mod direct sau indirect la fluxul de numerar și echivalente ale numerarului către întreprindere. Acest potențial poate fi unul productiv deoarece este considerat parte a activităților de exploatare a întreprinderii. El se poate transforma în numerar sau echivalente ale acestuia având capacitatea de a reduce ieșirile de numerar cum ar fi un proces alternativ de producție care micșorează costurile. De obicei o întreprindere își utilizează activele pentru a produce bunuri sau a presta servicii, capabile să satisfacă dorințele sau necesitățile clienților pentru care aceștia vor fi dispuși să le plătească pentru a le obține contribuind astfel la fluxul de trezorerie al întreprinderii.

Activele imobilizate sau fixe, denumite și active pe termen lung, imobilizări sau bunuri mobile, cuprind toate acele valori economice de investiții a căror perioadă de utilitate și lichiditate este mai mare de un an . Acestea se caracterizează prin durabilitatea lor mai îndelungată și prin repetata lor participare la circuitul economic, în consecință, ele nu se consumă sau nu se înlocuiesc după prima utilizare. Valoarea activelor imobilizate se recuperează eșalonat, prin includerea ei în cheltuielile mai multor exerciții financiare, în funcție de durata lor de utilizare. Activele imobilizate nu sunt destinate comercializării

Activele de natura imobilizărilor reprezintă suportul tehnico material și financiar al activității unităților patrimoniale cu profil de producție. Acestea se găsesc și în celelalte sectoare ale economiei naționale, deosebindu-se astfel, două mari categorii cum ar fi:

a). imobilizări profesionale utilizate sau destinate a fi folosite de către agenții economici pentru producția de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii;

b). imobilizările profesionale care deservesc alte activități decât cele care formează obiectul activității de exploatare.

Anumite bunuri de mică valoare sau scurtă durată (materiale de natura obiectelor de inventar), al căror consum este relativ scurt, nu sunt considerate imobilizări, fiind incluse într-o categorie distinctă în cadrul stocurilor.

Fiecare din aceste categorii prezintă o serie de trăsături specifice ceea ce influențează modul de organizare a contabilității sintetice și analitice.

Activele imobilizate în funcție de forma pe care o îmbracă și după destinația lor în cadrul circuitului economic, se grupează în următoarele categorii:

Active fixe necorporale sau imobilizări necorporale

Active fixe corporale sau imobilizări corporale

Active fixe în curs sau imobilizări în curs

Active fixe financiare sau imobilizări financiare

A. IMOBILIZĂRI NECORPORALE

Imobilizările necorporale nu au o existență fizică și sunt caracterizate, de obicei printr-un grad înalt de incertitudine. În privința avantajelor viitoare pe care o întreprindere le-ar putea obține din utilizarea lor. Imobilizările necorporale numite și intangibile sau active imateriale, datorită poziției pe care o ocupă ele sunt de o manieră superficială: alte imobilizări decât cele corporale și financiare. Ele cuprind atât mijloace imateriale, adică fără substanță fizică, care au totuși o valoare reală, cât și cheltuielile capitalizate în bilanț, recuperabile pe mai multe exerciții.

Standardul Internațional de Contabilitate IAS 38 definește activul necorporal ca fiind „un activ identificabil nemonetar fără suport material și deținut pentru utilizare în procesul de producție sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat altora, sau în scopuri administrative”. Deși au o pondere nesemnificativă în totalul imobilizărilor sunt însă variate din punct de vedere al conținutului economic și al comportamentului financiar.

În structura imobilizărilor necorporale sunt cuprinse:

cheltuieli de constituire;

cheltuieli de dezvoltare;

concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale și alte drepturi și valori similare;

fondul comercial în totalitatea sa;

alte imobilizări necorporale;

imobilizări necorporale în curs de execuție.

1. Cheltuieli de constituire sunt reprezentate de cheltuielile de înființarea și modificarea unității patrimoniale (taxe și alte cheltuieli de înscriere și de înmatriculare; cheltuieli pentru emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni; cheltuieli de marketing (de prospectare a pieței și de publicitate); alte cheltuieli legate de înființarea și extinderea unității patrimoniale).

2. Cheltuieli de dezvoltare – sunt aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor cunoștințe în scopul realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătățite substanțial înaintea stabilirii producției de serie sau utilizării. Exemple de activități de dezvoltare sunt:

a) proiectarea, construcția și testarea producției intermediare sau folosirea intermediară a prototipurilor și modelelor;

b) proiectarea uneltelor și matrițelor care implică tehnologie nouă;

c) proiectarea, construcția și operarea unei uzine-pilot care nu este fezabilă din punct de vedere economic pentru producția pe sacră largă;

d) proiectarea construcția și testarea unei alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele, sistemele sau serviciile noi îmbunătățite.

