Organizarea Functiunii Financiar Contabile In Cadrul Sc

=== l ===

ORGANIZAREA FUNCȚIUNII FINANCIAR CONTABILE ÎN CADRUL SC…..( CE FIRMA TI-AI ALES)

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………..2

Captolul1.

1.1 Abordări conceptuale privind funcțiunea financiar-contabilă a firmei……….3

1.2. Procesele financiare existente în cadrul firmei ……………………………………..

1.3. Conceptul de management financiar și rolul acestuia …………………………….7

Capitolul 2.

2.Evaluarea – obiectiv primordial al managementului activității contabile……….9

Capitolul 3 .

3. Politica și strategia financiară………………………………………………………………..15

3.1. Politica financiară…………………………………………………………………………

3.2. Strategia financiară…………………………………………………………………………..

3.2.1. Conceptul de strategie financiară…………………………………………..

Notiuni generale despre societati comerciale existente în România ………

Bazele legale si etapele necesare înfiintarii unei societati comerciale …………………

contarctul de societate forma si fond

documentele necesare infiintarii unei societati comerciale

Capitalurile – sursa de finantare a Activului ………………………

Definitie, structura privind capitalul social …………………………

Contabilitatea capitalului social ……………………………

Sistemul de conturi utilizat pentru evidenta contabila …………………… …………………………………….

Norme metologice de utilizare a conturilor ………………………..

Contabilitatea capitalului social …………………………………

Contabilitatea majorarii capitalului social ………………………….

Contabilitatea creșterii capitalului social prin aporturi noi in natura si/sau in numerar

Contabilitatea creșterii capitalului social prin operatii interne ………………

Contabilitatea creșterii capitalului social prin conversia obligatiunilor in actiuni …

Contabilitatea creșterii capitalului social prin dubla marire…………………

Contabilitatea diminuarii capitalului social ………………………

Contabilitatea diminuarii capitalului social prin rascumpararea si anularea actiunilor proprii ……………………………………………………

Contabilitatea diminuarii capitalului social prin rambursarea catre asociati …………………………………………………………

Contabilitatea diminuarii capitalului social prin retragerea unui actionar din societate …………………………………………………………

Contabilitatea micsorarii – cresterii capitalului social ……………

Contabilitatea amortizarii capitalului social ……………………

Prezentarea firmei S.C. “NOVELLO EC” SA……………………

Prezentarea generala ……………………………………….

Mediul extern al firmei S.C. “NOVELL EC » SA ……………………

Mediul intern al firmei S.C. “NOVELLO EC SA” ……………………

Bibliografie …………………………………………..

Anexa ……………………………………………….

INTRODUCERE

Evidența contabilă a infiintarii unei societati comerciale si a majorării și respectiv a micșorării capitalului social este o temă interesantă și de actualitate dar și o activitate laborioasă.

Deoarece capitalul social este un element cu un rol foarte important în desfășurarea activității unei societăți comerciale altfel spus este elementul existential (prin el societatea exista). Fără existența capitalului social societatea comercială nu poate să își desfășoare nici o activitate economică deoarece acesta reprezintă sursa proprie permanentă cu ajutorul căruia societatea își procură mijloacele economice necesare: utilaje, clădiri, mijloace de transport, stocuri de materii prime și materiale, obiecte de inventar, materiale consumabile.

De asemenea capitalul social reprezintă o garanție pentru investitor că își va recupera banii, în cazul în care societatea va încheia exercițiul financiar cu pierdere.

De asemenea putem spune ca face parte din componeta capitalurilor proprii fiind elementul de cea mai mare importanta În cazul în care o societate își mărește activitatea economică și face noi investiții capitalul propriu va fi majorat, iar în cazul în care societatea își va reduce activitatea sau va încheia exercițiul financiar cu pierdere acesta va fi diminuat.

Această lucrare de contabilitate cuprinde înformații referitoare la etapele necesare în ființării unei firme, actele necesare pentru constituirea unei societăți, domeniile de activitate care pot fi alese, elementele actului constitutiv, capitalul social și importanța acestuia, contabilitatea majorării capitalului social, principalele căi de majorare a capitalului, la contabilitatea micșorării capitalului social, principalele căi de diminuare a capitalului.

Ca finalitate, s-a întocmit evidența contabilă a majorări și micșorării capitalului social la S.C. „NOVELLO EC”SA. în perioada de gestiune martie 2010 prin întocmirea evidenței primare, Registrului-Jurnal, Registrului Cartea-Mare și a Balanței de verificare.

Prin finalizarea prezentei lucrării pot spune că am realizat evidența contabilă a majorării și micșorării capitalului social la firma S.C. „NOVELLO EC”SA..

Capitolul 1

1.1 Abordări conceptuale privind funcțiunea

financiar-contabilă a firmei

Având în vedere abordarea sistemică a firmei, se poate vorbi de un sistem al funcțiunilor firmei de sine stătător, dar care poate fi considerat ca un subsistem comparativ cu sistemul firmă ce îl generează.

Cei mai mulți dintre specialiști consideră că firmele au următoarele funcțiuni:

funcțiunea de cercetare-dezvoltare;

funcțiunea de producție;

funcțiunea comercială;

funcțiunea financiar-contabilă;

funcțiunea de personal.

Orice decizie, indiferent în ce domeniu de activitate al firmei a fost luată, modifică veniturile firmei, cheltuielile, resursele financiare, profitul și, în cele mai multe cazuri, patrimoniul firmei respective. Deci, între funcțiunea financiar-contabilă și celelalte funcțiuni se formează legături noi, mai strânse, având o complexitate și o importanță din ce în ce mai mare.

Funcțiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităților prin care se realizează obiectivele privind obținerea și folosirea mijloacelor financiare necesare firmei, precum și înregistrarea și evidența în expresie valorică a patrimoniului acesteia.

În cadrul funcțiunii financiar-contabile deosebim următoarele activități principale: activitatea contabilă, financiară,controlul financiar de gestiune și activitatea de audit intern.

Activitatea contabilă reunește ansamblul proceselor prin care se înregistrează și se evidențiază valoric resursele materiale și financiare ale întreprinderii, utilizând metode și tehnici adecvate. Această definire are un caracter sintetic dar ea va fi detaliată pe parcursul lucrării. Realizarea activității contabile este consecința unui ansamblu de atribuții principale ce constau în următoarele:

înregistrarea cronologică și sistematică a documentelor privind operațiunile economico-financiare;

asigurarea evidenței sintetice și analitice a stocurilor;

asigurarea evidenței sintetice și analitice a activelor imobilizate;

asigurarea evidenței sintetice și analitice a creanțelor și datoriilor;

gestiunea trezoreriei întreprinderii;

evaluarea elementelor de activ și de pasiv;

inventarierea patrimoniului și înregistrarea diferențelor constatate;

ținerea registrelor contabile obligatorii;

determinarea rezultatului exercițiului;

întocmirea situațiilor financiare anuale și a raportărilor periodice;

înregistrarea cheltuielilor după destinație în vederea determinării costului efectiv al producției obținute.

Activitatea financiară cuprinde ansamblul proceselor prin care se determină și se obțin resursele necesare finanțării obiectivelor întreprinderii. Locul pe care îl va ocupa activitatea financiară în organigrama firmei depinde de o serie de factori, dintre care cei mai importanți pot fi considerați următorii: talia întreprinderii și modul său dominant de structurare; natura activității; gradul de internaționalizare.

Analiza modului de organizare a activității contabile și financiare corelată cu categoria întreprinderii evidențiază că, majoritatea firmelor mari optează pentru internalizare atât în cazul activității contabile (peste 91%), cât și în cazul activității financiare (100%). În cazul microîntreprinderilor, majoritatea preferă externalizarea (64,7% atât pentru activitatea contabilă, cât și pentru cea financiară), cele care internalizează activitatea financiar-contabilă având o pondere de doar 23,5%. Iar varianta mixtă apare în 11,8% din cazuri. Firmele mici și mijlocii sunt cele care apelează în cea mai mare măsură la organizarea activității contabile și financiare în variantă mixtă. În concluzie, cu cât dimensiunea firmei este mai mare, cu atât managerii se orientează mai mult înspre internalizarea activității financiar-contabile sau organizarea acesteia în variantă mixtă.

Activitatea de control financiar și de gestiune cuprinde ansamblul procedurilor care permit unei organizații să-și fundamenteze obiectivele de atins, să-și orienteze deciziile și comportamentele în funcție de aceste obiective și să se asigure că resursele disponibile sunt utilizate într-o manieră eficace și eficientă în raport cu aceste obiective. Controlul financiar este o componentă a controlului economic (vizează toate resursele firmei precum și toate activitățile care concură la realizarea obiectului de activitate) și vizează modul de asigurare, distribuire și utilizare a resurselor financiare, activitățile prin care acesta se realizează, precum și cele referitoare la evidența și mișcarea patrimoniului firmei.

Activitatea de audit intern, ca element de noutate în managementul activității financiar-contabile a firmei, este o activitate organizată independent în structura unei firme, în directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări analize și evaluări ale sistemului de control intern, în scopul de a stabili în ce măsură acesta asigură regularitatea și sinceritatea informațiilor, eficacitatea tranzacțiilor și operațiunilor, ameliorarea performanțelor, respectarea normelor legale și a deciziilor conducerii.

1.2. Procesele financiare existente în cadrul firmei

Prin proces financiar se înțelege “un ansamblu coerent de activități de bază și complementare, organizate și desfășurate în timp, prin care întreprinderea își mobilizează, alocă și utilizează, potrivit unor metode și tehnici specifice domeniului, capitalul necesar îndeplinirii, în condiții de eficiență maxim posibilă, a funcției sale obiectiv: vânzarea de utilități cerute pe piață și obținerea de profit”. În esență, literatura de specialitate precizează că procesul financiar al firmei cuprinde:

a) mecanismele financiare;

b) fluxurile financiare;

c) ciclurile financiare;

d) circuitele financiare.

Considerăm însă că el nu se limitează însă doar la acestea ci vizează subiecți, structuri, forme, modele, informații, reglementări juridice, resurse materiale, umane, energetice și bănești angajate anume.

a) Mecanismele financiare

În mod general, mecanismele financiare (figura 1.1) ale firmei cuprind ansamblul metodelor, pârghiilor, instrumentelor și procedurilor de formare și gestionare a capitalurilor.

Fig. 1.1

Mecanisme financiare utilizate în managementul activității financiare a firmei

În prezent, alegerea mecanismelor adecvate au o importanță deosebită în managementul financiar deoarece ele trebuie să fie organizate și utilizate astfel încât să impulsioneze desfășurarea rațională a activității, să contribuie la asigurarea rentabilității, eficienței, lichidității, să reducă riscurile, care de altfel sunt inerente în orice economie, pentru ca întreprinderea să obțină bogăția necesară continuității activităților sale.

b) Fluxurile financiare

Orice operațiune de schimb implică, pe de o parte, un transfer de bunuri, servicii sau lucrări, iar pe de altă parte, un transfer de monedă, ce reprezintă contravaloarea achizițiilor. Aceste operațiuni dau naștere unor fluxuri care, din punctul de vedere al materialității, se disting sub două forme: fluxuri reale sau fizice, reprezentate prin trecerea din proprietatea unei întreprinderi în cea a altei întreprinderi a unor bunuri, servicii sau lucrări; fluxuri financiare (tabelul 1.1), reprezentate prin transferul de numerar sau echivalente ale numerarului din contul plătitorului în cel al beneficiarului.

Tabelul 1.1

Categorii de fluxuri financiare:

Se constată că fluxurile financiare sunt generate, pe de o parte, de procurarea resurselor necesare finanțării activității, iar pe altă parte de utilizarea acestor resurse în vederea achiziționării elementelor materiale necesare producției.

c) Ciclurile financiare

Ciclurile financiare pot fi definite ca fiind un complex de operațiuni și proceduri care intervin între momentul transformării numerarului în bunuri și servicii și cel al recuperării lui. Cvasitotalitatea operațiunilor unei firme au o traducere în termeni financiari, ele constituind fazele succesive a trei categorii de cicluri.

Ciclul investițional presupune crearea capitalului necesar activității de producție, care, urmare a unei utilizări eficiente, are scopul de a remunera capitalul. Astfel, ciclul investițional, corespunzând achiziționării activelor imobile necesare menținerii sau augmentării capacității productive, se împarte în două faze: achiziționarea (cheltuiala inițială) și recuperarea, materializată prin procedura de investiție.

Ciclul de exploatare al firmei reprezintă perioada de timp dintre achiziționarea materiilor prime care intră în proces și finalizarea sa în numerar sau sub forma unui instrument ușor convertibil în numerar. Ciclul de exploatare, cu cele trei componente ale sale, respectiv achiziționarea resurselor, producția și vânzarea, nu este rupt de ciclul de finanțare și de cel de investire, ci se află conectat la acestea. Pentru acesta, managementul activității financiare trebuie să aibă ca obiectiv un volum preponderent de rezultat din exploatare pozitiv în rezultatul exercițiului și să asigure generarea de lichidități (trezorerie pozitivă) pentru întreprindere.

Ciclul de finanțare privește operațiunile și procedurile de acordare sau luare de împrumut, precum și achizițiile de titluri valoare. Selectarea mijloacelor, tehnicilor și instrumentelor de finanțare este expresia concretă a aplicării unei anumite politici financiare. Volumul finanțării externe și în special cel al finanțării prin recursul la împrumut depind de necesitățile globale de finanțare, de politica de autofinanțare și de atitudinea managementului firmei cu privire la acționariat. Toate operațiunile de acordare sau luare de împrumut generează fluxuri financiare, respectiv intrări și ieșiri de numerar. Între fluxurile inițiale și suma fluxurilor finale nu există echivalență, datorită apariției dobânzii, ca factor de remunerare a capitalului împrumutat.

d) Circuitele financiare

Parte integrantă a circuitelor economice, circuitele financiare se constituie prin interacțiunea fluxurilor survenite din operațiuni în care intervin resurse pecuniare afectate pe orice perioadă. Ele stau la baza dezvoltării oricărei economii și servesc atât pentru punerea la dispoziție a unei cantități optime de numerar și echivalente de numerar, necesară echilibrului real, cât și pentru a realiza o repartiție optimă între diferiții participanți pe piață. Pentru ca un circuit financiar să fie eficient, trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

să întrunească un număr mare de participanți plasați în aceleași condiții;

să permită răspândirea largă a informațiilor disponibile asupra costului minim (transparență), conducând astfel la minimizarea riscurilor și făcând inutilă apariția operațiunilor de arbitraj;

să permită intrarea/ieșirea în/din circuit a oricărui participant, cerință condiționată de gradul de transmisibilitate, de lichiditate și evaluare a activelor;

orice circuit trebuie să fie legat de altele cu minimum de restricții pentru a se putea adapta în timp și spațiu nevoilor entităților economice cu capacități de finanțare față de cele cu nevoi de finanțare;

să se refere la un tip de active bine definit sub aspectul naturii sale, a scadenței etc.

În prezent, eficiența circuitelor reprezintă una din condițiile creșterii economice. Ea depinde de costul de realizare a circuitelor, de condițiile în care pot interveni, de infuzia de capital pe care o provoacă, precum și de rolul său în realizarea echilibrului economic real.

1.3. Conceptul de management financiar și rolul acestuia

Managementul financiar reprezintă ansamblul corelat de activități specifice, orientate către alegerea, formarea, dezvoltarea și utilizarea optimă a resurselor financiare, în scopul asigurării mijloacelor necesare desfășurării eficiente a unei activități economice, în contextul influențelor exercitate de mediu, dar și de celelalte funcțiuni operante în cadrul organizației.

Managementul financiar trebuie considerat a fi o componentă a managementului general al firmei. Din această perspectivă, managementul financiar se poate defini ca fiind un subsistem al managementului general al firmei, având ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea și utilizarea lor profitabilă, creșterea valorii firmei și a siguranței patrimoniului acesteia, îndeplinind un rol activ, pornind de la resursele financiare mobilizate în stabilirea obiectivelor strategice și tactice ale firmei și în controlul și evaluarea îndeplinirii acestora.

Plecând de la această definiție, se poate afirma că managementului financiar îi revin cel puțin următoarele sarcini:

de a evalua efortul, în plan financiar, a tuturor acțiunilor ce urmează a fi întreprinse într-o perioadă de gestiune dată;

de a asigura, la momentul oportun, în structura și condițiile de calitate reclamate de nevoi, capitalul, la cel mai mic cost posibil;

de a urmări modul de utilizare a capitalului;

de a influența factorii de decizie din fiecare centru de performanță în direcția asigurării unei utilizări eficiente a tuturor fondurilor atrase în circuit;

de a asigura și menține echilibrul financiar în concordanță cu nevoile firmei;

de a urmări obținerea rezultatului financiar scontat și de a-l repartiza pe destinații.

Capitolul 2.

Evaluarea – obiectiv primordial al managementului activității contabile

Punctul de plecare în organizarea evaluării în managementul activității contabile presupune alegerea unei anumite baze de evaluare, (figura 2.1).

a)Costul istoric și/sau valoarea justă.

Conform costului istoric, activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalent de numerar plătită în momentul cumpărării lor iar datoriile la valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în anumite împrejurări, la valoarea ce se așteaptă să fie plătită pentru a stinge datoriile.

Conceptul de valoare justă semnifică prețul de vânzare estimat ce ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare vânzării. Recursul la valoarea justă presupune includerea în rezultatul firmei a rezultatului operațional, obținut din tranzacțiile efective, dar și a unor elemente “virtuale”, generate de evoluția pieței, care sunt doar câștiguri sau pierderi potențiale. După unele opinii, evaluarea la cost istoric reflectă mai bine realitatea operațiilor de investiții pe termen lung, precum și ciclurile de exploatare; în schimb, evaluarea la valoarea justă surprinde imediat fluctuațiile piețelor. Putem însă afirma că, cel puțin în viitorul imediat, nu vom asista la abandonul costului istoric, ci la un model mixt de evaluare caracterizat prin coabitarea dintre costul istoric și valoarea justă.

Fig. 2.1

Baze de evaluare utilizate în managementul activității contabile :

b) Costul curent (costul de înlocuire net). Activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalent de numerar care ar trebui plătită, dacă același activ sau unul asemănător ar fi achiziționat în prezent. Datoriile sunt înregistrate la valoarea neactualizată a numerarului sau echivalentului de numerar, necesară pentru a deconta în prezent obligația.

c) Valoarea realizabilă de înregistrare a unui activ reprezintă valoarea în numerar sau echivalente de numerar care poate fi obținută în prezent prin vânzarea normală a activului. Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare, respectiv valoarea neactualizată în numerar sau echivalente ale numerarului care trebuie plătită pentru achitarea acestora în cursul normal al afacerilor. Un alt concept este legat de valoarea realizabilă netă care este dată de prețul de vânzare estimat ce ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare vânzării.

d) Valoarea actualizată (de utilitate), potrivit căreia activele sunt evidențiate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează a fi generate în derularea normală a activității întreprinderii. Datoriile se înregistrează la valoarea actualizată a viitoarelor ieșiri de numerar, care se așteaptă a fi necesare pentru decontarea datoriilor, în cursul normal al afacerilor.

Considerăm că baza de măsurare cel mai ades adoptată de către managementul activității contabile ar trebui să fie costul istoric, combinat, în general, cu alte baze de evaluare. Spre deosebire de costul istoric, celelalte baze de evaluare sunt, prin natura lor, subiective. Ele se bazează pe estimări făcute de o persoană calificată, în funcție de informațiile obiective pe care aceasta și le-a putut procura, utilizând metode consacrate de evaluare, dar căreia îi aparține modul de interpretare, prelucrare și transpunere metodologică a acestor date.

A doua etapă în organizarea evaluării de către managementul activității contabile constă în alegerea momentelor evaluării, prin intermediul opțiunilor corespunzătoare caracterului economic al mișcării (figura 2.2). Astfel, evaluarea se va face la data intrării în firmă, la inventariere, la întocmirea situațiilor financiare, la data ieșirii din firmă sau la darea în consum.

Fig. 2.2

Momentele evaluării în managementul activității contabile

La data intrării în firmă, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare denumită valoare contabilă.

La inventariere evaluarea se efectuează la valoarea actuală sau de utilitate a fiecărui element, întâlnită sub denumirea de valoare de inventar. În momentul inventarierii se constată și elementele lipsă sau degradate, cu mișcare lentă sau fără mișcare, care sunt evaluate la prețul probabil de valorificare în cazul vânzării sau imputării lor. Pentru stabilirea unui asemenea preț, managementul activității contabile ar putea avea în vedere în vedere: prețul pieței (pentru stocuri); valoarea de piață (pentru participații, titluri de credit, valori mobiliare de plasament); valoarea de utilitate (pentru imobilizări corporale); cursul de schimb valabil la data inventarierii (pentru elementele exprimate în devize).

La întocmirea situațiilor financiare activele, datoriile, capitalurile proprii, veniturile și cheltuielile se evaluează și se înscriu în raportările financiare după cum managementul activității contabile utilizează tratamentul contabil de bază sau tratamentul alternativ.

La data ieșirii din firmă sau la darea în consum, activele și datoriile trebuie evaluate la valoarea lor contabilă. O serie de particularități, apar la stocuri, firmele având posibilitatea să aleagă între diverse metode de evaluare: metoda “primul intrat-primul ieșit” ” (“first in, first out” – FIFO), metoda “ultimul intrat-primul ieșit” (“last in, first out” – LIFO), metoda costului mediu ponderat (“weighted average cost” – CMP), fiecare având efecte pozitive sau negative asupra firmei, de care managementul activității contabile va trebui să țină seama.

Dacă în ce privește evaluarea activelor tangibile, a datoriilor se poate găsi o rezolvare convenabilă, rămâne însă în atenția specialiștilor problematica evaluării capitalului intangibil invizibil.

Așa cum se susține cu argumente solide în lucrarea „Abordări moderne în managementul și economia organizației”, realizată de colectivul Catedrei de Management a Academiei de Studii Economice București sub coordonarea distinsului specialist Ovidiu Nicolescu, etapa în care ne găsim este considerată „economia, organizația și managementul bazate pe cunoștințe”, concept în care noutatea cea mai consistentă este translatarea problematicii capitalurilor organizației de la cele tangibile la cele intangibile, performanța unei organizații fiind reflectată cel mai adesea de ponderea capitalurilor intangibile în economia generală a capitalurilor.

Este firesc ca în problematica generală a evaluării firmei să se intensifice preocupările pentru monitorizarea și evaluarea acestui tip de capital important în viața și perspectivele organizației, în condițiile în care inovarea și învățarea devin factori endogeni ai creșterii economice, procesele și produsele intelectual-intensive își sporesc continuu ponderea în cadrul economiilor dezvoltate iar performanțele organizațiilor depind, într-o măsură decisivă, de modul de utilizare a capitalului intangibil.

Elementele capitalului intangibil al unei organizații, în strânsă legătură cu posibilitatea lor de a fi sau nu evidențiate în conturi și, implicit, în bilanțul contabil, cuprind ca și componente:

capitaluri intangibile vizibile, identificate din punct de vedere contabil cu activele necorporale și a căror evaluare este supusă reglementărilor contabile naționale și internaționale;

capitaluri intangibile invizibile, cărora contabilitatea tradițională nu le-a găsit încă o rezolvare pertinentă în ce privește înregistrarea și evaluarea, problematica devenind un subiect de cercetare la nivel mondial.

