Politica Comerciala A Romaniei In Contextul Aderarii LA Uniunea Europeana

CUPRINS:

CAPITOLUL I: Definirea succintă a conceptului de politică comercială, a obiectivelor și instrumentelor ei………………………………………………………………………………………………………….5

Subcapitolul 1.1. Politica comercială – definiție, obiective și funcții………………………………….5

Subcapitolul 1.2. Tipuri de politică comercială………………………………………………………………..6

Subcapitolul 1.3. Instrumente de politică comercială………………………………………………………..7

Subcapitolul 1.3.1. Instrumente de politică comercială de natură tarifară (vamală)…8

Subcapitolul 1.3.2. Instrumente de politică comercială de natură netarifară

(paratarifară)…………………………………………………………………….16

Subcapitolul 1.3.3. Instrumente de politică comercială promoțională și de

stimulare a exporturilor de mărfuri………………………………………22

CAPITOLUL II: Scurt istoric al relațiilor comerciale internaționale ale României; prezentarea cadrului juridic extern al acestor relații………………………………………………………..26

Subcapitolul 2.1. Apartenența României la Organizația Mondială a Comerțului………………..26

Subcapitolul 2.2. Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană………….29

Subcapitolul 2.3. Acordul de aderare a României la CEFTA……………………………………………30

Subcapitolul 2.4. Acordul de liber schimb dintre România și țările AELS…………………………32

Subcapitolul 2.5. Acordul de comerț liber dintre România și Turcia…………………………………33

Subcapitolul 2.6. Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova………………33

Subcapitolul 2.7. Cooperarea economică în zona Mării Negre…………………………………………34

Subcapitolul 2.8. Participarea României la Sistemul generalizat de preferințe vamale………..35

Subcapitolul 2.9. Participarea României la Sistemul global de preferințe comerciale între

țările în curs de dezvoltare (SGPC)……………………………………………………..36

Subcapitolul 2.10. Protocolul celor 16………………………………………………………………………….37

Subcapitolul 2.11. Acordurile comerciale bilaterale……………………………………………………….37

CAPITOLUL III: Analiza procesului de aderare a României la Uniunea Europeană în ceea ce privește domeniul politicii comerciale………………………………………………………………………38

Subcapitolul 3.1. Abordări conceptuale în privința strategiei de integrare economică

europeană…………………………………………………………………..38

Subcapitolul 3.2. Pași efectuați de România pe drumul către îndeplinirea obiectivului

său strategic – aderarea la Uniunea Europeană………………….…………42

Subcapitolul 3.3. Efectele principalelor acorduri încheiate cu Uniunea Europeană asupra

politicii comerciale a României…………………………………………….50

Subcapitolul 3.3.1. Acordul European de Asociere la Uniunea Europeană…….….50

Subcapitolul 3.3.2. Tratatul de aderare a României și Bulgariei la UE………..……53

Subcapitolul 3.3.2.1. Prezentare generală……………………………..….53

Subcapitolul 3.3.2.2. Structura Tratatului de aderare…………………….54

Subcapitolul 3.3.2.3. Prevederi referitoare la politica comercială a

României………………………………………………………….56

CAPITOLUL IV: Prezentare succintă a politicii comerciale comune a Uniunii Europene…57

Subcapitolul 4.1. Evoluția istorică a politicii comerciale a Uniunii Europene…………………….57

Subcapitolul 4.2. Mecanismul instituțional și procesul decizional din UE…………………………57

Subcapitolul 4.3. Obiectivele și principiile de bază ale politicii comerciale comune…………..60

Subcapitolul 4.4. Prezentarea elementelor de politică comercială din Uniunea Europeană….63

Subcapitolul 4.4.1. Instrumentele politicii comerciale a Uniunii Europene…………..63

Subcapitolul 4.4.2. Codul vamal al Uniunii Europene……………………………………….64

Subcapitolul 4.4.3. Teritoriul vamal al Uniunii Europene…………………………………..65

Subcapitolul 4.4.4. Tariful vamal al Uniunii Europene………………………………………65

Subcapitolul 4.5. Programul Customs 2007…………………………………………………………………..66

Subcapitolul 4.6. Schimburile comerciale ale Uniunii Europene cu România

(analiza perioadei 2001 – 2005)………………………………………………………….68

CAPITOLUL V: Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale…………………………………………………………………………………………………………………78

Subcapitolul 5.1. Identificarea, îndeplinirea și punerea în aplicare a cerințelor de acquis

comunitar în domeniul politicii comerciale pentru România………………78

Subcapitolul 5.2. Viitoare modificări în politica comercială a României în contextul aderării la

Uniunea Europeană………………………………………………………..82

Subcapitolul 5.2.1. Transferul competențelor naționale la nivel comunitar în

domeniul politicii comerciale………………………………….85

Subcapitolul 5.2.2. Adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene……….85

Subcapitolul 5.2.3. Participarea României la Sistemul Generalizat de Preferințe

(SGP) al Uniunii Europene în contextul iminentei aderări…….89

Subcapitolul 5.3. Costuri și beneficii privind transpunerea și punerea în aplicare a politicii

comerciale a Uniunii Europene în România………………………………………….91

Subcapitolul 5.3.1. Costurile participării depline a României la politica comercială a

UE………………………………………………………………92

Subcapitolul 5.3.2. Beneficiile participării depline a României la politica comercială

a UE…………………………………………………………….94

CAPITOLUL VI: STUDIU DE CAZ – „Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale și a comerțului cu cereale”………………………………………96

CONCLUZII ȘI PROPUNERI………………………………………………………………………………..105

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….111

CAPITOLUL I: DEFINIREA CONCEPTULUI DE POLITICĂ COMERCIALĂ, A OBIECTIVELOR, FUNCȚIILOR ȘI INSTRUMENTELOR SALE.

Subcapitolul 1.1. Politica comercială – definiție, obiective și funcții

„Politica comercială reprezintă o parte componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia.”

În sens mai larg, prin conceptul de politică comercială se poate înțelege totalitatea măsurilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal, financiar, bancar și valutar în scopul reglementării activității de comerț exterior, al promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiilor naționale față de concurența străină.

Analizând cele două concepte, cel de politică comercială și cel de politică economică generală putem observa deopotrivă asemănări și deosebiri. Principala asemănare dintre cele două se concretizează prin calitatea lor de atribute ale suveranității oricărui stat independent. În ceea ce privește deosebirile, politica economică generală se aplică teritoriului statului respectiv, în timp ce politica comercială se referă la relațiile statului în cauză cu alte state, în acest sens conținând anumite elemente de incertitudine dependente de aceste state. Pe de altă parte, politica comercială trebuie să aibă în vedere interesele statului partener și să respecte regulile convenite între țări prin încheierea de acorduri multilaterale, regionale sau bilaterale.

Având în vedere faptul că relațiile economice externe au o influență notabilă asupra creșterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin intermediul măsurilor și instrumentelor de politică comercială vizează stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia față de concurența străină. Pornind de la acest obiectiv principal putem observa că politica comercială trebuie să îndeplinească o serie de funcții, printre care se află:

promovarea relațiilor economice externe și anume stimularea exporturilor;

protejarea economiei naționale față de concurența străină – în special a unor sectoare considerate de interes strategic – înțelegând prin aceasta o reglementare și un control al importurilor;

realizarea și menținerea unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

În afara obiectivului pe termen lung, politica comercială are și o serie de obiective pe termen mediu și scurt în realizarea cărora statele pot folosi instrumentele și măsurile de politică comercială.

Printre obiectivele pe termen mediu și scurt ale politicii comerciale se află:

producerea anumitor modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale (stimularea schimburilor comerciale cu anumite state sau regiuni și restrângerea cu altele cu luarea în considerare a normelor internaționale);

restrângerea sau impulsionarea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;

îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor;

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe.

Aceste obiective pe termen mediu și scurt pot diferi atât între state cât și între perioade în funcție de anumite condiții interne și internaționale.

Subcapitolul 1.2. Tipuri de politică comercială

În ceea ce privește tipurile de politică comercială, se poate distinge existența a trei categorii, printre care se află:

autarhia;

liberschimbismul;

protecționismul comercial.

Autarhia se definește ca o stare de izolare economică, de orientare către interior, avantajele ce decurg din relațiile economice internaționale fiind ignorate. Acest tip de politică comercială poate fi caracterizată atât printr-o tendință pregnantă de dezvoltare cu orice preț a diferitelor ramuri economice, cât și prin introducerea anumitor măsuri drastice menite să reducă sau chiar să stopeze importurile.

Liberschimbismul a fost promovat de către statele care au cunoscut primele procesul industrializării, fiindu-le avantajos comerțul fără obstacole în condițiile în care acestea erau deținătoarele unei poziții concurențiale pozitive comparativ cu celelalte state.

Protecționismul comercial vizează adoptarea unor măsuri în scopul restricționării accesului produselor străine pe piața națională. Posibilele restricții se pot referi la măsuri adoptate în scopul protecției mediului; pe motive de asigurarea securității naționale, de sănătate și morală publică; pe motive de deficit în balanța de plăți (sub forma suprataxelor de import); măsuri de apărare comercială (măsuri antidumping și măsuri de salvgardare) și măsuri ce vizează protejarea noilor industrii prin intermediul majorării taxelor vamale.

În perioada postbelică, în condițiile în care interdependențele economice internaționale s-au adâncit, o reglementare a relațiilor economice între state a devenit obiectivă, reglementare prin care s-a urmărit coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicii comerciale. Ca urmare, în afara unor reglementări ul aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale…………………………………………………………………………………………………………………78

Subcapitolul 5.1. Identificarea, îndeplinirea și punerea în aplicare a cerințelor de acquis

comunitar în domeniul politicii comerciale pentru România………………78

Subcapitolul 5.2. Viitoare modificări în politica comercială a României în contextul aderării la

Uniunea Europeană………………………………………………………..82

Subcapitolul 5.2.1. Transferul competențelor naționale la nivel comunitar în

domeniul politicii comerciale………………………………….85

Subcapitolul 5.2.2. Adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene……….85

Subcapitolul 5.2.3. Participarea României la Sistemul Generalizat de Preferințe

(SGP) al Uniunii Europene în contextul iminentei aderări…….89

Subcapitolul 5.3. Costuri și beneficii privind transpunerea și punerea în aplicare a politicii

comerciale a Uniunii Europene în România………………………………………….91

Subcapitolul 5.3.1. Costurile participării depline a României la politica comercială a

UE………………………………………………………………92

Subcapitolul 5.3.2. Beneficiile participării depline a României la politica comercială

a UE…………………………………………………………….94

CAPITOLUL VI: STUDIU DE CAZ – „Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale și a comerțului cu cereale”………………………………………96

CONCLUZII ȘI PROPUNERI………………………………………………………………………………..105

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….111

CAPITOLUL I: DEFINIREA CONCEPTULUI DE POLITICĂ COMERCIALĂ, A OBIECTIVELOR, FUNCȚIILOR ȘI INSTRUMENTELOR SALE.

Subcapitolul 1.1. Politica comercială – definiție, obiective și funcții

„Politica comercială reprezintă o parte componentă a politicii economice a unui stat care vizează sfera relațiilor economice externe ale acestuia.”

În sens mai larg, prin conceptul de politică comercială se poate înțelege totalitatea măsurilor adoptate de către stat cu caracter juridic, administrativ, bugetar, fiscal, financiar, bancar și valutar în scopul reglementării activității de comerț exterior, al promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiilor naționale față de concurența străină.

Analizând cele două concepte, cel de politică comercială și cel de politică economică generală putem observa deopotrivă asemănări și deosebiri. Principala asemănare dintre cele două se concretizează prin calitatea lor de atribute ale suveranității oricărui stat independent. În ceea ce privește deosebirile, politica economică generală se aplică teritoriului statului respectiv, în timp ce politica comercială se referă la relațiile statului în cauză cu alte state, în acest sens conținând anumite elemente de incertitudine dependente de aceste state. Pe de altă parte, politica comercială trebuie să aibă în vedere interesele statului partener și să respecte regulile convenite între țări prin încheierea de acorduri multilaterale, regionale sau bilaterale.

Având în vedere faptul că relațiile economice externe au o influență notabilă asupra creșterii economice, principalul obiectiv pe termen lung pe care statele îl urmăresc prin intermediul măsurilor și instrumentelor de politică comercială vizează stimularea dezvoltării economiei naționale și protejarea acesteia față de concurența străină. Pornind de la acest obiectiv principal putem observa că politica comercială trebuie să îndeplinească o serie de funcții, printre care se află:

promovarea relațiilor economice externe și anume stimularea exporturilor;

protejarea economiei naționale față de concurența străină – în special a unor sectoare considerate de interes strategic – înțelegând prin aceasta o reglementare și un control al importurilor;

realizarea și menținerea unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.

În afara obiectivului pe termen lung, politica comercială are și o serie de obiective pe termen mediu și scurt în realizarea cărora statele pot folosi instrumentele și măsurile de politică comercială.

Printre obiectivele pe termen mediu și scurt ale politicii comerciale se află:

producerea anumitor modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale (stimularea schimburilor comerciale cu anumite state sau regiuni și restrângerea cu altele cu luarea în considerare a normelor internaționale);

restrângerea sau impulsionarea comerțului cu anumite produse sau grupe de produse;

îmbunătățirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor;

perfecționarea structurii schimburilor comerciale externe.

Aceste obiective pe termen mediu și scurt pot diferi atât între state cât și între perioade în funcție de anumite condiții interne și internaționale.

Subcapitolul 1.2. Tipuri de politică comercială

În ceea ce privește tipurile de politică comercială, se poate distinge existența a trei categorii, printre care se află:

autarhia;

liberschimbismul;

protecționismul comercial.

Autarhia se definește ca o stare de izolare economică, de orientare către interior, avantajele ce decurg din relațiile economice internaționale fiind ignorate. Acest tip de politică comercială poate fi caracterizată atât printr-o tendință pregnantă de dezvoltare cu orice preț a diferitelor ramuri economice, cât și prin introducerea anumitor măsuri drastice menite să reducă sau chiar să stopeze importurile.

Liberschimbismul a fost promovat de către statele care au cunoscut primele procesul industrializării, fiindu-le avantajos comerțul fără obstacole în condițiile în care acestea erau deținătoarele unei poziții concurențiale pozitive comparativ cu celelalte state.

Protecționismul comercial vizează adoptarea unor măsuri în scopul restricționării accesului produselor străine pe piața națională. Posibilele restricții se pot referi la măsuri adoptate în scopul protecției mediului; pe motive de asigurarea securității naționale, de sănătate și morală publică; pe motive de deficit în balanța de plăți (sub forma suprataxelor de import); măsuri de apărare comercială (măsuri antidumping și măsuri de salvgardare) și măsuri ce vizează protejarea noilor industrii prin intermediul majorării taxelor vamale.

În perioada postbelică, în condițiile în care interdependențele economice internaționale s-au adâncit, o reglementare a relațiilor economice între state a devenit obiectivă, reglementare prin care s-a urmărit coordonarea modului de acțiune a statelor în domeniul politicii comerciale. Ca urmare, în afara unor reglementări a relațiilor economice dintre state, în cadru bilateral, subregional sau regional, apare tendința de multilateralizare a relațiilor economice dintre state prin intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii și reguli, în ceea ce privește folosirea diferitelor instrumente si măsuri de politică comercială în relațiile reciproce. În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a dezvoltat Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit Organizația Mondială a Comerțului (OMC).

Până la apariția Organizației Mondiale a Comerțului, în practica relațiilor economice internaționale s-a arătat că multe state au elaborat și aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au încălcat o serie de principii și reguli statuate în anumite acorduri privind folosirea acestor instrumente in relațiile comerciale reciproce, în același timp cu promovarea unor puternice tendințe de regionalizare a schimburilor.

Subcapitolul 1.3. Instrumente de politică comercială

În domeniul politicii comerciale, în general, se acționează cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și măsuri:

măsuri de natură tarifară (vamală);

măsuri de natură netarifară, inclusiv paratarifară;

măsuri de natură promoțională (de promovare și de stimulare).

În general, primele două categorii de instrumente vizează cu precădere importul, pe când cea de-a treia categorie vizează exportul.

1.3.1. Instrumentele de politică comercială de natură tarifară (vamală)

Instrumentele de politică comercială de natură tarifară sunt utilizate în scopul realizării politicii vamale, componentă importantă a politicii comerciale a unui stat, aceasta reprezentând, de asemenea, instrumentul tradițional folosit în asigurarea unei protecții adecvate pentru economia națională față de concurența străină.

Există anumite situații în care politica vamală acționează și asupra exporturilor în scopul protejării consumatorilor față de tendința de scoatere din țară a unor mărfuri de strictă necesitate, cum ar fi produsele agricole.

În acest context, politica vamală este realizată prin intermediul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieșirea în/din țară a mărfurilor și care implică: controlul mărfurilor și a mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat, îndeplinirea formalităților vamale și plata taxelor vamale sau impunerea vamală.

Principalele instrumente utilizate în scopul realizării politicii vamale sunt:

tarifele vamale în componența cărora intră taxele vamale percepute asupra mărfurilor importate sau exportate;

legile vamale, codurile vamale și regulamentele vamale.

În ceea ce privește impunerea vamală, deținătoare a unui rol important în cadrul politicii vamale, aceasta îndeplinește trei funcții: cea de natură fiscală – taxele vamale reprezentând o sursă de venit la bugetul statului – ; cea de natură protecționistă, prin obiectivul principal al politicii vamale, și anume acela de protejare a economiei naționale de concurența externă, taxa vamală percepută la import veghind asupra realizării acestuia; și cea de negociere, statele putând negocia în plan bilateral sau multilateral anumite concesii vamale (reciproce sau nereciproce) care să conducă la impulsionarea schimburilor comerciale.

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat și aplicate mărfurilor importate pe teritoriul național sau mărfurilor exportate în străinătate. Acestea sunt instrumente de politică comercială de natură fiscală, ele constituind o sursă de venit la bugetul de stat, având o influență directă asupra prețului produselor care fac obiectul comerțului exterior.

Taxele vamale sunt supuse unor procese de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT în urma cărora nivelul lor tinde să se reducă permanent, ceea ce face ca taxa vamală să nu mai reprezinte astăzi un instrument eficient de protecție la frontieră.

Cu toate acestea, taxa vamală are un rol complex ea constituind în același timp un instrument de protecție la frontieră, un instrument de negocieri pe plan internațional și o sursă de venit la bugetul de stat (rolul fiscal al taxelor vamale).

Mecanismul de aplicare a taxelor vamale trebuie să respecte anumite proceduri:

prețul la care se aplică taxa vamală trebuie să fie prețul real al mărfii și nu o valoare arbitrară;

transformarea prețului extern în valută națională trebuie să se realizeze la cursul normal de schimb agreat pe plan internațional;

după aplicarea taxei vamale de import, produsul importat nu trebuie să fie supus unui tratament fiscal diferit de cel utilizat pentru produsele indigene similare (conform principiului tratamentului național, una din principalele reguli GATT).

În prezent, cele mai uzitate sunt taxele vamale de import întrucât cele de export și de tranzit au fost în principiu eliminate.

Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii:

după modul de percepere (sau de așezare);

după scopul sau nivelul impunerii;

după momentul perceperii;

după nivelul acestora;

dacă constituie sau nu obiectul negocierilor.

În funcție de modul de percepere a taxelor vamale se disting trei tipuri: taxe vamale ad-valorem, taxe vamale specifice și taxe vamale mixte.

Taxele vamale ad-valorem se percep asupra valorii în vamă a mărfurilor importate sau exportate și se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor respective (ex.: 15% din valoarea în vamă a unui automobil, locomotivă, a unei tone de minereu, cărbune, etc.).

Acestea constituie cele mai vechi taxe cunoscute și utilizate în istoria comerțului internațional. În prezent, taxele vamale ad-valorem sunt cele mai răspândite pe plan internațional, fiind ușor de stabilit și neimplicând elaborarea unui tarif vamal detaliat.

Taxele vamale ad-valorem prezintă anumite inconveniente, datorate în primul rând sensibilității lor la oscilațiile conjuncturale ale prețurilor pe piețele internaționale. Astfel, dacă prețurile la mărfurile importate se reduc, atunci volumul încasărilor din taxele vamale

percepute va scădea, de asemenea și efectul protecționist al acestora. Pentru a contracara efectele acestor oscilații de conjunctură, se aplică unele taxe vamale suplimentare la mărfurile ale căror prețuri au scăzut sau se recurge la perceperea, alături de taxele vamale ad-valorem, și a unor taxe vamale specifice, aplicate temporar.

Un alt inconvenient este acela constând în faptul că acest tip de taxe vamale dă posibilitatea practicării unor abuzuri in relațiile de comerț internațional. De multe ori mărfurile importate se facturează la un preț mai mic față de prețul real de cumpărare, ca urmare a unei ințelegeri între firmele exportatoare și cele importatoare, pentru a se plăti o taxă vamală mai redusă.

Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate (sau exportate) (bucată, tonă, metru cub, metru pătrat, etc.) și se stabilesc sub forma unei cifre absolute în moneda țării în cauză.

Acest tip de taxe vamale nu beneficiază de o răspândire largă pe plan internațional întrucât punerea lor în practică constituie un proces foarte greoi bazându-se pe existența unui tarif vamal foarte detaliat, care trebuie revizuit și completat în mod constant pe măsură ce noi tipuri de mărfuri pătrund în circuitul pieței internaționale. Cu toate acestea, taxele vamale specifice prezintă și anumite avantaje, în raport cu taxele vamale ad-valorem, printre care : posibilitatea ca statul să fie privat de drepturile legale de vamă este înlăturată având în vedere că taxa vamală se raportează la unitatea de măsură fizică a mărfii importate (sau exportate); pe lângă aceasta volumul încasărilor provenind din aceste taxe la bugetul de stat nu este influențat de oscilațiile conjuncturale ale prețurilor, ci doar de volumul fizic al importurilor.

Un alt avantaj ce derivă din utilizarea taxelor vamale specifice în detrimentul taxelor vamale ad-valorem constă în efectul protecționist mai ridicat a celor dintâi în condițiile în care prețurile la produsele importate scad și invers.

Având în vedere avantajele și dezavantajele ce decurg din folosirea celor două tipuri de percepere a taxelor vamale (ad-valorem și specifice), în țările dezvoltate s-a constat o largă răspândire a sistemelor mixte de percepere a acestora.

Taxele vamale mixte sunt percepute în momentul în care taxele vamale ad-valorem nu constituie un mijloc de protecție destul de eficace. În asemenea cazuri, perceperea taxei vamale ad-valorem este însoțită de încasarea temporară a unei taxe vamale specifice atunci când prețurile înregistrează scăderi importante (ex.: 20 $/tona de grâu, dar nu mai mult de 10% din valoare).

După scopul sau nivelul impunerii, taxele vamale se împart în două categorii: taxe vamale cu caracter fiscal și taxe vamale cu caracter protecționist.

Taxele vamale cu caracter fiscal, au în general un nivel redus, fiind percepute în scopul unic de obținere de venituri la bugetul statului.

Taxele vamale cu caracter protecționist, au în general un nivel ridicat și sunt folosite în scopul reducerii forței concurențiale a mărfurilor importate și implicit pentru protejarea pieței naționale de concurența străină.

În funcție de momentul perceperii putem distinge trei tipuri de taxe vamale, printre acestea numărându-se: taxele vamale de import, taxele vamale de export și taxele vamale de tranzit.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate, în momentul în care acestea trec granițele vamale ale țării importatoare. Ele sunt un mijloc important de protejare a produselor naționale față de concurența străină, în același timp contribuind direct la ridicarea prețului mărfurilor importate, din acest motiv făcându-le mai puțin competitive în raport cu produsele indigene.

În principiu, taxele vamale sunt plătite de firma importatoare, dar sunt suportate de consumatorul final, pentru că se includ în prețul de desfacere pe piața internă a acestor mărfuri importate. Există situații în care acestea sunt suportate de firma exportatoare (total sau parțial) care, pentru a contracara efectele nefavorabile ale taxelor vamale asupra competitivității mărfurilor sale, recurge la reducerea prețurilor de ofertare – prețurile promoționale.

Taxele vamale de import au o serie de trăsături specifice, printre care: au cea mai largă răspândire pe plan internațional; se aplică asupra celui mai larg nomenclator de produse supuse impunerii vamale; se practică pe perioade de timp îndelungat; au, în general, un nivel mai ridicat față de celelalte taxe și fac obiectul negocierilor în cadru bilateral și multilateral.

Taxele vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene în momentul în care acestea sunt exportate. Prin intermediul lor se pot urmări, alături de obiectivul fiscal și alte două obiective:

creșterea prețurilor produselor respective pe piața internațională, cu condiția ca statul respectiv să fie un important furnizor și exportator al produselor vizate;

limitarea unor exporturi, de regulă, la produsele neprelucrate (materii prime industriale și agricole), în scopul de a determina prelucrarea acestor produse în țara respectivă în cantități mai mari, pentru ca apoi să fie exportate ca produse manufacturate, în vederea sprijinirii unor ramuri care prelucrează materia indigenă respectivă.

În general, sunt multe țări în curs de dezvoltare care recurg frecvent la impunerea de taxe vamale de export la materii prime (bumbac, lână, piei, minereuri și chiar produse semifabricate).

Taxele vamale de tranzit se percep asupra mărfurilor străine care traversează (tranzitează) teritoriul vamal al unei țări. Aceste taxe nu au o răspândire prea mare pe plan internațional, iar când se percep au un nivel redus, pentru că statele sunt interesate să încurajeze acest tranzit pe teritoriul lor, acesta reprezentând o importantă sursă de venit, prin utilizarea infrastructurii țării respective. Scopurile perceperii acestor taxe sunt pur fiscale.

În prezent, taxele vamale de export și taxele vamale de tranzit nu prea mai sunt aplicate având în vedere că atât exportul cât și tranzitul au fost liberalizate.

După nivelul lor, taxele vamale se diferențiază în: taxe vamale autonome (sau generale) și taxe vamale convenționale (sau contractuale).

Taxele vamale autonome (generale) sunt stabilite în mod independent de către stat și nu pe baza unor convenții bilaterale sau multilaterale încheiate de statul respectiv cu alte state. În acest sens putem spune că aceste taxe se percep în relațiile țărilor care nu își aplică tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate; de aici decurgând două trăsături caracteristice ale acestui tip de taxe, și anume: au un nivel foarte ridicat (deseori sunt prohibitive); nu fac obiectul negocierilor, constituie o barieră importantă în calea schimburilor comerciale dintre state.