3. Concesiunile, brevetele, licențele, mărcile, drepturile și alte valori similare, aportate, achiziționate sau dobândite pe alte căi se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale.

4. Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerț, care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menținerea sau dezvoltarea potențialului economic al agentului economic, cum ar fi: clientela, vadul comercial, debușeele, reputația și elementele necorporale cu pondere în imaginea agentului economic.

Noțiunea de fond comercial se apropie de cea de „diferență de achiziție” care apare în contextul conturilor consolidate, cu ocazia operației de achiziție de titluri. De asemenea noțiunea de fond comercial este apropiată de cea de good-will, utilizată în contabilitatea anglo-saxonă. Good-will reprezintă ansamblul elementelor în mod obligatoriu necorporale, nedetașabile de unitatea economică și neevaluabile separat; aceste elemente contribuie la o valoare a întreprinderii superioară sumei valorii componentelor sale.

Până la această dată în uzanțele Românești nu există o normă privind statutul fondului comercial. Regulamentul contabil se aliniază practicii generale europene, considerând fondul comercial acea parte nematerială a fondului de comerț ce se determină ca diferență între valoarea de aport sau costul de achiziție a fondului de comerț și valoarea contabilă a acestor elemente.

5. Alte imobilizări necorporale în această categorie se înregistrează programele informatice create de unitate sau achiziționate de la terți, pentru necesitățile proprii de utilizare, precum și alte imobilizări necorporale.

Programele informatice deși se prezintă sub forma unui bun corporal (suport tehnic de natura dischetelor, discurilor sau benzilor magnetice), un anume bun nu este decât un element accesoriu prestației intelectuale necesare pentru elaborarea programelor. Partea esențială se referă tocmai la prestația intelectuală de esență necorporală, protejată sub forma unui drept de proprietate intelectuală. În țările unde aceste produse informatice reprezintă un consum de masă, producția și comercializarea programelor informatice au fost supuse unor reglementări speciale. Modul de contabilizare a acestor programe este diferit , după cum ele sunt create de întreprindere pentru uzul propriu, achiziționate de la terți și utilizate în cadrul acesteia, sau sunt de uz comercial.

Ca și imobilizările corporale, activele necorporale fac obiectul amortizării, printr-o imputare sistematică a valorii de intrare asupra rezultatelor, în funcție de durata de viață utilă estimată. Baza amortizării corespunde costului sau valorii juste a imobilizărilor necorporale.

Valoarea justă a unui activ este suma pentru care activul poate fi schimbat de bună voie între părți aflate în cunoștință de cauză în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv.

B. IMOBILIZǍRILE CORPORALE

Unul din principalii factori ai societății este capitalul. Conceptul de capital cuprinde ansamblul bunurilor posedate de individ sau societate. Ca factori de producție capitalul reprezintă ansamblul bunurilor și mijloacelor bănești acumulate, a căror utilizare face posibilă sporirea randamentului celorlalți factori de producție și obținerea unei valori mai mari. În această accepțiune capitalul cuprinde în primul rând clădirile destinate activității economice, utilajul tehnologic, materiile prime combustibilii și alte bunuri care concură la desfășurarea activității fiecărei unități.

În decursul timpului, capitalul a îmbrăcat mai multe forme, și a simplificat funcțiile, în consens cu creșterea complexității vieții economice, cu evoluția științei economice. Astfel se distinge capitalul real – care are o valoare de sine stătătoare, concretizată mijloace de producție, fabrici, uzine care funcționează în activitatea economică și capitalul nominal – care nu are o valoare reală de sine stătătoare ci constituie un titlu de proprietate asupra unei valori și dă dreptul de a însuși venit.

Capitalul din sfera producției propriu-zise „capitalul tehnic” după modul cum participă la activitatea economică, se împarte în capital fix (clădirile, utilajul tehnologic) și capitalul circulant (materii prime, energie etc.). Capitalurile fixe reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe cicluri de producție, păstrându-și forma naturală și care își transferă valoarea asupra noului produs în mod treptat pe măsura uzurii.