Importanța elementelor non-financiare ar trebui să fie mai mult decât evidentă. Edwards Deming, creator legendar al conceptului ciclurilor calitative, critică economiștii americani că își petrec 97% din timp analizând cifre și numai 3% din timp analizând activele intangibile. Altfel spus, își petrec 97% din timp încercând să își dea seama de 3% din ceea ce se întâmplă. În anul 1991, corporația suedeză Skandia a lansat implementarea unui set de practici inovative pentru contabilizarea capitalurilor sale intangibile invizibile, diferențiind cinci categorii de elemente ale capitalului intangibil invizibil, evaluarea efectuând-se în funcție de principalul lor conținut:

Elemente financiare, exprimate mai ales valoric, în unități monetare sau procentual. Sunt stabilite calcule standard, indicatori financiari comuni și indicatori de imagine a profitabilității resurselor umane și clientelei;

Elemente relaționale, fiind expresivi următorii indicatori: raportul clienți/angajați, indicele de satisfacție a clienților privind serviciile firmei, vânzări anuale/număr de clienți (produse – servicii), vânzări anuale/client (valori minime – valori maxime), clienți pierduți, durata medie a relațiilor cu clienții, valoarea adăugată, investiții în IT/persoană din departamentul vânzări, totalul cheltuielilor/client;

Elemente procesuale, exprimate prin indicatori ai costurilor, de eficiență, măsuri de eficacitate menite să monitorizeze calitatea și sistemele de management al calității. Mai precis, elementele procesuale se referă la: cheltuieli administrative/venituri totale, costul erorilor administrative, timp de procesare/outpayments (cheltuieli), contracte încheiate fără erori, capacitate a rețelei/angajați, calculatoare/angajat, cost IT/angajat, modificări în inventarul IT, capacitate IT/angajat, calitatea performanțelor firmei;

Elemente de înnoire-dezvoltare ce exprimă capacitățile inovatoare ale firmei. Aceste capacități reflectă eficacitatea investițiilor în pregătire, cercetare și dezvoltare, precum și efectele cheltuielilor cu infrastructura tehnologică; sunt expresivi următorii indicatori: cheltuieli de pregătire/angajat, cheltuieli de pregătire/cheltuieli administrative, cheltuieli cu creșterea competenței/angajat, cheltuieli de dezvoltare a exploatării/cheltuieli administrative, cheltuieli de cercetare-dezvoltare/cheltuieli administrative, ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în totalul cheltuielilor cercetării fundamentale, investiții pentru formare-perfecționare/clienți;

Elemente ale capitalului uman. Evaluarea capitalului uman se referă la capacitatea și procesele de reînnoire și dezvoltare a acestor resurse, principalii indicatori fiind: numărul de angajați, numărul de manageri, vârsta media a managerilor, venitul mediu anual sau lunar al angajaților cu normă întreagă, cunoștințele informatice ale personalului, indicele capacității de conducere, indicele motivațional, timp de pregătire în ore/an.

Din această mare diversitate de indicatori ai elementelor care alcătuiesc sau caracterizează capitalul intangibil invizibil, managerii trebuie să decidă care sunt cei mai expresivi pentru condițiile de organizare și funcționare a firmei pe care o conduc.

Dintre metodele de determinare a capitalului intangibil invizibil, în raport cu prevederile legale pentru evaluarea activelor necorporale, în literatura de specialitate sunt menționate:

Valoarea contabilă în raport cu valoarea de piață (market to book). Este cel mai cunoscut indicator de evaluare al capitalului intangibil invizibil și se calculează ca diferență între valoarea contabilă și valoarea de piață a firmei.

Modelul contabil actual nu încearcă să evalueze firma în totalitatea ei. Potrivit conceptelor actuale, activele firmei sunt înregistrate în contabilitate conform prevederilor IAS și a altor reglementări specifice fiecărei țări; totuși, piața evaluează firma în ansamblul ei. S-ar putea spune că diferența dintre aceste două forme ar exprima valoarea capitalului intangibil invizibil.

Această valoare face însă obiectul unor variații ale valorii contabile a mai multor active datorită prețului curent al pieței, diferit de la o perioadă la alta, precum și a diverselor imperfecțiuni care pot exista în evaluarea de piață a acestora.

Folosirea acestei metode se dovedește însă ineficientă datorită faptului că diminuarea valorii de piață a firmei nu înseamnă neapărat o diminuare a capitalului intangibil invizibil. Spre exemplu, dacă prețul petrolului înregistrează o scădere pe piață nu înseamnă că valoarea capitalului intangibil invizibil al companiilor petroliere este de asemenea diminuată;

Valoarea calculată a intangibilelor. Metoda de calcul se bazează pe rezultatul firmei, pe creșterea activelor corporale, pe rentabilitatea medie a sectorului de activitate. Excedentul de rezultat în raport cu rentabilitatea medie a sectorului de activitate este considerat ca provenind din capitalurile intangibile;

Indicele “q” al lui Tobin ia în calcul costurile activelor firmei pentru a anticipa deciziile de investiții ale acesteia și pentru a stabili costul de înlocuire a activelor. Tehnologia și activele de capital uman sunt de obicei asociate cu valori mari pentru “q”. Indicele “q” al lui Tobin se prezintă însă ca obiect al unor variabile exogene care influențează prețul pieței, la fel ca și metoda “market to book”. Ambele metode sunt însă utile pentru comparații între valorile activelor necorporale ale firmelor din cadrul aceleiași industrii, care servesc aceleași piețe și au aceleași feluri de active fizice. În cazul în care indicele “q” și diferența dintre valoarea contabilă față de valoarea de piață a activelor unei firme se micșorează în timp, este sigur că activele necorporale ale firmei se depreciază, putând fi un semnal negativ pentru investitori care se vor reorienta spre companii cu indici “q” stabili sau în ascensiune;

Contabilizarea resurselor umane (HRA) ce are ca obiectiv cuantificarea valorii economice a personalului firmei în scopul de a stabili consumul pentru deciziile manageriale și financiare. Se pot utiliza următoarele metode de evaluare: modelul costurilor care ia în considerare costul de achiziție, costul istoric, costul de înlocuire sau costul de oportunitate al capitalului uman; modele de evaluare resurselor umane care combină modelele comportamentale cu modelele de evaluare economică; modele monetare care calculează câștigurile sau pierderile viitoare generate de capitalul uman.

Modelele de evaluare a acestui tip de capital sunt mai diversificate și complexe. Este de menționat necesitatea cunoașterii unora dintre ele, în contextul economiei, organizației și managementului bazate pe cunoștințe, iar din acest considerent prezentarea nu are caracter exhaustiv.

Se poate afirma că metodologia utilizată pentru indexarea și evaluarea capitalului intangibil invizibil trebuie să se afle, în viitor, în atenția managementului activității financiar contabile. Cu toate că metodologia de contabilizare și evaluare a acestui tip de capital nu este încă completă, nici conceptual, nici practic – problema teoretică constă în stabilirea condițiilor ce determină momentul când capitalul poate fi relevat în conturi; problema practică însă este mult mai complexă și ține, în primul rând, de asigurarea unei baze rezonabile de evaluare, precum și de tehnologia necesară prelucrării informației sau de raționamentul profesioniștilor financiar-contabili – concluzia fiind simplă: în contextul economiei, organizației și managementului bazate pe cunoștințe, nici o organizație nu poate supraviețui fără indicatori financiari, însă nici nu poate prospera (numai) cu ajutorul acestora. Apare astfel ca evidentă necesitatea evaluării capitalului intangibil.

Un alt aspect important al evaluării în managementul activității contabile se referă la reevaluare. A reevalua, înseamnă a înlocui în contabilitate valorile de intrare cu valori actuale sau de piață.

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ținându-se seama de inflație (în baza ratei inflației comunicate de Institutul Național de Statistică), utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă. Imobilizările corporale se pot reevalua.

Valoarea reevaluată a imobilizărilor corporale se corelează cu utilitatea și cu valoarea de piață a acestora. Pe baza normelor legale, managementul activității contabile este în măsură să decidă reevaluarea pentru imobilizările corporale.

Capitolul 3

Politica și strategia financiară

3.1. Politica financiară

Politica financiară este o componentă a politicii generale, fiind decisivă în opțiunile strategice, respectiv opțiunile fundamentale care angajează profund viitorul, ca și în deciziile de gestiune curentă. Ea are o influență deosebită asupra constituirii, repartizării și utilizării capitalurilor, în scopul realizării programelor economice curente și de dezvoltare, al creșterii eficienței ciclurilor de exploatare și de investiții, precum și a activității firmei în ansamblul său.

Asupra politicii financiare a firmei exercită o influență destul de mare acționarii, împrumutătorii, statul și alți factori din mediul înconjurător. Acest mediu își pune amprenta asupra activității economico-financiare și politicii financiare printr-o serie de constrângeri precum: inflația sau creșterea prețurilor, înnoirea tehnologică, exercitarea controlului din partea organismelor de credite, condiții politice și sociale, politica monetară, fiscalitatea etc.

Elaborarea unei politici financiare privește determinarea nevoilor de finanțare pentru o anumită perioadă de timp, alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalități de procurarea a capitalurilor prin surse interne sau externe, raportul între nevoile de finanțare pe termen scurt și pe termen lung, modul de alocare a capitalurilor obținute, de distribuire a profiturilor etc. Din această perspectivă, deciziile de politică financiară (figura 3.1) pe care le pot lua managerii firmei, se pot concretiza în decizia de finanțare, decizia de investire și decizia de dividend.

Fig. 3.1

Decizii de politică financiară

Decizia de finanțare vizează opțiunea firmei pentru a-și acoperi nevoile de finanțare aferente diferitelor proiecte avute în vedere. Politica financiară urmărește să stabilească sursele de procurarea a capitalurilor necesare, astfel încât să asigure o bună funcționare în viitor a firmei. Alternativele de decizie pot fi sursele externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara firmei, și sursele interne rezultate din autofinanțare și din dezinvestiri. Criteriul de selectare a uneia sau alteia, ori alegerea unei combinații între ele este, de regulă, costul capitalului însă, managerii nu trebuie să excludă nici riscul și nici oportunitatea.

Decizia de dividend vizează modalitatea în care firma decide repartizarea câștigurilor obținute din activitatea desfășurată. Distribuirea de dividende completează imaginea unei firme rentabile și remuneratorii pentru capitalurile proprii. Reinvestirea din profitul net conduce la creșterea autonomiei financiare, la creșterea capacității de autofinanțare, la îmbunătățirea structurii financiare a capitalurilor firmei. Aceste aspecte vor trebui să fie integrate în obiectivele politicii financiare. Managerii trebuie să decidă gradul de importanță pe care o are acordarea de dividende și reținerea câștigurilor, prin analiza efectelor pe care le-ar putea avea asupra firmei diminuarea încrederii investitorilor sau a capacității de autofinanțare. Având în vedere că politica financiară nu este stabilită decât pe o perioadă redusă de timp, considerăm că managerul financiar va avea posibilitatea efectuării unor analize permanente privind preferința investitorilor pentru dividende sau reținerea câștigurilor și efectele imediate și viitoare asupra firmei.

Decizia de investire se referă la modul în care politica financiară stabilește utilizarea capitalului în vederea obținerii în viitor de lichidități și având drept scop creșterea bogăției proprietarilor firmei. Ea este rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat și rentabilitatea scontată. Foarte importante în stabilirea politicii financiare sunt criteriile de evaluarea a proiectelor de investiții.

Un obiectiv central al politicii financiare îl constituie realizarea echilibrului financiar. În acest scop, managementul activității financiare trebuie să asigure egalitatea între venituri și cheltuieli, cu prevederea unor rezerve pentru soluționarea sarcinilor noi, neprevăzute, care pot să apară în cursul anului. Urmărind fundamentarea egalității dintre necesarul de fonduri și resursele de finanțare, politica financiară are în vedere atât repartizarea pe elemente ale structurii de producție, cât și pe sursele de proveniență, în scopul obținerii celei mai eficiente alocări de capitaluri la cel mai mic cost de procurare și utilizare a acestora, ambele exigențe fiind în măsură să contribuie la obținerea de profit maxim, pe perioade de timp îndelungate, cu toate incertitudinile și fluctuațiile frecvente ce se manifestă în economia de piață.

De asemenea, politica financiară are ca obiectiv exprimarea condițiilor financiare de adaptare a firmei la realitățile înconjurătoare sub diverse aspecte dar mai ales din punctul de vedere al ritmului și modalităților de creștere a capitalului, modalităților de finanțare, de utilizare a surplusului existent în anumite perioade, cât și de organizarea structurii puterii, respectiv a managementului în interior.

Pe scurt, stabilirea unei politici financiare explicite poate, în mai multe moduri, să ajute managerii să ia decizii financiare corecte. Gradul în care toți membrii organizației se pot bucura de aceste decizii depinde de cum a fost formulată politica și cine participă la acest proces, care sunt problemele substanțiale cu care se confruntă și care este politica adoptată în acel moment. Se poate afirma că politica financiară trebuie să asigure răspunsuri cel puțin asupra următoarelor aspecte: soluționarea problemelor legate de procurarea capitalurilor; stabilirea destinațiilor și utilizarea rațională a capitalurilor; stabilirea politicii de dividende; asigurarea echilibrului financiar; fixarea prețurilor; reducerea continuă a costurilor.

3.2. Strategia financiară

3.2.1. Conceptul de strategie financiară

Termenul de „strategie financiară” reflectă o abordare globală a resurselor financiare ale firmei, având implicații în decizia de finanțare, decizia de investire și decizia de dividend. Strategiile financiare reprezintă categoria de strategii cu gradul cel mai avansat de centralizare pentru că se adresează întregii firme și realizează legătura cea mai puternică și, uneori, unica în cazul diversificărilor conglomerate. Perspectiva integratoare nu poate fi realizată decât la nivelul cel mai înalt.

Deciziile majore pe care managerul financiar trebuie să le adopte privind strategia financiară a firmei privesc în special următoarele aspecte:

obiectivele financiare strategice ale firmei, dar și obiectivele vizate de toate componentele acesteia;

definirea performanțelor economico-financiare ce trebuie realizate de către firmă prin derularea tuturor activităților sale;

concentrarea eforturilor în direcția dobândirii și consolidării avantajului competitiv al firmei;

stabilirea surselor de atragere a capitalului necesar îndeplinirii tuturor obiectivelor strategice la nivel de firmă;

evaluarea costului capitalului și determinarea impactului acestuia asupra performanțelor economico-financiare;

stabilirea criteriilor de alocare a resurselor de capital investițional și prioritățile ce trebuie respectate;

determinarea acțiunilor de fuzionare, achiziționare sau separare pe care le va angaja firma și în funcție de care se ajustează portofoliul afacerilor ei.

Soluțiile viabile și durabile privind adoptarea și implementarea unei strategii financiare nu se rezumă doar la o întărire a fondurilor proprii prin obținerea unor ajutoare financiare, ci în aplicarea în profunzime a unei terapeutici vizând restructurarea domeniilor de activitate deficitare.

În acest cadru, strategiile financiare pe termen lung trebuie să se concentreze către: echilibrul între finanțarea internă și cea externă; nivelul dezirabil al datoriei externe, cu accent pe efectul de levier, ca expresie a legăturii dintre rentabilitatea economică, cea financiară și datoriile firmei, el permițând să se înțeleagă care pot fi alegerile firmei în termeni de risc și rentabilitate; alocarea capitalului existent, cu stabilirea priorităților și periodizărilor pentru proiectele de investiții în cadrul strategiilor de creștere sau realocarea acestuia între diferite sectoare sau activități/afaceri ale firmei în cadrul strategiilor de restructurare; alocarea dividendelor etc. La rândul lor, strategiile financiare operaționale pe termen scurt trebuie să se concentreze asupra managementului capitalului circulant, ținând cont de factorii de influență ai acestuia și indicând modalitățile stabilite pentru încasări și plăți, pentru eliminarea și evitarea blocajelor financiare.

3.2.2. Componentele strategiei financiare

În fiecare etapă a analizei unei afaceri și a caracteristicilor sale economice se iau decizii și se întrepătrund acțiuni. În mod similar, elaborarea unei strategii financiare nu poate fi realizată fără a cunoaște elementele sale componente. Acestea vor trebui analizate de către manageri pentru ca eforturile să nu fie în zadar iar viitorul să fie modelat conform așteptărilor.

Literatura de specialitate prezintă următoarele componente ale strategiei financiare:

Strategii financiari sunt considerați ca fiind acele persoane care au responsabilitatea cea mai mare pentru succesul sau eșecul financiar și implicit al întregii activități a firmei.

Comportamentul strategilor diferă la fel cum diferă cel al organizațiilor iar aceste diferențe se vor reflecta în formularea, implementarea și controlul strategiilor financiare. Astfel, comportamentul strategilor financiari se reflectă în atitudini, etică, capacitatea de a-și asuma riscuri, responsabilitatea socială, profitabilitatea firmei, preocuparea față de obiectivele pe termen scurt comparativ cu cele pe termen lung și stilul de conducere.

Misiunea financiară este reprezentată de punctul de vedere al managementului financiar despre ce trebuie să facă firma și ce dorește să devină pe termen lung. Misiunea financiară trebuie declarată și comunicată atât public, respectiv pentru toți cei interesați să devină acționari, pentru instituțiile de credit, cât și intern, respectiv pentru persoanele din interiorul firmei astfel încât salariații și acționarii să înțeleagă cât mai bine activitățile specifice pe care firma le desfășoară. Misiunea financiară reflectă viziunea managerială asupra obiectului de activitate al firmei, piețe, tehnologiile utilizate și toate implicațiile financiare care decurg din acestea.

Obiectivele financiare strategice, ce decurg de altfel din misiunea financiară. Stabilirea acestora va fi rezultatul unor calcule și analize, în care punctele forte și slabe ale firmei, precum și oportunitățile și pericolele mediului extern reprezintă elementele esențiale

Nivelul obiectivelor poate fi însă influențat, pe lângă aceste calcule, și de experiența și viziunea celui care elaborează strategia. Obiectivele financiare strategice fac în general referire la următoarele aspecte: creșterea cifrei de afaceri, creșterea dividendelor, rata profitului, reducerea costurilor, creșterea prețului acțiunilor, creșterea cash-flow-ului, o bază mai diversificată a veniturilor, câștiguri stabile în perioade de criză economică etc.

Pentru atingerea obiectivelor strategice financiare, managerii trebuie să aleagă mijloacele de realizare ținând cont de asigurarea echilibrului între capacitatea de producție și cerere, menținerea sau mărirea avantajului deținut față de concurență și a cotei de piață, avantajele noilor tehnologii, respectarea prevederilor statutare etc.

Opțiunile financiare strategice, ca vectori principali în realizarea obiectivelor, se elaborează în urma unei analize, în interdependență, a punctelor forte și slabe ale firmei, precum și a oportunităților și pericolelor din mediul extern acesteia. Din analiza comparativă a activității interne a firmei, din care rezultă punctele forte și slabe ale acesteia, cu mediul extern în care funcționează firma, pot fi identificate principalele opțiuni strategice financiare pentru realizarea obiectivelor propuse, astfel:

Opțiuni strategice puncte forte-oportunități, reprezintă deciziile privind folosirea atuurilor firmei pentru exploatarea oportunităților din mediul extern, care se consideră că se vor manifesta în perioada viitoare pentru care se urmărește elaborarea strategiei financiare;

Opțiuni strategice puncte forte-pericole ce constau în deciziile prin care se urmărește folosirea de către firmă a punctelor ei forte pentru evitarea unor pericole ce se vor manifesta în mediul extern, în perioada viitoare pentru care se urmărește elaborarea strategiei financiare;

Opțiuni strategice puncte slabe-oportunități care urmăresc eliminarea punctelor slabe ale organizației, cu scopul folosirii unor oportunități din mediul extern;

Opțiuni strategice puncte slabe-pericole ce constau, în general, în deciziile strategice prin care se urmărește evitarea pericolelor din mediul extern, prin restrângerea sau eliminarea punctelor slabe din activitatea firmei;

Alocarea resurselor financiare. Pentru a eficientiza activitatea firmei este nevoie de acțiuni concrete, ce implică angajarea resurselor și modelarea viitorului. Realitatea prezentului trebuie să fie luată în calcul în planificarea viitorului pentru ca performanțele să nu apară doar pe hârtie. În strategii, resursele sunt prevăzute sub forma fondurilor circulante, necesare desfășurării activității curente, și a celor pentru investiții, care constituie în fapt preocuparea majoră în stabilirea strategiilor financiare. Totuși, pentru a avea deplină eficiență, întreaga activitate trebuie să fie integrată într-un program unic pentru obținerea performanțelor. În legătură cu deciziile privind alocarea resurselor financiare se recomandă respectarea următoarelor reguli:

acceptă numai acele investiții care au valori net pozitive în prezent;

acceptă investiții care o rată a rentabilității veniturilor mai mare decât dobânzile de pe piață;

investește numai atunci când obții în schimb un obiect care se poate vinde;

investește numai în obiectele pentru care există o piață.

În luarea deciziei de investire, o însemnătate deosebită o prezintă studiul de oportunitate și de eficiență realizat pe baza mai multor variante de proiect din care urmează să se aleagă cea care asigură rezultate maxime cu minim de efort.

Oportunitatea se apreciază în strânsă corelație cu necesitatea, eficiența și timpul optim de realizare și dare în funcțiune a capacităților de producție, cu formarea resurselor financiare și condițiile de aprovizionare și desfacere, etc.

Eficiența se reflectă în raportul dintre rezultatele sau efectele obținute din exploatarea investiției și eforturile sau cheltuielile efectuate pentru investiția respectivă.

În funcție de potențialul de care dispune firma, managerul financiar va alege criteriul de eficiență economică ce va sta la baza alocării resurselor financiare strategice. A te hazarda în a realiza ceva care depășește posibilitățile tehnice, tehnologice, financiare ale firmei înseamnă a cheltui fără să fi convins că va veni vremea când banii respectiv vor fi recuperați. Trebuie avut în vedere că investiția este o cheltuială cu caracter ireversibil, că odată ce a fost făcută nu mai poate fi reconstituită decât pe baza altor cheltuieli, altor eforturi investiționale. O strategie investițională bine fundamentată trebuie să stabilească prioritățile firmei în domeniul resurselor investiționale.

Termenele financiare strategice delimitează perioada de operaționalizare a strategiei, precizând, de regulă, momentul declanșării și finalizării opțiunilor strategice majore. De o foarte mare utilitate se dovedește apelarea la tehnici de actualizare, care dau o mai mare siguranță în ce ce privește raționalitatea economică a termenelor previzionate atât pentru strategia financiară în ansamblu, cât și pentru opțiunile strategice încorporate. Conceptele de valoare prezentă, actualizare sau compunere sunt frecvent utilizate în majoritatea strategiilor financiare. Înțelegerea lor este vitală pentru reușita elaborării și implementării strategiei.

Valoarea viitoare a unei sume prezente este valoarea pe care o va avea această sumă în viitor datorită creșterii ei pe seama luării în calcul a ratei dobânzii.

Valoarea prezentă a unei sume este valoarea pe care o are astăzi suma viitoare în urma actualizării acesteia cu o rată de actualizare corespunzătoare.

