Politici Monetare Antiinflationiste
CUPRINS
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I INFLAȚIA – FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE 4
1.1. MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR 4
1.2 CONCEPTUL DE INFLAȚIE. CAUZE ȘI FORME DE MANIFESTARE 5
1.2.1 Inflația declarată (forte) 8 1.2.1.1 Inflația prin cerere 8
1.2.1.2 Inflația prin costuri 10
1.2.1.3 Inflația importată 11
1.2.1.4 Inflația structurală 16
1.2.1.5 Procesul de dezvoltare a inflației 17
1.2.1.6.1 Inflația deschisă 17
1.2.1.6.2 Inflația ascunsă 18
1.2.1.7. Iesirea din inflatie 18
1.2.2 Inflația târâtoare (lentă) 20
1.3 EFECTELE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE INFLAȚIEI 21
1.3.1 Evoluții economice 21
1.3.2 Consecințele sociale ale inflației 22
CAPITOLUL II EVOLUȚIA INFLAȚIEI ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE
ȘI CU ECONOMIE ÎN TRANZIȚIE 25
2.1 INFLAȚIA ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE 25
2.2 INFLAȚIA ÎN TĂRILE ÎN CURS DE TRANZIȚIE 28
CAPITOLUL III FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA 33
3.1 EVOLUȚIA PROCESULUI INFLAȚIONIST 33
3.1.1. Situația economică a României înainte de 1989 33
3.1.2. Procesul inflaționist în perioada 1990 – 1997 34
3.2 CAUZE ȘI FORME DE MANIFESTARE 37
3.2.1 Cauzele principalelor dezechilibre din economie 37
3.2.1.1 Dezechilibrul structural între cerere și ofertă 37 3.2.2 Politica veniturilor 39 3.2.3 Politica cursului de schimb 41
3.3 IMPACTUL INFLAȚIEI 42
3.3.1 Efecte asupra populației 42
3.3.2 Efecte asupra sectorului real 43
3.3.3 Efecte asupra sectorului financiar 44
3.4 POLITICA MONETARĂ ȘI CONTROLUL INFLAȚIEI 45
3.4.1 Masa monetară 45
3.4.2 Curs de schimb 46
CONCLUZII 48
BIBLIOGRAFIE 49
INTRODUCERE
Dacă se poate vorbi despre vreun avantaj al țărilor ex-comuniste, acela este de a avea o țintă precisă: economia de piață. Țările europene din acest grup doresc totodată integrarea în Uniunea Europeană, astfel că obiectivul lor fundamental este și mai clar conturat: ele trebuie să transpună în țările respective tipul de structuri și instituții care funcționează acum și care se pregătesc în Uniunea Europeană. Instituțiile, procedurile și funcțiile trebuie create pornind doar de la modelul care se construiește acum în țările membre ale Uniunii Europene.
Politicile urmate de autoritățile acestor țări trebuie să țină pasul cu cerințele noilor obiective. Știința economică a suferit enorme modificări în ultimele șapte decenii și totuși cu greu se poate spune că a ținut pasul cu schimbările imprimate în primul rând de progresul tehnologic, dar și de mondializarea economiei. Oricum politica economică nu are altă șansă decât de a se alinia condițiilor actuale și viitoare, fără a mai încerca să repete experiențe depășite de istorie.
În acest cadru, una din problemele importante cu care se confruntă societatea la nivel mondial cât și național este cea a inflației și a efectelor economice și sociale ale acesteia. Inflația considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlării ei și a evitării pe cât posibil a procesului inflaționist.
Inflația și politicile antiinflaționiste din România reprezintă obiectul lucrării de față.
Primul capitol al lucrării prezintă conceptul de inflație, cauzele și formele de manifestare alături de efectele economice și sociale ale acesteia.
Capitolul al doilea descrie comparativ evoluția inflației în țările dezvoltate și în cele cu economie în tranziție.
În capitolul al treilea este analizat procesul inflaționist din România. Prima parte este dedicată prezentării economiei românești în ultimii ani de conducere planificată. În partea a doua se arată dezechilibrele grave aduse economiei românești de perioada de comunism și de economie centralizată, iar în partea a treia, efectele acestor dezechilibre. Subiectul ultimei părți a acestui capitol îl reprezintă politica monetară și controlul inflației.
Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca fenomen persistent și dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esențial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflația, transmițând astfel un mesaj convingător publicului (agenți ecoomici și populație) din țară și, egal de important, lumii financiare internaționale.
CAPITOLUL I
INFLAȚIA – FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE
1.1. MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR
Moneda este constituita de ansamblul mijloacelor de plata direct utilizabile pentru a efectua platile pe pietele de bunuri si servicii, pentru stingerea datoriilor generate de schimbul de marfuri, este un activ unanim acceptat care poate fi schimbat, conservat, detinut sau imprumutat.
Moneda, care este angajata in divese circuite si insoteste schimburile de marfuri si tranzactiile economice, indiferent de forma pe care o are (moneda-marfa, moneda metalica, moneda fiduciara, moneda scripturala, moneda electronica), indeplineste trei functii. Functiile monedei sunt acelea de intermediar al schimburilor, de masura a valorilor, de instrument de masura a valorii. Faptul ca moneda indeplineste cumulativ aceste functii se explica prin proprietatea esentiala a monedei: lichiditatea prin excelenta.
Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare și reglementare a circulației monetare dintr-o țară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Cu aceeași semnificație este utilizată definiția dată de academicianul Costin Kirițescu după care sistemul monetar național reprezintă „ansamblul normelor legale și al instituțiilor care reglementează, organizează și supraveghează relațiile bănești dintr-un stat”.
Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului
respectiv, din modul de organizare al circulației monetare, și trebuie să răspundă următoarelor probleme:
baza sistemului monetar;
circulația monetară;
creația monetară;
dimensionarea cantității de bani necesară circulației;
organizarea relațiilor monetare ale unei țări cu străinătatea;
asigurarea stabilității sistemului monetar.
Moneda este un simbol, neavand o valoare intrinseca. De aceea, pentru exprimarea valorii se foloseste un etalon. Etalonul reprezinta modalitatea de precizare si concretizare a unitatii monetare.
Valoarea monedei, respectiv puterea de cumparare decurg din nivelul pretului, astfel incat puterea de cumparare a unei cantitati de moneda este variabila, deoarece valoarea bunurilor si serviciilor ce pot fi achizitionate cu aceasta cantitate nu este constanta, relatia dintre cantitatile de bunuri si masa monetara fiind evidentiata prin fluctuatiile pretului.
Starea de echilibru intr-o economie isi are determinantii in conditiile economice, monetare, financiare, valutare si sociale specifice fiecarei economii si fazelor de evolutie a acesteia.
Echilibrul economic este reprezentat de de o constelatie de variabile interdependente care se determina una pe alta, incat nici una dintre variabile nu se poate modifica independent.
Echilibrul static este conceptul primar in care sunt evidente numai conditiile existentei echilibrului, fara a fi relevat modul cum se restabileste el odata perturbat; dimpotriva, echilibrul dinamic ia in considerare si variabila temporala, putand descrie procesul de restabilire al echilibrului.
In ultimele decenii s-a conturat mai degraba ideea unui dezechilibru economic permanent ca fiind o stare de fapt normala. Starea de echilibru este astfel un ideal care nu se atinge, dar care imprima o tendinta autoreglatoare a economiei.
Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate intre masa baneasca (oferta de bani) si cererea de bani. Echilibrul monetar nu inseamna intotdeauna si echilibrul economic, deoarece acesta depinde de numerosi alti factori.
Echilibrul financiar ia in considerare numai relatiile de natura financiara.
Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea multor conditii, iar elementul fundamental al asigurarii echilibrului monetar dinamic il reprezinta politica monetara, instrumentele si obiectivele acesteia. Impactul politicilor monetare vizeaza ajustarea si corectarea dezechilibrelor, integrarea echilibrului monetar in echilibrul economic in ansamblu.
1.2 CONCEPTUL DE INFLAȚIE
Contributia fenomenului monetar la procesul inflationist este conditionala, nefiind cauza puseului inflationist, ci un insotitor al acestuia. Importante in declansarea si evolutia inflatiei sunt cauzele primare si relatiile functionale.
Unul din obiectivele esențiale ale politicii economice este, în cazul majorității statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflației. Cu toate acestea, nu numai definirea și măsurarea inflației, ci și însăși natura fenomenului inflaționist actual, precum și mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflației continuă să provoace numeroase controverse. Deși există diferențieri între diversele curente de gândire economică, socială și politică privind natura și efectele inflației, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflației și evitării procesului inflaționist.
Sensul inițial al noțiunii de "inflație" este legat de ideea de "umflare", de "creștere", însă de o creștere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existența unei cantități excedentare de monedă, dar inflația nu este legată numai de fenomenele monetare.
În analizele moderne o altă idee asociată noțiunii de "inflație" este aceea că inflația constituie un fenomen dinamic, care apare în mișcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privință, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaționiste", "tensiuni inflaționiste" (fenomene inflaționiste minore și parțiale) toate acestea sugerând că inflația aparține domeniului dinamicii economice. Deci, inflația este un fenomen care se desfășoară în timp și care reflectă anumite "forțe" contrare care întrețin sau dereglează o mișcare prealabilă.
Inflația este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creștere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulație a monedei și a vitezei de creștere a prețurilor.
Din punct de vedere istoric, inflația a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar. Potrivit definiției clasice a inflației, aceasta este un fenomen care constă, în esență, în apariția în circulație a unei cantități excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.
Ideea că inflația înseamnă o cantitate excedentară de monedă și că acest excedent dereglează viața economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului XIX și a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autoritățile au decretat cursul forțat al monedei, desființând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desființat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice – de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari și desființarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoi există diferențieri între diversele curente de gândire economică, socială și politică privind natura și efectele inflației, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflației și evitării procesului inflaționist.
Sensul inițial al noțiunii de "inflație" este legat de ideea de "umflare", de "creștere", însă de o creștere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existența unei cantități excedentare de monedă, dar inflația nu este legată numai de fenomenele monetare.
În analizele moderne o altă idee asociată noțiunii de "inflație" este aceea că inflația constituie un fenomen dinamic, care apare în mișcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privință, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaționiste", "tensiuni inflaționiste" (fenomene inflaționiste minore și parțiale) toate acestea sugerând că inflația aparține domeniului dinamicii economice. Deci, inflația este un fenomen care se desfășoară în timp și care reflectă anumite "forțe" contrare care întrețin sau dereglează o mișcare prealabilă.
Inflația este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creștere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulație a monedei și a vitezei de creștere a prețurilor.
Din punct de vedere istoric, inflația a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar. Potrivit definiției clasice a inflației, aceasta este un fenomen care constă, în esență, în apariția în circulație a unei cantități excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.
Ideea că inflația înseamnă o cantitate excedentară de monedă și că acest excedent dereglează viața economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului XIX și a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autoritățile au decretat cursul forțat al monedei, desființând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desființat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice – de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari și desființarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflație.
Acest tip de inflație – cunoscut sub denumirea de " inflație monetară" – este definit prin celebra "ecuație a schimbului" lui I. Fisher:
M x V = P x T
unde M = masă monetară
V = viteza de circulație a monedei
P = nivelul general al prețurilor
T = volumul tranzacțiilor
Conform acestei ecuații, dacă masa monetară M crește foarte mult, fără nici o măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecințele. Astfel, presupunând că M este factorul cauzal, și anume, proporțional cauzal al modificării lui P, se obține o primă definiție a inflației.
În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar și cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaționist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacțiilor, T, nu poate crește, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producție existenți, iar viteza de circulație a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferințe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecință, creșterea masei monetare duce în mod necesar la creșterea prețurilor.
Indiferent de forma inflației, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflației este provocat nu de faptul că un anumit element – masa monetară – crește în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanță față de alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creșterea mai rapidă a cantității de monedă comparativ cu creșterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că masa monetară crește, ci faptul că masa monetară crește mai repede decât alte elemente cu care este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluției monetare este excesivă, depășind viteza evoluției elementelor reale).
Esența inflației constă în disparitatea dintre evoluția monetară, "umflată" artificial, pe de o parte și evoluția naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de "inflație" se aplică și altor variabile decât moneda. Se vorbește, de exemplu, de "inflație bugetară", de "inflație salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflația monetară, dar care pot fi și fenomene independente.
"Inflația bugetară" desemnează o situație în care volumul veniturilor și cheltuielilor bugetului național cresc mai repede decât alte elemente. "Inflația bugetară" este disparitatea dintre creșterea elementelor bugetului și alte variabile ale economiei.
"Inflația salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.
În lucrările economice actuale, inflația este definită, de regulă, prin creșterea prețurilor deși, de obicei se precizează că nu orice creștere a prețurilor este inflaționistă.
În mod evident, pentru a face distincție între o creștere de prețuri neinflaționistă și una inflaționistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creșterilor de prețuri. În economie pot avea loc creșteri sau reduceri de prețuri sau pot exista prețuri ce nu se modifică; există situații în care corelarea tuturor mișcărilor de prețuri antrenează o creștere a nivelului general al prețurilor, caz în care există inflație și situații în care, deși au loc creșteri ale prețurilor anumitor bunuri, nu există o creștere generală a prețurilor și deci nu există inflație. Rezultă că inflația este o mișcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor prețurilor. Însă, gradul de generalitate al creșterilor de prețuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflației. Pentru a exista inflație, mai trebuie ca majorarea generală de prețuri să fie o creștere care nu conține în sine, însăși principiul care să o oprească.
Maniera corectă de a defini inflația constă în a spune că aceasta este o tendință de creștere generalizată și accelerată a prețurilor.
Pornind de la această definiție, e posibilă și o altă explicație, nemonetară, a fenomenului inflaționist. Prețurile pot crește în mod generalizat și accelerat numai dacă cererea globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea "teoriei cererii excedentare", care arată discrepanța dintre cererea globală și oferta globală.
Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală și dacă această cerere globală în exces se menține sau chiar se amplifică în timp, situația respectivă constituie ea însăși un principiu suficient al creșterii generalizate și accelerate a prețurilor, caz în care inflația nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a crea excedentul cererii față de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflației. De aceea, se vorbește adesea de "inflația nemonetară".
Ca explicație a fenomenului inflaționist "teoria cererii excedentare" are avantajul că evidențiază existența unor tensiuni inflaționiste independente de evoluția prețurilor. Astfel, conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflația există și într-o economie în care prețurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest caz, deoarece piața nu se poate ajusta prin prețuri, ajustarea se face prin cantități. Astfel, nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomerație, cozile, etc sunt manifestări ale inflației de aceeași natură ca și creșterile de prețuri, însă au loc în economiile centralizate.
Conceptul modern asupra inflației o definește ca un proces complex prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general și în continuă evoluție.
Tensiunile inflaționiste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaționiste din alte sectoare și astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează și dau naștere unui proces.
Deși inflația este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creșterea prețurilor rămâne o caracteristică esențială care pune în evidență implicit dimensiunile acestui proces.
Creșterea generală a prețurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiași fenomen. Pe măsură ce prețurile cresc puterea de cumpărare scade, în relație directă.
Conceptul general despre inflație trebuie concretizat și prin amplitudinea fenomenelor:
– când creșterile de prețuri sunt de circa 2-4% anual inflația este apreciată ca "târâtoare", "lentă" și exprimată și prin termenul de eroziune monetară;
– când creșterile de prețuri se exprimă în două cifre se consideră că inflația este "declarată", "forte"
– în condițiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau hiperinflație.
1.2 CAUZE ȘI FORME DE MANIFESTARE
În continuare vom analiza două tipuri de inflație prin prețuri, și anume, "inflația declarată", "forte" și "inflația târâtoare", "lentă" sau "slabă". Reputația inflației declarate este de a fi "alarmantă", pe când cea a inflației târâtoare este de a fi "indulgentă, blândă".
Delimitarea dintre cele două forme de inflație de face cu ajutorul ratei inflației. Rata inflației se exprimă cu ajutorul indicelui creșterii prețurilor în perioada de timp considerată, de obicei, un an de zile:
I = (P1 – P0) / P0 x 100
Astfel, în funcție de nivelul acestei rate, se încearcă să se traseze o frontieră între "inflația declarată" și "inflația târâtoare". Determinarea acestei frontiere constituie elementul esențial al așa-numitei "teorii a pragului inflației", conform căreia depășirea "pragului" respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre lucruri: până la "prag" inflația poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste "prag", se intră într-o zonă periculoasă în care dezordinea nu poate fi stăpânită. Dar acest "prag" între inflația declarată și inflația târâtoare diferă foarte mult, în funcție de țară, de momentul ales, de caracteristicile sociologice ale comunității avute în vedere, etc.
1.2.1 INFLAȚIA DECLARATĂ (FORTE)
1.2.1.1 Inflația prin cerere
Inflația prin cerere își are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piața bunurilor și serviciilor. Creșterea prețurilor se datorează creșterii cererii globale de bunuri și servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.
În acest cadru creșterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investiții sau pentru export) poate avea urmări diferite:
– dacă oferta este perfect elastică, adică oferta poate fi majorată păstrându-se aceleași prețuri, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercutează integral asupra volumului cantităților de bunuri și servicii schimbate;
– dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantitățile oferite pe piață, excesul de cerere se repercutează integral asupra prețurilor.
Dar în lumea contemporană, cererea globală tinde tot timpul să fie excesivă.
