Analiza Rezultatelor Care Exprima Volumul de Activitate al Firmei
CAPITOLUL I
ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ VOLUMUL DE ACTIVITATE AL FIRMEI
Orice întreprindere, indiferent de profil, dimensiune și de spațiul socio-economic în care activează, trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptare, performanța economico-financiară, aceasta cu atât mai mult cu cât mecanismele clasice ale economiei de piață se formează și urmează să funcționeze cu toate rigorile ce le presupun.
Sintetic, astfel de probleme își găsesc reflectarea în eficiența activităților care au la bază anumite determinări cantitativ-calitative ale factorilor de producție – natura, munca și capitalul.
Activitatea de producție și comercializare reprezintă un obiectiv important al societății comerciale, indiferent de forma de proprietate, deoarece prin aceasta se realizează bunuri necesare satisfacerii unor nevoi sociale. Orice activitate tehnico-productivă trebuie să răspundă unei nevoi sociale.
Prin introducerea în consum a factorilor de producție se obțin produse, se efectuează lucrări sau se realizează servicii, produsele urmând să fie comercializate, iar lucrările și serviciile recepționate. Rezultă că agenții economici, indiferent de ramura de producție în care este inclusă activitatea lor și indiferent de forma de proprietate, urmăresc valorificarea bunurilor și serviciilor, acestea urmând să fie realizate în strictă concordanță cu cerințele consumatorilor.
Pentru comensurarea activității de producție și comercializare, în practică se poate folosi un sistem de indicatori valorici, fiecare, prin conținut și mod de determinare, având o anumită putere informațională. Sistemul de indicatori trebuie să fie cuprinzător, dar rezonabil, pentru a permite realizarea scopului informației, respectiv evaluare și decizie.
1.1. ANALIZA VALORII PRODUCȚIEI FIZICE
Activitatea de producție și comercializare în întreprinderile sau societățile cu profil industrial reprezintă o latură importantă a activității acestor unități, care se reflectă asupra rezultatelor economico-financiare obținute de fiecare întreprindere.
Scopul activității oricărei societăți comerciale îl constituie realizarea unor produse, lucrări și servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale și obținerea unui anumit profit în urma activității desfășurate. Realizarea acestui deziderat impune o analiză a activității economice, aceasta având ca obiectiv evaluarea producției obținute cu ajutorul unor indicatori cantitativi și calitativi, explicarea condițiilor în care a fost realizată, identificarea rezervelor interne de sporire a acestei producții în perioadele următoare și de obținere ritmică a producției, îmbunătățirea parametrilor de calitate.
Principalele surse de date pentru analiza activității de producție sunt:
– planul de afaceri al firmei;
– rapoartele statistice privind realizarea programului de producție;
– contul de profit și pierderi;
– evidența operativă.
Producția fizică
Producția fizică reprezintă rezultatul de bază al oricărui proces productiv, acestea reprezentând rațiunea pentru care există orice întreprindere. De producția fizică sunt legate, direct sau indirect, toate celelalte rezultate ale întreprinderii.
Producția exprimată în unități naturale sau fizice reprezintă un ansamblu de indicatori care definesc, pe produse și grupe de produse, volumul fizic al producției industriale obținute într-o anumită perioadă de timp, la toate nivelele organizatorice. Se iau în considerare, în acest sens, cantitățile totale de produse finite fabricate, destinate atât vânzării în afară, cât și consumului productiv în cadrul aceleiași unități.
Determinarea nivelului producției fizice este deosebit de importantă, datorită următoarelor considerente:
mărimea producției fizice fixează locul, rolul și aportul unității la desfășurarea circuitului economic național;
în funcție de volumul fizic al producției se dimensionează necesarul de resurse umane și materiale al întreprinderii;
producția fizică este baza de calcul al principalilor indicatori economico-financiari ai firmei (indicatorii valorici ai producției, indicatorii costurilor totale de producție, indicatorii rezultatelor financiare etc.).
Totodată, modul în care întreprinderea respectă prevederile de realizare a producției fizice are consecințe pozitive sau negative asupra:
gradului de onorare a obligaților asumate prin contractele încheiate cu clienții;
eficienței utilizării resurselor materiale, umane sau financiare;
gradului de realizare a indicatorilor care reflectă performanțele economico-financiare.
Principalii factori care influențează asupra modului de respectare a producției programate sunt:
gradul de dotare tehnică a firmei cu mijloace fixe și eficiența utilizării acestora;
gradul de asigurare cu materii prime, materiale, forță de muncă și mijloace de muncă și calitatea acestora;
gradul de utilizare a resurselor;
gradul de organizare a producției și a muncii.
Gradul de asigurare cu capital fix și resurse materiale și umane indică în ce măsură întreprinderea a avut la dispoziție resursele necesare din punct de vedere cantitativ, structural și calitativ pentru realizarea producției programate. Neasigurarea cu resursele tehnice, materiale și umane în cantități suficiente conduce la nerealizarea volumului producției programate. Totodată, necorelarea structurii resurselor cu volumul și structura producției determină nerespectarea structurii producției programate și nerealizarea volumului prevăzut la anumite sortimente. De asemenea, o calitate inferioară a resurselor provoacă scăderea calității produselor finite și creșterea consumului specific de resurse.
Gradul de folosire a resurselor este un alt factor de care depinde realizarea volumului fizic al producției. Sporirea eficienței folosirii resurselor, apreciată cu ajutorul consumului specific, determină o economie absolută și relativă a acestora, oferind, astfel, posibilitatea sporirii volumului fizic al producției întreprinderii.
Gradul de organizare a producției și a muncii este un alt factor care influențează modificarea volumului producției fizice. Printr-o mai bună organizare a activităților de producție și de muncă se asigură corelarea în timp și spațiu a resurselor și se creează condițiile optime pentru utilizarea eficientă a acestora. Efectele perfecționării organizării economico – productive se concretizează în creșterea vitezei de lucru, sporirea calității producției, ridicării productivității muncii etc., toate acestea echivalând cu economisirea resurselor procesului de producție.
Evaluarea producției fizice
Pentru evaluarea volumului producției în întreprinderile cu profil industrial, de construcții și transporturi, agricole sau comerciale, se pot folosi mai multe metode, cum ar fi:
– metoda unităților naturale sau fizice;
– metoda unităților convenționale;
– metoda unităților de timp de muncă;
– metoda valorică.
Metoda unităților naturale se poate utiliza pentru evaluarea volumului producției în întreprinderile care realizează o producție omogenă, indiferent de profilul de activitate. Pentru exprimarea volumului de activitate, se pot folosi unități de măsură naturale sau fizice, cum ar fi: bucăți, kg, tone, metri cubi sau pătrați, litri, kw, metri etc. Dezavantajul pe care îl prezintă această metodă constă în faptul că nu permite determinarea întregului volum de activitate în firmele cu profil complex, și nici calcularea unor indicatori sintetici pe ansamblul întreprinderii.
Metoda unităților convenționale poate fi utilizată pentru evaluarea volumului producției în întreprinderile care realizează produse similare pentru care se pot stabili anumiți coeficienți de echivalență în vederea transformării întregului volum de activitate într-un singur produs luat ca etalon.
Mărimea coeficienților de echivalență se poate stabili după mai multe criterii, și anume: durata procesului de producție, prețul de vânzare, consumul de muncă pentru obținerea produselor, consumul de materii prime etc. Dezavantajul acestei metode constă în dificultatea stabilirii corecte a coeficienților de echivalență, ceea ce limitează utilizarea acestei metode.
Metoda unităților de timp de muncă se utilizează în orice întreprindere, indiferent dacă producția este omogenă sau eterogenă, în care procesul de muncă se desfășoară pe bază de normă de timp.
Acest mod de exprimare a producției permite ca în analiză să se urmărească mai multe aspecte, și anume:
– raportul dintre consumul de muncă vie și materializată;
– compararea volumului producției exprimată în ore-normă cu timpul de lucru efectiv consumat;
– urmărirea productivității muncii.
Deoarece între diferitele categorii de muncă există anumite deosebiri în ceea ce privește calificarea forței de muncă și complexitatea muncii, aceste aspecte nu pot fi luate în considerare la exprimarea întregului volum de activitate, ceea ce reprezintă un inconvenient în aplicarea acestei metode.
Metoda cea mai răspândită în evaluarea volumului producției sau activității unei firme, care înlătură inconvenientele tuturor celorlalte metode, este metoda valorică. Utilizarea acestei metode presupune exprimarea volumului producției fizice în costuri unitare de producție sau în prețuri de vânzare.
Principalele avantaje ale metodei valorice sunt:
exprimarea întregului volum de activitate la nivelul fiecărei firme, pe întreaga ramură sau economie națională;
permite aprecierea volumului total al producției finite, al producției neterminate, cât și al stocurilor și imobilizărilor;
permite calcularea unor indicatori sintetici, cum ar fi: producția exercițiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată, producția comparabilă, productivitatea muncii, eficiența utilizării resurselor materiale, profitul, ratele de rentabilitate etc.;
prin intermediul prețurilor diferențiate pe calități, permite aprecierea calității producției și stabilirea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condițiilor de calitate;
ajută la stabilirea unor proporții între ramurile și subramurile economiei naționale, precum și la aprecierea schimbărilor structurale apărute la nivelul firmelor, al ramurilor și al economiei naționale.
Dezavantajele acestei metode constau în faptul că nu permite delimitarea corectă a volumului de activitate în urma schimbării raportului dintre munca vie și cea materializată, este influențată de modificările intervenite în structura producției, precum și în nivelul prețurilor. Acest lucru determină unele întreprinderi să manifeste tendința de a se orienta către produsele cu un consum redus de muncă vie și cu un consum ridicat de muncă materializată, spre creșterea volumului producției neterminate și, implicit, a producției exercițiului.
Pentru a aprecia modificarea structurii producției, schimbarea raportului dintre consumul de muncă vie și materializată este necesar ca, alături de metoda valorică, să se utilizeze și celelalte metode de evaluare a volumului producției.
Exprimarea valorică a volumului producției se poate face în prețuri curente sau în prețuri constante (comparabile). Prețurile curente se utilizează în analiza realizării programului de producție și în calculul rezultatelor exercițiului, iar prețurile constante pentru a face o analiză în dinamică pe o anumită perioadă de timp, în vederea eliminării efectului inflației.
De regulă, pentru evaluarea producției se folosesc prețurile de vânzare fără TVA, întrucât acestea exprimă cel mai complet rezultatele activității întreprinderii din perioada curentă.
Principalii indicatori valorici folosiți pentru aprecierea volumului producției sau activității unei firme sunt: producția exercițiului, valoarea adăugată și cifra de afaceri. Acești indicatori permit evaluarea rezultatelor productive obținute într-o anumită perioadă de timp, precum și a consumului total de muncă vie și materializată înregistrat de fiecare întreprindere.
Analiza factorială a valorii producției fizice
Valoarea producției fizice reprezintă totalitre a volumului producției.
Exprimarea valorică a volumului producției se poate face în prețuri curente sau în prețuri constante (comparabile). Prețurile curente se utilizează în analiza realizării programului de producție și în calculul rezultatelor exercițiului, iar prețurile constante pentru a face o analiză în dinamică pe o anumită perioadă de timp, în vederea eliminării efectului inflației.
De regulă, pentru evaluarea producției se folosesc prețurile de vânzare fără TVA, întrucât acestea exprimă cel mai complet rezultatele activității întreprinderii din perioada curentă.
Principalii indicatori valorici folosiți pentru aprecierea volumului producției sau activității unei firme sunt: producția exercițiului, valoarea adăugată și cifra de afaceri. Acești indicatori permit evaluarea rezultatelor productive obținute într-o anumită perioadă de timp, precum și a consumului total de muncă vie și materializată înregistrat de fiecare întreprindere.
Analiza factorială a valorii producției fizice
Valoarea producției fizice reprezintă totalitatea produselor, semifabricatelor și a serviciilor obținute într-o anumită perioadă de timp, livrate în afară sau utilizate pentru consumul propriu, fiind evaluată în prețuri de vânzare. Relația de calcul a acesteia se poate scrie astfel:
unde:
q – volumul producției fizice pe sortimente;
p – prețul de vânzare pe unitatea de produs.
În cadrul analizei, trebuie determinată modificarea absolută () și procentuală () a volumului producției fizice intervenită pe fiecare sortiment în anul curent față de anul de bază sau față de nivelul programat, astfel:
unde: q1 – volumul efectiv al producției realizate în anul curent;
q0 – volumul programat al producției sau din anul de bază.
Modificarea valorii producției fizice se explică prin modificarea volumului fizic al producției, a structurii producției și a prețului de vânzare. Influențele acestor factori se pot calcula cu ajutorul metodei substituirilor în lanț, astfel:
1.
2.
3. .
unde:
– prețul mediu de vânzare produse.
Evident, aplicarea acestor relații implică realizarea unei producții omogene sau relativ omogene pentru a putea calcula un preț mediu de vânzare pe sortimente.
Volumul fizic al producției influențează valoarea producției fizice întrucât fiecare unitate de produs încorporează muncă vie și materializată, respectiv este purtătoarea unui preț de producție. Deci, orice unitate de produs executată suplimentar va adăuga la valoarea producției fizice a valoare egală cu prețul său de vânzare.
Deoarece produsele au prețuri unitare de vânzare diferite, modificarea structurii producției va influența valoarea producției fizice prin intermediul prețului mediu de vânzare. Astfel, o creștere a ponderii produselor cu un preț de vânzare mai mare decât media pe ansamblul firmei și o scădere a ponderii sortimentelor cu un preț mai mic decât cel mediu vor determina o creștere a prețului mediu de vânzare, creștere care va influența sporirea valorii producției fizice proporțional cu volumul efectiv al producției.
Modificarea prețului de vânzare determină o modificare în același sens a valorii producției, influența acestui factor fiind proporțională cu volumul fizic al producției. Atunci când variația prețului este determinată de creșterea calității producției, se apreciază ca fiind o influență favorabilă, reflectând efortul propriu al întreprinderii pe linia realizării unor produse de calitate superioară. În cazul în care modificarea prețului survine ca urmare a creșterii inflației, se apreciază negativ, întrucât se înregistrează o modificare nominală a valorii producției fizice și nu una reală.
Un obiectiv important al analizei activității producției întreprinderilor industriale îl constituie studierea modului de realizare a programului de producție pe sortimente și din punct de vedere al structurii. Deoarece produsele finite obținute în cadrul unei întreprinderi industriale pot fi materie primă pentru alte întreprinderi sau alte ramuri ale economiei naționale, nerealizarea producției pe sortimente și structură creează greutăți în desfășurarea activității și altor agenți economici.
De asemenea, nerealizarea producției pe sortimente și structură provoacă greutăți în satisfacerea deplină și la timp a cerințelor și nevoilor consumatorilor, poate duce la apariția unor produse greu vandabile , care nu sunt cerute pe piață.