Procesul compunerii este un proces aritmetic de determinare a valorii finale a unei sume sau a unei serii de sume, când dobânda este menținută ca investiție până în final, adică este investită.

Procesul de aflare a valorii prezente a unei sume sau serii de sume, adică a unor fluxuri de numerar viitoare, poartă denumirea de actualizare și este reversul compunerii.

3.2.3. Strategii și opțiuni financiare strategice majore în firma viitorului

La nivelul firmelor de nivel superior se pot deosebi strategii ofensive, de stabilitate, defensive și combinate, iar la nivelul firmelor care funcționează ca centre de afaceri independente se pot deosebi strategii de conducere bazate pe costuri și prețuri reduse, strategii de conducere pe produse sau servicii și strategii focalizate pe produse sau servicii și pe o anumită piață ori pe piețe diferite.

3.2.3.1. Strategii de creștere durabilă

Strategia de creștere se poate realiza atât pe cale internă, respectiv dezvoltarea realizată prin dezvoltarea propriilor structuri ale firmei (mărirea capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni, dezvoltarea rezervelor de autofinanțare, îndatorarea publică sau față de instituțiile bancare) sau pe cale externă, axată pe asocierea sau achiziționarea patrimoniului altor firme (absorbție, fuziune, fuziune-scinziune, achiziții, firme mixte).

Strategia de creștere a unei firme se poate realiza prin analiza, alegerea și aplicarea de către manageri a unor căi strategice adecvate, fiecare dintre ele având importante implicații financiare. Cele mai des întâlnite căi de acțiune pentru o strategie de creștere durabilă sunt următoarele:

a )Dezvoltarea organică a firmei, care presupune:

viteză de creștere limitată în funcție de resursele interne ale firmei;

resursele necesare nu pot fi mărite decât treptat dacă se dorește păstrarea controlului și a conducerii eficiente;

reducerea riscului total ca urmare a unei mai bune cunoașteri a ramurii industriale, a firmei în sine și a furnizorilor care concură la satisfacerea cerințelor consumatorilor;

reducerea riscului financiar ca urmare a unui control mai eficient și a realizării investiției în mod treptat.

b) Achiziția : reprezintă operația prin care o firmă decide cumpărarea unei alte firme, printr-un transfer definitiv de proprietate de la vechii acționari la cei noi. Firma achiziționată dispare ca entitate juridică independentă, dar poate rămâne subsidară, unitate strategică de afaceri sau divizie ce continuă să opereze în același mod ca și înainte. Dacă scopul achiziției este de a îmbunătăți activitatea firmei țintă, de a realiza economii de scară, ar trebui să existe un câștig de pe urma achiziției care să fie împărțit între firma țintă și ofertant. Din punct de vedere tehnic, achiziția acțiunilor se poate realiza prin intermediul bursei de valori, în cazul societăților cotate, sau prin negociere directă. Din punct de vedere practic, se poate opta pentru cumpărarea unui număr suficient de mare de titluri (dar inferior sumei echivalente unui număr de titluri egal cu procentul de nivel minim ce trebuie anunțat organelor de reglementare bursieră ca fiind semnificativ), până la atingerea acestui prag, și participarea ulterioară la negocierea directă a prețului.

c) Fuziunea. Firmele pot fi clasificate în două categorii: un potențial „prădător” preluator și o potențială „victimă” preluată. Termenul de „fuziune” reprezintă o sustragere politicoasă de la realitatea că în orice relație există un învingător și un perdant. Prin termenul de „fuziune”, în legislația românească se face referire la operația prin care două firme de puteri aproximativ egale decid să se reorganizeze sub forma unei firme unice.

Fuziunea poate avea ca obiective:

creșterea, consolidarea poziției pe piață, caz în care firma poate decide să absoarbă unul sau mai mulți concurenți sau să se unească cu unii din aceștia. Această politică, bazată pe creșterea externă, este adesea un mijloc de a crește cota de piață sau de a accede la noi rețele de distribuție ori la noi piețe;

integrarea pe verticală a firmei, caz în care, în perspectiva unei bune gestionări a riscurilor, firma adoptă o strategie de integrare prin absorbirea unui furnizor principal sau a unui client principal;

restructurarea și asanarea financiară a unor grupuri de societăți, caz în care au loc modificări în numărul și structura filialelor unui grup de societăți în scopul menținerii sau dezvoltării rentabile în cadrul grupului luat în ansamblul său;

accelerarea creșterii, obiectiv ce se bazează pe dorința conducerii firmei achizitoare de a menține un nivel istoric sau un obiectiv de creștere. În măsura în care investitorii prețuiesc creșterea în sine sau dacă există o corelație între creștere și profitabilitate, creșterea este un motiv legitim al unei fuziuni. Dacă însă o anumită creștere este dorită numai de conducerea firmei achizitoare, impactul acesteia asupra valorii firmei nu va fi pozitiv;

supraviețuirea firmei, caz în care o firmă aflată în dificultate va fuziona cu o alta, fiind astfel salvată de la o eventuală lichidare.

Economic, fuziunile fac obiectul unei clasificări tradiționale, distingându-se:

fuziunile-anexări, caracterizate prin supremația unei firme asupra alteia și constau într-o veritabilă achiziție, fiind realizate prin absorbirea (înglobarea) de către o firmă a uneia sau mai multor firme care își încetează existența; se realizează un transfer de putere și control prin mutații patrimoniale. Ca urmare a absorbției, firmele absorbite se dizolvă fără lichidare, patrimoniul lor fiind preluat de firma absorbantă. Instrumentul juridic utilizat cel mai frecvent pentru realizarea acestui tip de operațiuni îl constituie fuziunea prin absorbție;

fuziunile-combinări, denumite și fuziuni prin contopire, sunt caracterizate prin reducerea la unitate a două sau mai multe entități distincte. Punerea în comun a aporturilor constituite de către firmele fuzionate către entitatea nouă este foarte apropiată de un contract de societate. Ca urmare a contopirii, firmele fuzionate se dizolvă fără lichidare iar patrimoniile lor reunite formează un patrimoniu inițial pentru entitatea nou constituită. Din rațiuni fiscale această categorie de operațiuni este extrem de rară;

restructurările interne, au ca obiect remodelarea juridică a puterii în cadrul unui grup, fără a schimba controlul dominant; este vorba de modificarea organizării interne pentru a a face față imperativelor creșterii economice.

Efectele fuziunii motivează factorii de decizie, dintre acestea, mai reprezentative sunt:

efecte sinergice, ce pot fi reflectate în faptul că profitul post-fuziune depășește suma profiturilor societăților individuale dinainte de fuziune;

efecte financiare: achiziționarea de active la un preț mai mic decât costul de înlocuire;

efecte economice: profitul post-fuziune reduce riscul falimentului;

efecte fiscale: impozitul pe profit se reduce prin achiziționarea unei societăți care înregistrează pierderi. De asemenea, în cazul în care oportunitățile interne lipsesc în comparație cu excesul de numerar, utilizarea acestuia pentru o achiziție nu are consecințe fiscale imediate pentru firma achizitoare sau pentru acționarii acesteia, devenind astfel motivul unui număr de fuziuni.

Fiecare fuziune se bazează pe motive unice care conduc la raționamentul potrivit căruia combinarea a două firme este o bună decizie de afaceri. Principiul care stă la baza fuziunilor, dar și a achizițiilor, este simplu: 2 + 2 = 5. Valoarea firmei A este de 2 milioane de dolari iar valoarea firmei B este de 2 milioane de dolari, dar în momentul fuzionării celor două putem să avem un total de 5 milioane de dolari. Fuziunea celor două firme creează o valoare adițională, numită valoare de sinergie. Valoarea de sinergie poate avea trei forme: veniturile (prin fuzionarea celor două firme se vor realiza venituri mai mari decât în condițiile în care firmele vor acționa individual), cheltuielile (prin fuzionarea celor două firme, cheltuielile vor fi mai mici decât dacă firmele acționează separat) și costul capitalului (fuzionarea celor două firme va determina un cost total al capitalului mai redus).

d) Preluările. Tradiționalele fuziuni și achiziții sunt populare de decenii, dar recent un alt tip de achiziție a devenit popular: preluarea. O preluare are lor atunci când firma cumpărătoare face represiuni directe asupra stakeholderi-lor firmei țintă, deoarece managerii acesteia se opun vânzării firmei pe care o conduc. Majoritatea preluărilor sunt de natură ostilă, deoarece firmele țină încearcă să împiedice preluarea lor.

e) Alianțele strategice definesc forme diferite de cooperare între firme cu păstrarea independenței juridice a acestora și funcționează atâta timp cât există încredere între parteneri. „Națiunile, la fel ca indivizii, nu își datorează energia decât marilor sentimente. Sentimentele unui popor reprezintă credința sa. În loc să avem credință, noi avem interese” spunea Honoré De Balzac. Cum anumite alianțe pot afecta structura concurențială, organizațiile guvernamentale sau comunitare abilitate intervin într-o manieră drastică ori de câte ori este nevoie, chiar dacă aranjamentele sunt informale. Prezintă următoarele caracteristici:

este o strategie ce se realizează mai rapid deoarece nu există nici un fel de sentimente ostile față de extinderea planificată;

necesită o mai mare cooperare și îndeplinirea formalităților legale;

combină cunoașterea pieței locale cu stăpânirea tehnologiilor folosite și cu extinderea unui produs sau concept;

riscul și obligațiile financiare sunt mult mai reduse de combinația dintre aptitudinile și cunoștințele puse în slujba firmei;

împărțirea riscurilor investiției reduce obligațiile dar limitează profitul viitor care se împarte între parteneri;

trebuie luate în considerație și implicațiile politice, legislative și culturale ale zonei respective.

În stabilirea tipului de alianțe, deosebit de importantă este luarea în considerare a rolului și locului deținute pe piață de companiile interesate în constituirea de alianțe strategice. În general, acestea se pot grupa astfel: companii lider (cele care dețin poziția dominantă în domeniul de activitate, în plan tehnologic sau pe o anumită piață), companii de rangul doi (sunt actori principali în domeniul lor, dar care nu dețin poziția de lideri), companii noi.

Joint-venture, este un termen ce definește formarea, uneori temporară, a unei noi entități organizaționale în scopul obținerii unui efect sinergic, partenerii păstrându-și independența juridică. Traducerea termenului din limba engleză ar fi „asociere la risc”, însă se preferă folosirea termenului original pentru că a căpătat conotații specifice managementului strategic. Adesea, firmele formează o organizație separată, fiecare având un anumit număr de acțiuni în entitatea nou formată. Această strategie este utilizată îndeosebi pentru că permite firmelor îmbunătățirea sistemul informațional, globalizarea operațiilor și minimizarea riscului.

f) Strategia de delocalizare. O firmă delocalizează anumite activități atunci când le transferă într-o altă țară, de primire, în cadrul unei firme existente sau create în acest scop, în vederea obținerii celor mai mici costuri de fabricație posibile. Fabricarea se face acolo unde este cel mai ieftin iar vânzarea acolo unde există putere de cumpărare. Controlul financiar și strategic al acestei noi firme se poate face sub diverse forme, funcție de reglementările juridice ale țării de primire. Poate fi vorba despre o firmă:

nouă, al cărui capital social este deținut în majoritatea sa de firma delocalizatoare;

existentă, în care delocalizatorul a luat o participație minoritară din capitalul social;

creată printr-un joint-venture;

independentă, dar care a semnat un contract de parteneriat de fabricație;

care acordă o licență de fabricație și/sau comercializare.

Realizarea strategiei de creștere presupune efectuarea unor investiții durabile, în special în crearea activelor fixe. De aceea, asigurarea condițiilor financiare favorabile derulării strategiei de creștere, precum și respectarea rigorilor financiare asociate investițiilor, reprezintă cea dintâi implicare a managementului financiar în asigurarea dezvoltării economice a firmei, concretizată în estimarea principalilor factori ce determină eficiența investițiilor: volumul total al cheltuielilor pentru investiții, durata de viață a investiției, profitul așteptat, valoarea reziduală a investiției.

Creșterea necontrolată a firmei poate afecta capacitatea de îndatorare, adică posibilitățile de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare, inclusiv dobânda aferentă, să nu cauzeze dificultăți financiare majore. De aici reiese cea de a treia implicație a managementului financiar în asigurarea creșterii durabile firmei: măsurarea capacității maxime de îndatorare a firmei. M. Levasseur afirma că “nu există niciodată într-o întreprindere resurse gratuite, fie că este mare sau mică, cotată la bursă sau proprietatea unei familii. Problema este de a găsi o măsură a costului explicit a fiecărei surse de finanțare”. Esențial este ca eficiența utilizării capitalului să fie la un nivel suficient de înalt, astfel încât din profitul rămas după acoperirea costului capitalului să se asigure dezvoltarea firmei.

Comportamentul managementului financiar nu se poate limita doar la determinarea nevoilor de finanțare și găsirea surselor de procurare a capitalului. El este chemat să se preocupe sistematic și de modul în care firma va putea face față achitării obligațiilor devenite scadente. În acest contest, cea de a patra implicație a managementului financiar în asigurarea creșterii durabile este controlul și analiza sistematică a menținerii echilibrului financiar al firmei. Aceasta deoarece creșterea firmei, urmând de cele mai multe ori sporirea vânzărilor, poate conduce la majorări importante ale necesarului de fond de rulment. Un alt risc al repercutării lichidității este generat și de faptul că mobilizarea și orientarea capitalurilor permanente prioritar către creșterea activelor fixe poate provoca diminuări ale fondului de rulment, cu efecte negative asupra finanțării necesarului de fond de rulment. Pentru a preveni aceste riscuri este necesar a se efectua o analiză a echilibrului financiar prin intermediul indicatorilor de lichiditate.

Cea de a cincea implicație a managementului financiar este asigurarea lichidității activelor, urmărirea și controlul lichidității fiind pus în evidență de indicatorii vitezei de rotație a activelor.

Un rol aparte ce revine managementului în asigurarea creșterii firmei este și asigurarea unui echilibru dintre opțiunile strategice care favorizează proiectul de creștere și maximizarea utilității economice pentru deținătorii de capital. Interesul acționarilor este cel mai bine reprezentat de maximizarea valorii acțiunilor, de creșterea cursului bursier al acestora. Evoluția cursului bursier depinde de cererea pentru acțiunile respective, care este cu atât mai mare cu cât valoarea principalilor indicatori care exprimă politica de dividende a firmei este mai mare. Opțiunea în favoarea finanțării creșterii poate fi în detrimentul cursului bursier, deoarece presupune consolidarea capacității nete de autofinanțare a entității economice prin diminuarea dividendelor distribuite acționarilor. În situația în care acționarii estimează o capacitate de autofinanțare prea mare în raport cu dividendele primite sau un grad de îndatorare prea ridicat, ei vor decide vânzarea acțiunilor ceea ce va avea ca efect creșterea ofertei și implicit scăderea cursului. De cele mai multe ori, acționarii ignoră faptul că o strategie de creștere pe termen lung poate conduce la sporirea situației patrimoniale nete a firmei, adică a valorii capitalurilor proprii, preferând o orientare care să maximizeze profitul lor pe termen scurt în defavoarea profitabilității pe termen lung. De aceea, în scopul eliminării riscurilor menționate, managementul financiar trebuie să asigure un nivel satisfăcător și stabil pe termen scurt al dividendelor anuale.

3.2.3.2. Strategii de stabilitate

Un alt tip de strategie majoră care poate fi întâlnită în practica managerială este strategia de stabilitate sau neutrală. Ea este caracteristică firmelor satisfăcute de situația curentă și dornice de a menține această situație și în viitor, neexcluzând însă creșterea. Se poate spune că această strategie este caracteristică firmelor care au traversat o perioadă de tranziție dificilă și care, depășind o anumită fază critică și redresîndu-se sub raport economic și financiar, urmăresc stabilizarea pentru o anumită perioadă, pentru a adopta apoi o strategie de creștere.

Rațiunile alegerii acestei strategii de către numeroase firme sunt multiple:

firma este satisfăcută de performanțele actuale, neexistând motive de schimbare a strategiei curente;

mediul economic presupune schimbări; schimbările generează riscuri pe care firma nu este dispusă să și le asume, preferând să își continue activitatea în condițiile trecute;

previziunile efectuate nu sunt satisfăcătoare și, în consecință, schimbarea strategiei nu este justificată;

resursele financiare au fost epuizate într-o strategie de creștere anterioară;

modificarea strategiei ar implica modificări ale modelelor de alocare a resurselor, riscul apariției ineficienței fiind inevitabil fără o bună fundamentare.

În cadrul strategiilor de stabilitate, pot fi distinse următoarele tipuri de strategii:

a)Strategia de profit sau de recoltare, caracterizată prin focalizarea atenției asupra profitului pe termen scurt. Rațiunile care justifică o asemenea opțiune pot fi: firma operează pe o piață saturată sau aflată în declin; firma a identificat oportunități mai atractive de alocare a resurselor disponibile; segmentul de piață acoperit de firmă este redus și nu poate fi mărit decât cu eforturi foarte costisitoare; perspectivele profitului nu sunt foarte promițătoare; reducerea nivelului cheltuielilor și al investițiilor nu va determina scăderea accentuată a vânzărilor. Asigurarea unui profit pe termen scurt și a unor dividende ridicate poate să însemne o perioadă lungă de stagnare în viitor. De aceea, strategia se recomandă pentru intervale de timp bine delimitate, de preferință scurte, dacă există o justificare dată de o dificultate temporară de natură financiară;

b)Strategia de consolidare implică o diminuare voluntară a obiectivelor, în scopul consolidării pozițiilor obținute și regenerării resurselor. Aplicarea temporară a acestei opțiuni este caracteristică momentului ulterior unui efort investițional major făcut pentru achiziție, fuziune sau un salt intern în dezvoltare. De asemenea, apare ca necesară perioada reorganizării, când se caută o nouă formă de adaptare a structurii la cerințele mediului;

c)Strategia continuității presupune urmărirea aceluiași nivel al obiectivelor, acesta fiind eventual corectat cu rata inflației. Strategia impune monitorizarea atentă a stării mediului și păstrarea flexibilității necesare pentru un răspuns rapid.

3.2.3.3 Strategii defensive

Numite adesea și strategii de restrângere, ele sunt adoptate de firme atunci când acestea doresc sau sunt nevoite să își reducă scara operațiilor pe care le desfășoară. Ele sunt consecința unor probleme financiare dificile, a unor perspective sumbre cauzate de diferite scimbări în mediul economic sau apar atunci când proprietarii întrevăd posibilitatea obținerii unor câștiguri substanțiale din vânzarea acțiunilor deținute.

O strategie financiară defensivă desemnează o atitudine a firmei care întreține relații cu piața financiară pentru a fi în măsură să solicite permanent emisiuni de obligațiuni și chiar de a proceda la o creștere a capitalului. Piața financiară joacă în acest caz rolul de “generator de fonduri”, însă firma nu încearcă să acționeze asupra ei, pentru a o modifica. Ea își apără numai independența și structura sa de control. Obiectivul major al firmei nu este maximizarea pe termen scurt a cursului său. O politică permanentă de creștere a distribuirii dividendelor și stabilitatea imaginii sale trebuie să mențină cursul la un nivel suficient, pentru a satisface o anumită “clientelă”.

În cadrul acestei strategiilor defensive se includ:

a)Strategia de inversare este cea urmată de o firmă în scopul transformării unei tendințe negative, manifestate în ultima perioadă în activitatea ei, într-o tendință pozitivă și al aducerii activității la vechiul nivel de profitabilitate prin reducerea costurilor și a dimensiunii operațiilor. Principalele căi de materializare a strategiei de inversare constau în următoarele:

reducerea costurilor pe baza limitării conturilor de cheltuieli, a aprovizionării cu materii prime și materiale mai ieftine, a închirierii echipamentelor în locul achiziționării acestora, a reducerii cheltuielilor de marketing etc.

reducerea activității unităților cu activitate ineficientă sau cu eficiență scăzută;

aplicarea de strategii de recoltare sau de lichidare în unitățile slab performante ale firmei și intensificarea eforturilor de creștere a unităților performante;

instituirea unui regim strict de economii;

lansarea în întreaga firmă a unor programe de creștere a profitabilității acesteia și a unităților de afaceri strategice.

b) Strategia de retragere strategică, este o strategie defensivă pe termen scurt, adoptată ca răspuns la criza financiară generată de o dezvoltare excesiv de rapidă a firmei, perioade de recesiune și/sau incertitudine economică, pierderea unor clienți strategici. Are drept obiective reducerea cheltuielilor de funcționare, îmbunătățirea eficienței și creșterea profitului marginal. Implică renunțarea la salariați, restrângerea utilizării unor echipamente și amânarea achiziționării altora noi, renunțarea la produsele cu un profit marginal neatrctiv, închiderea unor unități de afaceri, vânzarea activelor imobilizate (cum ar fi terenurile și clădirile) pentru a procura lichiditățile necesare etc.

c) Strategia de restructurare a portofoliului este cea urmată de o firmă când schimbă profund configurația acestuia, respectiv ponderile valorice deținute de diversele afaceri pe care le desfășoară. În esență, această strategie presupune două aspecte:

d) Restructurarea financiară, ce urmărește oprirea hemoragiei de lichidități. Acest lucru se poate obține relativ ușor în cazul în care respectiva hemoragie este generată de gestiunea ineficientă a capitalului de lucru sau la nivelul activelor imobilizate. Strategia vizează reducerea nivelului stocurilor, aplicarea unui program de recuperare a creanțelor restante, valorificarea unor active imobilizate, ajustarea eforturilor investiționale planificate anterior;

e) Restructurarea organizațională, ce are ca obiectiv major rentabilizarea portofoliului de activități gestionate de către firmă. Atingerea acestui obiectiv se poate atinge inclusiv prin măsuri vizând renunțarea la unele produse care nu pot deveni profitabile, abordarea altor sectoare de activitate etc.

f) Strategia de devenire a unei firme captive, este adoptată în mod forțat, în general de firmele mici care, din variate motive de ordin economic și financiar, transferă în competențele unor firme mari adoptarea anumitor decizii, în schimbul asigurării unor avantaje economice, devenind astfel dependente de acestea. De regulă, aceste firme captive cedează firmei mari responsabilitatea adoptării deciziilor referitoare la vânzări, studiul pieței, proiectarea produselor, angajați, în schimbul garantării de către aceasta a cumpărării unui anumit volum de produse sau servicii;

g) Strategia de renunțare. Vânzarea unei divizii sau a unei părți din firmă se numește renunțare. Această strategie este adesea utilizată pentru obținerea de capital necesar unor achiziții sau investiții strategice viitoare. De asemenea renunțarea poate face parte dintr-o strategie de retragere strategică care să „scape” firma de povara afacerilor neprofitabile, ce necesită un capital prea mare sau care nu se potrivesc cu celelalte activități desfășurate.

h) Strategii defensive de împiedicare a unei achiziții ostile. Conducerea unei firme poate introduce prevederi contractuale, având aprobarea acționarilor, pentru a face ofertele de achiziție ostile mai dificile și/sau scumpe. Aceste prevederi pot fi introduse fie înainte ca oferta de achiziție să fie făcută, fie ulterior. Tacticile anterioare ofertei urmăresc trei scopuri:

de a evita ca firma să aibă caracteristicile tipice unei firme țină, prin reducerea activelor lichide, identificarea și vânzarea activelor subevaluate;

de a face dificilă achiziția controlului fără aprobarea consiliului de administrație;

de a crește costurile asociate cu o schimbare ostilă a controlului. O modalitate de a realiza acest lucru este utilizare unei tactici de temporizare care să ofere conducerii timp pentru a găsi ale companii doritoare să participe la o licitație.

i)Strategia de divizare reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se realizează împărțirea unei firme sau desprinderea unei părți dintr-o firmă. Ea constă în împărțirea întregului patrimoniu al unei firme care își încetează existența, între două sau mai multe firme existente sau care iau astfel ființă. Ca urmare a divizării, societatea divizată se dizolvă fără lichidare. Considerăm că această strategie este adoptată în condițiile în care firma supusă divizării are dificultăți în derularea activităților, fie ele de natură economică, financiară sau organizațională, ori atunci când interesele celor implicați sunt diferite.

j) Strategia de lichidare. Fiind o construcție juridică umană, orice firmă are o viață finită. Altfel spus, mai devreme sau mai târziu, ea își va înceta activitatea. Deoarece încetarea activității are consecințe extrem de importante, deciziile de dizolvare și lichidare sunt regizate de reguli precise. Strategia de lichidare este urmată când o întreagă firmă este vândută sau dizolvată, decizia în acest sens fiind luată deliberat sau impusă.