Dacă cererea e primordială în raport cu oferta (așa cum susțin un număr mare de economiști contemporani) realizarea echilibrului în condiții de stabilitate a prețurilor este teoretic imposibilă. Există în fiecare moment, un excedent al cererii globale față de oferta globală, ceea ce constituie un puseu inflaționist care nu poate fi eliminat.
Explicația acestei tendințe a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta globală ține de faptul că, în lumea contemporană conștientizarea nevoilor grupurilor sociale face ca dorințele să depășească întotdeauna posibilitățile de a le satisface. Astfel spus, într-o societate care a devenit conștientă de forța sa și care are mereu nevoi crescânde, dorințele cresc, în pofida progresului tehnic, mai repede decât posibilitățile de satisfacere a acestora. Într-o asemenea societate cererea globală este în permanență mai mare decât oferta globală deși progresul tehnic tinde să reducă această discrepanță pe când cererea este exigentă în ceea ce privește urgența nevoilor sale. Ca urmare, această disparitate există în toate societățile economice contemporane, în care excesul de cerere e forma în care se prezintă economia aflată în progres.
Excesul de cerere este, însă, susceptibil să ducă la ceea ce se numește "spirala inflaționistă" sau "cercul vicios al inflației", termen care exprimă în limbaj popular ideea de creștere exponențială nelimitată a prețurilor.
Într-adevăr un exces de cerere tinde să antreneze creșterea prețurilor, ceea ce, în mod normal, va contribui la pregătirea unei creșteri a producției. Producătorii, întreprinzătorii, etc, știu că prin prețuri mărite își vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca să-și amplifice producția. Însă creșterea producției, va antrena, creșterea salariilor, deoarece salariații vor dori să participe și ei la împărțirea foloaselor prosperității firmelor la care lucrează. Dar, creșterea salariilor determină creșterea puterii de cumpărare a populației, antrenând o nouă creștere a cererii excedentare. Astfel ia naștere un "cerc vicios": se pornește de la o cerere excedentară și se ajunge din nou la o cerere excedentară.
Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea inițială, ea va genera un nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o creștere și mai mare a prețurilor, care, la rândul său, antrenează creșterea producției și, deci, a salariilor, ceea ce duce la creșterea puterii de cumpărare și, deci, a cererii excedentare ș.a.m.d. Ca urmare dacă nimic din exterior nu va opri această "spirală" economia intră pe calea infernală a inflației prin cerere.
Creșterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creației de monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Cauzele pot fi de asemeni: un excedent al balanței de plăți sau efectul unei măsuri de politică bugetară, o creștere a alocațiilor într-un domeniu dat.
De asemeni modificările utilizării venitului național sau ale orientărilor patrimoniale ale populației pot duce la modificări în raportul între economie și consum. Creșterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziția unor bunuri de folosință îndelungată, de exemplu, pot majora cererea de consum.
La rândul său inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.
Absența sau insuficiența stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse. Discrepanța apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, din lipsă de capacitate sau resurse în producția internă și mai ales prin insuficiența mijloacelor de plată externe.
De regulă, inflația prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.
Dezechilibrele apărute în unele ramuri și sectoare se extind prin canalele de transmisie specifice.
Relațiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor de prețuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora creează astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante și a conduce astfel la proprii creșteri de preț. Bineînțeles că majorarea prețurilor la energie electrică va influența diferit prețul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultură sau construcții-montaj.
Un alt mecanism de transmitere îl reprezintă creșterea cheltuielilor populației rezultată din creșterea veniturilor. Astfel sporește cererea și față de producția unor ramuri anterior echilibrate.
Efectul de contagiune privind creșterea veniturilor acționează deosebit de eficient. Solicitările agenților și titularilor de venit privind creșterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în sensul "alinierii" la creșterile de venit din alte ramuri, iar pe de altă parte, prin scăderile puterii lor de cumpărare resimțită prin creșterile de prețuri deja intervenite.
Mecanismul generalizării creșterilor de preț se manifestă prin însuși comportamentul agenților și populației. Extinderea și cumularea acestor modalități de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflaționist.
Fenomenele comportamentale speculative se desfășoară în legătură cu:
stocările de mărfuri în rețeaua de desfacere în scopul de a profita de creșterile succesive de prețuri;
constituirea de depozite de către cumpărători, urmărindu-se astfel prevenirea unor creșteri de prețuri dezavantajoase;
accelerarea vitezei de circulație a banilor ca urmare a deprecierii lor.
Experiența istorică arată că în evoluția procesului inflaționist acționează, pe termen lung, factori ce pot încetini creșterea prețurilor cum ar fi:
transferul de cerere și ofertă în alte domenii sau alte ramuri;
majorări de producție rezultate din investițiile în capacitățile noi înfăptuite avantajos în perioada de inflație;
afirmarea unor rigidități structurale sau instituționale care să limiteze tensiunile inflaționiste în unele compartimente.
Adesea, asemenea factori sunt declanșați de măsurile de prevenire sau de combatere a inflației care se iau în economia națională.
Caracteristicile inflației prin cerere subliniate aici exprimă specificul experiențelor ultimelor decenii în țările dezvoltate.
Alte realități istorice, europene, mai vechi și mai recente din țările subdezvoltate, din Africa sau America de Sud confirmă existența unor forme mai severe ale inflației prin cerere, caracterizate în pricipal, prin influențe mari ale ofertei de mărfuri.
Desfășurate în vremuri de război, de secete majore și alte situații catastrofale, economice și sociale, aceste procese inflaționiste s-au derulat în condiții în care potențialul economiei pentru asigurarea consumului populației îndeosebi, era grav afectat.
1.2.1.2 Inflația prin costuri
Inflația prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piața factorilor de producție.Ea are la origine voința unui grup social de a modifica repartiția venitului național. Salariul, ca principal factor al prețului de cost, creează prin creșterea sa, premisa creșterii prețurilor.
Inflația prin costuri este cauza unor evidente procese inflaționiste iar creșterile costului vieții provoacă la rândul lor, noi revendicări privind creșterile de salarii.
Inflația prin costuri este proprie țărilor aflate în creștere economică.
În continuare este arătat mecanismul de desfășurare a inflației
Creșterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca efect creșteri importante de productivitate în unele sectoare și ramuri (până la 10-15%), în timp ce sectoarele terțiare se apropie de 0.
Transferul în cadrul fiecărei societăți a avantajelor progresului se poate face prin două modalități:
prin scăderea prețurilor, salariile rămânând constante. În acest caz scăderea prețurilor poate avea un efect deprimant, căci ea nu poate stimula producția și poate provoca șomaj;
prin creșterea salariilor și veniturilor în funcție de creșterile de productivitate, prețurile rămânând pe cât posibil, stabile..
Revendicărilor justificate ale salariaților din sectoare cu o puternică productivitate a muncii se asociază și cei care nu realizează asemenea modificări calitative, și astfel creșterea "aliniată" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăși de fapt creșterea reală a productivității muncii.Salariul este un element de cost, iar ca urmare creșterea salariilor va determina creșterea prețurilor. Trebuie totuși precizat că, deoarece salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca prețurile să crească în aceeași proporție cu salariile. Creșterea prețurilor, chiar dacă este mai mică decât cea a salariilor, riscă să provoace scăderea producției, mai ales dacă piața nu este foarte favorabilă. Creșterea prețurilor de producție, combinată cu scăderea ofertei, vor determina creșterea prețurilor cu amănuntul și, deci, reducerea puterii de cumpărare a salariilor, care inițial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale provoacă din nou insatisfacția acestei clase și, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, dacă forța sindicatelor este suficientă, la o nouă creștere de salarii ș.a.m.d. Aceasta este "spirala inflaționistă prețuri salarii"; se pleacă de la o creștere de salarii și se ajunge din nou la o creștere de salarii.
Este de notat, totuși, că inflația prin costuri nu se dezvoltă decât în anumite condiții. Astfel, pentru ca acest tip de inflație să se mențină, este necesar ca reacția patronală la creșterea salariilor să fie rigidă, adică patronii care realizează un anumit profit, să încerce să îl conserve. În caz contrar, adică atunci când patronii consimt să-și diminueze profiturile, inflația prin costuri va dura mai puțin, deoarece reducerea profiturilor compensează creșterea salariilor. Înseamnă că principala problemă este de ordin social: relația producție – salarii – profit. Ca urmare, dacă soluția acestei probleme sociale constă în adaptarea patronilor la situația creată, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor, inflația prin costuri va fi mai mică.
În al doilea rând – și acesta este principalul argument al forțelor sindicale -, dacă, într-o perioadă de progres tehnic, ca aceasta, creșterea salariilor este însoțită de creșterea productivității, aceasta din urmă va neutraliza (în ipoteza că este suficientă), creșterea salariilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care principala cauză a creșterii economice este îmbunătățirea productivității, inflația prin creșterea salariilor este imposibilă.
În al treilea rând, "cercul vicios" amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea cererii este o elasticitate defavorabilă, în sensul că mărirea prețurilor determină reducerea cererii. În cazul în care cererea, se adaptează la creșterea prețurilor, deoarece nevoile sunt foarte puternice, majorarea prețurilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar creșterea salariilor nu va duce automat la creșterea prețurilor.
Rezultă că profiturile, productivitatea muncii și elasticitatea cererii sunt factorii colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflației salariale, adică a inflației prin costuri.
Posibilitățile normale de creștere a salariilor sunt axate pe creșterea productivității muncii. Câștigul obținut din creșterea productivității muncii este justificat să fie distribuit factorilor de producție salariați și patroni.
Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflației, la rândul său, creșterea de prețuri va fi proporțională cu diferența dintre procesul de creștere a productivității și procesul de creștere a salariilor. De exemplu, dacă productivitatea crește cu 3% și salariile cu 8% creșterea de prețuri va fi de 5%.
Inflația prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar și de profit.
În desfășurarea ciclului inflaționist trebuie să se țină seama de faptul că, în timp ce prețurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică numai după ce factorii interesați (patroni, guvernul) consideră că sunt motivații bine justificate, iar noile niveluri de salarii sunt justificate. Astfel că atât timp cât în cursul inflației declașate salariul rămâne în urma prețurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câștig suplimentar din această situație.
1.2.1.3. Inflația importată
În epoca contemporană relațiile economice între țări sunt ample și multilaterale astfel că fiecare economie este influențată mai mult sau mai puțin de fluxurile internaționale de valori și de toate caracteristicele pe care acestea le au și le aduc pe piețele naționale.
Astfel o primă cale de pătrundere a influențelor externe sunt importurile de produse, în general, cele de materii prime în special.
Fiecare țară poate primi stimuli inflaționiști din exterior în funcție de măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii și produse. De exemplu, creșterea prețurilor materiilor prime importate, ca urmare a situației pieței internaționale, determină creșterea costurilor și, deci, a prețurilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile țărilor dezvoltate reacționând și intensificând procese inflaționiste majore.
De asemenea, creșterea prețurilor bunurilor de consum importate, duce la creșterea prețurilor cu amănuntul ale bunurilor respective, etc.
Sub presiunea prețurilor de import, costurile de producție cresc exercitând asupra economiei naționale influențe negative diferențiate, în funcție de utilizare.
În aceste cazuri, se naște, deci, o inflație de origine externă pe o cale care nu este cea a creșterii cererii, ci a schimburilor cu străinătatea.
Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evoluție pozitivă, în favoarea prețurilor materiilor prime și de a obține astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din rezultatele creșterii economice mondiale.
Variația cursurilor de schimb și, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de influențare a procesului inflaționist.
Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai înalte a marii majorități a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua "scumpire" a importului și "ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naționale exportate.
Înaintea tulburărilor de pe piața de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reușită a aranjamentelor monetare intraeuropene, capabil să furnizeze un cadru funcțional ce ar duce, eventual, la o completă uniune monetară către membrii Comunității.
Dar „ euforia” determinată de evoluțiile pozitive s-a estompat odată cu dereglările majore ale sistemului.
În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb – 60 de luni fără realinieri.
Spre sfârșitul anului SME trebuia să facă față celei mai severe crize din istoria sa. Două din cele zece monede (lira sterlină și lira italiană ) au ieșit din sistem. Grecia nu era membră a ERM iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă și escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut același fenomen la începutul anului 1993). Spre sfârșitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de izbândă, pentru restabilirea echilibrului.
Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o realiniere.
O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuație a lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală față de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor reflectă persistența diferențelor dintre ratele inflației în țările SME.
Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.
Interpretarea situației a dus la revizuiri ale aranjamentelor SME, care să întărească intervenția și să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuație.
Controlul capitalului era soluția eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricții impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „programului 1992”.
Actul Unic European permitea țărilor membre să mențină controlul capitalului pe o perioadă de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepția Spaniei și Islandei până la 31 decembrie 1991, și Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulți membrii SME au îndepărtat controlul asupra capitalului începând cu 1990, chiar Spania și Portugalia și-au relaxat controlul.
Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua jumătate a anului 1992. Observatorii au menționat drept cauze:
declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivității lirei,
posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare și a obligațiunilor guvernamentale;
deficitul bugetar, datoria publică;
rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.
Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creștere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de refinanțare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieșit din marja de fluctuație; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.
În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a ține lira din marja de fluctuație față de DM.
În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenția , fapt ce a făcut ca lira să-și revină temporar. Pe 16 septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenție masivă în susținerea lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au fost suficiente.
Dobânda de refinanțare a crescut de la 10% la 12% și apoi la 15%. Marea Britanie și Italia s-au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest trend în ianuarie.
Teoria economică spune că sunt trei condiții necesare menținerii ratelor de schimb fixe dar ajustabile:
Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale prețurilor.
Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în fața dificultăților când s-au impus schimbări semnificative ale prețurilor, bunurilor interne și externe, forței de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustare și modificarea sincronă a salariilor și prețurilor. Deci ratele de schimb fixe pot fi susținute numai dacă:
șocurile care cer măsuri frecvente și sesizabile sunt puține;
salariile individuale și prețurile sunt ajustate lent;
sunt puține schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor șocuri excepționale.
În practică primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb fixe.
Reguli monetare solide.
Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe are modificări ale ratelor de schimb în momente de dezechilibre excepționale, realinierea datorită atacurilor speculative trebuie încadrată aici.
Prescripția SME ca o țară ce dorește să-și schimbe paritatea trebuind să obțină acordul celorlalte țări în urmărirea unor reguli monetare solide.
Capacitatea de a absorbi presiunile pieței.
O a treia condiție necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere acțiunile băncii centrale în moment de criză. O aplicare guvernamentală de aplicare a unei politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul este nou constituit iar piețele sunt încă nesigure de intervențiile acestuia.
Un efort concertat este cerut spre a împiedica speculațiile. Un prim pas ar fi creșterea ratei de dobânzi interne – investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar fi ca țările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Acesta implică acumularea de rezerve, dar țările cu monedă puternică se tem că o intervenție nelimitată amenință stabilitatea prețurilor.
Un alt mod de a absorbi presiunile pieței îl reprezintă restricțiile asupra mișcărilor de capital. Controlul capitalului ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal și profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp.
Cea mai populară explicație a crizei din septembrie este competitivitatea: creșterea inflației, creșterea costului forței de muncă.
În septembrie existau trei categorii de țări cu monede în criză:
– Italia (cauza parțială – competitivitatea);
– Spania, Marea Britanie (plus doi noi membrii SME: Suedia, Finlanda);
– Franța, Belgia, Danemarca și Islanda (fără deteriorări semnificative de competitivitate).
Faza finală a crizei monetare a fost în februarie 1993, precedată de data de 29 iulie, când Bundesbank a menținut neschimbată rata de finanțare.
Investitorii se așteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea asupra francului francez și a altor monede slabe din ERM, celelalte țări nu-și puteau micșora ratele dobânzii, datorită rolului esențial al DM.
Francul francez a fost ținta principală a „luptei” ERM. Cu o rată reală a dobânzii ridicată, recesiunea și șomajul în creștere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de voința Franței de a urma politica austeră a Bundesbankului.
În consecință au renunțat la franci și au cumpărat mărci germane; de fapt speculatorii au mizat pe faptul că prioritățile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30 iulie, în ciuda eforturilor Bundesbankului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini coroana daneză, pesta spaniolă, escudo-ul portughez și francul belgian. În weeK-end-ul 31 iulie – 1 august, miniștrii de finanțe ai comunității au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După noul plan, șapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de ±15%.
Marja pentru peseta și escudo a fost stabilită la ±6%, în timp ce Germania și Olanda au stabilit o marjă de ±2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, SME a devenit un sistem cu rate flotante. După părărsirea ERM economiile lor au început să crească.
Deși evenimentele di august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o mare diferență: criza din august nu s-a datorat diferențelor mari ale agregatelor economice. Mai de grabă s-a datorat credinței că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franța și Danemarca unde șomajul era ridicat și inflația mică. Astfel spus, francul francez și corona daneză nu erau considerate a fi supra evaluate, dată fiind rata scăzută a inflației (1,9% din jumătate din cea a Germaniei) și rata înaltă a dobânzii.
Se apreciază că Franța, dacă ar fi avut o bancă centrală independentă și o tradiție istorică spre implicare în stabilitatea prețurilor, ar fi putu evita acea criză.