Putem spune că agenții economici își pot plasa capitalul în bunuri sau valori adică active care prin natura și modul în care își recuperează valoarea presupun o imobilizare pe un timp mai îndelungat a resurselor sau în stocuri de natura mijloacelor circulante (active imobilizate) a căror recuperare se realizează într-un termen mai scurt, iar altă parte de capital ia forma mijloacelor bănești sau a trezoreriei.

Mijloacele sau activele imobilizate reprezintă bunuri și valori destinate a servi o perioadă îndelungată în activitatea unităților patrimoniale (de regulă mai mare de un an), deci care nu se consumă la prima lor utilizare, valoarea lor recuperându-se eșalonat prin includerea în cheltuielile mai multor exerciții a amortizării în funcție de durata de folosire.

Imobilizările reprezintă suportul tehnico-material și financiar al activităților agenților economici cu profil de producție, dar le regăsesc într-o proporție mai mare sau mai mică și în celelalte sectoare ale economiei naționale, deosebindu-se astfel două categorii: imobilizările profesionale, adică acele bunuri care concură la realizarea obiectului de activitate și imobilizările neprofesionale, adică acele active imobilizate care concură la realizarea unor funcții ale unității patrimoniale ce nu țin de obiectul său principal de activitate, de exemplu construcțiile de locuit destinate realizării funcției sociale a întreprinderii.. Distincția dintre imobilizările profesionale și neprofesionale este utilă pentru fundamentarea necesarului de fond de rulment aferent activității de exploatare și în afara exploatării.

Imobilizările corporale sunt elemente de patrimoniu ce definesc capacitatea tehnică de producție și comercializare, creează venituri în concordanță cu obiectul de activitate al acestora. Acestea mai sunt denumite și active fixe tangibile, și sunt reprezentate de acele bunuri materiale obținute de un agent economic pentru a fi utilizate pe o perioadă îndelungată în producția de bunuri sau prestarea de servicii. Acestea pot avea ca destinație și închirierea la terți sau susținerea activității administrative proprii. Ele dețin ponderea cea mai mare în totalul activelor imobilizate la nivelul unităților productive.

Imobilizările corporale sunt concretizate în terenuri, construcții , instalații tehnice, mijloace de transport animale și plantații și mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale.

Caracteristicele principale ale imobilizărilor corporale sunt următoarele:

sunt achiziționate, produse pentru a servi exploatării și pentru a fi revândute;

au prin natura lor o durată relativ lungă de funcționare și pot în mod obișnuit să fie amortizate, întreprinderea poate să obțină profituri pe parcursul unui număr de exerciții, costul acestor produse fiind repartizat pe aceste exerciții prin intermediul amortizării, singura excepție fiind cea a terenurilor care nu fac obiectul amortizării;

aceste bunuri sunt de natură corporală: imobilizările corporale au existență materială și se disting astfel de imobilizările necorporale, totodată ele se disting și de materiile prime și materiale, deoarece ele nu sunt încorporate, din punct de vedere fizic în produse destinate vânzării doar bănește prin amortizare.

Imobilizările corporale pot fi ale activității de exploatare sau în afara activității de exploatare. Imobilizările corporale în afara activității de exploatare reprezintă terenurile, investițiile efectuate pentru amenajarea trenurilor și imobilizărilor corporale utilizate în afara activității de exploatare.

Imobilizările corporale deținute în baza unui contract de leasing se evidențiază în contabilitate în funcție de natura contractului de leasing.

Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la încadrarea lor ca imobilizare corporală se are în vedere valoarea întregului lot, set sau corp.

Imobilizările corporale (materiale) se concretizează în bunuri de natură materială asupra cărora se exercită un drept real, cum sunt: terenurile și amenajările de terenuri, clădirile, instalațiile, mijloace de transport, bunuri de folosință îndelungată în activitatea unei unități patrimoniale.

Sunt recunoscute ca imobilizări cheltuielile ce privesc modernizarea unui echipament tehnologic pentru creșterea duratei de viață utilă, modernizarea unor componente ale mijloacelor fixe, cu scopul de obține îmbunătățiri substanțiale a calității produselor, adoptarea unui nou proces de producție care permite reducerea substanțială a conturilor de exploatare inițială.

C. IMOBILIZĂRILE ÎN CURS

Imobilizările necorporale în curs reprezintă costul de producție, respectiv costul de achiziție privind imobilizările necorporale nedeterminate până la sfârșitul exercițiului.