Lichidarea reprezintă ansamblul de operații economice și financiare determinate de dizolvarea sau falimentul judiciar al unei firme. Lichidarea constă dintr-un ansamblu de operații care, după dizolvarea unei societăți comerciale, au drept obiect realizarea elementelor de activ și plata creditorilor, în vederea procedării la partajul activului net rămas între asociați sau acționari.

După cum rezultă din această definiție, lichidarea este precedată de dizolvarea societății comerciale. Deși legiuitorul român nu face precizări exprese privind definirea dizolvării și a lichidării unei societăți comerciale, între cei doi termeni există o anumită diferențiere. Aceasta se referă la statutul juridic al societății comerciale. În cazul dizolvării, calitatea de persoană juridică a societății comerciale se menține (subzistă) numai pentru o anumită perioadă, în vederea lichidării, pe când lichidarea marchează dispariția definitivă a persoanei juridice. Dizolvarea societății comerciale, deși conservă personalitatea juridică, are drept consecință întreruperea activității economice normale a firmei (din intenție sau din obligație). Sub aspect contabil, aceasta semnifică abandonul principiului continuității activității și întocmirea situațiilor financiare de sinteză în valori lichidative (valori de lichidare). Valoarea de lichidare poate fi definită ca valoarea care se obține din vânzarea forțată a firmei, într-un termen limitat. Valoarea de lichidare este, de regulă, mai scăzută decât valoarea de piață (actuală). Astfel, bunurile care, în condiții normale (continuitatea activității), au o valoare de piață, în cazul lichidării firmei valoarea acestora suportă o reducere sensibilă, deoarece pot să nu aibă aceeași utilitate pentru cel care le achiziționează sau datorită faptului că vânzarea lor antrenează anumite cheltuieli. La acestea se adaugă și psihologia vânzării forțate, într-un anumit termen.

Problema fundamentală într-o strategie de lichidare este recunoașterea necesității și a momentului oportun pentru vânzarea tuturor activelor sau pentru stoparea completă a operațiilor. Uneori nu se recunosc semnele crizei, iar atunci când acesta se manifestă este prea târziu. Alteori se preferă ignorarea crizei sau cosmetizarea situațiilor contabile, sperându-se că se va putea câștiga un timp ce ar putea aduce soluția miraculoasă.

3.2.3.4 Strategii combinate

Diferitele variante de strategii prezentate nu se exclud reciproc. De aceea, în raport cu particularitățile centrelor de afaceri, o firmă poate adopta strategii diferite la nivelul fiecăreia, ținând cont de oportunitățile sau restricțiile interne sau externe firmei. Combinațiile pot fi multiple ca, de exemplu:

aplicarea, în unele unități de afaceri strategice, a unor strategii de creștere iar în altele a unor strategii de creștere stabilă;

aplicarea, în unele unități, de strategii de creștere stabilă, iar în altele, de strategii de restrângere;

aplicarea unei strategii de recoltare pentru o anumită unitate, o strategie de renunțare pentru altă unitate, de lichidare pentru unitățile nerentabile, precum și strategii de creștere pentru unitățile strategice.

Trebuie însă să subliniem că o combinație de strategii se dovedește a fi foarte riscantă. Nici o firmă nu își poate permite să urmărească toate strategiile care îi aduc beneficii. Trebuie adoptate decizii dificile. Trebuie stabilite priorități. Firmele, la fel ca indivizii, au la dispoziție resurse limitate. atât firmele, cât și indivizii, trebuie să aleagă la un moment dat dintre diversele alternative strategice și să evite o îndatorare excesivă.

Considerăm că nu se poate vorbi de formularea, implementarea și evaluarea corespunzătoare a unei strategii dacă, în prealabil, firma nu a fost proiectată din punct de vedere financiar. În fond, fiecare manager urmărește maximizarea valorii firmei și obținerea unei rentabilități optime iar strategiile vor fi alese, în primul rând, în funcție de aceste obiective.

Capitolul 4

Contribuții esențiale ale managementului activității financiar-contabile în optimizarea deciziei de finanțare

Una din deciziile fundamentale și, fără îndoială, una din primele decizii manageriale strategice este cea referitoare la finanțarea activității. În esență, decizia de finanțare reprezintă opțiunea managementului de a-și acoperi nevoile de finanțare a proiectele avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participație. Adoptarea unei decizii de finanțare presupune a opta între capitalurile proprii și cele împrumutate în vederea finanțării unui anumit proiect sau adoptarea unei ponderi a capitalurilor proprii față de cele împrumutate. Actul de decizie asupra finanțării aparține managementului întrucât el este cel mai interesată în folosirea cu eficiență a capitalurilor și obținerea performanțelor.

Importanța deciziei de finanțare rezidă, în primul rând, în asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ceea ce semnifică asigurarea lichidităților pentru a face față angajamentelor asumate, adică onorarea datoriilor cu scadența în viitorul apropiat. În al doilea rând, se pune problema lansării firmei în investiții care să conducă la dezvoltarea posibilităților. Acest caz presupune finanțarea dezvoltării pe termen lung, condiționând creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

4.1. Considerații privind conceptul de capital

Considerăm capitalul ca fiind orice formă de bogăție folosită pentru producerea unei bogății mai mari a firmei. Pentru o mai bună cunoaștere a capitalurilor firmei, întâlnim mai multe criterii de clasificare (tabelul 4.1.1) oprindu-ne asupra câtorva dintre cele mai semnificative pentru managementul activității financiar-contabile.

Tabelul 4.1.1

Tipuri de capital și caracteristicile acestora

Considerăm că aprofundarea acestor concepte privind capitalurile firmei are o importanță majoră pentru calitatea managementului activității financiar-contabile a firmei. Modul în care capitalurile sunt procurate și utilizate influențează nemijlocit rentabilitatea firmei, lichiditatea, solvabilitatea, bonitatea acesteia, șansele ei de succes pe piața concurențială, dezvoltarea, afirmarea, dar mai ales existența ei.

4.2. Alternative de finanțare aflate la dispoziția managementului activității financiar-contabile. Avantaje și dezavantaje generate la nivelul firmei

Soluționarea problematicii formării capitalurilor firmei implică cunoștințe de sinteză și unele de detaliu cel puțin din zona finanțelor publice, finanțelor manageriale, contabilității, analizei economice, piețelor de capital, sistemului bancar, managementului etc. și mai ales a managementului financiar. Instrumentele de finanțare puse la dispoziția firmelor comportă o gamă complexă, fiecare dintre acestea având o serie de avantaje și dezavantaje ce trebuie analizate în cadrul managementului activității financiar-contabile, astfel încât decizia de finanțare să fie una optimă, și nu luată la voia întâmplării. Vom prezenta modalitățile de procurare a capitalurilor luând în considerare sursele sale (figura 4.2.1), respectiv sursele interne și cele externe.

Fig. 4.2.1

Alternative de finanțare

În alegerea alternativelor de finanțare managementul activității financiar-contabile trebuie să facă aprecieri cu privire la oportunitatea acestora, riscurile implicate, costul pe care îl presupun – element central al teoriei financiare, aflat la intersecția domeniilor financiar și investițional, , sistemul de garanții. Fiecare din acești factori are o importanță mai mare sau mai mică pentru firmă, în condițiile în care deciziile de finanțare au impact asupra câștigului firmei și, deci, este importantă adoptarea unei strategii potrivite.

4.2.1 Sursele interne de finanțare

În practica financiară, gama resurselor interne de formare a capitalurilor firmei este mult mai restrânsă comparativ cu cea a resurselor externe. Contribuțiile interne se formează din activitatea proprie desfășurată de firmă, asistând astfel la un proces de autofinanțare.

Acest proces presupune că firma își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului obținut și fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât și creșterea activului economic.

Autofinanțarea este un ansamblu de mijloace de finanțare care dau posibilitatea întreprinderii să acționeze prin ea însăși fără să recurgă la terți; dă întreprinderii o mare libertate de acțiune, neangajând decât propriile sale resurse.

Totuși, un exces de autofinanțare poate antrena un risc pentru întreprindere; o masă de capital superior nevoilor sale normale poate avea pentru întreprindere efectul de favorizare a unor ocupații care atrag cheltuieli neeconomicoase sau de investiții al căror randament este insuficient.

Autofinanțarea poate fi privită ca fiind masa resurselor de care dispun proprietarii întreprinderii pentru menținerea sau sporirea capitalurilor investite. Practic, autofinanțarea constituie suma a două componente: partea din profitul proprietarilor și eventual pusă în rezervă (nedistribuită) și suma amortizărilor și eventual a provizioanelor (exclusiv reluările)

Contribuția proprietarilor la formarea capitalurilor

Constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanțare a activității desfășurată de firmă. Prin componenta capital social se înțelege sursele inițiale de finanțare ale firmei, la data constituirii fiind format, de regulă, din sume de bani, acțiuni, alte titluri de valoare, imobilizări corporale etc.

Una dintre modalitățile de majorare a capitalului social ce implică contribuția proprietarilor o constituie subscrierea și emisiunea de noi acțiuni, , ce are ca obiectiv atragerea de fonduri necesare finanțării activității. Cu toate că la o primă abordare subscrierea și emisiunea de noi acțiuni nu ar părea să constituie probleme pentru firmă, este recomandabil ca managementul activității financiar-contabile să analizeze efectele, pe care acestea le pot avea.

Procurarea de capitaluri prin emisiune publică de acțiuni

În perioada actuală, este imposibil să nu citim despre schimbările ce au loc pe piața financiară. Piața financiară oferă firmelor care au nevoie de capital două posibilități: fie apelează la sistemul bancar pentru a contracta un credit, fie emit valori mobiliare pe care le oferă spre vânzare către potențiali investitori. Această ultimă posibilitate va transforma firma într-o societate deținută de public. Statutul de societate deținută public conferă respectivei societăți, precum și acționarilor acesteia, o serie de avantaje și dezavantaje (tabelul 4.2.1.1).

Fiecare dintre avantajele și dezavantajele prezentate vor trebui atent analizate în managementul activității financiar-contabile pentru a asigura firmei și managementului general premisele unei decizii optime în ceea ce privește finanțarea. De asemenea, este indicat ca în momentul în care managementul general decide să apeleze la această sursă de finanțare, profesioniștii financiar-contabili să aibă elaborată o strategie de diminuare a eventualelor riscuri.

Tabelul 4.2.1.1

Avantaje și dezavantaje analizate de

managementul activității financiar-contabile a firmei

Obținerea capitalurilor prin intermediul împrumuturilor obligatare :

Împrumuturile obligatare sunt împrumuturi generate de emisiunea și vânzarea către public a obligațiunilor. În practica internațională se poate remarca numărul foarte mare în ceea ce privește tipurile de obligațiuni ce pot fi întâlnite pe piață. Trebuie să menționăm însă că în ceea ce privește firmele românești, creditul obligatar constituie o practică puțin sau aproape deloc utilizată pentru atragerea capitalurilor. Totuși, nu este de neglijat faptul că legislația aflată în vigoare prevede această posibilitate.

Pentru împrumutul obligatar, în volumul costurilor figurează, alături de dobânda stabilită, și alte cheltuieli, precum: cheltuieli de emisiune, de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor de obligațiuni, prime de emisiune, prime de rambursare etc. Relația de calcul a costului net aferent împrumutului obligatar este următoarea (Nicolaie Hoanță, 2003):

, necunoscuta fiind k, sau

unde:

Decizia cu privire la emisiunea publică de obligațiuni este una de maximă importanță pentru orice firmă.

c)Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi pe termen lung

Dintre toate metodele utilizate pentru atragerea de capital pe termen lung, împrumuturile pe termen lung sunt cel mai des utilizate. Este mai adecvată o rată a dobânzii fixă sau variabilă? Care este cel mai avantajos termen al scadenței? Care vor fi garanțiile oferite? Acestea constituie doar câteva dintre problemele cu care se confruntă managementul activității financiar-contabile în situația în care firma decide să apeleze la un împrumut bancar pe termen lung. Costul capitalurilor provenind din credite poartă denumirea de dobândă care, din punctul de vedere al modului de calcul, poate fi simplă sau compusă. Relațiile de calcul pot fi exprimate astfel:

Dobânda simplă:

unde:

Dobânda compusă: K = Cd – C Cd = C x (1+r)n

unde:

Managementul activității financiar-contabile are o importanță crucială în adoptarea deciziei de finanțare nu doar sub aspectul determinării costului efectiv al creditului (a dobânzii), ci și în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor aferente împrumuturilor. De asemenea, în funcție de influența unor factori precum costul, riscul oportunitatea, sistemul de garanții, managementul activității financiar-contabile trebuie să facă aprecieri cu privire la oportunitatea apelării la credite. De aceea, înaintea angajării oricărui contract de împrumut se impune o inventariere atentă de către managerul financiar a necesarului de resurse și a posibilităților de utilizare eficientă a acestora.

d)Formarea capitalurilor firmei prin împrumuturi pe termen scurt

În general, finanțarea pe termen scurt vizează activitatea curentă a firmelor și intervine datorită decalajelor de timp între ciclul de fabricație și ciclul vânzărilor, între plățile efectuate pentru achiziționarea stocurilor necesare activității de producție și intrările de numerar din încasarea clienților. Cele mai importante tipuri de împrumuturi pe termen scurt la care poate apela firma atunci când resursele proprii nu sunt suficiente constau în: creditul global de exploatare, linia de credit, creditul pentru finanțarea stocurilor, creditul de scont, creditul pe documente în curs de încasare, creditul e descoperit de cont și pentru facilități de cont, creditul pentru activitatea de export, creditul pentru activitatea de import, creditul de factoring, creditul pentru investiții pe termen scurt.

e)Formarea capitalurilor prin intermediul surselor atrase

Formarea capitalului prin surse atrase se consideră a fi inerentă datorită mecanismului și relațiilor ce se manifestă atât în sfera circuitelor economice, cât și în cea a circuitelor financiare. Capitalurile atrase sau pasivele stabile generează obligația firmei față de terți de a deconta la termen sumele datorate. Astfel, ele reprezintă fonduri minime permanente ce aparțin altor persoane fizice sau juridice, aflate la dispoziția firmei și pe care acesta le utilizează ca și când ar fi propriile sale fonduri. Raportat la sursele de constituire, capitalul atras se poate concretiza într-o multitudine de forme: datorii față de furnizori de active circulante sau imobilizate, datorii față de clienții creditori, datorii față de personal, datorii față de bugetul statului, bugetele locale și fondurile speciale, datorii față de grup și asociați, datorii față de diverși creditori etc.

Managementul activității financiar-contabile va trebui să aibă în vedere metodologia de previzionare. Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte, pe sursele temporar atrase de la terți în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor și cel al scadenței plăților. Managementul activității financiar-contabile urmărește prin utilizarea capitalurilor atrase realizarea echilibrului între durata de lichiditate a activelor circulante și perioada scadenței datoriilor din exploatare .

Leasing-ul: o alternativă modernă de finanțare

Încercările din ultimii zeci de ani ale firmelor de a găsi tot mai multe metode și instrumente de finanțare s-au amplificat și au generat alternative tot mai perfecționate și eficiente. Ideea promovării sistemului de închiriere a fost determinată în primul rând de tendințele manifestate de folosirea capitalului propriu pentru finanțarea procesului direct de producție și nu pentru imobilizarea acestuia în active.

Leasing-ul reprezintă operațiunea prin care o parte denumită locator (finanțator) transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun altei părți denumită locatar (utilizator), la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dacă părțile convin astfel și dacă utilizatorul achită toate obligațiile asumate prin contract.

Care este motivul pentru care managementul apelează la finanțarea prin leasing? Cum se poate explica creșterea industriei de leasing din ultimii ani? Acestea sunt doar câteva întrebări la care vom încerca să oferim un răspuns, prezentând câteva dintre cele mai importante calități ale leasing-ului și facilitățile de care beneficiază firma: flexibilitate crescută; costuri de administrare reduse; implicațiile fiscale; conservarea capitalului de lucru; constituie o barieră sigură de calcule economice pentru afacerile utilizatorului prin ratele de leasing stabilite ferm prin contract; nivelul maxim de creditare stabilit de bănci pentru finanțări nu acționează în cazul valorii leasing-ului.

Reprezentanții proeminenți ai teoriei și practicii afacerilor prin finanțări de leasing susțin, prin calcule economice și analizele valorilor de folosință, superioritatea semnificativă a acestui sistem, pe baza factorilor de calitate luați în considerare în procedeele de comparare. Problematica de decizie comparativă va rămâne însă în sarcina unei noi generații a mileniului III, care, prin cunoștințele perfecționate, va putea afirma sau infirma avantajele și perspectivele de evoluție ale acestei surse de procurare a capitalurilor.

În prezent, deciziile în concilierea contractului de leasing sunt determinate de factorii obiectivi și subiectivi proprii partenerilor de afaceri. În opinia noastră, managementul activității financiar-contabile trebuie să se implice în procesul general de decizie în derularea unui contract de leasing. Atribuțiile acestuia constau în prezentarea riscurilor la care este supusă firma, în calitate de utilizator, prin încheierea unui astfel de contract, dar și în negocierea contractului. Dacă negocierea se derulează în condiții optime, părțile implicate pot adopta decizii care să conducă la prevenirea riscurilor și suportarea unor consecințe proporționale și echitabile. Trebuie însă reținut că deciziile de reducere a gradului de riscuri sunt posibile numai dacă alternativele de decizie se bazează pe un spectru informațional valoros și cât mai complet. Iar pentru a putea folosi cât mai eficient sursele de informații, partenerii vor trebui să dispună de cunoștințele și capacitățile teoretice și practice corespunzătoare. De asemenea, considerăm că este oportun să amintim că leasing-ul poate fi important prin faptul că are capacitatea de a transforma un proiect neviabil într-unul viabil.

CAPITOLUL 5

NOTIUNI GENERALE DESPRE SOCIETATILE COMERCIALE

EXISTENTE ÎN ROMANIA

5.1 ETAPELE NECESARE ÎNFIINTARII UNEI SOCIETATI COMERCIALE

LEGISLAȚIE DE BAZĂ APLICABILĂ LA ÎNFIINȚARE

Legea nr. 31/1990 republicată și modificată

Legea nr. 26/1990 republicată și modificată

OUG nr. 76/2001 republicată și modificată

Legea nr. 507/2002

Ordinul nr. 601/2002 al președintelui I.N.S. privind actualizarea Clasificării Activităților din Economia Națională (CAEN)

ETAPELE ÎNFIINȚĂRII UNEI FIRME

Etapa I – rezervarea denumirii societății

Etapa a-II-a – redactarea actului constitutiv

Etapa a-II-a – solicitarea autorizațiilor de funcționare

Etapa a-IV-a – depunerea dosarului la registrul comerțului

ETAPA I : REZERVAREA DENUMIRII SOCIETĂȚI:

Oficiul registrului comerțului.

Tarif –30,8 Ron

Se verifică denumirea societății pe aria județului Hunedoara/mai multe județe/la nivel național

Rezervarea este valabilă trei luni de zile

Denumirea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

Să fie disponibilă – nu aparține altui comerciant prin înregistrare anterioară

Să fie distinctivă – constă într-o denumire care nu este necesară, generică sau uzuală, și nu este identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior în registrul comerțului

Să fie licită – să nu încalce o dispoziție imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele moravuri și, în general, limitele concurenței loiale

ETAPA a-II-a: ACTUL CONSTITUTIV

Conform Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare actul constitutiv trebuie să cuprindă următoarele elemente:

Datele de identificare ale asociaților

Forma societății

Denumirea societății

Obiectul de activitate al societății

Capitalul social

Administrarea societății

Partea fiecărui asociat la beneficii si pierderi

Sedii secundare – dacă este cazul

Durata societății

Modul de dizolvare și lichidare a asocietății

Datele de identificare ale asociaților

ASOCIAȚI – PERSOANE JURIDICE:

Denumire, formă juridică, sediul persoanei juridice, naționalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerțului/codul unic de înregistrare, persoana fizică care reprezintă persoana juridică.

ASOCIAȚI – PERSOANE FIZICE:

Nume, prenume, data și locul nașterii, domiciliul, cetățenia, codul numeric personal, actul de identitate cu care se legitimează.

FORMA SOCIETĂȚII

Societățiile comerciale sunt de mai multe tipuri , în funcție de forma de constituire și de funcționarea acestora. Astfel avem următoarele tipuri de societăți în funcție de tipul, plafoanele minime curente pentru capitalul subscris și alte cerințe specifice:

1)Societate cu răspundere limitată ( S.R.L. )

Plafonul minim pentru capitalul social este de 200 Ron;

Numărul asociațiilor nu poate fi mai mare de 50;

Asociații răspund în limita capitalului subscris;

Capitalul social este divizat în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 Ron și care nu sunt de regulă transmisibile altor persoane ( adică nu sunt titluri de valoare negociabile)

2)Societatea pe acțiuni ( S.A.)

Plafonul pentru capitalul social subscris este de 90 000 Ron;

Numărul acționarilor nu poate fi mai mic de 2 ;

Acționarii răspund în limita capitalului subscris;

Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0.1 Ron;

Capitalul social este divizat în acțiuni care pot fi transmise liber terților, fără o încuvințare din partea celorlalți acționari.

3)Societatea în comandită simplă (S.C.S.):

Plafonul minim pentru capitalul social subscris este de 200 Ron;

Asociații sunt de două tipuri:

comanditați ( raspund solitar și nelimitat) au dreptul de a administra în mod direct societatea;

comanditari ( raspund numai în limita aportului adus în societate) nu au dreptul de a administra societatea.

Capitalul social este divizat în parți sociale, care nu pot fi mai mici de 10 Ron și care nu pot fi cedate de comnditari fără acordul unanim al acestora.

4)Societatea în comandită pe acțiuni (S.C.A.)

Plafonul minim pentru capitalul social subscris este 90 000 Ron

Acționarii sunt de 2 tipuri:

Comanditații ( răspund solidar și nelimitat) au dreptul de a administra în mod direct societatea ;

Comanditarii ( răspund numai în limita aportului adus de societate ) nu au dreptul de a administra societatea.

Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 0.1 Ron:

Parțile comanditarilor sunt reprezentate de acțiuni ( titluri de valoare negociabile).

5) Societate în nume colectiv ( S.N.C.)

Nu există un plafon minim pentru capitalul social subscris;

Asociații răspund în mod nelimitat și solidar în fața obligațiilor;

Capitalul social este divizat în parți sociale ( nu sunt titluri de valoare negociabile).

Guvernul poate modifica, cel mult o dată la doi ani, valoarea minimă admisă a capitalului social pentru societățiile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, având la bază rata de schimb valutar, astfel încât nivelul acestuia să reprezinte echivalentul în Ron al sumei de 25 000 Euro.

Dacă la societățile cu răspundere limitată în momentul constituirii asociații trebuie să facă dovada deținerii aportului de capital, la societățile pe acțiuni aportul poate fi adus eșalonat timp de un an de la înființarea societății ( și a îmatricularii în Registrul Comerțului), dar la constiuirea efectivă a capitalul social vărsat nu poate fi mai mic de 30% din capitalul subscris. În cazul societăților cu răspundere limitată, capitalul este subâmpărțit în părți sociale, la societățile pe acțiuni existând posibilitatea:

Înscrierii acționarilor în Registrul de acțiuni fără existența formei concrete a acțiunilor;

Emiterii de acțiuni ca titluri de participare al acționarilor la capitalul social.

În timp ce valoarea nominală a unei părți sociale sau unei acțiuni se determină prin împărțirea capitalului social la numărul de părți sociale sau acțiuni prevăzute în actul constitutiv, valoarea de emisiune a acțiunilor poate să difere. Emisiunea acțiunilor se poate face fie la valoarea nominală, fie la o valoare mai mare decât valoarea nominală, diferența reprezentând o primă de capital, și anume primă de emisiune a acțiunilor.

Capitalul social este supus la trei categorii de operații:

Majorare;

Diminuare;

Amortizare.

Majorarea și diminuarea capitalului se pot face numai pe baza hotărârii AGA și cu îndeplinirea procedurii legale în vigoare (în vederea înscrierii operației la Registrul Comerțului).

Amortizarea capitalului nu schimbă mărimea acestuia și reprezintă o operație de recuperare a capitalului de către acționari sau asociați sub forma dividendelor. Acestea sunt cote părți din profitul societății cuvenite acționarilor sau asociaților.

Majorarea capitalului social se poate face din două categorii de surse:

Surse externe;

Surse interne.

Sursele externe pentru majorarea capitalului social sunt noi subscrieri la capital, acestea putându-se face fie de vechii acționari, fie de noi acționari. În cazul în care subscrierea se face de noi acționari, apărarea vechilor acționari din punct de vedere financiar are loc prin emiterea unor titluri negociabile la paritate cu vechile acțiuni denumite drepturi de atribuire sau drepturi de subscriere, cele două tipuri de drepturi fiind în concordanță cu noua valoare de emisiune a acțiunilor.

Majorarea capitalului din surse interne se face prin includerea unor cote părți din profitul societății, a unor rezerve sau a primelor de capital cu condiția îndeplinirii procedurilor legale în vigoare.

Diminuarea capitalului se poate face prin acoperirea din capitalul social a pierderilor din activitatea societății dacă în acest sens nu este suficient profitul a cinci ani următori obținerii pierderii sau rezervele societății. Capitalul social se mai poate diminua la retragerea acționarilor din societate cu ocazia restituirii aporturilor aduse. Diminuarea capitalului social nu poate fi efectuată sub limita minimă impusă de lege, caz în care societatea se desființează.

Legea impune restricți asupra aportului în natură și anume:

nu se pot constitui societăți cu aport exclusiv în natură;

aportul în natură se constituie și se varsă integral la data constituirii societății;

prestațiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social;

aportul sub formă de creanțe cedate de un asociat în favoarea viitoarei societăți nu este admis la constituirea de societăți pe acțiuni prin subscripție publică, comandită pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.

DENUMIREA SOCIETĂȚII

A se vedea etapa I.

O dată cu denumirea se poate atribui și o emblemă (semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen).

Emblema trebuzie să îndeplinească aceleași condiții ca și denumirea.

OBIECTUL DE ACTIVITATE AL SOCIETĂȚII

Obiectul de activitate al societății va fi exprimat în coduri CAEN (codul CAEN a fost aprobat prin Ordinul nr. 601/2002 al președintelui I.N.S. ), cu precizarea domeniului și a activității principale.

În general sint permise aproape toate activitățile prevăzute în codul CAEN, cu câteva excepții/particularități.

PARTICULARITĂȚI-OBIECT DE ACTIVITATE

Activitate medicală-obiect unic de activitate

Schimb valutar-obiect unic de activitate

Agenție imobiliară-obiect principal de activitate

Leasing-obiect principal de activitate

Agroturism-obiect unic de activitate structurat (activitati de alimentație publică, recreative, cazare, etc)

Activități interzise-administrație publică, apărare națională, justiție, activități juridice.

ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII

Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulți asociați sau de administratori neasociați.

Deasemenea trebuie precizate puterile conferite iar dacă sunt mai mulți administratori trebuie precizat modul de exercitare a puterilor, împreună sau separat.

Dacă există administratori neasociați trebuie sa fie precizate datele de identificare, ca și la asociați.

SEDII SECUNDARE. DURATA SOCIETĂȚII

Sediu secundar = locații, în afara sediului social, în care societatea își desfășoară activitatea.

Dacă se înființează odată cu înmatricularea trebuie precizată adresa și obiectul de activitate ce se va desfășura la respectivul sediu secundar.

Durata societății – societatea se poate înființa pe o durată determinată sau pe o durată nedeterminată

Modul de dizolvare si lichidare a societatii

Dizolvare = incetarea existentei societatii

Cazuri de dizolvare:

Vointa asociatilor

Expirarea duratei societatii

Imposibilitatea realizării sau realizarea obiectului de activitate al societății

Falimentul societății

Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice (neînțelegeri grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății)

Hotărârea tribunalului, în cazurile în care: societatea nu mai are organe statutare, nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale situațiile financiare anuale, societatea nu are sediu social cunoscut, ori nu îndeplinește condițiile referitoare la sediu, asociații au dispărut, ori nu au domiciliul cunoscut

Capitalul social se reduce sub minimul legal (termen 9 luni ptr. reîntregire)

Numărul acționarilor scade sub minimul legal (termen 9 luni)

ETAPA A III-A – SOLICITAREA AUTORIZAȚIILOR DE FUNCȚIONARE

Presupune obținerea autorizațiilor minime necesare începerii activității – emise de următoarele autorități: DSP, DSV, APM, ITM, IJPM. Aceste autorități au câte un reprezentant la Biroul Unic din cadrul ORC (et. 2, camerele 19, 22).

Obiectele de activitate se împart în 3 categorii:

Activități care nu necesită autorizare

Activități care se autorizează pe baza declarației pe proprie răspundere

Activități care se autorizează prin evaluare

ETAPA a IV-a: DEPUNEREA DOSARULUI LA OFICIUL REGISTRULUI COMERȚULUI ÎN VEDEREA ÎNMATRICULĂRII

Dosarul trebuie sa contina urmatoarele elemente:

Actul constitutiv – 1 exemplar original

Dovada rezervarii denumiri firmei

Cazier judiciar – pentru asociati/actionarisi administratori

Cazier fiscal – pentru asociati/actionari si administratori

Specimen de semnatura – pentru administratori

Copii acte de identitate asociati/actionari si administratori

Dovada detinerii sediului social

Daca este cazul: acordul coproprietarului (autentic) si acordul vecinilor (neautentic-doar in cazul sediilor aflate in cladiri cu apartamente)

Dovada depunerii capitalului social

Taxa judiciara de timbru (34,2 Ron i-se achita la primaria in raza careia se afla egitrul comertului) si timbru judiciar(0,45 Ron)

Procura speciala autentica – in lipsa titularului

Elemente speciale

La societatile pe actiuni:

copie act identitate, cazier judiciar, specimen de semnatura si declaratie speciala pentru cenzori

dovada depunerii garantiei pentru admnistratori si cenzori

La asociati/actionari persoane juridice straine:

Hotararea organului statutar al persoanei juridice straine (tradusa si legalizata)

Certificat de bonitate emis de camera de comert sau de o banca din țara de origine

Copii traduse și legalizate de pe actul de înregistrare a firmei cu sediul în străinătate.

5.2 CAPITALURILE -SURSA DE FINANTARE A ACTIVULUI

Pasivul reprezită sursele sau resursele de finanțare a bunurilor economice. Prin componența sa delimitează clasificarea surselor de finanțare în funcție de modul de constituire (finanțare proprie,finanțare străină) și exigibilitatea lor (termenul de decontare mai mare sau mai mic de un an).

Finanțarea bunurilor economice se referă la modul de acoperire și de susținere financiară activului patrimonial. Pentru procurarea bunurilor economice, o întreprindere folosește finanțarea proprie și finanțarea străină.

Finanțarea proprie a activului este făcută direct de titularul de patrimoniu prin contribuția sa materială sub formă de capital individual (în cazul întreprinderilor individuale) sau capital social (în cazul întreprinderilor societare) și prin autofinanțare (capitalizarea beneficiului).În ceea ce privrște finanțarea străină activului, aceasta este asigurată de terțe personae în raport cu titularul de patrimoniu. Aceștia împrumută capitalurile olr sub diferite forme juridice, cum sunt creditele bancare, cumpărări de obligațiuni, credite comerciale și alte datorii în curs de decontare.

Corespunzător celor două modalități de finanțare, pasivul patrimonial se împarte în capitaluri proprii și datorii. La aceasta se adaugă pasivele sub forma provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

Exigibilitatea surselor de finanțare se referă la termenul lor de decontare. Acest termen, în cazul capitalului propriu, operează în momentul lichidarii patrimoniului cu ocazia partajului în cazul provizioanelor pe o perioadă mai mare de un an, iar pentru datorii, termenul de scadență poate fi mai mare sau mai mic decăt un exercițiu financiar. În mod corespunzător, datoriile sunt pe termen lung (pe o perioadă mai mare de un an )și pe termen scurt (până la un an).

În raport de exigibilitatea surselor de finanțare, pasivele se grupează în:

capital permanent, format din capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și datoriile pe termen lung;

datorii pe termen scurt sau curente, formate din datoriile cu termen mai mic sau egal cu un an.

CAPITALURILE PROPRII

Corespund finanțării proprii a bunurilor economice aflate în circuitul patrimoniale al întreprinderii. În mod concrete le se delimitează prin capitalul individual sau social, primele de capital, rezervele din reevaluare,rezervele întreprinderii, rezultatul reportat, subvențiile pentru investiții,provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.

În structura capitalurilor proprii, capitalul individual sau social are un caracter avansabil.El se constituie la înființarea întreprinderii, fiind o condiție a existenței și funcționării acesteia. La întreprinderile individuale, constituirea capitalului are loc pe calea aportului personal al proprietarului, iar la societățile comerciale,prin aportul în numerar și/sau natură al asociaților, după caz.

Capitalul social se diferențiază în capital subscris nevărsat(nedepus) și capital subscris vărsat (depus).

Capitalul subscris nevărsat este capitalul pe care proprietarii întreprinderii s-au angajat să-l pună la dispoziție unității patrimoniale cu ocazia înființării acesteia .

Capitalul subscris vărsat reprezintă partea din capitalul subscris care a fost, fizic, depusă de către proprietari la dispoziția unității patrimoniale.

Pe parcursul funcționării întreprinderii, capitalul se poate majora prin emisiunea de acțiuni noi, reprezentative cu aporturi în bani și/sau natură și prin operațiuni interne (încorporarea de rezerve, capitalizarea profitului exercițiului precedent, transformarea de obligațiuni în acțiuni).

Reducerea capitalului se efectuează prin rambursarea către acționari sau asociați a unei părți din acesta, atunci când societatea îl consideră prea mare în raport cu activitatea sa sau atunci când reduce investițiile dintr-un sector sau ramură de activitate. De asemenea, reducerea de capital poate avea loc prin acoperirea de pierderi suferite în exercițiile financiare anterioare.

Primele de capital corespund capitalului adițional creat prin primele de emisiune, fuziune, cele din aport în natură, fiind determinate de operațiile de creștere a capitalului prin aporturi noi sau fuziune. În cazul aporturilor noi, primele de emisiune și cele privind aportul în natură se creează ca diferență între prețul de emisiune al noilor acțiuni (mai mare) și valoarea nominală a acțiunilor (mai mică). Primele de fuziune apar în cazul fuziunii a două sau mai multe societăți și reprezintă diferența dintre valoarea contabilă a acțiunilor și valoarea nominală.

Rezervele din reevaluare reprezintă plusurile sau minusurile create prin reevaluarea oricărui activ. Cu ocazia reevaluării, valoarea acestor active crește sau se micșorează față de valoarea contabilă anterioară, creșterea fiind considerată sigură și durabilă.

De exemplu , în urma reevaluării, valoarea activelor fixe crește de la 150 Ron la 160 Ron. Diferența de 10 Ron este reprezentată ca un raport de schimb între creșterea corespunzătoare a valorii activelor imobilizate și creșterea capitalurilor proprii sub forma rezervelor din reevaluare.

Odată constituite, rezervele din reevaluare sunt menținute ațâta timp cât bunurile la care se referă nu au fost amortizate sau realizate prin vânzare.Pe măsură amortizării sau realizării bunurilor, plusvaloarea este utilizată, parțial sau total, pentru creșterea capitalului social sau transferată la rezultatul raportat, în raport cu prevederile legii.

Rezervele întreprinderii reprezintă, în principiu, profitul sau alte resurse capitalizate în mod durabil de întreprindere până la o decizie contrară a organelor competente. Deci caracteristica, de bază a rezervelor este că ele se constituie și se datorează în raport cu cotele afectate (reținute) din rezultatul exercițiului financiar sau din resurse destinate prin lege. În mod excepțional, rezervele pot fi constituite și din alte elemente componente, cum sunt rezervele din reevaluare sau primele legate de capital.

Structural rezervele se împart în: rezerve legale, rezerve statutare, rezerve pentru acțiuni proprii și alte rezerve.

Rezervele legale se constituie anual într-o anumită proporție din profitul brut (în alte țări, din profitul net) sau din primele legate de capital, fiind destinate protejării capitalului, în cazul în care exercițiul financiar se încheie cu pierderi.

Rezervele statutare sau contractuale reprezintă acele fonduri a căror constituire din profitul net este stipulată in statutul societății sau prin clauze contractuale. Ele pot avea ca scop temperarea acționarilor de a pretinde dividende în dauna altor obligatii mai mari și mai urgente ale întreprinderii privind buna ei funcționare sau alte destinații stabilite prin statut.

Rezervele pentru actiuni proprii reprezintă resursele de finanțare constituite ca echivalent al valorii acțiunilor proprii dobândite de către o societate comercială din propriul său capital social.

Prin poziția alte rezerve sunt delimitate fondurile create, de obicei, prin hotărârea adunării generale, din profitul net. Ele sunt destinate pentru finanțarea parțială sau totală a noilor investiții în imobilizari corporale, acordarea de dividende și în anii de exercițiu financiar care se incheie cu pierderi, pentru răscumpărarea propriilor acțiuni de către societate în vederea reducerii de capital.

În categoria capitalurilor proprii sunt incluse și rezultatele pozitive sau negative reportate din anii precedenți a caror repartizare sau acoperire a fost amânată de Adunarea Generală a Asociaților, precum si rezultatul net al exercițiului financiar încheiat. De remarcat că profitul net figurează ca sursa proprie de finantare pâna în momentul repartizării lui pe destinațiile stabilite prin lege sau statutul societății comerciale. Rezultatele negative se iau în calcul cu semnul minus și,în consecință, diminuează capitalul prorpriu. La întreprinderiile individuale rezultatul net este virat la capitalul individual în prima zi de deschidere a exercițiului care urmează realizarii sale.

Subvențiile pentru investiții sau subsidiile de capital sunt obținute de la buget sau de la alte întreprinderii interesate, fiind destinate achiziționarii sau creării activelor imobilizate (subvenție de echipament) sau de a finanța activitați pe termen lung (ex. prime de dezvoltare pentru întreprinderile care crează noi locuri de muncă).

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt prelevări din rezultate la timpul prezent destinate acoperirii cheltuielilor determinate de fluctuațiile privind creșterea / micșorarea ratei dobânzii, cursului valutar și a prețurilor. Fiind create în exercițiul când se constata creșterea ratelor și prețurilor prin încluderea unei cote-parți în cheltuielile entității patrimonialie, se influențeaza în mod indirect prin reducere, rezultatul obținut. În felul acesta,se creeaza temporar un avantaj fiscal pentru întreprindere. Ulterior, pe măsura revenirii asupra provizionului, când rata dobanzii, prețurile și cursurile valutare sunt în scădere,profitul crește urmând a fi impozitat.

DATORIILE SAU CAPITALUL STRAIN

Exprimă resursele sau capitalurile furnizate de terti pentru care unitatea trebuie să acorde o prestație sau un echivalent valoric. Este vorba de creditele contractate de la banci sau alte institutii financiare, imprumuturile din emisiunea de obigatiuni, precum si datoriile create in cadrul relatiilor de decontare ale unitatii patrimoniale cu alte persoane fizice si juridice.

Persoane juridice si fizice fata de care unitatea are obligatii banesti denumite generic creditori. Definit prin aceasta prisma, creditorul reprezinta persoana care in cadrul unui raport patrimonial a avansat o valoare economica si urmeaza sa primeasca un echivalent valoric sau o contraprestatie.

Datoriile, ca sursa de finantare , sunt prezente si functioneaza din momentul nasterilor obligatiilor fata de terti si pana in momentul rambursarii (in cazul creditelor) si platii lor (in cazul datoriilor generate de relatiile de decontare), dupa caz. Mai mult, toate datoriile cu termen de scadenta mai mare de un an sunt purtatoare de dobanzi. De asemenea, sunt purtatoare de dobanda creditele primite de la banca sau alte institutii financiare, chiar daca sunt pe termen scurt.

Din masa patrimoniala a datoriilor, mai semnificative sunt urmatoarele structuri: datoriile financiare, datoriile comerciale, datoriile fiscale, salariale si sociale, datoriile privind relatiile de decontare cu asociatii si creditorii diversi.

Datoriile financiare exprima creditele primite de la banca si alte institutii de credit, precum si imprumuturile din emisiunea de obligatiuni.

Creditele primite de la banca si alte institutii de credit cuprind: creditele pe termen lung si mijlociu si cele pe termen scurt, numite si credite de trezorerie.Ele sunt destinate, dupa caz, finantarii investitiilor si cheltuieilor curente privind activitatea de exploatare. Aceste credite sunt purtatoare de dobanda si garantate prin activele intreprinderii.

Imprumuturile din emisiunea de obligatiuni reprezinta resursele financiare pe termen lung asigurate prin vanzarea de titluri de credit negociabile catre public. Vanzarea se face de regula, prin intermediul unor institutii financiare, fara a fi exclusa si posibilitatea vanzarii directa catre public, chiar de catre societatea comerciala. Titularul de ptrimoniu care emite un astfel de imprumut se angajeaza sa ramburseze, la termen sau esalonat, ratele scadente si sa plateasca o dobanda sub forma cuponelor atasate titlurilor de credit.

Datoriile comerciale se creaza in cadrul relatiilor de decontare cu furnizorii pentru aprovizionari de bunuri materiale, lucrari si servicii primite. Ele se delimiteaza patrimonial sub forma furnizorilor si efectelor de platit.

Furnizorii reprezinta datoriile echivalente valorii bunurilor materiale lucrarilor si serviciilor primite de la terti.

Efectele de platit reprezinta titlurile de valoare care atesta obligatia de plata a intreprinderii in cadrul relatiilor de decontare cu furnizorii.

Datoriile fiscale, salariale si sociale cuprind, in ordine obligatiile din impozite si taxe fata de bugetul statului, salariile si alte drepturi asimilate datorate angajatiilor, obligatia privind contributia la asigurarile sociale si la fondul de somaj (protectia sociala), precum si datoriile intermediare, create in cadrul relatiilor de decontare cu angajatii prin retinerea din salariul cuvenit acestora a contributiei personalului pentru pensie suplimentara si a celei pentru fondul de somaj. Aceste contributii se retin din salarii de catre întreprindere si urmeaza sa fie decontate organelor in drept.

Datoriile fata de asociati reprezinta obligatiile fata de actionari/asociati pentru capitalul de rambursat, dividendele de plata, precum si datoriile in cadrul grupului privind fondurile puse direct sau indirect pe termen scurt la dispozitia societatii comerciale de catre intreprinderile asociate sau de catre cele cu care aceasta are relatii de participare.

Creditorii diversi cuprind toate obligatiile care prin natura lor nu se includ in categoriile prezentate mai sus. In aceasta situatie se afla datoriile privind achizitionarea titlurilor de plasament, sumele incasate si necuvenite.

Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli sunt prelevari din rezultate efectuate la inchiderea exercitiului pe seama cheltuielilor, pentru acele elemente de patrimoniu a caror realizare sau plata este probabila, ori pentru cheltuieli care devin exigibile in perioadele urmatoare. Cazurile cele mai tipice de provizione pentru riscuri si cheltuielile sunt litigiile, amenzile si penalitatiile, despagubirile, daunele si alte datorii incerte, cheltuielile legate de activitatea de service in perioada de garantie, cheltuielile cu reparatiile capitale esalonate potrivit programului pe mai multe perioade.

5.3 DEFINIȚIE, STRUCTURA PRIVIND CAPITALUL SOCIAL

Capitalul social exprimă contravaloarea bunurilor economice aduse de către întreprinzător în momentul înființării agentului economic.

Agenții economici care funcționează ca regii autonome își formează capitalul social prin alocarea unei părți din fondurile aflate la dispoziția statului.În schimb, agenții economici organizați ca societăți comerciale își constituie capitalul social rin subscriere de aport de către acționari sau asociați, în momentul înființării societății comerciale.

La societățiile comerciale pe acțiuni capitalul social este concretizat în acțiuni.În schimb, la celelalte societăți comerciale capitalul social este concretizat în părți sociale.

Subscrierea capitalului este operațiunea prin care subscriitorul declară și semnează pentru suma de de bani și valoarea bunurilor cu care se angajează să participe la constuituirea societății comerciale.

Vărsarea capitalului este operațiunea de punere la dispoziția societății a aportului în natură subscris.

Constituirea societății comerciale.Societatea comercială în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contact de societate , iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește statutul.

Contractul de societate și statultul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, sau denumit act constitutiv.

Actul constitutiv al societății în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde capitalul social subscris și cel vărsat, cu menționarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură și modul evaluării, precum și data la care se ca păstra integral capitalul social subscris.

La societățiile cu răspundere limitată se vor arăta numărul și valoarea nominală a părților sociale, precum și numărul părților sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.

Actul constitutiv al societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni va cuprinde capitalul social subscris și cel vărsat.La constituire, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acționar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.

Societatea pe acțiuni se constituie prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripție publică.

Capitalul social al societății pe acțiuni și al societății în comandită pe acțiuni nu poate fi mai mic de 90 000 Ron;

Valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 0,1 Ron;

Numărul acționarilor în societatea pe acțiuni nu poate fi mai mic de 5.