Astfel, cauzele din spatele eșecului SME sunt de natură generală. S-a demonstrat un fapt ce părea sortit doar implicațiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculațiilor când intervenția băncii centrale este insuficientă și așteptările speculative se dovedesc reale.
În general, se cunosc patru interpretări ale crizei. Primele două privesc criza în termeni fundamentali: țările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergențelor persistente în ratele inflației, fie probleme ascunse datorate șocului ramificării Germaniei. A treia interpretare subliniază mai degrabă așteptările viitoare decât problemele de competitivitate. A patra interpretare pornește de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar în absența problemelor de competitivitate.
Inflația ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă sursă de dezechilibru. O excepție de al regulă este Germania, datorită faptului că DM era și este cea mai puternică monedă față de care celelalte au fost devaluate.
Criza SME a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment dat prea rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.
Unii economiști adepți ai ideii că , oricum speculațiile ar fi apărut, spun că, cauza esențială a crizei ERM este așa numita „anticiparea piețelor de a face profit”.
O problemă esențială este cea a lipsei controlului capitalului, pe care o vedem sub două aspecte:
a. Absența controlului micșorează rezervele valutare oficiale datorită acțiunilor pieței. Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menține rata de schimb, când piețele acționează într-o direcție ce ar dezechilibra-o.
b. Ratele înalte ale dobânzilor au un impact negativ serios asupra activității economice, bugetului și stabilității bugetului financiar, dacă sunt menținute pe perioade lungi, pe o piață valutară cu echilibre multiple ce trebuie menținute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată.
Față de rezerve, oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste circumstanțe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea rezervelor valutare.
Se pune problema: dacă sunt țările „la mâna piețelor” sau dacă controlul capitalului mărește marja de manevră. Nici una din țările ale căror monede au fost „țintite” de atacurile speculative, nu menținuseră un control al capitalului.
O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative concentrate.
Vom analiza patru efecte temporare ale ratelor ridicate ale dobânzii: activitatea economică, consumul intern, sistemul bancar, bugetul.
Impactul asupra activității economice.
Criticile aduse ratelor înalte ale dobânzii vis-a-vis de activitatea economică, au început în toamna lui 1992. Presiunea pentru ridicarea ratelor dobânzilor, începând cu 1990, a devenit considerabilă, dar aceasta nu s-a produs.
Deoarece nu se așteaptă să existe o modificare a inflației pe un orizont larg de timp, și cum ratele dobânzii își exercită efectele rele prin canale macroeconomice, este clar că efectele asupra economiei europene au fost minime.
Impactul asupra creditului bancar.
În Marea Britanie și Islanda, ratele dobânzilor la creditul ipotecar sunt corelate cu dobânda pieței la împrumuturile obișnuite.
Aranjamentele sunt similare în Suedia, când Banca Centrală a Suediei a mărit rata marginală a dobânzii de la 16% la 75%, în septembrie băncile au anunțat că au mărit dobânzile la creditele private individuale cu 5% până la 2,25%. Impactul poate fi dramatic asupra pieței creditului ipotecar. În Marea Britanie a existat o poziție clară a celor aflați pe această piață, ca aceasta să nu reintre în sistem.
Impactul asupra bugetului.
La fel de important pentru unele țări, este al treilea canal prin care artele ridicate ale dobânzii pot avea un efect semnificativ în țările cu deficite bugetare mari. Astfel în Italia unde deficitul bugetar era mai mare de 100%, o creștere cu 1% a ratei de refinanțare a Băncii D’Italia „aducea”13 miliarde lire deficitului bugetar. De aceea există pericolul ca rata înaltă a dobânzii să transfere criza ratelor de schimb într-o criză a datoriilor.
Impactul asupra băncii.
Valoarea relativă a diferitelor valute și mai ales evoluția neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creșterilor de productivitate pe plan internațional.
Astfel inflația prin import a devenit un mecanism prin care se desfășoară în cadrul internațional lupta pentru împărțirea rezultatelor creșterii economice diferențiate și deci, inegale de la o țară la alta.
O altă componentă a stimulilor inflaționiști din circulația liberă a capitalurilor între țări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante care vin adesea în neconcordanță cu factorii funcției de care decurge circulația monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelează deprecierea, se cumulează și influențează astfel procesul inflaționist.
1.2.1.5 Inflația structurală
Inflația structurală este determinată în principal de dispariția mecanismelor obiective și exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul – aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancțiuni cu efecte negative nu mai acționează.
Evident, aceste politici au ca scop îmbunătățiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri îmbunătățite. Inflația structurală este considerată ca prezentă în numeroase țări ca expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creșteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producție.
Creșterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacități de producție cu noi tehnologii, apariția unor ramuri cu rol conducător în economie și declinul unor sectoare și ramuri depășite.
În majoritatea lor, aceste creșteri impuse nu au pregătire necesară, nu au fost realizate economii prealabile și deci nu există fonduri de finanțare. Recurgerea la credit intern, sau, mai grav, la finanțarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată și duce la multiplicarea cererii. Deci inflația este implicită. Creșterea prețurilor și uneori economiile forțate sunt singurele modalități de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.
Primordial promovarea creșterii economice prin aceste metode de finanțare conduce la un aflux monetar în economie și crează premisele unui proces inflaționist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.
Sarcinile fiscale și sociale, fie că se reflectă direct în costuri fie că suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaționiste, cărora le afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaționist prin procese de tipul inflație venituri.
Sub alt aspect inflația structurală este expresia faptului că în epoca actuală toate corelațiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se realizează la nivelul lor superior.
Mecanismul de desfășurare a acestui fenomen are la bază motivații economice.
Într-o economie liberă jocul relativ al prețurilor ar trebui să permită transmiterea inflațiilor cu privire la cerere și să orienteze pe producător în dimensionarea ofertei lor.
Dar teama de scăderea prețurilor, într-o economie cu producție agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistență a celor afectați, în cazul acesta o masă importantă. De aici politica de susținere a prețurilor pentru produsele excedentare (și creșterea mult mai accentuată a prețurilor bunurilor mai deficitare).
O altă cauză a inflației structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în momentele de creștere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forței de muncă. Situațiile pot fi diferite de la o economie la alta, esența constă în faptul că în condițiile perioadei în care se tinde spre angajarea totală a forțelor de producție, a forței de muncă primordial, apare o zonă de costurilor crescânde – efect al unor astfel de rigidități.
Asemenea rigidități se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacități sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidități provin din inadaptabilitatea forței de muncă din asemenea motive cum sunt:
atașamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;
insuficiența instituțiilor de formare și reciclare;
absența unor locuințe libere care limitează migrația forței de muncă;
o excesivă specializare a forței de muncă;
obstacolele existente în formarea și autoprotecție unor autoprofesionaliști.
Depășirea acestor rigidități cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.
Astfel acțiunile îndreptate spre limitarea și evitarea șomajului împinge economia spre tensiuni inflaționiste.
1.2.1.6 Procesul de dezvoltare a inflației
Analizând procesul de dezvoltare a inflației, majoritatea autorilor deosebesc două forme noi: inflația deschisă și inflația ascunsă.
1.2.1.6.1 Inflația deschisă
Inflația deschisă, numită și inflație "explicită", "declarată", "recunoscută" este cea mai bine cunoscută. Caracteristica formei de inflație este că se dezvoltă prin ea însăși, într-o manieră autonomă, fără a fi stopată printr-o intervenție umană. Spre deosebire de aceasta, inflația ascunsă este reprimată prin măsuri autoritare.
La ora actuală, analiza inflației deschise este o analiză pluridisciplinară, sociologică, psihologică și economică.
Premisa de la care pornește această analiză este că și în societățile contemporane există conflicte sociale. Ca urmare, curbele, ecuațiile, modelele și celelalte instrumente analitice cu care operează știința economică modernă, pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman și sociologic concret. Grupurile sociale – cele două mari clase sociale pe care le-a descris Marx: întreprinzătorii și salariații – formează categorii sociale a căror atitudine psihologică are o importanță majoră în realizarea sau nerealizarea echilibrelor.
Alături de aceste două mari grupuri sociale mai există și alte grupuri, cum ar fi agricultorii, rentierii, birocrații, care participă de asemenea la lupta socială.
Toate aceste grupuri și, în primul rând, grupurile principale amintite, au comportamente specifice, însă în general, nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă și resemnată, cerințele echilibrului economic. Fiecare grup social încearcă în maniera sa specifică, să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerințelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanență conflicte.
O variantă interesantă a acestei analize sociologice a inflației este cea propusă de A. Leroux. Potrivit acestuia, inflația este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezintă aceste grupuri. Organismele respective formează ceea ce autorul citat numește "socio-structuri", cuprinzând, în principal, sindicate muncitorești, organizațiile patronale și statul; dinamica relațiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explică întreținerea și amplificarea procesului inflaționist.
Grupurile sociale au două tipuri de comportamente: 1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesitățile externe – asemănătoare cu tipul de comportament numit "de resemnare"; 2) comportamente de rezistență, de refuz, de luptă continuă – asemănătoare cu tipul de comportament numit "de ruptură".
Prin prisma studierii inflației, problema care se pune este de a ști care este tipul de comportament – de adaptare sau de ruptură – pe care îl au deținătorii de monedă, agenții economici care acționează asupra prețurilor la un moment dat, într-o țară dată, într-o conjunctură dată, ș.a.m.d. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, există toate șansele ca societatea să se angajeze pe calea unei inflații deschise. Investigarea comportamentelor sociale ale participanților la viața economică permite, cunoașterea faptului dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflația deschisă.
În analiza sociologică a inflației se utilizează și altă clasificare a comportamentelor: 1) comportamente de tip "agresiv", și 2) comportamente de tip "defensiv". Această clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active și pasive, evaluarea puterii acestor grupuri, stabilirea manierei specifice – prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinței spre echilibru. De regulă, se consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendința va fi de dezvoltare a procesului inflaționist – și invers.
1.2.1.6.2 Inflația ascunsă
Inflația ascunsă (reprimată, frânată) se caracterizează prin intervenția deciziilor din partea principalului responsabil de dezvoltarea inflației: statul. Aceste decizii constituie, în primul rând, ceea ce se numește "politică monetară", dar pot aparține și altor componente ale politicii macroeconomice (politică fiscală, bugetară, de utilizare a forței de muncă, de comerț exterior, etc). Indiferent de aceasta, adoptarea deciziilor respective semnifică faptul că statul a înțeles că economia a intrat pe calea unei inflații deschise, care riscă să declanșeze un proces de autoamplificare și că guvernul încearcă să intervină.
Intervenția guvernului conține însă întotdeauna un alt pericol, și anume că remediul folosit pentru stăvilirea inflației să aibă consecințe negative asupra altor procese economice, de unde, necesitatea unei maxime prudențe în administrarea politicii antiinflaționiste.
1.2.1.7 Ieșirea din inflație
La fel ca intrarea în inflație, ieșirea din inflație este incertă sub aspectul posibilității ieșirii, a momentului și a modului în care are loc aceasta.
Hiperinflația (sfârșitul exploziv)
În ipoteza că inflația este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are sfârșit. Un proces exponențial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creșterea prețurilor depășește zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflație. În mod convențional, se apreciază că bariera este trecută când creșterea lunară a prețurilor depășește 50% (ceea ce înseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflației sunt cu adevărat devastatoare: prețurile își pierd complet efectul de semnalizare, producția este dezorganizată, populația își pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.
În istoria monetară sunt cunoscute relativ puține cazuri de hiperinflație, dar toate au avut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflație "galopantă". Un exemplu celebru în această privință este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în Germania regimul hitlerist. Inflația "galopantă" a apărut în acest caz în perioada imediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a Germaniei. În perioada ianuarie 1922 – noiembrie 1923, prețurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub presiunea fugii de bani a populației, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori; salariile reale au înregistrat fluctuații enorme – în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de la o lună la alta. De fapt, se poate spune că Germania a fost învinsă de două ori – o dată prin forța armelor și o dată prin prăbușirea monedei sale – și că dintre aceste două înfrângeri, prăbușirea mărcii a fost cea mai gravă, a distrus echilibrul fundamental al țării. Acest exemplu arată că inflația nu ia sfârșit în sensul matematic al termenului ci în sensul său istoric, adică prin producerea unei catastrofe sociale, care dereglează echilibrul nu numai al unei țări, ci, poate, al întregii lumi.
Ungaria a singura țară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflației la numai două decenii distanță. Primul a durat 12 luni (martie 1923 – februarie 1924) interval în care prețurile au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflației ajungând la 98%. Cel de al doilea reprezintă un "record" absolut: perioada august 1945 – iulie 1946, în care prețurile au crescut de 3,81 x 1027 ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.
Deflația
A doua modalitate de ieșire din inflație este una rațională, prudentă și de decizie preventivă, numită "deflație" și care, dacă reușește, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operație prin care se încearcă eliminarea efectelor inflației și revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflație.
Deflația este o mișcare inversă față de inflație, adică un efort depus pentru a aduce masa monetară la mărimea inițială, respectiv pentru a aduce prețurile la nivelul inițial.
Astfel, acceptând explicația cantitativistă a fenomenului inflaționist conform căreia principalul factor al creșterii prețurilor este cel monetar, deflația poate fi definită ca fiind operația sau ansamblul de operații prin care se elimină masa monetară excedentară.
Cu alte cuvinte, deflația este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea" cantității prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-și redobândească valoarea inițială, adică să se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflației constă în diminuarea sau oprirea inflației printr-o politică adecvată; dacă această politică reușește, se va regăsi valoarea anterioară a unității monetare.
În forma sa clasică – descrisă mai sus – mecanismul deflației nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republicii de la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflaționiste, însă în pofida eforturilor dificile și susținute care s-au depus, politicile respective au eșuat de fiecare dată.
Explicația rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaționistă, este necesar ca populația și ceilalți utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunțe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflației. Or, de regulă, lumea se simte bine într-o situație de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaționiste care distrug moneda. De aceea, în momentul în care se formulează cerința limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaționiste autoritățile se confruntă cu o puternică rezistență psihologică. Iar această rezistență este cu atât mai eficace, cu cât țara în cauză trăiește într-un regim mai democratic, în care autoritățile depind de votul populației căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuințelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politica deflaționistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluție rămasă – cu excepția instaurării unui regim politică de mână forte – este educarea publicului. Democrația însăși trebuie să facă educația necesară, ajutând populația să înțeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la însănătoșirea morală. Desigur, o asemenea educație este, mai ușoară în domeniul vieții individuale, însă în domeniul vieții sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această cauză, autoritățile au eșuat, de regulă, în încercările lor de deflație, ceea ce a dus la continuarea inflației și la tot ceea ce se știe că a urmat.
Stabilizarea
A treia soluție este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaționist la punctul la care s-a ajuns și menținerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui inițial. În modul acesta, se consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflație și se previne reapariția inflației în viitor.
Programe de stabilizare au fost aplicate în numeroase țări în perioada interbelică (Franța – 1928, Anglia – 1931, România – 1929), însă măsurile respective nu au reușit, deoarece cauzele care au provocat anterior inflația nu au fost eliminate. După cel de-al doilea război mondial, se cunosc însă două experiențe reușite: R.F.G. și Israel. La ora actuală, problema elaborării și aplicării unor programe de stabilizare monetară se pune mai ales în țările excomuniste și în fostele republici sovietice unde inflația face ravagii, împiedicând reformarea și relansarea economiilor respective.
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri – este că inflația trebuie fie eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată – și de cele mai multe ori nu poate fi – inflația nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai periculoase decât forma deschisă.
1.2.2 INFLAȚIA TÂRÂTOARE (LENTĂ)
"Inflația târâtoare" – "ascensiunea" prețurilor – poate fi definită ca o creștere de prețuri permanentă, însă de slabă intensitate, care nu declanșează un proces accelerat, adică nu este de tip exponențial.
Spre deosebire de adevărata inflație, acest nou fenomen este compatibil atât cu echilibrul monetar, cât și cu recesiunea economică.
Adevărata inflație este incompatibilă cu echilibrul monetar de durată, deoarece distruge mecanismele de restabilire a acestuia. Noul tip de ușoară creștere a prețurilor dereglează și el puțin echilibrul monetar, însă această dereglare este limitată și, oricum, favorabilă creșterii economice. Sfera monetară de menținere, deci, în continuare "vecinătatea" echilibrului, adică într-o zonă suficient de restrânsă în jurul punctului de echilibru, pentru a nu contrazice esența fundamentală a stării de echilibru.
Faptul că așa-zisa "inflație lentă" este compatibilă cu recesiunea și că, mai mult, permite transformarea acesteia într-o premisă a creșterii economice viitoare, se explică prin aceea că, creșterea ușoară a prețurilor nu provoacă un dezechilibru global al economiei, ci dezechilibre sectoriale, limitate, particulare. Or, existența unor dezechilibre sectoriale, într-un anumit sector însă nu în celelalte, sau, în tot cazul, nu în toate celelalte, este în sine un fenomen pozitiv. Căci, aceste dezechilibre parțiale și particulare, care nu se generalizează, întrețin o tensiune internă, care alimentează forța ascendentă a economiei.
Legătura cu creșterea economică
Ideea că "ascensiunea" prețurilor ("inflația târâtoare") este favorabilă creșterii economice presupune analiza mecanismelor prin care apar stimulii respectivi.
