Venituri Economice. Calculul Dobanzii
Capitolul I
Veniturile economice. Aspecte teoretice
1.1. Venitul: definiție, concepte și structură
Teoria distribuției analizează modul în care veniturile și avuția unei societăți se repartizează între membrii ei, în funcție de gradul de stratificare al societății, pe de o parte, și de influența statului asupra acestui proces, pe de altă parte.
Procesul de distribuție este influențat de numeroși factori de numeroși factori endogeni și exogeni, cum ar fi: munca, cantitatea și calitatea ei, creativitate, inventivitate, inteligență, talent, inspirație, intuiție, șansă, hazard, bunăstarea familială, moștenire etc.
Ca orice proces economic, distribuția se caracterizează prin mai multe trăsături, astfel:
1. Natura distribuției se deduce din natura teoriei valorii pe care se sprijină.
Teoria obiectivă a valorii- valoarea unui bun este determinată de costul său de producție, fiind deseori redusă numai la conținutul de muncă; prețul de piață oscilează în jurul prețului natural, preț normal; referirea la muncă drept fundament al valorii este elementul comun al clasicilor economiei ca Adam Smith și David Ricardo. Primul însă elaborează o analiză în termeni de „muncă-comandată”, în timp ce, Ricardo, recurge la noțiunea de „muncă-încorporată”. Adam Smith adaugă că banii constituie prețul nominal al mărfurilor, iar munca este prețul real al acestora, că este scump ceea ce costă multă muncă și chiar că numai munca „este singurul etalon adevărat și definitiv după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna și oriunde, apreciată și comparată”.
Alături de muncă, David Ricardo consideră că prețul pământului, respectiv tot ceea ce se obține de pe suprafața sa prin aplicarea unită a muncii, mașinilor și capitalului, se împarte între trei clase ale societății și anume: proprietarul de pământ, posesorul fondului de capital sau al capitalului necesar pentru cultivarea sa și muncitorii prin a căror muncă este cultivat… pe diferite trepte de dezvoltare, a societății, proporția ce revine fiecăreia dintre aceste clase din produsul total al pământului sub numele de rentă, profit, salariu, diferă în mod esențial, întrucât diferă de fertilitatea absolută a solului, de acumularea de capital și de uneltele întrebuințate în agricultură… a determina legile care reglementează această distribuție constituie principala problemă în economia politică.
David Ricardo arată că principalul obiect de studiu pentru economia politică ar trebui să-l constituie repartiția venitului național, introducând în economie, alături de distribuție, și noțiunea de redistribuire a veniturilor, ceea ce înseamnă: pe de o parte, analiza mărimii, naturii, mărimii și dinamicii diferitelor venituri, începând cu renta funciară, ale cărei mărime și tendințe de creștere I se par îngrijorătoare, iar, pe de altă parte, examinarea consecințelor practice ale diferitelor categorii de impozite (pe produse agricole, pe alte mărfuri, pe capital, pe terenuri agricole și pe case, pe venituri, mai ales pe salarii și pe profit) care duc, în cele mai multe cazuri, fie la creșterea prețurilor mărfurilor, fiind suportate de consumatori, fie la diminuarea capitalului, subminând creșterea avuției țării respective.
Pornind de la deosebirea dar și interacțiunea dintre avuția socială (totalitatea bunurilor economice de care dispune societatea) și capitalul social (partea de avuție folosită pentru producerea de noi bunuri economice), Karl Marx elaborează mai multe modele ale reproducției capitalului social (scheme ale reproducției simple și lărgite) pentru a descoperi condițiile care permit și factorii care perturbă desfășurarea echilibrată și armonioasă a acestor procese.
Aceste scheme ale reproducției se bazează pe o dublă structurare a producției: ansamblul economiei este împărțit în cele două sectoare (producția de mijloace de producție și producția de mijloace de consum), iar produsul obținut în fiecare sector este structurat în trei elemente: capital constant-c,(cheltuieli privind clădirile, mașinile, materia primă, energia), capital variabil-v, (sumele plătite ca salarii muncitorilor) și plusvaloarea-p sau partea din valoarea nou creată de muncitori peste salariul lor, care poate fi calculată ca diferență între prețul de vânzare al produselor și costul producției lor.
Condiția care face posibilă continuarea fără piedici a reproducției sociale diferă după împrejurimi: în cazul reproducției simple, condiția constă într-o egalitate (v+p=c), iar în cazul reproducției lărgite, condiția constă într-o inegalitate (v+p>c). Dacă s-ar respecta această ultimă condiție, Karl Marx apreciază că ar fi posibil dezvoltarea nelimitată a economiei capitaliste.
Teoria subiectivă a valorii- se bazează pe utilitate, deci dorința va sta la baza valorii și nu caracteristicile intrinseci, obiective ale bunurilor. Cuvântul valoare, precizează Turgot, „exprimă acea bunătate relativă la nevoile noastre prin care darurile și bunurile naturii sunt privite ca proprii plăcerilor noastre, satisfacerii dorințelor noastre”. Neoclasicii susțineau că prețul bunurilor economice este expresia în bani a utilității acestor bunuri. Izvorul prețurilor este, după părerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor finale, mai precis, aprecierea subiectivă pe care o fac consumatorii cu privire la „plăcerea” sau „foloasele” pe care le obțin din consumul bunului respectiv.