Pentru aprecierea unitară a realizării producției pe toate produsele sau grupele de produse se folosește un indicator sintetic numit coeficient mediu de sortiment (). Acest indicator se determină prin raportarea volumului producției obținute în contul producției programate la volumul întregii producții programate, pe baza relațiilor:
– pentru producția omogenă;
– pentru producția eterogenă.
în care:
q0 – volumul producției programate;
qmin – volumul producției realizate în contul producției programate;
p0 – prețul de vânzare programat.
Volumul producției executate în contul sau limitele producției programate (q') se determină prin compararea pe fiecare sortiment a producției efective cu cea programată și luarea în considerare a cantităților celor mai mici.
qmin = min (q1;q0)
La baza calculării acestui indicator stă principiul neadmiterii compensării nerealizării producției la unele sortimente, cu depășirile înregistrate la alte sortimente.
Coeficientul mediu de sortiment poate fi egal sau mai mic decât 1 sau 100 ().
Mărimea acestui coeficient este egală cu unu în următoarele situații:
a) Producția a fost realizată în proporție de 100% la toate sortimentele:
b) Producția a fost realizată în proporție de 100% la unele sortimente, iar la altele a fost depășită:
c) Producția a fost depășită la toate sortimentele (indiferent de gradul de depășire).
Dacă producția nu a fost realizată la unul sau mai multe sortimente, atunci coeficientul mediu de sortiment ia valori subunitare.
În cazul întreprinderilor care realizează un număr mare de produse coeficientul mediu de sortiment poate fi calculat și pe baza altor relații:
, sau ,
unde:
– ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;
iq' – indicele de realizare a producției la sortimentele respective;
– ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a îndeplinit, respectiv depășit programul de producție;
– suma abaterilor negative pe sortimente.
Nivelul coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporția de nerealizare a programului la unele sortimente, cât și numărul acestora. În aceste condiții este necesar ca analiza să fie completată pe baza coeficientului de nomenclatură (Kn) calculat cu relația:
,
unde:
n – numărul sortimentelor la care nu s-a realizat programul;
N – numărul total al sortimentelor din program.
Structura producției ce urmează a se fabrica se stabilește în funcție de contractele de desfacere încheiate cu diverșii beneficiari precum și în funcție de resursele disponibile ale întreprinderii. De aceea, modificările în structura producției pot avea loc numai în condițiile realizării producției la toate sortimentele în măsura în care nu afectează proporțiile stabilite inițial în vederea respectării contractelor încheiate.
Aprecierea sintetică a respectării structurii producției se face cu ajutorul unui indicator cunoscut sub numele de coeficient mediu de structură sau asortiment.
Mărimea coeficientului de structură sau asortiment () se determină prin raportarea producției efective executate în contul structurii programate () la producția efectivă recalculată la structura programată ().
în care:
– producția totală realizată în contul structurii programate;
– producția efectivă totală recalculată la structura programată.
Pentru determinarea acestui coeficient se stabilește mai întâi numitorul. Astfel, recalcularea producției efective la structura programată se poate face în două modalități: fie ponderând producția totală efectivă cu greutatea specifică programată a fiecărui sortiment, fie ponderând producția programată pe fiecare sortiment cu indicele mediu de realizare a producției pe întreaga întreprindere.
Relațiile de calcul sunt următoarele:
sau
în care:
– ponderea programată a fiecărui sortiment în volumul total al producției;
– volumul programat al producției pe sortimente;
– volumul efectiv al producției pe sortimente;
– producția efectivă totală obținută prin însumarea volumului efectiv al producției pe fiecare sortiment, în cazul producției omogene, sau cu ajutorul unor prețuri de vânzare constante în cazul producției eterogene ;
– indicele de realizare a producției pe total întreprindere.
De menționat că pe total întreprindere, volumul producției efective recalculată în funcție de structura programată a fiecărui sortiment corespunde cu volumul producției efective, însă pe sortimente aceasta diferă datorită schimbărilor în structura producției.
Pentru stabilirea producției executate în contul sau în limitele structurii programate (Q’’) (numitorul relației), este necesar să se compare pe fiecare sortiment producția efectivă recalculată la structura programată (), cu producția efectiv realizată () și luarea în considerare a valorii celor mai mici (q,,):
– pentru producția omogenă;
– pentru producția eterogenă.
Coeficientul mediu de asortiment poate fi calculat și cu ajutorul relației:
unde:
g- – modificarea ponderii la sortimentele unde nu s-a realizat structura programată a producției.
Principiul care stă la baza calculării coeficientului mediu de structură constă în neadmiterea compensărilor între depășirile la anumite sortimente și nerealizările la alte sortimente, exprimate sub forma mărimilor relative, prin intermediul structurii sau ponderii deținute de fiecare sortiment în totalul producției. Cu ajutorul coeficientului mediu de asortiment se poate aprecia dacă s-a respectat structura programată a producției și intensitatea abaterilor care au avut loc față de program.
Mărimea coeficientului mediu de structură poate fi egală sau mai mică decât 1 sau 100 (). Acest coeficient este egal cu 1 când programul de producție a fost realizat în proporție de 100% la toate sortimentele sau a fost depășit ori nerealizat în aceeași proporție la toate sortimentele și este mai mic decât 1 când programul de producție pe sortimente a fost realizat în proporții diferite.
ANALIZA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri este indicatorul valoric care evidențiază veniturile totale obținute din activitatea comercială a unei întreprinderi pe o anumită perioadă de timp. În cadrul ei nu se includ veniturile financiare și nici veniturile excepționale.
Analiza cifrei de afaceri prezintă o importanță deosebită, deoarece permite aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități în mod profitabil. Totodată, modificarea cifrei de afaceri se reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari, precum și asupra eficienței activității societăților comerciale. În acest sens, W. Baumol remarcă legătura dintre interesele generale ale managerilor, de care depinde politica generală a firmei, și maximizarea cifrei de afaceri sau a vânzărilor. Evident, prioritatea cifrei de afaceri nu elimină profitul, fără de care perenitatea întreprinderii nu este asigurată.
O asemenea analiză poate fi realizată până la nivelul produsului, grupelor de produse sau categoriilor de activități, firma fiind interesată să cunoască ce produse sunt solicitate, care este contribuția lor la formarea veniturilor, care sunt mai rentabile, nu numai din punct de vedere al producătorului, ci și al beneficiarului. Toate acestea sunt absolut necesare pentru formularea strategiei întreprinderii în perioadele viitoare.
Din punct de vedere al conținutului și al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fi privită ca: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală și cifră de afaceri critică.
Cifra de afaceri totală (CA) exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în prețurile pieței. Ea cuprinde totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor și produselor, executarea lucrărilor și prestarea serviciilor într-o perioadă de timp.
Cifra de afaceri medie (CA) se poate determina în unitățile monoproductive și reflectă încasarea medie pe unitatea de produs sau serviciu.
.
Cifra de afaceri marginală (CAm) exprimă variația încasărilor unei firme generată de creșterea cu o unitate a volumului vânzărilor.
.
Cifra de afaceri critică (CAmin) reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură acoperirea în totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz, cifra de afaceri minimă va fi egală cu suma cheltuielilor fixe și a celor variabile:
CAmin=CF + Cv sau
–
unde:
CF – cheltuielile fixe totale;
Rv – rata cheltuielilor variabile totale față de cifra de afaceri (CA).
Structura cifrei de afaceri
Analiza structurii cifrei de afaceri urmărește modificările structurale intervenite în cadrul producției vândute, cauzele care au determinat evoluția acestui indicator, în vederea stabilirii măsurilor corespunzătoare pentru reglarea activității. Astfel, modificarea acesteia se reflectă asupra principalilor indicatori economico – financiari, precum și asupra eficienței activității societății comerciale.
Structura cifrei de afaceri este influențată esențial de următorii factori:
nivelul de diversificare a activității;
structura fizică a vânzărilor pe grupe omogene;
prețul de vânzare al produselor.
Nivelul de diversificare a activității este un factor important de influență al cifrei de afaceri și are la bază strategia de dezvoltare a firmei pe termen mediu și lung, iar în funcție de această strategie poate exista o diversificare legată, în același sector de activitate, și o diversificare nelegată, pe mai multe sectoare.
Structura fizică a vânzărilor este un factor important care influențează cifra de afaceri. Dacă întreprinderea dorește să crească ponderea veniturilor provenite dintr-un produs, atunci va trebui să crească producția și comercializarea acestui mai mult decât a celorlalte, în condițiile în care prețurile de vânzare se mențin aproximativ constante. Dacă dorește doar creșterea cifrei de afaceri, atunci va trebui să crească greutatea specifică a produsului care are un preț de vânzare mai mare decât cel mediu al grupei din care face parte.
Influența prețului de vânzare este independentă de efortul întreprinderii, întrucât prețul se formează liber pe piață, prin confruntarea cererii cu oferta. Pentru a determina creșterea cifrei de afaceri prin intermediul prețului, întreprinderea va trebui să vândă într-o proporție mai mare produse cu preț mare în defavoarea celor cu preț mic.
Mărimea cifrei de afaceri se poate determina prin însumarea veniturilor provenite din activitatea de bază a întreprinderii (Vb) cu veniturile provenite din alte activități (Va):
CA = Vb + Va,
unde:
Vb – reflectă cifra de afaceri din activitatea de bază a întreprinderii;
Va – reflectă cifra de afaceri din activități cu caracter industrial sau din executarea unor lucrări și prestarea unor servicii către terți.
Ținând seama de această relație, se poate calcula ponderea veniturilor din activitatea de bază și din alte activități față de cifra de afaceri totală a întreprinderii, astfel:
.
De asemenea, este necesar să se calculeze și modificările intervenite în mărimea acestor ponderi:
ΔG = G1 – G0.
În funcție de schimbările intervenite în mărimea acestor ponderi, se poate face o analiză structurală a cifrei de afaceri, precum și a schimbărilor intervenite în ponderea cifrei de afaceri din activitatea de bază și din alte activități. Schimbările intervenite în structura cifrei de afaceri trebuie să fie corelate cu modificările care au avut loc în profilul și structura producției vândute, precum și în cerințele pieței.
În cazul S.C. Star Glas S.A. Tg. Jiu, în 2001, toate categoriile de venit au înregistrat creșteri, ceea ce a constituit, de altfel, premisa creșterii cifrei de afaceri. Creșterea veniturilor totale în 1999 comparativ cu 1998 cu 23.972.245 mii lei a fost determinată, în principal, de creșterea veniturilor din alte activități, care au crescut cu 62,48%. În cadrul acestora se remarcă o sporire a veniturilor din activități industriale și comerciale cu 73,77%, acestea fiind rezultatul preocupărilor întreprinderii pentru deschiderea unor noi centre de prezentare și desfacere a produselor fabricate. Preocupările întreprinderii de lărgire a gamei de servicii prestate s-au materializat într-o creștere cu 43,24% a veniturilor obținute din astfel de activități.
Tabelul 1.2.2.1.
Sporirea veniturilor din activitatea de bază cu 1.583.370 mii lei a fost rezultatul, pe de o parte, al creșterii cantitative și modificării structurii producției fabricate (societatea orientându-și activitatea în direcția realizării produselor solicitate de piață), iar, pe de altă parte, al creșterii prețurilor de vânzare.
Referitor la structura cifrei de afaceri, se constată o reducere a ponderii veniturilor din activitatea de bază în jurul procentului de la 87,15% la 81,47%, în timp ce în cadrul veniturilor din alte activități se remarcă o creștere a ponderii lor, în special datorită sporirii veniturilor provenite din prestări servicii.
În metodologia analizei structurii producției vândute se poate utiliza și coeficientul de concentrare sau coeficientul Gini – Struck:
,
unde:
gi – ponderea produsului sau grupei de mărfuri i în cifra de afaceri totală
n – numărul de termeni ai seriei.
Acest coeficient poate lua valori între 0 și 1. Apropierea de unu arată că în structura vânzărilor sunt câteva produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri. Apropierea de zero semnifică o distribuție relativ uniformă a producției și, respectiv, a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
În cazul S.C. STAR GLAS S.A., valoarea acestui coeficient a fost de 0,10 în 2001 și de 0,02 în 2002, fapt ce sugerează o structură a producției uniformă, mai ales în anul 2002.
În același scop se poate folosi și indicele Herfindhal, care permite măsurarea gradului de diversificare a activității pe diverse structuri utile analizei și deciziei.
H = ∑gi2.
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs și cu 1/n dacă producția sau vânzările sunt repartizate în proporții egale în cadrul nomenclatorului acesteia.
Evoluția indicelui Herfindhal și a coeficientului Gini-Struck este prezentată în tabelul următor:
Tabelul nr. 1.2.2.2.
Analiza structurii cifrei de afaceri are ca obiectiv identificarea variațiilor înregistrate pe diverse trepte structurale: tip de activitate, sector de activitate, grupe de produse, produse, secții, unități și tipuri de unități, categorii de clientelă etc.
Analiza cifrei de afaceri pe tipuri de produse este esențială pentru înțelegerea strategiei firmei și a poziției acesteia pe piață.
Evoluția cifrei de afaceri pe tipuri de produse în cadrul STAR GLAS S.A. este prezentată în tabelul următor:
Tabelul nr. 1.2.2.3
Volumul livrărilor categoria pahare 80/107 K Pilsner a marcat o creștere absolută de peste 800 milioane de lei (peste 41%), în timp ce ponderea lor în totalul vânzărilor a rămas aproximativ constantă. Acest lucru se explică prin creșterea cererii pentru această gamă de produse, cât și prin creșterea prețului de vânzare.
La grupa de pahare 80/107 K șampanie, creșterea prețului de vânzare a compensat, în bună măsură, scăderea volumului producției vândute, cifra de afaceri înregistrând o ușoară creștere față de anul anterior. Totuși, ritmul mai scăzut de creștere față de celelalte sortimente a determinat o scădere accentuată a ponderii în totalul producției vândute, de la 39,77% la 32,22%. Acest lucru s-a datorat scăderii cererii pe piața acestui produs, considerat de lux, în special la export.
Ultimul sortiment, grupa de pahare Goblet, reprezintă principalul produs din nomenclatorul de fabricație al firmei, atât ca număr de bucăți vândute, cât și ca valoare. Astfel, creșterea producției fizice vândute cu aproape 30000 de bucăți a condus la un spor al cifrei de afaceri aferente acestui produs de 1.251.300 mii lei, în timp ce în procente această creștere corespunde unui ritm de 73,48%. Acest produs, deși a avut cea mai scăzută pondere în anul 2001, a devansat în anul curent (2002) celelalte două sortimente, ajungând să dețină o pondere de 34,84%.
Structura cifrei de afaceri pe produse poate fii investigată și cu ajutorul metodei ABC. Această metodă se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în care pe abscisă sunt reprezentate ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe ordonată ponderile cumulate în cifra de afaceri.