Taxele vamale convenționale (contractuale), spre deosebire de cele autonome, sunt stabilite de stat prin înțelegere cu alte state, conform clauzelor prevăzute în cadrul acordurilor bilaterale și multilaterale.

Aceste taxe se percep asupra mărfurilor ce provin din țările care își acordă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate, de aici decurgând două trăsături caracteristice ale acestei categorii de taxe: au un nivel mult mai redus decât cele autonome și fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

În funcție de criteriul dacă constituie sau nu obiectul negocierilor există taxe vamale consolidate și taxe vamale neconsolidate.

Taxele vamale consolidate reprezintă nivelul maxim de taxă vamală ce poate fi perceput la import.

Aplicarea unui nivel scăzut al acestei taxe vamale nu afectează angajamentele asumate în cadrul GATT, iar aplicarea unui nivel mai ridicat se face doar în cazuri excepționale după efectuarea în prealabil a unei notificări la GATT cu privire la acest nou nivel și după organizarea de consultări cu țările reprezentând furnizori principali ai produsului respectiv în vederea plății de compensații.

Taxele vamale neconsolidate sunt acele taxe care nu constituie obiectul angajamentelor asumate de țările membre GATT.

În afara taxelor vamale propriu-zise există și alte categorii de taxe utilizate pe plan internațional, printre acestea se află:

Taxele preferențiale (sau de favoare) care reprezintă taxe foarte reduse ca nivel (uneori chiar zero), acestea aplicându-se tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite țări, neextinzându-se asupra mărfurilor provenind din celelalte țări. În esență ele constituie o derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate, întrucât reflectă un regim de favoare stabilit între anumite țări și care nu se extinde asupra celorlalte state.

Taxele vamale de retorsiune (sau de răspuns) au valoare de represalii și sunt aplicate de către stat ca răspuns la politica comercială unilaterală și neloaială a altor state (politica de dumping și politica de subvenționare a exporturilor). Aceasta categorie de taxe vamale poate îmbrăca două forme – taxele antidumping și taxele compensatorii – ele percepându-se ca taxe vamale suplimentare, alături de cele aflate în vigoare.

Taxele antidumping sunt aplicate față de importurile provenind din țări care practică dumpingul în materie de preț (introduc pe piață o anumită marfă sau un anumit produs la un preț inferior valorii sale normale).

Taxele compensatorii sunt aplicate față de importurile provenind din țări ce practică subvențiile la export.

Ca principală trăsătură, aceste două tipuri de taxe vamale au un nivel prestabilit, ele neputând depăși un anumit nivel, respectiv taxele anti-dumping nu pot depăși marja de dumping (ce rezultă din diferența dintre prețul internațional și prețul de dumping – mai redus – prin care s-a încercat pătrunderea pe o anumită piață), iar cele compensatorii nu pot depăși nivelul subvenției de export (sau al primei directe la export).

Principalul obiectiv al acestor taxe vamale constă în anihilarea efectelor negative ce derivă din aplicarea unor măsuri de politică comercială neloială. Aceste taxe nu pot fi percepute decât după declanșarea unei proceduri de anchetă menită să dovedească că a avut loc o politică neloială care a produs un prejudiciu. În cazul în care există dovezi în acest sens se pot lua măsuri de neutralizare a acestor practici unilaterale în spiritul celor două coduri de conduită negociate în cadrul GATT : codul antidumping și codul privind subvențiile de export și taxele compensatorii.

Prin prisma trăsăturilor caracteristice a acestor taxe de retorsiune rezultă că ele au o natură duală : tarifară și netarifară.

„Tariful vamal reprezintă un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum și taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse.” În acest catalog sunt cuprinse, de asemenea, și produsele scutite de impunerea vamală la importul sau la exportul lor pe/din teritoriul vamal al țării respective.

În lume se utilizează nomenclatoare diferite de clasificare a mărfurilor, printre acestea numărându-se:

Nomenclatorul Armonizat, utilizat de țările vest – europene și care presupune un grad de detaliere a clasificării mărfurilor de opt cifre.

Nomenclatorul Propriu, utilizat de Statele Unite ale Americii și de Canada.

Clasificarea tip standard pentru comerțul internațional (Standard International Trade Clasification – S.I.T.C./ Clasification type pour le commerce international – C.T.C.I.), elaborată în 1950 de către Biroul de Statistică al ONU și utilizată în prezent de Japonia și Australia. În conformitate cu acest sistem de clasificare statele raportează informațiile statistice privind evoluția comerțului lor exterior (dinamică, volum valoric, orientarea geografică a exportului și importului, structură pe mărfuri, etc) către ONU și către alte organizații existente la nivel internațional. Aceasta este o clasificare pe cinci cifre (secțiuni, diviziuni, grupe, subgrupe și poziții tarifare).

În ceea ce privește tarifele vamale este foarte importantă discutarea problemei clasificării mărfurilor în aceste tarife și formele luate de acestea. În general, clasificarea mărfurilor în tarifele vamale s-a făcut după mai multe criterii – originea mărfurilor (minerală, vegetală, animală), gradul de prelucrare al mărfurilor (materii prime, semifabricate, produse finite) sau o combinație a acestor două criterii.

Din punct de vedere al modului de reflectare a taxelor vamale, există următoarele tipuri de tarife vamale – tarife vamale simple și tarife vamale compuse.

Tarifele vamale simple au o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de locul de proveniență al acestora (taxe convenționale). Acestea sunt folosite în general de țările în curs de dezvoltare, deși unele dintre acestea utilizează mai multe tipuri de taxe vamale (în special taxe preferențiale).

Tarifele vamale compuse au două sau mai multe coloane de taxe vamale, fiecare aplicându-se mărfurilor ce provin din anumite țări. Aceste tarife vamale pot cuprinde taxe vamale precum cele convenționale, autonome, preferențiale (pe bază de reciprocitate sau pe bază de nereciprocitate). Tarifele vamale compuse sunt cele mai răspândite la nivel internațional, ele fiind folosite atât de țările dezvoltate, cât și de țările în curs de dezvoltare și de țările aflate în tranziție la economia de piață.

În concluzie, putem afirma că tarifele vamale, implicând impunerea vamală, sunt instrumente de politică comercială acceptate de către GATT, cu condiția să nu fie prohibitive (în ceea ce privește nivelul taxelor vamale), prin intermediul acestora încercându-se protejarea pieței interne de concurența străină, negocierea de concesii tarifare sau instituirea unor măsuri de discriminare în relațiile comerciale cu anumite state.

Teritoriul vamal reprezintă spațiul geografic asupra căruia se extind măsurile de politică comercială – în interiorul acestuia aplicându-se un anumit regim vamal sau o anumită legislație vamală – și în care se realizează ponderea covârșitoare din comerțul exterior al unei țări.

În general, teritoriul vamal al unui stat coincide cu teritoriul său național, însă există cazuri în care poate diferi de acesta, și anume:

poate fi mai mare decât teritoriul național în cazul zonelor de comerț liber și a uniunilor vamale, teritoriul vamal însumând teritoriul statelor participante la această uniune.

Astfel se poate vorbi despre extinderea teritoriului vamal denumită anexiune sau includere vamală.

Uniunile vamale sunt principala formă de extindere a teritoriului vamal și se formează prin decizia țărilor participante de a desființa barierele tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile sau numai pentru o parte dintre acestea) și de a aplica în relațiile cu terții o politică comercială comună, în special un tarif vamal comun. Uniunile vamale pot îmbrăca două forme, astfel existând uniuni vamale perfecte (complete) –sunt vizate toate produsele care fac obiectul schimbului reciproc, dar și al celui cu terții – și uniuni vamale imperfecte (incomplete) – sunt vizate numai o parte din produsele care fac obiectul schimbului reciproc, dar și al celui cu terții.

Zonele de liber schimb constituie forma secundară de extindere a teritoriului vamal și s-au constituit ca urmare a deciziei țărilor participante de eliminare a barierelor tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce (pentru toate bunurile sau numai pentru o parte dintre acestea), în relațiile cu terții neaplicându-se o politică comercială comună, fiecare stat membru considerându-se independent din punct de vedere al politicii comerciale. Asemenea uniunilor vamale, zonele de liber schimb sunt de două feluri : perfecte (complete) și imperfecte (incomplete).

poate fi mai restrâns decât teritoriul național în situația zonelor libere (părți din teritoriul național al unei țări în care se aplică reguli speciale). Pe plan internațional aceste zone libere poartă diverse denumiri printre care: zone portuare scutite de impozite, zone libere industriale de export, zone libere comerciale, zone libere de depozitare, porturi libere sau porturi franco, etc. În această categorie intră și antrepozitele vamale (depozite în care mărfurile importate pot fi depuse și păstrate pe o perioadă determinată de timp, fără a fi necesară plata unor taxe vamale de import, dar cu plata legală a taxelor de antrepozitare).

Restrângerea teritoriului vamal denumită și excludere sau exceptare vamală constituie excluderea de la regimul vamal în vigoare a unei porțiuni din teritoriul național (ex.: un port, o parte dintr-un port, o zonă industrială). În asemenea zone nu se percep taxe vamale de import. Prin această excludere de la regimul vamal în vigoare, teritoriul vamal este mai restrâns decât teritoriul național, iar granițele vamale nu mai coincid cu cele ale statului.

1.3.2. Instrumentele de politică comercială de natură netarifară (inclusiv paratarifară)

Barierele netarifare reprezintă ansamblul reglementărilor și măsurilor de politică comercială care împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri și servicii, având drept principal scop protejarea pieței interne în fața concurenței străine și/sau echilibrarea balanței de plăți.

Între barierele tarifare (vamale) și cele netarifare există anumite deosebiri. Pentru punctarea acestor deosebiri putem enumera anumite particularități prezentate de barierele netarifare, acestea conducând la diferențierea lor de barierele tarifare:

barierele netarifare prezintă un grad diferențiat de protecție, dar și o mai mare diversitate în comparație cu barierele tarifare;

prin formele pe care le îmbracă, barierele netarifare urmăresc mărfurile pe parcursul întregului lor circuit economic – de la exportator și până la consumatorul final – acționând eșalonat, din momentul efectuării comenzii pentru un anumit produs ce urmează să fie importat și până în momentul consumului final al acestuia;

barierele netarifare sunt aplicate în domenii extrem de variate în funcție de sfera relațiilor economice internaționale;

acest tip de bariere sunt mai dificil de cunoscut pentru exportatori, și prin urmare atât gradul lor de protecție cât și gradul lor de discriminare sunt greu de evaluat;

barierele netarifare pot influența în mod direct volumul fizic al mărfurilor importate și în mod indirect volumul importurilor prin intermediul mecanismului prețurilor.

Conform estimărilor efectuate de GATT și UNCTAD, înainte de declanșarea Rundei Uruguay (a VIII-a rundă de negocieri comerciale multilaterale din cadrul GATT – ului) numărul barierelor netarifare aplicate ar fi fost de peste 2000 în anii ‘90, după ce la începutul anilor ’80 acesta era de cca. 800.

Potrivit aprecierilor GATT, barierele netarifare pot fi clasificate în cinci mari grupe:

bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricții cantitative la import);

bariere care implică o limitare indirectă a importurilor prin intermediul mecanismului prețurilor;

bariere care decurg din formalitățile vamale și administrative la import;

bariere care decurg din participarea statului la activitățile comerciale;

bariere care decurg din standarde aplicate produselor importate și celor indigene (obstacole tehnice).

Barierele netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor, care poartă denumirea și de restricții cantitative la import, au rolul de a îngrădi libera concurență prin plafonarea ofertei de mărfuri străine pe piața locală și se realizează cu ajutorul următoarelor cinci instrumente:

interdicții (prohibiri) la import;

contingente (cote) de import;

licențe de import;

limitări „voluntare” la export (autolimitări la export);

acorduri privind comercializarea ordonată a produselor.

Interdicțiile (prohibirile) la import sunt reglementări adoptate de către stat în scopul interzicerii totale sau parțiale a importului de anumite produse sau de anumite grupe de produse, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat. Aceste măsuri sunt aplicate din motive economice, politice sau din alte motive legate de asigurarea securității și sănătății populației, protejarea mediului, protecția fitosanitară. Interdicțiile se realizează prin refuzul organelor de stat de a elibera licențe de import pentru produsele supuse interdicțiilor.

Contingentele (cotele) de import sunt definite ca plafoane maxime, cantitative sau valorice, permise la importul anumitor produse sau grupe de produse pe o perioadă determinată de timp, aceasta fiind stabilită de regulă la un an. Acțiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de produse se mai numește contingentare.

Contingentele de import pot îmbrăca două forme:

contingente globale, stabilite de către stat în mod independent sub forma unor plafoane maxime permise la import pe o perioadă determinată de timp, fără a exista o repartiție a acestora pe țări de proveniență;

contingente bilaterale, care spre deosebire de contingentele globale sunt stabilite printr-o repartiție pe o anumită țară de proveniență.

Licențele de import sunt autorizații pe care statul le acordă firmelor importatoare pentru un anumit produs sau o anumită grupă de produse, acestea fiind stabilite pe o perioadă rezonabilă de timp (2 luni, 4 luni), în funcție de natura produsului și de distanța geografică față de țara de proveniență.

Pe plan internațional, cele mai răspândite tipuri de licențe de import sunt: licențele automate și licențele neautomate.

Licențele automate sunt aplicate în cazul produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată într-un termen prestabilit.

În schimb, licențele neautomate sunt utilizate în cazul produselor neliberalizate la import, ele purtând denumirea de licențe pentru administrarea restricțiilor cantitative la import sau licențe discreționare.

Pe lângă licențele automate și cele neautomate, acestea mai pot îmbrăca două forme: licențe globale (generale) și licențe individuale (bilaterale).

Licențele globale (generale) sunt acordate de către stat pe baza contingentelor globale și au rolul de a stabili volumul de mărfuri care pot fi importate într-o perioadă de timp determinată cu indicarea țărilor de proveniențăa importurilor.

Licențele individuale (bilaterale) sunt acordate de către stat în scopul realizării contingentelor bilaterale stabilite la produsele pentru care țara importatoare urmărește să asigure o protecție mai mare pe piața internă. Aceste licențe precizează obligatoriu țara de proveniență a importului, ele putând fi de două feluri :

licențe individuale deschise, care fac parte din categoria licențelor automate, ele precizând numai țara de origine a importurilor fără a stabili un plafon cantitativ sau valoric al acestora;

licențe individuale specifice, acestea făcând parte din categoria licențelor neautomate, iar spre deosebire de licențele individuale deschise precizând pe lângă țara de proveniență a importurilor și plafonul maxim al acestora.

Limitările „voluntare” la export (autolimitări la export) pot fi definite ca înțelegeri oficiale sau neoficiale între anumite state, prin intermediul cărora țara exportatoare, la cererea sau sub amenințarea țării importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui anumit produs sau grupă de produse până la un anumit nivel și pe o perioadă determinată de timp.

În funcție de numărul țărilor participante la înțelegere, limitările „voluntare” la export pot fi de două feluri : bilaterale sau multilaterale.

Pentru ca aceste măsuri restrictive la import să aducă rezultatele scontate este necesar ca țara importatoare să reprezinte o piață însemnată de desfacere pentru țara exportatoare în ceea ce privește produsul pentru care se cere limitarea „voluntară” a exportului.

Spre deosebire de limitările „voluntare” la export, acordurile privind comercializarea ordonată a produselor vizează limitarea controlată și negociată a comerțului internațional cu un anumit produs sau cu o anumită grupă de produse. Exemplul tipic pentru acest tip de acord îl constituie „Acordul privind comerțul internațional cu produse textile”, denumit și „Acordul Multifibră”, din 1973.

Barierele netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin intermediul mecanismului prețurilor sunt reprezentate, în principal, prin următoarele instrumente:

prelevări variabile la import (taxe de prelevare);

prețuri minime și maxime la import;

impozite indirecte și alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare);

taxe antidumping și taxe compensatorii;

depozite valutare prealabile la import.

Prelevările variabile la import, denumite și taxe de prelevare, fac parte din categoria instrumentelor de politică comercială cu dublă natură: tarifară și netarifară, ele calculându-se ca diferență între prețul de import, denumit și preț de ecluză, și prețul comunitar sau preț orientativ.

Prețurile minime și maxime la import constituie o măsură restrictivă importantă aplicată în special de țările dezvoltate în practica relațiilor comerciale internaționale.

Prețurile minime de import se utilizează în cazul în care produsele indigene au costurile de producție mai ridicate decât cele ale concurenței sau în cazul în care pe piața internațională se înregistrează o scădere a prețurilor anumitor produse, astfel acestea devenind mai competitive la export.

Prețurile maxime de import se folosesc în scopul limitării importului și al reducerii prețurilor de export la anumite produse, în cazul cărora s-a observat o încercare de ridicare artificială a prețurilor de către țara exportatoare.

Impozite indirecte și alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare) din categoria cărora fac parte: taxa asupra valorii adăugate (TVA), taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare.

Taxa asupra valorii adăugate (TVA) este un impozit general de consum, care se aplică la fiecare stadiu al circulației mărfurilor, însă nu la întreaga valoare a mărfii ci numai la valoarea nou adăugată la stadiu.

Taxa în cascadă este tot un impozit de consum, cu unica deosebire față de taxa pe valoare adăugată constând în faptul că aceasta se percepe la întreaga valoare a mărfii, având un caracter cumulativ.

Taxa de acciză este un impozit perceput îndeosebi la o serie de bunuri de lux (automobile, cosmetice, bijuterii, televizoare, etc.) și la produsele care constituie monopolul statului (hidrocarburi, tutun, băuturi lcoolice, etc.), având scopul de a reduce consumul produselor respective și de a proteja producția internă.

Taxele oculte sunt impozite percepute asupra bunurilor destinate consumului productiv (mijloace de transport, materiale destinate producției, etc.).

Taxele portuare sunt impozite percepute asupra valorii documentelor de transport.

Taxele sanitare se percep pentru controlul sanitar sau fitosanitar efectuat la import.

Taxele statistice sunt acele impozite percepute pentru serviciile statistice prestate în vamă.

Taxele consulare se percep de către consulatul țării importatoare cu sediul în țara exportatoare, în schimbul eliberării unor facturi consulare sau a legalizării anumitor documente, precum certificatele de origine.

Taxele antidumping și taxele compensatorii fac parte din categoria instrumentelor de politică comercială cu dublă natură: tarifară și netarifară. Ele sunt aplicate ca măsuri de răspuns față de o politică comercială neloială (de dumping și de subvenționare a exporturilor).

Depozitele valutare prealabile la import pot fi definite ca reglementări prin care firmele importatoare sunt obligate să depună, cu cel puțin 6 luni înainte de efectuarea importului, o cotă – parte în valută din valoarea probabilă a acestuia, în contul organelor vamale ale țărilor lor. Această măsură poate fi considerată drept una de creditare a statului, pe termen scurt, fără dobândă, în special în perioadele de dezechilibru ale balanțelor de plăți și comerciale.

Barierele netarifare care decurg din formalitățile vamale și administrative la import sunt utilizate, în unele cazuri, pentru limitarea importurilor și discriminare comercială. Principalele metode folosite în acest sens sunt:

evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluarea vamală) – stabilirea acestei valori realizându-se pe baza prețului normal al mărfurilor care reiese din factură, transformarea în monedă națională efectuându-se la un curs stabilit pe baza acordului cu FMI.

prezentarea de documente și formalități suplimentare cerute la importul din alte țări. Printre aceste documente se numără: certificatele consulare, certificatele suplimentare de origine a mărfurilor, facturi vamale speciale.

Cele mai importante bariere netarifare care decurg din participarea statului la activitățile comerciale sunt:

achizițiile guvernamentale, care poartă denumirea și de piață publică, reprezintă cumpărările de bunuri și servicii de către stat, ele constituind bariere netarifare doar dacă firmele naționale au prioritate în fața celor străine în ceea ce privește aprovizionarea organelor de stat cu bunurile și serviciile de care au nevoie.

comerțul de stat reprezintă ansamblul operațiunilor de vânzare – cumpărare efectuate de întreprinderile de stat.

monopolul de stat asupra importului anumitor produse

Barierele netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (obstacole tehnice) sunt folosite în scopul protejării sănătății și securității consumatorilor, asigurării protecției fitosanitare și a securității publice. În acest sens cele mai importante măsuri de acest fel sunt: normele sanitare și fitosanitare, normele de securitate și normele privind ambalarea, marcarea și etichetarea produselor.

Normele sanitare și fitosanitare sunt reglementări destinate apărării sănătății consumatorilor, ele referindu-se la conținutul de coloranți, aditivi și conservanți prezent în alimente. Acest tip de reglementări vizează atât produsele comestibile cât și pe cele necomestibile, dar care pot afecta sănătatea – creioanele, ambalajele ceintră în contact direct cu alimentele.

Normele de securitate sunt reglementări care vizează produse precum: materiale electrice, produse electrocasnice, materiale de construcție, aparate de încălzire.

Conform acestor norme, înainte ca respectivele produse să fie introduse pe piață sunt supuse unui proces de omologare efectuat de către organismele abilitate.

Normele privind ambalarea, marcarea și etichetarea produselor sunt cele mai numeroase, ele vizând vânzarea obligatorie a produselor într-un anumit ambalaj, necesitatea de indicare pe etichete a conținutului precis al produselor, dimensiunea etichetelor.

1.3.3. Instrumentele de politică comercială promoțională și de stimulare a exporturilor de mărfuri

Politica comercială promoțională și de stimulare constă în ansamblul măsurilor și reglementărilor adoptate de către stat și de către întreprinderi în scopul impulsionării exportului țării în cauză.

Instrumentele utilizate în scopul dezvoltării exporturilor pot fi împărțite în două grupe: măsuri promoționale și măsuri de stimulare.

Măsurile promoționale au drept obiectiv influențarea potențialilor clienți în sensul achiziționării anumitor produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat. Aceste măsuri pot îmbrăca mai multe forme printre care:

negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri de cooperare economică internațională, acorduri comerciale și de plăți;

organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale în străinătate;

participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea de astfel de manifestări în propria țară;

prestarea unor servicii de orientare și informare a clienților externi, acordarea de asistență de specialitate și de consultanță acestora;

utilizarea anumitor modalități de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului.

Măsurile de stimulare a exporturilor urmăresc creșterea competitivității bunurilor destinate exportului și sporirea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor în vederea impulsionării exportului. Acest tip de măsuri pot fi aplicate atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor se pot clasifica în următoarele categorii: măsuri de natură bugetară, de natură fiscală, de natură financiar – bancară, de natură valutară.

Cele mai importante măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară sunt:

subvențiile directe de export – sume de bani acordate de către stat întreprinderilor pentru ca activitatea de export a acestora să fie mai rentabilă atunci când prețurile la care se realizează mărfurile pe piața mondială se situează la nivelul costurilor de producție sau sub nivelul acestora;

primele directe de export – sunt acordate de către stat exportatorilor care realizează un volum mare de desfaceri pe piețele externe sau exportă produse importante pentru economia națională;

subvențiile indirecte de export – vizează impulsionarea întreprinderilor mici și mijlocii în sensul sporirii exporturilor acestora.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură fiscală se împart în două mari categorii:

facilități fiscale pentru mărfurile exportate – constau în acordarea de scutiri, reduceri sau restituiri a unor impozite pe circulația bunurilor, în categoria lor intrând și importul cu scutirea condiționată de plata taxelor vamale, cunoscut și sub denumirea de drawback;

facilități fiscale acordate exportatorilor – constau în acordarea unor scutiri sau a unor reduceri la plata impozitului pe venitul provenit de pe urma exportului.

Principalele instrumente utilizate în domeniul măsurilor de stimulare a exporturilor de natură financiar – bancară sunt:

creditele de export care îmbracă mai multe forme: creditul cumpărător, creditul furnizor, liniile de credit și creditul de asistență. Indiferent de aceste forme pe care le îmbracă, creditele de export pot fi acordate pe termen scurt (6 luni – 2 ani), mediu (2 – 5 ani), lung (10 – 15 ani), foarte lung (40 – 50 ani).

Creditul cumpărător este acordat direct importatorului de către o instituție specializată de creditare aflată în țara furnizorului (exportatorului).

Creditul furnizor este acordat direct importatorului de către furnizor (exportator).

Liniile de credit reprezintă o formă mai complexă și mai recentă a creditului cumpărător.

Creditul de asistență este acordat de anumite agenții guvernamentale din țările dezvoltate.

asigurarea și garantarea creditelor de export constituie o metodă de sporire a interesului exportatorilor de a efectua vânzări pe credit în străinătate.

Asigurarea se efectuează pentru creditele furnizor în scopul de acoperire a riscului exportatorului de a nu încasa la scadență contravaloarea mărfurilor vândute pe credit.

Spre deosebire de asigurare, garantarea se face pentru creditele cumpărător de către o instituție bancară din țara importatorului.

Cele mai frecvent utilizate măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară sunt:

primele valutare se acordă cu ocazia preschimbării valutei străine, obținută de exportatori, în moneda națională la un curs de schimb mai avantajos decât cursul oficial;

deprecierea monedei naționale, denumită și dumping valutar, stimulează exporturile de mărfuri atunci când scăderea cursului monedei naționale se produce într-un ritm mai accelerat în raport cu scăderea puterii interne de cumpărare.

CAPITOLUL II : SCURT ISTORIC AL RELAȚIILOR COMERCIALE INTERNAȚIONALE ALE ROMÂNIEI ȘI CADRUL JURIDIC AL ACESTOR RELAȚII.

Subcapitolul 2.1. Apartenența României la Organizația Mondială a Comerțului

De la data de 1 ianuarie 1995, România este membru originar al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Acest lucru poate fi considerat o consecință a participării active a țării noastre la negocierile comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, precum și a convenirii și aplicării de angajamente de liberalizare a comerțului cu bunuri și servicii. Apartenența la OMC este concretizată prin acceptarea tuturor acordurilor, înțelegerilor, deciziilor și memorandurilor de acord cu caracter multilateral, precum și participarea la următoarele acorduri plurilaterale: comerțul cu produse lactate, carne de bovină, aeronave civile și achizițiile publice. Totalitatea acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, au fost preluate de legislația română prin Legea 133/1994.