Imobilizările corporale în curs reprezintă investițiile neterminate, în curs de execuție la sfârșitul exercițiului financiar, executate în regie proprie, facturate de terți sau aduse sub formă de aport în natură de către asociați, care în urma finalizării lor devin imobilizări corporale care se evaluează la costul de achiziție, ca preț de deviz al investiției. Dacă la sfârșitul perioadei nu se cunoaște cu exactitate costul de producție, de achiziție acesta poate fi aproximat, urmând ca diferențele care apar să afecteze cheltuielile din perioada următoare.

Sunt considerate imobilizări în curs și avansurile acordate furnizorilor de imobilizări până la decontarea acestora.

D. IMOBILIZĂRILE FINANCIARE

Imobilizările financiare, sunt acele investiții financiare sau de portofoliu constituite din sume de bani utilizate (investite) de o întreprindere în vederea obținerii de titluri de participare la capitalul altor societăți, titluri și creanțe imobilizate, acordarea de împrumuturi terților cu scopul de a exercita controlul sau o influență însemnată asupra activității unor agenți economici și de a obține profit, ele nefiind supuse amortizării deoarece nu suferă deprecieri ireversibile.

Imobilizările financiare se caracterizează prin următoarele:

sunt valori financiare (sume de bani sau elemente de activ care îmbracă forma banilor), investite pe o perioadă mare de timp, la formarea capitalurilor agenți economici;

nu îmbracă o formă materială;

nu se supun procesului de amortizare.

1. Titluri de participare sau participații reprezintă titluri de valoare sub formă de acțiuni, părți sociale și alte valori similare investite de titularul de patrimoniu în capitalul altor întreprinderi. Deținerea acestor titluri de valoare permite exercitarea unei anumite influențe notabile sau a unui control în gestiunea societății emițătoare de titluri, dar și realizarea unui venit financiar. Posedând titluri de participare, societatea deținătoare își poate asigura reprezentanții în structurile de conducere ale societății emitente sau poate să dezvolte relații tehnice și comerciale privilegiate cu acesta. Regula spune că întreprinderile sunt tentate să dețină acțiuni sub formă de titluri de participare emise de societăți cu o activitate complementară.

Titlurile de participare fac parte din categoria participaților. Participațiile sunt drepturi în capitalul altor întreprinderi, materializate sau nu prin titluri, care, prin crearea unor legături durabile cu acestea, sunt destinate să contribuie la activitatea societății deținătoare.

Practica țărilor dezvoltate relevă că posesia a cel puțin 20% din capitalul unei societăți pe acțiuni permite să se exercite o influență suficientă, astfel încât să se considere că profiturile societății emitente rezultă parțial din aplicarea politicilor societății participante. Mai mult, posesia a 50% din capitalul societății emitente asigură controlul absolut al societății dominante. Totodată practica altor țări fixează anumite limite minime ale participației. Este cazul Franței, unde sunt considerate titluri de participare alte titluri care reprezintă cel puțin 10% din capitalul societății emitente.

2. Alte titluri imobilizate sunt reprezentate de toate titlurile de valoare, altele decât titlurile de participare, pe care întreprinderea are intenția de a le conserva pe termen lung, sau pe care ea nu are posibilitatea de a le revinde pe termen scurt. Spre deosebire de celelalte două categorii de titluri, deținerea lor nu este judecată ca fiind utilă pentru activitatea întreprinderii. Ele rezultă fie dintr-o obligație legală fie de altă natură care se impune conducătorilor întreprinderii.

3. Creanțe imobilizate reprezintă sume de bani care aparțin unui agent economic, aflate la terțe persoane juridice (alți agenți economici) și pot îmbrăca următoarele forme:

a) creanțe legate de participații;

b) împrumuturi acordate pe termen lung;

c) alte creanțe imobilizate.

Creanțe legate de participații reprezintă acele creanțe ale unui agent economic (drepturi sau sume de primit de la un agent economic), create cu ocazia acordării de împrumuturi pe termen lung (mai mare de un an), altor agenți economici, la care deține titluri de participare.

Împrumuturile acordate pe termen lung sunt sumele acordate de un agent economic terților, în baza unor contracte de împrumut, pentru care agentul economic percepe dobânzi, potrivit actelor în vigoare.

Alte creanțe imobilizate sunt acele imobilizări financiare, din categoria garanțiilor și cauțiunilor depuse de unitatea patrimonială la terți care constau din sume de bani sau titluri vărsate de aceasta în vederea garantării bunei execuții a unor obligații.

O importanță aparte prezintă clasificarea mijloacelor fixe după următoarele criterii:

a) funcția îndeplinită în activitatea economico-socială;

b) starea funcționalității sale;

c) structura tehnologică;

d) structura dimensională.