Se disting, astfel, trei zone în structura cifrei de afaceri:
Zona A: – cuprinde acea porțiune în care o pondere redusă a numărului de produse (10-15%), deține o pondere mare în cifra de afaceri (60-70%);
Zona B: – în care ponderea deținută în numărul de produse este aproximativ egală cu cea deținută în cifra de afaceri (25-30%);
Zona C: – în care o pondere mare din numărul produselor (65-70%), deține o pondere mică în cifra de afaceri.
În zona A sunt cuprinse acele produse cu o rotație rapidă, care trebuie să existe în permanență la vânzare. De aceea la aceste produse trebuie să se asigure o bună aprovizionare și o gestiune eficientă a stocurilor. De regulă produsele cuprinse în această zonă au o marjă comercială redusă. În zona B sunt cuprinse articole standard, a căror rotație și marjă comercială sunt apropiate de media întreprinderii, iar în zona C sunt cuprinse, de regulă, articole cu rotație scăzută, dar cu o marjă comercială mare (produse de lux). Aceste produse ridică probleme pe linia gestiunii stocurilor.
Din punct de vedere al eficienței, produsele din zona A sunt cele mai rentabile, însă ele sunt însoțite și de un risc comercial ridicat, deoarece scăderea cererii sau ofensiva unui concurent pentru produsele din această zonă, poate pune în pericol stabilitatea firmei. De aceea este indicat ca întreprinderile să opteze pentru un anumit grad de diversificare a producției cu scopul de a asigura creșterea cifrei de afaceri și reducerea riscului.
Metoda ABC poate fii utilizată și pentru analiza cifrei de afaceri pe categorii de clienți.
Analiza în dinamică a cifrei de afaceri
Cifra de afaceri este socotită indicatorul fundamental al volumului activității agentului economic și, evident, nu lipsește din nici un sistem de indicatori folosiți în diagnosticarea și evaluarea economică a întreprinderii, din estimarea eficienței managementului practicat.
Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de o firmă într-o perioadă de timp determinată (exclusiv veniturile financiare și extraordinare). Interesul oricărui întreprinzător vizează o creștere a cifrei de afaceri pentru obținerea unui profit cãt mai mare sau a unuia moderat, dar cu un grad de certitudine în viitor.
Pentru a-și diminua riscurile care apar pe segmentele de piață pe care activează, multe firme își diversifică oferta de produse și servicii, având astfel o structură variată a veniturilor. În analiza surselor de venituri este important să se plece de la caracterizarea întreprinderii în funcție de modul de operare, respectiv dacă operează pe o singură piață sau mai multe, întrucât fiecare piață poate avea o evoluție proprie, distinctă și specifică, cu influențe asupra rezultatelor obținute de firmă.
De aceea, în evaluarea potențialului de creștere a veniturilor sunt necesare informații privind sursele de venituri, evoluția în ultima perioadă de timp, precum și modul lor de agregare pe diferite niveluri.
Dinamica cifrei de afaceri poate fi urmărită fie în cadrul unei perioade de gestiune, fie pe mai multe perioade și pune în evidență evoluția în timp a indicatorului, exprimată în mărimi absolute sau în mărimi relative.
Pentru aprecierea dinamicii cifrei de afaceri, este necesar să se calculeze modificarea absolută și procentuală intervenită în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă față de cea prevăzută sau din perioada de bază, astfel:
; .
Acest indicator cuantifică în mărimi absolute sau relative creșterea sau scăderea cifrei de afaceri față de nivelul folosit ca bază de comparație.
În funcție de mărimea și semnul acestor modificări, se pot face aprecieri cu privire la creșterea sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei.
Deoarece cifra de afaceri este exprimată în prețuri curente, în perioada de creștere puternică a prețurilor trebuie să fie corectată cu indicele inflației, altfel informațiile își pierd mult din fiabilitate, iar concluziile analizei vor fi deformate. De aceea, se impune determinarea unei cifre de afaceri reale (CA’) și a unei rate reale de creștere (ΔCA’%), pe baza relațiilor:
, unde
Ip – indicele de creștere a prețurilor.
În cazul societății noastre, cifra de afaceri a înregistrat o creștere brută de 2,4 miliarde în 2002 față de 2001, ceea ce, în mărimi relative, înseamnă un spor de 38,78%. Acest lucru se interpretează favorabil, semnificând o creștere a volumului de activitate al firmei, cu consecințe pozitive asupra performanțelor economico-financiare.
Analiza factorială a cifrei de afaceri
În afara analizei structurale și comparative cu perioadele anterioare, cifra de afaceri poate fi analizată și din punct de vedere factorial, stabilindu-se, astfel, sistemul de factori care contribuie la evoluția ei.
Astfel, mărimea cifrei de afaceri într-o întreprindere depinde de volumul fizic al producției vândute pe sortimente (q) și de prețul de vânzare pe unitatea de produs (p):
Schema factorilor de influență se prezintă astfel:
Δq
ΔCA
Δp
iar influențele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:
Modificarea cifrei de afaceri poate avea loc pe seama volumului producției vândute și a prețului de vânzare. De remarcat că primul factor conține și influența structurii producției vândute, care poate fi cuantificată prin calcularea unui preț mediu de vânzare în cazul produselor omogene:
gi – structura producției vândute;
pi – prețul de vânzare pe produse;
Al doilea model de analiză ține seama de numărul mediu de salariați (N), de productivitatea anuală a muncii (Wa) și de gradul de valorificare a producției exercițiului (Gv).
CA= = .
unde: Qe – producția exercițiului.
La rândul ei, productivitatea muncii poate fi privită în funcție de gradul de înzestrare tehnică a muncii cu active fixe (It) și de eficiența utilizării activelor fixe (E).
Af – valoarea medie anuală a activelor fixe.
Eficiența utilizării activelor fixe se poate exprima în funcție de ponderea activelor fixe productive (Af’) în totalul activelor fixe și de randamentul activelor fixe productive:
În acest caz, schema factorilor de influență se prezintă astfel:
N It
CA W
Gv E
Pentru aplicarea metodologiei de analiză se folosesc datele din tabelul nr. 3.2.2.
În 1998 și 1999 s-au înregistrat următoarele sporuri absolute față de anii anteriori:
98/97: CA = 5.958.843 mii lei
99/98: CA = 23.972.245 mii lei
Tabelul nr. 1.2.3.1
Influențele factorilor le stabilim cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:
1. influența numărului de salariați
= (N1 – N0) x Wao x Gvo = 678890 mii lei
2. influența productivității anuale a muncii
N1 x (Wa1- Wa0) x Gvo = 1726709 mii lei
din care:
2.1. influența înzestrării tehnice a muncii
N1 x (It1- It0) x Eo x Gvo = – 791052 mii lei
2.2. influența eficienței activelor fixe
= N1 x It1 x ( E1 – Eo) x Gvo = 2517757 mii lei
3. influența gradului de valorificare a producției exercițiului
= N1 x It1 x E1 x (Gv1- Gvo) = 8661 mii lei.
În perioada 2002-2001, creșterea cifrei de afaceri s-a realizat, în special, prin creșterea productivității muncii anuale, în timp ce creștere gradului de valorificare a producției exercițiului (de la 97,8% la 97,9%) a condus la un spor de 8,6 milioane lei. La creșterea productivității muncii anuale a condus utilizarea mai bună a activelor fixe, în timp ce scăderea înzestrării tehnice a muncii a avut o influență negativă asupra cifrei de afaceri.
Numărul mediu de salariați a influențat în mod pozitiv cifra de afaceri, determinând majorarea acesteia cu 678890 mii lei.
Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri, se mai poate folosi următorul model:
unde: Mf – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
De asemenea, un alt model ține seama de numărul de salariați, gradul de înzestrare tehnică a muncii cu mijloace fixe, ponderea capitalului fix activ în cadrul capitalului fix total, randamentul utilizării mijloacelor fixe și gradul de valorificare a producției exercițiului:
unde: Mfa – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe active sau direct productive.
Un alt model de analiză ține seama de contribuția patrimoniului la realizarea volumului de activitate și a cifrei de afaceri, astfel:
unde:
At – activul total
Ac – activele circulante
St – valoarea stocurilor.
Efectele modificării cifrei de afaceri
Cifra de afaceri reprezintă suma totală a afacerilor realizate de agentul economic din relațiile cu terții: vânzări de produse, mărfuri, servicii, prestații în exercitarea activității sale profesionale, care formează profilul obișnuit al agentului economic.
Modificarea cifrei de afaceri, în sensul creșterii sau descreșterii, produce modificări asupra următorilor indicatori economico-financiari:
– productivitatea muncii;
– cheltuieli totale sau de exploatare la 1000 lei cifră de afaceri;
– cifra de afaceri la 1000 lei active fixe;
– viteza de rotație a activelor circulante;
– profitul;
– rata rentabilității.
Productivitatea muncii reflectă eficiența cu care este cheltuită munca vie pentru producerea de bunuri materiale, iar nivelul ei reflectă gradul de înzestrare tehnică a proceselor, respectiv capacitatea de producție a unei societăți comerciale.
În prezent, o deosebită importanță prezintă exprimarea productivității muncii în funcție de cifra de afaceri, astfel:
unde: CA – cifra de afaceri totală;
N – numărul mediu de salariați.
Influența modificării cifrei de afaceri se calculează prin metoda substituirilor în lanț:
Modificarea cifrei de afaceri determină modificări în același sens cu ale productivității; în cazul de mai sus, creșterea cifrei de afaceri între 2002 față de 2001 a condus la o creștere a productivității muncii cu 47398 mii lei.
Desfășurarea activității unei societăți necesită consum de resurse umane, materiale, financiare.
Indicatorul cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri sau rata de eficiență a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri poate fi exprimat prin următoarea relație:
Influența modificării cifrei de afaceri se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:
Modificarea cifrei de afaceri determină modificări în sens invers ale indicatorului cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri; în cazul anterior, creșterea cifrei de afaceri în perioada 2001-2002 conduce la o reducere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri 227 lei, aspect apreciat ca fiind favorabil, semnificând o creșterea a eficienței cheltuielilor aferente cifrei de afaceri.
Eficiența economică a folosirii fondurilor fixe evidențiază îmbunătățirea folosirii extensive și intensive a fondurilor fixe. Se calculează prin raportarea cifrei de afaceri la valoarea medie anuală a activelor fixe ():
.
Valoarea medie anuală a fondurilor fixe se poate calcula în funcție de valoarea inițială sau de valoarea rămasă neamortizată a fondurilor fixe.
Eficiența folosirii fondurilor fixe este influențată atât de modificarea fondurilor fixe, cât și de modificarea valorii cifrei de afaceri, ca indicator de efecte obținute în urma utilizării activelor fixe.
Pentru a reflecta influența modificării cifrei de afaceri asupra eficienței folosirii activelor fixe, exprimată prin indicatorul cifra de afaceri la 1000 lei active fixe, este necesară utilizarea următorului modelde analiză:
.
Modificarea cifrei de afaceri în sensul creșterii de la 6,11 miliarde lei la 8,48 miliarde lei determină creșterea eficienței folosirii activelor fixe cu 750,98 lei. Creșterea eficienței utilizării fondurilor fixe se interpretează cu atât mai favorabil cu cât are loc în condițiile scăderii valorii medii anuale a activelor fixe de la 3214250 mii lei la 3155710 mii lei.
Profitul caracterizează situația rentabilității unei societăți comerciale, în mărime absolută. Mărimea profitului brut se determină ca diferență între veniturile totale și cheltuielile totale efectuate de întreprindere. Mărimea profitului impozabil se stabilește ca diferență între profitul brut și mărimea cheltuielilor suportate direct din venituri. Profitul net se determină ca diferență între profitul impozabil și impozitul pe profit.
Analiza profitului se poate adânci prin studierea lui pe surse de proveniență. Astfel, profitul obținut din cifra de afaceri se determină ca diferență între valoarea cifrei de afaceri, exprimată în prețuri de livrare fără TVA, și valoarea cifrei de afaceri exprimată în costuri complete:
Deci, modificarea profitului aferent cifrei de afaceri depinde de modificarea volumului fizic al producției (q), a ponderii sau structurii producției pe sortimente (s), a costurilor complete pe unitatea de produs (c) și a prețului de vânzare pe unitatea de produs (p).
Influența acestor factori se determină cu ajutorul metodei balanțiere.
Influența modificării cifrei de afaceri asupra profitului se poate stabili astfel:
După cum se observă, modificarea cifrei de afaceri în sens crescător atrage după sine o modificare în același sens a profitului. Astfel, creșterea cifrei de afaceri conduce la o creștere a profitului aferent producției vândute cu 443202 mii lei.
Rata rentabilității este un indicator sintetic prin care se apreciază eficiența activității agenților economici. Pentru calcularea ratei rentabilității se pot folosi mai mulți indicatori, în funcție de modul de exprimare a efectelor obținute în urma activității desfășurate, precum și a eforturilor productive depuse de fiecare agent. Cel mai adesea, rata rentabilității se calculează prin raportarea profitului aferent cifrei de afaceri la capitalul permanent:
Influențele factorilor asupra modificării ratei rentabilității se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț.
Influența modificării cifrei de afaceri asupra ratei rentabilității se poate stabili astfel:
Creșterea cifrei de afaceri în 2002 determină o majorare a ratei rentabilității cu 1912%, influență determinată în condițiile unei evoluții modeste a capitalului permanent față de anul anterior.
,
ANALIZA VALORII ADĂUGATE
Un alt indicator important pentru caracterizarea dimensiunii activității unei firme, pentru aprecierea rezultatelor și măsurarea performanțelor sale comerciale este valoarea adăugată.
În orice societate, venitul net, ca expresie bănească a plusprodusului, este o rezultantă firească a nivelului productivității muncii, a înzestrării tehnice a muncii, a modalităților de organizare a producției și a muncii, într-un cuvânt a forței productive a muncii. Datorită unor multiple împrejurări cum ar fi organizarea economiei pe unități productive, legăturile specifice dintre macro și microsistem, modalitățile de dimensionare și evidențiere a costurilor, particularitățile sistemului de prețuri, valoarea nou creată în întreprindere se manifestă sub diferite forme.
Având în vedere faptul că valoarea adăugată creată în întreprindere este o rezultantă a aportului muncii vii, pe de o parte, și a capitalului fix, pe de altă parte, ea se manifestă sub două forme, și anume: valoarea adăugată brută și valoarea adăugată netă, diferențierea fiind dată de amortizarea activelor imobilizate.
Dacă din valoarea adăugată sunt deduse salariile brute, sporurile de orice fel, compensațiile și alte drepturi de personal, precum și eventuala parte din valoarea nou creată cedată de întreprindere sub formă de dobândă posesorilor de capital de împrumut, se obține venitul net realizat de întreprindere.
În contabilitatea națională, valoarea adăugată reprezintă diferența dintre valoarea producției și cea a consumului intermediar. Ea exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (forța de muncă și capitalul), peste valoarea bunurilor și serviciilor provenite de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii.
În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se va face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:
remunerarea muncii prin salarii, indemnizații, premii, cheltuieli sociale;
remunerarea statului prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
remunerarea creditelor prin dobânzi și comisioane plătite;
remunerarea investițiilor prin amortismente calculate;
remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acționarilor.