Principiile de bază care guvernează totalitatea acordurilor din cadrul OMC sunt:

principiul tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate, denumit și principiul nediscriminării, în baza căruia toți membrii OMC acceptă să acorde, în mod obligatoriu, același tratament furnizorilor externi de mărfuri și servicii (cu unele excepții, determinate în principal de apartenența la acorduri de integrare regională sau de comerț liber). Acest principiu consfințește tratamentul egal, nediscriminatoriu al măsurilor de politici comerciale între țările membre OMC;

principiul tratamentului național, sau principiul deschiderii pieței interne, conform căruia, mărfurile și serviciile intrate în teritoriul vamal al oricărui stat membru OMC se vor bucura de același tratament fiscal care se acordă mărfurilor și serviciilor indigene (cu unele excepții determinate de natura și structura angajamentelor din GATS);

protejarea industriilor naționale prin taxe vamale, ceea ce impune ca principalul instrument de politică comercială să fie tariful vamal de import, orice altă măsură de protecție la frontieră sub forma restricțiilor sau prohibițiilor cantitative fiind interzisă.

taxele vamale trebuie reduse și consolidate împotriva unor majorări viitoare, principiu care asigură previzibilitatea sistemului comercial multilateral (nivelul de protecție rezultat în urma negocierilor comerciale multilaterale este consolidat, acest nivel nemaiputând fi majorat). Orice acțiune unilaterală a unui membru OMC atrage după sine plata de compensații pentru furnizorii considerați ca fiind principali.

Aplicarea consecventă a acestor principii multilaterale cât și a tuturor celorlalte reguli multilaterale de comerț constituie o premisă pentru instaurarea și funcționarea unei economii de piață. Totalitatea regulilor, instrumentelor și mecanismelor de piață cuprinse în acordurile OMC trebuie respectate de toate statele membre OMC, ceea ce conferă transparență și previzibilitate comerțului internațional cu bunuri și servicii.

Domeniile cele mai importante acoperite de acordurile din OMC se referă la: circulația mărfurilor (cu componenta reducerii graduale a taxelor vamale de import și abținerea de la utilizarea unor măsuri netarifare pentru protecția industriilor naționale); circulația serviciilor; apărarea drepturilor de proprietate intelectuală; reglementarea aspectelor comerciale legate de investiții; protecția mediului înconjurător; concurența loială; măsuri sanitare și fitosanitare; măsuri de apărare comercială (antidumping, măsuri de retorsiune și măsuri de salvgardare); proceduri de reglementare a diferendelor, precum și acorduri care definesc sfera de cuprindere a reglementărilor multilaterale, angajamente asumate și modalitățile de apărare împotriva practicilor comerciale neloiale: acordul privind agricultura; protocolul privind comerțul cu servicii financiare și cel cu telecomunicații de bază.

Pentru toate domeniile reglementate în cadrul OMC, România beneficiază de deschideri de piață:

pentru totalitatea produselor industriale (de exemplu, țările dezvoltate au acceptat o reducere a taxelor vamale cu 24% într-o perioadă de 6 ani de la înființarea OMC);

pentru produsele agricole (aceleași țări s-au angajat la reducerea cu 36% a taxelor vamale consolidate, într-o perioadă de 6 ani);

asumarea angajamentelor de reducere a subvențiilor la export, precum și a sprijinului intern acordat în domeniul agriculturii;

posibilitatea de a utiliza contingentele de acces minim pentru exportul de produse agricole (în limita unor cantități determinate în principal de importurile realizate de fiecare țară în perioada de referință, 1986-1988, sunt acordate reduceri de taxe vamale de import pentru o serie de produse agricole de interes pentru exporturile românești);

deschiderea de piețe pentru furnizarea de servicii de telecomunicații de bază, servicii financiare, servicii profesionale, servicii de comercializare și de turism, prezervarea dreptului ca în procesul de amortizare a politicii sale regionale sau evoluțiile intervenite pe plan internațional să poată recurge la subvenții de export și la sprijin intern pentru producătorii interni.

În același timp, România și-a consolidat totalitatea taxelor vamale de import în următoarele condiții:

pentru produsele industriale, consolidarea s-a realizat la un nivel plafon de 35% (cu unele excepții rezultate fie din rundele anterioare, fie din negocierile din Runda Uruguay), fără angajamente de reducere a taxelor vamale consolidate;

pentru produsele constituind obiectul Acordului privind tehnologia informației, s-a realizat liberalizarea graduală, astfel încât de la 1 ianuarie 2000 taxele vamale au fost eliminate de către toți membrii OMC;

pentru domeniul comerțului cu produse agricole au fost consolidate toate taxele vamale la un plafon foarte ridicat, comparabil cu nivelul taxelor vamale practicate de Uniunea Europeană, asumându-se un angajament de reducere cu 24% a taxelor vamale, într-o perioadă de 10 ani;

au fost de asemenea asumate angajamente de deschidere de contingente de acces minim, dar nivelul de taxe vamale aplicat după anul 1998 la produsele agricole a făcut nefuncționale aceste contingente; tot pentru domeniul comerțului cu produse agricole țara noastră și-a asumat angajamente minime de reducere a subvențiilor la export și a sprijinului intern acordat agriculturii (angajamentele reprezintă cu 35% mai puțin decât angajamentele țărilor dezvoltate).

România și-a asumat angajamente în domeniul comerțului cu servicii prin acordarea tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate la majoritatea serviciilor (cu prezentarea unei liste de excepții de la acest tratament), precum și angajamente specifice, cele mai importante fiind cele legate de serviciile de telecomunicații de bază și serviciile financiare. Este important faptul că totalitatea angajamentelor asumate de țara noastră în domeniul comerțului cu servicii au avut în vedere preluarea în aceste angajamente a prevederilor legislației existente în momentul finalizării negocierilor, fără să fie astfel nevoie de modificarea cadrului legislativ.

Pachetul de angajamente rezultate în urma încheierii Rundei Uruguay și a intrării în vigoare a OMC cuprinde însă și totalitatea regulilor și instrumentelor multilateral acceptate pentru care a fost nevoie de modificarea sau completarea legislației existente.

În calitate de membru, politica comercială a României este examinată periodic în cadrul OMC. Concluziile acestor examinări fac referire directă la conformitatea măsurilor de politici comerciale cu regulile negociate în plan multilateral.

Subcapitolul 2.2. Acordul European de Asociere

Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană constituie baza juridică a relațiilor economice și de cooperare între cele două părți. El a intrat în vigoare, după încheierea procedurilor de ratificare, la 1 februarie 1995.

Principalele prevederi din Acordul European de Asociere privind comerțul și aspectele legate de comerț au fost puse în aplicare de la 1 mai 1993, prin Acordul Interimar, imediat după ce Acordul European de Asociere a României la Uniunea Europeană a fost ratificat prin legea nr. 20 din 6 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993, Partea I.

Obiectivele asocierii României la Uniunea Europeană vizează:

crearea unui cadru propice desfășurării unui dialog politic între părți, în acest scop fiind create două instituții – Consiliul de Asociere și Comitetul Mixt Parlamentar;

promovarea dezvoltării comerțului reciproc, precum și a relațiilor economice armonioase între părți, sprijinindu-se în acest fel dezvoltarea economică a României;

dezvoltarea pe o bază armonioasă a cooperării economice, sociale, financiare și culturale;

sprijinirea României în procesul tranziției la economia de piață, ceea ce se realizează prin reuniunile anuale ale Consiliului de Asociere, în cadrul căruia partea română face informări cu privire la stadiul reformelor economice, iar părțile adoptă recomandările necesare pentru impulsionarea acestora;

crearea instituțiilor adecvate pentru a face efectiv demersul asocierii;

asigurarea unui cadru corespunzător pentru integrarea graduală a României în Uniunea Europeană.

În ceea ce privește principiile generale pe care se bazează asocierea României la Uniunea Europeană, printre acestea se află:

angajamentul părților de a se abține de la introducerea unor reglementări care s-ar afla în contradicție cu prevederile deja negociate (clauza „stand –still” sau status quo), angajament asumat până la intrarea efectivă în vigoare a Acordului;

disponibilitatea părților, ca după intrarea în vigoare a Acordului, pe parcursul perioadei de tranziție, să procedeze de comun acord, în funcție de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la revederea periodică și ameliorarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora, potrivit clauzei de accelerare;

asimetria în acordarea reciprocă de concesii comerciale, concretizată în faptul că Uniunea Europeană își va îndeplini angajamentele în special în prima parte a perioadei de tranziție, în timp ce concesiile la care a consimțit România, vor fi puse în aplicare, în cea mai mare parte a lor, în a doua fază a perioadei de tranziție;

stabilirea pentru realizarea asocierii a unei perioade de tranziție de maximum 10 ani, perioadă împărțită în 2 etape egale. Trecerea la cea de-a doua etapă se va face în urma examinării în Consiliul de Asociere, a aplicării prevederilor Acordului în prima etapă.

În domeniul comercial, Acordul European de Asociere stipulează ca în decursul unei perioade de tranziție de 10 ani, împărțită în două etape succesive stabilite în principiu la 5 ani, cele două părți vor constitui gradual o zonă de comerț liber pentru produsele industriale, ceea ce înseamnă eliminarea reciprocă a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare din calea comerțului reciproc.

Realizarea acestei zone de comerț liber se bazează pe principiul asimetriei concesiilor, concretizat în eliminarea de către Uniunea Europeană în prima etapă a obstacolelor la importul său din România, urmând ca această eliminare să se facă de către România preponderent în a doua etapă.

În baza acestui principiu al asimetriei, la importul în Uniunea Europeană de produse industriale originare din România, taxele vamale au fost complet abolite încă de la 1 ianuarie 1996. La importul în România de produse industriale originare din Uniunea Europeană, taxele vamale sunt eliminate pe baza unui calendar progresiv, pentru protejarea produselor sensibile.

În ceea ce privește produsele agricole, cele două părți și-au acordat concesii limitate pe o bază reciprocă, în acest sector realizarea zonei de comerț liber nefiind completă.

În domeniul comerțului cu vinuri dintre România și Uniunea Europeană, din 1993 funcționează două acorduri care se referă la deschiderea reciprocă de contingente tarifare cu taxe vamale reduse și, respectiv, la protecția și controlul denumirilor de origine. Acordul inițial privind deschiderea de contingente tarifare, a cărui funcționare a permis realizarea în condiții preferențiale a unui export important de vinuri din România în Uniunea Europeană, a expirat la 31 decembrie 1997 și a fost prelungit succesiv pe câte un an, în 1998, 1999 și 2000.

Subcapitolul 2.3. Acordul de aderare a României la CEFTA

Acordul Central European de Comerț Liber a fost semnat la 21 decembrie 1992, la Cracovia, în Polonia, și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, având printre membrii fondatori

pe: Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria; urmând ca Slovenia să devină al cincilea membru CEFTA prin aderarea ei la 1 ianuarie 1996.

La 12 aprilie 1997 a fost semnat, la București, Acordul de aderare a României la CEFTA, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1997, fiind ratificat prin legea nr. 90 din 30 mai 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 108/1997, Partea I.

Acordul Central European de Comerț Liber (CEFTA) și Acordul de aderare a României la CEFTA au ca obiectiv final crearea unei zone de liber schimb între țările membre pentru comerțul cu produse industriale, precum și facilitarea comerțului pentru un nomenclator larg de produse agricole, termenul limită pentru îndeplinirea acestor obiective constituindu-l 1 ianuarie 2002.

Participarea României la constituirea unei zone de comerț liber, alături de celelalte țări CEFTA asociate la Uniunea Europeană a constituit unul din principalele obiective ale strategiei naționale de pregătire a țării noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Modalitățile de punere în aplicare ale Acordului CEFTA, atât în comerțul cu produse industriale, cât și în comerțul cu produse agricole, sunt definite în Protocoalele anexe la Acord, negociate cu fiecare țară membră sau în cadrul multilateral pentru prevederile comune.

Încă de la intrarea în vigoare a Acordului, în relațiile cu țările CEFTA, produsele industriale au beneficiat de reduceri de taxe vamale sau chiar de eliminarea acestora pe o bază reciprocă, urmare a negocierilor bilaterale și a protocoalelor încheiate în acest scop.

Exporturile românești de produse industriale beneficiază de taxe vamale zero în proporție de 96-98% în Republica Cehă, Republica Slovacă și Slovenia, de circa 80% în Ungaria și peste 40% în Polonia.

În comerțul cu produse agricole gradul de liberalizare este mult mai mare în raport cu cel cnvenit cu Uniunea Europeană, astfel protocoalele încheiate prevăd, în esență, următoarele:

aplicarea conceptului de liberalizare promovat deja la nivelul țărilor CEFTA, care prevede două liste comune de concesii, una privind eliminarea imediată a taxelor vamale reduse, comună tuturor țărilor CEFTA, iar cea de-a doua conținând produse pentru care țările membre au fost de acord să aplice taxe vamale zero încă de la intrarea în vigoare a acordului.

acordarea de concesii bilaterale, negociate și convenite cu fiecare țară membră.

Nivelul concesiilor și nomenclatorului produselor diferă de la o țară la alta în funcție de interesele țărilor respective.

Partea română susține necesitatea dezvoltării comerțului intra-CEFTA cu produse agricole, dat fiind că promovarea schimburilor comerciale în general constituie obiectivul fundamental al CEFTA.

În prezent, membre CEFTA mai sunt România, Bulgaria, Croația și Macedonia, având în vedere că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria și Slovenia s-au retras din toate acordurile de liber schimb încheiate cu alte țări, urmând ca la data aderării, România și Bulgaria să le urmeze exemplul. Totuși, Comisia Europeană încurajează aderarea la CEFTA a unor țări din Balcanii de Vest, țări precum: Albania, Bosnia – Herțegovina sau Serbia – Muntenegru.

Subcapitolul 2.4. Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS

La 10 decembrie 1992 a fost semnat, la Geneva, Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1993, concomitent cu Acordul interimar aferent Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană, având în vedere că cele două au fost negociate în paralel. Acordul de comerț liber dintre România și statele AELS a fost ratificat prin legea nr. 19 din 6 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 16 aprilie 1993, Partea I.

Ca și în cazul raporturilor cu Uniunea Europeană, negocierea acordului încheiat de România cu statele AELS s-a făcut pe baza principiului asimetriei concesiilor, în sensul că țara noastră a beneficiat încă de la punerea lui în aplicare de facilități suplimentare la exporturile românești în statele AELS în raport cu cele oferite de România la importurile sale provenind din AELS.

Ca obiectiv principal, acest acord prevede crearea unei zone de comerț liber în schimburile cu produse industriale și unele produse piscicole, calendarele de liberalizare și aria de cuprindere a concesiilor fiind, în general, identice cu cele convenite în relațiile României cu Uniunea Europeană. În aceste condiții exporturile românești pe piețele țărilor membre AELS (Elveția, Norvegia, Islanda și Lichtenstein) se vor realiza fără nici un fel de restricții de ordin tarifar sau netarifar. România continuă să mai aplice la importul de produse din țările AELS aceleași taxe vamale cu cele în vigoare în relațiile cu Uniunea Europeană.

Subcapitolul 2.5. Acordul de comerț liber dintre România și Turcia

Acordul de comerț liber dintre România și Turcia, semnat la Ankara la 29 aprilie 1997, a intrat în vigoare la 1 februarie 1998, fiind ratificat prin legea nr. 218/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 373/22.12.1997. În negocierea acestui acord și a concesiilor reciproce s-a pornit de la conținutul acordurilor pe care cele două părți le au cu Uniunea Europeană. Conform acestui concept, părțile își acordă reciproc, de la data intrării în vigoare a acordului, în principiu, același tratament comercial pe care fiecare dintre ele îl acordă Uniunii Europeane. Prin încheierea acestui acord, practic, oamenii de afaceri din România beneficiază pe piața Turciei de același regim comercial pe care îl au cei din Uniunea Europeană, cu unele derogări temporare de care beneficiază Turcia pentru unele produse sensibile. În mod similar, oamenii de afaceri din Turcia au un succes pe piața României identic, în principiu, cu cel acordat Uniunii Europene.

Ca și în cazul celorlalte acorduri de acest tip, zona de comerț liber creată va cuprinde toate produsele industriale (capitolele 25 și 97 din tariful vamal), produsele agricole transformate și unele produse agricole de bază, la care părțile au acordat concesii și Uniunii Europene. Prevederile acestui acord de comerț liber oferă oamenilor de afaceri din cele două țări noi facilități de comerț.

Aplicarea acestui acord s-a dovedit a fi un factor de dezvoltare și diversificare a schimburilor comerciale și a cooperării economice bilaterale, volumul exporturilor românești, înregistrând o creștere semnificativă, realizându-se în același timp un sold pozitiv important al balanței comerciale.

Subcapitolul 2.6. Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova

Acordul de comerț liber dintre România și Republica Moldova a fost semnat la București, la 15 februarie 1994, și a intrat în vigoare, pe o perioadă nelimitată, la 17 noiembrie 1994, fiind ratificat prin legea nr. 94/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 340/8.12.1994.

Pornind de la importanța legăturilor istorice, tradiționale și spirituale de conviețuire existente între România și Republica Moldova, acordul își propune să promoveze intensificarea schimburilor comerciale avantajoase prin crearea unei zone de comerț liber. Totodată, el are ca obiectiv să contribuie la: intensificarea procesului de participare a celor două țări la integrarea economică europeană.

Acordul de comerț liber cuprinde totalitatea fluxurilor comerciale între România și Republica Moldova, taxele vamale de import existente în cele două țări fiind eliminate integral de la data intrării în vigoare a acestuia, atât pentru produsele industriale, cât și pentru cele agricole. În scopul supravegherii și administrării acordului a fost constituit un Comitet mixt format din Reprezentanții Părților.

Până în prezent, în cadrul acestuia au fost discutate o serie de probleme legate de o cât mai bună funcționare a acordului și au fost întreprinse o serie de măsuri menite să conducă la dinamizarea relațiilor comerciale bilaterale, precum și a formelor de cooperare economică.

În perspectiva aderării celor două țări la Uniunea Europeană, acest acord va trebui adaptat condițiilor respective.

Subcapitolul 2.7. Cooperarea Economică în zona Mării Negre

Inițial Cooperarea Economică în zona Mării Negre (CEMN) a constituit o structură subregională, creată prin semnarea declarației de la Istanbul la 25 iunie 1992 de către șefii de stat și de guvern a 11 țări situate în bazinul Mării Negre (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Turcia și Ucraina).

La data de 5 iunie 1998 s-a semnat la Yalta, la nivel înalt, Carta CEMN prin care inițiativa de cooperare s-a instituționalizat transformându-se într-o organizație economică regională. Ulterior, această Cartă a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Principalele obiective ale CEMN sunt: realizarea unei zone de comerț liber și accelerarea dezvoltării economico-sociale a statelor participante în perspectiva integrării lor în economia mondială, prin intermediul intensificării cooperării multilaterale și folosirea eficientă a proximității geografice datorită naturii complementare a economiilor lor și, în mod special, marelui potențial natural și uman (o piață de peste 330 milioane consumatori). Obiectivul privind realizarea unei zone de comerț liber s-a dovedit a fi unul nerealist, întrucât diverse motive de ordin tehnic împiedicau realizarea acestuia, însă chiar și în aceste condiții s-a observat o anumită dezvoltare în domeniul bancar, parlamentar și cel al formării de personal.

CEMN are ca scop dezvoltarea pe multiple planuri a cooperării economice între țările din această zonă. Printre domeniile prioritare putem menționa: transporturile și telecomunicațiile, energie, informatică, standardizare și certificarea produselor, știință și tehnologie, protecția mediului înconjurător, turism, sectorul financiar-bancar, dezvoltarea contactelor între oamenii de afaceri, sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii, etc.

În prezent, CEMN, prin cele 16 grupe de lucru, acționează pentru identificarea de acțiuni și proiecte de cooperare multilaterală în diferite domenii. Unele proiecte sunt în pregătire sau în diferite stadii de realizare, cum sunt: dezvoltarea surselor de energie; instruirea de cadre (Universitatea Mării Negre de la Constanța); crearea Băncii pentru Comerț și Dezvoltare a CEMN cu sediul la Salonic (capital 1 miliard DST, la care România participă cu 13,5%); extinderea activității Centrului Balcanic pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, cu sediul la București, asupra întregii zone a Mării Negre.

România participă activ la CEMN, considerând-o o formă complementară de cooperare subregională și de integrare în structurile economice europene.

Ea a inițiat și interesul CEMN de întărire a dimensiunii privind securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, sens în care a reiterat disponibilitatea de a acorda sprijinul necesar elaborării unui concept viabil în materie și identificării mijloacelor de creștere a contribuției CEMN în acest domeniu.

De asemenea, România a accentuat avantajele pe care le poate obține CEMN prin efectuarea unor schimburi de experiență în domeniul economic între statele membre, atât în contextul evoluțiilor în procesul de integrare europeană, cât și în ceea ce privește cooperarea cu alte structuri regionale și europene. Există ideea unanim acceptată conform căreia, promovarea cooperării în bazinul Mării Negre în domeniul transporturilor, energiei, protecției mediului, telecomunicațiilor și al combaterii crimei organizate trebuie să constituie unul din obiectivele prioritare ale statelor membre CEMN.

Subcapitolul 2.8. Participarea României la Sistemul generalizat de preferințe

vamale (SGP)

În baza acestui sistem vamal preferențial, țările dezvoltate (donatorii) acordă țărilor în curs de dezvoltare (beneficiarii) reduceri sau scutiri de la plata taxelor vamale pentru unele din produsele lor de export, fără a solicita compensații sau reciprocitate din partea acestora.

Cu alte cuvinte, sistemul este nereciproc și nediscriminatoriu, preferințele vamale acordate având un caracter autonom, întrucât ele nu sunt negociabile, fiecare donator având posibilitatea de a stabili nomenclatorul de produse ce beneficiază de preferințe și limitele în care se aplică acestea.

În momentul de față România beneficiază de preferințe vamale din partea SUA, Canadei, Japoniei, Australiei, Noii Zeelande, Federației Ruse. Uniunea Europeană a inclus România pe lista țărilor beneficiare de preferințe vamale în 1971 și a încetat acordarea acestora odată cu intrarea în vigoare a Acordului European de Asociere. Majoritatea exporturilor industriale românești tradiționale (cu excepția textilelor, confecțiilor și produselor metalurgice) beneficiază de exceptare de la plata taxelor vamale (SUA, Australia, Noua Zeelandă, parțial Japonia) sau de reducere cu 25 – 50% a acestora (Canada, Japonia, Federația Rusă și Belarus). Fiind cunoscută pe plan internațional ca țară în curs de dezvoltare, România nu trebuie să acorde preferințe în cadrul acestui sistem.

Subcapitolul 2.9. Participarea României la Sistemul global de preferințe

comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC)

Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare (SGPC) constituie rezultatul negocierilor comerciale multilaterale între țările participante, negocieri ce au avut loc sub egida Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD).

Sistemul funcționează între majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, preferințele vamale acordate având un caracter reciproc. Acest sistem permite accesul anumitor mărfuri românești de export fără taxe vamale sau cu taxe vamale reduse pe anumite piețe. La rândul său România a convenit să acorde importurilor din țările în curs de dezvoltare fie reduceri de taxe vamale, fie scutiri de la plata acestora (de regulă, la produse care nu concurează direct industria națională), în special la diverse materii prime originare din țările respective.

Listele cuprinzând produsele care beneficiază de preferințe tarifare convenite în cadrul SGPC sunt destul de restrânse (comparativ cu listele SGP) și au avut o incidență limitată asupra dezvoltării comerțului între țările în curs de dezvoltare.

Țările participante la Sistemul Global de Preferințe Comerciale sunt: Algeria, Argentina, Bangladesh, Benin, Bolivia, Brazilia, Camerun, Chile, Columbia, Cuba, Ecuador, Egipt, Filipine, Ghana, Guineea, Guyana, India, Indonezia, Iran, Iraq, Libia, Malayezia, Maroc, Mexic, Mozambic, Nicaragua, Nigeria, Pakistan, Peru, R.Coreea, R.P.D.Coreeana, România, Singapore, Sri Lanka, Sudan, Tanzania, Thailanda, Trinidad Tobago, Tunisia, Uniunea Myanmar, Vietnam, Zimbabwe.

Subcapitolul 2.10. Protocolul celor 16

Acest sistem vamal preferențial este primul convenit în cadrul GATT între țările în curs de dezvoltare și este similar ca funcționare cu SGPC. Numărul țărilor membre ale acestui sistem este redus, inițial ele au fost 16, acum mai sunt 13, respectiv: Bangladesh, Brazilia, Chile, Egipt, Israel, Mexic, Pakistan, Peru, Republica Coreea, România, Turcia, Tunisia și Uruguay.

Subcapitolul 2.11. Acordurile comerciale bilaterale

Având în vedere că România este țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului, schimburile sale comerciale cu țările în care nu există încheiate acorduri preferențiale se desfășoară în baza acordurilor economice, comerciale și de cooperare bilaterale, prin care părțile convin să aplice în relațiile dintre ele principiile GATT, și anume: tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate și tratamentul național. În aceste condiții, România a încheiat acorduri bilaterale cu peste 100 de țări, printre acestea numărându-se: Bosnia – Herțegovina, Croația, Israel, Serbia – Muntenegru.

CAPITOLUL III: ANALIZA PROCESULUI DE ADERARE A ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN CEEA CE PRIVEȘTE DOMENIUL POLITICII COMERCIALE.

Subcapitolul 3.1. Abordări conceptuale în privința strategiei de integrare

economică europeană

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de definire a termenului de „integrare economică”, însă cea mai cuprinzătoare și poate cea mai importantă îi aparține lui Bela Balassa, care consideră că respectivul concept se referă la „un ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional”. Pe lângă această definire a conceptului, Balassa înaintează ideea potrivit căreia putem vorbi despre mai multe forme de integrare, printre care: integrare comercială – având în vedere că numeroși analiști au ajuns la concluzia că integrarea se află în strânsă legătură cu tratamentul comercial diferențiat în ceea ce privește originea sau destinația bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor – , integrarea factorilor de producție, integrare politică și integrare totală.

O altă clasificare foarte importantă a conceptului de integrare economică, este realizată de cunoscutul analist Jan Timbergen, care distinge existența altor două concepte – integrare negativă (eliminarea obstacolelor) și integrare pozitivă (crearea unor condiții echitabile propice funcționării componentelor economice integrate). Prima formă pare a fi relativ mai simplă, implicând urmărirea unor pași aparent mai ușor de parcurs, ea referindu-se în special la dereglementare structurală și liberalizare comercială. În comparație, integrarea pozitivă se poate dovedi a fi mai dificilă luând în considerare faptul că aceasta implică forme mai complicate de intervenție și armonizare a politicilor guvernamentale, punându-se un accent special pe o participare mai activă, flexibilă și permanentă.