După cum se știe, orice modificare a prețurilor deplasează echilibrul repartiției veniturilor, și, deci echilibrul repartiției puterilor de cumpărare. În cazul inflației declarate, această deplasare îmbracă forme dezastruoase, deoarece transferul de venituri și de puteri de cumpărare pe care îl provoacă este amplu și brutal, ceea ce bulversează echilibrul și mecanismele sale naturale de restabilire. În cazul "ascensiunii" prețurilor ("inflația târâtoare"), transferurile de puteri de cumpărare sunt lente și de mică amploare, ceea ce face ca ele să fie favorabile creșterii economice. Într-adevăr dacă transferul de putere de cumpărare are loc la o categorie socială inactivă spre un grup social activ, transferul respectiv permite manifestarea comportamentelor creatoare pe care numai acesta din urmă le are și care constituie, principalul factor de creștere economică.
Analize similare au fost efectuate cu privire la efectele exercitate de transferurile de putere de cumpărare de la un grup social la altul asupra înclinației spre consum și asupra înclinației spre economisire a grupurilor respective. Și aceste studii relevă că în cazurile în care transferurile amintite se produc dintre grupurile sociale cu o puternică înclinație spre economisire, spre grupurile cu o puternică înclinație spre consum creșterea economică este favorizată.
În termeni generali, se poate spune, că deși inflația este, în esența sa, o luptă între grupurile sociale pentru împărțirea veniturilor prezente, ea un constituie și un reglaj al veniturilor viitoare. Aceasta, deoarece în cazul care transferurile de putere de cumpărare provocate de creșterea limitată a prețurilor au loc în folosul grupurilor sociale cu o puternică înclinație spre investiții, creșterea volumului total al investițiilor rezultată de aici determină creșterea veniturilor viitoare în raport cu cele actuale.
1.3 EFECTELE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE INFLAȚIEI
1.3.1 EVOLUȚII ECONOMICE
În perioada inflației au loc importante modificări de structură în economia națională fie că acestea sunt determinate de însăși fenomenele inflaționiste fie că unele măsuri de politică economică au determinat însuși procesul inflaționist și dimensiunile sale.
În special în statele în curs de dezvoltare și în deosebi politicile economice de industrializare, de dezvoltare a unor ramuri, au urmărit asemenea schimbări rapide orientând resursele materiale și umane, financiare, valutare către acestea și aducând perturbări în economie, perturbări accentuate chiar de evoluția procesului inflaționist.
De asemeni, în perioada inflației apar stimuli specifici decurgând din necesitatea satisfacerii cererii crescute sau din dorința de a realiza profituri sporite (dezvoltarea producției bunurilor de consum sau a producției de război, extinderea comerțului, și a schimburilor interne), ceea ce conduce și la o redistribuire a capacităților și resurselor în acest sens.
Inflația aduce, prin creșterea nivelului prețurilor naționale față de cele externe, slăbirea capacitățiii concurențiale ale firmelor naționale.
Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naționale pentru cumpărătorii străini și deci ușurează exportul. Este un factor ce nu avantajează pe moment. Dar noi urmărim funcționarea firmei ca un proces de continuitate. Pentru producătorii naționali, în situația în care inflația se permanentizează, devine evident că prețurile de achiziție a materiilor prime din import cresc mai repede decât prețurile cu care se exportă mărfurile și deci că pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanță. Pe ansamblu, pe fiecare firmă sau pe economie, este creșterea volumului exportului pentru a asigura același nivel al importurilor în funcție de gradul de depreciere a monedei naționale.
Procesul inflaționist antrenează și extinde șomajul. Vizând creșterea competitivității și având în vedere costurile crescute de salarii, patronii apelează la aplicarea tehnologiilor moderne, care prezintă avantajul că ridică randamentele și diminuează personalul. Condițiile specifice inflației facilitează investițiile și asigură acoperirea și amortizarea lor în sensul cel mai favorabil pentru firme. Așa se face că eliberările de personal și șomajul crește, în timp ce producția și cererea globală sunt încă normale.
Inflația favorizează și accelerează procesul investițional. Factorii care facilitează investițiile sunt numeroși. Pe de o parte, marea majoritate a întreprinderilor au perspective mai sigure privind evoluția de viitor. Iar reînnoirea echipamentului și modernizarea tehnologiilor este o condiție a creșterii profitului. Pe de altă parte, în timpul inflației se ieftinește creditul – întrucât toate obligațiile decurgând din împrumutiri: rate de rambursare și dobânzi devin tot mai “ieftine” pe măsură ce înaintează procesul inflaționist. La aceatsa se adaugă și faptul că statul, interesat în anumite activități, în special țările în curs de dezvoltare angajate în revoluții structurale, acordă direct resurse (din buget) facilitează condițiile de obținere a creditului, sau stabilește norme speciale de transfer prin cost a cheltuielor de investiții.
Inflația afectează creditul și descurajează economiile. Inflația contribuie la deprecierea depozitelor și prin aceasta descurajează economiile. În condițiile unor inflații moderate depunătorii sunt supuși unei eroziuni lente a capitalurilor aflate la bănci sau casele de economii. Dobânzile fixe, practicate, în general, rămân nominal stabile și suferă o diminuare în termeni reali. Problema recuperării eroziunii capitalului prin dobânzi reale se pune mai târziu în stadii înaintate ale inflației, iar "preocupările" în acest sens, chiar dacă nu sunt numai declarative, se aplică de regulă cu întârziere.
Astfel că în general creditorii suferă o eroziune efectivă a capitalurilor aflate sub formă de depuneri la bănci.
Inflația privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiți de avantajați, întrucât, în condițiile diminuării inflației, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate. Astfel, a realiza investiții prin credite înseamnă, de fapt, a plăti sub valoare bunurile de patrimoniu achizionate. Iată premisele unei creșteri patrimoniale importante în timpul inflației, pentru cei care beneficiază de credite.
La rândul lor, depunătorii sunt nevoiți să suporte pierderi importante în puterea de cumpărare a capitalurilor și dobânzile cuvenite. Așa cum statisticile consemnează, depunătorii sunt obligați a realiza scopurile economice pe care și le-au propus evaluate în anume termeni reali, să accelereze procesul economiilor, să majoreze economiile nominale, deși condițiile din timpul inflației nu facilitează acest lucru pentru marea masă a populației.
Inflația favorizează creșterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică a prețurilor de vânzare a mărfurilor, din timpul inflației și condițiile de piață mai favorabile vânzătorilor, aceștia practică de regulă dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în prețuri. Sub un alt aspect, inflația creează o resursă specifică de creștere a profitului prin condițiile specifice în care se stabilește și se reconsideră prețul forței de muncă, salariul, în timp ce prețurile mărfurilor urmează mersul inflației atât pentru categoria materii prime cât și pentru produsele finite.
Prețul muncii în valoare nominală rămâne periodic fix, ceea ce creează în etapa respectivă diferențe care revin în ultimă măsură celui ce încasează prețul de vânzare, patronul.
1.3.2 CONSECINȚE SOCIALE ALE INFLAȚIEI
Una din cele mai pregnante consecințe sociale ale inflației este modificarea repartiției veniturilor și patrimoniilor în valoarea lor reală.
În timpul inflației averea funcție de forma în care se găsește își poate modifica mai mult sau mai puțin valoarea în expresie nominală.
Astfel prețurile se modifică pentru bunuri care alcătuiesc patrimoniul cum ar fi: terenurile, clădirile, echipamentele, în ritmuri mai apropiate sau diferite de evoluția indicilor de preț și deci în general tind să-și păstreze valoarea lor reală în condițiile date ale puterii de cumpărare. Pentru unele din aceste componente: imobile, bijuterii, acțiuni, etc., inflația creează condițiile de creștere accelerată a prețului și deci temeiuri îmbogățirii excesive a unor persoane sau firme.
O serie de componente ale patrimoniului nu au aceeeași situație. Astfel activele financiare de tip creanțe, îndeosebi obligațiunile, sau activele monetare, în special depozitele, își păstrează valorile nominale anterioare și aduc proprietarilor lor însemnate pierderi în termeni reali. În acest fel patrimoniile unei anumite categorii de persoane: mici întreprinzători, familii modeste sau pensionari, sunt serios afectate.
Astfel inflația acționează selectiv: îmbogățește cu mult mai mult pe mai puțini și sărăcește cu mai puțin pe mult mai mulți.
Redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care însă afectează plenar întreaga societate, suscită revendicări și conduce la confruntări sociale de amplitudine.
Inflația divizează societatea în două mari categorii:
– persoane ale căror venituri variază în funcție de evoluția prețurilor și care își pot asigura astfel echivalentele veniturilor, în raport de creșterea generală a prețurilor;
– persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet și cu multe dificultăți, astfel încât veniturile lor reale sunt în permanență rămase în urmă, față de nivelul general al prețurilor și al amputează pregnant, puterea de cumpărare.
Între persoanele afectate de inflație sunt pensionarii, persoanele care depind de ajutoare sociale publice, ale căror venituri depind de prevederile bugetare, care prezintă rigidități în modificări, ceea ce implică sporuri limitate și tardive ale veniturilor lor nominale, în neconcordanță cu creșterea prețurilor.
O situație specială au salariații care se suferă permanent impactul rămânerii în urmă a puterii de cumpărare față de evoluția prețurilor. Reajustatea periodică a salariilor se face de regulă cu întârziere și având în vedere revendicări deja depășite, astfel ca, în evoluție, trendul veniturilor lor reale rămâne în urma dinamiicii generale a prețurilor. Diferențele între partea cuvenită a salariilor în preț și partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul social între patroni și salariați, ca expresie a intereselor diferite ale acestora.
Astfel, în mod necesar, în perioada inflației experiența arată că se polarizează grupe diferite grupe ce doresc să-și impună intersele sau revendicările. Aceste grupe dispun fie de putere economică, fie de putere socială cu rezonanță electorală.
Printre acestea au un rol preponderent: asociațiile patronale (oligopoluri, carteluri) și sindicatele ca reprezentate la salariaților; alte grupări de mici producători, micii patroni din agricultură și comerț având un rol de rezonanță mai restrâns. O analiză mai atentă a evoluției procesului inflaționist arată că acțiunea grupurilor economice, apărându-și fiecare propriile interese "colaborează" de fapt și este de manieră să intensifice și să accentueze evoluția fenomenului inflaționist, În multe momente și pe multiple planuri contribuind la apariția tensiunilor inflaționiste, în legătură cu transmisia lor în întreaga economie și cu privire la rezistența opusă încetinirii ritmului de creșterea prețurilor și salariilor.
Încă din debutul proceselor inflaționiste intervenția sindicatelor tinde să promoveze în economie cerințele de creșterea salariilor inspirate de la ramurile cele mai productive la nivelul cărora creșterile sunt justificate. În continuare susținerea generală înseamnă "alinieri" la creștere și pentru domenii în care creșterea în dimensiunile solicitate nu este motivată, și chiar depășiri ale pragurilor "negociate". Astfel, prin forța lor sindicatele merg la accelerarea ritmului.
La rândul lor firmele mari, oligopolurile, susțin mai prompt satisfacerea solicitărilor de creștere a salariilor, pe de o parte, pentru că având un grad mai ridicat de concentrare au și o sindicalizare mai amplă, dar pe de altă parte, pentru că au o productivitate mai mare și profituri mai înalte. La nivelul lor creșterea salariilor va permite o creștere mai mare a acestor profituri decurgând din creșterile de prețuri pe care oligopolurile le pot impune.
Iată că în economie valurile de creșteri de salarii pornesc de la firmele mari din ramurile cheie. Ele declanșează astfel valuri de creșteri de prețuri în dimensiuni care nu se potrivesc celorlalte domenii din economie, angajând în modul cel mai direct spirala prețuri – salarii.
Cele două grupuri enumerate la care ne-am referit acționează în sensul extensiunii proceselor inflaționiste în întreaga economie în cadrul unui mecanism specific.
Sindicatele impun interesele salariale în prevederile contractelor colective de muncă încheiate, pe măsura și în condițiile convenite cu marii parteneri, marile întreprinderi. Lărgirea aplicabilității acestor prevederi, prin similitudine și pentru ramuri și întreprinderi mai puțin productive, are drept efect, în mod cel mai direct, creșterea prețurilor.
Mai mici sau mai mari, întreprinderile vor avea în consecință modele de comportament în creșterea prețurilor, marile oligopoluri.
În sfârșit, dacă prin diminuarea presiunilor inflației sau prin măsurile de combatere ar putea fi posibilă sau de dorit scăderea prețurilor, există temeiuri de împotrivire, de o potrivă în cele două medii.
Pe de o parte sindicatele nu acceptă legături posibile între scăderea prețului unui produs și puterea de cumpărare a salariului și consideră că sporurile de salarii provin din, în principal, prin scăderea profitului întreprinderii și nu prin prețuri.
La rândul lor oligopolurile sunt, după cum se știe cele ce pot impune prețurile și-și pot asigura profituri înalte în orice condiții de salarizare.
Cercetarea economiei romanesti in perioada 1995-1997 arata un declin accentuat. Produsul Inern Brut marchaza o descrestere importanta, ca urmare a schimburilor produse in ansamblul si structura economiei tarii, schimbari datorate, la randul lor, politicilor economice improvizate. Schimbarile au determinat pe o parte, scaderea drastica a productiei in toate ramurile, iar pe de alta parte, un efort dramatic de adaptare a capacitatilor productive si a fortei de munca la cerintele economiei de piata. Cele doua tendinte sunt influentate de o multitudine de factori, unii foarte agresivi, intre acestia inscriindu-se: majorarea ratei de penetrare a importurilor pe piata romaneasca, in concurenta inevitabila cu produsele autohtone; agravarea continua a deficitelor bugetare; profilerarea blocajelor financiare si decapitalizarea agentilor economici; nivelul redus al calitatii produselor romanesti, care au pierdut sau pierd importante piete externe de desfacere.
CAPITOLUL II
EVOLUȚIA INFLAȚIEI
ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE ȘI CU ECONOMIE ÎN TRANZIȚIE
2.1 INFLAȚIA ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE
Experiențele economice și sociale ale țărilor dezvoltate rămân în teoria și practica inflației cele ce reprezintă, în opinia generală, fenomene tipice.
În acest capitol vom releva evoluțiile contemporane ale procesului inflaționist.
Creșterea prețurilor de consum se află în ultimul deceniu într-o continuă scădere. La sfârșitul anului 1992 pe ansamblul țărilor dezvoltate creșterea anuală a prețurilor de consum a atins 3,25%, nivelul cel mai scăzut după anii '60. Acest fapt este arătat în tabelul ce oglidește evoluția prețurilor de consum în aceste țări (tabelul II.1).
Ritmurile în care se manifestă inflația în țările dezvoltate evidențiază o diminuare continuă, o stabilitate liniștitoare. Dar nu trebuie să uităm că o creștere de 3% anual, înseamnă o sporire a prețurilor de 20 ori într-un secol …
Inflația târâtoare ce se manifestă în țările dezvoltate este însoțită de o continuă persistență a dezechilibrelor bugetare, și deficitelor bugetare, care mențin presiunile inflaționiste și care imprimă economiei efectul lor dăunător.
Gradul de îndatorare a administrației publice exprimat în raport de PIB devine semnificativ pentru dezechilibrele bugetare prin faptul că este atotcuprinzător (pentru marea majoritate a țărilor) și că are în termenul scurt de 3 ani evoluții majore așa cum este arătat în tabelul II.2.
Astfel problemele echilibrului bugetar al deficitelor neacoperite continuă să fie în toate țările dezvoltate una din cauzele esențiale și tipice ale continuității procesului inflaționist.
Tabelul II.1
Creșterea prețurilor de consum în țările dezvoltate (variația anuală în %)
Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993
Tabelul II.2
Gradele de îndatorare a administrației publice (în % în PIB)
Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993
Din anul 1994, economia mondială a cunoscut o evoluție favorabilă. Produsul intern brut a crescut pe plan mondial mai repede decât în ani anteriori. Creșterea economică s-a caracterizat prin durabilitate, în condițiile unor câștiguri dezinflaționiste progresive. Pentru cele mai multe economii naționale, sursele creșterii au fost în principal inovația și tehnologiile noi aplicate în sectoare de vârf cu efecte de propagare importante la nivel mondial. Sfârșitul de secol reprezintă momentul globalizării economiei de piață, a cărei viabilitate este confirmată prin caracterul sănătos al creșterii economice realizate în condiții de echilibru macroeconomic. Comerțul internațional s-a intensificat în ritmuri superioare creșterii producției. Inflația a continuat să scadă în majoritatea țărilor, situându-se la niveluri extrem de joase, ca urmare a politicilor monetare și fiscale aplicate, dar și a reducerii prețurilor energiei și materiilor prime pe piața internațională.
În SUA după 5 ani de evoluție favorabilă, creșterea economică s-a accelerat în 1997. Produsul intern brut a crescut cu 3,8% comparativ cu 2,8% în anul precedent. Principalul factor de susținere a creșterii a fost intensificarea cererii interne, din partea populației ca urmare a creșterii gradului de utilizare a forței de muncă și a salariilor reale. Trebuie subliniat faptul că rezultatele economice pozitive au fost obținute în contextul unei politici macroeconomice prudente și că în ultimii ani SUA a înregistrat o reducere constantă a deficitelor bugetare, până la echilibrarea bugetului federal în 1997.