Întreprinderea, în calitate de participant direct la viața economică, va fi remunerată prin capacitatea de autofinanțare.
Valoarea adăugată se calculează ca diferență între producția exercițiului majorată cu marja comercială și diminuată cu consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru această producție.
VA = Producția exercițiului + Marja comercială – Consumurile externe.
Analiza capacității întreprinderii de a produce valoare adăugată
Valoarea adăugată definește dimensiunea reală a activității întreprinderii și reprezintă plusul de bogăție obținut prin valorificarea tuturor resurselor economice proprii.
Capacitatea întreprinderii de a produce valoare adăugată se evaluează cu ajutorul ratei valorii adăugate, calculată ca raport între mărimea valorii adăugate (VA) și producția exercițiului (Qe):
Acest indicator ne arată în procente cu cât a contribuit întreprinderea va valoarea producției obținute. Cu cât nivelul acestei rate este mai ridicat, cu atât capacitatea de prelucrare a întreprinderii este mai mare și plusul de valoare pe care îl adaugă este mai substanțial.
Cu ajutorul metodei sintetice, valoarea adăugată se determină ca diferență între producția exercițiului și consumurile intermediare (Ci) provenite de la terți, la care se adaugă marja comercială (Mc):
VA = (Qe – Ci) + Mc.
Se disting mai multe semnificații ale valorii adăugate, în funcție de aspectele care se doresc a fi evidențiate la un moment dat:
valoare adăugată contabilă și valoare adăugată economică
valoare adăugată produsă sau valoare adăugată vândută
valoare adăugată brută sau valoare adăugată netă.
Necesitatea diferențierii valorii adăugate contabile de valoarea adăugată economică derivă din modalitatea de evaluare a producției stocate. Astfel, producția stocată se evaluează la costul de fabricație, în timp ce producția vândută la prețul de vânzare al pieței. Această modalitate diferită de evaluare a producției exercițiului face ca valoarea adăugată contabilă să fie subevaluată, atunci când se produce stocaj de producție, respectiv să fie supraevaluată, atunci când are loc un destocaj.
Pentru eliminarea acestui neajuns, se impune evaluarea întregii producții în preț, obținându-se, astfel, valoarea adăugată economică.
Având în vedere că rezultatele activității pot fi confirmate sau infirmate de piață, este mai relevant să se vorbească de valoare adăugată aferentă vânzărilor și nu producției. Pentru aceasta, trebuie determinat nivelul consumurilor intermediare aferente producției vândute, lucru posibil numai într-un sistem contabil anglo-saxon.
La calculul valorii adăugate, amortismentele nu sunt incluse, de cele mai multe ori, în consumurile intermediare, valoarea rezultată fiind o valoare adăugată brută. După recuperarea întregii uzuri a mijloacelor fixe se poate vorbi de adevărata bogăție creată în întreprindere, bogăție ce se constituie în valoarea adăugată netă.
Consumurile intermediare reprezintă expresia valorică a tuturor elementelor utilizate în procesul de producție (materii prime, materiale, energie, combustibili, apă etc.), elemente care sunt produse în afara unității. Orice creștere a consumurilor intermediare determină o diminuare a valorii adăugate, adică a bogăției create și distribuite de întreprindere, și reciproc.
Scopul analizei consumurilor intermediare este de a explica motivele care au dus la variația ratei consumurilor intermediare, calculată astfel:
.
Principalii factori care pot determina variația consumurilor intermediare sunt:
modificarea structurii producției
modificarea randamentelor operațional-structurale
modificarea prețurilor de vânzare.
Atunci când valoarea adăugată face abstracție de orice formă de venit financiar, rata valorii adăugate reflectă proporția de venit pe care întreprinderea o realizează din producția proprie. Orice scădere a acestei rate semnifică o scădere de profitabilitate pentru toate părțile implicate în activitatea întreprinderii.
Interpretarea mișcărilor ratei valorii adăugate este o operațiune complexă, deoarece variația nivelului ratei reflectă atât mișcarea productivității, cât și modificările prețurilor de aprovizionare.
1.3.2. Analiza capacității întreprinderii de a atrage valoare adăugată
Conceptul de valoare adăugată atrasă sau dobândită este aplicabil doar întreprinderilor care obțin și alte venituri decât cele din activitatea de exploatare. Existența acestor venituri complementare determină analistul să ia în calcul un concept de valoare adăugată mult mai cuprinzător. Acest concept înglobează toate veniturile întreprinderii și poartă denumirea de valoare adăugată globală (Vag), incluzând atât valoarea adăugată produsă de întreprindere (Vap), cât și pe cea dobândită de la alte întreprinderi (Vad):
Vag = Vap + Vad.
Dacă identificarea veniturilor care concură la formarea valorii adăugate dobândite este ușor de realizat, la identificarea cheltuielilor aferente acestor venituri este mai dificilă, în special când contabilitatea de gestiune nu este bine organizată. Aceste cheltuieli nu vizează formarea valorii adăugate dobândite, ci distribuirea acesteia după formare, astfel:
salarii
impozite
dobânzi
dividende.
Operațiunea de determinare a valorilor adăugate produse și dobândite este importantă pentru analist, deoarece permite identificarea a două tipuri de performanțe:
performanța întreprinderii în calitate de unitate de producție
performanța în calitate de receptoare a veniturilor altor întreprinderi.
O serie de analiști consideră utilitatea și semnificația procesului de distribuire separată a valorii adăugate produse și dobândite, singurul proces de distribuție care are sens, potrivit acestora, fiind cel raportat la conceptul de valoare adăugată globală.
Pentru a aprecia capacitatea întreprinderii de a produce și atrage valoare adăugată, se pot utiliza două concepte de rată a valorii adăugate, în funcție de perspectiva stării de performanță din care este privită întreprinderea, respectiv performanța activității productive sau performanța globală:
– – servește analizei performanțelor industriale de exploatare
– – servește analizei modului de distribuire a veniturilor globale ale întreprinderii.
1.3.3. Repartiția valorii adăugate
Metoda analitică de calcul a valorii adăugate permite determinarea acesteia prin însumarea elementelor componente:
cheltuieli cu salariile (Cs)
contribuția pentru asigurările sociale (CAS)
cheltuieli pentru protecția socială (CPS)
cheltuieli financiare (CF)
cheltuieli cu amortizarea (A)
profitul brut (P)
cheltuieli cu impozite și taxe (AIT).
Va = Cs + CAS + CPS + CF + A + P +AIT.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile cu personalul, a capitalului propriu sau acționarilor prin dividende, a capitalului împrumutat prin dobânzi, a capitalului tehnic prin amortizare, a statului prin impozite și taxe, precum și a întreprinderii prin profitul reinvestit (folosit pentru autofinanțare).
Se poate calcula și valoarea adăugată netă, prin însumarea elementelor valorii adăugate, mai puțin cheltuielile cu amortizarea, sau prin scăderea cheltuielilor cu amortizarea din valoarea adăugată totală sau brută.
În procesul de analiză se poate face și o analiză structurală a valorii adăugate prin calcularea ponderii fiecărui element al valorii adăugate față de valoarea adăugată totală sau brută.
Aceste ponderi permit efectuarea de comparații sectoriale și inter-exerciții și oferă informații asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv personalul, acționarii, creditorii, statul, întreprinderea.
Se poate stabili și modificarea intervenită în ponderea fiecărui element al valorii adăugate astfel:
G = G1 – Go.
Schimbările intervenite în mărimea și ponderea elementelor luate în calculul valorii adăugate se reflectă și asupra rezultatului financiar sau asupra profitului unei întreprinderi.
Tabelul 1.3.3.1.
În urma analizei structurale a valorii adăugate se pot face următoarele aprecieri:
cheltuielile cu salariile au înregistrat o creștere în intervalul 2001-2002, iar ponderea lor în valoarea adăugată a crescut cu 4,06%. Se constată că aceste cheltuieli dețin ponderea cea mai mare în cadrul valorii adăugate, iar în 2002 depășesc chiar 50%.
cheltuielile cu asigurările și protecția socială au crescut în anul curent, constatându-se o majorare a ponderii CAS de la 9,28% la 12,61%, în timp ce CPS înregistrează o scădere a ponderii ci 0,22%.
cheltuielile financiare cresc atât în mărime absolută, cât și ca pondere, urmare a contractării de către întreprindere a unor credite suplimentare în anul 2002.
scăderea cheltuielilor cu amortizarea în 2002 cu 10 milioane lei a condus și la o scădere a ponderii lor în valoarea adăugată totale de la 7,16% la 5,48%.
profitul brut înregistrează o evoluție nefavorabilă, scăderea acestuia de la 864 milioane lei la 488 milioane determinând și o scădere accentuată a ponderii, la mai puțin de jumătate față de 2001. se constată că, deși profitul brut a căzut, nu se întâmplă același lucru cu salariile, acestea crescând în anul curent atât ca urmare a creșterii salariului mediu anula pe o persoană, cât și ca urmare a creșterii numărului de salariați.
1.3.4. Analiza factorială a valorii adăugate
În vederea efectuării unui studiu aprofundat al valorii adăugate, care să permită în ultimă instanță formularea unui diagnostic cu caracter economico – financiar, se recomandă și modelele factoriale de tip multiplicativ sau produs între factori.
Deși în practică valoarea adăugată nu se calculează pe baza unei relații matematice de tip factorial, utilitatea deosebită a acestui model factorial constă în aceea că permite să se releve faptul că pentru realizarea și eventual sporirea valorii adăugate totale prevăzute este necesar să se depună eforturi nu numai pentru creșterea valorii producției globale totale, dar și pentru ridicarea nivelului eficienței economice a cheltuielilor cu consumurile intermediare, respectiv pentru reducerea acestor cheltuieli la mia de lei producție globală.
În plus, studiul factorial al valorii adăugate totale permite să se constate în ce măsură întreprinderea a reușit sau nu să respecte o cerință esențială a creșterii economice în condițiile pieței concurențiale și anume dacă realizarea și eventual creșterea față de prevederi sau în dinamică a valorii adăugate totale a avut loc în condițiile unei eficiențe economice sporite a cheltuielilor cu consumurile intermediare, dar și în situația în care factorul calitativ a avut un aport preponderent la creșterea valorii adăugate totale, o asemenea împrejurare fiind o condiție în vederea asigurării unui ritm mai intens de creștere a ratei rentabilității cheltuielilor pentru exploatare, în comparației cu ritmul de creștere a profitului brut.
Modelul utilizat în analiza factorială a valorii adăugate este următorul:
Va = Qe (1- ) = Qe x(1- Gm), în care:
Qe – valoarea producție exercițiului
Cm – cheltuielile cu materialele aferente exercițiului
Gm – ponderea cheltuielilor cu materialele în producția exercițiului.
În cazul societății studiate situația se prezintă astfel:
Tabelul 1.3.4.1. – mii lei –
Pentru determinarea valorii adăugate se folosește, în acest caz, metoda sintetică de calcul. Față de metoda analitică, prin această metodă se obține un rezultat diferit, întrucât prima metodă are la bază ipoteza că întreprinderea nu înregistrează venituri și cheltuieli extraordinare, venituri financiare, alte venituri și alte cheltuieli de exploatare, venituri și cheltuieli cu provizioane. Dacă se iau în considerare și aceste elemente, se obține același rezultat prin ambele metode. În aceste condiții, apreciem că metoda sintetică este cea care furnizează nivelul real al valorii adăugate.
Va = Va1 – Va0 = 1220781 mii lei.
Modificarea valorii adăugate se explică prin modificarea producției exercițiului și a ponderii cheltuielilor materiale în producția exercițiului, ale căror influențe se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț:
1. Influența producției exercițiului (Qe):
= Qe1 (1 – Gmo) – Qeo( 1 – Gmo) = (Qe1 – Qeo ) (1 – Gmo) = 1735415 mii lei
2. Influența ponderii cheltuielilor materiale în producția exercițiului
= Qe1 (1 – Gm1) – Qe1( 1 – Gmo) = – Qe1 ( Gm1 – Gmo) = = – 514492 mii lei
În perioada 2001-2002, o contribuție însemnată la creșterea valorii adăugate a avut-o producția exercițiului, a cărei creștere a condus la modificarea valorii adăugate cu 1735415 mii lei. Acest efect pozitiv a fost, însă, atenuat de influența negativă exercitată de creșterea ponderii cheltuielilor materiale.
Mărimea valorii adăugate se mai poate calcula în funcție de producția exercițiului și valoarea adăugată medie la un leu producție a exercițiului.
Va = Qe = Qe x
Producția exercițiului poate fi privită și ea în funcție de fondul de timp de muncă al salariaților exprimat în ore (T) și de productivitatea orară, iar fondul de timp de muncă în funcție de numărul de salariați (Ns) și timpul de lucru mediu pe un salariat (t).
La rândul ei, valoarea adăugată medie la un leu producție a exercițiului depinde de valoarea adăugată la un leu producție pe produse și structura producției.
În baza modelului prezentat se poate stabili următorul sistem factorial:
Ns
T
Qe t
Wh
Va
Pentru exemplificarea metodologiei de analiză se folosesc datele din tabelul anterior.
Potrivit sistemului factorial prezentat, valoarea adăugată s-a modificat pe baza influenței următorilor factori:
1. influența producției exercițiului:
= (Qe1 – Qeo ) 0= 1735415 mii lei
din care, datorită modificării:
1.1 fondului de timp de muncă:
= (T1 – T0) Wh00 = 554747 mii lei
din care, datorită modificării:
1.1.1. numărului mediu de salariați:
= (Ns1 – Ns0) t0 Wh00 = 497651
1.1.2. timpului mediu pe un salariat:
= Ns1 (t1- to) Whoo = 57169
1.2 productivității medii orare:
= T1 (Wh1- Who) o = 1180736
2. influența valorii adăugate medii la un leu producție a exercițiului
= Qe1 (1 – o) = – 514492 mii lei
Din analiza factorială efectuată, rezultă că, în intervalul 2001-2002, dintre cei doi factori cu influență directă doar producția exercițiului a avut un impact favorabil asupra creșterii valorii adăugate. Acest factor extensiv a contribuit la creșterea valorii adăugate cu 1735415 mii lei, ca urmare a influenței favorabile a productivității medii orare și a timpului total lucrat de salariați. Această ultimă influență s-a datorat atât influenței favorabile exercitate de creșterea numărului de salariați, cât creșterii timpului mediu lucrat de un salariat de la 1394 ore la 1410 ore.
Cel de-al doilea factor, valoarea adăugată medie la un leu producție a exercițiului, a avut un efect nefavorabil asupra dinamicii valorii adăugate, diminuând efectul exercitat de producția exercițiului cu 514492 mii lei.
Analiza factorială a valorii adăugate poate fi efectuată și pe baza unui alt model factorial:
Va =
Influența factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanț.