Încă de la început, integrarea europeană a îmbinat în principal două aspecte: cel economic și cel politic. Integrarea economică europeană se referă la reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al granițelor teritoriale dintre statele membre. Importanța ei este semnificativă, fiind reprezentată de creșterea competiției între operatorii economici din țările membre, creștere ce poate conduce la scăderea prețurilor la bunuri și servicii, la diversificarea ofertei și la îmbunătățirea calității produselor.

Pe de altă parte, integrarea politică urmărește creșterea coordonării politice dintre statele membre în scopul sporirii rolului Uniunii Europene pe plan mondial.

Integrarea economică europeană s-a bazat întotdeauna pe două elemente: supranaționalitatea și punerea în comun a suveranității, între cele două stabilindu-se o corelație perfectă.

De-a lungul existenței sale, Uniunea Europeană a cunoscut două procese de bază:

aprofundarea sau adâncirea integrării, manifestată prin liberalizare economică, reglementări și politici comune precum extinderea domeniilor de aplicabilitate a competențelor comunitare;

extinderea sau lărgirea Uniunii Europene, concretizată prin creșterea numărului de membrii și realizată în cinci etape distincte (1973; 1981; 1986; 1995; 2004), care au avut ca rezultat o Uniune ce are în prezent 25 de membrii și tinde către 27.

În ceea ce privește extinderea Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht stabilește ca principal criteriu de aderare la structurile europene existența, în țările europene candidate, a unui sistem de guvernare bazat pe principii democratice.

Într-o lume ideală, orice țară candidată la Uniunea Europeană ar trebui să întrunească următoarele condiții în sensul asumării calității de stat membru:

să aibă o economie suficient de dezvoltată pentru a fi capabil să aducă o contribuție netă la bugetul comunitar;

să fie un stat democratic, cu tradiție în ceea ce privește pluralismul politic și alternanța la guvernare;

să aibă o economie de piață funcțională și un sistem al proprietății private;

să prezinte cât mai puține probleme sectoriale dificile care să necesite retehnologizare și restructurare, proces ce ar implica resurse substanțiale.

În prezent este dificil de constatat câți din actualii membrii ai Uniunii Europene răspund integral acestor cerințe și chiar mai dificil de identificat momentul în care cele două țări candidate din Europa Centrală și de Est vor fi capabile să le îndeplinească.

Pe de altă parte, extinderea Uniunii Europene către Est poate fi explicată prin următoarele motive:

în primul rând, se dorește asigurarea securității, întărirea unității și stabilității întregului continent european în condițiile promovării unor valori democratice comune, acesta reprezentând obiectivul fundamental al Uniunii Europene, prevăzut în articolul „A” al Tratatului de la Roma, articol în care lărgirea Uniunii este definită ca fiind „procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”;

de asemenea, prin integrare se încearcă sprijinirea respectivelor state de a se menține pe calea democrației și a liberalismului economic – cale adoptată în urma transformărilor de sistem – aceste două deziderate reprezentând cerințe obligatorii pentru dobândirea calității de membru al Uniunii;

prin accederea României și Bulgariei, Uniunea Europeană își va spori forța comercială, economică și, nu în ultimul rând, influența deținută asupra sistemului comercial;

se urmărește o creștere semnificativă a dimensiunii pieței interne unice, prin amplificarea oportunităților comerciale și obținerea de noi piețe de desfacere, România reprezentând un partener, dar și o forță notabilă în acest sens. În prezent, Uniunea Europeană numără 470 milioane locuitori, împreună cu România și Bulgaria, va avea 500 milioane, așadar reprezentând o piață importantă, care își propune să joace un rol politic de seamă pe plan internațional.

aderarea celor două state la structurile europene va constitui premisa pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată a economiei lor;

iar din perspectivă comercială, Uniunea Europeană va beneficia de o mai puternică consolidare a statutului său ca unul dintre cele mai importante blocuri comerciale regionale, acest lucru contribuind la facilitarea și amplificarea legăturilor comerciale între importanți parteneri comerciali din Estul și Sudul Europei. Este cunoscut faptul că Uniunea Europeană reprezintă primul partener comercial în schimburile internaționale: 18% la importuri și 19% la exporturi din volumul total de schimburi. În comparație cu aceasta în ceea ce privește totalul exporturilor, SUA dețin 16%, Japonia 9%, Canada 5%, China 9%, iar restul lumii 42%.

Procedura standard de aderare, definită în art. 49 al Tratatului asupra Uniunii Europene, cuprinde în principal următoarele etape:

lansarea unui stat candidat în demersul integraționist, trebuie să fie precedată de o perioadă de câțiva ani în care statul respectiv va trebui să se pregătească pentru acceptarea responsabilităților ce decurg din primirea calității de membru al Uniunii, cum ar fi adaptarea la regulile economiei de piață și armonizarea legislației de bază;

cererea de aderare trebuie adresată Consiliului Ministerial, adică țării care exercită președinția Consiliului, de preferat pe fondul unei atitudini pozitive din partea statelor membre care să-și manifeste sprijinul în cadrul procesului de aderare;

Comisia Europeană, executivul Uniunii Europene, este instituția care va fi abilitată să efectueze analizele tehnice de rigoare și să-și exprime opinia cu privire la îndeplinirea principalelor cerințe pentru aderare;

Consiliul European (la nivelul șefilor de stat sau de guvern) va lua, prin vot unanim, decizia deschiderii negocierilor în vederea aderării statului candidat la Uniune, în baza unui aviz al Comisiei Europene și al Parlamentului European;

stadiul următor constă în declanșarea procesului de negociere pentru cele 31 de capitole, prin trecerea în revistă, domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de statul în cauză în transpunerea legislației comunitare în legislația internă și aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcționarea Uniunii Europene.

în vederea negocierii, statul candidat prezintă Comisiei Europene documente de poziție pentru capitolele negociate, prin care își prezintă punctul de vedere privind modul în care dorește să decurgă negocierile în domeniul respectiv, perioadele de tranziție considerate necesare armonizării depline a cadrului legislativ. Pe de altă parte, Comisia pregătește propriile sale documente de poziție care sunt înaintate Consiliului, în vederea obținerii unui mandat de negociere. Prin intermediul Consiliului, statele membre își stabilesc o poziție comună față de documentul de poziție respectiv și față de oportunitatea închiderii provizorii a capitolelor aflate în stadiu de negociere.

după încheierea negocierilor (purtate cu toți membrii Uniunii Europene și cu Comisia), se semnează Tratatul de aderare. În vederea intrării în vigoare a Tratatului, este necesară ratificarea sa de către statele membre, Parlamentul European și statul solicitant, în conformitate cu prevederile constituționale respective (de către Parlament sau prin referendum național). Apartenența unui stat la Uniunea Europeană este deplin recunoscută doar după ratificarea Tratatului de aderare.

În opinia lui Richard Baldwin, este imperios necesar ca etapele integrării să se bazeze pe reguli clare și precise și nu pe opțiuni subiective, cu pretenție de a fi adecvate anumitor realități. De asemenea, el susține ca „încă din prima fază a demersului integraționist trebuie optat pentru ruta care va trebui urmărită cu rigurozitate și în condiții de presiune a timpului.”

Posibilitatea de prezentare a candidaturii în ceea ce privește obținerea calității de membru al Uniunii Europene presupune îndeplinirea a trei condiții specifice, printre care:

deținerea calității de membru al OMC, condiție în privința căreia, țările aspirante la integrare sunt în postura de a o îndeplini;

încheierea unor acorduri bilaterale de liber schimb cu Comunitățile Europene;

iar ultima și cea mai importantă cerință o reprezintă lansarea unui proces complex de pregătire a integrării în structurile europene care să implice liberalizarea circulației bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, îndeplinirea tuturor cerințelor pieței interne unice și, în cele din urmă, pregătirea pentru a participa la Uniunea Economică și Monetară.

Subcapitolul 3.2. Pași efectuați de România pe drumul către îndeplinirea

obiectivului său strategic – aderarea la Uniunea Europeană

„(…) construcția Europei este una dintre marile întreprinderi politice și culturale născute din cultura democratică și este fundamental ca acest proiect să aibă succes. Din păcate în multe țări europene a luat amploare scepticismul, inclusiv o anumită ostilitate față de ideea de Europa. Este bine că există țări ca România care dau în Europa o speranță și abordează cu optimism ideea de integrare în marea comunitate a țărilor europene.”

România a fost printre primele țări din Europa Centrală și de Est care a inițiat, încă din anii ′ 70, demersuri pe lângă Comunitatea Europeană în vederea dezvoltării de relații comerciale. În 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP) al Comunității, un acord asupra produselor industriale fiind semnat în 1980. Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare.

În perioada 19 – 20 mai 1992, a avut loc prima rundă de negocieri oficiale pentru încheierea unui acord de asociere a României la Uniunea Europeană. După alte cinci runde de negocieri (18 – 19 iunie 1992; 16 – 17 iulie 1992; 14 – 15 septembrie 1992; 12 – 13 octombrie 1992; 3 – 4 noiembrie 1992) a fost finalizat „Acordul de Asociere” și „Acordul Interimar de aplicare anticipată a prevederilor privind aspectele economice și comerciale prevăzute în Acordul de Asociere”. Ambele acorduri au fost parafate la Bruxelles, la 17 noiembrie 1992, urmând ca la 1 februarie 1993, România să semneze „Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altã parte”, cunoscut sub numele de „Acordul European” sau „Acordul de Asociere”, ce a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993. Acordul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Anul V, nr. 73/12 aprilie 1993. Acest acord constituia baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană, fiind menit să asigure crearea unei zone de liber schimb între România și statele membre, prin el recunoscându-se obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene și faptul că țara noastră va primi asistență financiară și tehnică din partea UE.

Acordul European a intrat în vigoare doi ani mai târziu, în februarie 1995, prevederile comerciale ale acestuia fiind puse în aplicare încă din mai 1993 prin intermediul unui „Acord Interimar”.

În esență, Acordul se referea la o serie de măsuri ce trebuiau implementate în România, pe parcursul a 10 ani (termen redus ulterior la 9 ani) de reducere progresivă, chiar desființare, a taxelor vamale la anumite produse din și spre UE. Acordul de Asociere prezenta o importanță majoră în sensul restructurării economiei țării noastre. Prin intermediul său se instituia o competiție între protecționism și piața liberă, forțând economia să se adapteze la mecanismele pieței, să devină competitivă în raport cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. Capitolele Acordului atingeau probleme precum: libera circulație a mărfurilor industriale, agricole și piscicole; circulația lucrătorilor, dreptul de stabilire a companiilor și furnizarea de servicii între Comunitate și România; efectuarea plăților și concurența; cooperarea economică; cooperarea financiară și cooperarea culturală.

În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis că statele asociate din Europa Centrală și de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice și politice necesare.

La data de 7 octombrie 1993, România a fost primită ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei, organism considerat a fi antecamera Uniunii Europene. Prin aderare la organizația de la Strasbourg, România își exprima atașamentul față de valorile și principiile democratice promovate de aceasta, întreprinzând măsuri concrete pentru implementarea lor și ,în același timp, îndeplinind criteriul politic de aderare la Uniunea Europeană stabilit la Copenhaga.

Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a constituit un eveniment important în apropierea și pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, el reprezentând premisa adoptării Strategiei de pre-aderare și elaborării Strategiei naționale de pregătire a aderării, cunoscută și sub numele de Strategia de la Snagov, ce a fost adoptată de către Guvern pe 16 iunie 1995.

România a depus cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, la Paris, pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau dorința de a susține ideea de integrare europeană. Data de 22 iunie 1995 reprezintă un moment istoric în evoluția post-decembristă a României, moment de maximă conștientizare a rupturii definitive de trecutul est-european și de angajare ireversibilă pe drumul integrării europene.

În iulie 1997, în urma adoptării Agendei 2000, Comisia și-a publicat „Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană”. În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiași an Comisia Europeană publică primul „Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu).

Deși inițial se convenise ca integrarea să aibă loc simultan, pentru toate statele candidate (Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria), întrucât, numărul țărilor aspirante la aderare a crescut de la 6 la 12, s-a renunțat la acest principiu, recurgându-se la împărțirea candidaților în două „valuri”, denumite și „regate”: valul I format din cele 6 țări din grupul de la Luxemburg (Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia și Ungaria) și valul II compus din celelalte 6 țări ce făceau parte din grupul de la Helsinki (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia).

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de deschidere a negocierilor de aderare cu România, urmată de lansarea oficială, la 15 februarie 2000, a procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeană are loc trecerea către o nouă etapă de consolidare a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Deschiderea negocierilor a fost condiționată de atingerea unui nivel minim necesar de adoptare și punere în aplicarea acquis-ului comunitar, coroborat cu prezentarea unor documente de poziție care să ateste această stare, și care prezintă programe viitoare, credibile, de îndeplinire a cerințelor de aderare.

În Raportul de țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentar european în grupul popularilor creștin-democrați, se menționează că „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităților române făceau referință la: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliției.

Amendamentul 19 al aceluiași raport a dat cele mai multe emoții la București, deoarece în acesta se propunea inițial suspendarea negocierilor cu România. „Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată și o monitorizare permanentă a problemelor menționate în raport și raportarea acestora către Parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei și Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această țară către un stat de drept. (…) Cere Comisiei să stabilească de urgență un plan pentru o monitorizare mai bună și mai eficientă a implementării acelei părți a legislației europene deja adoptate de România, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne”, se arăta în amendament.

După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câștig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacționat imediat prin realizarea unui plan de acțiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârșitul anului și pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privința României, iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al Uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria și celălalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune și că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorința Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.

Sprijinul statelor membre ale Uniunii în ceea ce privește semnarea Tratatului de aderare cât mai curând posibil în 2005 și aderarea efectivă în ianuarie 2007 fusese confirmat încă din cadrul Consiliilor Europene de la Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003) și Bruxelles (decembrie 2003), afirmațiile lui Günter Verheugen venind să întărească acest lucru.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului de iarnă al Uniunii Europene de la Bruxelles, din 17 decembrie 2004, ocazie cu care a fost confirmat încă o dată calendarul de aderare al țării noastre. În același timp, României i s-a recomandat continuarea reformelor și implementarea angajamentelor asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne, politica în domeniul concurenței și politica de mediu. Este specificat, de asemenea, faptul că Uniunea Europeană va continua să monitorizeze pregătirile de aderare, aceasta considerând că România va fi capabilă să-și asume obligațiile de membru începând cu 1 ianuarie 2007.

În prezent starea negocierilor dintre România și Uniunea Europeană se prezintă astfel:

La 13 aprilie 2005, România a primit avizul conform al Parlamentului European, care a adoptat rezoluția referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană; rezultatul votului din Parlament constând din: 497 voturi pentru, 93 împotrivă și 71 de abțineri.

Urmare a votului din Parlamentul European, Tratatul de aderare, comun pentru România și Bulgaria, a fost semnat pe 25 aprilie 2005 – în aceeași zi cu votul din Consiliul Uniunii – în cadrul unei ceremonii oficiale ce s-a desfășurat la Abația Neumünster din Luxemburg (în țara care deținea președinția Uniunii), urmând ca cele două țări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepția cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008, în urma aplicării clauzei de salvgardare – în cazul țării noastre respectiva clauză este foarte strictă, reprezentând o situație fără precedent pentru o țară candidată. Odată semnat, este necesar ca Tratatul de aderare să fie ratificat în cadrul Parlamentului European, de toate statele membre ale Uniunii Europene, de Bulgaria și de România. Ratificarea poate avea loc – în funcție de legislația internă – în Parlament sau prin referendum. Potrivit Constituției modificate în 2004, ratificarea aderării României va avea loc în Parlament.

Până în momentul de față, 19 state membre ale Uniunii Europene au ratificat Tratatul de aderare al României și Bulgariei la UE, printre acestea aflându-se: Slovacia, Ungaria, Slovenia, Republica Cipru, Grecia, Estonia, Republica Cehă, Spania, Italia, Malta, Letonia, Marea Britanie, Portugalia, Lituania, Polonia, Suedia, Austria, Olanda și Finlanda.

La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană a publicat primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România, raport prin care sunt confirmate progresele importante realizate în pregătirea internă, și măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni stat membru, cât și criteriul unei economii de piață funcționale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul Uniunii Europene”. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabilă să-și îndeplinească obligațiile de stat membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii (lupta împotriva corupției, implementarea acquis-ului comunitar, asigurarea securității viitoarelor granițe ale Uniunii Europene, politica concurenței – o atenție deosebită acordându-se problemei ajutoarelor de stat –, protecția mediului) și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei.

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ permite României să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste decizii și promovându-și intereselor naționale.

România participă ca observator activ în următoarele instituții ale Uniunii Europene:

Parlamentul European,

Consiliul European,

Consiliul Uniunii Europene,

Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER I și II,

Grupurile de lucru ale Consiliului,

Comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene,

Comitetului Regiunilor și Consiliului Economic și Social.

După aderare, România va trece de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline. România va deveni a șaptea cea mai mare țară din Uniunea Europeană, din punct de vedere al populației. Țara va fi reprezentată de 35 de deputați în Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea, printr-o reorganizare a locurilor din Parlament, stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română va deveni una dintre limbile oficiale ale Uniunii, urmând ca fiecare cetățean al Uniunii să se poată adresa instituțiilor în această limbă.

În ceea ce privește opinia publică, în general, în România, ea este favorabilă integrării europene. Potrivit Eurobarometrului 64, desfășurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea Europeană, deși este încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, devine tot mai apropiată de cea a altor state membre: 64% față de 62% în Portugalia și Grecia.

Totuși, deși încrederea românilor în Uniunea Europeană și în șansele pe care aceasta ni le oferă înregistrează cote satisfăcătoare, ar trebui să fim suspicioși cu privire la pregătirea economică și instituțională de care va beneficia România în momentul accederii în structurile europene. Se consideră că România va fi mai puțin pregătită, în 2007, să facă față schimbărilor inevitabile cu care se va confrunta în momentul aderării sale, decât era Polonia cu un an înainte de a adera, în acest sens, faptul că România a primit acceptul pentru îndeplinirea criteriului economic, referitor la o economie de piață funcțională, abia anul trecut, cu doi ani înaintea aderării, în timp ce Polonia îl primise cu șapte ani înaintea aderării sale, constituie un element suficient de relevant.

Subcapitolul 3.3. Efectele principalelor acorduri încheiate cu Uniunea Europeană

asupra politicii comerciale a României

3.3.1. Acordul European de Asociere la Uniunea Europeană

Discuțiile privind negocierea și încheierea unui Acord European de Asociere a României la Uniunea Europeană au început în decembrie 1991, la București. Acestea s-au încheiat prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 și semnarea lui la 1 februarie 1993. Paralel cu acesta, s-a negociat și semnat un Acord Interimar care a intrat în vigoare la 1 martie 1993.

În Preambulul „Acordului European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altã parte” se pun bazele unei noi etape ascendente în relațiile economice desfășurate între România și statele membre ale Uniunii Europene, în acest fel întărindu-se angajamentele asumate de către părți în ceea ce privește crearea condițiilor necesare liberalizării comerțului și asigurării liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Pe lângă toate acestea, se subliniază ideea conform căreia este absolut necesar ca țara noastră să continue, cu sprijin din partea Comunității, procesul de tranziție spre un nou sistem politic și economic.

Acordul constă din textul propriu-zis și 20 de anexe. Textul propriu-zis cuprinde 9 titluri și se referă la: 1. dialogul politic; 2. principii generale; 3. libera circulație a mărfurilor (produse industriale, produse agricole, etc.); 4. libera circulație a forței de muncă, dreptul de stabilire și furnizarea de servicii; 5. plăți, libera circulație a capitalurilor, politica concurenței și armonizare legislativă; 6. cooperare economică; 7. cooperare culturală; 8. cooperare financiară; 9. prevederi instituționale.

Acordul de Asociere tratează anumite probleme sensibile pentru țara noastră, printre acestea aflându-se: armonizarea legislativă, strategia de pregătire a aderării, aspecte comerciale în ceea ce privește produsele industriale și agricole, probleme de standardizare și certificare a calității, accesul la programe comunitare.

În domeniul schimburilor comerciale bilaterale, Acordul de Asociere prevede crearea unei zone de comerț liber, între părțile semnatare, proiect concretizat prin eliminarea graduală a obstacolelor tarifare (taxe vamale) și netarifare (contingente, licențe, etc.), existente în relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană.

În privința produselor industriale, altele decât cele textile și siderurgice, după intrarea în vigoare a Acordului, Uniunea Europeană a recurs la eliminarea totală a restricțiilor cantitative și la înlăturarea taxelor vamale percepute la importurile comunitare din România pentru aproximativ 90% din pozițiile tarifare ale Nomenclatorului Combinat al produselor. La produsele industriale la care s-au menținut taxe vamale, Uniunea Europeană și-a luat angajamentul de eliminare treptată a acestora, într-un termen de maximum 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. În privința produselor ce anterior fuseseră importate din România în cadrul unor contingente tarifare stabilite conform schemelor Sistemului Generalizat de Preferințe (SGP), taxele vamale au fost suspendate în cadrul unor contingente, până s-a ajuns la o liberalizare totală, după 3 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Printre produsele acoperite de acest tip de concesii se află: produsele chimice, mobila, sticlăria de uz casnic, produsele de pielărie, anvelope, ciment, televizoare, țevi din oțel, autoturisme și îngrășăminte chimice.

În cazul sectoarelor siderurgic și textil, dată fiind sensibilitatea mare a produselor respective, decizia Uniunii a fost cea de eliminare graduală a taxelor vamale, într-o perioadă stabilită la maximum 4 – 6 ani.

Având în vedere interesele industriei românești și faptul că aceasta se afla în plin proces de restructurare, s-a hotărât menținerea unui grad relativ ridicat al protecției pentru produsele industriale originare din România, în special pentru cele textile și siderurgice.

În acest sens, s-a hotărât ca România să elimine treptat taxele vamale practicate la importul a cca. 70 – 75% din produsele industriale provenind din statele membre ale Uniunii, într-un termen de 5 – 9 ani, la multe dintre aceste produse, reducerea taxelor vamale începând abia din al patrulea an de la intrarea în vigoare a Acordului de Asociere.

În privința produselor agricole de bază, realizarea zonei de comerț liber, stipulată în Acordul European, are un caracter limitat din cauza sensibilității sectorului și complexității politicii agricole comunitare. Nivelul concesiilor comunitare, acordate țării noastre pentru această categorie de produse, a fost stabilit, în principal, în funcție de performanțele înregistrate de exporturile românești de produse agricole în țările membre ale Uniunii Europene din perioada anterioară încheierii Acordului, avându-se în vedere și lipsa de complementaritate dintre agricultura românească și cea comunitară, deficiență determinată de existența unor zone certe de concurență.

Acordul de Asociere a fost finalizat după 6 runde de negocieri, în urma cărora, România a obținut o ameliorare a nivelului de acces pe piețele comunitare pentru produsele agricole de bază indigene prin consolidarea avantajelor decurgând din aplicarea la unele produse a preferințelor vamale generalizate, constând din reduceri de taxe vamale și de taxe de prelevare; precum și reduceri substanțiale (20; 40; 60%) ale taxelor vamale și ale taxelor de prelevare pentru alte produse, în cadrul unor plafoane tarifare.

Este de subliniat faptul că, în acest sector, România a acordat concesii foarte restrânse, acestea concretizându-se prin reducerea treptată cu 25% a taxelor vamale de import, într-un termen de 5 ani, în special pentru produsele deficitare pe piața internă cât și pentru cele complementare producției naționale. În anumite cazuri, aceste concesii au fost însoțite de unele contingente tarifare sau a unor restricții sezoniere stabilite în funcție de perioada de import.

În ciuda acordării reciproce de facilități, procesul de liberalizare a acestui sector continuă în afara cadrului creat de Acordul de Asociere, în perspectiva aderării.

Produsele agricole transformate se supun unor scheme specifice de liberalizare, urmând principiul eliminării taxelor vamale la produsele industriale. În cazul acestor produse, Uniunea Europeană a decis eliminarea taxelor vamale și reducerea cu până la 60% a taxelor percepute pentru eliminarea diferențelor dintre prețurile interne și cele internaționale (la unele produse stabilindu-se plafoane tarifare).

În privința acestui sector, România a menținut nivelul taxelor vamale pentru toate produsele agricole transformate încă 3 ani de la intrarea în vigoare a Acordului, după care, pentru unele dintre aceste produse a procedat la reducerea lor treptată, având în vedere și rezultatele Rundei Uruguay.

În anul 2003 și în prima parte a anului 2004 au avut loc negocieri între România și Uniunea Europeană cu privire la adaptarea Acordului European pentru a se lua în considerare extinderea Uniunii și continuarea procesul de liberalizare a comerțului cu produse agricole de bază și transformate. Negocierile au fost finalizate pe data de 7 aprilie 2004 pentru produsele agricole transformate și respectiv la 10 mai 2004, pentru produsele agricole de bază.

Peștele și produsele de pescărie fac obiectul unei scheme separate de concesii reciproce, specificate în anexă la Acordul European. În domeniul acestora, prin Acord s-a stabilit reducerea cu 10% a taxelor vamale pentru unele produse și consolidarea avantajelor de care beneficiază România pe piața comunitară, în baza sistemului generalizat de preferințe vamale a acesteia. La 15 ianuarie 2004, la Bruxelles a fost semnat Protocolul Adițional la Acordul European privind dispozițiile aplicabile comerțului cu pește și produse din pește. Acest Protocol Adițional a intrat în vigoare la 1 iunie 2004, el presupunând liberalizarea graduală a comerțului bilateral în acest domeniu.

În scopul reglementării liberei circulații a mărfurilor, Acordul European definește, într-un Protocol anexă, metodele de cooperare administrativă și regulile de origine. Actualizate periodic, acestea din urmă sunt armonizate cu regulile aplicabile în interiorul Uniunii Europene. În Acord mai sunt stipulate o serie de clauze comerciale cu caracter general, cele mai importante dintre acestea făcând referire la: eliminarea restricțiilor cantitative la exportul românesc în termen de 5 ani, norme privind acțiunile antidumping, mecanismele de salvgardare, monopolurile de stat, ajutorul de stat.