Capitalul social al unei societății cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 Ron;și se vinde în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 Ron

În societatea cu răspundere limitată, numărul asociaților nu poate fi mai mare de 50.

Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. Legea nu precizează cât anume trebuie să fie proporția aporturilor în numerar.

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă a bunurilor către societate.

Prin modificările aduse de Ordonanța de urgență nr.32/1997 legiuitorul a renunțat la stabilirea unei proporții maxime aporturilor în numerar și în natură în cazul societăților cu răspundere limitată.

În societatea cu răspundere limitată care se înființează de către un asociat unic, valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

Trebuie amintită dispoziția legii potrivit căreia societatea cu răspundere limitată care își poate începe activitatea numai după efectuarea vărsământului integral al capitalului social.

Mărirea capitalului social .Capitalul social pe acțiuni se poate mări, în principiu prin, două modalități:

emisiunea de noi acțiuni,

majorarea valorii nominale a acțiunilor existente.

Și într-un caz și în celălalt, majorarea de capital se face în schimbul unor noi aporturi și/sau natură ale acționarilor.

De asemenea, acțiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepția rezervelor legale, precum și a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanțe lichide și exigibile asupra societății, cu acțiuni ale acesteia.

Diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului social pot fi incluse în rezerve și utilizate pentru majorarea capitalului social.

Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acționarilor, în afară de cazul când este realizat prin încorporarea rezervelor , beneficiilor sau primelor de emisiune.

Hotărârea adunării extraordinare pentru mărirea capitalului social se va publica în Monitorul Oficial, acordându-se pentru exercițiul dreptului de preferință un termen de cel puțin o lună, cu începere din ziua publicării.

Mărirea capitalului social al unei societăți prin ofertă publică de valori mobiliare –subscripție publică-, definită ca atare prin Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, este supusă acestei legi.

Dacă mărirea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generală extraordinară, care a hotărât aceasta, va numi unul sau mai mulți experți pentru evaluarea acestor aporturi.

Aporturi în creanțe nu sunt admise.

Acțiunile emise pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalți acționari, în proporție cu numărul acțiunilor pe care le posedă și cu obligația ca aceștia să-și exercite dreptul lor de preferință în termenul hotărât de adunarea generală, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. După expirarea acestui termen, acțiunile vor putea fi subscrise public.

Dreptul de preferință incetează, dacă noile acțiuni reprezintă aporturi în natură.

Hotărârea adunării generale privind mărirea capitalului social are efect numai în măsura încare a fost adusă la indeplinire în termen de un an da la dată la care a fost luată.

Acțiunile emise în schimbul aporturilor în numerar vor trebui achitate, la data subscrierii, în proporție de cel puțin 30% din valoarea lor nominală și integral, în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale. În același termen vor trebui achitate emise în schimbul aporturilor în natură.

Când s-a prevăzut o primă de emisiune, aceasta trebuie integral plătită la data subscrierii.

Societatea cu răspundere limitată își va mări capitalul social, cu respectarea dispozițiilor privitoare la constituirea acestei societăți.

Reducerea capitalului social. Capitalul social poate fi redus prin:

micșorarea numărului de acțiuni sau părți sociale,

reducerea valorii nominale a acțiunilor sau părților sociale,

dobândirea proprilor acțiuni urmată de anularea lor.

De asemenea, capitalul social mai poate fi redus, atunci când reducerea nu este motivată de pierderi, prin:

scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele efectuate,

restituirea către acționari a unei cote-părți din aporturi, proporțională cu reducerea capitalullui social și calculată egal pentru fiecare acțiune sau parte socială,

alte procedee prevăuute sau neinterzise de lege.

Reducerea capitalului social va putea fi făcută numai după trecerea a două luni din ziua în care afost publicată în Monitorul Oficial.

Hotărârea va trebui să respecte minimul de capital legal, atunci când legea îl fixează, să arate motivele pentru care se face reducerea și procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.

Dispozițiile privitoare la reducerea capitalului social, prevăzute la societățile pe acțiuni, se aplică și la societățile cu răspundere limitată.

CAPITOLUL 6

PREZENTAREA S.C. „NOVELLO EC” S.A.

6.1. PREZENTAREA GENERALĂ

SC NOVELLO EC SA, cu un capital social de 2500 Ron a fost înființată în 01.03.2009 și este înmatriculată la Registrul Comerțului, cod unic CUI 003456.

Societatea are sediul în Hunedoara și are magazine proprii de desfacere atât în Hunedoara cât și în Deva și Simeria, este în proprietatea acționarilor: Gheorghe Tiberia Cornelia, Popescu Adriana, Gligor Anca, Boc Radu, Klepce Adrian.

Profilul de activitate a firmei este producerea și comercializarea produselor de patiserie.

Studiul efectuat în cadrul pieței locale privind astfel de produse a arătat că cererea este semnificativă în raport cu oferta existentă în domeniul local.

Premisa existentă a dezvoltării afacerii, constă în extinderea activității de producție prin deschiderea mai multor puncte de lucru, achiziționării de mașini și utilaje deschiderea de puncte de comerciale.

Societatea face parte pentru început din categoria unităților mijlocii cu până la 50 angajați existând pe viitor premisa extinderii numărului de personal în paralel cu extinderea activitații economice.

Societatea își începe activitatea fără credite bancare sau alte împrumuturi și datorii asimilate,capitalul investit fiind în totalitate capital propriu al acționarilor și speră să obțină în cel mai scurt timp un venit care să corespundă previziunilor sale economice.

OBIECTIVE :

Pentru primul an de activitate firma iși propune:

crearea unor relații cu clienții cât mai favorabile atât pentru firmă cât și pentru aceștia, prin deservirea promtă a lor, prin acordarea unor facilități de plată și de transport a mărfurilor ;

asigurarea unei clientele fidele firmei ;

crearea altor magazine proprii de desfacere a produselor;

atingerea unei cifre de afaceri de cca 20.000 Ron,pe anul 2010

Obiectivul principal al societății este maximizarea profitului, creșterea volumului de producție și desfacere a cifrei de afacere și a eficienței investiției.

6.2.MEDIUL EXTERN AL FIRMEI

Mediul extern al firmei apare alcătuit dintr-o rețea de variabile exogene cărora întreprinderea le opune propriile sale resurse umane, materiale și financiare, respectiv un set de variabile endogene.

Firma se confruntă cu un mediu instabil caracterizat prin frecvente modificări în majoritatea

componentelor ale care reprezintă în perioada actuală tipul obișnuit de mediu cu care se confruntă întreprinderile din aproape toate sectoarele de activitate.

Confruntarea cu un astfel de mediu solicită o atitudine prospectivă, descifrarea direcției și cotei schimbărilor, creșterea capacității de adaptare la schimbări a întreprinderii.

6.2.1.MICROMEDIUL FIRMEI

Componentele mediului extern cu care întreprinderea intră în relații directe permanente și puternice dictate de necesitatea atingerii obiectivelor sale prezente și de perspectivă, formează micromediul întreprinderii.

a)Furnizorii de mărfuri

Activitatea de producție necesită materii prime ca:făină, ouă, lapte, margarină, unt, ulei, gem de patiserie, amelioratori, energie electrică, apa. Dintre cei mai semnificativi furnizori sunt:SC. Romgaz SA, SC. Electrica SA, SC. Alex SA, SC. Boromir SA, SC Mărgăritar SA.Orientarea în general spre furnizori locali de materie primă reprezintă o reducere a cheltuielilor de transport.

Pe lângă furnizorii de materii prime, firma mai arwe nevoie de materiale pentru ambalat-pungi, plase, caserole-studiul pieței a demonstrat existența pe plan local a unei societăți care să satisfacă deocamdată cerințele și necesarul firmei de materiale pentru ambalat produse.

b)Prestatorii de servicii

Firma asigură transportul produselor, dispunând de șase mașini din care două dotate cu camere frigorifice.

Ca și prestatori de servicii bancare, firma se folosește de servicile Băncii Comerciale Române și Băncii Române de Dezvoltare, cu aceștia întâlnindu-se pe piața financiară.

c)Furnizorii forței de muncă

În vederea extinderii activității, pentru realizarea obiectivelor stabilite, firma trebuie să angajeze personal recrutat în special din absolvenții unitățiilor de învățământ cu profil pentru activitatea respectivă, din oficiile de muncă, precum și persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

d)Clienții

Clienții se împart în două categorii:

clienți direcți, formați din comercianțiide aceste produse, destinatarii de magazine de desfacere, care oferă produsele cumpărătorilor- persoane fizice-care sunt consumatorii produselor noastre

clienți insirecți, care sunt cei mai importanți pentru firmă deoarece în calitate de consumatori apreciază produsele din punct de vedere calitativ și valoric(dacă prețul este pe măsură și invers).

Clienții reprezintă cea mai importantă componentă a micromediului întreprinderii astfel că trebuie să li se acorde o atenție deosebită, deoarece cu ajutorul lor firma își poate realiza obiectivele.

Putem aminti trei orientări principale pe care se bazează firma:

orientarea spre clienți, care înseamnă pentru orice întreprindere identificarea segmentului de persoană, pentru asigurarea cererii pieței într-un mod eficient pentru firmă;

orientarea spre obiectivele întreprinderii, care completează orientarea spre clienți;

atingerea unui anumit nivel de profit.

e)Produsele

Activitatea de producție a firmei SC ”NOVELLO EC” SA este concretizată în producția produselor de patiserie de mai multe tipuri .Produsele vor fi livrate ambalate în pungi, în caserole cât și la bucată.

Pungile folosite la ambalat vor fi comandate în prealabil unor societăți specializate în producerea acestora. Pe ele vor fi inscripționate denumirea firmei, adresa,tipul de produse, cantitatea și eventualele produse oferite pe piață.

Parametrii produselor :

preț cât mai scazut în raport cu o calitate cât mai înaltă,

venituri cât mai mari pentru a putea acoperii cheltuielile făcute pentru realizarea produselor finite și realizarea unui profit al firmei.

Toate produsele vor fi oferite consumatorilor prin intermediul distribuitorilor direcți ai firmei.Contractele încheiate cu aceștia vor avea o clauză prin care se va urmării permanent distribuirea efectivă a produselor, precum și respectarea de către aceștia a tuturor clauzelor contractuale.

Segmentul de piață

Produsele noastre se vor adresa tuturor categoriilor de vârstă, tuturor claselor sociale. Deoarece segmentul de piață este destul de mare, mizăm ca din aceștia doar 45 % să reprezinte consumatori pentru unul din produsele noastre, 10% ar fi non consumatori de aceste produse, ca urmare ar trebui să să ne bazăm pe numărul celor cu preferință pentru produsele noastre.

Concurență

Firma nu întâmpină deocamdată o concurență mare,pe piața locală existând puține firme cu acest profil de activitate, motiv pentru care vom urmării dezvoltarea și accelerarea producției, pentru o penetrare cât mai rapidă și eficientă a pieței, atât locale cât și naționale. Putem spune că există o concurență doar din partea firmelor de stat, dar care nu prezintă de fapt un pericol pentru noi,datorită situațiilor economice instabile în care se află.

Firma speră într-o ascensiune rapidă și o extindere cât mai mare de puncte de desfacere,bazându-se pe calitatea produselor oferite la prețuri accesibile și chiar avantajoase pentru consumatori.

6.2.2.MACROMEDIUL FIRMEI

Asamblul factorilor care acționează indirect pe termen lung și cu intensitate mai slabă asupra activității întreprinderii formează macromediul acesteia.

Mediul demografic :

Populația aflată în zona de activitate a firmei este în număr de aproximativ 100000 persoane, zona aparținând mediului urban.

El interesează întreprinderea cel puțin ca sursă de alimentare cu forța de muncă necesară, totodată reprezentând și unul din factorii formartivi ai cererii de mărfuri.

Mediul economic

Analizat în strânsă corelație cu mediul domografic oferă elementele necesare pentru omai corectă evaluare a potențialului de piață,pe care poate conta firma.

Mediul tehnologic

Este constuit din componentele de care se folosește firma la un moment dat. Mediul tehnologic reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale macromediului firmei, evoluția sa concretizându-se prin investiții și inovații, mărimea și orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării,”explozia produselor noi”,perfecționarea produselor tradiționale,reglementări privind eliminarea tehnologiilor poluate.

Mediul cultural

Contribuie la exprimarea exigenței pe anumite piețe, ceea ce condiționează atât felul produselor și maniera distribuirii lor cât și conținutul și forma comunicațiilor firmei cu piața.Impactul asupra mediului cultural asupra activității firmei este determinată de: valorile culturale fundamentale ce rezistă în timp, fiecare cultură fiind compusă din culturi secundare.

Mediul instituțional și politic

Este reprezentat de ansamblul reglementărilor de natura juridică precum și de comjunctura politică prin care este vizată direct sau indirect activitatea de piață a firmei.

Mediul natural

Proiectarea și desfășurarea activității economice are la bază consumul de materii prime și servicii. Marcarea activității firmei poate fi influiențată de mediul natural prin: criza materiilor prime ( făină), creșterea consumului energiei.

6.3 MEDIUL INTERN AL FIRMEI

Este alcătuit din totalitatea elementelor ce asigură realizarea obiectului de activitate al acesteia, care exprimă fizic resursele de care dispune întreprinderea,materiale,financiare și umane.

Firma dispune de un bogat vad comercial deoarece terenul de amplasare a clădirii firmei se află într-o zonă centrală.Clădirea care asigură o parte a suportului fizic de desfășurare a proceselor economice cuprinde: un depozit, un spațiu de vânzare, un spațiu de producție și un spațiu administrativ. Totodată în patrimoniul SC ”NOVELLO EC”SA mai există și trei magazine proprii de desfacere.

a)Organizarea și conducerea

Firma este condusă de Gheorghe Teodora Cornelia, Popescu Adriana, Gligor Anca, Boc Radu, Klepce Adrian.Gheorghe Teodora Cornelia este și administratorul societății. Aceștia se vor ocupa în mod direct de problemele de producție ,aprovizionare și desfacere, vor încheia contractele, vor angaja personal și vor stabili salariile.

b)Procesul de producție

Pentru desfășurarea activității de producție, firma are nevoie de următoarele mijloace fixe:

2 mașini de ambalat,

3 mese de lucru,

2 camere frigorifice,

2 frigidere,

6 malaxoare.

3 cuptoare.

Obiectele de inventar necesare sunt:lădițe de depozitare speciale pentru păstrarea în cele mai bune condiții ale produselor.

Activitatea de producție se va desfășura în spațiul din Hunedoara Str. Crișului nr.15, unde se află și biroul administrativ al firmei. Spațiul se află în proprietatea acționarilor, astfel firma nu va plăti nici un fel de chirie.Activitatea de comercializare se va desfașura prin cele trei magazine proprii de desfacere dar și prin realizarea unor legături cu diverși colaboratori.

Firma elaborează un plan de producție pe baza planului de vânzări stabilit în funcție de previziunea vânzărilor.Din punct de vedere al incărcării capacitaților și din cel al costurilor de producție, cel mai convenabil plan de vânzare este cel care asigură o producție lunară constantă cu intrări de materii prime,materiale, combustibili, piese de schimb,care trebuie asigurate, personalul și fondurile necesare desfășurării activității

.

c)Relațiile de piață ale întreprinderii

Relațiile de piață a întreprinderii au drept obiect vânzarea, cumpărarea de mărfuri și servicii, împrumuturi de capital și angajarea forței de muncă.

Aceste relații ale întreprinderii, vizează toate cele trei componente ale pieței:

piața mărfurilor, unde întreprinderea apare în dublă ipostază de cumpărător și vânzător,

piața financiar-bancară în care întreprinderea apare în calitate de solicitant sau ofertant,

piața forței de muncă, necesară organizării și desfășurării activității.

Obiectul relațiilor

Relațiile de vânzare iau mai multe forme:livrare de mărfuri, achiziționare de mărfuri, prestări servicii, închirieri, împrumuturi.

Forma care îmbracă relațiile de vânzare-cumpărare în procesul constituirii și desfășurării lor sunt relații contractuale, Relațiile contractuale au drept istrument principal contractul, la care se adaugă o serie de activități legate de derularea acestuia: facturarea, livrărea, transportul, recepția, decontarea.

Profilul agenților de piață duce la următoarele relații cu furnizorii și prestatorii de servicii (de cumpărare) cu beneficiarii (de vânzare) precum și cu instituții și organisme de stat.

d)Relațiile preferențiale

Firma oferă premii de fidelitate, care se adresează unei clientele bine precizate, clienții care cumpără în valoare de peste 300000 lei.Trebuie precizat că societatea dispune de o bază de date foarte complexă în ceea ce privește clientela firmei.

Firma de asemenea utilizează strategii de utilizează stretegii pentru câștigarea fidelității clienților, concretizată prin punerea în aplicare a unor programe de marketing.

e)Piața întreprinderii

Piața reprezintă terenul valorificării activității, unui cerc larg și eterogen de întreprinderi.

Prin activitatea desfățșurată întreprinderea va căzta să-ț-și mențină sau chiar să-și îmbunătățească poziția deținută, la un moment dat.

Firma își desfășoară activitatea atât într-o piață urbană cât și pe piața rurală, pe această piață cererea este considerabilă.

f)Personalul

Activitatea necesită momentan un colectiv format din 50 angajați, din care :

5 directori (general, economic, producție, resurse umane, marketing),

3 contabili,

10 muncitori calificați în meseria de cofetar-bucătar,

6 vânzatoare,

3 îngrijitoare,

2 casier,

3 secretare,

4 șoferi,

3 gestionari,

5 agenți economici,

2 responsabili la relațiile cu clienții,

3 prospectori de piață,

1 muncitor cu întreținerea utilajelor.

Remunerarea personalului se face astfel:

directorii vor avea un salariu brut de 1200 Ron

muncitorii calificați vor avea un salariu brut de 800 Ron

contabilii vor avea un salariu brut de 900 Ron

casierii vor avea un salariu brut de 600 Ron

șoferii vor avea un salariu brut de 500 Ron

secretarele vor avea un salariu brut de 700 Ron

magazionerii vor avea un salariu brut de 500 Ron

responsabilii vor avea un salariu brut de 800 Ron

prospectorii vor avea un salariu brut de 500 Ron

agenții economici vor avea un salariu brut de în funcție de vânzări

îngrijitoarele vor avea un salariu brut de 400 Ron

muncitorul cu întreținerea utilajelor va avea un salariu brut de 800 Ron

Structura personalului în județul Hunedoara este următoarea:

După cum reiese din diagramal de mai sus conducerea, prin care înțelegem managementul superior și inferior reprezintă 14% din totalul angajațiilor, personalul TESA 32%, iar muncitorii reprezintă 54%.

În ceea ce privește TESA 50% au studii superioare, din muncitori doar un procent de 6% sunt necalificați, restul de 94% având diverse calificări.

În ceea ce privește structura pe vârste a personalului este următoarea :

Se poate concluziona că salariații societății comerciale este o populație tânără cu până la 29 ani, dornică de afirmare dar și perfecționare în câmpul muncii.

După cum reiese din diagram de mai sus personalul cuprins între 18 – 29 ani reprezintă 48% din totalul angajațiilor , personalul cuprins între 30 – 39 ani reprezintă 28%, personalul cuprins între 40 – 49 de ani reprezintă 14%, personalul cuprins între 50 – 59 ani reprezintă 10%.

Se poate concluziona că salariații societății comerciale sunt o populație tânără cu până la 29 ani, dornică de afirmare dar și perfecționare în câmpul muncii.

g)Necesarul de finanțare

Pentru investiți necesarul de finanțare se ridică la cca. 80.000 Ron.

Pentru activitatea curentă primul ciclu de activitate cuprinde: 5 zile perioadă în care are loc producția, 1 zi pentru ambalarea produselor, 1 zi pentru transportul spre clienți.

Pentru acoperirea celor 5 zile este este nevoie de cca. 15.000 Ron în care intră costul materiilor prime, materialelor de ambalat, salariile angajațiilort, cheltuieli de tramsport.

Ca urmare necesarul se cifrează la cca.95.000, din care 2500 Ron ,este capitalul social, 92500 Ron sunt fonduri ale acționarilor.

h)Strategia de marketing

În elaborarea strategiei de marketing, trebuie să avem în vedere principalele caracteristici ale produselor firmei noastre care ne conferă un avantaj. Acest avantaj constă în calitatea acestora precum și în prețurile cât mai scăzute pe care le practicăm.

O strategie importantă pe care firma a ales-o este aceea de a vorbi mai mult de potențialii clienți decât de produsele noastre.Cu alte cuvinte noi „trebuie să gândim în felul cum o fac clienții noștri.”

În ponderea unor produse, unul din cele mai importante lucruri îl reprezintă prețurile practicate. Putem spune că stabilitatea prețurilor produselor este o problemă vitală, deoarece determină competitivitatea, poziția întreprinderii pe piață, raportul cu firmele concurente.

Prețul corespunde imaginii pe care firma urmărește să și-o creeue pe piață. La fel ca toate celelalte firme, și firma noastră își stabilește prețurile produselor pe baza costurilor, care include cheltuielile aferente fabricării produselir, distribuției, vânzării.

Firma va adopta diferite acțiuni promoționale, ce se vor desfășura în cadrul vânzării unui produs.Strategia promoțională, adoptată de firmă este una de atragere, orientată spre cerere prin care încercăm crearea cererii pe piață printr-o publicitate susținută în mediile locale și prin vânzări promoționale.

Distribuția produselor se va face în principal prin distibuitorii contactați de noi la diferite târguri și expoziții.

Canalul de distribuție va avea forma: producător -distribuitor regional-comerciant cu ridicata-comerciant cu amănuntul-consumator.

Modalitatea de distribuție strâns legată de canalele de selectare va fi una intensivă. Distribuția fizică, cunoscută și sub numele de management logistic, include stabilirea echipamentului necesar livrării propriu-zise, precizarea tipului de depozite folosite, alegerea sistemelor de livrare și control și un cost minim al operațiunilor de livrare.

3.4 ORGANIGRAMA FIRMEI S.C. „NOVELLO EC”S.A.

CAPITOLUL 7

EVIDENTA CONTABILA A CAPITALULUI SOCIAL

7.1. SISTEMUL DE CONTURI UTILIZAT PENTRU EVIDENTA CONTABILĂ

CLASA 1-CONTURI DE CAPITALURI

GRUPA 10. CAPITAL ȘI REZERVE

101 Capital

1011 Capital subscris nevărsat

1012 Capital subscris vărsat

1015 Patrimoniul regiei

1016 Patrimoniul public

104 Prime legate de capital

1041 Prime de emisiune

1042 Prime de fuziune

1043 Prime de aport

1044 Prime de conversie a obligatiunilor in actiuni

105 Rezerve din reevaluare

106 Rezerve

1061 Rezerve legale

1062 Rezerve pentru actiuni proprii

1063 Rezerve statutare sau contractuale

1068 Alte rezerve

GRUPA 11. REZULTATUL REPORTAT

117 Rezultatul reportat

GRUPA 12. REZULTATUL EXERCITIULUI

121Profit si pierdere

129 Repartizarea profitului

GRUPA 13. SUBVENTII PENTRU INVESTITII

Subventii pentru investitii

GRUPA 15. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI

Provizioane pentru riscuri si cheltuieli

Provizioane pentru litigii

Provizioane pentru garantii acordate clientilor

Alte provizioane pentru riscuri si cheltuieli

7.2 NORME METOLOGICE DE UTILIZARE A CONTURILOR

CONTUL 101”CAPITAL”

Cu ajutorul acestui cont se ține evidența capitalului subscris și vărsat în natură și/sau în numerar de către acționarii sau asociații unei societăți, precum și majorării sau reducerii capitalului potrivit legii. Contabilitatea analitică a capitalului se ține pe acționari sau asociați evidențiindu-se numărul și valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale subscrise sau vărsate.