1. influența volumului fizic al producției:
unde: Iq – indicele volumului fizic al producției
Iq =
2. influența structurii producției
3. influența valorii adăugate pe produs
din care:
3.1. influența prețului de vânzare
3.2. influența cheltuielilor materiale pe produs
Ca modele deterministe, pentru analiza factorială a valorii adăugate, pot fi folosite:
unde:
T – fondul de timp de muncă
Mf – valoarea medie a activelor fixe
Mf '- valoarea medie a activelor fixe productive
Ae – active din exploatare
Ac – active circulante
g – ponderea activelor fixe productive
R – randamentul mediu al activelor fixe productive
Modelele multiplicative oferă posibilitatea evidențierii unor rezerve existente în întreprindere care, mobilizate în perioada următoare, pot determina sporirea valorii adăugate.
Din analiza factorială a valorii adăugate rezultă că direcțiile principale de acțiune în vederea sporirii acesteia în perioadele viitoare sunt:
creșterea productivității muncii orare, ca urmare a ridicării calificării forței de muncă, retehnologizării și modernizării producției, organizării științifice a muncii etc.
înbunătățirea utilizării timpului de muncă prin reducerea și respectiv lichidarea absențelor nemotivate, prin crearea unor condiții favorabile de muncă care să contribuie la reducerea timpului nelucrat din motive justificate
reducerea cheltuielilor cu materialele la 1000 lei producție, în faza de proiectare, producție, desfacere, în condițiile îmbunătățirii calității producției finite
creșterea gradului de utilizare a capacităților de producție.
1.3.5. Rolul și importanța valorii adăugate
Activitatea de producție și comercializare în întreprinderile sau societățile comerciale cu profil industrial reprezintă o latură importantă a activității acestor unități, care se reflectă asupra rezultatelor economico-financiare obținute de fiecare întreprindere.
Scopul activității oricărei societăți comerciale îl constituie realizarea unor produse, lucrări sau servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale și să permită îndeplinirea obiectivelor fixate de fiecare întreprindere, reflectate în nivelul unor indicatori de performanță economico-financiară. În funcție de interesele lor, firmele pot urmări creșterea cifrei de afaceri, a valorii adăugate, a profitului, minimizarea cheltuielilor de producție etc.
În condițiile economiei de piață, creșterea valorii adăugate reprezintă obiectivul de bază pentru activitatea multor întreprinderi. În analiza diagnostic, valoarea adăugată prezintă interes în primul rând ca indicator de performanță economico – financiară, iar în al doilea rând în sistemul fiscalității, ca bază pentru determinarea impozitului datorat statului (taxa pe valoarea adăugată).
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activității întreprinderii. Prin conținut, valoarea adăugată exprimă creșterea (plusul) de bogăție care se obține prin activitatea tehnico – productivă, iar prin însumare contribuie la formarea PIB (cu unele ajustări la nivelul economiei naționale).
Așa cu subliniază și J. Peyard, conceptul valorii adăugate este “mai semnificativ decât al cifrei de afaceri; cifra de afaceri a unei întreprinderi cumulează toate cifrele de afaceri din amonte, pe când valoarea adăugată reflectă exact rolul întreprinderii”.
Exprimând aportul întreprinderii în cadrul producției de bunuri și servicii, valoarea adăugată permite aprecierea structurii și modelelor de producție ale întreprinderii, prin intermediul gradului de integrare (ca raport între valoarea adăugată și producția corespunzătoare sau cifra de afaceri), precum și dezvoltarea sau regresul activității întreprinderii.
Introducerea valorii adăugate în sistemul de indicatori ai producției industriale elimină posibilitatea măririi artificiale a volumului producției exercițiului prin circulația repetată a unui produs între întreprinderi în vederea prelucrării.
În același timp, valoarea adăugată exprimă mai bine efortul nemijlocit al fiecărei întreprinderi industriale la crearea venitului național, permite aprecierea mai corectă a eficienței economice, stimulează reducerea cheltuielilor materiale și a celor neeconomicoase, folosirea eficientă a mijloacelor de producție și a forței de muncă.
În primul rând, creșterea valorii adăugate reprezintă o premisă a creșterii profitului, acesta fiind obiectivul primordial al oricărui agent economic, care asigură supraviețuirea și dezvoltarea acestuia. Este asigurată astfel însăși menirea fundamentală a întreprinderii, realizarea de valoare nouă în producție și repartizarea acesteia între membrii societății.
La nivel de întreprindere, prin creșterea valorii adăugate pe seama profitului și a amortizării se creează posibilități suplimentare de finanțare a investițiilor, concretizate în achiziționarea de noi capacități de producție, modernizarea celor existente, achiziția și implementarea de noi tehnologii de fabricație. Toate aceste investiții suplimentare, care conduc la creșterea producției și a calității acesteia, se reflectă mai departe în creșterea cifrei de afaceri, a productivității muncii, în extinderea activității firmei, creșterea valorii sale de piață etc.
Nu trebuie omis, în acest context, nici aspectul social al creșterii capacității de producție, care determină angajarea de forță de muncă suplimentară și, deci, reducerea șomajului. Totodată, o majorare a valorii adăugate determină acordarea unor salarii mai mari personalului întreprinderii, această măsură ducând la o creștere a atașamentului salariaților față de firmă și la o majorare a productivității muncii, la creșterea stabilității forței de muncă și la atragerea de personal calificat de pe piața muncii.
Valoarea adăugată prezintă o serie de avantaje:
la nivel microeconomic, este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri;
măsoară gradul de integrare, prin raportul
Valoarea adăugată / Cifra de afaceri
este un indicator de structură al funcției de producție, care poate fi exprimat prin rapoartele
Cheltuieli de personal / Valoarea adăugată
sau Amortizări / Valoarea adăugată
permite aprecierea eficienței întreprinderii, pentru o activitate dată, în funcție de mijloacele materiale utilizate
repartiția sa furnizează informații importante în legătură cu raportul Remunerare participanți / Drepturi avute
evoluția sa în timp evidențiază îmbogățirea întreprinderii.
Valoarea adăugată este un indicator important și prin faptul că reprezintă baza de calcul pentru principalul impozit indirect (taxa pe valoarea adăugată – TVA), impozit introdus și în România începând cu 1 iulie 1993, din dorința de aliniere la una dintre cele mai moderne și eficiente componente ale politicii fiscale din țările Europei Occidentale. Dintre multiplele opinii, majoritatea justificate și întemeiate, reținem două dintre cerințele care determină introducerea taxei pe valoarea adăugată: una economică și alta de ordin fiscal – bugetar.
Din punct de vedere economic, prin introducerea TVA se spera că se vor încuraja investițiile și reducerea costurilor acestora, pentru că vechiul sistem al impozitului pe circulația mărfurilor era inclus în bunurile de investiții, făcându-le mai scumpe. Pe de altă parte, aceste elemente de impozit pe circulația mărfurilor pot fi degrevate total din produsele exportate.
Din punct de vedere fiscal – bugetar, introducerea TVA va conduce la realizarea unei uniuni vamale, care este foarte importantă, în sensul aplicării la frontieră a sistemului de impozitare; importurile de bunuri și servicii intră astfel sub incidența TVA, indiferent de calitatea persoanei care le introduce în țară. În schimb, exporturile sunt exonerate de la plata TVA.
Introducerea taxei pe valoarea adăugată a determinat o mutare a impozitului din sfera producției în sfera circulației; dacă impozitul pe circulația mărfurilor devenea exigibil la încasarea prețului, taxa pe valoarea adăugată se percepe la livrarea produselor.
În România, la nivel macroeconomic, s-a decis ca taxa pe valoarea adăugată să fie de 19%, fapt ce ne situează în această privință la nivel european. Acest procent nu este însă static, el putând evolua de la an la an, în funcție de mersul execuției bugetare. În scopul asigurării protecției sociale, există o serie de activități și bunuri scutite de plata TVA.
CAPITOLUL II
ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ PROFITABILITATEA ACTIVITĂȚII FIRMEI
În condițiile economiei de piață, profitul a reprezentat pentru multă vreme obiectivul de bază al activității oricărei întreprinderi. În prezent, datorită necesității respectării intereselor și pretențiilor sporite ale investitorilor (acționarilor, creditorilor și ale altor categorii de persoane interesate) obiectivul pentru maximizarea profitului a fost detronat din calitatea sa de scop primordial al unui agent economic. Aceasta s-a datorat unor neajunsuri ale profitului precum caracterul său static, neincluderea în calcul a riscului și conținutului său, adesea eterogen. Există păreri ale unor economiști care susțin că studiul profitului trebuie să fie dedicat în continuare numai unor obiective precum menținerea integrității financiar-patrimoniale a firmei și de constituire a bazei de calcul a impozitului pe profit.
Profitul este, în sensul cel mai restrâns, venitul pe care îl obțin agenții economici ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este venitul pe care-l obțin agenții economici ca surplus peste costul de producție. Natura profitului nu e privită unitar de către toți economiștii. O parte dintre ei consideră profitul ca venit al factorului de producție capital. Alții definesc profitul ca venit ce provine din munca însușită de cei care posedă capitalul pe seama celor care-și vând capacitatea de a munci. În al treilea rând, natura profitului e pusă în legătură cu abilitatea vânzătorului care, în cadrul activităților economice desfășurate, obține câștiguri mai mari sau mai mici în funcție de capacitatea sa de a acționa în cadrul afacerilor întreprinse.
Dacă din valoarea adăugată sunt deduse salariile negociate brute, sporurile de orice fel, compensațiile și alte drepturi de personal, precum și eventuala parte din valoarea nou creată, cedată de întreprindere sub formă de dobândă posesorilor de capital de împrumut, se obține venitul net realizat de întreprindere. O parte a venitului net e preluată sub diferite forme la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale sau late fonduri cu destinație specială (fondul pentru acordarea ajutorului de șomaj, fondul special pentru sănătate, fondul pentru dezvoltarea și modernizarea sistemului energetic, fondul pentru întreținerea și modernizarea drumurilor publice etc.).
Profitul brut rămas după deducerea din venitul net a acestor prelevări este supus impozitării, iar ceea ce rămâne după plata impozitului pe profit este profitul net.
Profitul îndeplinește mai multe funcții:
funcția de stimulare a activității economice. Obținerea celui mai mare profit constituie un obiectiv fundamental pentru toți agenții economici, determinându-i să-și asume toate riscurile pe care le implică organizarea și desfășurarea activității;
funcția de creștere economică, îndeplinită de profit întrucât acesta reprezintă una dintre principalele surse ale acumulării destinate investițiilor în vederea creșterii și dezvoltării economice, inclusiv de creare de noi locuri de muncă;
funcția de control asupra activității agenților economici. Nivelul și dinamica profitului însușit constituie un adevărat barometru al calității activității agenților economici;
funcția de sursă a finanțării acțiunilor cu caracter social, deoarece profitul servește la formarea veniturilor bugetare din care sunt finanțate acțiunile guvernamentale ce stau la baza finanțării învățământului, culturii, sănătății, administrației publice și altele similare;
funcția de amplificare a bogăției. Indiferent dacă e utilizat pentru dezvoltare sau consum, cu cât e mai mare profitul cu atât o parte crescândă din el poate fi utilizată pentru mărirea avuției (capitalului) firmelor sau avuției personale a agenților economici și a unei părți tot mai importante din rândul populației.
2.1. Analiza rezultatului brut al exploatării
Rezultatul brut de exploatare (RBE) sau excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă rezultatul economic brut ce se obține din activitatea de exploatare a întreprinderii. EBE se poate stabili în două moduri:
plecând de la valoarea adăugată (Va):
EBE = Va + Se – IT – Cp,
în care:
Se – subvențiile de exploatare primite de la stat;
IT – valoarea impozitelor și taxelor datorate (mai puțin impozitul pe profit și TVA);
Cp – cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuții la bugetul statului legate de salarii).
b) prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate sau la termen (Ve*) și a cheltuielilor de exploatare, care generează plăți, imediate sau la termen (Ce*):
EBE = (Ve* + Mv + Se) – (Ce* + Cmv + Ct + IT + Cp),
în care:
Mv – valoarea mărfurilor vândute;
Cmv – costul de cumpărare al mărfurilor vândute;
Ct – consumul de bunuri și servicii achiziționate de la terți.
Această ultimă definire a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul monetar potențial degajat de activitatea curentă a întreprinderii, fiind practic o diferență între veniturile monetare potențiale și cheltuielile monetare probabile de a se efectua.
Cu ajutorul primei metode, mărimea EBE se determină astfel:
Observăm că mărimea EBE scade cu 165104 mii lei în anul 2002 față de anul 2001, ceea ce se apreciază nefavorabil. Această scădere s-a datorat majorării cheltuielilor cu impozitele și taxele plătite și ale celor cu personalul, creșterea nefiind compensată decât parțial de sporirea valorii adăugate. În cadrul analizei, se pot calcula și influențele factorilor asupra modificării rezultatului brut de exploatare cu ajutorul metodei balanțiere.
Excedentul brut de exploatare este un indicator de eficiență (rentabilitate) a activității principale a întreprinderii deoarece el este un purtător al fondurilor ce permit asigurarea reproducției mijloacelor supuse amortizării și a remunerării celor care au contribuit cu capitaluri la finanțarea activității întreprinderii.
De asemenea, EBE reprezintă un indicator monetar potențial, datorită existenței decalajelor dintre plăți și încasări ce provin din folosirea pasivelor stabile (furnizori, salariați, bugetul statului) și, respectiv, din creditele comerciale acordate clienților, el putând fi constatat cu certitudine doar la sfârșitul perioadei. De altfel, EBE este generat de-a lungul întregului exercițiu, dar este afectat în același timp de către utilizările în afara exploatării (finanțarea investițiilor, rambursarea unor datorii financiare). Astfel, chiar în lipsa decalajelor dintre plăți și încasări, creșterea sa nu poate fi identificată în mod clar asupra creșterii soldului de disponibilități.
Excedentul brut de exploatare nu este influențat de politicile de amortizare și de stabilire a provizioanelor, fiind astfel scutit de distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiționali, deși nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor. EBE este mai omogen decât indicatorii cuprinși în tablourile de fluxuri și contribuie la crearea unei legături între analiza rezultatelor economice și analiza fluxurilor financiare.
Datorită omogenității conținutului său, EBE este un indicator folosit adesea pentru compararea performanțelor economico-financiare ale firmelor și în construcția mai multor rate ale rentabilității. El apare în situațiile prezentate de diferite instituții și firme de informații și analize economice, atât în țările cu contabilitate anglo-saxonă cât și în țările cu contabilitate francofonă.
În plus, EBE reprezintă o componentă esențială în cadrul unor indicatori nou creați ai performanțelor economico-financiare. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este reprezentat de valoarea adăugată sub formă de cash flow (Cash Value Added).
2.2. Analiza rezultatului exploatării
Rezultatul exploatării reprezintă surplusul sau deficitul generat de activitatea curentă de exploatare a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă performanțele realizate de întreprindere din activitatea industrială și comercială, ținând cont de politica financiară și fiscală a întreprinderii.