3.3.2. Tratatul de aderare a Bulgariei și României la Uniunea Europeană

3.3.2.1. Prezentare generală

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Tratatul de aderare prevede aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană. Acesta reflectă condițiile aderării României (și Bulgariei) la Uniunea Europeană și reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole.

Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantă a legislației României, iar în condițiile aderării la Uniunea Europeană, principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern se va aplica și în România.

Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetățenilor României, creând atât drepturi, cât și obligații pentru aceștia.

Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, România și Bulgaria vor adera prin Tratatul de aderare și la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, dacă acesta va fi ratificat de toate statele membre până în momentul aderării efective a României și a Bulgariei. În acest context, Tratatul de aderare a României și a Bulgariei conține adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa.

În paralel cu Tratatul de aderare au fost redactate un Act de aderare și un Protocol de aderare.

În timp ce Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană tratatelor constitutive aflate în vigoare în prezent: Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM), Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României și a Bulgariei la acest document. Actul și Protocolul au, în principiu, conținut identic (diferă doar referirea la textele din Constituția Europeană, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene). Actul și Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în funcție de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. În cazul în care acesta din urmă va intra în vigoare înaintea momentului stabilit pentru aderarea României și Bulgariei (1 ianuarie 2007), Protocolul de aderare va intra direct în vigoare. Dacă, însă, Tratatul Constituțional va intra în vigoare după aderarea celor două țări, la momentul aderării acestora, va intra în vigoare Actul de aderare, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional, Actul de aderare va fi abrogat și Protocolul va începe sã producă efecte juridice.

3.3.2.2. Structura Tratatului de aderare

Tratatul de aderare a României și a Bulgariei la Uniunea Europeanã cuprinde:

Părțile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor – măsuri permanente și măsuri temporare;

Declarațiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României și Bulgariei nu conține în anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării Tratatului și momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul și au fost convenite la nivel politic la 11 februarie 2005, ele urmând să fie adoptate prin acte ale instituțiilor comunitare, respectiv Consiliul și Comisia.
Prima parte a Tratatului conține definiții și prevederi cu privire la caracterul obligatoriu al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană anterior aderării celor două state la Uniunea Europeană.

Partea a II-a conține prevederi instituționale, care reglementează participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene.

Partea a III-a, respectiv prevederile permanente, conține obligația adoptării actelor introduse de instituțiile Uniunii Europene în diferite domenii, precum și precizări privind mecanismul și condițiile în care se va realiza această adoptare.

Partea a IV-a, și anume prevederile temporare, se referă la măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor (conținute în anexă), prevederile instituționale și prevederile financiare, precum și clauzele de salvgardare.

Partea a V-a – prevederi referitoare la adaptările instituționale – cuprinde dispoziții cu privire la adaptările instituționale considerate a fi necesare în urma aderării României și Bulgariei, modalitățile de aplicare a actelor instituționale comunitare față de Bulgaria și România și o serie de prevederi finale.

Anexele, care sunt identice pentru cele două documente, Actul de aderare, respectiv, Protocolul de aderare, cuprind listele de acorduri și convenții la care România și Bulgaria trebuie să devină parte de la data aderării, listele documentelor comunitare care trebuie adaptate în vederea luării în considerare a participării României și Bulgariei, precum și măsurile convenite în urma negocierii celor 31 de capitole.

Declarațiile anexate Tratatului de aderare au caracter politic și nu produc efecte juridice. Astfel, se regăsesc următoarele documente: Declarația comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulație a persoanelor; Declarația comună a UE 25 și a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei și ale României; Declarația comună a Germaniei și Austriei privind libera circulație a persoanelor; Declarația Bulgariei privind alfabetul chirilic.

3.3.2.3. Prevederi referitoare la politica comercială a României

În prima sa parte, Tratatul de aderare stipulează faptul că aplicarea dispozițiilor tratatelor originare și ale actelor instituțiilor sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. În acest sens, este statuată obligația celor două noi state membre de a adera la convențiile și acordurile încheiate de Uniune cu terțe state, convențiile încheiate între statele membre, precum și însușirea acquis-ului Schengen. Este specificat, de asemenea, faptul că România și Bulgaria au obligația de a modifica, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terțe, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar, în caz contrar, respectivele tratate fiind denunțate.

Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Bulgariei și României la Uniunea Europeană prevede, între altele faptul că România și Bulgaria se angajează să adere la Acordul privind Spațiul Economic European.

Unele dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului certifică următoarele : „Cu efect de la data aderării, Bulgaria și România se retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu țări terțe, inclusiv din Acordul Central European de Comerț Liber”(CEFTA); de asemenea, la data aderării sau cât mai repede posibil după această dată, România și Bulgaria se vor retrage din acordurile și organizațiile internaționale din domeniul pescuitului la care Uniunea este și ea parte.

De asemenea, în domeniul politicii comerciale, în prima parte a Tratatului sunt cuprinse prevederi ce fac referință la faptul că Uniunea va adapta restricțiile cantitative la oțel și produse din oțel în relația cu statele terțe, în funcție de importurile României și Bulgariei. De asemenea, restricțiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile și de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a ține cont de aderarea României și a Bulgariei la Uniune. În ceea ce privește acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România și Bulgaria înainte de aderare, se stipulează ca după aderare acestea să fie administrate de Uniune.

CAPITOLUL IV: PREZENTARE SUCCINTĂ A POLITICII COMERCIALE A UNIUNII EUROPENE.

Subcapitolul 4.1. Evoluția istorică a politicii comerciale a Uniunii Europene

Uniunea Europeană reprezintă unul dintre cei mai importanți actori prezenți pe scena comerțului internațional. Exporturile Uniunii au cunoscut o creștere fulminantă, având în vedere că la începutul anilor `90 acestea înregistrau o valoare de 350 de milioane EUR, valoare care, în 2003 se ridica la 2000 miliarde EUR.

În termeni istorici, politica comercială externă a Uniunii Europene este strâns legată de instituirea unei politici comerciale comune, aceasta bazându-se pe „(…) principii uniforme în special în ceea ce privește modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export, precum și măsurile de protecție comercială, cum ar fi cele care trebuie adoptate în cazul dumpingului și al subvencțiilor”.

În timp, competențele Uniunii Europene în domeniul politicii comerciale au fost extinse, aceasta având posibilitatea de a încheia acorduri comerciale cu țări terțe în numele tuturor statelor membre, cu scopul de a atinge o mai mare coerență în elaborarea și punerea în aplicare a tuturor acordurilor comerciale încheiate cu respectivele state terțe. În urma rundelor de negociere purtate în cadrul GATT și OMC, agenda comercială internațională s-a extins substanțial, acoperind sectoare precum comerțul cu servicii, normele de investiții, drepturile de proprietate intelectuală și clauzele de mediu.

Subcapitolul 4.2. Mecanismul instituțional și procesul decizional din Uniunea Europeană

Procesul decizional, în negocierile comerciale desfășurate la nivel internațional, urmează o structură foarte bine definită, bazată într-o anumită măsură pe „metoda comunitară” de luare a deciziilor. În analiza acestui proces trebuie să acordăm o atenție sporită faptului conform căruia, fiecare stat membru încearcă să exercite controlul asupra politicii comerciale a UE, în acest sens, cu cât problemele atinse prin această politică sunt mai sensibile, cu atât statele membre încearcă să-și maximizeze controlul.

Analizând posibilitatea fiecărui stat membru de a-și exercita controlul asupra modului în care este formulată și condusă politica comercială a Uniunii Europene, se poate desprinde ideea conform căreia această capacitate a statelor membre este invers proporțională cu capacitatea UE, în ansamblul său, de a acționa decisiv și activ în cadrul sistemului comercial internațional.

Articolul 133 din Tratatul CE clarifică problema competenței CE în negocierea de acorduri comerciale bilaterale, plurilaterale sau multilaterale. Alineatele (3) – (7) din acest articol oferă procedurile decizionale necesare atunci când Comunitatea dorește să încheie asemenea acorduri și să angajeze negocieri în acest sens. Astfel, articolul 133 al Tratatului de la Roma prevede ca procesul decizional să se desfășoare pe baza următoarelor trei etape distincte:

În prima etapă, în prim plan se află Comisia Europeană (în cadrul acesteia, rolul cel mai important avându-l DG Comerț) care elaborează o propunere transmisă ulterior Consiliului de Miniștri pentru obținerea unui mandat de negociere.

În a doua etapă, pe baza propunerii formulate de Comisie, Consiliul de Miniștri acordă „mandatul” de negociere, autorizând Comisia să lanseze negocierile; trebuie precizat, însă, faptul conform căruia eliberarea mandatului în cauză este opțională și nu obligatorie, în acest sens, Consiliul având posibilitatea, însă nu și obligația de a emite directive de negociere pe care Comisia trebuie să le respecte în negocierile deschise cu terțe țări.

Formularea mandatului este precedată de o serie de activități pregătitoare, activități ce cad în sarcina grupurilor de lucru ale Consiliului. Colaborarea strânsă dintre Comisie și Consiliul de Miniștri continuă chiar și după lansarea negocierilor, în cadrul acestora, Comisia fiind obligată să consulte în mod regulat un comitet specific înființat de Consiliu, mai bine cunoscut sub numele de „Comitet al articolului 133”. La activitățile acestuia participă înalți reprezentanți ai ministerelor comerțului din statele membre ale Uniunii Europene, el având rolul de a furniza Comisiei, de-a lungul procesului de negociere, liniile directoare privind desfășurarea negocierilor, dar și de a controla acțiunile întreprinse de aceasta.

Cea de-a treia etapă constă în adoptarea unui acord comercial, în acest sens existând mai multe reglementări: în domeniile în care există o competență comunitară exclusivă, pentru adoptarea acordului respectiv este necesar votul cu majoritate calificată al Consiliului de Miniștri.

În cazul acordurilor mixte care vizează domenii acoperite de competența partajată a CE și a statelor membre este necesar votul unanim al acestuia.

Un caz aparte îl reprezintă aplicarea unor măsuri comerciale autonome, precum măsurile de salvgardare sau procedurile antidumping, în adoptarea cărora cel mai important rol îl joacă Comisia Europeană.

LUAREA DECIZIILOR ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 133

Nivel național Nivel UE Nivel extern

Parlamentul European are un rol relativ limitat în formularea politicii comerciale a Uniunii Europene, el fiind informat cu privire la desfășurarea negocierilor acordurilor internaționale. Parlamentul joacă un rol important doar în cazul adoptării unor acorduri de asociere cu țări terțe – caz în care este necesar avizul său – , sau când sunt negociate acorduri cu implicații bugetare sau instituționale.

Prin „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa” se încearcă compensarea lipsei de responsabilități a Parlamentului European în formularea politicii comerciale comune, propunându-se ca acesta să emită un aviz conform pentru toate acordurile comerciale încheiate de Uniune, nu numai pentru acordurile de asociere.

Așadar, în procesul decizional al UE din domeniul negocierilor comerciale externe, componenta esențială este oferită de interacțiunea din cadrul triunghiului format din Comisia Europeană, Consiliu și Comitetul 133 (conform figurii de mai sus), aceștia fiind principalii actori în formularea politicii comerciale comune.

Subcapitolul 4.3. Obiectivele și principiile de bază ale politicii comerciale comune

Politica Uniunii Europene în domeniul relațiilor comerciale externe este bazată pe doi piloni principali:

Politica Comercială Comună (PCC), având rolul de a contribui la „dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, abolirea progresivă a restricțiilor din comerțul internațional și reducerea barierelor vamale.” PCC este reprezentată prin intermediul unor instrumente de politică comercială, respectiv măsuri de apărare comercială, credite la export, comerț cu bunuri cu utilizare dublă și acorduri de recunoaștere reciprocă.

Tariful Vamal Comun (TVC) utilizat în domeniul uniunii vamale. Acesta constituie bariera vamală externă a Uniunii Europene.

Elementele de bază ale politicii comerciale comune au fost creionate încă din momentul creării Comunității Economice Europene prin Tratatul de la Roma din 1957, având ca principală atribuție impunerea statelor membre de a adopta poziții comune în ceea ce privește încheierea de acorduri comerciale cu țări terțe. Uniunea Europeană acționează ca un bloc unitar în relațiile cu organizații internaționale precum MERCOSUR și GATT/OMC.

Politica comercială comună stabilește reglementări comune în privința aplicării anumitor tarife, restricții cantitative în cadrul acordurilor comerciale încheiate cu statele terțe, dar și a politicii de export a UE și măsurilor de protecție comercială.

În acest sens a fost adoptată propunerea Comisiei Europene de armonizare a procedurilor de luare a deciziilor în domeniul economic, propunere ce cuprinde amendamente referitoare la:

protecția împotriva dumping-ului sau a importurilor subvenționate provenind din țări care nu sunt membre ale Uniunii Europene, incluzând modificări ale procesului de luare a deciziilor în ceea ce privește impunerea de taxe;

întărirea politicii comerciale comune în privința protecției în fața practicilor comerciale ilicite;

stabilirea unor reguli comune privind importul, incluzând modificări care să permită Comisiei fie să limiteze perioada de valabilitate a documentelor de import, fie să schimbe regulile de import la produsele care prin cantități mari sau prin condiții favorabile importatorilor ar putea constitui o amenințare care să prejudicieze grav producătorii comunitari.

Obiectivele politicii comerciale comune, așa cum rezultă din textul Tratatului de la Roma, ar fi conform articolului 18: încheierea de acorduri internaționale în scopul reducerii protecției tarifare, iar conform articolului 29:

promovarea schimburilor comerciale între statele membre și statele terțe;

evoluția condițiilor de concurență în sensul stimulării forței competitive a întreprinderilor.

În conformitate cu articolul 110 al Tratatului de la Roma politica comercială a UE vizează:

dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial;

eliminarea restricțiilor în schimburile comerciale internaționale;

reducerea barierelor vamale;

creșterea forței concurențiale a întreprinderii.

Deși obiectivele politicii comerciale comune se reduc la ideea de restrângere a protecționismului comercial și de promovare a liberalizării comerțului internațional, Uniunea Europeană a menținut, totuși, restricții importante în domeniul produselor agroalimentare, textilelor, autoturismelor, cărbunelui și oțelului, construcțiilor de nave, serviciilor.

Prin Tratatul de la Roma nu se intenționa crearea unui bloc comercial închis, inaccesibil țărilor neparticipante la grupare, ci dimpotrivă, se dorea abordarea relațiilor comerciale ale UE cu terții având la bază viziunea liberului schimb, în acest sens, se prevedeau următoarele: „(…) prin crearea unei uniuni vamale, statele semnatare vor contribui, în conformitate cu interesul comun al grupării, la dezvoltarea armonioasă a comerțului internațional, la reducerea progresivă a restricțiilor comerciale și a barierelor tarifare din calea schimburilor comerciale internaționale”.

Principiile de bază ale politicii comerciale a Uniunii Europene sunt legate de uniformitatea (unicitatea) reglementărilor la nivel de grupare și al competenței UE.

Astfel „(…) politica comercială comună este construită pe principii uniforme în ceea ce privește modificările tarifare, măsurile de liberalizare…”. Elaborarea și aplicarea unor măsuri de politică comercială față de statele terțe, precum și semnarea acordurilor comerciale internaționale intră în atribuțiile Uniunii Europene, acestea nefiind de competența statelor membre.

Conform prevederilor politicii comerciale comune, nici un stat membru al Uniunii Europene nu poate lua hotărâri în mod unilateral asupra modificării regimului și reglementărilor vamale sau în ceea ce privește semnarea unor acorduri comerciale cu state din afara Uniunii, întrucât toate aspectele legate de politica vamală și de relațiile comerciale cu țările terțe intră în aria de competențe a organismelor comunitare, cărora statele membre le-au conferit competența exclusivă în ceea ce privește semnarea acordurilor și administrarea relațiilor comerciale cu terții.

Deși se dorește ca politica comercială a Uniunii Europene să se bazeze pe principiul uniformității, principiu reflectat atât în domeniul reglementărilor adoptate cât și al intereselor statelor participante la grupare, acest deziderat rămâne deocamdată la stadiul de proiect, întrucât statele membre UE au adoptat atitudini diferite în ceea ce privește domeniul politicii comerciale; astfel, în cadrul Uniunii se disting patru mari grupuri de țări în funcție de obiectivele de politică comercială urmărite:

grupul de orientare liberală, în componența căruia intră: Danemarca, Germania, Olanda și Marea Britanie. Aceste patru țări urmăresc în primul rând, o mai mare deschidere comercială a Uniunii Europene, promovarea multilateralismului comercial și reducerea protecționismului tarifar și netarifar.

grupul așa-zișilor „oportuniști”, din care fac parte: Belgia, Italia, Luxemburg și Spania. Țările din acest grup se pronunță și sunt interesate în special de protejarea intereselor sectoriale.

grupul format din Belgia, Franța, Irlanda și țările din sudul UE formează cel de-al treilea grup, cel al „apărătorilor PAC”, grup frecvent susținut de Comisia Europeană. Aceste țări promovează – având în vedere numele grupului – protecționismul agricol ridicat.

ultimul grup, compus din țări precum Grecia și Portugalia, este reprezentat de statele susținătoare ale protecționismului comercial în relațiile cu terții.

Subcapitolul 4.4. Prezentarea elementelor de politică comercială din Uniunea

Europeană

4.4.1. Instrumentele politicii comerciale a Uniunii Europene

Din cauza multitudinii de instrumente de politică comercială existente și apariției unor noi mijloace de protecție (cum ar fi limitările voluntare la export) aprobate de GATT, acestea nu sunt detaliate în Tratatul CEE. Principalele instrumente de politică comercială utilizate, de-a lungul timpului, în comerțul cu bunuri au fost: taxele vamale, taxele preferențiale sau contingentele tarifare, cotele, taxele antidumping, limitările voluntare la export, barierele tehnice, subvențiile de export, plafoanele de preț, subvențiile interne, licențele. În anii `90, gama instrumentelor de protecție comercială s-a redus considerabil, având în vedere faptul că anterior acestei perioade, relaxarea tarifară fusese acompaniată de proliferarea obstacolelor netarifare.

Un aspect important în privința instrumentelor politicii comerciale se referă la distincția dintre măsurile comerciale autonome aplicate de Uniunea Europeană și acordurile bilaterale sau multilaterale ale Uniunii.

Măsurile comerciale autonome constau în instrumente de apărare comercială, acestea fiind reprezentate prin taxe antidumping, taxe compensatorii sau măsuri de salvgardare, ce pot fi aplicate unilateral în scopul protejării industriilor UE de practicile comerciale ilicite ale partenerilor comerciali ai UE.

Începând cu momentul aderării României la Uniunea Europeană, măsurile UE în curs, în ceea ce privește țara noastră, nu vor mai fi aplicabile și vice-versa, deoarece statele comunitare formează o singură piață, iar în interiorul Uniunii nu sunt posibile măsuri de apărare comercială între statele membre.

În ceea ce privește acordurile bilaterale sau multilaterale încheiate de UE, acestea urmăresc o serie de obiective, precum: obținerea unor beneficii economice, obiective de ajutor pentru dezvoltare și obiective ce vizează politica externă. Efectele dorite prin intermediul acordurilor sunt deosebit de variate, astfel, unele vizează liberalizarea schimburilor (crearea unei zone de liber schimb), altele se referă la cooperarea economică, în timp ce altele urmăresc acordarea unor preferințe unilaterale unor țări cu nevoi specifice (prin intermediul Sistemului Generalizat de Preferințe).

4.4.2. Codul vamal al Uniunii Europene

Toate legile vamale relevante din Uniunea Europeană aplicabile în relațiile comerciale dintre Uniune și o țară terță sunt cuprinse în Codul Vamal Comunitar, care a fost adoptat în 1992 și a intrat în vigoare în 1994. Prevederile acestuia sunt aplicabile în domeniul relațiilor comerciale ale UE cu țările terțe, bunurilor ce fac obiectul Tratatului CECO, Tratatului de creare a CEE și Tratatului privind crearea EURATOM. Codul vamal al UE este aplicat în ceea ce privește schimburile comerciale de mărfuri dintre UE și țări terțe. Administrarea codului vamal este de competența autorităților vamale comunitare. Aplicarea uniformă a prevederilor vamale ale UE este susținută prin diferite programe, unul dintre acestea fiind „Customs 2002”. Printre principalele obiective ale programului se află promovarea unui spirit de parteneriat și cooperare între Comisia Europeană și statele membre.

Pe lângă stabilirea legilor care guvernează tratamentul vamal aprobat pentru a fi utilizat asupra bunurilor, Codul Vamal Comunitar acoperă și alte aspecte:

el se referă la prevederile ce vor fi aplicate bunurilor aduse în teritoriul vamal al Uniunii până în momentul stabilirii tratamentului vamal aprobat a fi utilizat;

vizează legile adoptate în privința bunurilor care părăsesc teritoriul UE;

de asemenea, acoperă datoria vamală și dreptul de a face apel.

4.4.3. Teritoriul vamal al Uniunii Europene

Teritoriul vamal al Uniunii Europene constă în suma teritorilor vamale ale statelor membre UE, precum și, cu titlu de excepție, și a altor teritorii situate în afara Uniunii, dar care datorită tratatelor în vigoare sunt asimilate teritoriului vamal al UE (printre aceste teritorii se află Principatul Monaco sau statul San Marino).

4.4.4. Tariful vamal al Uniunii Europene

Tariful vamal al Uniunii Europene a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între statele membre UE și formarea uniunii vamale.

Acesta se aplică în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii Europene, având rol în evitarea distorsionării schimburilor prin intermediul taxelor vamale; în procesul de înlăturare a posibilității de orientare a schimburilor în funcție de nivelul mai scăzut al taxelor vamale practicate de anumite state; și nu, în ultimul rând, de a răspunde nevoii de menținere a controlului la frontiera externă. Odată cu preluarea acestuia, statele membre UE nu mai au posibilitatea de a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale, întrucât competența în privința modificării tarifului vamal comun revine Consiliului de Miniștri, la propunerea Comisiei Europene, aceasta fiind și cea abilitată să poarte negocieri cu țările terțe și cu organismele economice internaționale, precum OMC.

Tariful vamal comun cuprinde: taxele vamale și nomenclatorul tarifar (care se referă la: Sistemul Armonizat de Descriere și de Codificare a mărfurilor (SH) – acest Nomenclator având 10241 poziții, regrupate în 21 secțiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului național; și Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziții, rezultând un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziții. Nomenclatorul Combinat corespunde exigențelor comerțului intra-comunitar și exporturilor statelor comunitare către restul lumii).

Aplicarea tarifului vamal comun se face fără necesitatea adoptării unei legislații naționale specifice. După data aderării României la Uniunea Europeană, nivelul taxelor vamale aplicabil va fi, în ansamblu, mai redus față de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de România. Preluarea tarifului vamal comun va conduce la obținerea, pentru operatorii economici români, a unor condiții de acces la mărfurile din import, similare celor din Uniune.

Subcapitolul 4.5. Programul „Customs 2007”

Programul comunitar „Customs 2007” (Vamă 2007) reprezintă unul din programele comunitare utilizate de Comisia Europeană în procesul de dezvoltare și perfecționare a capacității administrative a administrațiilor vamale din statele membre ale Uniunii Europene și din statele candidate.

Programul „Customs 2007”, care acoperă perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2007, a fost aprobat prin Decizia nr. 253/2003/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 februarie 2003 care adoptă un program de acțiune pentru vamă în Comunitate (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L36/ 12.02.2003). Acest act normativ face parte din acquis-ul comunitar pentru Capitolul 25 – Uniune Vamală.

România a participat la acțiunile desfășurate în cadrul programelor comunitare din domeniul vamal începând cu anul 1996, coordonatorul național al acestor programe fiind Direcția Generală a Vămilor.

Programul „Customs 2007” a avut la bază experiența acumulată în cadrul programelor anterioare din domeniul vamal, în special „Customs 2002”, fiind instituit cu scopul de a sprijini și completa acțiunea întreprinsă de statele membre pentru garantarea funcționării eficiente a pieței interne în domeniul vamal.

Participarea la Programul „Customs 2007” (Vamă 2007) este utilă României atât din perspectiva aderării la Uniunea Europeană, cât și din punct de vedere al dezvoltărilor instituționale și operative ale sectorului vamal.

Principalele obiective ale programului urmăresc ca administrațiile vamale ale statelor membre:

să desfășoare acțiuni coordonate în scopul asigurării că activitatea vamală corespunde cu nevoile pieței interne a Comunității;

să acționeze și să-și îndeplinească atribuțiile tot atât de eficient ca și când acestea ar forma o singură administrație și să obțină rezultate corespunzătoare în fiecare punct din teritoriul vamal comunitar;

să îndeplinească cerințele pe care le implică globalizarea și volumul crescut al comerțului și să contribuie la întărirea mediului concurențial al Uniunii Europene;

să asigure protecția necesară intereselor financiare ale Uniunii Europene și să confere un mediu sigur pentru cetățenii săi;

să ia măsurile necesare pentru a se pregăti în vederea extinderii și pentru a sprijini integrarea noilor state membre.

În scopul implementării programului a fost stabilit următorul set de priorități menit să vizeze:

reducerea costului privind alinierea la legislația vamală care se referă la agenții economici și dezvoltarea unei cooperări deschise și transparente cu mediul comercial;

stabilirea unui sistem de măsurare a performanțelor din administrațiile vamale ale statelor membre;

sprijinirea acțiunilor de prevenire a iregularităților, de exemplu prin asigurarea controlului informațiilor în mod rapid la punctele vamale din prima linie;

îmbunătățirea standardizării și simplificării procedurilor, sistemelor și controalelor vamale;

îmbunătățirea coordonării și cooperării între laboratoarele specializate în realizarea de analize în scopuri vamale pentru a asigura, în special, o clasificare tarifară uniformă și fără ambiguități pretutindeni în Uniunea Europeană;

sprijinirea creării unui mediu vamal electronic cu proceduri vamale care nu implică formulare pe hârtie și acces continuu din partea agenților economici la vamă prin dezvoltarea sistemelor de comunicare în conformitate cu schimbările legislative și administrative necesare;

asigurarea funcționării sistemelor de comunicații și de informații existente și, acolo unde este necesar, dezvoltarea și stabilirea unor noi sisteme;

întreprinderea unor acțiuni menite să sprijine serviciile vamale ale țărilor candidate în pregătirea acestora pentru aderare;

sprijinirea țărilor terțe în modernizarea serviciilor și procedurilor vamale;

dezvoltarea unor măsuri comune de pregătire profesională și a cadrului organizațional pentru pregătirea profesională în domeniul vamal.