Contul 101 “Capital” este un cont de pasiv.

Soldul contului reprezintă capitalul subscris, vărsat/nevărsat.

Corespondentele acestui cont sunt următoarele:

CONTUL 101 “CAPITAL “

DEBIT CREDIT

CONTUL 104 “PRIME LEGATE DE CAPITAL”

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta primelor de emisiune, de fuzine, de aport si de conversie a obligatiunilor in actiuni.

Contul 104 “Prime legate de capital “ este un cont de pasiv.

Soldul contului reprezinta primele de capital netransferate la capital sau la rezerve.

Corespondentele acestui cont sunt urmatoarele:

CONTUL 104 “PRIMELE LEGATE DE CAPITAL “

DEBIT CREDIT

CONTUL 105 “REZERVE DIN REEVALUARE”

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta rezervelor din reevaluarea imobilizarilor corporale si a altor reevaluari efectuate potrivit legii.

Contul 105 “rezerve din reevaluare” este un cont de pasiv.

Soldul creditor al contului reprezinta rezerva din reevaluarea imobilizarilor corporale.

Corespondentele acestui cont sunt urmatoarele:

CONTUL 105 “REZERVE DIN REEVALUARE”

DEBIT CREDIT

CONTUL 106 “REZERVE”

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta rezervelor constituite.

Contabilitatea rezervelor se tine pe categorii de rezerve: rezerve legale,rezerve pentru actiuni proprii,rezerve statutare sau contractuale si alte rezerve.

Contul 106 “Rezerve” este un cont de pasiv.

Soldul contului reprezinta rezervele existente si neutilizate.

Corespondentele acestui cont sunt următoarele:

CONTUL 106 “REZERVE”

DEBIT CREDIT

GRUPA 11” REZULTATUL REPORTAT “

CONTUL 117 “REZULTATUL REPORTAT

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta rezultatului sau partii din rezultatul exercitiului a caror repartizare a fost amanata de adunarea generala a actionarilor sau asociatiilor.

Contul 117 “ Rezultatul reportat “ este un cont bifunctional.

Soldul debitor al contului reprezinta pierderea neacoperita , iar soldul creditor, profitul nerepartizat.

Corespondentele acestui cont sunt următoarele:

CONTUL 117 “REZULTATUL REPORTAT”

DEBIT CREDIT

GRUPA 12 “REZULTATUL EXERCITIULUI “

CONTUL 121 “PROFIT SI PIERDERE “

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta profitului sau pierderile realizate in cursul exercitiului.

Contul 121 “Profit si pierdere “ este un cont bifunctional.

Soldul creditor al contului reprezinta profitul realizat , daca veniturile depasesc cheltuielile, iar soldul debitor , pierderea realizata , daca cheltuielile depasesc veniturile.

Corespondentele acestui cont sunt urmatoarele:

CONTUL 121 “PROFIT SI PIERDERE”

DEBIT CREDIT

CONTUL 129 “REPARTIZAREA PROFITULUI”

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta repartizarii profitului realizat in anul curent.

Contabilitatea analitica se tine pe destinatiile profitului, stabilite potrivit legii.

Contul 129 “Repartizarea profitului “ este un cont de activ.

Soldul contului reprezinta profitul repartizat aferent anului in curs.

Corespondentele acestui cont sunt urmatoarele:

CONTUL 129 “REPARTTIZAREA PROFITULUI”

DEBIT CREDIT

CONTUL 131 “SUBVENTII PENTRU INVESTITII”

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta subventiilor guvernamentale si a altor resurse primite pentru finantarea investitiilor, precum si a imobilizarilor primite cu titlu gratuit.

Contul 131 “Subventii pentru investitii” este un cont de pasiv.

Soldul contului reprezinta subventiile pentru investitii nevirate la rezultatul exercitiului.

Corespondentele acestui cont sunt urmatoarele :

CONTUL 131“SUBVENTII PENTRU INVESTITII”

DEBIT CREDIT

GRUPA 15 « PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI «

CONTUL 151 « PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI »

Cu ajutorul acestui cont se tine evidenta provizioanelor pentru litigii,garantii acordate clientilor , precum si pentru alte riscuri si cheltuieli.

Contul 151 « Provizioane pentru riscuri si cheltuieli «  este un cont de pasiv.

Soldul contului reprezinta provizioanele pentru riscuri si cheltuieli constituite.

Corespondenta acestui cont este urmatoarea :

CONTUL 151 “PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI”

DEBIT CREDIT

7.3 CONTABILITATEA CAPITALULUI SOCIAL

În structura capitalurilor proprii, capitalul social are un carácter avansabil fiind constituit la infiintarea intreprinderii societare, prin aportul in natura si /sau in numerar al proprietarilor sau asociatiilor si dezvoltat ulterior prin capitalizarea profitului si aporturi noi in bani si / sau in natura.Existenta sa se identifica in timp cu existenta si functionarea intreprinderii.

Pe parcursul functionarii intreprinderii, capitalul social se poate diminua prin rambursari catre proprietari, iar in unele cazuri prin acoperirea pierderilor.

In constituirea si mentinerea capitalului social se disting in plan financiar 2 etape, respectiv:

subscrierea integrala a capitalului social adica angajarea asociatilor si actionarilor de a aporta in natura si / sau numerar la formarea capitalului social.

varsarea sau eliberarea capitalului social prin depunerea aportului promis astfel:

aportul in numerar se depune in conturi deschise la unitatile bancare;

aportul in natura prin depunerea directa a bunurilor la intreprinderea constituita.

Corespunzator celor 2 etape, capitalul social se imparte in capital subscris nevarsat si capital subscris varsat .

In contabilitate capitalul social este delimitat si inregistrat prin intermediul actiunilor si partilor sociale ca fractiuni de capital cu valoare egala (valoare nominala). Capitalul social este egal cu numarul de actiuni sau parti sociale x valoarea nominala.

Capitalul social este divizat in actiuni sau părți sociale, in raport de natura juridica si economico-financiara a societatilor comerciale.

Actiunea reprezinta o fractiune a capitalului societatilor in comandita pe actiuni,fractiune care este in mod necesar un titlu de valoare,de valoare egala .Din punct de vedere juridic actiunea este insemnul prin care dreptul actionarului este incorporat,adica un titlu de credit constatator al drepturilor si obligatiilor care decurg din calitatea de actionar.

Asa cum prevede Legea nr .31/1991 privind societatile comerciale,republicata in M.Of.nr.33/1998,actiunile se impart in actiuni la purtator si actiuni nominative.

Actiunile la purtator se caracterizeaza prin acelea ca ele au posibilitatea de a circula, in schimb pentru actiunile nominative ,chiar daca capitalul a fost varsat in intregime,circulatia este supusa unor formalitati de inregistrare in registrul actionarilor tinut la sediul societatii.

Capitalul social al societatii comerciale,altele decat pe actiuni,se imparte in parti sociale de valoare egala.

Fata de terti,partile sociale un pot fi concesionate, numai daca o asemenea operatie a fost permisa prin contractul de societate.De asemenea, ele pot fi concesionate pe baza deciziei generale a asociatilor, adoptata in unanimitate.Intre asociati, partile sociale sunt transferabile fara nici o limitare sau aprobare.

Pe parcursul functionarii intreprinderii, capitalul social se poate majora prin emisiunea de noi actiuni si prin operatii interne(incorporarea rezervelor ce depasesclimitele stabilite,cotele-parti din profit repartizate la capital,transformarea de obligatiuni in actiuni)

De asemenea, capitalul se poate micsora prin retragerea actiunilor sau partilor sociale,diminuarea valorii nominale a actiunilor ,rascumpararea actiunilor si anularea acestora,acoperirea unor pierderi din anii precedenti si prin alte operatii potrivit legii.

Reglementari specifice

Constituirea societatii comerciale. societatea comerciala in nume colectiv sau in comandita simpla se constitue prin contract de societate si statut.

Societatea cu raspundere limitata se poate constitui si prin actul de vointa al unei singure persoane.In acest caz se intocmeste numai statutul.

Contractul de societate si statutul pot fi incheiate sub forma unui inscris unic, denumit act constitutiv.

Actul constitutiv al societatii in nume colectiv,in comandita simpla sau cu raspundere limitata va cuprinde capitalul social subscris si cel varsat,cu mentionarea aportului fiecarui asociat ,in numerar sau in natura si modul evaluarii,precum si data la care se va varsa integral capitalul social subscris.

La societatile cu raspundere limitata se vor preciza numarul si valoarea nominala a partilor sociale, precum si numarul partilor sociale atribuite fiecarui asociat pentru aportul sau.

Actul constitutiv al societatii pe actiuni sau, in comandita pe actiuni va cuprinde capitalul social subscris si cel varsat.La constituire, capitalul social subscris, varsat de fiecare actionar,un va putea fi mai mic de 30 % din cel subscris, daca prin lege un se prevede altfel.Restul de capital social va trebui varsat in termen de 12 luni de la inmatriculare.

Societatile comerciale pe actiuni se pot constitui si prin subscriptie publica, daca intregul capital social a fost subscris di fiecare acceptant a varsat in numerar jumatate din valoarea actiunilor subscrise la CEC ori la una dintre unitatile acestora.Restul din capitalul social subscris va trebui varsat in termen de 12 luni de la inmatriculare.Actiunile ce reprezinta aporturi in natura vor trebui acoperite integral.Daca subscrierile publice depasesc capitalul social prevazut in prospectul de emisiune sau sunt mai mici decat acesta, fondatorii sunt obligati sa supuna aprobarii adunarii constitutive majorarea sau, dupa caz, reducerea capitalului social la nivelulu subscriptiei.

Capitalul social al societatii pe actiuni si al societatii in comandita pe actiuni un poate fi mai mic de 2.500 Ron.

Valoarea nominala a unei actiuni un va putea fi mai mica de 0,1 Ron.

Numarul actionarilor in societatea pe actiuni un poate fi mai mic de 5.

Capitalul social al unei societati cu raspundere limitata nu poate fi mai mic de 200 Ron si se divide in parti sociale egale,care nu pot fi mai mici de 10 Ron.

In societatea cu raspundere limitata, numarul asociatilor nu poate fi mai mare de 50.

Aporturile in numerar sunt obligatorii la constituirea oricarei forme de societati.Legea nu precizeza cat anume trebuie sa fie proportia aporturilor in numerar.

Aporturile in natura sunt admise la toate formele de societate.Aceste aporturi se realizeaza prin transferarea drepturilor corespunzatoare si prin predarea efectiva a bunurilor catre societate.

Prin modificarile aduse de Ordonanta de urgenta nr.32/1997 legiuitorul a renuntat la stabilirea unei proportii maxime a aporturilor in numerar si in natura in cazul societatilor cu raspundere limitata.

In socieatatea cu raspundere limitata care se infiinteaza de catre un asociat unic,valoarea aportului in natura va fi stabilita pe baza unei expertize de specialitate.

Trebuie amintita dispozitia legii potrivit careia societatea cu raspundere limitata isi poate incepe activitatea numai dupa efectuarea varsamantului integral al capitalului social.

Incalcarea acestei dispozitii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda.

Sub aspect fiscal, “orice majorare a capitalului prin incorporarea rezervelor, precum si a profituriolr, cu exceptia rezervelor legale si a diferentelor favorabile din reevaluarea patrimoniului, se impoziteaza cu o cota de 5 % “(O.U.G.217/1999.aprobata si modificata prin Legea nr.189/2001, M.OF.nr196/2001)

Evaluarea curenta a capitalului social

In principiu ,capitalurile se evalueaza si inregistreaza in contabilitate la valoarea nominala. Astfel, pentru capitalul social , o asemenea valoare este indicata pe actiunile si partile sociale, in calitatea lor de titlu de valoare.

Evaluarea capitalului social la valoarea nominala impune calcularea si evidentierea distincta a primelor de capital(prime de emisiune,fuziune si de aport).

Întrucât acțiunile prin care este reprezentat capitalul propriu, sunt titluri de valoare negociabile, in sistemul de gestiune financiara a intreprinderii, valorii nominale i se asociaza si alte categorii de valori cum sunt: valoarea de piata, valoarea de rentabilitate(valoarea financiara,de randament) si valoarea patrimoniala(valoarea matematica contabila si valoarea matematica intrinseca).

a)Valoarea de piata este o valoare de cumparare –vanzare a actiunilor stabilita,de regula, prin negociere la bursa de valori pe baza raportului dintre cerere si oferta, raport numit cotatie.

In mod concret , pretul de piata al unei actiuni este determinat de dividendele asteptate de actionari; stabilitatea financiara a intreprinderii; situatia activului industrial al intreprinderii;situatia generala a pietii de capital si in limita ratei dobanzii in acel moment asupra pietei financiar bancare.

Cand rata dobanzii este ridicata, societatile pe actiuni reprezinta un risc mai mare pentru investitori, deoarece ei vor prefera investitiile temporare sub forma depunerilor la banca si a titlurilor de plasament. De asemenea , daca se cere un pret pera mare, intreprinderea un va gasi un garant si nici investitori doritori sa cumpere actiuni.

In stransa legatura cu valoarea de piata si valoarea nominala a actiunilor este pretul de emisiune sau cursul de actiune care trebuie platit de catre toate persoanele care subscriu actiunile in momentul emiterii lor.

b)Valoarea de rentabilitate este o valoare bazata pe rezultatul intreprinderii. Ea poate fi financiara si de randament.

Valoarea financiara VF exprima echivalentul corespunzator capitalizarii dividendului anual pe o actiune la o rata medie a dobanzii pe piata sau ea corespunde sumei totale care plasata la o dobanda sigura , va produce un avantaj egal cu veniturile titlurilor.

Dividendul distribuit pe o actiune

VF=

Rata medie a dobânzii pe piață

Exemplu: daca pentru o actiune s-a primit un dividend de 0,1 Ron, iar rata medie a dobanzii este de 50 %,

0,1

VF=

50/100

VF= 0,2 Ron

Se precizeaza ca rata dobanzii este cea corespunzatoare titlurilor de valoare cu venituri fixe(obligatiuni)majorate in functie de riscurile in curs (riscuri care sunt nesemnificative, în principiu pentru o acțiune). În ceea ce privește dividendul luat în calcul, este cel distribuit în cursul ultimelor cinci exerciți

Valoarea de randament VR este valoarea corespunzătoare profirului net pe o acțiune care se poate capitaliza în cursul unui exercițiu financiar, la rata medie a dobânzii de piață.

Venitul titlurilor este egal cu dividendele distribuite plus cota parte unitară din profit încorporată în rezerve.

Dividendul pe acțiune + Cota parte de profit încorporată în

rezerve

VR = ――――――――――――――――――――――――――――――――――――――――

Rata medie a dobânzii de piață

Exemplu: Dividendul pentru o acțiune este de 0,1 Ron, parte din profit atașată la titluri și încorporată în rezerve este de 0,02 Ron iar rata dobânzii este de 50%.

0,1 + 0,02

VR= = 0,24 Ron

50/100

Valoarea patrimonială constă în calculul valorii titlurilor pornind de la situația patrimonială evidențiată în bilanț. În acest sens, se disting valoarea matematică contabilă, valoarea matematică intrisecă și valoarea de lichidare.

Exemplu: Întreprinderea “Novello EC” S.A. are o structură a capitalurilor de forma:

Capital social ………………………………………….12.000 Ron

Rezerve (+)……………………………………………..2.460 Ron

Active fictive (-)………………………………………60 Ron

Activul net contabil………………………………….14.400 Ron

Numărul de acțiuni…………………………………..120.000 titluri

Valoarea contabilă a unei acțiuni = 14.400/120.000 = 0,12 Ron/acțiune

Valoarea matematică-contabilă a titlurilor sau valoarea bilanțieră este egală cu situația contabilă netă sau activul net contabil reportată la numărul de titluri.

Relația de calcul a activului net contabil (ANC) este de forma:

sau

În componența activelor fictive sunt incluse următoarele structuri: cheltuielile de constituire a societății inclusiv cele cu emisiunea de acțiuni, activele de regulareizare și asimilate și primele privind rambursarea obligațiunilor.

Valoarea matematică –intrisecă a titlurilor se calculează împărțind activul net intrisec la numărul de acțiuni.

La rândul său activul net intrisec se calculează pe baza relației:

Dacă valoarea matematică a unei acțiuni se compară cu valoarea de piață, relația dintre cele două constituie un indicator al încrederii pe care investitorii o au la capacitatea managerială a firmei. Astfel, în cazul în care valoarea de piață este mai mare decât valoarea contabilă, afacerile merg bine. În situația inversă, afacerile un merg bine.

Valoarea de lichidare a titlurilor sau valoarea casată este cea care rezultă din vânzarea forțată a întreprinderii într-un interval limitat.

CONTABILITATEA CONSTITUIRII CAPITALULUI SOCIAL

Actul de constituire a capitalului social se identifică în plan economico-financiar cu înființarea întreprinderilor societare. În acest scop trebuie să fie îndeplinite anumite condiții stabilite prin legislația economico-financiară, prin statut și contract de societate. Pentru contabilitate prezintă interes problema subscrierii capitalului și a aportului fizic și/sau în bani, după caz.

Exemple de utilizare a conturilor menționate:

1. Pentru formarea capitalului unei societăți noi în sumă de 80.000 Ron, un număr de 100 persoane subscriu să cumpere cele 8.000 de acțiuni emise, cu valoarea nominală de 10 Ron .

80.000 456 = 1011 80.000

„Decontări cu acționarii/asociații „Capitalul subscris nevărsat”

privind capitalul”

2. Se aduce ca aport în natură o clădire evaluată la valoarea de 40.000 Ron, teren evaluat la 20.000 Ron și un mijloc de transport auto în valoare de 18.000 Ron; iar restul se depune la caserie în numerar.

% = 456 80.000

40.000 212 „ Decontări cu acționarii/asociații

„Construcții” privind capitalulu social”

20.000 2111

„Terenuri”

18.000 2132

„Mijloace de transport”

2000 5311

„Casa în lei”

3.Se înregistrează trecerea capitalului din categoria „Capital subscris nevărsat” la categoria „Capital subscris vărsat”.

80.000 1011 = 1012 80.000

„Capitalul subscris nevărsat” „Capital subscris vărsat”

7.4. CONTABILITATEA MAJORARII CAPITALULUI SOCIAL

7.4.1 CONTABILITATEA CRESTERII CAPITALULUI SOCIAL PRIN APORTURI NOI ÎN NATURĂ SI/SAU ÎN NUMERAR

Creșterea capitalului social prin aporturi în natură și /sau în numerar este determinată de necesitatea procurării de noi resurse pentrz finanțarea investițiilor sau consolidarea situației financiare.

Creșterea capitalului social prin aporturi noi în numerar se poate efectua, teoretic, după două metode: creșterea valorii a acțiunilor existente și prin emiterea de noi acțiuni.

Prima modalitate evită creșterea numărului inițial de acțiuni și modificarea echilibrului dintre acționari. Ea devine aplicabilă prin consimțământul unanim al acționarilor.

Apelul la cea dea doua modalitate impune din partea societății să-și stabilească prețul de emisiune pentru acțiunile noi. Aceastea se plasază între valoarea matematică contabilă a acțiunilor medii (limita mazimă) și valoarea lor nominală (limita minimă).

În continuare se prezintă ultima modalitate, cea a emiterii de noi acțiuni, pornind de la următoarea situație financiară creată la S.C.“NOVELLO EC” S.A.:

Capital social …………………………………………..4.00 Ron

Rezerve (+)………………………………………………800 Ron

= Total capitaluri proprii……………………………4.800 Ron

Numărul de acțiuni …………………………………..40.000 acțiuni

Valoarea nominală…………………………………….0,1 Ron /acțiune

Valoarea contabilă…………………………………….0,12 Ron /acțiune

În scopul dezvoltării mijloacelor sale de investiție, societatea decide să majoreze capitalul său cu 1.000 Ron prin emiterea a 10.000 acțiuni noi a căror valoare nominală este de 0,1 Ron. Deci o nouă acțiune este emisă pentru 4 acțiuni vechi. Prețul de emisiune este de 0,11 Ron.

În acest caz, situația în contabilitate se prezintă astfel:

– Creșterea capitalului propriu

(10.000 acțiuni x0,11 Ron)………………………………….1.100 Ron

– Creșterea capitalului social

(10.000 acțiuni x 0,1 Ron)…………………………………..1.000 Ron

– Primele de emisiune

(10.000 acțiuni x 0,01 Ron)…………………………………100 Ron

– Valoarea matematică nouă

4.800+ 1.100

= 50.000

= 0,118

Raportul acțiuni vechi/acțiuni noi este 4/1

Înregistrarea contabilă va fi:

1.100 Ron 456 = %

„Decontări cu acționarii/asociații 1011 1.000 Ron

privind capitalul” „Capital subscris nevărsat”

1041 100Ron „Prime de emisiune”

În măsura în care prețul de emisiune al acțiunilor noi(0,11 Ron) este mai mic decât a acțiunilor vechi (0,12 Ron), se produce „efectul de diluare” a capitalului care la rândul său antrenează o pierdere pentru acționarii „vechi” care nu participă la subscrierea noilor acțiuni. Pentru a compensa această pierdere se apelează la drepturile preferențiale de subscriere (DS). Discutate ca titluri de valoare, DS sunt titluri de valoare negociabile care intră în paritate cu acțiunile vechi. Mărimea lor se calculează între valoarea matematică contabilă veche și valoarea matematică nouă a unei acțiuni.

Relațile de calcul reținute pentru determinarea valorii teoretice ale unui DS se prezintă astfel:

Valoarea teoretică DS =Valoarea contabilă veche-valoarea contabilă nouă

sau

Nr acțiuni noi

Valoarea teoretică DS =–––––––––––––- x

Nr acțiuni vechi + Nr acțiuni noi

x (Valoarea contabilă veche – Preț de emisiune) – Dreptul de subscripție =0,12 Ron0,118Ron= =0,002 Ron

sau

1

1 DS = ––– x (0,12-0,11) = 0,002 Ron

5

În cazul exemplului prezentat anterior se vor emite:

40.000 acțiuni x 1 DS – 40.000 DS-uri cu valoarea nominală de 0,002 Ron/DS.

Cele 40.000 DS-uri vor fi disponibilizate (revânzare) pornind de la raportul de paritate 1 la 4.

Fiecare acționar nou sau vechi pentru a subscrie o acțiune nouă la valoarea de 0,11Ron trebuie să posede 4 DS.

Astfel solicitantul unei acțiuni noi:

plătește întreprinderii 0,11 Ron pentru o acțiune ce valorează 0,118 Ron

plătește proprietarului/proprietarilor a 4 acțiuni vechi

4 DS x 20 lei =0,008 Ron.

Procedând astfel, pentru fiecare acțiune veche purtătorul primește0,002 Ron, ceea ce îl face indiferent față de modificarea valorii contabile a titlurilor de la 0,12 Ron la0,118 Ron.