Rezultatul de exploatare prezintă un interes deosebit pentru finanțatorii activității întreprinderii (bănci, acționari), deoarece el reprezintă sursa remunerării acestor aporturi de capital (propriu și împrumutat).
Calitatea sa de indicator de comparație a performanțelor întreprinderilor este, totuși, afectată de eterogenitatea modului de fundamentare a unor părți importante din structura sa.
Este vorba, în primul rând, de modul diferit în care întreprinderile evaluează stocurile (cost de achiziție sau de intrare în contabilitate, cost mediu ponderat sau FIFO). Elementele care sunt prelucrate în procesul de producție pun astfel probleme specifice de evaluare, care se pot rezolva fie cu ajutorul datelor din contabilitatea analitică, fie cu ajutorul metodelor statistice.
În al doilea rând, se pune problema politicilor diferite de amortizare și de stabilire a provizioanelor. Odată cu legiferarea posibilității de folosire a amortizării accelerate, volumul amortismentelor poate varia în mod semnificativ de la o întreprindere la alta, chiar în condițiile în care ele posedă același volum de active fixe. În ceea ce privește provizioanele, factorul subiectiv este și mai important, aprecierile întreprinderilor asupra eventualelor riscuri de depreciere a elementelor patrimoniale (stocuri, creanțe) putând conduce la situații foarte diferite, reducând, astfel, puterea obiectivă de comparație a rezultatului de exploatare.
Analiza dinamică și structurală a profitului de exploatare ține seama de elementele componente și de sursele de proveniență ale profitului, așa cum sunt ele prezentate în contul de profit și pierdere. Astfel, mărimea rezultatului de exploatare (Re), numit și profit de exploatare (Pe), se determină ca diferență între veniturile de exploatare (Ve) obținute în perioada respectivă și cheltuielile de exploatare (Ce) efectuate de către întreprindere:
Re(Pe) = Ve – Ce.
La rândul lor, veniturile de exploatare provin din însumarea veniturilor aferente producției vândute (Vpv), a veniturilor din producția stocată (Vps) și a veniturilor din producția imobilizată (Vpi):
Ve = Vpv + Vps + Vpi.
De asemenea, cheltuielile de exploatare se compun din cheltuielile aferente producției vândute (Cpv), cheltuielile cu producția stocată (Cps) și cheltuielile cu producția imobilizată (Cpi):
Ce = Cpv + Cps + Cpi.
Pentru analiza în dinamică a profitului de exploatare se pot calcula modificările absolute și procentuale intervenite în mărimea rezultatului exploatării (profitului de exploatare) efectiv față de cel previzionat sau din perioada de bază, astfel:
=IRe – 100.
Influențele factorilor cu acțiune directă asupra modificării rezultatului exploatării (profitului de exploatare) se stabilesc cu ajutorul metodei balanțiere, astfel:
Analiza structurală a rezultatului exploatării se poate adânci prin luarea în considerare a influențelor exercitate de modificarea fiecărei categorii de venituri, precum și a categoriilor de cheltuieli aferente.
Rezultatul exploatării se mai poate calcula cu ajutorul rezultatelor parțiale din tabloul soldurilor intermediare de gestiune, utilizând următoarea formulă:
Re = EBE + Vpe + Ave – Cpa – Ace,
în care:
Vpe – venituri din provizioane de exploatare;
Ave – alte venituri de exploatare;
Cpa – cheltuielile cu provizioanele și amortizările de exploatare;
Ace – alte cheltuieli de exploatare.
Analiza factorială a rezultatului exploatării necesită studierea acestuia cu ajutorul unor modele funcționale de tip multiplicativ, care permit stabilirea factorilor ce influențează mărimea și evoluția profitului, precum și cuantificarea acestor influențe.
Astfel, mărimea profitului din exploatare se poate stabili în funcție de veniturile din exploatare (Ve) și profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare () , adică:
,
iar
unde:
ge – reprezintă structura veniturilor de exploatare, respectiv ponderea veniturilor din producția vândută (Vpv), veniturile din producția stocată (Vps) și veniturile din producția de imobilizări (Vpi), adică:
ge = (Vpv, Vps, Vpi)/Vex100;
pe – profitul la 1 leu venituri aferent fiecărei componente a veniturilor și profitului de exploatare.
Analiza de poate adânci prin luarea în considerare a factorilor care acționează asupra veniturilor din exploatare: numărul mediu de salariați (), timpul mediu lucrat de un salariat () și productivitatea medie orară a muncii (), adică:
Ve =
Pentru analiza diagnostic a acestui rezultat se va folosi următoarea schemă factorială:
Aplicarea acestui model implică folosirea datelor din tabelul următor:
Tabelul 2.2.1.
Influențele acestor factori se pot calcula cu ajutorul metodei substituirilor succesive, astfel:
influența modificării veniturilor de exploatare:
442571 mii
din care:
influența modificării numărului mediu de salariați:
influența modificării timpului mediu lucrat de un salariat:
influența modificării productivității medii orare a muncii:
influența modificării profitului mediu la 1 leu venituri de exploatare:
mii
Pentru calculul influențelor indirecte care influențează prin profitul mediu la 1 leu venituri de exploatare, se utilizează datele din tabelul următor:
Tabelul 2.2.2.
Pe baza datelor din acest tabel, se pot calcula structura veniturilor de exploatare pe cele trei categorii (ge) și profitul la 1 leu venituri pe categorii de venituri de exploatare (pe), astfel:
Tabelul 2.2.3.
modificării structurii veniturilor de exploatare pe categorii:
în care:
modificării profitului de exploatare la 1 leu venituri de exploatare pe categorii:
mii
Modificarea profitului de exploatare total se datorează creșterii veniturilor de exploatare pentru suma de 442571 mii lei. La rândul lor, veniturile de exploatare s-au mărit ca rezultat al creșterii numărului mediu de salariați, timpului mediu lucrat de un salariat într-un an și productivității medii orare a muncii. De asemenea, din datele expuse în tabele anterioare se observă că cea mai mare contribuție la creșterea veniturilor de exploatare au avut-o veniturile de producția vândută, aspect interpretat favorabil. Profitul mediu la 1 leu venituri de exploatare a determinat o scădere a profitului cu 596573 mii lei, influența sa depășind-o pe cea exercitată de modificarea veniturilor, ceea ce a determinat scăderea profitului de exploatare.
Structura veniturilor determină o creștere a profitului exploatării cu 6727 mii lei, ca urmare a creșterii ponderii veniturilor din producția vândută, pentru care nivelul din perioada de referință al profitului la 1 leu venituri este mai mare decât nivelul mediu pe ansamblul firmei. Totodată scăderea profitului exploatării la 1 leu venituri de exploatare de la 0,188 la 0,177 lei a avut o influență nefavorabilă asupra rezultatului exploatării (-602459 mii lei).
Un alt model ține seama de activele de exploatare (Ae), eficiența utilizării acestor active (E) și de rata rentabilității veniturilor din exploatare (R):
.
Calculul influenței factorilor se realizează prin aplicarea metodei substituției în lanț, astfel:
1. ;
2. ;
3. ,
iar .
Pentru a evidenția corelațiile existente între rezultatul exploatării și valoarea adăugată aferentă activității de exploatare (VA) se folosesc următoarele modele:
;
;
.
în care: T – timpul total lucrat exprimat în ore om.
Aceste modele pun în evidență corelațiile existente între rezultatul de exploatare și valoarea adăugată, exprimată fie în mărime absolută, fie în mărime relativă, raportând-o la consumul de resurse materiale și umane implicate de procesul de producție.
Alt model de analiză factorială ține seama de timpul de muncă (T), valoarea medie a mijloacelor fixe productive () ce revine pe unitatea de timp, ponderea mijloacelor fixe active (), eficiențe utilizări acestora (E), și profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare (), adică:
.
Pentru calcularea influenței factorilor din acest model se poate folosi metoda substituirilor în lanț.
De asemenea, analiza diagnostic a profitului din exploatare se poate face în funcție de mărimea capitalului permanent (Kp), eficiența capitalului permanent aferent activității de exploatare (E), precum și de nivelul profitului mediu din exploatare ce revine la 1 leu venituri din exploatare (), astfel:
Întrucât profitul aferent cifrei de afaceri (Pr) deține ponderea principală în cadrul profitului de exploatare, este necesar să se facă și analiza diagnostic a acestuia, în funcție de mai multe modele.
Primul model folosit constă în stabilirea profitului ca diferență între cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare () fără TVA și cheltuielile aferente cifrei de afaceri (), adică:
,
în care:
q – este volumul producției vândute pe tipuri de produse;
s – structura producției vândute pe tipuri de sortimente;
p – prețul mediu de vânzare fără TVA pe produse;
c – costul complet pe unitatea de produs.
Schema factorilor cu influență directă asupra profitului aferent cifrei de afaceri se prezintă după cum urmează:
q
s
Pr c
p
Pentru a exemplifica metodologia de analiză vom folosi datele din tabelul 6.2.:
Tabelul 2.2.4.
Modificarea absolută a nivelului profitului în anul curent față de anul de bază, (Pr) este de 50.000 mii lei, adică:
= (8480700 – 7486970) – (6110800- 4964660) = 993730 mii lei.
Influențele celor patru factori cu acțiune directă asupra modificării profitului aferent cifrei de afaceri se determină astfel:
1. Influența volumului valoric al producției:
=
= 152561mii lei,
unde: Iq este indicele volumului producției vândute, care se calculează astfel:
.
2. Influența structurii producției vândute:
== 75139 mii lei;
3. Influența modificării cheltuielilor complete pe unitatea de produs:
= -1936610 mii lei;
4. Influența modificării prețurilor de vânzare (exclusiv TVA):
= 1556500 mii lei.
= 993730 mii lei.
În funcție de mărimea și semnul acestor influențe se poate face analiza diagnostic a modificării profitului aferent cifrei de afaceri, ceea ce permite precizarea factorilor cu influență pozitivă sau negativă, precum și căile de creștere a profitului la nivelul fiecărei firme. Se contată că sporirea volumului fizic al producției vândute la sortimentele pahar Pilsner și pahar Goblet a reușit să compenseze diminuarea producției la sortimentul pahar șampanie, pe ansamblu influența producției vândute fiind favorabilă. Totuși, se impune găsirea unei soluții pentru creșterea în viitor a desfacerilor la paharele de șampanie, pentru a se atinge măcar nivelul înregistrat în anul 2001.
Structura producției a avut o influență favorabilă, în sensul creșterii ponderii sortimentelor cu un profit pe unitatea de produs mai mare decât media profitului unitar pe ansamblul firmei și scăderii ponderii produselor cu un profit unitar mai mic decât media.
Costurile complete pe unitatea de produs au crescut la toate sortimentele, influențând negativ profitul aferent cifrei de afaceri. Totuși, această influență nu se apreciază nefavorabil atunci când majorarea costurilor este acoperită printr-o creștere mai mare a prețurilor. În cazul nostru însă, comparând cele două influențe constatăm că cea exercitată de prețuri (1556500 mii lei) este mai mare în mărime absolută decât cea a costurilor (- 1936610 mii), ceea ce înseamnă o majorare a costurilor într-un ritm superior față de prețuri, aspect interpretat nefavorabil. Deși măsurile luate în direcția creșterii productivității muncii și a reducerii consumurilor specifice de materii prime și materiale ar fi trebuit să conducă la un efect invers, de creștere a profitului, influența exercitată de creșterea prețurilor de aprovizionare cu materii prime și energie, ca urmare a inflației, nu a putut fi eliminată în întregime de aceste măsuri.
În general, creșterea profitului se poate obține pe următoarele căi:
a) creșterea volumului producției vândute, în funcție de evoluția cererii și a ofertei de bunuri pe piață;
b) îmbunătățirea structurii producției în favoarea celor mai rentabile produse solicitate pe piață;
c) reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs, fără să afecteze calitatea produselor, prin:
– reducerea cheltuielilor materiale, în principal prin scăderea consumurilor specifice de materii prime, materiale, combustibil și energie, cât și prin reducerea cheltuielilor cu amortizarea pe unitatea de produs, pe baza modernizării proceselor tehnologice și a îmbunătățirii utilizării mașinilor și utilajelor;
– reducerea relativă a cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, care se poate realiza prin devansarea ritmului de creștere a salariului mediu de către indicele productivității muncii (Iw >Is);
d) creșterea prețului de vânzare, care poate fi determinată de ridicarea calității produselor și a serviciilor, precum și de evoluția raportului dintre cererea și oferta de produse de pe piață
În procesul de analiză se poate separa influența inflației prin indicele prețurilor (Ip) și a modificării prețurilor de vânzare fără efectul inflației (p') asupra profitului aferent cifrei de afaceri astfel:
unde:
În procesul de analiză, se poate descompune influența modificării costurilor complete pe produse în funcție de influența modificării consumurilor fizice de resurse materiale pe unitatea de produs (cs), precum și a prețurilor de cumpărare pe categorii de resurse materiale consumate (pm), astfel:
Influența consumurilor fizice de resurse (cs):
Influența prețurilor de cumpărare pe categorii de resurse consumate (pm):
În mod asemănător, se poate stabili influența modificării timpului de muncă pe unitatea de produs (t), ca formă de exprimare a productivității muncii, precum și a salariului mediu orar (sh) asupra modificării profitului , astfel:
a)
b)
În funcția de mărimea și sensul influenței acestor factori se poate face o analiză diagnostic mai corectă asupra cauzelor care au determinat modificarea profitului aferent cifrei de afaceri, precum și a posibilităților de sporire a profitului fiecărei firme.
Un al doilea model de analiză diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri ține seama de valoarea producției vândute exprimată în prețuri de vânzare (Σqp) fără TVA și nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (C/1000), astfel:
,
în care:
– cheltuieli totale la 1000 lei cifră de afaceri.
Factorul cantitativ în acest model este reprezentat de cifra de afaceri (Ca), exprimată în prețuri de vânzare, care la rândul său este influențată de modificarea cantităților vândute () și de modificarea prețurilor unitare de vânzare, exclusiv TVA (), în calitate de factori indirecți.
Factorul calitativ în acest model îl reprezintă cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri, care sunt influențate de trei factori indirecți: modificările intervenite în structura producției vândute, în prețurile de vânzare fără TVA și în cadrul cheltuielilor complete pe unitatea de produs.
Schema legăturilor de cauzalitate dintre acești factori se prezintă astfel:
Influențele acestor factori cu acțiune directă și indirectă se pot cuantifica prin aplicarea metodei substituției în lanț:
1.,
din care:
1.1. ,
1.2. ;
2. ,
din care:
2.1.;
2.2. ;
2.3. ;
Analiza diagnostic a profitului aferent cifrei de afaceri se mai poate face în funcție de cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare () și de profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri (), astfel:
unde
Schema factorilor cu influență directă și indirectă, precum și calculul influențelor acestor factori se poate face ca în cazul anterior.