În Japonia, expansiunea din 1996 a făcut loc unei pierderi accentuate de ritm. Creșterea de numai 0,8% din PIB, mai mult decât modestă, comparativ cu cea de 3,5% din anul 1996 s-a realizat pe seama componentei externe a cererii, în timp ce consumul intern a fost afectat de o politică fiscală restrictivă.
Produsul intern brut al țărilor din grupul G7 a crescut cu 2,8%, dar cu diferențe notabile de la o țară la alta.
Ritmul de creștere economică s-a accelerat în țările Uniunii Europene, de la 1,7% în 1996 la 2,6% în 1997. Creșterea a fost diferențiată pe țări: Regatul Unit 3,4% (2,3% în 1996), Germania 2,4% (1,4%), Franța 2,3% (1,5%), Italia 1,3% (0,7%). Aceasta s-a datorat în principal creșterii cererii interne și, într-o măsură mai restrânsă, cererii externe, ca urmare și a deprecierii monedelor naționale în raport cu dolarul.
Balanța contului curent a SUA a înregistrat o nouă deteriorare în 1997, deficitul reprezentând 2,1% din PIB, comparativ cu 1,9% în anul precedent. Principala contribuție la această evoluție a avut-o deficitul balanței comerciale, care a crescut la circa 200 milioane dolari, în contextul unei creșteri a importurilor cu circa 25%.
Japonia a înregistrat o majorare a excedentului balanței contului curent în 1997, după evoluția descendentă a acestuia din ultimii trei ani (97 miliarde USD în 1997, față de 66 miliarde USD excedent în 1996). Ponderea excedentului contului curent în PIB a crescut de la 1,4% în 1996 la 2,2% în 1997. Cauzele principale le-au reprezentat, pe de o parte, creșterea cererii din partea principalilor parteneri comerciali, iar pe de altă parte, evoluția slabă a cererii interne.
Pe ansamblul Uniunii Europene, excedentul balanței contului curent a marcat a patra creștere anuală consecutivă, ajungând la circa 125 miliarde dolari. Creșterea s-a datorat evoluției mai lente a cererii interne, comparativ cu dinamica acesteia pe piețele principalilor parteneri comerciali. Germania a înregistrat un nou deficit în 1997 (de un miliard dolari), reprezentând mai puțin de 0,1% din PIB, de proporții mai mici decât în anul precedent (0,6%), solduri deficitare înregistrând de asemenea Austria și Grecia. Excedentul contului curent al Franței a crescut puternic, la 40 miliarde USD (reprezentând 2,9% din PIB, față de 1,3% în 1996), cel al Italiei a scăzut ușor, la 37 miliarde USD (3,2% din PIB în 1997), iar Regatul Unit a înregistrat un excedent de 7 miliarde USD (0,6% din PIB), față de un ușor deficit în anul precedent.
Rata inflației a continuat să se reducă în țările membre ale OCDE (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), ajungând în 1997 la un nivel mediu de 3,8%, față de 5,3% în 1996 și 5,8% în 1995. Presiunile inflaționiste s-au datorat și aprecierii dolarului în cursul anului 1997, care a contribuit la reducerea prețurilor energiei (cu circa 6%) și a materiilor prime (cu circa 3,7%), exprimate în dolari pe piața internațională. În SUA, rata inflației a fost de 2,3%, în Japonia de 1,7%, iar în Uniunea Europeană de 1,9%. Cele mai performante țări ale UE au din acest punct de vedere Suedia, cu o rată a inflației de 0,9% (față de 0,8% în 1996), Franța 1,2% (2%), Finlanda 1,2% (0,6%), Austria 1,3% (1,9%), Belgia 1,6% (2,1%), Italia 1,7% (3,9%), Germania 1,8% (1,5%). Cu excepția Danemarcei (2,2%), Portugaliei (2,2%), Regatului Unit (2,8%) și Greciei (5,4%), țările UE au înregistrat în 1997 rate ale inflației mai mici de 2%, convergența realizându-se în vederea trecerii, începând cu anul 1999 la Uniunea Economică și Monetară.
Politicile bugetare au urmărit în 1997 cu prioritate însănătoșirea situației finanțelor publice. Pe ansamblul țărilor membre ale OCDE soldul deficitar al bugetelor naționale a reprezentat 1,1% din PIB. Țările Uniunii Europene au adoptat în ultimii ani măsuri ferme în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economică și Monetară Europeană, inclusiv în planul reducerii deficitului bugetar, care a reprezentat în 1997 2,8% din PIB, comparativ cu 4,3% în anul precedent. Datoria publică a țărilor UE a reprezentat în 1997 circa 74% din PIB, nivel apropiat de cel din anul precedent. Excedente bugetare au înregistrat un număr restrâns de țări, între care Canada, Norvegia, Danemarca.
2.2 EVOLUȚIA INFLAȚIEI ÎN ȚĂRILE ÎN TRANZIȚIE
Toate țările aflate în tranziție spre o economie de piață au cunoscut în ultimul deceniu niveluri ridicate ale inflației. Deși cauzele acestui fenomen diferă de la caz la caz (fiind greu de tras concluzii cu caracter general), se poate realiza o clasificare subregională. Astfel, țările balcanice, cele din grupul Visegrad și țările baltice au atins niveluri relativ moderate ale inflației încă din 1994, în timp ce statele membre ale CSI continuă să se confrunte cu diferite variații ale procentajului inflației anuale (tabelul II.3).
În anul 1995 cea mai scăzută inflație se află în Republica Cehă (inflație medie anuală de 10 procente), Slovacia (11%) și Slovenia (15%). România, cu o inflație medie măsurată prin prețuri de consum de 32,3%, intră în următorul grup de țări, având performanțe comparabile cu Ungaria (29%), și Polonia (27%). Statele membre ale CSI cunosc în continuare rate ale inflației exprimate prin trei cifre, deși și în acest grup se conturează două subgrupuri distincte: țări în care inflația se află pe o pantă descendentă (Rusia, Ucraina, Moldova) și țări în care inflația continuă să crească (Belarus, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan).
Ansamblul acestor evoluții atestă progrese semnificative în depășirea crizei structurale de proporții pe care conducerea planificat centralizată a indus-o în aceste țări. Rezultatele cele mai bune au fost obținute de țările care au început mai timpuriu procesul de reformă și l-au continuat cu consecvență. În țările în care, într-o etapă sau alta, a fost redus efortul de restructurare din considerente (declarate) de ordin social, rezultatele au fost modeste și chiar s-au înregistrat deteriorări în privința unor indicatori economici.
Din tabel se remarcă faptul că țările cele mai avansate în procesul de reformă au depășit momentul de vârf al inflației relativ rapid, în 1992-1993. România a depășit vârful procesului inflaționist abia în 1994, deci cu o întârziere de unul-doi ani față de țările menționate, întârziere care a costat țara noastră foarte mult în termeni de ajutor extern – întrucât există un fel de "primă" pe care comunitatea financiară internațională o alocă primelor țări dintr-o anumită zonă geografică care se înscriu pe linia unor politici macroeconomice credibile iar dintre țările central și est-europene, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia au beneficiat din plin de această asistență externă, la un nivel la care țările care au început mai târziu reforma (România, Slovenia, Estonia) nu pot spera să îl mai primească, oricât de impresionante ar fi performanțele lor ulterioare -.
Întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflația în cazul României are o serie de explicații conjuncturale, cum ar fi: caracterul gradual al liberalizării prețurilor, o structură rigidă și greu adaptabilă a aparatului productiv, necunoașterea unor procese inflaționiste de proporții. Cu excepția generațiilor mai vârstnice, se poate spune că majoritatea românilor nu cunoscuseră în mod direct urmările procesului inflaționist, în comparație cu Polonia sau Iugoslavia, unde tocmai avuseseră loc ultimele procese hiperinflaționiste, în 1989-1990, unde populația căpătase o aversiune deosebită față de acest fenomen (tabelul II.4).
Tabelul II.3
Evoluția inflației într-o serie de țări în tranziție (procente)
Nivel mediu an curent față de curent mediu an anterior
Sursa: Buletine lunare și anuale ale Băncilor Centrale din țările respective, publicații FMI
Tabelul II.4
Hiperinflații în foste economii centralizate
Sursa: Jeffrey Sachs, Felipe Larrain – Macroeconomics in the Global Economy, Prentice-Hall, 1993, pag.730
În România anului 1990, foarte puține persoane cunoșteau faptul că deținerea mai multor bancnote nu este echivalentă cu creșterea puterii de cumpărare, datorită erodării acestora – o creștere mai accentuată a prețurilor față de cea a veniturilor și a dobânzilor.
Astfel, ceea ce începuse(debutase) ca o necesitate, inflația corectivă, destinată restabilirii echilibrelor sectoriale, s-a transformat repede într-un motiv pentru lipsa de restructurare și de performanță în anumite sectoare ale economiei reale, degenerând într-o inflație de fond.
Indiferent care ar fi cauzele pentru care fenomenul inflaționist a fost stăpânit cu întârziere în România, se remarcă totuși performanța deosebită ca în decursul a numai doi ani (1994-1995), inflația să fie adusă la niveluri comparabile cu cea din țări care au declanșat mai devreme procesul de reformă (Ungaria, Polonia). Chiar dacă acest lucru este o performanță nu este totuși suficientă, deoarece standardele aderării la Uniunea Europeană impun menținerea și chiar înăspirirea politicilor macroeconomice, pentru a permite convergența cu criteriile acesteia. În materie de șanse privind integrarea europeană, va trebui ca rezultatele economice neconvingătoare ale anilor 1990-1993 să fie compensate de performanțe în continuă îmbunătățire în perioada următoare. Se poate spune că dacă unora dintre țările cu reforme începute mai devreme le sunt trecute cu vederea anumite erori în conducerea reformei economice în prezent, datorită performanțelor lor anterioare, României nu i se acordă același statut de către comunitatea financiară internațională. Iar indicatorul cel mai important în judecarea performanțelor unei economii este, alături de creșterea economică, evoluția ratei inflației.
Dacă dorește să-și mențină statutul de partener de dialog credibil, România nu-și poate permite o evoluție a ratei inflației oscilantă, așa cum a fost cazul Bulgariei, unde după o scădere a inflației în 1993 a urmat creșterea acesteia în 1994, apoi o nouă reducere în 1995 urmată de o creștere de proporții în următorii doi ani. Asemenea comportamente ale ratei inflației indică existența în economie a unor grave dezechilibre structurale, iar scăderea inflației nu este sustenabilă dacă nu este însoțită de restructurări credibile în sfera economiei reale, a pieții muncii, a balanței de plăți, etc.
În 1997, în țările Europei Centrale și de Est creșterea economică a fost moderată – 2,8%, de fapt cu mult mai scăzută față de anul 1996, 4,1% – și s-a realizat pe fondul reducerii ratei inflației. Produsul intern brut a crescut cu circa 2,7%. Creșteri mai importante s-au înregistrat în Belarus 10%, Polonia 6,9%, Slovacia 6,5%, Croația 6,5%, Ungaria 4%, Slovenia 3,8% cu excepția Albaniei (-7%), Bulgariei (-6,9%), României (-6,6%) și Ucrainei (-3,2%) unde au avut loc reduceri ale acestuia. Rusia a înregistrat pentru prima dată în ultimii ani, o creștere a PIB (cu 0,8%), ca și celelalte țări din spațiul fost sovietic unde ratele de creștere s-au situat între 5% Lituania și 9% Estonia, excepție făcând Ucraina, Republica Moldova, Tadjikistan și Turkmenistan, care au înregistrat noi scăderi.
Factorii care susțin creșterea economică rămân diferiți. Se pare că acum se manifestă un echilibru între factorii interni (cererea internă, în primul rând consumul particular; cererea de investiții) și factorii externi (cererea externă, ajutată cu măsuri de stimulare a exporturilor). Se întâlnesc și situații diferite: în Ungaria, creșterea se realizează preponderent pe seama stimulării exporturilor, în contrast cu Slovacia pe seama cererii interne.
Schimburile comerciale externe au continuat să crească și în 1997. Exporturile au crescut în medie cu 3,5%, mai lent decât în anul anterior (4,9%), iar importurile cu 5,4% (7,6% în 1996). Exporturile s-au majorat comparativ cu anul anterior cu 38,4% în Ungaria, cu 11,5% în Polonia, cu 4,3% în România și 4% în Cehia și s-au redus în Ucraina cu 7,6% și Croația cu 3,8%. Importurile au crescut puternic în Ungaria (27%), Rusia (18,9%), Polonia (18,2%), dar au scăzut în Slovacia (-7,7%), în Republica Cehă (-1,9%), România (-1,4%) și Slovenia (-0,8%).
Ca urmare a evoluției mai lente a exporturilor comparativ cu importurile, balanțele comerciale au continuat să fie deficitare în 1997. Cu excepția Federației Ruse și a Bulgariei care au înregistrat excedente ale balanței comerciale și ale contului curent și a Sloveniei care a realizat un excedent al contului curent, celelalte țări au prezentat solduri negative ale balanței contului curent. Ponderea deficitului contului curent în PIB s-a situat la 6,8% în Slovacia, 6,7% în România, 6,1% în Cehia, 3,1% în Polonia și 2,2% în Ungaria.
Finanțarea deficitelor contului curent s-a realizat de regulă prin apelarea la credite externe pe termen mediu și lung, crescând în consecință datoria externă a țărilor în cauză. Ungaria și Polonia au prezentat excepții de la această situație, reducându-și datoria externă de la 27,6 miliarde USD la sfârșitul anului 1996 la 23,7 miliarde USD la sfârșitul lui 1997 și respectiv de la 40,7 miliarde USD la 38,1 miliarde dolari. Ponderea datoriei externe în PIB se ridica la 53,3% în Ungaria, 50% în Slovacia, 41,4% în Republica Cehă, 38,5% în Polonia și 24,1% în România.
Politicile antiinflaționiste practicate în 1997 au avut ca rezultat continuarea tendinței de reducere a inflației în majoritatea țărilor din zonă. La mijlocul anului 1997, rata anuală a inflației se situa sub 10% în 11 din cele 27 de țări în tranziție și depășea 25% numai în 8 dintre acestea. Rata inflației s-a situat pe ansamblul țărilor în tranziție la un nivel mediu de 27% față de 41% în 1996.
Creșterea medie a prețurilor de consum în țările din Estul Europei (cu excepția Albaniei, Bulgariei, României) și statele baltice a variat de la 4% în Croația, la 18% în Ungaria.
Rata de creștere a salariilor a continuat să scadă, determinând o îmbunătățire a productivității, asociată adeseori cu o creștere a producției, toate acestea conducând la o scădere semnificativă a prețurilor de cost unitare ale forței de muncă. Totuși, productivitatea muncii, măsură esențială a competitivității industriale, rămâne o problemă crucială a politicii economice a țărilor est-europene. Un aspect negativ legat de evoluția productivității muncii îl reprezintă necorelarea creșterilor de salarii în industrie cu creșterea celei dintâi, fenomen ce afectează evoluția competitivității externe. Din acest motiv, într-un clasament internațional al competitivității, întocmit de Forumul Economic Mondial, țările în tranziție ocupă locuri modeste: Rep. Cehă 32, Slovacia 35, Ungaria 46, Polonia 50. (Business Central Europe, june, 1997).
În anul 1997, în România, rata inflației este de peste trei ori mai mare decât în anul 1996, dar inferioară atât creșterii prețului producției industriale cât și a prețului de consum al populației.
Țările care au aplicat politici ferme și consecvente de stabilizare macroeconomică și de restructurare a economiilor au înregistrat creșteri ale PIB și rate moderate ale inflației. Pe de altă parte, țările în care reformele au fost mai ezitante și mai puțin susținute în ultimii ani, s-au confruntat în 1997 cu numeroase tensiuni și probleme, întârzierea reformelor din considerente (declarate) de ordin social conducând în ultimă instanță la scăderi cumulate ale producției după anul 1990, la agravarea atât a situației economice, cât și a problemelor sociale. Teoretic, politicile macroeconomice pot sa contracareze efectele inflationiste ale deprecierii prin reducerea absorbtiei interne. În acest scop se poate utiliza, de exemplu, rata dobânzii. Absorbtia interna este senzitiva la miscarile ratei dobânzii. O crestere a ratei dobânzii poate reduce absorbtia, contracarând astfel efectele inflationiste ale deprecierii. De asemenea, politica fiscala, prin masuri specifice, contibuie la reducerea absorbtiei sau la cresterea ei.
Într-o economie cu probleme structurale, rolul ratei dobânzii trebuie însa privit cu mai multa precautie. Cresterea ratei dobânzii ar putea sa nu conduca, automat, la atingerea efectului dorit în reducerea absorbtiei din cauza selectiei adverse în relatiile dintre banci si clientii sau din cauza captivitatii bancilor fata de marii debitori. În aceste conditii, o politica bazata în mod mecanic pe rata dobânzii – fara a tine seama de problemele structurale ale sistemului bancar- s-ar fi putut dovedi o nereusita.