În încercarea de îndeplinire a obiectivelor acestui program poate fi utilizată o gamă largă de instrumente, precum sistemele de comunicare și de schimb de informații, grupurile de management, grupurile de proiect, schimburile de experiență între funcționari, seminariile, workshop-urile, acțiunile de monitorizare, acțiunile externe și activitățile de pregătire profesională. Până la data de 1 iulie 2002 costurile de participare la programele comunitare au fost suportate în întregime de Comisia Europeană. Începând cu data de 1 iulie 2002, participarea României la aceste programe a presupus asigurarea anuală a finanțării acțiunilor comunitare, atât prin contribuție de la bugetul de stat, cât și prin intermediul Programului Phare. Participarea la acțiunile acestui program implică semnarea unui Memorandum de Înțelegere între Comunitatea Europeană și autoritățile competente din țara candidată.

Subcapitolul 4.6. Schimburile comerciale ale Uniunii Europene cu România (analiza perioadei 2001 – 2005)

De-a lungul timpului, schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană și România au cunoscut o dezvoltare importantă, având în vedere că, în anul 2001, importurile UE din România măsurau 10.1 mld. EUR, iar exporturile 12.1 mld. EUR, pentru ca în anul 2005, acestea să crească în mod considerabil, importurile constituind 15.3 mld. EUR, pe când exporturile 21.8 mld. EUR (figura 1).

FIGURA 1.

SURSA: EUROSTAT (Regim statistic 4).

În ceea ce privește comerțul cu servicii dintre Uniunea Europeană și România, acesta a cunoscut o ușoară creștere în perioada 2003 – 2004, importurile de la 1.9 mld. EUR la 2.2 mld. EUR, iar exporturile de la 1.6 mld. EUR la 2.3 mld. EUR (figura 2).

FIGURA 2.

SURSA: EUROSTAT (excluzând serviciile guvernamentale).

Uniunea Europeană reprezintă cel mai important partener comercial al României, acoperind în 2003, 61,9% din comerțul exterior (67,7% din exporturi și 57,7% din importuri) al țării noastre.

Aderarea noilor state membre la UE a condus la consolidarea poziției acesteia în relațiile comerciale externe ale României. În primele 6 luni din anul 2004, Uniunea Europeană a acoperit 68,8% din comerțul exterior (73,7% din exporturi și 65,1% din importuri) al României.

În ceea ce privește structura exporturilor României, principalele ponderi le dețineau în 2003  articolele de îmbrăcăminte, textile și produse din piele (34,8% din total), urmate de grupele de echipamente mecanice și electrice (22,4%), de produse metalurgice (13%) și de produse din lemn (11%). Principalii parteneri de export ai României (dintre statele membre ale Uniunii Europene) au fost în 2003, Italia (24,1% din totalul exporturilor), Germania (15,7%), Franța (7,4%), Marea Britanie (6,7%) și Olanda (3,6%).

În privința importurilor, grupa de echipamente mecanice și electrice reprezintă 32,4% din totalul importurilor, îmbrăcămintea și textilele 19,5%, produsele chimice 13,9% și produsele minerale 12,4%. Principalele țări furnizoare au fost în 2003, Italia (19,5% din totalul importurilor), Germania (14,8%), Franța (7,3%), Ungaria (3,6%) și Austria (3,5%).

În relațiile comerciale ale Uniunii Europene, în privința importurilor, România se situează pe locul 19 între principalii parteneri comerciali ai UE, referitor la exporturi țara noastră ocupând locul 10, conform studiului publicat de DG Comerț la 9 martie 2006 (tabelul nr. 1).

NAFTA: Canada, Mexic, SUA.

America Latină: 20 de state.

State candidate la UE: Bulgaria, Croația, România, Turcia.

EFTA: Islanda, Norvegia, Elveția.

Țări mediteraneene (excluzând Turcia): Algeria, Cisiordania Gaza, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Siria, Tunisia.

ASEAN: Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Mianmar, Filipine, Singapore, Thailanda, Vietnam.

TABELUL NR. 1

PRINCIPALII PARTENERI COMERCIALI AI UNIUNII EUROPENE ÎN 2005

SURSA: EUROSTAT (Comext, Regim statistic 4).

TABELUL NR. 2

EVOLUȚIA BALANȚEI COMERCIALE A UNIUNII EUROPENE CU ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME (milioane Euro)

SURSA: EUROSTAT (Comext, Regim statistic 4).

TABELUL NR. 3

EVOLUȚIA BALANȚEI COMERCIALE A UNIUNII EUROPENE CU ROMÂNIA

(milioane Euro)

SURSA: EUROSTAT (Comext,

Regim statistic 4.

Analizând structura comerțului Uniunii Europene cu țări din întreaga lume pe perioada 2001 – 2005 (conform tabelului nr. 2), putem desprinde următoarele concluzii:

dacă între anii 2001 – 2002 s-a observat o scădere a valorii importurilor și o creștere a valorii exporturilor, în acest sens soldul balanței comerciale tinzând către latura pozitivă, începând cu anul 2003 (când importurile au continuat să se afle pe o pantă descendentă, evoluția exporturilor mergând în sens contrar perioadei precedente) s-a constatat un punct de stabilizare atât în ceea ce privește evoluția importurilor, cât și a exporturilor, ambele crescând considerabil în valoare;

în ciuda acestei creșteri, „punctul nevralgic” al comerțului Uniunii Europene l-a constituit soldul negativ al balanței comerciale, care a continuat să urmeze o pantă descrescătoare aând în vedere dezvoltarea mai rapidă și creșterea mai mare a valorii importurilor în comparație cu situația exporturilor.

În ceea ce privește comerțul Uniunii Europene cu România, din analiza tabelului nr. 3, putem observa următoarele:

chiar dacă evoluția balanței comerciale a Uniunii Europene cu România a cunoscut anumite fluctuații (creșteri mai mari în anii 2002 și 2004 în cazul importurilor, scădere în anul 2005 în cazul exporturilor), pe ansamblu aceasta a avut un trend pozitiv, ca dovadă în acest sens, putem urmări evoluția soldului balanței comerciale care întotdeauna s-a aflat pe o pantă crescătoare (pe ansamblu, exporturile au cunoscut o mai mare dezvoltare în comparație cu importurile, în timp ce primele au înregistrat o creștere medie anuală de 15.8%, cele din urmă au crescut doar cu 10.8%);

un lucru îmbucurător este evoluția pozitivă (în sensul creșterii) a ponderii exporturilor, dar mai ales a importurilor Uniunii Europene în/din România în totalul acestora.

TABELUL NR.4

IMPORTURILE UNIUNII EUROPENE DIN ÎNTREAGA LUME

ȘI ÎN SPECIAL DIN ROMÂNIA ÎN 2005

UE IMPORTĂ DIN ÎNTREAGA LUME UE IMPORTĂ DIN ROMÂNIA

SURSA : EUROSTAT (Comext, Regim statistic 4).

TABELUL NR. 5

EXPORTURILE UNIUNII EUROPENE ÎN ÎNTREAGA LUME

ȘI ÎN SPECIAL ÎN ROMÂNIA ÎN 2005

UE EXPORTĂ ÎN ÎNTREAGA LUME UE EXPORTĂ ÎN ROMÂNIA

SURSA : EUROSTAT (Comext, Regim statistic 4).

În privința produselor importate de Uniunea Europeană din țări din întreaga lume și în special din România, situație ilustrată în tabelul nr. 4, putem desprinde următoarele concluzii:

dacă primele locuri în importurile generale ale Uniunii Europene sunt ocupate de mașini și echipamente de transport, acestea având o pondere de 32% din totalul importurilor, și de combustibili minerali și lubrifianți, articole importate într-o proporție de 21.2% din total; în legătură cu importurile Uniunii Europene din România, cea mai mare pondere în totalul acestora o au articolele de manufactură (41%) și mașinile și echipamentele de transport (28.2%);

ultimele locuri în totalul importurilor generale ale Uniunii Europene sau a celor provenind din România, sunt ocupate fie de băuturi și tutun (0.4%, respectiv 0.1%), fie de uleiuri vegetale și animale (0.3%, respectiv 0.1%).

În ceea ce privește exporturile UE în întreaga lume și în special în România, din analiza tabelului nr. 5, putem observa că:

principalele articole exportate de Uniune sunt – primul loc fiind ocupat ca și în cazul importurilor – mașinile și echipamentele de transport, cu o pondere de 45.1% din totalul exporturilor UE, și produsele chimice (15.3%);

în totalitatea exporturilor Uniunii Europene în România prevalează tot mașinile și echipamentele de transport (42.2%), acestea fiind urmate de produsele de manufactură, exportate într-o proporție de 22.8%;

în ambele situații ultimele locuri sunt ocupate de articole precum: băuturi și tutun, cu o proporție de 1.5%, respectiv 0.7% (în cazul exporturilor către România), și de uleiuri vegetale și animale – 0.2% reprezentând ponderea acestora în totalul exporturilor Uniunii Europene în ambele cazuri prezentate.

CAPITOLUL V: IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ASUPRA POLITICII COMERCIALE.

Subcapitolul 5.1. Identificarea, îndeplinirea și punerea în aplicare a cerințelor de acquis comunitar în domeniul politicii comerciale pentru România

În iunie 1993, în cadrul Consiliului European întrunit la Copenhaga au fost definite criteriile pe care statele candidate vor trebui să le îndeplinească înainte de a deveni membri ai Uniunii Europene. Aceste criterii vizează: existența unor instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților (criteriul politic), existența unei economii de piață funcționale, precum și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței în interiorul Uniunii Europene (criteriul economic), și capacitatea de asumare a obligațiilor de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, economice și monetare (criteriul adoptării acquis-ului comunitar, cunoscut sub denumirea de criteriul legislativ).

În privința acestui ultim criteriu, cadrul general al adoptării cerințelor de acquis este oferit de Acordul European și de Cartea Albă a Pieței Unice. Aceste două documente identifică domeniile principale în care urmează să fie adoptat acquis-ul comunitar, în acest sens, fiind identificate 31 de capitole de acquis, printre care de un interes special în elaborarea acestei lucrări sunt capitolul 25 („Uniunea vamală”) și, parțial, capitolul 26 („Relațiile externe”).

Cerințele principale de acquis pentru tariful vamal și politica comercială, așa cum rezultă din cele două capitole mai sus amintite, se referă la următoarele:

Capitolul 25 – „Uniunea Vamală” – cuprinde: Codul vamal comunitar și normele de implementare a acestuia; Nomenclatorul Combinat al Uniunii Europene; Tariful vamal comun incluzând preferințele comerciale, contingentele tarifare și exceptările vamale; precum și legislația conexă, care depășește sfera codului vamal, cum ar fi legislația privind bunurile contrafăcute sau piratate, traficul de droguri și exportul de bunuri culturale. De asemenea, acest capitol prevede ca cerință pentru adoptarea acquis-ului comunitar în domeniu, asumarea responsabilității pentru producția și controlul părții românești din frontiera externă a Uniunii Europene; a responsabilității pentru implementarea și aplicarea la frontiera externă a Uniunii Europene a politicii comerciale comune, politicii agricole comune, politicii de pescuit comune, etc.; eliminarea controalelor vamale la frontiera cu statele membre UE și cu alte state candidate.

Capitolul 26 – „Relații externe” – face referință la angajamentele multilaterale și bilaterale de politică comercială ale Uniunii Europene și instrumentele autonome de apărare comercială, dar și la variatele acorduri preferențiale ale Uniunii Europene.

Îndeplinirea acestor cerințe în sensul preluării întregului acquis comunitar, vizează armonizarea legislației naționale cu cea comunitară, proces de armonizare ce este dedicat în întregime asigurării adecvate a transferului responsabilității depline asupra politicii comerciale către Uniunea Europeană la data aderării.

În domeniul uniunii vamale, componenta principală de acquis este Tariful vamal comun, care a fost implementat în 1968 și consolidat în 1992, și Codul vamal comunitar, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994. Schimbările survenite în evoluția comerțului exterior sunt comunicate de către statele membre prin TARIC, Tariful Integrat al Comunității Europene, care constituie o bază de date ce vine în ajutorul autorităților vamale naționale.

În domeniul politicii comerciale, acquis-ul rezultă în principal din politica comercială comună, rețeaua aranjamentelor convenționale și obligațiile asumate la nivel multilateral în cadrul OMC.

În ceea ce privește „procesul de screening” al României, acesta a început în 1998 în urma Consiliului European întrunit la Cardiff și s-a desfășurat în contextul întrunirilor Comitetului de Asociere și ale sub-comitetelor sale.

Negocierile de aderare au fost deschise oficial în cadrul Conferinței Interguvernamentale ținute în februarie 2000; cele referitoare la cele două capitole aflate în discuție demarând în martie 2000, în cazul capitolului 26 „Relații Externe” (care a fost închis provizoriu la sfârșitul Presedinției portugheze a Uniunii Europene, la data de 14 iunie 2000, cu ocazia Conferinței de Aderare România – UE), respectiv în mai 2001, în cazul capitolului 25 „Uniunea Vamală” (capitol ce a fost închis provizoriu în noiembrie 2002, în timpul Președinției daneze a Uniunii Europene). În negocierile desfășurate cu UE, România a abordat problemele ridicate de cele două capitole fără a solicita perioade tranzitorii atât pentru uniunea vamală, cât și pentru politica comercială.

Negocierile în cadrul capitolului 26 s-au încheiat înaintea celor aferente capitolului 25 întrucât respectivul capitol nu prezenta probleme spinoase, având în vedere că mecanismul politicii comerciale demonstrează un grad înalt de armonizare cu legislația Uniunii Europene, mai ales prin angajamentele negociate în cadrul acordurilor OMC.

Capitolul 25 s-a dovedit mai dificil de acoperit într-un termen scurt, întrucât, în domeniul uniunii vamale țara noastră se confrunta cu existența anumitor disfuncționalități birocratice și impedimente tehnice moștenite în principal din economia central-planificată. Principalele probleme identificate se refereau la etica vamală, precum lupta împotriva circulației trans-frontaliere a mărfurilor piratate și contrafăcute și lupta împotriva crimei organizate, precum și în ceea ce privește dezvoltarea sistemelor informatice care să permită schimbul de date computerizate între Uniunea Europeană și România.

În desfășurarea lor, negocierile implică în principal referința la trei tipuri de documente. În primul rând, punctul de plecare este dat de cerințele principale de acquis, a căror îndeplinire constituie o premisă esențială în procesul de dobândire a calității de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În al doilea rând, foarte importantă este și opinia Comisiei cu privire la capacitatea României de preluare a acquis-ului comunitar, aceasta reprezentând etalonul în privința ritmului de adoptare și este sugestivă pentru progresul atins pe calea aderării. În al treilea rând, poziția oficială a Guvernului român la fiecare capitol definește măsura în care procesul va putea fi internalizat și care sunt așteptările în această privință pe termen scurt și mediu.

Prin intermediul Parteneriatului pentru Aderare au fost clarificate problemele esențiale ale negocierilor, au fost evidențiate prioritățile pentru realizarea obiectivelor acestor negocieri și s-a stabilit ca Programul Național de Adoptare a acquis-ului comunitar (PNAC) să includă trei domenii distincte, care să facă referire la legi și regulamente, reforme instituționale și administrative, dar și resursele bugetare și umane pe care țara candidată intenționează să le folosească.

În privința legilor și regulamentelor utilizate în domeniu, România a realizat un veritabil progres în armonizarea legislației sale, iar ca urmare a acestui progres, în momentul aderării este de așteptat compatibilitatea deplină cu politica comercială comună fără necesitatea unor realinieri majore.

În domeniul reformei instituționale și adminitrative, România s-a confruntat cu provocări serioase pentru dezvoltarea unei capacități instituționale întărite, aptă să gestioneze managementul vamal și al politicii comerciale.

Din 1989, managementul comerțului exterior în România a parcurs câteva schimbări instituționale a căror motivație este greu de identificat. În primă instanță, Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, care funcționa în perioada comunistă, a fost reorganizat în Ministerul Turismului și Comerțului Exterior. Acesta s-a transformat, la rândul său, în 1994 în Ministerul Comerțului Exterior și ulterior, în anul 1997, în Ministerul Industriei și Comerțului. În 2001, Ministerul Afacerilor Externe a preluat competențele naționale în domeniul politicii comerciale prin crearea unei noi structuri, Departamentul Comerțului Exterior și Promovării Economice (DCEPE), care a fost reorganizată în 2002, în structura aparatului guvernamental sub numele de Departamentul de Comerț Exterior (DCE). Administrațiile vamale și a comerțului agricol și-au păstrat, în linii mari, aceleași ierarhii în cadrul Ministerului de Finanțe, respectiv, al Ministerului Agriculturii.

În comparație cu Bulgaria, și ea candidată la accederea în structurile europene la 1 ianuarie 2007, care a ales să-și conducă politica comercială în cadrul unui Minister al Economiei, România a cheltuit în rearanjamente instituționale o cantitate relativ mai mare de energie decât partenera ei de aderare.

În legătură cu resursele umane și bugetare, datorită problemelor apărute din cauza comportamentului și calificării personalului vamal, Rapoartele Periodice au fost mai degrabă pesimiste în ceea ce privește capacitatea României de a îndeplini responsabilitățile unei administrații vamale profesioniste. Unele dintre aceste probleme au fost recunoscute de autoritățile române, însă ramânând încă aspecte problematice. Dintre principalele probleme semnalate făceau parte: mobilitatea ridicată a personalului, salariile mici și corupția, soluționarea fiecăreia dintre ele solicitând modificări îndelungate și sistematice.

Din perspectiva unei țări candidate, procesul de obținere a calității de membru al Uniunii Europene reprezintă obiectivul dificil de a face față simultan tranziției, dar și procesului de aderare. Dificultatea trebuie totuși înțeleasă cu o rezervă importantă, având în vedere faptul că, în timp ce criteriile politice și economice stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga ar fi făcut parte din orice pachet de reforme indiferent de constrângerile procesului de integrare, angajamentul de a adopta corpul complex al legislației comunitare plasează toate aceste eforturi, în bine sau în rău, într-un cadru juridic și instituțional, de sorginte străină, în schimbare, care solicită la maximum capacitățile interne de gestionare a ambele procese. Din acest motiv, anumiți analiști consideră că dificultățile în adaptarea acquis-ului constituie elementul cheie care diferențiază în mod semnificativ precedenta și actuala extindere a Uniunii Europene de experiențele anterioare.

Subcapitolul 5.2. Viitoare modificări în politica comercială a României în

contextul aderării la Uniunea Europeană

Ca țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), România duce o politică comercială compatibilă cu cerințele acesteia. Ca o dovadă a acestui fapt, putem afirma următoarele:

în primul rând, România a negociat plafoane pentru taxele vamale, aplicând în acest sens taxe vamale consolidate. În cadrul Rundei Uruguay taxele vamale consolidate negociate de România au fost foarte ridicate, în timp ce taxele vamale aplicate au fost mai coborâte, acestea având ulterior o tendință descrescătoare.

în al doilea rând, România aplică regimul vamal al clauzei națiunii celei mai favorizate (CNF) țărilor membre OMC, în același timp, acordând unor parteneri comerciali taxe vamale preferențiale în cadrul acordurilor de comerț.

În afara obligației de reducere a taxelor vamale impusă prin intermediul acordurilor comerciale încheiate, România a trebuit să liberalizeze comerțul prin acordurile semnate cu instituții internaționale precum FMI (acordurile stand-by 1992 – 1994) și BIRD (în cadrul programului SAL), acorduri care includ prevederi în direcția liberalizării comerțului, inclusiv eliminarea restricțiilor cantitative.

În ceea ce privește îndeplinirea obiectivului strategic al României de aderare la Uniunea Europeană, putem spune că acest proces se află în strânsă legătură cu aderarea țării noastre la Uniunea Vamală europeană, fapt ce prezintă anumite implicații și presupune anumite modificări în domeniul politicii comerciale românești. Dintre cele mai importante consecințe ale procesului de aderare la Uniunea Vamală europeană asupra politicii comerciale se evidențiază:

transferul competențelor naționale la nivel comunitar în domeniul politicii comerciale, întrucât aceasta reprezintă una din competențele exclusive ale Comunității Europene;

adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene, constituit din taxe vamale aplicate și utilizat în relație cu țările terțe;

participarea la Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP) al Uniunii Europene în calitate de donator de preferințe comerciale și nu de receptor, statut precedent integrării;

retragerea listei individuale – și utilizate în prezent – de angajamente față de OMC, și negocierea, împreună cu Uniunea Europeană, a unei noi liste de angajamente OMC comune, valabilă pentru toți membrii noii uniuni vamale, listă în care sunt incluse taxele vamale consolidate ce urmează a fi aplicate.

MODIFICĂRI CE VOR SURVENI ÎN POLITICILE COMERCIALE PRIN

LĂRGIREA UNIUNII VAMALE

SURSA: Grafic din studiul „Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială”, de Constantin Ciupagea; Mihaela Cristina Unguru; Valentin Cojanu; Saul Alanoca (expert UE), publicat de Institutul European din România, București, 2003.

Modificările politicilor comerciale decurgând din extinderea Uniunii Vamale vor influența fluxurile comerciale. În urma adoptării Tarifului vamal comun, România va aplica taxe vamale diferite la import și, în consecință, se vor modifica și fluxurile comerciale.

Un alt aspect al modificării politicii comerciale prin lărgirea Uniunii Vamale constă în negocierea și adoptarea unei noi liste de angajamente față de OMC, ceea ce ar putea duce la formularea de cereri pentru măsuri compensatorii din partea țărilor terțe. Atât impactul asupra protecției tarifare, cât și asupra comerțului, ar trebui să îndeplinească angajamentele stipulate în articolele XXIV și XXVIII din GATT, care precizează precondițiile ce trebuiesc îndeplinite odată cu extinderea Uniunii Vamale, având în vedere că aceasta:

nu ar trebui sa conducă către un nivel de protecție superior celui existent înaintea lărgirii;

ar trebui să nu aibă un impact negativ asupra importurilor provenind din țări terțe.

În ceea ce privește Codul vamal al României, acesta a fost consolidat în întregime, în acest sens, toate liniile tarifare au fost incluse în lista de angajamente OMC a României. Având în vedere că a doua perioadă a ultimelor negocieri ale GATT a coincis cu începutul procesului de tranziție a economiei, România, ca și alte țări central și est-europene, a putut profita de un statut particular în cadrul respectivelor negocieri, astfel taxele vamale consolidate n-au reflectat diferența dintre prețurile naționale și cele internaționale; în acest sens, au putut fi negociate taxe consolidate destul de ridicate, lăsându-se margine de manevră pentru producția națională. România a profitat de statutul de țară în curs de dezvoltare, negociind taxe consolidate chiar mai mari în comparatie cu alte țări din Europa Centrală și de Est. Cele mai ridicate plafoane tarifare au fost negociate pentru produsele agricole.

Așa cum am mai menționat, prin aderarea la Uniunea Europeană, România, ca și Bulgaria, va trebui să-și retragă lista proprie actuală de angajamente față de OMC, și să negocieze, împreună cu toți membrii Uniunii extinse, o nouă listă de angajamente.

Prin alinierea la angajamentele Uniunii Europene, România va trebui să reducă nivelul plafoanelor pentru taxele vamale, în același timp existând însă poziții tarifare în care plafoanele ar trebui să crească. Conform prevederilor articolului XXVIII din GATT, țările partenere ar putea pretinde compensații în cazul creșterii taxelor vamale consolidate, însă numai în condițiile în care, înainte de extindere, în relațiile cu România li se aplica tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate, partenerii în relație cu care se încheiaseră acorduri comerciale preferențiale fiind excluși. Luând în considerare structura actuală a comerțului românesc, produsele importate în România pentru care pot apărea creșteri importante în domeniul taxelor vamale consolidate provin în principal din țări cu care au fost încheiate acorduri comerciale preferențiale. Astfel, situația formulării anumitor cereri pentru plata unor compensații din partea țărilor terțe este puțin probabilă.

5.2.1. Transferul competențelor naționale la nivel comunitar în domeniul politicii comerciale

Formularea politicii comerciale comune este de competența exclusivă a Comunității Europene. Aceasta are rolul de fixare a Tarifului vamal comun, de încheiere a unor acorduri tarifare și comerciale cu terțe țări, precum și de măsuri antidumping (produse exportate spre piața comunitară la prețuri inferioare celor practicate pe piața țărilor de origine).

Deși fiecare stat membru încearcă să-și exercite controlul asupra politicii comerciale a UE, prerogativele în luarea deciziilor potrivite interesului comunitar aparțin în mod exclusiv Comunității Europene și organismului ei central de decizie, Consiliul de Miniștri.

În contextul aderării la Uniunea Europeană, România își va tranfera competențele naționale în domeniul politicii comerciale la nivel comunitar, aceasta fiind procedura valabilă pentru fiecare stat candidat.

5.2.2. Adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene

După cum am menționat anterior, în urma aderării la Uniunea Europeană, România va adopta Tariful vamal comun al UE. Modificările apărute în domeniul taxelor vamale ale României vor atinge două aspecte, referitoare atât la modificarea în valoare a taxelor vamale cât și la modificarea în regimul tarifar aplicat țărilor de origine a importurilor.

România va trebui să se alinieze la Tariful vamal comun al UE prin negocierea tuturor acordurilor comerciale preferențiale aflate în vigoare pentru Uniunea Europeană, context în care acordurile comerciale actuale ale României vor fi anulate, fapt ce reprezintă un aspect major în ceea ce privește viitoarele schimbări din cadrul politicii comerciale românești.

În urma adoptării Tarifului vamal comun al Uniunii Europene, pentru țările terțe, situate în afara viitoarei Uniuni extinse, pot apărea următoarele situații:

pentru respectivele țări regimul tarifar va ramâne același (clauza națiunii celei mai favorizate sau SGP), însă nivelul taxelor vamale se va schimba;

partenerii comerciali care beneficiază în prezent de aplicarea unui tratament comercial preferențial își vor pierde acest statut (se va aplica regimul de taxe CNF); în timp ce altora li se va aplica un tratament comercial preferențial diferit;

partenerii comerciali vor trece de la regimul clauzei națiunii celei mai favorizate la aplicarea unui regim comercial preferențial prin negocierea unor acorduri comerciale similare cu cele la care Uniunea Europeană este deja semnatară.