Pentru analiza profitului aferent cifrei de afaceri se mai pot folosi următoarele modele:
;
;
;
;
în care:
T – consumul total de timp de muncă (exprimat în om-ore);
Ns – numărul mediu de salariați;
Qe – valoarea producției exercițiului;
W – productivitatea muncii;
Ae – activele de exploatare;
Ca – cifra de afaceri;
Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe;
It – înzestrarea tehnică a muncii;
E – eficiența utilizării mijloacelor fixe (activelor sau capitalului);
Kp – capitalul permanent (capitalul propriu și datoriile pe termen mediu și lung);
Cv – cheltuielile variabile totale;
cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs;
Cf – cheltuielile fixe totale;
Gv – gradul de valorificare a producției exercițiului;
Rv – rata rentabilității vânzărilor (comercială);
m – marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs.
În aceste modele, influențele factorilor se pot calcula aplicând metoda substituției în lanț. În acest fel, se pot evidenția factorii cu influență pozitivă sau negativă, precum și direcțiile de acțiune în vederea creșterii profitului fiecărei firme.
2.3. Analiza rezultatului net al exercițiului
Conform cerințelor gestiunii financiare, orice întreprindere este obligată nu numai să acopere toate cheltuielile din venituri, ci să obțină și un anumit profit net, cât mai mare posibil, pe seama căruia să asigure finanțarea propriei dezvoltări și remunerarea acționarilor.
Rezultatul brut sau profitul brut se determină ca diferență între veniturile totale realizate și cheltuielile totale efectuate în cursul exercițiului financiar.
În veniturile totale se includ:
veniturile din exploatare, provenite din vânzări de mărfuri, produse, servicii prestate, lucrări executate, din producția stocată și de imobilizări, din subvenții de exploatare, din vânzarea mijloacelor fixe, încasarea de penalități de la clienți etc.;
veniturile financiare, adică veniturile din participații, titluri de plasament, diferențe de curs valutar, dobânzi etc.;
venituri extraordinare, provenite din operațiuni care nu fac obiectul activității curente sau obiectului de activitate al firmei.
În cheltuielile totale se includ:
cheltuielile de exploatare, adică cele privind materiile prime, materialele, costul mărfurilor, cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți, cheltuielile de personal, cu impozite și taxe etc.;
cheltuielile financiare, adică cu titlurile de plasament cedate, diferențele nefavorabile de curs valutar, dobânzile plătite etc.;
cheltuielile extraordinare, respectiv provenite din pierderi din calamități și alte operațiuni care nu fac obiectul activității curente.
Ținând seama de cele precizate, mărimea rezultatului total al exercițiului înainte de impozitare (Rt), numit și profit brut (Pb), se determină ca diferență între veniturile totale (Vt), obținute în perioada respectivă și cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:
Rt (Pb) = Vt – Ct.
La rândul lor, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a veniturilor financiare (Vf) și a veniturilor excepționale (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex.
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce), cheltuielile financiare (Cf) și cheltuielile excepționale (Cex):
Ct = Ce + Cf + Cex.
În cadrul analizei se poate stabili și mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau a profitului impozabil (Pi), numit și profit fiscal, în funcție de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderii, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile (Cn) și se scad deducerile fiscale (Df) prevăzute în legislație:
Ri(Pi) = Rt(Pb) + Cn – Df.
Informațiile referitoare la mărimea cheltuielilor nedeductibile și a deducerilor fiscale se obțin din declarațiile de impunere care se întocmesc trimestrial.
În categoria cheltuielilor nedeductibile sunt cuprinse:
amenzi, confiscări, majorări de întârziere;
cheltuielile de protocol care depășesc limita prevăzută de lege;
cheltuielile de sponsorizare care depășesc limitele legale;
cheltuielile cu diurna care depășesc plafoanele stabilite pentru salariații instituțiilor publice;
cheltuielile cu stocurile constatate lipsă din gestiune sau degradate și care nu sunt imputabile, inclusiv TVA aferentă acestora etc.
Mărimea profitului net (Pn) sau a rezultatului net (Rn) al exercițiului se determină ca diferență între rezultatul sau profitul impozabil și impozitul pe profit corespunzător:
Rn(Pn) = Ri(Pi) – Ip.
Profitul net este repartizat pe următoarele destinații:
constituirea rezervelor și fondurilor proprii destinate dezvoltării;
plata dividendelor către acționari;
constituirea fondului de participare la profit a salariaților;
cota managerului etc.
În cadrul analizei, se pot stabili influențele elementelor care stau la baza calculării profitului net cu ajutorul metodei balanțiere, în vederea precizării cauzelor care au dus la nerealizarea profitului previzionat și luării unor măsuri corespunzătoare pentru reglarea activității în viitor.
Analiza diagnostic a rezultatului total sau a profitului brut, înainte de impozitare (Pb) se poate face pornind de la următorul model:
, iar
în care:
– profitul mediu ce revine la 1 leu venituri totale;
Gv – ponderea celor trei categorii de venituri în totalul veniturilor;
Pv – profitul la 1 leu venituri, pe cele trei categorii de venituri.
Datele necesare aplicării acestui model sunt prezentate în tabelul următor.
Tabelul 2.3.1.
Modificarea profitului brut total de:
ΔPr = Pr1 – Pr0 = – 375043 mii lei
se explică astfel:
1. Influența modificării veniturilor totale:
= 331762 mii lei;
2. Influența modificării profitului mediu la 1 leu venituri totale:
= – 707739 mii lei.
Pentru calculul influențelor indirecte, trebuie să se calculeze structura veniturilor totale pe cele trei categorii (Gv) și profitul la 1 leu venituri pe categorii de venituri totale (Pv), astfel:
Tabelul 2.3.2.
2.1 modificarea structurii veniturilor pe categorii:
= – 5783 mii lei,
în care:
2.2 modificarea profitului brut la 1 leu venituri pe categorii de venituri:
= – 701926 mii lei.
Creșterea veniturilor totale pe baza sporirii veniturilor de exploatare, financiare și extraordinare a condus la creșterea profitului brut cu 331762 mii lei, influență apreciată favorabil. Totuși, creșterea factorului extensiv nu a reușit să compenseze scăderea profitului mediu la 1 leu venituri totale, influența negativă a acestuia depășind-o pe cea a veniturilor totale. Această ultimă influență s-a datorat atât modificării structurii veniturilor totale (însă într-o măsură mai mică), cât și scăderii profitului la 1 leu venituri la toate categoriile de activități (de exploatare, financiară și extraordinară). Dacă scăderea profitului financiar la 1 leu venituri financiare trebuie studiată în corelație cu eficiența economică a creditelor contractate în 2002, scăderea profitului de exploatare la 1 leu venituri de exploatare se apreciază negativ, întrucât acesta arată eficiența activității care formează obiectul de activitate al firmei.
CAPITOLUL III
ANALIZA REZULTATELOR CARE EXPRIMĂ POTENȚIALUL DE FINANȚARE
Obiectivele și scopurile financiare ale întreprinderii pot fi abordate din diferite puncte de vedere. O primă abordare vizează maximizarea profitului prin raționalizarea deciziilor financiare, care se concretizează în creșterea bogăției firmei, cu consecințe favorabile asupra valorii întreprinderii și averii acționarilor. Dintr-o altă optică, cea managerială, aceste obiective și scopuri vizează realizarea creșterii economice, a echilibrului financiar și a lichidității financiare.
În acest context, se impune redefinirea rentabilității drept capacitatea unei firme de a realiza un rezultat economic pozitiv (care nu mai este neapărat profitul contabil), respectiv de a obține venituri de pe urma vânzării producției care să depășească costurile și nu cheltuielile ocazionate de activitatea sa. Deoarece funcționarea unei întreprinderi depinde în mod esențial de fluxurile monetare de încasări și plăți și nu de mișcările contabile sau de mărimea profitului, printr-o astfel de abordare managerii sunt ajutați să dedice o atenție deosebită cheltuielilor care atrag plăți efective. În aceste condiții, este necesară clasificarea cheltuielilor întreprinderii în cheltuieli monetare (care atrag în urma efectuării lor plăți sau ieșiri de fluxuri monetare, cum este cazul cheltuielilor cu materialele și a cheltuielilor cu personalul) și cheltuieli nemonetare (cum ar fi amortizarea și provizioanele constituite, care nu necesită ieșiri de fluxuri monetare).
Analiza financiară, utilizând o metodologie specifică, permite evaluarea situației financiar-patrimoniale a firmei, evidențiind, astfel, punctele tari și punctele slabe ale activității, starea de sănătate financiară și potențialul managementului financiar. Punctele forte se referă la resurse financiare și lichidități suficiente, calitatea portofoliului de creanțe, active rentabile, calitatea relațiilor firmei cu mediul financiar etc. Punctele slabe pot corespunde unei fragilități a echilibrului financiar, gradului scăzut de lichiditate a activelor, unor rezultate sau rentabilități slabe, insuficienței fondurilor pentru autofinanțare, structurii financiare instabile, caracterizată printr-un nivel insuficient al capitalurilor proprii etc.
În evaluarea stării de sănătate a întreprinderii, analiza financiară utilizează, pe lângă datele și informațiile oferite de bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, și informații referitoare la potențialul tehnic și uman (calitatea echipamentelor, gradul de modernizare a acestora, calificarea salariaților, nivelul productivității muncii), potențialul comercial (calitatea produselor și a rețelei de distribuție, nivelul prețurilor), intensitatea concurenței și poziția firmei pe piață, imaginea firmei și a produselor sale etc.
Analiza rezultatelor firmei pe baza fluxurilor financiare permite evidențierea riscurilor susceptibile să perturbe activitatea întreprinderii și a celor capabile să provoace falimentul acesteia. Punerea în lumină a acestor riscuri este cu atât mai importantă cu cât partenerii externi ai întreprinderii (furnizori, clienți, bănci, autorități publice) sunt sensibili la riscurile ce ar putea împiedica desfășurarea normală a activității.
Analiza rezultatelor care exprimă potențialul de finanțare oferă managerilor posibilitatea descoperirii eventualelor dezechilibre financiare, în scopul depistării cauzelor și luării măsurilor ce se impun. Conducătorii întreprinderii, precum și anumiți parteneri externi interesați de rezultatele viitoare ale acesteia, orientează analiza către evidențierea performanțelor, evoluția și perspectivele acestora, utilizând, în acest scop, metode și tehnici adecvate de analiză a contului de rezultate (capacitatea de autofinanțare, rate de rentabilitate, indicatori de apreciere a riscului de exploatare, financiar, de faliment etc.).
Totodată, informațiile referitoare la rezultatele întreprinderii sunt necesare pentru o identificare corectă a resurselor economice pe care le-ar putea utiliza firma în viitor. De asemenea, o importanță deosebită o prezintă analiza capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie în funcție de resursele existente, precum și a posibilității de a atrage noi resurse financiare în vederea sprijinirii dezvoltării firmei în viitor.
Toate aceste obiective ale analizei rezultatelor firmei fac ca diagnosticul financiar să fie o componentă importantă a diagnosticului strategic al întreprinderii. Pe baza informațiilor furnizate de analiza financiară se poate, astfel, determina posibilitatea firmei de a se dezvolta în perioada următoare și pot formula recomandări strategico-tactice de restructurare și dezvoltare, asigurând valorificarea oportunităților oferite de mediul în care activează firma, consolidarea poziției economice și comerciale și o competitivitate ridicată.
3.1. Analiza capacității de autofinanțare
Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea industrială și comercială a acesteia, destinată să asigure:
finanțarea unor nevoi curente;
creșterea fondului de rulment;
finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;
rambursarea împrumuturilor contractate;
remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanțare (CAF), numită și marja brută de autofinanțare sau cash flow-ul net (CFN), reprezintă, practic, un surplus monetar net global. Caracterul net se referă la faptul că acest indicator se determină după deducerea impozitului pe profit, iar globalitatea rezidă în faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii. Capacitatea de autofinanțare vizează toate laturile activității firmei: exploatare, financiară și extraordinară.
Pentru calcularea capacității de autofinanțare se pot folosi metoda diferențelor și metoda aditivă.
Pe baza metodei diferențelor, mărimea CAF se determină ca diferență între veniturile totale monetare (Vtm) și cheltuielile totale monetare (Ctm):
CAF = Vtm – Ctm.
Conform metodei aditive, CAF se calculează plecând de la rezultatul brut de exploatare (RBE), la care se adaugă alte venituri monetare (alte venituri de exploatare, veniturile financiare și extraordinare) și din care se scad alte cheltuieli monetare (alte cheltuieli de exploatare, cheltuielile financiare și extraordinare, participarea salariaților la rezultate și impozitul pe profit), astfel:
CAF = RBE + (Ave – Ace) + (Vf – Cf) + (Vex – Cex) – Sp – Ip,
în care:
Ave – alte venituri de exploatare;
Ace –alte cheltuieli de exploatare;
Vf – venituri financiare, cu excepția veniturilor din provizioane;
Cf – cheltuieli financiare, cu excepția cheltuielilor cu amortizările și provizioanele;
Vex – venituri extraordinare, cu excepția veniturilor din vânzarea de active, a subvențiilor pentru investiții virate în rezultatul exercițiului și veniturile excepționale din provizioane;
Cex – cheltuieli extraordinare, cu excepția valorii nete contabile a activelor cedate și a cheltuielilor excepționale privind amortizările și provizioanele;
Sp – stimulente salariale din profit;
Ip – impozitul pe profit.
În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă fluxul potențial de lichidități aferent întregii activități a întreprinderii, rezultat al deducerii din veniturile monetare totale (care presupun încasări) a cheltuielilor totale monetare (care presupun plăți).
Capacitatea de autofinanțare exprimă, deci, un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective. Surplusul monetar degajat prin creșterea trezoreriei nete, adică a cash flow-ului, dovedește că cea mai mare parte a capacității de autofinanțare trebuie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.
Mărimea CFN sau a CAF se mai poate calcula prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului (Rn) a categoriilor de cheltuieli neimplicate potrivit metodei anterioare (cheltuieli cu amortizarea și provizioanele) și prin scăderea veniturilor neluate în calcul (venituri din provizioane, din vânzarea activelor și subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului), astfel:
CAF = Rn + (Ap – Vp) + (Vnc – Vva) – Si,
în care:
Rn – rezultatul net al exercițiului (profit sau pierdere netă);
Ap – amortizări și provizioane (de exploatare, financiare, extraordinare);
Vp – venituri din provizioane (din exploatare, financiare, extraordinare);
Vnc – valoarea netă contabilă a activelor cedate;
Vva – venituri din vânzarea de active;
Si – cote părți din subvențiile pentru investiții virate în rezultatul exercițiului.
Se observă că nici una din cele două metode de calcul al capacității de autofinanțare nu are în vedere măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plăților. Presupunând că toate vânzările sunt încasate pe parcursul exercițiului și toate cheltuielile (cu excepția amortizărilor) sunt plătite, se poate calcula capacitatea de autofinanțare, identificată în acest caz cu fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului, sau autofinanțarea încasată.