Anul 1999 este edificator în ilustrarea presiunilor pentru adoptarea cursului de schimb ca tinta intermediara a politicii monetare. Acest an a reprezentat o ruptura într-un trend descendent al inflatiei. Cu numai un an înainte, progresul în reducerea inflatiei a fost remarcabil. De la 151,4% în anul 1997, când s-au liberalizat piata valutara si o serie de preturi anterior administrate, inflatia a atins 40,6% în anul 1998. Trebuie remarcat însa ca aceasta reducere a fost realizata în conditiile unor progrese insuficiente pe calea reformelor structurale. Desi produsul intern brut a scazut cu mai mult de 7%, deficitul contului curent s-a înrautatit la peste 3 miliarde dolari, adica 7,1% din produsul intern brut. Mai mult, catre sfârsitul anului 1998, pe fondul crizelor financiare în desfasurare în Asia de sud-est si aparitiei crizei financiare din Rusia, finantarea externa a României s-a diminuat. În plus, serviciul datoriei externe a României pentru anul 1999 se contura la nivelul maxim atins vreodata – 30% din totalul datoriei publice pe termen mediu si lung – ceea ce a dat nastere si a consolidat anticipatiile ca România ar putea sa nu îsi onoreze serviciul datoriei externe.
În raport cu volumul platilor scadente si cu dimensiunea nesustenabila a contului curent, cursul de schimb era supraevaluat. În aceste conditii, banca centrala nu a avut alta alternativa decât sa se concentreze pe managementul cursului de schimb, pentru realizarea ajustarii externe. Acest lucru s-a înfaptuit prin punerea în practica a unui program special, realizat împreuna cu Guvernul si prezentat partidelor politice si societatii românesti în aprilie 1999. Daca în luna septembrie 1998, cursul de schimb era supraevaluat cu circa 30%, în ultimul trimestru al anului s-a realizat o depreciere reala cu circa 10%. Aceasta orientare a fost continuata în primul trimestru al anului 1999, astfel încât pâna în luna aprile 1999, cursul real de schimb se mai depreciase cu înca 19%. Deprecierea masiva a determinat o reducere semnificativa a deficitului de cont curent, ceea ce a permis evitarea crizei financiare. Costul a fost o rata a inflatiei (54,8%) mai mare decât în anul 1998.
Progresul stabilizării macroeconomice în țările cele mai avansate în procesul reformei le-a permis acestora modificarea în 1997 a obiectivelor politicii monetare, care, deși și-a menținut în general un caracter restrictiv în vederea protejării economiei împotriva eventualelor presiuni inflaționiste, a cunoscut o anumită relaxare în unele țări, în vederea stimulării creșterii economice.
În domeniul politicii valutare, în contextul agravării dezechilibrelor externe, majoritatea țărilor au manifestat o preocupare sporită în direcția corectării acestora, permițând deprecieri ale monedelor naționale superioare ratei inflației, în timp ce în România, Federația Rusă și Ucraina monedele naționale s-au apreciat în termeni reali. Prin introducerea consiliului monetar, Bulgaria a reușit să reducă inflația de la rată lunară de 242,7% în februarie la o medie lunară de 2,5% în ultimul trimestru al anului 1997 și să înregistreze excedente ale balanțelor externe, după ce, pe această cale, în anii anteriori Estonia și Lituania au reușit să controleze inflația.
În 1998, creșterea economică a avut rezultate mai puțin favorabile cu excepția Bulgariei care după doi ani consecutivi de reducere a înregistrat un salt pozitiv ajungând la 3,5% și a Ungariei care a continuat evoluția favorabilă atingând valoarea de 5%. Cehia după trei ani consecutivi de scădere a PIB în anul 1998 urmează același trend, dar în acest an a înregistrat o valoare negativă (-2,7%). Federația Rusă după ce înregistrase în 1997 o creștere de 0,9%, în anul următor se înscrie cu o nouă valoare negativă (-4,6%). Alături de aceasta și România înregistrează o valoare negativă (-7,3%). Și alte țări prezintă valori nefavorabile: Croația 2,7% (față de 6,5% în 1997), Polonia 4,8% (față de 6,9%), Slovacia 4,4% (față de 6,5%), Slovenia 3,9% (față de 4,6%).
Schimburile comerciale externe au continuat să crească și în 1998. Exporturile au crescut în medie cu 4,3%. Exporturile s-au majorat comparativ cu anul precedent: Cehia 15,7%, Croația 9,4%, Polonia 10,6%, Slovenia 8,1%, Slovacia 21,3%, Ungaria 5,6%, iar în Bulgaria, România și Federația Rusă, acestea au scăzut cu 13,1%, 1,6%, și respectiv 16,5%.
Balanțele comerciale au înregistrat noi deficite pentru anul 1998, cu excepția Federației Ruse care a avut excedent al balanței comerciale și al contului curent, celelalte state prezentând solduri negative.
Datoria externă a crescut în continuare pentru majoritatea statelor.
În anul 1998, rata inflației nu a prezentat modificări importante cu excepția Bulgariei care în urma unui procent de 1082,9% pentru anul 1997, a înregistrat o valoare de 21,3%, această valore fiind pentru prima dată mai mică decât în anul 1990 (23,8%) și a României care s-a înscris cu un procent de 59,1% față de 154,8% în 1997. În celelalte țări, rata inflației a avut variații mici: Cehia de la 8,5% în 1997 la 10,7% în 1998, Croația de la 3,6% la 5,7%, Slovacia de la 6,1% la 6,7% și Federația Rusă de la 14,8% la 27,6%. Pentru câteva state rata inflației a continuat să scadă cum ar fi: Polonia de la 14,9% în 1997 la 11,8% în 1998, Slovenia dela 8,4% la 8,0%, Ungaria de la 18,3% la 14,3%.
În ceea ce privește viziunea asupra dezvoltării economice de durată, nu există încă în nici o țară din Europa de Est o strategie bine structurată privind creșterea și dezvoltarea economică și socială.
CAPITOLUL III
FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA
3.1 EVOLUȚIA PROCESULUI INFLAȚIONIST
3.1.1. SITUAȚIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎNAINTE DE 1989
Modelul economic bazat pe conducerea centralizată – element-cheie al regimului totalitar – impunea o dinamică proprie a echilibrelor macroeconomice. Un element esențial în acest model îl reprezenta controlul direct al autorităților asupra bunurilor, serviciilor, salariilor și monedei.
Acest model – cu virtuți teoretice înșelătoare – nu a reușit în nici o țară care l-a promovat să atingă obiectivul fundamental al oricărei doctrine economice, acela al ameliorării bunăstării generale a societății. Controlul direct al autorităților asupra proceselor economice în sferele ofertei și cererii de bunuri și servicii nu a condus la o dinamică echilibrată și durabilă a creșterii economice, bazate pe cererea consumatorilor de bunuri și servicii, în ultimă instanță a populației. Oferta de bunuri era stabilită prin planul național și ținea cont prioritar de obiectivele dezvoltării sectoriale ale economiei și în mult mai mică măsură de nevoile imediate ale consumatorilor finali. Această frustare a individului de a consuma ceea ce dorește nu a putut să nu se repercuteze asupra eficienței generale a economiei.
Defazarea constantă și tot mai adâncă a ofertei totale față de cererea agregată s-a constituit treptat în dezechilibrul major al economiei planificate.
Semnificația reală a noțiunii de sistem de prețuri, care în economia de piață este atașată mecanismului cu rol esențial în alocarea resurselor, s-a pierdut în totalitate în cazul economiei planificate. Cauza a reprezentat-o abaterea permanentă și substanțială a prețului de la valoarea care este determinată, în cazul pieței, de echilibrul dinamic între cerere și ofertă. Cauzele acestei abateri au constat în: rigiditatea forțată a prețurilor, prezentată în mod oficial drept "stabilitate"; rolul inexistent al cumpărătorului, deci, în general, al cererii, în stabilirea nivelului prețului; fixarea prin plan a rentabilității fiecărui produs prin care se urmărea stimularea unor anumite ramuri, subramuri, întreprinderi, după cu totul alte criterii decât cele economice. În aceste condiții "sistemul de prețuri" practicat în economia României reprezintă un mecanism de realizare a unor obiective de natură politică. Consecințele au fost puternic negative, prin distorsionarea semnalelor pe care prețurile ar fi trebuit să le emită: prețurile nu mai constituiau elementul informațional indispensabil comparațiilor și analizelor necesare fundamentării deciziilor, astfel încât acestea din urmă, indiferent de scopul lor, își sporeau caracterul arbitrar.
Toate aceste trăsături ale prețului în perioada economiei planificate centralizat au condus la deformarea nivelului și dinamicii eficienței micro și macroeconomice, au defavorizat promovarea tehnologiei de vârf, creșterea productivității și eficienței fondurilor fixe și a investițiilor. De asemenea, ruptura totală dintre prețurile pieței interne și cele ale pieței mondiale a deformat și a influențat negativ eficiența comerțului exterior.
Sistemul de creditare practicat era un alt element perturbator al alocării eficiente a resurselor. Acordat oricând era nevoie, cu dobânzi simbolice, creditele nu reprezintă un element restrictiv pentru modul de gospodărire de către întreprinderi, a fondurilor de care dispuneau. Inexistența falimentului, combinată cu accesul arbitrar la credite duceau la supraviețuirea pe timp nelimitat a unității economice, oricât de ineficientă.
Evoluția economiei a urmărit mai mult obiective ideologice decât economice, rezultatul fiind o structură artificială pe ramuri, grav dezechilibrată și prin aceasta, ineficientă și nesustenabilă pe termen lung. Prima și cea mai importantă trăsătură a fost industrializarea forțată. Această producție era în mare măsură, realizată în condiții de calitate îndoielnică, pentru piețe inexistente, sau cel puțin insolvabile.
Politica economică dusă de regimul comunist din România a avut, în ultimul deceniu și o caracteristică neîntâlnită în cazul altor țări comuniste. Este vorba despre rambursarea în ritm forțat, extrem de accelerat în anii 1980 a datoriei externe. În perioada 1983 – 1989, economia țării a generat excedente forțate (ale balanței comerciale în special) care au permis rambursarea unui volum de credite de 13,8 miliarde dolari și o dobândă aferentă de 4,5 miliarde dolari. Acest efort a creat noi dezechilibre, le-a accentuat pe cele existente, repercutându-se în final, asupra nivelului de trai al populației, care a scăzut dramatic.
Economia românească se caracteriza, de asemenea, printr-o bugetizare atotcuprinzătoare. Între unitățile economice și bugetul statului era stabilit un mecanism atât prin intermediul "vărsămintelor" la buget și al subvențiilor de la buget, cât și prin intermediul prețurilor, prin care se realiza subvenționarea activităților cu pierderi sau cu rentabilități mici pe seama rezultatelor activității eficiente.
Rata inflației a fost aproape nulă. Dar ceea ce regimul încerca să prezinte drept o performanță de stabilitate era de fapt, semnul rigidității și inflației reprimate. Forma de manifestare a inflației – din ce în ce mai greu de ascuns – era golirea magazinelor și lingirea cozilor.
Transpunând această situație în termenii ecuației lui Fisher se constată cu ușurință că viteza de rotație a banilor era încetinită artificial. Practic, nu era vorba de o creștere a cererii reale de bani, în contrapartida ofertei, ci de un proces de economisire forțată, în condițiile penuriei generalizate de mărfuri. Această stare de fapt a creat condițiile declanșării virulente a inflației după 1989 și a îngreunat adoptarea deciziilor de restabilire a echilibrului monetar.
3.1.2. PROCESUL INFLAȚIONIST ÎN PERIOADA 1990-1997
Fenomenul inflaționist a însoțit evoluția economiei mondiale de-a lungul timpului, dar a devenit mai pregnant în special după ce legătura între cantitatea de monedă de pe piață și stocul de metale prețioase a încetat. Până la un punct, existența unei rate moderate a inflației apare nu numai justificată, ci și dezirabilă: într-o lume în transformare rapidă, raporturile dintre prețurile relative cunosc și ele modificări mult mai frecvente și mai ample.
Atunci când depășește însă nivelul generat de însăși schimbarea prețurilor relative – ceea ce ar putea reprezenta 1-2 procente pe an – inflația este semnul unor disfuncționalități și dezechilibre din economie. Faptul că inflația a însoțit, cu o intensitate diferită, tranziția la economia de piață în practic toate țările din Europa Centrală și de Răsărit nu reprezintă decât confirmarea acestui adevăr.
Țara noastră s-a confruntat cu un proces inflaționist de durată și amploare mai ridicate decât majoritatea celorlalte țări în tranziție, ca urmare a unei multitudini de cauze, ce țin atât de condițiile obiective ale mediului economic, cât și de configurația politicii economice.
1. Sistemul de prețuri moștenit de la vechiul regim era rigid și total rupt de realitățile economiei, incapabil să transmită vreun semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. Față de celelalte țări cu economie planificată, România înregistra până la sfârșitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a prețurilor.
2. Prețurile controlate administrativ coexistau cu un excedent de masă monetară generat de structura necorespunzătoare a ofertei de mărfuri, într-un mediu în care inflația este reprimată administrativ.
3. Dezechilibrele structurale majore ale sectorului real al economiei se pot corecta numai de-a lungul unui proces, al cărui ritm depinde nu numai de consistența politicilor macroeconomice, ci și de capacitatea de reacție a sectorului real.
4. Șocurile externe au contribuit la amplificarea presiunilor inflaționiste. Astfel, limitatea declinului producției în ramurile pentru care piața externă se îngustase sau dispăruse s-a putut realiza numai prin acomodarea inflaționistă a acumulării de stocuri generată în acest context. De asemenea întârzierea finanțării externe, ca și imposibilitatea recuperării creanțelor externe scadente au reprezentat scăderi ale fluxului de resurse reale pentru aprovizionarea pieței interne. Înrăutățirea raportului dintre cerere și ofertă s-a regăsit în creșterea suplimentară a prețurilor.
5. Fragilitatea politică și socială internă în perioada imediat următoare înlăturării regimului comunist au determinat autoritățile să opteze pentru liberalizarea prudentă și graduală a prețurilor. Pentru primele etape ale reformei această opțiune a fost mai avantajoasă, dar pe măsura desfășurării procesului de liberalizare s-a dovedit că această abordare are costuri foarte mari.
Procesul inflaționist declanșat o dată cu prima etapă de liberalizare a prețurilor în noiembrie 1990 a facilitat corectarea raporturilor dintre prețurile relative. Totodată, el a permis eliminarea excesului de masă monetară și reducerea valorii reale a stocului de credite neperformante din economie. Pe termen scurt, inflația a constituit o cale de atenuare a șocurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare.
Nici cauzele obiective ale fenomenului inflaționist și nici efectele favorabile pe termen scurt antrenate de acesta nu trebuie să conducă la concluzia că disfuncționalitățile economiei pot fi rezolvate prin simpla injecție monetară. Această soluție nu aduce decât amânarea deciziilor radicale, care pot deveni tot mai costisitoare și mai dificile. Încercarea de a trata efectele și nu cauzele fenomenului, nu face decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor inflaționiste.
Efectele pe termen lung ale inflației sunt dintre cele mai grave:
a) Comportamentele economice sunt grav viciate, agenții fiind mai degrabă preocupați de conservarea patrimoniului material și financiar decât activitatea productivă propriu-zisă.
b) Prețurile își pierd tot mai mult corelarea și capacitatea de a transmite semnale cu privire la eficiența economică pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro și macroeconomic.
c) Incertitudinile privind evoluția viitoare inhibă investitorii, ceea ce afectează potențialul creșterii economice.
d) Inflația ridicată conduce la redistribuirea inechitabilă a veniturilor. Categoriile populației cu venituri mai scăzute sunt puternic defavorizate, ceea ce alimentează tensiunile sociale.
Analiza din perspectiva evoluției inflației relevă următoarele caracteristici:
În 1990, rata medie a inflației a fost modestă, indicele prețului la consumator a fost de numai 105,1%. Această situație a fost cu totul artificială, fiind susținută, pe de o parte, de prețurile neliberalizate până în luna noiembrie, și pe de altă parte, de un deficit extern excepțional de ridicat. Imediat ce a fost slăbită strânsoarea prețurilor administrative, iar epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeași scară a acumulării deficitelor, inflația a explodat în luna noiembrie și decembrie ( preț )
Începând cu 1991, timp de trei ani, inflația s-a aflat pe o pantă ascendentă. Indicatorul mediu al prețurilor la consumator a fost de 270, 310 și respectiv 356%.
În anul 1991, rata înaltă a inflației (170,2% nivelul mediu anual și 222,8% nivelul la sfârșitul anului), consecutivă liberalizării prețurilor ce a debutat la 1 noiembrie 1990, a constituit principala preocupare a Băncii Naționale. Fenomenul inflaționist post-liberalizare a avut un pronunțat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele general economice. Dificultățile întâmpinate în realizarea mix-ului adecvat de măsuri care să atace cauzele și nu efectele procesului inflaționist, precum și faptul că restricțiile adoptate de sistemul bancar în domeniul creditării nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile să le transfere efectul în planul economiei reale, au făcut ca rezultatele în stăpânirea inflației să întârzie până la încheierea anului 1991.
În 1992, rezultatele de ansamblu au continuat să fie nesatisfăcătoare: PIB a scăzut pentru al cincilea an consecutiv de declin, inflația s-a menținut la un nivel ridicat – 210,4% nivelul mediu anual și 199,2% nivelul la sfârșitul anului -, iar creșterea medie a prețurilor la consumator, atestă transformarea progresivă a inflației corective în inflație structurală. Cu toate acestea, au fost și semne ale depășirii momentelor critice ale declinului și restabilirii echilibrelor fundamentale în economie.