Studiile efectuate în scopul observării impactului produs asupra politicii comerciale românești în momentul adoptării Tarifului vamal comun susțin diminuarea protecției vamale a producției naționale, pe ansamblul său, atât în cazul produselor agricole, cât și în ceea ce privește comerțul cu produse industriale. Pentru taxele vamale aplicate în cadrul tratamentului clauzei națiunii celei mai favorizate se va petrece același fenomen, în timp ce taxele vamale din cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe vor crește doar în cazul produselor agricole.

Adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene privind importul de produse agricole din țările terțe, pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, va reduce în ansamblu protecția vamală a producătorilor din România, diferența dintre media simplă a taxelor vamale la importul de produse agroalimentare în România și media simplă a taxelor vamale în UE pentru același tip de produse fiind, în anul 2005, de aproximativ 14%. În domeniul produselor agroalimentare, în vederea alinierii la Tariful vamal comun, România va trebui să procedeze la reduceri semnificative ale protecției vamale, cele mai importante reduceri de taxe vamale fiind aplicate în cazul capitolului 22 „Băuturi, lichide alcoolice și oțeturi”(media simplă a taxelor vamale aplicate în România fiind de cca. 120%, în timp ce în UE această medie ridicându-se la cca. 8%) și a capitolului 24 „Tutun și înlocuitori de tutun prelucrați” (media simplă a taxelor vamale aplicate în România fiind de cca. 51%, în timp ce în Uniunea Europeană aceasta este de aproximativ 21%). În același timp, la unele capitole ale Sistemului armonizat, protecția vamală va trebui sporită, acesta este cazul capitolului 1 „Animale vii” (media simplă a taxelor vamale aplicate în România fiind de aproximativ 15%, în timp ce în Uniunea Europeană aceasta se ridică la aproximativ 25%), și al capitolului 10 „Cereale” (media simplă a taxelor vamale aplicate în România se ridică la aproximativ 14%, cea înregistrată la nivelul Uniunii Europene fiind de cca. 45%).

Alinierea la taxele vamale aplicate la importul de produse agroalimentare prevăzute în Tariful vamal comun va avea un efect triplu, acesta constând în majorarea ușoară a taxelor vamale la unele produse, eliminarea sau reducerea semnificativă a taxelor vamale la alte produse, menținerea sau modificarea minoră a taxelor vamale la o a treia categorie de produse.

Majorarea taxelor vamale rezultate în urma alinierii la Tariful vamal comun va afecta în principal următoarele produse: carne de bovine, produse lactate, ouă de păsări, tomate, lămâi, mere, orz, orez, făină, malț, semințe de sfeclă de zahăr și produse pentru hrana animalelor care conțin produse lactate. În cazul multora din aceste produse, majorarea taxei vamale ca urmare a preluării Tarifului vamal comun este foarte mare – de exemplu, cotele aproximative cu care se vor mări taxele vamale sunt: 117 – 140% pentru orez; 120% pentru carnea de bovine; 99 – 103% pentru tomate; 97 – 100% pentru mere; 65% pentru lămâi; 53% pentru orz, etc – rezultatul acestei majorări fiind favorizarea creșterii producției interne și reorientarea importului spre țările membre UE, fapt ce ar putea antrena și creșterea prețurilor pe piața internă.

Scăderea protecției tarifare ca urmare a adoptării Tarifului vamal comun se va resimți în cazul celor mai multe dintre principalele produse agroalimentare importate în România, printre acestea aflându-se: păsări fără pene, părți de păsări, ficat de porc și de pasăre, cafea prăjită, extracte, esențe și concentrate de cafea, arahide decorticate, semințe de floarea-soarelui, grăsimi și uleiuri animale, margarină, unt, ulei și pudră de cacao, semipreparate din tomate, măsline, whisky, produse pentru hrana animalelor, tutunuri și produse din tutun.

Principalele produse agroalimentare a căror protecție vamală nu va fi afectată în mod substanțial (în sensul creșterii sau descreșterii) în urma alinierii la Tariful vamal comun sunt următoarele: anumite tipuri de carne de porc și pasăre, creveți, banane din specia Musa, boabe de soia, semințe de legume, preparate pentru supe, prafuri și pelete din pește sau crustacee, turte și alte reziduuri din extracția uleiului de soia.

În ceea ce privește importul românesc de produse industriale din state terțe, alinierea la Tariful vamal comun al Uniunii Europene, pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, va implica, în ansamblu, diminuarea protecției tarifare la aceste produse în România, în aproximativ toate capitolele Sistemului armonizat.

Cele mai mari reduceri ale protecției vamale vor fi resimțite în cazul următoarelor produse: medicamente, articole din material plastic, țesături, diverse articole de îmbrăcăminte și părți ale acestora, diferite produse metalurgice, părți destinate motoarelor cu piston, mașini și aparate pentru umplut, închis sau etichetat, mașini de extrudare, autovehicule.

Din anul 2000, la un număr important de produse industriale au fost prevăzute exceptări atât în Tariful vamal comun al UE, cât și în Tariful vamal de import al României, acesta fiind cazul aeronavelor civile, a produselor legate de tehnologia informației, cât și a unor materii prime cum ar fi: bumbac sau minereuri.

Adoptarea Tarifului vamal comun al Uniunii Europene implică, pe lângă aplicarea taxelor vamale, pe baza clauzei națiunii celei mai favorizate, prevăzute de acest Tarif în relațiile cu țări terțe beneficiare a acestei clauze, acordarea unui regim vamal preferențial țărilor terțe, cărora Uniunea Europeană le consimte un asemenea regim, pe baza încheierii unor acorduri de asociere, de comerț liber, a unor aranjamente și sisteme vamale preferențiale.

În acest sens, în momentul aderării la Uniunea Europeană, România va trebui să aplice regimurile vamale preferențiale pe care UE le va aplica țărilor terțe la acea dată. Principalele țări și grupări cărora le vor fi aplicate respectivele regimuri preferențiale sunt:

țările din Europa Centrală și de Est, beneficiare ale unor acorduri comerciale preferențiale cu Uniunea Europeană, dar al căror moment de aderare nu va coincide cu cel al României;

țărilor mediteraneene, cu care Uniunea Europeană ar urma să creeze până în anul 2010 o zonă de comerț liber euromediteraneană (în acest sens fiind deja intrate în vigoare acorduri de asociere la Uniunea Europeană ale Algeriei, Egiptului, Iordaniei, Israelului, Marocului și Tunisiei și acorduri interimare ale Libanului și Autorității Palestiniene);

țărilor din Africa, Caraibe și Pacific (țările ACP) cu care Uniunea Europeană a încheiat la 23 iunie 2000 Acordul de la Cotonou;

țărilor din America Latină cu care Uniunea Europeană a încheiat sau va încheia acorduri de comerț liber, din acest grup de țări făcând parte Mexic, Chile, MERCOSUR – format din Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay;

țărilor participante la Consiliul de Cooperare a țărilor arabe din Golf (CCG) – Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman și Qatar, țări cu care Uniunea Europeană poartă negocieri în vederea încheierii unui acord de comerț liber;

țările beneficiare ale Sistemului Generalizat de Preferințe (în prezent, existând cca 194 de țări și teritorii receptoare, prin intermediul noului SGP + al Uniunii Europene).

Luând în considerare participarea României la acordurile comerciale internaționale încheiate de Uniunea Europeană începând cu momentul aderării sale, putem concluziona spunând că odată cu integrarea în „marea familie europeană”, o proporție însemnată din importul României din țările terțe se va efectua în regim preferențial.

5.2.3. Participarea României la Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP) al Uniunii Europene în contextul iminentei aderări

Sistemul Generalizat de Preferințe al Uniunii Europene reprezintă un sistem de preferințe tarifare acordat unilateral de către aceasta unor produse originare din țările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem produsele originare din țările în curs de dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse sau chiar zero, produsele originare din țările cel mai puțin avansate având acces liber la exportul pe piața Uniunii.

Uniunea Europeană oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de țări și teritorii, printre acestea aflându-se: China, India și alte țări din fosta CSI (Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaijan). Sistemul Uniunii Europene acordă beneficii speciale celor mai slab dezvoltate 50 de țări și statelor care aplică standarde de protecție a muncii și a mediului (produsele care primesc acest tratament putând diferi de la o țară beneficiară la alta).

În ceea ce privește preferințele comerciale de care beneficiază țara noastră, în prezent, România are semnate acorduri comerciale preferențiale cu țări în curs de dezvoltare în cadrul Sistemului Global de Preferințe Comerciale (SGPC), Protocolului celor 16 sau în cadrul acordurilor regionale, acestea din urmă incluzând Acordul European și CEFTA. Primul dintre ele reprezintă premisa pe calea către convergența economică, în timp ce Acordul Central European de Comerț Liber constituie principalul acord multilateral încheiat între țările central și est-europene, acesta fiind conceput ca un „exercițiu” pentru viitoarea Uniune Vamală.

Pe lângă acestea, în momentul de față, România este receptor de preferințe vamale din partea SUA, Canadei, Japoniei, Australiei, Noii Zeelande, Federației Ruse, preferințe ce îi sunt acordate în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe (SGP). În cadrul aceluiași sistem, România a beneficiat de preferințe comerciale din partea Uniunii Europene din anul 1971 și până în momentul intrării în vigoare a Acordului European de Asociere, iar odată cu accederea în structurile europene România va deveni membră a Sistemului Generalizat de Preferințe Plus (SGP +) al Uniunii Europene, statutul său fiind acela de donator al respectivelor preferințe și nu de receptor al acestora ca în perioada precedentă aderării sale, în acest sens, obținându-se următoarele avantaje pentru operatorii economici români:

eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii prime și materiale care nu se realizează în țară și care stau la baza producției de export;

obținerea avantajoasa de materii prime si materiale necesare producției interne;

completarea resurselor interne prin importuri de materii prime și materiale;

realizarea importurilor de utilaje și echipamente necesare retehnologizării sau menținerii în funcțiune a capacităților de producție existente.

Așa cum am mai menționat, la data aderării la Uniunea Europeană, România va deveni donator de preferințe, din receptor, în urma retragerii sale din:

Sistemul Generalizat de Preferințe vamale, măsură care va duce la încetarea recepționării unilaterale de preferințe din partea SUA, Canadei, Japoniei, Australiei, Noii Zeelande, Federației Ruse.

Sistemul Global de Preferințe Comerciale între țările în curs de dezvoltare, negociat sub egida UNCTAD.

Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT.

CEFTA și „orice alt acord de liber schimb încheiat cu țări terțe”.

În contextul aderării la Uniunea Europeană, România va trebui să negocieze acorduri comerciale bilaterale similare cu ale UE, în acest sens, devenind membră a:

Spaţiului Economic European (SEE), la care participă statele membre ale UE, alături de Islanda, Liechtenstein și Norvegia;

Acordului de la Cotonou, încheiat între țările ACP și Uniunea Europeană;

Acordului referitor la Comerț, Dezvoltare și Cooperare încheiat de UE cu Africa de Sud, acord ce a intrat în vigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, începând de la 1 mai 2004 aplicându-se integral;

Acordului de parteneriat economic, coordonare politică și cooperare dintre UE și Mexic, intrat în vigoare la 1 iulie 2000;

Acordului de asociere politică, economică și de cooperare între Chile și UE, semnat la 26 aprilie 2002; prevederile referitoare la comerț fiind aplicate, pe baze interimare, din 1 februarie 2003;

și a tuturor celorlalte acorduri încheiate (sau aflate în curs de negociere) de Uniunea Europeană în scopul facilitării relațiilor comerciale cu țări precum: Albania, Algeria, Bosnia – Herțegovina, Croația, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Macedonia, Maroc, Tunisia, Turcia, ș.a.

Subcapitolul 5.3. Costuri și beneficii privind transpunerea și punerea în aplicare a politicii comerciale a Uniunii Europene în România

Integrarea României în cea mai complexă structură politică și economico – monetară existentă pe continentul european, Uniunea Europeană, presupune, după cum bine se știe, asumarea de ambele părți a anumitor costuri și beneficii. Acesta este și cazul adoptării și implementării politicii comerciale a Uniunii Europene în țara noastră.

În mod normal și într-o situație ideală, beneficiile ar trebui sã fie mai mari decât costurile, însă acest lucru se bazeazã pe anumite probabilități și circumstanțe ce se pot schimba de-a lungul timpului.

În principiu, în domeniul politicii comerciale, România, ca țară aderentă la Uniunea Europeană, a beneficiat de multe oportunități pe care UE a încercat să le maximizeze prin introducerea unor dispoziții precum reducerea asimetrică și eliminarea taxelor vamale; valorificarea acestor oportunități depinzând în totalitate de deciziile și politicile României, precum și de capacitatea României de a oferi produse competitive cu cele existente pe piața internă a Uniunii Europene.

În analiza costurilor și beneficiilor legate de adoptarea și implementarea deplină a politicii comerciale a Uniunii Europene trebuie luate în considerare relațiile în care România se află cu celelalte state membre ale UE, dar și cu statele terțe, respectiv statele nemembre, printre care se numără atât economii dezvoltate (precum Statele Unite ale Americii sau Japonia), cât și țări în curs de dezvoltare – unele dintre acestea beneficiind de preferințe comerciale din partea Uniunii Europene, preferințe acordate în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe (SGP).

5.3.1. Costurile participării depline a României la politica comercială a UE

După aderarea României la Uniunea Europeană în domeniul comerțului se vor semnala anumite schimbări semnificative, schimbări ce vor implica:

adoptarea completă a politicii comerciale a Uniunii Europene, în acest sens, România transferând Comunității toate competențele deținute în domeniu. Totuși, având în vedere că politica comercială a Uniunii Europene este concepută pentru a fi aplicată pe întregul teritoriu al UE, din cauza structurii diferite a economiei românești în comparație cu media UE și nivelului diferit de dezvoltare dintre țara noastră și actualele state membre, preferințele politicii comerciale ale Uniunii Europene nu vor reprezenta pe deplin interesele comerciale ale României, ceea ce înseamnã mult mai puține posibilități de protecție comercială pentru produsele românești. Această ipoteză este susținută de mulți analiști, luând în considerare faptul că PIB-ul pe locuitor al României reprezintã 28% din media Uniunii Europene cu 25 de membri.

eliminarea barierelor comerciale în cadrul uniunii vamale extinse și adoptarea de către România a Tarifului vamal comun al UE, în acest caz, protecția comercială globală va scădea în comparație cu perioada de preaderare, fapt datorat adoptării Tarifului vamal comun. Taxele vamale aplicate în baza clauzei națiunii celei mai favorizate vor scădea în medie de la 18,6% la 6,3%, pentru produsele agricole vor scădea de la 30% la 16,2%, iar pentru produsele industriale de la 15,4% la 3,6%. Pentru unele firme românești, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, care vor fi nevoite să facă față concurenței crescânde existente pe piața internă a Uniunii Europene, adaptarea la noile condiții poate crea dificultăți substanțiale care pot conduce chiar către apariția riscului falimentului.

România va deveni un donator de preferințe la același nivel cu Uniunea Europeană, luând în considerare, spre exemplificare, faptul că odată membră a Uniunii, România va fi parte al SGP + sau al Acordului de parteneriat între UE și țările ACP, acord semnat la Cotonou.

negocierea unei liste de angajamente comune față de Organizația Mondială a Comerțului, având în vedere că extinderea uniunii vamale va trebui efectuată în conformitate cu normele prevăzute în articolele XXIV și XXVIII din GATT, din analiza cărora putem desprinde concluzia că extinderea nu trebuie să conducă la o protecție tarifară superioară celei existente în perioada de preaderare, și că aceasta nu trebuie să afecteze în mod negativ importurile din țări terțe. În acest sens, România va renunța la lista sa de angajamente din cadrul GATT, negociind împreună cu Uniunea Europeană extinsă o nouă listă, valabilă pentru toți membrii noii uniuni vamale. Așa cum am mai menționat, din cauza diferențelor existente în ceea ce privește nivelul general de dezvoltare al României, și în special al structurii economiei românești față de media Uniunii Europene, aceste liste rezultate în urma negocierii pot să nu corespundă în totalitate intereselor României. De asemenea, acest fapt poate duce la formularea de cereri pentru măsuri compensatorii din partea unor țări terțe – în cadrul OMC – care pot fi afectați de această schimbare a angajamentelor României în cadrul OMC.

reducerea veniturilor bugetare datorită eliminării taxelor vamale. Această reducere vizează două aspecte: în primul rând, reducerea taxelor vamale ca atare, iar în al doilea rând, faptul că toate taxele vamale colectate la frontierele României sunt transferate bugetului comunitar.

costuri datorate creșterii capacității de control la noile frontiere vamale ale Uniunii Europene din România, printre acestea numărându-se costuri tehnice (precum sunt cele referitoare la echipamente, IT, etc.), dar și o reducere a personalului vamal datorită eliminării controalelor vamale pentru comerțul intracomunitar.

5.3.2. Beneficiile participării depline a României la politica comercială a UE

Beneficiile legate de adoptarea politicii comerciale a Uniunii Europene după aderarea României la UE se referă la:

oportunitățile rezultate din îmbunătățirea accesului la piețele țărilor terțe datorită acordurilor preferențiale încheiate de Uniunea Europeană cu aceste țări. Cu această ocazie, România își va putea utiliza experiența tradițională în relațiile cu țările în curs de dezvoltare pentru a deveni un partener important pentru țările ACP.

creșterea mobilității factorilor de producție, în special a investițiilor străine directe, din acest punct de vedere, anticipându-se că mobilitatea crescută a factorilor de producție va reprezenta cel mai mare impact pozitiv.

diversificarea ofertei pe piața românească, care deși reprezintă un aspect pozitiv în ceea ce-l privește pe consumatorul român, poate duce la apariția unor deficite comerciale semnificative în cazul în care exporturile românești nu sunt suficient de competitive.

promovarea mai eficientă a intereselor României în cadrul negocierilor comerciale multilaterale și întărirea poziției ocupate de țara noastră în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului ca parte a Uniunii Europene, având în vedere că UE este liderul comercial mondial și o mare forță de negociere. Totuși, trebuie luat în considerare, faptul că acest beneficiu se poate materializa numai în măsura în care carențele economiei românești se atenuează, iar nivelul general de dezvoltare și structura economiei României devin similare mediei Uniunii Europene.

reduceri ale costurilor datorită economiilor de scară, în acest sens, accesul liber la o piață mult mai mare, cum ar fi un spațiu unic european, poate ajuta firmele românești să realizeze mult-doritele economii de scară.

Conform cercetărilor efectuate s-a demonstrat că după integrarea României în Uniunea Europeană, pe perioada 2003 – 2015, comerțul exterior al acesteia va spori de 3,6 ori în cazul exporturilor și de 2,8 ori în cazul importurilor. Unul dintre dezavantajele neintegrării României în Uniunea Europeană, în ceea ce privește comerțul exterior al țării noastre, ar consta în înregistrarea unor niveluri de creștere de 2,4 ori în cazul exporturilor și de 1,8 ori în cazul importurilor – vizibil mai scăzute decât cele înregistrate în cazul integrării.

Aceste rezultate vin să consolideze impactul pozitiv al integrării României în ceea ce privește comerțul și dezvoltarea acestuia.

Rezultatele analizelor efectuate în ceea ce privește transpunerea și punerea în aplicare a politicii comerciale a Uniunii Europene în România sunt în principal pozitive, însă trebuie să se aibă în vedere o abordare realistă a problematicii și o anumită ponderare a așteptărilor noastre având în vedere că beneficiile ce pot fi obținute ca urmare a integrării sunt potențiale, acestea depinzând de o multitudine de factori atât exogeni, cât și endogeni, aceste beneficii devenind vizibile numai pe termen mediu sau lung, pe când, costurile integrării sunt cât se poate de reale, asumarea lor fiind imperativ necesară.

CAPITOLUL VI: STUDIU DE CAZ – „IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ASUPRA POLITICII COMERCIALE ȘI A COMERȚULUI CU CEREALE”

Cerealele (grâul, secara, orzul, orzoaica, poruumbul, ovăzul, sorgul, meiul, orezul) au constituit de-a lungul timpului și vor constitui întotdeauna grupa de plante cu cea mai mare importanță alimentară pentru omenire.

Din punct de vedere economic, cerealele ocupă primul loc în cea mai veche și necesară îndeletnicire umană – agricultura. Mai mult de jumătate din suprafața arabilă a lumii este cultivată cu cereale, volumul producției anuale depășind producția de leguminoase pentru boabe, de cartofi sau de fructe. Participarea cerealelor la comerțul mondial contribuie la echilibrarea sau la crearea unor excedente valutare la nivel național.

Din punct de vedere social, cultivarea cerealelor oferă locuri de muncă, securitate alimentară și stabilitate socială. Pe plan mondial, aproape 50% din forța de muncă activă lucrează în agricultură, pâinea fiind alimentul de bază pentru mai mult de 1/3 din populația globului.

În România, cerealele ocupă un loc foarte important în structura culturilor agricole.producția de cereale a României este axată, în principal, pe cultivarea grâului, porumbului și a orzului. Pe suprafețe mai mici se cultivă secară, ovăz și sorg, România deținând 14.8 milioane hectare teren agricol, din care 9.37 milioane hectare teren arabil, ceea ce înseamnă o suprafață relativ mare, clasându-ne pe locul șase în cadrul Uniunii Europene. Cerealele sunt cultivate pe aproape întreg teritoriul țării, pe o suprafață care variază de la un an la altul, având o pondere cuprinsă între 59% și 70%.

Este binecunoscut faptul că agricultura românească este una cu tradiție, în cadrul ei, grâul și porumbul fiind culturile dominante. În ceea ce privește comerțul exterior cu cereale al țării noastre, acesta a cunoscut de-a lungul timpului trei perioade distincte, și anume:

între anii 1990 – 1994, balanța comercială a fost deficitară, maximul de importuri înregistrându-se în anul 1993, acesta fiind de 2.6 milioane tone;

între 1995 – 1999, balanța comercială a cerealelor devine pozitivă, maximul cantităților exportate înregistrându-se în anii 1996 și 1999;

în perioada 2000 – 2004, balanța comercială a cerealelor devine din nou deficitară, cu excepția anului 2002.

FIGURA 3.

SURSA: „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, de Cecilia Alexandri; Elena Sima, publicată la Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005.

În ceea ce privește cuantificarea impactului aderării României la Uniunea Europeană asupra politicii comerciale a țării noastre în domeniul cerealelor, care reprezintă de fapt scopul elaborării acestui studiu, este necesară luarea în considerare a mai multor factori. În primul rând, este necesară observarea modificărilor ce vor rezulta în domeniul protecției tarifare ca urmare a adoptării Tarifului vamal comun al Uniunii Europene. Compararea taxelor vamale prevăzute de Tariful vamal comun și cele din Tariful vamal de import al României poate pune probleme de ordin tehnic, întrucât cele două tarife conțin tipuri diferite de taxe vamale (după cum este demonstrat și mai jos în sinteza taxelor vamale aplicate celor mai importante produse cerealiere în cadrul Tarifului vamal comun și, respectiv a Tarifului vamal de import al României, ambele conținând date din anul 2005). Dacă Tariful vamal de import al României se bazează pe taxe vamale ad-valorem (exprimate în procente din valoarea în vamă), Tariful vamal comun, în special la capitolele 1 – 24 privind produsele agricole, prevede trei tipuri de taxe vamale: taxe vamale ad-valorem, taxe vamale specifice și taxe vamale mixte. În acest sens, compararea celor două tarife vamale necesită conversia taxelor vamale specifice și compuse ale UE în taxe vamale ad-valorem.

În scopul observării impactului adoptării Tarifului vamal comun al Uniunii Europene în România asupra nivelului taxelor vamale practicate de țara noastră la importurile de cereale din țări terțe, trebuie luată în considerare atât taxa vamală efectivă practicată de Uniunea Europeană pe de-o parte și de România pe de altă parte, pentru fiecare produs, cât și prețul mediu de achiziție/produs. În acest sens, în urma unei simple analize putem observa următoarele:

în cazul grâului (poziția tarifară 10.01), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească în anul 2005 de 350 RON/1000kg și un curs de schimb stabilit la 1 EUR = 3.4 RON, conform datelor ilustrate în tabelul nr. 6, putem desprinde următoarele concluzii:

taxa vamală generală, calculată la suma aproximativă de 840 RON este deosebit de ridicată în comparație cu cele practicate la nivelul Uniunii Europene;

în urma adoptării Tarifului vamal comun, protecția tarifară aplicată de România în cazul comerțului cu grâu va cunoaște următoarele modificări:

în cazul poziției tarifare 1001.10.00 – Grâu dur – se va institui o taxă vamală de cca. 2.48 RON, întrucât în anul 2005 importurile românești au beneficiat de exceptare de taxă vamală; în ceea ce privește poziția tarifară 1001.90.10 – Alac (Triticum spelta) destinat însămânțării – taxa vamală se a micșora de la 87.5 RON, cea aplicată în 2005, la 44.8 RON; în timp ce în ceea ce privește legătură cu poziția tarifară 1001.90.91 – Grâu comun și meslin, destinate însămânțării – taxa vamală va crește de la 87.5 RON la 323 RON.

TABELUL NR. 6

TAXA VAMALĂ EFECTIV APLICATĂ ÎN CAZUL IMPORTURILOR ROMÂNEȘTI DE GRÂU

în cazul importurilor românești de secară (poziția tarifară 1002.00.00), taxa vamală aplicată acestora va cunoaște o majorare considerabilă odată cu adoptarea Tarifului vamal comun al UE, aceasta crescând de la aproximativ 100 RON (taxa vamală aplicată în anul 2005) la 178.1 RON (taxa vamală aplicabilă conform TVC, la un curs de schimb de 1 EUR = 3.4 RON). Cea mai importantă modificare în contextul aderării la UE, în ceea ce privește comerțul cu secară al țării noastre constă în eliminarea taxei vamale de 18.8%, practicată la importurile provenind din Uniunea Europeană.

în cazul orzului (poziția tarifară 1003.00), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească în anul 2005 de 450 RON/1000kg și un curs de schimb stabilit la 1 EUR = 3.4 RON, analizând datele prezentate în tabelul nr. 7, putem observa următoarele:

taxa vamală generală este extrem de ridicată în comparație cu cele practicate la nivel european, urmând ca aceasta să se micșoreze o dată cu adoptarea TVC;

pe ansamblu, taxele vamale aplicate importurilor de orz vor crește atât în cazul poziției tarifare 1003.00.10 (de la cca. 137.5 RON în 2005, la 316.2 RON), cât și în cazul poziției tarifare 1003.00.90.