Folosirea drepturilor de subscriere reprezintă una din modalitățile posibile pentru realizarea producției financiare a vechilor acționari.

Această valoare se delimitează ca un sistem de referință pentru negocierea dreptului de subscriere. De regulă negocierea se face la un curs inferior celui teoretic.

Operația de emitere, urmată de disponibilizare pentru vânzare-cumpărare a DS-urilor se reflectă în contabilitate astfel:

la emitere

508 = 166

„Alte investiții financiare pe „Datorii ce privesc

termen scurt și creanțe asimilate” imobilizările financiare”

la distribuire

166 = 508

„Datorii ce privesc „Alte investiții financiare pe

termen scurt și creanțe asimilate” termen scurt și creanțe asimilate”

DS –ul fiind un titlu de valoare negociabil între părți, este evaluat la valoarea de piață. În acest scop se analizează variația în timp a valorii de piață a acțiunilor existente. Analiza se efectuează de la data ultimei cotații pe piața bursieră sau extrabursieră organizată și până la data la care se emit noile acțiuni.

Exemplu: Pentru un mijloc de transport evaluat la valoarea de 8.800 Ron, valoarea reținută la subscriere pentru o acțiune de 0,11 Ron, valoarea nominală a acțiunii este de 8.800/0,11 = 8Ron . a

Înregistrarea creșterii de capital se face:

8.800 Ron 2132 = %

„Mijloace de transport” 1012 8.000 Ron

„Capital subscris vărsat”

1043 800 Ron

„Prime de aport”

7.4.2 CONTABILITATEA CREȘTERII CAPITALULUI SOCIAL PRIN OPERAȚII INTERNE

O modalitate de creștere a capitalului social o reprezintă operațiile interne de încorporare a celorlalte structuri de capital propriu cum sunt:

primele de emisiune;

rezervele din reevaluare;

rezervele disponibile;

rezultatul reportat;

convertirea obligațiunilor în acțiuni.

Două tratamente contabile pot fi folosite pentru încorporarea celorlalte capitaluri proprii în capitalul social:

1. Modificarea valorii nominale cu menținerea numărului de acțiuni existente;

2. Emisiunea de acțiuni noi care se repartizează gratuit vechilor acționari, cu menținerea valorii nominale vechi.

În cazul emisiunii de noi acțiuni destinate vânzării și unor noi solicitanți, protecția vechilor acționari se realizează prin intermediul drepturilor de atribuire (DA) care se acordă gratuit vechilor acționari. Aceste drepturi sunt negociabile și se determină pentru fiecare acțiune ca diferență între valoarea contabilă stabilită înainte și după emisiunea noilor acțiuni, ca în cazul DS-urilor.

Acțiunile noi se pot acorda vechilor acționari, care le utilizează în achiziția noilor acțiuni, sau le vând noilor solicitanți, care, în funcție de paritatea de emisiune, achiziționează DA-urile necesare prin achiziția acțiunilor.

Mecanismul de calcul și funcționare a DA-urilor este în principiu similar cu cel al DS-urilor. Relația de calcul pentru valoarea teoretică a unui drept de atribuire este:

C’

DA =––––––– x V

C+C’

unde:

C – numărul de acțiuni vechi

C’ – numărul de acțiuni noi de emis

V – valoarea contabilă sau cotația la bursă a vechilor acțiuni

sau

1 DA = Valoarea contabilă veche – Valoarea contabilă nouă

Exemplu:Reluând exemplu de mai înainte se presupune că din rezervele existente se încorporează în capitalul social 400 Ron, pentru care se emit 4.000 de acțiuni noi.

Situația în contabilitate se prezintă astfel:

Capital social …………………………………………..4.000 Ron

Rezerve neîncorporate……………………………….400 Ron

Rezerve încorporate în capitalul social prin emiterea de noi acțiuni atribuite(4.000 acțiuni x0,1 Ron) ………….400 Ron

= Total capitaluri proprii…………………………….4.800 Ron

Raportul acțiuni vechi/acțiuni noi 10/1

Valoarea contabilă a vechilor acțiuni…………….0,12 Ron

Valoarea contabilă în condițiile emiterii de noi acțiuni (4.800 Ron / 44.000 titluri)……0,1091 Ron

DA = 0,12-0.1091 = 0,0109 Ron

sau

DA = 1/(10+1) x 0,12 = 0,0109 Ron

Corespunzător parității de atribuire,vechiul acționar trebuie să posede 10 DA-uri pentru a i se oferi în mod gratuit o acțiune nouă.

Dacă se posedă, să presupunem, 18 acțiuni vechi, se află în situația de a obține în mod gratuit 1 acțiune nouă, iar pentru cea de a doua acțiune trebuie să cumpere 2 DA x 0,0109 =0,0218 Ron , disponibilizate de la alți acționari.

Un nou acționar poate procura o acțiune din cele noi numai în condițiile în care plătește 10 DA-uri, deoarece paritatea de atribuire este de 10/1. Deci o acțiune nouă se cumpără la 10 DA x 0,0109=0,109 Ron.

Înregistrarea contabilă privind încorporarea rezervelor în capital este:

400 1061 = 1012 400

„Rezerve legale ” „Capital subscris vărsat”

Totodată, cumpărarea, vânzarea DS-urilor între acționari generează înregistrările:

Vânzarea

5311 = 456.A

„Conturi curente la bănci” „Decontări cu acționarii/asociații

privind capitalul”

Cumpărarea

456 .B = 5311.B

„Decontări cu acționarii/asociații „Casa”

privind capitalul”

În cazul în care este aleasă procedura creșterii valorii nominale a acțiunilor existente pentru creșterea capitalui social se efectuează înregistrarea:

400 1068 = 1012 400

„ Alte rezerve ” „Capital subscris vărsat”

În cazul încorporării în capitalul social a profitului reportat din exercițiile anterioare, a profitului din ultimul exercițiu încheiat sau a primelor de emisiune se procedează în mod similar cu cele prezentate mai sus, iar reflectarea în contabilitate a majorării capitalului se realizează prin creditarea contului 1012 „Capital subscris vărsat” prin debitul conturilor: 117 „Rezultatul reportat”, 129 „Repartizarea profitului” și respectiv 104 „Prime legate de capital”.

7.4.3 CONTABILITATEA CREȘTERII CAPITALULUI PRIN CONVERSIA OBLIGAȚIUNILOR ÎN ACȚIUNI

Pe această cale se asigură creșterea capitalului social prin diminuarea datoriilor fără a apela direct la trezorerie. Această conversie trebuie să fie dorită și motivată de obligatari pentru a deveni acționari. Purtătorul de obligațiuni ca titluri de valoare cu dobândă fixă trebuie să fie interesat să le transforme în titluri cu venit variabil (dividende). În acest scop, acțiunile emise trebuie să aibă o valoare teoretică apropiată de cea a obligațiunilor. Diferența dintre valoarea nominală totală a obligațiunilor convertite și valoarea nominală totală a acțiunilor noi emise ca echivalent se înregistrează ca primă de emisiune.

Nu se ridică problema protecției financiare a vechilor acționari deoarece obligatarii ca subscriptori ai noilor acțiuni sunt creditori ai societății comerciale.

Exemplu: Se transformă 10.000 de obligațiuni în 5.000 de acțiuni, în condițiile în care valoarea nominală a unei obligațiuni este de 2,5 Ron iar valoarea nominală a unei acțiuni este de 2,8 Ron.

Prima de emisiune = (10.000 x2,5 Ron) – (5.000 x2,8 Ron) = 11.000 Ron

Înregistrarea contabilă este :

2,5 161 = %

„Împrumuturi din emisiunea 1012 14.000 Ron

de obligațiuni” „Capital subscris vărsat”

1044 11.000 Ron

„Prime de conversie a obligațiunilor

în acțiuni”

7.4.4 CONTABILITATEA CREȘTERII CAPITALULUI PRIN DUBLA MĂRIRE

Dubla mărire de capital social se realizează prin capitalizarea rezervelor, primelor de capital, sau rezervelor din reevaluare și prin aporturi în numerar. Ea poate avea loc simultan sau succesiv.

În ipoteza în care creșterile sunt simultane, drepturile de subscripție și cele de atribuire sunt rezevate exclusiv vechilor acționari. Dacă creșterile sunt succesive, drepturile de subscripție sau de atribuire, după caz, aparțin vechilor acționari din timpul primei creșteri. Drepturile celei de-a doua creșteri aparțin vechilor acționari și celor ce au beneficiat de prima creștere de capital.

Exemplu:Situația în contabilitate înainte de dubla mărire a capitalului social se prezintă astfel:

Capital social ……………………………………….400 Ron

Rezerve ……………………………………………….800 Ron

= Total capitaluri proprii…………………………4.800 Ron

Număr de acțiuni…………………………………..40.000 titluri

În adunarea generală se hotărăște creșterea capitalului prin emiterea de acțiuni în număr de de 10.000 titluri la prețul de emisiune de 0,1 Ron prin încorporarea de rezerve isponibile în valoare de 400 Ron pentru care se emit 4.000 de acțiuni.

Capital social inițial………………………………………..4.000 Ron

Rezerve neîncorporate……………………………………..400 Ron

Rezerve încorporate prin emiterea de noi acțiuni atribuite (4.000 acțiuni x0,1 Ron) ………….400 Ron

Creșterea capitalului prin aporturi noi în urma emiterii de noi acțiuni (10.000 acțiuni x0,1 Ron)…………………1.000 Ron

=Total capitaluri proprii………………………………….5.800 Ron

Valoarea matematică -contabilă a vechilor acțiuni …….0,12 Ron

Valoarea matematică-contabilă în condițiile creșterii capitalului (5.800 Ron / 54.000 titluri)……0,1074 lei

Valoarea cumulată……………1DS +1DA (0,12 – 0,1074)

Raport paritate……………….. I(DS) 40.000/10.000 = 4/1

II(DA) 40.000/4.000 = 10/1

Val. contabilă nouă-Val. nominală 1.074-1.000

1DS = ––––––––––––––= –––––-=18,50 lei

4 4

Valoarea contabilă nouă 1.074

1 DA =–––––––––– =––– = 107,50 lei

10 10

Dacă cele două creșteri se produc succesiv situația se prezintă astfel:

Faza I :

Emiterea de noi acțiuni prin aportul în numerar și/sau în natură :

Capitalul social propriu …………………………40.000.000 lei

Rezerve ……………………………………………….8.000.0000 lei

Total capital propriu………………………………………….48.000.000 lei

Creștere de capital (10.000 acțiuni x 1.000 lei)….10.000.000 lei

Valoarea contabilă nouă (58.000.000 lei/ 50.000 titluri)…….1.160 lei

1DS=1.200-1.160= 40 lei

Faza II :

Capital propriu …………………………………………58.000.000 lei

Numărul de acțiuni emise =4.000.000 lei/1.000 lei = 4.000 acțiuni

Raportul de paritate 12,5/1

Valoarea contabilă nouă =58.000.000/54.000 = 1.074 lei

1DA =1.160 – 1.074 = 86 lei

Valoarea unei acțiuni atribuit în mod gratuit (12,5 x 86 lei) …………………………………1.075

6.5 CONTABILITATEA DIMINUĂRII CAPITALULUI SOCIAL

Micșorarea capitalului social poate avea loc în următoarele situații:

-acoperirea pierderilor,

-rambursare către asociați,

-răscumpărarea și anularea acțiunilor.

6.5.1MICȘORAREA CAPITALULUI SOCIAL PRIN ACOPERIREA PIERDERILOR

Potrivit reglementărilor financiare și contabile pierderile se acoperă în ordine prin:

Reportare pentru exercițiul următor pentru a fi acoperite din rezultatul pozitiv.

Exercițiul N: Reportarea pierderii curente de 10.000.000 lei:

10.000.000 117 = 121 10.000.000

„Rezultatul reportat” „Profit și pierdere”

Exercițiul N+1: Acoperire din rezultatul pozitiv după impozitare al exercițiului N+1:

10.000.000 129 = 117 10.000.000

„Repartizarea profitului” „Rezultatul reportat”

Acoperire din rezerve legale create în acest scop.

Exercițiul N: Acumularea pierderii contabile de 10.000.000 lei:

10.000.000 117 = 121 10.000.000

„Rezultatul reportat” „Profit și pierdere”

Exercițiul N+1: Acoperirea pierderii din rezervele legale:

10.000.000 1061 = 117 10.000.000

„Rezerve legale ” „Rezultatul reportat”

Acoperire prin contribuția acționarilor:

Micșorarea capitalului social prin acoperirea pierderilor acumulate de 10.000.000 lei:

10.000.000 1012 = 117 10.000.000

„Capital subscris vărsat” „Rezultatul reportat”

Crearea creanței față de actionari pentru partea de capital „dispărută” prin înglobarea pierderii:

10.000.000 456 = 1011 10.000.000

„Decontări cu acționarii/asociații „Capitalul subscris nevărsat”

privind capitalul”

Vărsarea contribuției acționarilor:

10.000.000 512 = 456 10.000.000

„Conturi curente la bănci” „Decontări cu acționarii/asociații

privind capitalul”

Transformarea capitalului social nevărsat în capital social vărsat:

10.000.000 1011 = 1012 10.000.000

„Capitalul subscris nevărsat” „Capital subscris vărsat”

Observație: În această situație, micșorarea capitalului social este doar una „temporară”, prin vărsarea contribuției acționarilor, mărimea sa revenind la valoarea inițială.

4. Acoperirea pierderilor din capitalul social, în care pierderile acumulate în 117 „Rezultatul reportat” sunt semnificate și totodată s-au epuizat cele 3 posibilități prezentate mai sus.

Practic, apelul la capitalul social intervine în cazul în care se constată că bilanțul reprezintă un nivel al pierderilor reportate prea important pentru a putea fi absorbit rapid de profitul exercițiilor viitoare.

Modalitățiile contabile și financiare folosite pentru finanțarea pierderilor direct din capitalul social sunt cea a reducerii valorii nominale a acțiunilor și cea a anulării numărului de acțiuni. Indiferent de soluția reținută, se debitează contul 1012 „Capital subscris vărsat” și se creditează contul 117 „Rezultatul reportat”.

Exemplu: Capitalul propriu al societății „ALITA” cotată la bursa de valori se prezintă astfel:

Capital social (20.000 acțiuni x 2000 lei)…………. 40.000.000 lei

Rezerve legale ……………………………………………… 8.000.000 lei

Alte rezerve………………………………………………….. 2.000.000 lei

Report pierderi……………………………………………… 20.000.000 lei

Total capital propriu…………………………………… 30.000.000 lei

Adunarea generală extraordinară decide o reducere a capitalului propriu pentru a acoperii pierderea reportată.

Valoarea matematică contabilă a unei acțiuni = 30.000.000 = 1.500 lei 20.000

Valoarea nominală nouă a unei acțiuni stabilită în urma reducerii capitalului este de 1.300 lei.Diferența de 20.000 x (1.500-1.300) = 4.000.000 lei se va menține la rezerva legală.

Înregistrarea contabilă privind reducerea capitalului este:

% = 117 20.000.000 lei 2.000.000 lei

1068 „Rezultatul reportat”

„Alte rezerve”

4.000.000 lei 1061

„Rezerve legale” (8.000.000-4.000.000) lei

14.000.000 lei 1012

„Capital subscris vărsat”

Situația captalului propriu în urma reduceriii se prezintă astfel:

Capital social (20.000 acțiuni x 1.300 lei)………… 26.000.000 lei

Rezerve legale ……………………………………………… 4.000.000 lei

Total capital propriu…………………………………… 30.000.000 lei

6.5.2 REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL PRIN RAMBURSAREA CĂTRE ASOCIATI

Reducerea pe această cale are loc în cazul în care capitalul este supraproporționat față de activitatea sa, atunci când se reduc investițiile dintr-un sector de activitate sau când se decide realizarea (vânzarea) unei părți din activul societății care nu este necesar activității sale.

Două modalități se pot folosi pentru tratarea contabilă a reducerii capitalului social prin ramburasarea către acționari:

Reducerea numărului de acțiuni și mentinerea valorii nominale;

Micșorarea valorii nominale și menținerea numărului de acțiuni.

Indiferent de tratamentul adoptat, fiecare acționar primește o fracțiune din capitalul social calculată proporțional cu numărul de acțiuni deținute înainte de reducere.

Exemplu Situația se prezintă astfel:

Capital social………………………………………………..30.000.000 lei

Rezerve………………………………………………………… 6.000.000 lei

Total capitaluri proprii…………………………………36.000.000 lei

Număr de acțiuni……………………………………………. 10.000 titluri

Valoarea nominală a unei acțiuni……………………… 3.000 lei

Diminuarea capitalului cu 10%

a.1) Modalitatea reducerii valorii nominale de la 3.000 lei la 2.700 lei, 10.000 acțiuni x(3.000-2.700) = 3.000.000 lei. Titularii primesc suma de 300 lei pentru fiecare titlu de valoare.

a.1) Consemnarea obligației de rambursare a capitalului:

3.000.000 1012 = 456 3.000.000

„Capital subscris vărsat” „Decontari cu acționarii/

asociații privind capitalul ”

3.000.000 456 = 5121 3.000.000

„Decontări cu acționarii/asociații „Conturi curente la bănci ”

privind capitalul”

b) Modalitatea reducerii numărului de acțiuni cu 10% (10.000 acțiuni x 10/100) prin rambursarea către acționari a 1.000 acțiuni x 3.000 lei valoarea nominală = 3.000.000 lei.

b.1) Înregistrarea este similară cu cea de la punctul a1).

6.5.3. RĂSCUMPĂRAREA ȘI ANULAREA ACTIUNILOR PROPRII

O asemenea modalitate intervine în cazurile în care:

o societate a dobândit acțiuni prprii fără respectarea prevederilor articolului 103 din Legea 31/1990, fără a avea posibilitatea să le înregistreze în termen de cel mult 1 an de la data dobândirii lor;

în scopul regularizării cursului acțiunilor proprii pe piața bursieră sau piața organizată extra bursieră, dar numai cu avizul Comisiei Naționale a Valorii Mobiliare.

Exemplu:Răscumpărarea și anularea a 100 acțiuni, prețul de răscumpărare 5.000 lei/buc, valoare nominală de 5.000 lei/buc.

Răscumpărarea acțiunilor :

500.000 502 = 5121 500.000

„Acțiuni proprii’’ „Conturi curente la bănci ”

Anularea acțiunilor :

500.000 1012 = 502 500.000 „

Capital subscris vărsat” „Acțiuni proprii”

Exemplu:Răscumpărarea și anularea a 100 acțiuni, prețul de răscumpărare 7.000 lei/buc, valoare nominală de 5.000 lei/buc.

Răscumpărarea acțiunilor :

700.000 502 = 5121 700.000

„Acțiuni proprii’’ „Conturi curente la bănci ”

Anularea acțiunilor presupune înregistrarea unei diferențe nefavorabile deoarece societatea plătește acționarilor un preț pe acțiune mai mare decât valoare nominală :

% = 502 700.000 500.000

„Acțiuni proprii”

„Capital subscris vărsat”

6583

„Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital”

Exemplu:Răscumpărarea și anularea a 100 acțiuni, prețul de răscumpărare 4.000 lei/buc, valoare nominală de 5.000 lei/buc.

Răscumpărarea acțiunilor :

400.000 502 = 5121 400.000

„Acțiuni proprii’’ „Conturi curente la bănci ”

Anularea acțiunilor presupune înregistrarea unei diferențe favorabile deoarece societatea plătește acționarilor un preț pe acțiune mai mic decât valoare nominală :

500.000 1012 = %

„Capital subscris vărsat” 502 400.000

„Acțiuni proprii”

7583 100.000 „Venituri din vânzarea activelor

și alte operațiuni de capital”

6.6.CONTABILITATEA MICȘORĂRII-CREȘTERII CAPITALULUI

SOCIAL

O societate care lucrează în pierder și dorește să majoreze capitalului, poate apela la tehnica financiar contabilă în doi pași consecutivi :

reducerea capitalului pentru a acoperii pierderile;

majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor sau prin emiterea de noi acțiuni.

Această dublă operație este cunoscută sub denumirea de „mișcarea acordeonului” sau „însănătoșire financiară”.

Majorarea capitalului prin încorporarea de rezerve are loc în cazurile în care pierderile nu depășesc 50% din capital. În caz contrar creșterea se acoperă din emisiunea de noi acțiuni sau chiar conversia obligațiunilor în noi acțiuni.

Primul pas, micșorarea capitalului generează îregistrarea privind debitarea contului 1012 „Capital subscris vărsat”și creditarea contului 117 „Rezultatul reportat”.

Cel de al doilea pas, finanțarea creșterii capitalului impune înregistrările specifice încorporării rezervelor în capital sau emiterea de noi acțiuni reprezentative.

6.7 CONTABILITATEA AMORTIZĂRII CAPITALULUI SOCIAL

Amortizarea capitalului constă în rambursarea depunerilor către acționari fără ca prin aceasta să se reducă mărimea capitalului social. Rambursarea se face din rezervele disponibile constituite sau prin afectarea unei părți din profit. Ca reglementare, amortizarea capitalului se efectuează în virtutea unei dispoziții statutare sau prin decizia adunării generale extraordinare a acționarilor.

În scopul de a indica menținerea capitalului de origine, rezerva sau profitul care se substituie la fracțiunea rambursată acționarilor este decontată prin crearea a două analitice în cadrul contului 1012 „Capital subscris vărsat” respectiv 1012.1„Capital neamortizat”. Această ultimă parte de capital este indisponibilă , iar acțiunile echivalente nu participă LA PRIMUL DIVIDEND și au un regim diferit la partajul capitalului realizat la lichidarea societății.

Exemplu: Capitalul subscris vărsat se ridică la 3.000.000. lei. Se decide să se amortizeze capitalul cu 500.000 lei prin afectarea unei părți din rezervele disponibile.

500.000 1068 = 456 500.000

„Alte rezerve ” „Decontări cu acționarii/ asociații privind capitalul”

și

500.000 456 = 5121 500.000

„Decontări cu acționarii/asociații privind capitalul” „Conturi curente la bănci ”

Tot odată se face virarea internă prin debitarea contului 1012 „Capital subscris vărsat” și creditarea contului 1012.1„Capital neamortizat”și 1012.2 „Capital amortizat”.

Schema înregistrărilor contabile se poate prezenta și sub forma:

a) înregistrarea deciziei de amortizare a capitalului pentru fracțiunea amotizată:

500.000 1012 = 456 500.000

„Capital subscris vărsat” „Decontari cu acționarii/ asociații privind capitalul ”

b) afectarea rezervelor la amortizare:

500.000 1068 = 1012.2 500.000

„Alte rezerve ” „Capitalul amortizat”

c) virarea la contul de capital a cotei corespunzătoare de capital neamortizat:

2.500.000 1012 = 1012.1 500.000

„Capital subscris vărsat” „Capitalul neamortizat”

d) rambursarea efectivă a acțiunilor:

500.000 456 = 512 500.000

„Decontări cu acționarii/asociații privind capitalul” „Conturi curente la bănci ”

Desigur, se pot folosi și alte variante noi pe aceasta o recomandăm în spiritul divulgării integrale a informației.