În al treilea an al tranziției, obiectivul fundamental al Băncii Naționale a fost cel al dimensionării raționale a masei monetare. În toate economiile bazate pe mecanismele pieței s-a putut constata că procesul inflaționist este alimentat prin oferta de bani neacoperită de resurse materiale într-o structură adecvată. Prin această prismă o politică monetară care permite creșterea masei monetare în același ritm cu inflația, nu este în măsură să îmbunătățească oferta de resurse reale din economie, ci doar să perpetueze procesul inflaționist, motiv pentru care reducerea masei monetare a fost o prioritate în lupta antiinflaționistă. Pentru a atinge acest obiectiv BNR a apelat la instrumentele sale specifice și anume rata dobânzii (ce a fost majorată succesiv), introducerea unui nou regim valutar prin care agenții economici sunt autorizați să-și păstreze integral resursele valutare.
În 1993, inflația a ajuns la aproape 300%, (256,1% nivelul mediu anual și 295,5% nivelul la sfârșitul anului), nivel care a marcat apogeul dificultăților din economie, concomitent însă cu un progres în stabilizarea producției, ca și în coordonarea politicilor macroeconomice. Până la sfârșitul lui 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de demonetizare și dolarizare, fenomene caracteristice unei economii aflate în criză.
Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare, caracterizat prin: reluarea creșterii economice bazate pe exporturi, reducerea ratei inflației la 61,7% la sfârșitul anului, (136,7% nivelul mediu anual); ameliorarea considerabilă a poziției contului curent, al cărui deficit a fost de numai 1,4% din PIB – cel mai scăzut de la declanșarea reformei în România.
Inflația a fost mai înaltă în primele luni ale anului. Ulterior, sub presiunea măsurilor coerente adoptate în plan fiscal (menținerea arieratelor la un nivel modest și chiar scăderea lor), monetar (controlul expansiunii monetare și creșterea ratei dobânzii), valutar și al politcii de venituri creșterea prețurilor a avut o tendință de moderare, chiar dacă aceasta nu a fost liniară. Faptul că ea a continuat chiar după relaxarea relativă a politicilor financiare arată, în ultimă instanță, că tratamentul a fost adecvat și economia se află pe calea cea bună. Astfel, rata inflației a fost redusă de la o medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 și circa 2% în 1995.
Începând din ultimul trimestru al anului 1995, scăderea ratei inflației s-a întrerupt, după ce a atins un nivel minim al creșterii prețurilor la consumator, față de aceeași perioadă a anului anterior, cifrat la 24,3%, în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesară o restructurare semnificativă a sectorului real, pe care guvernul nu a îndrăznit să o aplice. Dimpotrivă, chiar, politica economică s-a axat în 1996, pe creșterea producției și reducerea șomajului iar efectele nu s-au lăsat așteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflația s-a înscris din nou pe o pantă ascendentă (38,8%). Pe ansamblul anului, creșterea prețului la consumator a fost de 56,9%. Amânarea măsurilor decisive de reformă au impus o abordare diferită a programului de stabilizare macroeconomică în 1997, cu scopul de a așeza economia românească pe principii de creștere durabilă, pe baza alocării descentralizate a resurselor prin mecanisme de piață, care să se materializeze în câștiguri în eficiență pe termen mediu și lung. Astfel liberalizarea prețurilor (bunurilor și serviciilor de maximă importanță) a fost concepută în strânsă corelație cu accelerarea procesului de privatizare.
Creșterea prețurilor la consumator a fost de 151,4%, înregistrând cea mai mare creștere din ultimii patru ani, aceasta datorându-se în principal liberalizării prețurilor și suplimentării presiunilor inflaționiste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de activitate economică. Politica monetară din prima parte a anului a contribuit la limitarea influențelor liberalizărilor de prețuri și micșorarea treptată a inflației. Relaxarea constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activarea a inflației.
O ilustrare a procesului inflaționist din România e prevăzută în graficul nr. III.1
Graficul nr. III.1
Rata inflației (variație trimestrială – procente)
3.2 CAUZE ȘI FORME DE MANIFESTARE
3.2.1 CAUZELE PRINCIPALELOR DEZECHILIBRE DIN
ECONOMIE
3.2.1.1 Dezechibrul structural între cerere și ofertă
Programul de stabilizare (definit sintetic ca un model de creștere economică durabilă, cu o ocupare ridicată a forței de muncă și o poziție a balanței de plăți finanțată autonom) macroeconomică a debutat, practic, abia în anul 1991; pentru formularea lui, autoritățile au identificat principalele dezechilibre din economie manifestate în acel moment și natura acestora.
Deceniile de economie planificată au construit o structură economică având drept caracteristici principale creșterea extensivă și prioritatea sectorului industrial – îndeosebi a ramurilor mari consumatoare de resurse. Această structură și-a dovedit brusc caracterul artificial și nesustenabil o dată cu dereglementarea pieței interne și cu destrămarea bazelor politice care stăteau la baza funcționării piețelor externe. În aceste condiții, o parte însemnată a ofertei interne nu și-a mai găsit corespondent în cerere. Incapacitatea acestui mecanism de a utiliza eficient potențialul productiv s-a repercutat către finele anilor '80, în scăderi ale producției. Capacitatea productivă a industriei a scăzut treptat, influențată de tehnologiile depășite, consumurile mari de resurse, productivitatea scăzută și produsele necompetitive. În 1988 și 1989, PIB a scăzut cu 0,5%, și respectiv cu 5,8%. Tendința s-a accentuat în primii trei ani ai reformei, 1993 marcând stoparea declinului și relansarea economică, ceea ce impune concentrarea politicii economice pe stabilizarea macroeconomică. Scăderea puternică a produsului intern brut s-a datorat, pe de o parte, abandonării modelului economic bazat pe dezvoltarea extensivă a industriei și, pe de altă parte, reducerii puternice a cererii pentru exporturile românești.
Graficul nr. III.2
PIB real variație procentuală anuală
În linii mari, o dată cu eliminarea (marii majorități) a subvențiilor, inflația corectivă a încetat să mai fie dominanta mișcării prețurilor. Dar, până la echilibrarea ofertei de bunuri și servicii cu cererea agregată din economie, inflația va continua să rămână un fenomen economic preocupant.
Dincolo de determinările provenind din sfera cererii, unde politicile monetare și fiscale au un rol important, dinamica inflației este influențată de două evoluții: pe de o parte, viteza și consistența restructurării întreprinderilor-problemă și, pe de altă parte, creșterea sectorului privat.
Restructurarea economiei a început, practic, o dată cu prăbușirea regimului trecut. Ritmul lent și caracterul gradual al reformelor structurale desfășurate pe parcursul anilor de tranziție au conservat sectorul întreprinderilor de stat mari, ineficiente și cu un excedent semnificativ de forță de muncă. Accelerarea sensibilă a acestui proces a avut loc începând cu 1994, când scăderea forței de muncă angrenate în industrie concomitent cu o creștere ușoară a producției și reducerea consumului de energie raportat la PIB, arată că aceasta s-a produs în special în mod spontan și nu a cuprins decât parțial acele sectoare ale economiei care generează tensiuni și disfuncționalități. Programul de restructurare a vizat, cu prioritate, grupul de întreprinderi cu pierderi mari și, începând cu 1997 și regiile autonome, acest proces fiind destul de dificil datorită poziției de monopol a acestora.
Dezvoltarea și activitatea sectorului privat presupune reducerea procesului inflaționist, dacă avem în vedere cel puțin faptul că, rațional, orice întreprinzător privat estimează o piață solvabilă pentru bunurile sau serviciile pe care intenționează să le ofere pe piață. De asemenea, acest sector este mult mai flexibil și cu viteză de reacție mai mare la schimbările de pe piață.
În acest punct al reformei – cu un sector privat semnificativ, dar nu dominant – menținerea unui ritm lent al restructurării ar antrena consolidarea comportamentelor inflaționiste care, se știe, sunt greu de eradicat. Procesul de privatizare a avut o ascensiune lentă, rezultatul fiind exprimat sintetic de creșterea ponderii sectorului privat în PIB.
Graficul nr. III. 3
Ponderea sectorului privat în PIB procente
3.2.2 POLITICA VENITURILOR
Este cunoscut faptul că majorarea nominală a salariilor are un dublu impact inflaționist: atât prin creșterea costurilor, cât și prin aceea a cererii. O analiză a procesului inflaționist în România după 1989, trebuie să se oprească asupra politicii de venituri. Este de remarcat faptul că echilibrul dintre veniturile salariale și rezultatele producției a fost rupt în 1990, an în care salariile au crescut în termeni reali, în timp ce producția și productivitatea muncii au scăzut accentuat. Se poate aprecia că, în primul an al tranziției, prețul plătit pentru stabilitatea politică internă a fost creșterea salariului real în economie, finanțată prin deficit extern. (import net cifrat la peste 10% din PIB astfel că explozia inflației a putut fi amânată).
Dezechilibrul venituri – productivitatea muncii a fost corectat, practic, abia în anii 1993 și 1994; în primul din acești ani a continuat scăderea dramatică a venitului mediu real din economie, în timp ce productivitatea a început să se amelioreze, pentru ca în 1994 să înceapă creșterea reală a venitului mediu, devansată însă substanțial de creșterea productivității muncii. Această evoluție s-a obținut în condițiile în care indexările de salarii au fost acordate doar în primele trei trimestre ale anului 1994, motiv pentru care inflația s-a înjumătățit. În măsura în care creșterea salariilor se bazează pe îmbunătățirea productivității muncii, nu se produce un impact inflaționist și, în plus, crește cointeresarea în muncă. Indexările au avut un rol indiscutabil în perioada inflației corective, în special pentru protejarea păturilor celor mai defavorizate ale populației. Indexările de salarii au dovedit că nu pot să protejeze nivelul de trai și contribuie la perpetuarea inflației.
În anul 1995, creșterea veniturilor reale a înghițit aproape în totalitate sporul productivității muncii. Se mențin decalaje însemnate ale câștigurilor salariale dintre diverse ramuri și sectoare, între unitățile bugetare și restul economiei, între societățile comerciale și regiile autonome. Câștigurile salariale reale au cunoscut o creștere semnificativă (12,5%). Este pentru prima dată după 1990 când puterea de cumpărare a veniturilor salariale crește substanțial la nivelul unui an întreg. 1995 a fost primul an în care inflația medie anuală (32,3%) a fost mult mai mică decât creșterea anuală a salariului nominal net din economie (48,9%). Nici în 1995 nu au dispărut presiunile inflaționiste ale creșterii salariilor nominale, dar ele s-au diminuat destul de mult, ca urmare a unei corelări mai bune decât în anii anteriori a creșterilor salariale cu performanțele economice și cu evoluția productivității muncii.
În 1997 politica salarială a fost asociată parțial eforturilor depuse în plan monetar, valutar și bugetar pentru calmarea inflației; în prima parte a anului autoritățile au reușit să frâneze creșterile salariale; în a doua jumătate a anului, indexările și compensările acordate au determinat creșterea salariilor în neconcordanță cu rezultatele economice. Puterea de cumpărare a câștigurilor salariale a crescut în 1998 cu 6% față de anul anterior, mai ales ca efect a evoluțiilor din a doua jumătate a anului.. Relaxarea politicii salariale în domenii puțin sau deloc restructurate, recunoscute pentru pierderile și datoriile restante acumulate și pentru menținerea unui excedent de forță de muncă, a constituit una din cauzele relansării inflației spre sfârșitul anului. (graficul III. 8)
Graficul III. 8
Producția industrială, productivitatea muncii și câștigurile salariale
Tabelul III.2
Evoluția veniturilor reale în economie, 1990 – 1998
Sursa: Comisia Națională pentru Statistică
Așadar, cu excepția anului 1993 și 1994, politica veniturilor a stimulat mai mult decât a stăvilit procesul inflaționist. Mai mult, salariile cele mai mari se înregistrează în regiile autonome subvenționate din greu – ceea ce întreține o inechitate socială și transmite un semnal confuz, alterând o piață a muncii și așa rigidă și neperformantă.
În strategia privind politica veniturilor, autoritățile urmăresc, alături de obiectivul principal al creșterii acestora în termeni reali, și evitarea repercusiunilor negative asupra prețurilor. Aparent aflate în conflict, cele două obiective pot fi efectiv atinse, în condițiile în care creșterea veniturilor reale se combină cu creșterea productivității muncii. Stabilizarea macroeconomică favorizează creșterea veniturilor reale, iar succesul acestei coordonări ține, în mare măsură de viabilitatea stabilizării.
O altă tendință a veniturilor, care trebuie combătută este polarizarea veniturilor. Sănătatea economiei și bunăstarea populației nu pot fi reale dacă, statistic, veniturile medii sunt în creștere, dar dispersia acestora se accentuează de asemenea. Modelul echilibrat al societății este acela în care cea mai mare parte a veniturilor efective se plasează (cât mai strâns) în jurul mediei.
3.2.3 POLITICA CURSULUI DE SCHIMB
Un rol cu totul particular, prin complexitatea raporturilor sale cu prețurile îl are cursul de schimb. În politica vechiului regim cursul de schimb a fost utilizat ca instrument de control al prețurilor, respectiv de raportare a economiei naționale față de variațiile prețurilor externe.
După revoluția din 1989, se poate aprecia că nivelul cursului de schimb a constituit, în toată această perioadă un punct critic al politicii autorităților române.
Cursul valutar al leului a fost folosit ca instrument de influențare a balanței de plăți și ca pârghie antiinflaționistă. S-a urmărit ca moneda națională să se deprecieze suficient pentru stimularea exporturilor, dar cu preocuparea permanentă de a nu afecta prea mult nivelul prețurilor (prin importuri).
Se poate pune întrebarea, în ce măsură cursul este cauză sau efect al inflației. Răspunsul trebuie să țină seama de natura factorilor generatori de inflație, dar și de elasticitatea fluxurilor externe (importuri și exporturi) în funcție de curs. În cazul României, fără îndoială că nu cursul de schimb a fost și nu este factorul principal al mișcării prețurilor. În cea mai mare măsură, nivelul cursului a tins să reflecte evoluția prețurilor și nu invers. În același timp însă, importurile românești manifestă o elasticitate limitată față de preț, datorită, printre altele, ponderii mari a componentelor nesubstituibile (energie, materii prime). Se adaugă aici și creșterea ponderii prețurilor importurilor în totalul ofertei: între 1990 – 1995, acestea au reprezentat procente din PIB cuprinse între 20,1% (în 1991) și 26,7% (în 1995).
În ceea ce privește exporturile, acestea reacționează la stimulii de preț până la nivelul atingerii capacității maxime de export sau al absorbției externe. Până în 1995 nu s-a pus această problemă a frontierei de export, dar, în acel an, o dată cu atingerea valorii exportului anului 1989 în devize convertibile, apare întrebarea dacă, în structurile de producție date (calitativ nemodificate față de anii '80), deprecierea accentuată a leului ar mai stimula exporturile.
Un alt factor care a afectat decizia strategică privind politica de curs l-a reprezentat evoluția eratică a prețurilor externe. Impactul asupra balanței de plăți a României, al acestor mișcări de prețuri a fost inconstant: raportul de schimb a înregistrat oscilații serioase în jurul punctului de echilibru. Este cunoscută relația dintre dinamica prețurilor externe și cursul de schimb: când prețurile externe ale exporturilor cresc, acestea au efectul unei deprecieri nominale a cursului monedei naționale, nemaiimpunându-se deprecierea efectivă a monedei. Același efect pentru politica de curs îl are scăderea prețurilor externe ale importurilor. În cazul țării noastre, variațiile ample ale raportului de schimb, de la un an la altul, au lipsit banca centrală de un element previzibil în formularea politicii cursului de schimb.
Liberalizarea prețurilor apare ca o cerință obiectivă a așezării pe principii economice a raportului dintre prețurile interne, precum și a raportului dintre prețurile interne și cele mondiale. Ea trebuie să se suprapună cu procesul restructurării întreprinderilor. Ca rezultat imediat al liberalizării prețurilor, inflația este inevitabilă.
Politica de liberalizare urmată în România – una graduală, eșalonată pe aproape trei ani – a avut în vedere mai mulți factori interni și externi, plasați în zona riscului social minim. Dacă restricția principală avută în vedere de autorități a fost evitarea unor tensiuni sociale (generate de mișcarea, mai abruptă, a prețurilor și veniturilor), se poate spune că obiectivul a fost atins. Este însă adevărat că acest gradualism prelungit a consacrat, la sfârșit, un nivel al prețurilor sensibil mai ridicat în comparație cu cele din alte economii în tranziție cu un traiect al ajustărilor de prețuri mai scurt.
Dar problema de maximă importanță pentru conducerea politicii economice în legătură cu inflația, nu este nivelul în sine al prețurilor, ci impactul costurilor inflației. Inflația din prima etapă (1990 – 1993), cea corectivă, indusă de reducerea și, în final, eliminarea subvențiilor a fost o inflație anticipată (pentru că programul de reducere a subvențiilor era anunțat) și asimetrică (pentru că în urma fiecărei etape, nu toate prețurile din economie au crescut cu același procent).
Din a doua parte a anului 1993 inflația în țara noastră a căpătat influențe predominant structurale, fiind determinată, în cea mai mare măsură, de evoluția diferită a diverselor sectoare ale economiei.
Ajustarea are loc la intervale de timp destul de mari, în funcție de evoluția prețurilor din economie și a cursului de schimb. Este exprimată opinia că, pe termen mediu, impactul asupra nivelului general al prețurilor indus de ajustările în salturi ample ale prețurilor administrate tinde să fie mai mare decât o ajustare frecventă, care ar avea avantajul evaluării mai exacte, din partea tuturor agenților economici, a nivelului corecțiilor viitoare.