TABELUL NR. 7

TAXA VAMALĂ EFECTIV APLICATĂ ÎN CAZUL IMPORTURILOR ROMÂNEȘTI DE ORZ

SURSA : calcule proprii.

cazul ovăzului (poziția tarifară 1004.00.00) este similar cu cel al secarei, majorarea taxei vamale fiind chiar mai considerabilă, ajungându-se la un nivel al acesteia de aproximativ 302.6 RON;

în ceea ce privește importurile românești de porumb (poziția tarifară 10.05), având în vedere prețul mediu de achiziție al acestuia pe piața românească de 280 RON/1000kg și un curs de schimb de 1 EUR = 3.4 RON, situația schimbărilor ce vor fi efectuate (ilustrată în tabelul nr.8), se prezintă în felul următor:

taxa vamală generală nu este foarte ridicată în comparație cu cea aplicată la nivel european;

spre deosebire de taxele vamale aplicate la importurile românești de porumb în anul 2005, se vor înregistra micșorări ale acestora în cazul pozițiilor tarifare: 1005.10.11; 1005.10.13; 1005.10.15, taxa vamală scăzând de la 8.4 RON la 0; și majorări în cazul poziției tarifare 1005.10.90, de la 8.4 RON la 181.3 RON.

TABELUL NR. 8

TAXA VAMALĂ EFECTIV APLICATĂ ÎN CAZUL IMPORTURILOR ROMÂNEȘTI DE PORUMB

SURSA: calcule proprii.

cazul orezului, poate cel mai interesant, dar și cel care aduce cele mai mari dezavantaje pentru țara noastră, este cel în cadrul căruia se vor înregistra cele mai mari modificări în sensul majorării taxelor vamale, astfel:

în ceea ce privește poziția tarifară 1006.10.10 – Orez nedecorticat (orez paddy) destinat însămânțării – care în anul 2005 a beneficiat de exceptare de taxe vamale, în urma adoptării Tarifului vamal comun va cunoște o majorare a taxei vamale la 7.7%;

în cazul celorlalte două poziții tarifare 1006.10.21 și 1006.40.00, taxa vamală aplicabilă va crește substanțial până la nivelul de 717.4 RON/1000kg (în cazul poziției 1006.10.21) și până la 221 RON/1000kg (în cazul poziției 1006.40.00).

în privința celorlalte cereale – sorg, hrișcă, mei și triticale – majorarea protecției tarifare în contextul aderării la Uniunea Europeană este perfect vizibilă având în vedere că aceste produse au beneficiat de exceptări de taxe vamale la importul lor din țări terțe în anul 2005. Taxa vamală aplicată importurilor de sorg se va situa la cca. 178 RON/1000kg, cea pentru hrișcă la cca. 125.8 RON/1000kg, pentru mei la 190 RON /1000kg, iar pentru triticale la 316.2 RON/1000kg.

Având în vedere că în cazul Uniunii Europene taxele vamale predominante sunt cele specifice, stabilite pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate, sub forma unei cifre absolute în moneda UE, din analiza celor două tarife putem observa acordarea mai multor exceptări de taxe vamale din partea României, lucru care duce inevitabil la micșorarea mediei simple a taxelor vamale aplicate în România în comparație cu cele aplicate la nivel european.

În timp ce odată cu adoptarea Tarifului vamal comun, protecția tarifară pe ansamblu, va scădea, lucru valabil și în cazul produselor agricole (unde se va înregistra o scădere de la 30% la 16.2%), capitolul 10 „Cereale”, din Tariful vamal de import al României, prezintă anumite particularități, în sensul majorării taxelor vamale la 80% din pozițiile tarifare incluse în capitolul respectiv. Această tendință de creștere a protecției tarifare se poate traduce în dorința Uniunii Europene de protejare a producătorilor interni și de încurajare a comerțului intra-comunitar cu cereale în defavoarea producătorilor ce provin din țări terțe.

Luând în considerare faptul că țara noastră are tradiție în ceea ce privește cultura cerealelor, majorarea pe ansamblu, a taxelor vamale ne poate aduce atât avantaje cât și dezavantaje. În legătură cu avantajele României, putem spune că adoptarea Tarifului vamal comun va duce către intensificarea schimburilor comerciale de cereale între țara noastră și statele membre ale Uniunii Europene, producția României de cereale și în special de grâu și de porumb fiind considerabilă. Printre dezavantajele create de introducerea TVC, putem observa că în cazul comerțului cu orez, având în vedere că aceasta nu reprezintă o cultură specifică țării noastre, majorarea substanțială a taxelor vamale va determina România să-și îndrepte atenția către importurile comunitare, în timp ce până în prezent în totalul importurilor românești de orez prevalau cele asiatice.

În contextul aderării României la UE, adoptarea Tarifului vamal comun și alinierea la standardele europene constituie și o obligație crescândă a producătorilor români de a asigura competitivitatea produselor naționale cu cele existente la nivel comunitar. În scopul sporirii competitivității produselor românești în contextul viitoarei integrări, în domeniul agricol este necesară atât perfecționarea cadrului legal și instituțional pentru funcționarea piețelor agricole, cât și modernizarea și articularea sectoarelor de producție și comercializare, în conformitate cu standardele de calitate și normele existente la nivel european.

Dacă importurile românești de produse industriale au fost liberalizate total începând cu data de 1 ianuarie 2002, comerțul cu produse agricole dintre România și Uniunea Europeană întâmpină încă anumite bariere de ordin tarifar și netarifar. Odată cu aderarea României la UE, vor fi eliminate din calea comerțului cu produse cerealiere atât taxele vamale, cât și contingentele tarifare practicate în prezent (cum ar fi cele aplicate la importurile de grâu comun și meslin, destinate însămânțării – poziția tarifară 1001.90.91; secară – poziția tarifară 1002.00.00; orz – pozițiile tarifare 1003.00.10, respectiv 1003.00.90; hibrizi dubli și hibrizi încrucișați de porumb – poziția tarifară 1005.10.11; orez cu bobul rotund – poziția tarifară 1006.10.21), țara noastră obligându-se să aplice taxele vamale cuprinse în Tariful vamal comun al Uniunii Europene la importurile provenind din țări terțe și să acorde preferințe comerciale, în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe al UE, statelor ce au încheiat sau sunt pe cale să încheie diverse acorduri comerciale cu Uniunea Europeană, ea devenind în același timp parte a acestor acorduri.

TABELUL NR. 9

SINTEZA CAPITOLULUI 10 „CEREALE” DIN TARIFUL VAMAL DE IMPORT AL ROMÂNIEI PE ANUL 2005

TABELUL NR. 10

SINTEZA CAPITOLULUI 10 „CEREALE” DIN TARIFUL VAMAL COMUN AL UNIUNII EUROPENE PE ANUL 2005

CONCLUZII ȘI PROPUNERI:

În contextul aderării la Uniunea Europeană, principala preocupare a autorităților române rezidă în luarea măsurilor adecvate în scopul realizării obiectivelor generale ale economiei românești, atât pe parcursul perioadei de pre-aderare, cât și după momentul integrării în Uniunea Europeană, măsuri necesar a fi adoptate în scopul minimalizării șocului accederii în structurile europene și a posibilelor efecte nefavorabile asupra economiei țării noastre.

Obiectivele economiei românești se află în strânsă legătură cu obiectivele generale ale Uniunii Europene, obiective ce au fost afirmate în mod evident în repetatele runde de negociere derulate între statele membre (cele mai importante din punct de vedere economic fiind criteriile stabilite la Copenhaga și Lisabona). Îndeplinirea respectivelor obiective este o precondiție fundamentală în realizarea procesului de apropriere a României de standardele economice, sociale și instituționale ale Uniunii Europene.

Politicile comerciale și, în mod special, cele vamale trebuie să fie circumscrise următoarelor priorități:

realizarea măsurilor necesare care să conducă către o creștere consistentă a economiei;

realizarea unui cadru instituțional și a unor mecanisme similare celor existente în prezent la nivel european, pentru a nu produce distorsionări înainte de momentul aderării;

realizarea conformității între piața forței de muncă din România și standardele și obiectivele Uniunii Europene, în ceea ce privește nivelul de ocupare și condițiile de muncă, prin sporirea coeziunii sociale între grupurile de populație și regiuni;

asigurarea unei rate de creștere care să permită României realizarea convergenței către standardul de viață mediu din Uniunea Europeană, atât în termeni reali, cât și în termeni nominali.

Politicile vamale și reglementările în domeniul politicii comerciale au un impact semnificativ asupra nivelului de competitivitate al economiei naționale, în acest sens, creșterea competitivității internaționale a producției naționale reprezintă una dintre măsurile necesar a fi adoptate în scopul contracarării efectelor nefavorabile ce pot surveni în urma eliminării protecției vamale la importul României din UE și diminuare, în ansamblu, a protecției vamale la importul din țări terțe, ca urmare a integrării țării noastre în structurile europene.

Modificările ce vor surveni în domeniul politicii comerciale și al taxelor vamale în momentul aderării la UE, vor influența atât volumul și valoarea importurilor țării, cât și performanța exporturilor, vor conduce la modificarea comportamentului producătorilor, resimțindu-se, în același timp, la nivelul majorității consumatorilor. Aceste schimbări pot manifesta o influență sporită și asupra volumului intrărilor de investiții străine directe, putând produce efecte indirecte pe piața forței de muncă și în sectorul bunurilor interne comercializabile. Reglementările în domeniul vamal determină modificări instituționale generând, în acest sens, apariția anumitor „șocuri” în mediul de afaceri intern și schimbări ale atractivității economiei locale. Liberalizarea în domeniul politicii comerciale are un impact major asupra structurii economiei, principalele influențe devenind perceptibile în procesul de alocare a resurselor și în ceea ce privește transferul de know-how din străinătate, acesta din urmă fiind facilitat.

În cadrul procesului de aliniere la standardele europene, de curând, România a făcut un pas important prin introducerea la 18 iunie 2006 a unui nou cod vamal, elaborat în conformitate cu normele europene, și menit să conducă către simplificarea operațiunilor de vămuire. Chiar dacă va funcționa doar până la 1 ianuarie 2007, când va fi introdus Codul Vamal Comunitar, acesta aduce anumite avantaje firmelor care lucrează cu vama, celor autorizate și firmelor de încredere, aceștia fiind considerați agenți economici cu bonitate. Printre avantajele presupuse de introducerea noului cod se numără: plata periodică a obligațiilor vamale și nu la fiecare transport efectuat; înregistrarea mărfurilor în contabilitate fără necesitatea unor declarații vamale; micșorarea termenului de declarare a mărfurilor în vamă de la 40 la 20 de zile și înființarea antrepozitelor libere (zone unde pot fi depozitate mărfurile străine fără a fi supuse taxării vamale).

În ceea ce privește armonizarea legislativă a politicii comerciale a României cu practicile aplicate la nivel comunitar, un lucru vital pentru țara noastră constă în evitarea aspectelor controversate cu privire la acquis – cum este de exemplu cazul capacității operaționale sau a legislației vamale – în acest caz, atât timpul cât și resursele vor fi mai bine controlate, implementarea normelor europene executându-se cu mai multă rapiditate și ușurință.

În legătură cu alinierea Tarifului vamal de import al României la Tariful vamal comun al Uniunii Europene, schimbările apărute vor consta, pe de-o parte în reducerea ratelor tarifului consolidat și a ratelor tarifare efectiv aplicate în cazul produselor la care gradul protecției tarifare românești este mai ridicat decât cel aplicat la nivel comunitar; iar pe de altă parte, în creșterea respectivelor rate (caz nu foarte frecvent), situație întâlnită în cazul produselor din industria alimentară, produselor agricole, produselor din industria textilă și a confecțiilor textile.

Conform anumitor analize statistice efectuate, s-a demonstrat că în urma alinierii tarifelor românești la standardele prevăzute în Tariful vamal comun al UE, impactul potențial direct asupra veniturilor bugetare ale României va fi negativ, ordinul de mărime fiind 2% din Produsul Intern Brut (cca 550 milioane EURO).

Aderarea României la Uniunea Europeană, previzibilă a se înfăptui la 1 ianuarie 2007,  implică o deschidere mai mare a economiei, prin denunțarea tuturor acordurilor bilaterale și aplicarea Tarifului vamal comun. În urma aderării, formalitățile vamale pentru comerțul desfășurat cu statele membre ale Uniunii Europene dispar, mărfurile respective fiind considerate livrări sau achiziții intracomunitare. Nivelul taxelor vamale conform TARIC (Tariful Integrat al Comunităților Europene) este, în ansamblu, mai redus față de nivelul actual al taxelor vamale aplicate de România, ceea ce va conduce la condiții mai favorabile de acces pentru mărfurile importate din multe state nemembre (conform Schemei de Preferințe Generalizate a Uniunii Europene, SGP, respectiv SGP +, prin care sunt acordate facilități vamale unilaterale, în sensul reducerilor sau exceptărilor de taxe, unor produse originare dintr-un număr de 179 țări în curs de dezvoltare, inclusiv China, India, Rusia, Ucraina). În consecință, se poate afirma că nivelul protecției tarifare față de statele din afara Uniunii Europene se va diminua, ceea ce ar putea crea unele avantaje pentru România la importul de materii prime sau produse energetice, înregistrându-se în mod cert și multe efecte negative, cum ar fi creșterea gradului de penetrare a importurilor, susceptibile să majoreze presiunea asupra balanței comerciale, al cărei dezechilibru rămâne marea provocare cu care se confruntă comerțul exterior al țării noastre, implicit pentru stabilitatea sa financiară externă.

În procesul de aliniere la practicile comerciale europene, este necesar ca România să aibă în vedere experiențele trecute ale integrării, experiențe din care a rezultat că indiferent de nivelul de competitivitate, industriile naționale vor lua contact atât cu oportunități, cât și cu riscuri rezultate din apartenența la un teritoriu vamal extins. La fel de important este ca România să învețe din lecțiile anterioare aplicate țărilor aderente la Uniune la 1 mai 2004; în acest sens, putem lua ca exemplu experiența Poloniei, care deși nu a întâmpinat obstacole majore în derularea negocierilor de aderare în capitolul „Relații externe”, unele probleme au apărut la scurt timp după încheierea procesului de integrare, deși în mod ideal, aceste probleme ar fi trebuit soluționate în perioada de pre-aderare, ele nefiind identificate însă ca reprezentând o potențială amenințare pentru bunul decurs al procesului.

Bazându-se pe experiența celorlalte țări central și est-europene, care au aderat la UE la 1 mai 2004, România trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

prin adoptarea Tarifului vamal comun, tariful vamal mediu aplicabil la importurile de bunuri din țări terțe va scădea considerabil, în același timp fiind necesar să se ia în considerare posibila creștere a tarifelor aplicate anumitor bunuri, acestea putându-se afla printre cele mai importante pentru economia românească. Pentru exemplificarea acestei situații putem avea în vedere cazul Poloniei, care în urma adoptării Tarifului vamal comun (în condițiile în care nu solicitase schimbări în această privință și nu efectuase ajustări) s-a confruntat cu apariția anumitor probleme provenite din creșterea protecției tarifare aplicate la importul unor produse strategice pentru economia poloneză, printre aceste produse găsindu-se: semifabricatele din aluminiu, bananele și orezul. Deși Polonia își pusese speranța în compensațiile (referitoare în special la scăderea tarifelor) pe care Uniunea Europeană urma să le acorde în conformitate cu regulile GATT, Comisia Europeană a decis neacordarea respectivelor compensații, bazându-se pe următoarele considerații:

în cazul aluminiului, companiile din Uniunea Europeană aleg să importe fie semifabricate, fie aluminiu brut din zona de liber schimb AELS (în special din Norvegia), nefiind interesate de importurile ieftine provenite de la vecinii săi estici, aceștia din urmă reprezentând partenerii tradiționali ai Poloniei în domeniul acestor importuri.

în cazul orezului, UE practică tarife vamale ridicate în scopul sprijinirii producătorilor interni, în special din Italia.

în cazul bananelor, prin protecția tarifară aplicată, Uniunea alege să vină în sprijinul producătorilor din Africa, Caraibe și Pacific, în detrimentul exportatorilor din America Latină, principalii furnizori ai pieței poloneze.

în ceea ce privește alinierea deplină la SGP al Uniunii Europene, România trebuie să ia în considerare atât schimbările survenite cât și cele ce vor surveni în cadrul acestui sistem, în același timp analizând capacitatea sa de adaptare la aceste modificări. Având în vedere că la mijlocul anului 2005, SGP al Uniunii Europene a suferit unele ajustări, menite să reflecte mai bine nivelul de dezvoltare diferit al Uniunii Europene cu 15 membri, în comparație cu cel al Uniunii Europene cu 25 de membri, România trebuie să aibă în vedere alinierea la aceste schimbări înainte de aderare, luând în considerare, de asemenea, și posibilele modificări ce vor surveni în urma aderării sale și a Bulgariei.

un alt aspect necesar a fi luat în considerare de către autoritățile române face referință la aderarea României la acordurile comerciale internaționale încheiate de Uniune și statele membre ale acesteia. În ceea ce privește aderarea României la acordurile în cauză, acest proces nu trebuie să contravină priorităților și obiectivelor exprimate de țara noastră în domeniul politicii comerciale și al derulării comerțului exterior.

Deși alinierea la standardele Uniunii Europene în domeniul politicilor vamale nu presupune costuri la fel de ridicate ca în cazul altor capitole ale acquis-ului, totuși trebuie să fim conștienți că atât costurile cât și beneficiile indirecte trebuie analizate cu grijă în momentul implementării anumitor măsuri, efectele liberalizării comerțului cu statele membre ale Uniunii Europene propagându-se asupra întregii economii naționale.

Una din condițiile esențiale ale alinierii la standardele europene o constituie buna organizare a cadrului instituțional și în acest sens a Departamentului de Comerț Exterior (DCE), care după anul 1989, a suferit numeroase reorganizări, aproximativ câte una la doi ani, care au culminat cu transferarea acestuia în 2001 sub tutela Ministerului Afacerilor Externe. Un pas înainte a fost efectuat în anul 2005, moment din care acesta se regăsește în structurile Ministerului Economiei și Comerțului.

Unul din lucrurile stringente ce trebuie avute în vedere după aderarea la Uniunea Europeană, se referă la faptul că presiunile asupra balanței comerciale a României vor crește, ca urmare a alinierii nivelului taxelor vamale la nivelul european și, implicit, a deschiderii, într-o mai mare măsură, a pieței românești pentru produsele statelor nemembre. În acest sens, este imperativ necesar ca autoritățile române să gestioneze în mod eficient deficitul comercial care în viitor poate atinge valori foarte ridicate.

În scopul asigurării unei alinieri cât mai „line” și cât mai rapide la standardele și normele europene consider ca fiind necesară adoptarea următoarelor măsuri:

eliminarea disfuncțiilor existente, care afectează bugetul de stat și mediul de afaceri, prin accelerarea măsurilor de reformă instituțională;

atribuirea de noi competențe autorității vamale în scopul creșterii gradului de colectare impozitelor, prin dispariția unor verigi administrative și simplificarea procedurilor de constatare, calculare, încasare și urmărire a creanțelor bugetare;

eliminarea corupției din sistemul vamal prin reorganizarea activității regionalelor vamale, regândirea întregului sistem al competențelor acesteia, inclusiv in materia eliberării diferitelor autorizații solicitate în exces de legislația în vigoare, precum și prin crearea unui mecanism transparent de stimulare materială a personalului vamal combinat cu pregătirea profesională intensivă;

regândirea sferei de competență a tuturor autorităților statului care își desfășoară activitatea în punctele de trecere a frontierei; adoptarea în această privință a modelelor performante ale vămilor statelor membre ale Uniunii Europene, prin stabilirea unor atribuții ferme referitoare la subordonare, cooperare și colaborare;

îmbunătățirea infrastructurii vamale prin optimizarea comunicațiilor;

intensificarea cooperării autorităților vamale cu celelalte instituții competente în vederea culegerii de informații, a schimbului de date și a procesării acestora în scopul depistării și combaterii traficului ilicit de bunuri și persoane.

BIBLIOGRAFIE:

Albu, Cornel; Andreescu, Eugen; Rădulescu, Liliana – „Procese definitorii și tendințe în politica comercială externă a Uniunii Europene”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2003.

Alexandri, Cecilia; Sima, Elena – „Piața cerealelor în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană”, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005 (din Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, volumul 150 – 151, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Agrară).

Baldwin, Richard – “Towards an Integrated Europe”, London: MacMillan Press Ltd., 1995.

Berinde, Mihai – „Regionalism și multilateralism în comerțul internațional”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004.

Borchardt, Klaus – Dieter – “The ABC of Community law”, European Documentation Series, European Commission, Bruxelles, 2000.

Botez, Octavian Gheorghe – „Politica comercială externă a României”, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1999.

Botez, Octavian Gheorghe – „Comerțul internațional și comerțul exterior al României”, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2000.

Ciupagea, Constantin (coordonator) – „Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul European din România, București, 2004.

Ciupagea, Constantin; Unguru, Mihaela Cristina; Cojanu, Valentin; Alanoca, Saul (expert UE) – „Adaptarea politicilor României la cerințele UE cu privire la taxele vamale și politica comercială”, Institutul European din România, București, 2003.

Dumitrescu, Sterian; Bal, Ana – „Economie mondială”, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2002.

Fota, Constantin (coordonator) – „Politici comerciale”, Editura Arta Grafică, 1993.

Franc, Valeriu Ioan; Inotai, András; Moldoveanu, Marcel – “Issues related to the accession of Hungary and Romania into the European Union” (The 4th Romanian – Hungarian Bilateral Round Table, Bucharest, June 13 – 14, 2003), Institutul Național de Cercetări Economice, Institutul de Economie Mondială „Costin Murgescu”, București, 2003.

Gheorghiță, Virgil; Cociuban, Aristide – „Economie mondială”, Editura Politeia – SNSPA, București, 2002.

Hunink, Rolf (conducător de proiect) – „Manualul afacerilor europene. Formare Inițială în Afaceri Europene pentru Funcționarii Publici din Administrația Publică Centrală din România”, Institutul European din România (IER), București, septembrie 2005.

Limão, Nuno; Olarreaga, Marcelo – ”Trade Preferences to Small Developing Countries and the Welfare Costs of Lost Multilateral Liberalization”, The World Bank Development Research Group Trade Team, April 2005.

Miron, Dumitru (coordonator) – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2006.

Miron, Dumitru – „Comerț internațional”, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2003.

Pârgaru, Ion; Bran, Florina; Ioan, Ildiko – „Politicile comercială și de mediu ale României”, Editura Academiei de Studii Economice, București, 2004.

Prisăcaru, Ghiorghi; Georgescu, Șerban – „Istoria și politicile Uniunii Europene”, Note de curs, Editura Universul Juridic, București, 2005.

Prisecaru, Petre – „Politici comune ale Uniunii Europene”, Editura Economică, București, 2004.

Ram, Melanie H. – “Sub-regional Cooperation and European Integration: Romania’s Delicate Balance”, Wikipedia Encyclopedia.

Rădoi, Dumitru (coordonator); Aldea, Victor; Beldescu, Alina – „Impactul adoptării acquis-ului comunitar privind politica comercială comună în perspectiva aderării la Uniunea Europeană”, Academia Română – Secția Științe Economice, Juridice și Sociologice a Academiei Române, București, 2001.

Sută, Nicolae – „Comerțul exterior și politica comercială externă a României”, Editura Economică, București, 2002.

Sută, Nicolae; Drăgan, Gabriela; Mărăscu, Aurel – „Comerțul exterior și politica comercială a României în perioada de tranziție la economia de piață. Strategii de dezvoltare.”, Editura Economică, București, 2002.

Sută, Nicolae; Miron, Dumitru; Sută – Selejan, Sultana – „ Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, Editura Eficient, București, 2000.

Șerban, Radu – „Strategii de aderare la Uniunea Europeană: componenta comercială”. Teză de doctorat. Academia de Studii Economice – Facultatea de Relații Economice Internaționale, București, 2000.

Voinea, Liviu – „Economie regională. Europa de Sud – Est și integrarea europeană”, Editura Sylvi, București, 2002.

Studiul elaborat de ABN – AMRO România – ”Romania vs Poland – a Narrowing Gap”, publicat în “Romanian Business Digest”, IBP Publishing & Conferences, București, martie 2006.

EUROSTAT (Comext, Statistical regime 4) – Trade statistics.

„Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altã parte” („Acordul European de Asociere”), Ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/6 aprilie 1993, apărută în Monitorul Oficial al României, anul V, nr. 73/12 aprilie 1993.

„Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa”, adoptat prin consens de Convenția Europeană la 13 iunie și 10 iulie 2003, prezentat președintelui Consiliului European la Roma la 18 iulie 2003.

„Tratatul de aderare a Bulgariei și României la Uniunea Europeană”, Doc. AA1/2/05, Bruxelles, 31 martie 2005.

„Tratatul de instituire a Comunității Europene”, Roma, 25 martie 1957:

http://europa.eu.int/eur-lex/en/treaties/dat/ec_cons_treaty_en.pdf

Comisia Europeană, DG Comerț:

http://europa.eu.int/comm/trade/index_en.htm

Centrul Internațional pentru Comerț și Dezvoltare Durabilă:

Homepage

Centrul Român pentru Promovarea Comerțului:

http://www.traderom.ro/

Agenția Națională de Administrare Fiscală – Autoritatea Națională a Vămilor:

http://www.custom.ro/vami/

Institutul European din România:

Cumpăra Ulei CBD România Full Spectrum

Departamentul de Comerț Exterior:

http://www.dce.gov.ro/

Ministerul Afacerilor Externe:

www.mae.ro

Organizația Mondială a Comerțului (statistici comerț):

www.wto.org

Site-ul Uniunii Europene – Tarif Vamal Comun:

http://www.europa.eu.int/comm/taxation_customs/customs/customs_duties

Site-ul Uniunii Europene – Sistemul Generalizat de Preferințe al UE:

http://europa.eu.int/comm/trade/issues/global/gsp

Centrul de Informare al Comisiei Europene în România:

www.infoeuropa.ro

Enciclopedia on-line Wikipedia:

www.wikipedia.org

Biblioteca digitală a Academiei de Studii Economice:

www.biblioteca.ase.ro

Site oficial PricewaterhouseCoopers Auditors & Accountants (studii):

http://www.pwc.com/

Institutul Național de Statistică:

www.insse.ro

Site-ul televiziunii Antena3:

www.antena3.ro