În majoritatea cazurilor practice, veniturile realizare și cheltuielile angajate nu sunt integral încasate, respectiv plătite pe parcursul exercițiului. Cu toate acestea, ținând cont că fluxurile din decalajele de încasări și plăți sunt în general de scurtă durată și sunt compensate de decalajele exercițiului precedent, se poate afirma că mărimea capacității de autofinanțare reflectă aproape exact fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului curent.
Rezultatul exercițiului utilizat în calculul capacității de autofinanțare este disponibil pentru autofinanțare numai după deducerea din aceasta a cotei de participare a salariaților la profit, a cotei managerilor și a dividendelor.
În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial sau real, ce permite aprecierea rezultatelor firmei și a capacității sale de a degaja resurse interne de finanțare din activitatea sa proprie. Mărimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar, pe de altă parte, de politica de investiții a întreprinderii și de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Față de excedentul brut de exploatare, care se circumscrie numai activității de exploatare, CAF are un caracter global și include elemente generate de toate tipurile de activități ale întreprinderii. Cash flow-ul net sau capacitatea de autofinanțare poate fi înscris ca o resursă în tabloul de finanțare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor economice și analiza fluxurilor financiare.
Creșterea sau scăderea CAF se datorează evoluției elementelor sale componente, respectiv profitul net, amortismentele și provizioanele, iar aprecierea modificării fiecărui element se realizează corelat față de evoluția celorlalte componente și față de obiectivele stabilite de conducerea întreprinderii.
În general, capacitatea de autofinanțare contribuie la realizarea următoarelor obiective:
– finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;
– creșterea fondului de rulment;
– rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor;
– remunerarea capitalurilor investite.
În funcție de mărimea CAF se poate o serie de indicatori utilizați pentru aprecierea independenței financiare a întreprinderii:
1) rata de rambursare a datoriilor financiare – reflectă numărul de ani necesari pentru rambursarea datoriilor financiare pe baza capacității de autofinanțare:
.
2) rata de finanțare a investițiilor anuale – reflectă proporția în care întreprinderea poate asigura finanțarea investițiilor anuale pe seama CAF, în situația în care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop:
.
3) rata de acoperire a excedentului brut de exploatare – reflectă participarea fluxului potențial de lichidități din activitatea de exploatare la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii:
.
4) rata de acoperire a rezultatului exercițiului – se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului, astfel:
.
Pentru calculul capacității de autofinanțare și în cazul și a indicatorilor utilizați pentru aprecierea independenței financiare a întreprinderii SC STAR GLAS SA Tg. Jiu, se utilizează datele din tabelul următor:
Tabelul 3.1.1. – mii lei –
Se observă că reducerea excedentului brut de exploatare și creșterea cheltuielilor financiare cu dobânzile pentru creditele contractate în 2002 au fost principalii factori care au contribuit la reducerea capacității de autofinanțare, aspect interpretat nefavorabil. Această scădere a CAF a contribuit și la deteriorarea indicatorilor prin care se apreciază independența financiară a firmei, cea mai mare influență exercitând-o asupra ratei de rambursare a datoriilor financiare. Astfel, dacă în 2001 întreprinderea putea rambursa toate datoriile financiare din cash flow-ul net degajat de activitatea sa, în 2002 mărimea acestuia nu mai este suficientă pentru rambursarea datoriilor către bănci, la această situație nafavorabilă contribuind și creșterea masivă a volumului creditelor bancare. Influențele modificării CAF asupra celorlalte două rate sunt mai mici, aceasta și datorită evoluției în același sens a capacității de autofinanțare, a excedentului brut de exploatare și a profitului brut.
3.2. Analiza autofinanțării
Rezultatul exercițiului luat în calculul capacității de autofinanțare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanțare. De aceea, se poate afirma că autofinanțarea (Af) reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare rămasă disponibilă după distribuirea dividendelor (Div). Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor:
Af = CAF – Div.
Mărimea autofinanțării se mai poate stabili prin însumarea profitului net repartizat pentru fondul de dezvoltare (Pnd) cu amortizarea mijloacelor fixe (A), adică:
Af =Pnd + A.
Autofinanțarea măsoară tot un volum de resurse financiare potențial disponibile pentru întreprindere, însă probabilitatea de realizare a acestor resurse este mai mare decât în cazul capacității de autofinanțare, întrucât există certitudinea menținerii în totalitate a acestor surse la dispoziția firmei, dar nu se știe în ce măsură ele au fost acoperite sub formă de lichidități.
Autofinanțarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanțare ale exercițiului viitor, expresie a bogăției create de întreprindere. Ea este determinată de creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția acesteia pentru finanțarea activității viitoare.
Autofinanțarea cuprinde trei forme principale:
autofinanțarea minimă – cuprinde suma amortizării și are rolul de a permite menținerea capacității întreprinderii. Datorită inflației și evoluției tehnologice, autofinanțarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare și pentru păstrarea capacităților de producție existente;
autofinanțarea de menținere – include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menținerii potențialului productiv, reînnoirii imobilizărilor și acoperirii riscurilor de exploatare. Rolul ei este de a asigura compensarea uzurii morale și fizice a activelor imobilizate, asigurând înlocuirea capacităților de producție existente cu altele noi, precum și acoperirea unor riscuri referitoare la deprecierea unor elemente de activ sau alte pierderi. Principalele surse de formare a autofinanțării de menținere sunt amortizările (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și provizioanele;
autofinanțarea de dezvoltare – cuprinde, pe lângă cea de menținere, o parte din rezultatul exercițiului, astfel încât să permită modernizarea și creșterea capacităților de producție.
Autofinanțarea prezintă o serie de avantaje pentru întreprindere:
reprezintă o sursă independentă și stabilă, un mijloc sigur de finanțare în anumite situații conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
conferă întreprinderii independență financiară față de organismele financiare și de credit;
este indispensabilă pentru finanțarea investițiilor (de menținere, de înlocuire, de creștere), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;
permite reducerea îndatorării și, implicit, a cheltuielilor financiare cu dobânzile;
constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura eficiența utilizării capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
reprezintă o condiție pentru atragerea de capital de pe piețele financiare.
Prin dimensiunea sa, autofinanțarea reprezintă un indicator al performanțelor întreprinderii, evidențiind capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile și de a asigura o remunerare corespunzătoare a acestora. Totodată, pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării permite evaluarea capacității de rambursare a sumelor împrumutate, precum și a nivelului riscului de neplată.
Construirea unei strategii de dezvoltare bazată exclusiv pe autofinanțare prezintă însă riscuri legate de puterea întreprinderii de a anticipa evoluția mediului economic și de capacitatea întreprinderii de a stăpâni foarte bine politicile sale de prețuri și de marje. Pe de altă parte, pe baza unei autofinanțări consolidate, întreprinderea își poate stabili politici de preț competitive, ce pot determina creșterea capacității sale de competiție.
Creșterea autofinanțării se poate realiza fie prin creșterea capacității de autofinanțare, variantă de preferat, sau prin reducerea dividendelor distribuite acționarilor. Ultima variantă este acceptată rareori de către acționari și numai în condițiile în care ei consideră că renunțarea la o parte din cuantumul dividendelor va conduce în mod sigur la o creștere, în viitorul apropiat, a valorii acțiunilor lor (premisa unor câștiguri sporite și stabile în viitor).
În procesul de analiză economico-financiară se urmăresc atât evoluția autofinanțării în mărime absolută, cât și ratele autofinanțării, care corelează evoluția acesteia cu cea a altor indicatori de bază ai activității întreprinderii. În acest sens, se pot construi următoarele rate:
– rata de acoperire a efortului financiar (Raef), numită și rata de autofinanțare a nevoilor globale de finanțare:
,
în care:
Af – autofinanțarea;
Afm – autofinanțarea de menținere;
Nf – nevoia de finanțare sau efortul financiar;
In – investiții noi.
Rata de acoperire a efortului financiar ne arată în ce măsură autofinanțarea este suficientă pentru înlocuirea activelor uzate și pentru realizarea obiectivelor de investiții.
Dacă avem în vedere că elementele ce compun numitorul ratei sunt reprezentate în fapt de activele imobilizate (Ai) și de variația nevoii de fond de rulment (), se poate obține o altă variantă a acestei rate:
.
– rata autofinanțării imobilizărilor (Rai), corporale (Ic) și necorporale (In), astfel:
.
– rata autofinanțării investițiilor anuale (Raiv):
.
– structura autofinanțării (Gaf), astfel:
,
în care:
Pn – profitul net;
A – amortismente;
Pv – provizioane.
În cazul SC Star Glas SA, autofinanțarea, cât și indicatorii calculați pe baza acesteia, au înregistrat următoarele valori:
Tabelul 3.2.1. – mii lei –
Se constată o evoluție asemănătoare a nivelului autofinanțării cu cel al capacității de autofinanțare, evoluție generată și de scăderea mărimii dividendelor acordate în anul 2002 față de 2001.
Rata de acoperire a nevoilor financiare de dezvoltare a avut un nivel destul de scăzut în 2001, întreprinderea reușind să acopere numai 29,7% din totalul acestor nevoi, diferența fiind asigurată prin credite. În anul 2002, nivelul acestei rate scade la 18,06%, semnificând resursele financiare scăzute pe care le degajă activitatea întreprinderii în raport cu nevoile sale. Acest lucru determină creșterea gradului de dependență financiară față de bănci, cu efecte negative asupra riscului financiar și de faliment al întreprinderii. Rata autofinanțării activelor imobilizate a avut o scădere mai puțin accentuată (de la 29,75% la 21,99), la aceasta contribuind și o ușoară reducere a nivelului imobilizărilor corporale.
Sporirea capacității de autofinanțare și, pe această bază, a autofinanțării, în condițiile unei politici restrictive în ceea ce privește distribuirea dividendelor, conduce la creșterea autonomiei financiare a întreprinderii și la consolidarea structurii financiare. De asemenea, o autofinanțare eficientă, care presupune ca rata internă de rentabilitate să fie superioară ratei medii de piață de valorificare a capitalului, duce la cointeresarea acționarilor în menținerea și plasarea de noi capitaluri în întreprindere.
3.3. Analiza cash flow-ului
Cash flow-ul este un flux de trezorerie degajat de întreprindere din întreaga sa activitate (de exploatare, financiară și extraordinară), rezultând din diferența dintre încasări, ca intrări de numerar, și plăți, ca ieșiri de numerar, efectuate de întreprindere pe parcursul unui exercițiu financiar. Diferența dintre plățile și încasările firmei efectuate pe parcursul unui an se concretizează, la sfârșitul exercițiului, într-o sumă de disponibilități nete, pe care întreprinderea o poate distribui parțial furnizorilor de capital (dividende și dobânzi), restul rămânând la dispoziția acesteia, concretizându-se în variația trezoreriei nete.
Cash flow-ul joacă un rol important în analiza rentabilității întreprinderii, în deciziile privitoare la planificarea și alocarea resurselor financiare.
Resursele financiare formate în urma derulării în mod eficient a activităților lucrative devin efectiv disponibile pentru întreprindere abia în momentul în care au acoperire sub formă de lichidități. Doar resursele financiare lichide pot distribuite efectiv diverselor categorii de participanți la activitatea întreprinderii.
Volumul de lichidități de care dispune întreprinderea la un moment dat poate fi mai mic, egal sau mai mare decât volumul de resurse financiare potențiale ce rezultă ca excedent din derularea activităților lucrative. Această necorelare între excedentul potențial de resurse și nivelul efectiv disponibil al acestora este determinată de circulația lichidităților în cadrul unei întreprinderi.
Se cunosc următoarele tipuri de cash flow:
a) în funcție de incidența impozitului pe profit:
– cash flow brut, înainte de impozitare (CFB);
– cash flow net, după deducerea impozitului pe profit (CFN);
b) în funcție de tipul activităților întreprinderii:
– cash flow din exploatare (CFE);
– cash flow din afara exploatării (CFAE);
– cash flow global (CFG);
c) în funcție de scopul estimării și analizei sale:
cash flow net din exploatare (folosit mai ales în analiza proiectelor de investiții);
cash flow liber (free cash flow), care se folosește, cu precădere, în analiza potențialului unei firme, în scopul unei eventuale achiziții;
d) în funcție de momentul determinării sale:
cash flow potențial (estimat sau previzionat);
cash flow efectiv (constatat).
e) în funcție de caracterul său economic sau financiar:
rezultat brut de exploatare (caracter mixt);
rezultat al trezoreriei (caracter pur financiar).
f) în funcție modul de formare a fluxurilor de numerar în cadrul întreprinderii:
cash flow de exploatare
cash flow operațional
cash flow total.
Cash flow-ul total măsoară ansamblul fluxurilor de numerar degajate la nivel de întreprindere într-o anumită perioadă de timp. Ansamblul de fluxuri vizează atât activitatea operațională, cât și activitățile extraoperaționale (activități de investiții și de finanțare).
Cash flow-ul total degajat pe parcursul unui exercițiu financiar are trei componente principale:
cash flow-ul din activitatea operațională
cash flow-ul din activitatea investițională
cash flow-ul din activitatea de finanțare.
Cash flow-ul operațional măsoară fluxurile de numerar generate de ansamblul activităților derulate în întreprindere pe parcursul unui exercițiu financiar.
Activitatea operațională a unei întreprinderi include atât operațiunile curente pe care aceasta le derulează pe parcursul unui exercițiu financiar (operațiuni de exploatare și financiare), cât și operațiunile extraordinare care au loc în aceeași perioadă.
În cazul SC STAR GLAS SA, modul de formare a cash flow-ului total în anul 2002 se prezintă astfel:
Tabelul 3.3.1.
Se constată că cea mai mare contribuție la obținerea cash flow-ului a avut-o activitatea operațională, situație apreciată normală. De asemenea, activitatea de investiții a avut o influență negativă, determinată de materializarea proiectelor de dezvoltare ale firmei, precum și de faptul că nu au fost obținute sume din dezinvestiții. Fluxurile de disponibilități provenite din activitatea financiară au fost suficiente pentru plata dividendelor pe anul 2001, contribuind și la majorarea cash flow-ului total al întreprinderii.
Fluxurile de trezorerie (cash – flow-ul) sunt importante deoarece sănătatea financiară a unei firme depinde de capacitatea sa de a genera cantități suficiente de disponibilități bănești pentru a-și plăti creditorii, angajații, furnizorii și proprietarii firmei. Numai disponibilitățile bănești pot fi cheltuite. Profitul contabil nu poate fi cheltuit deoarece acesta nu reflectă încasările și plățile efective ale firmei. Cash flow-ul, prin mărimea, momentul producerii sale și riscul aferent, stă la baza determinării valorii de piață a unei întreprinderi, respectiv determină cursul acțiunilor fiecărei întreprinderi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Rezultatelor Care Exprima Volumul de Activitate al Firmei (ID: 130891)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.