3.3 IMPACTUL INFLAȚIEI
CONSIDERAȚII GENERALE
Inflația are o seamă de consecințe care variază de la o țară la alta și de la o etapă la alta, în funcție de gradul de liberalizare a prețurilor și de dezvoltare a sistemului financiar. În țara noastră inflația, care a fost în acești ani asimetrică (prețurile, inclusiv salariile, nu s-au modificat în aceeași măsură), a avut efecte serioase asupra populației, întreprinderilor și statului.
Sesizând efectele nocive ale inflației ridicate asupra proceselor economice, veniturilor, comportamentelor și politicii macroeconomice, Banca Națională a analizat și prezentat cu regularitate publicului, aprecierile sale asupra acestui fenomen. Astfel, încă în lucrarea "Politica monetară în perioada de tranziție", apărută în noiembrie 1992, se arată printre altele:
3.3.1 EFECTE ASUPRA POPULAȚIEI
Populația a receptat diferit repercusiunile inflației de-a lungul peroadei de reformă. Datorită absenței unor posibilități de protejare efectivă a activelor financiare (populația este creditor net față de sistemul bancar), până la finele anului 1993 aceasta a înregistrat pierderi importante, dobânzile practicate pentru depozite au fost real-negative, neasigurându-se păstrarea puterii de cumpărare a economiilor. De asemenea populația a pierdut și pe cale erodării valorii reale a numerarului deținut (tabelul III.3)
Tabelul III.3
Active financiare ale populației
Sursa: Banca Națională a României, Buletine trimestriale și Rapoarte anuale
Inflația și politicile asociate de combatere a acesteia au afectat și veniturile populației. În perioada 1990 – 1993 mișcarea salariilor a fost mai volatilă decât cea a prețurilor.
În România procesul liberalizării prețurilor (și veniturilor) nu a ocazionat modificări importante în structura salariilor. În continuare, salariile cele mai mari se obțin în industria minieră, energie electrică, petrol și gaze, metalurgie, transporturi și chimie (au apărut, în această categorie, și activitățile financiare). Se constată, însă, creșterea decalajului dintre aceste ramuri și celelalte. Aceste ramuri sunt dominate de regii autonome, care sunt subvenționate de către stat.
În același timp, categoriile cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii de ajutoare sociale) sunt mult mai sever afectate de inflație.
3.3.2 EFECTE ASUPRA SECTORULUI REAL
Agenții economici au resimțit diferit impactul inflației. Debitorii neți (întreprinderile cu probleme sau cele în expansiune) au receptat dobânzile mici, sub rata inflației, ca pe o subvenție implicită (până în 1994), în timp ce alte întreprinderi, profitabile, cu resurse financiare proprii au înregistrat pierderi relative. Din 1994, semnul influenței s-a schimbat, în condițiile dobânzilor real-pozitive, menite să combată inflația. În ansamblu, sectorul întreprinderilor este utilizator net de resurse.
Tabel III.4
Sectorul întreprinderi – poziția față de sistemul bancar
milioane lei; sfârșitul perioadei –
Sursa: Banca Națională a României, Buletine trimestriale și Rapoarte anuale
Mediul economic inflaționist a viciat comportamentul economic al întreprinderilor, mutând centrul preocupărilor de la activitatea productivă către conservarea patrimoniului. Un efect nociv al acestei orientări l-a constituit acumularea de stocuri, peste nevoile curente ale producției. Această presiune asupra resurselor generează noi tensiuni inflaționiste.
Investițiile interne au suferit puternic datorită inflației. Incertitudinile privind costul resurselor cuplat cu costul ridicat al acestora inhibă potențialii investitori. Un efect al costului ridicat în lei pentru programe de investiții îl reprezintă apelul la credite în valută, soluție fructificată mai ales în anul 1995, când totalul creditelor în valută a crescut la circa 722 milioane dolari.
3.3.3 EFECTE ASUPRA SECTORULUI FINANCIAR
Poziția financiară a statului suferă importante modificări datorită inflației. Emisiunea de bază monetară a autorității monetare, mai mare în perioadele de inflație, procură statului venituri. Datoriile sectorului public (credite bancare) s-au erodat puternic în primii ani ai reformei sub dublul aspect al inflației și dobânzilor.
Sectorul bancar este expus puternic în condiții de inflație. Băncile românești au încercat, în perioada 1990 – 1993, să se protejeze de inflația în creștere prin asigurarea de marje de dobândă mai mari și nu prin creșterea dobânzilor. În acest fel povara inflației a fost transmisă creditorilor băncilor (populația, și în mai mică măsură o parte a întreprinderilor). Pe termen mediu (și lung) o astfel de politică conduce la decapitalizarea și incapacitatea băncilor de a mai menține creditarea, în termeni reali, la același nivel, fără resurse adiționale, cum ar fi de exemplu refinanțarea de la Banca Națională. În această perioadă, apelul la refinanțarea acordată de Banca Națională s-a menținut ridicat în raport cu totalul resurselor băncilor comerciale (tabelul III. 5)
Un alt factor ce determină băncile să apeleze la resurse de finanțare este acela al menținerii unui flux de credite neperformante, care nu generează venituri băncilor.
Tabelul III. 5
Ponderea refinanțării de la Banca Națională
în pasivul bilanțului agregat al băncilor comerciale, 1990 – 1997
Sursa: Banca Națională a României, Rapoarte anuale 1991-1995, Raport anual 1997
Combaterea inflației și aducerea și menținerea prețurilor la niveluri considerate normale (în orice caz, comparabile cu ale parametrilor comerciali ai României, dar, pe termen mai lung, în linie cu standardele europene) reprezintă principala responsabilitate a Băncii Naționale a României.
3.4 POLITICA MONETARĂ ȘI CONTROLUL INFLAȚIEI
Unul din obiectivele principale ale intervenției statului este menținerea stabilității prețurilor.
Este neîndoielnic faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară (cursul de schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra inflației.
3.4.1 MASA MONETARĂ
În România, controlul inflației prin intermediul masei monetare este complicat de fenomenul de demonetizare acută a economiei, care s-a produs în anii 1990 – 1993. În acea perioadă, datorită practicării unor dobânzi negative în termeni reali și datorită prăbușirii producției, a avut loc o scădere dramatică a cererii de bani, manifestată prin creșterea vitezei de rotație a banilor până la 8,6 rot./an în noiembrie 1993. Cu alte cuvinte, datorită neîncrederii populației în moneda națională, aceasta ajunsese să acopere mai puțin de 12% din PIB, în timp ce, în nici una din țările central-europene, acest raport nu scăzuse sub 30%.
La sfârșitul anului 1993, când s-a luat decizia relansării încrederii în moneda națională, s-a pus concomitent și problema remonetizării economiei, în sensul creșterii mai accentuate a masei monetare decât a ratei inflației, până când moneda va ajunge să acopere din nou, circa 40 – 50% din PIB. Acest proces este destul de complicat deoarece remonetizarea nu se transformă în inflație suplimentară doar atâta timp cât PIB crește sensibil, iar cererea de bani se îmbunătățește la rândul ei. Începând cu al doilea trimestru al anului 1994, creșterea masei monetare a devansat creșterea prețurilor, arătând practic, că fenomenul de demonetizare s-a încheiat și a început un proces invers, care semnifică recâștigarea încrederea publicului în moneda națională. De exemplu, în 1995, creșterea masei monetare cu circa 71% nu a dus la o inflație de aceeași magnitudine, ci doar la o inflație de circa 30 procente, tocmai datorită creșterii PIB cu circa 7% și a scăderii vitezei de rotație cu aproape 20%, (de la 5,6 rotații pe an la 4,5 rotații pe an). În 1996 se constată o anumită stabilizare a vitezei de rotație (4,9 rotații pe an).
Politica monetară a reușit în 1997 să tempereze considerabil inflația care, în contextul economic dominat de liberalizări de prețuri și dezechilibre structurale, amenința să dezvolte ritmuri periculoase (creșterea prețurilor la consumator a fost de 151,4%). Liberalizarea prețurilor efectuată în prima parte a anului 1997 a reprezentat ultima etapă majoră de liberalizare, fiind de așteptat ca, în continuare, fluctuațiile de prețuri să fie sensibil mai mici și datorate tot mai mult factorilor structurali. În 1998, procesul de remonetizare a economiei a continuat ritmul de creștere a masei monetare devansând cu mult rata inflației. Semnalele favorabile care sugerează refacerea încrederii în moneda națională sunt puse, totuși, sub semnul întrebării de comportamentul populației, ale cărei economii în lei au crescut într-un ritm net inferior celor înregistrate de masa monetară ca urmare a tendinței descendente manifestate de rata dobânzii și a deprecierii în termeni reali a monedei naționale față de dolarul american.
Concluzia cea mai importantă este aceea că instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflației este masa monetară și controlul acesteia. De aceea, intervențiile pentru majorarea lichidității în circuitele economice trebuie realizate cu multă prudență. Deteriorarea (în sensul creșterii) vitezei banilor și evoluția negativă a producției (în sensul scăderii) pot însă diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflația. Politica monetară trebuie să aibă în vedere în ce manieră controlul sau reducerea cantității de bani din circulație afectează viteza de rotație a banilor și mai ales producția și oferta de bunuri pe piață.
3.4.2 CURSUL DE SCHIMB
Relația dintre cursul de schimb și rata inflației este unul dintre cele mai controversate subiecte economice în România. Adepții menținerii unui curs fix blamează devalorizarea leului ca fiind cauza majoră a inflației în țara noastră, în realitate însă, cifrele oferă foarte puțin suport acestei idei.
În primul rând, relația dintre cursul de schimb valutar și rata inflației este biunivocă, cele două variabile influențându-se reciproc. Cum până în luna mai 1993 procesul de liberalizare a prețurilor a avut un caracter administrat, se distinge cu greu o relație de cauzalitate puternică dinspre cursul de schimb înspre inflație. Mult mai veridică pare cealaltă alternativă a ajustărilor la care a fost obligat cursul de schimb ca urmare a modificărilor prețurilor din economie, în condițiile în care rezervele valutare erau cu totul insuficiente.
În al doilea rând, cursul de schimb real nu s-a situat, la începutul reformei, la un nivel de echilibru (care să egalizeze exportul cu importul). Este bine cunoscut faptul că în perioada 1983 – 1989 excedentele contului curent al balanței de plăți se obțineau prin mijloace pur administrative, în care nivelul cursului (14 lei/dolar) nu joacă, practic, nici un rol, cursul de schimb de echilibru situându-se în anul 1990, după unele calcule, la circa 33 – 25 lei/dolar. Astfel, cursul de schimb al leului a fost din start puternic supraapreciat, iar devalorizările și deprecierile ulterioare au intervenit fie prea târziu, fie într-o proporție insuficientă pentru a corecta acest dezechilibru inițial. Fapt este că echilibrul cursului real a fost atins din nou abia în martie – aprilie 1994, la un nivel de circa 1.650 lei/dolar, care a echilibrat contul curent al balanței de plăți timp de câteva luni.
Concluzia cea mai importantă este aceea că, într-o măsură mai mare, cursul de schimb este determinat de evoluția inflației, decât invers.
În întreaga perioadă, cu foarte puține momente de excepție, obiectivul urmărit a fost utilizarea cursului valutar drept ancoră inflaționistă.
Pentru ca aceasta să funcționeze, e nevoie de îndeplinirea a două condiții: cursul inițial să nu fie supraevaluat, pentru a induce credibilitatea și a limita cererea de valută, iar stabilitatea lui, chiar și relativă, să fie sprijinită în permanență de celelalte instrumente de politică monetară. Dar în țara noastră nu au fost respectate nici una din cele două condiții: pe de o parte, cursul ancoră pornea de la niveluri puternic supraevaluate, ceea ce întreținea dezechilibre pe piața valutară și alimenta neîncrederea operatorilor în capacitatea autorităților de a susține o astfel de politică; pe de altă parte excesul de lichidități și/sau dobânzi negative în termeni reali descurajau suplimentar pe deținătorul de monedă națională și reducea sustenabilitatea cursului ancoră.
Aceasta a avut consecințe dintre cele mai grave pentru economie în ansamblu. În primul rând, supraevaluarea a stimulat importul și a descuraj exportul, contribuind în bună măsură la menținerea deficitului cronic al balanței de plăți. Dacă la începutul anului 1990, România avea o poziție externă confortabilă, după opt ani de tranziție una din restricțiile cele mai severe este legată tocmai de finanțarea deficitului balanței de plăți – chiar dacă datoria externă acumulată rămâne, totuși, la niveluri suportabile.
În al doilea rând, restructurarea sectorului real a fost întârziată și distorsionată. Semnalul transmis de prețurile internaționale era confuz, cu atât mai mult cu cât s-au menținut, practic, cursuri multiple ale monedei naționale.
În al treilea rând nu s-a putut forma uan din cele mai importante piețe pentru o economie deschisă – piața valutară. Împiedicată să-și găsească echilibrul, aceasta a rămas la un stadiu incipient de dezvoltare și, desigur, a avut un impact negativ, asupra închegării altor piețe – în special cea monetară și cea de capital.
În al patrulea rând, nefuncționarea pieței valutare a fost principala piedică pentru investițiile străine și a transmis un semnal confuz cu privire la orientarea autorităților române.
Se poate spune că eșecul politicii valutare este în strânsă legătură cu progresul lent al economiei românești pe calea maturizării structurilor de piață.
CONCLUZII
Unul din obiectivele esențiale ale politicii economice este, în cazul majorității statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflației.
Fenomenul inflaționist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlării inflației și evitării procesului inflaționist. Experiența mondială ca și întregul spectru al teoriei economice relevă că o creștere economică de durată și sănătoasă nu se poate realiza decât într-un mediu neinflaționist. Politica monetară și instrumentele acesteia au evoluat în funcție de condițiile istorice din fiecare perioadă dar obiectivul său central a rămas în continuare stabilitatea prețurilor. Echilibrul monetar reprezintă un proces care implică acționarea mai multor pârghii economice și monetare în așa fel încât în final să ducă la realizarea echilibrului între masa monetară și oferta de bunuri și servicii, între cererea solvabilă și capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativă a prețurilor.
Pentru ilustrarea stabilității monetare este analizată experiența României în perioada consecutivă Revoluției din Decembrie 1989. Evenimentele care au fost determinate la începutul tranziției de la economia centralizată, totalitară la economia de piață au provocat un dezechilibru monetar major așa cum s-a întâmplat și cu celelalte state din Europa Centrală și de Est, care au pornit pe același drum. Dar și în anii premergători lui 1989 dezechilibre grave și profunde începuse să se manifeste alături de declinul economic iar inflația luase forma cea mai periculoasă, cea reprimată, manifestată prin penurie generalizată de mărfuri și economisire forțată.
Țara noastră s-a confruntat cu un proces inflaționist de durată și amploare mai ridicată decât majoritatea celorlalte țări în tranziție ca urmare a unor multitudini de cauze: sistemul rigid de prețuri moștenit de la vechiul regim, prețurile controlate administrativ, dezechilibre majore ale sectorului real al economiei, șocurile externe care au determinat autoritățile să opteze pentru liberalizarea prudentă și graduală a prețurilor. Prudența inițială a avut solide rațiuni de ordin politic și social și s-a dovedit o măsură acceptabilă pe termen scurt dar tot mai greu de suportat pe termen mediu. Încercarea de a trata efectele și nu cauzele fenomenelor, nu a făcut decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor inflaționiste.
Inflația atinsă în 1993 (256,1%) a determinat Banca Națională a României să treacă la o politică antiinflaționistă care, așa cum s-a văzut mai târziu a dus la stabilitatea relativă a leului, parte componentă a procesului de reformă inițiată de țara noastră .
Se poate aprecia că stăpânirea inflației și reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în țările cu economie de piață matură reprezintă nu numai un obiectiv – cheie, dar și o unitate de măsură a performanțelor politicii economice a autorităților române.
Dincolo de dramatismul implicatiilor sociale, dincolo de prezentarea schematica in indicatori si cifre, procesul inflationist trebuie analizat si acceptat ca un fenomen economic, profund dependent de contextul socio-economico-politic.
Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice generale, adica: stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati, cresterea economica, utilizarea completa a factorilor, ceea ce a fost numit “careul magic”
BIBLIOGRAFIE
1. MANOLESCU, GHEORGHE
Moneda si credit, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003
1. BASNO, CEZAR, NICOLAE DARDAC, CONSTANTIN FLORICEL
Monedă Credit Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997, capitolul 14
2. ISĂRESCU, MUGUR
Inflația și echilibrele fundamentale ale economiei românești,
Caiete de studii ale BNR, Nr. 3, Iunie 1996
Teorii și politici monetare – Note de curs
3. RĂDULESCU, EUGEN
Politica monetară în procesul de dezvoltare a economiei românești
– Teză de doctorat, 1997
4. * * * BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI
Caiete de studii 1/1995, Autor: Prof. dr. Silviu Cerna – "Inflația
(Repere pentru o sinteză)"
Rapoarte anuale 1991 – 1995
Raport anual 1997
5. * * * TRIBUNA ECONOMICĂ nr. 19 / 13.05.1998 pg.71
nr. 51-52 / 18-25.12.1998 pg. 139
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politici Monetare Antiinflationiste (ID: 130888)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.