2. Distribuția veniturilor, este, de fapt, un proces secvențial în care distribuirilor le succed redistribuiri.
Distribuția este acel proces care împarte veniturile factorilor de producție (salariu, rentă, profit) între participanții direcți la obținerea lor.
Redistribuirea este acel proces prin care o parte a veniturilor primare se reîmpart în vederea formării veniturilor celor ocupați în sfera neproductivă, a unităților prestatoare de servicii, ca și pentru completarea veniturilor statului. Pe această cale se formează venituri derivate. Plata serviciilor și politica de preț reprezintă instrumente în realizarea procesului de redistribuire. Astfel, deținătorii de venituri primare folosesc o parte a acestora pentru plata serviciilor de care beneficiază, contribuind la formarea veniturilor prestatorilor de servicii. În măsura în care politica de preț este dusă de către stat, acesta poate include în prețul unor bunuri considerate de lux o serie întreagă de impozite indirecte sau taxe pentru ca pe seama unor venituri astfel dobândite să procedeze la redistribuiri și să susțină politici cu caracter social.
3. Între veniturile rezultate din folosirea factorilor de producție și dimensiunea veniturilor totale relația este ca de la parte la întreg.
Venitul total al unui individ înseamnă suma dintre profit, salariu, dobândă, dividende, chirii, respectiv venitul de piață (suma algebrică a produselor dintre volumul factorilor de producție deținuți și prețul acestora). În același timp, multe persoane beneficiază de venituri provenite din transferurile bugetare. Prin urmare, venitul personal este format din venitul de piață plus transferurile de la bugetul statului.
4. Mărimea și structura veniturilor și avuției distribuite depind de prețul factorilor de producție.
Venitul este o sumă de încasări din: salarii și alte drepturi cuvenite pentru munca depusă, rente, dobânzi, profituri, dividende. Ele îmbracă forma unui flux valoric permanent.
Avuția apare sub forma unui stoc, atât la nivel micro (elemente materiale concrete cum ar fi casa, anexele gospodărești, pământ, mașini, utilaje, animale, dar și elemente valorice cum ar fi acțiuni, obligațiuni, conturi bancare, bani cash), cât și macroeconomic (totalitatea activelor materiale și valorice ale unei societăți).
Diferența dintre activele proprietarului (ceea ce aparține în exclusivitate acestuia) și pasivele sale (datoria proprietarului exprimată tot în valori sau bunuri) se numește avuție, respectiv valoare netă.
Mărimea veniturilor distribuite este în relație de dependență directă cu prețurile și cantitățile factorilor de producție utilizați.
Prețul factorilor de producție se stabilește pe piață, în funcție de fluctuația cererii și ofertei de factori de producție.
Cererea de factori de producție derivă din cererea consumatorilor pentru produsele realizate cu acei factori de producție; oferta de factori de producție poartă amprenta specificității fiecărui factor de producție.
5. Progresul tehnic schimbă proporția în care sunt utilizați factorii de producție, în special munca și capitalul, prin economisirea fie a muncii, fie a capitalului, prin creșterea productivității muncii, implicit a veniturilor salariale.
1.2 Recompensarea factorilor de producție
A Salariul
În sens restrâns, salariul reprezintă prețul muncii; în sens larg, salariul reprezintă remunerația, suma de bani primită de posesorul factorului muncă pentru contribuția adusă la realizarea muncii ca factor de producție care concură la desfășurarea oricărei activități economice.
Accepțiuni asupra salariului
plata pentru închirierea forței de muncă sau pentru munca prestată
preț pentru cumpărarea mărfii (forța de muncă)
suma plătită celui ce își închiriază serviciile (se comportă ca prețul oricărei mărfi)
Din egalitatea cererii cu oferta de muncă se formează salariul de echilibru format pe o piață cu concurență imperfectă. Prin confruntarea cererii cu oferta în termeni reali rezultă mărimea și dinamica salariului real.
Reprezentarea grafică a salariului de echilibru
Cererea și oferta de muncă reprezintă două mărimi dinamice care influențează direct mărimea salariului. Astfel, cererea de muncă provine din partea firmelor care, pe bază de contract, angajează lucrători specializați în diverse domenii de activitate, la un anumit preț al muncii, adică pentru un anumit salariu. Fiind determinată de cererea de bunuri rezultate din utilizarea muncii, cererea de muncă este o cerere derivată.
Principalii factori care determină creșterea sau reducerea cererii de muncă
prețul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă (o relație pozitivă);
gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producție (relație negativă);
modificarea prețului unui alt factor de producție, care poate substitui munca, determină o modificare în aceeași direcție a cererii de muncă;
nivelul calitativ al muncii (relație pozitivă);
așteptările întreprinzătorilor (relație pozitivă).
Oferta de muncă este asigurată de resursele de muncă existente pe piață, reprezentând munca pe care o pot depune membrii societății în condiții salariale din care se exclud femeile casnice, studenții, militarii în termen, cei care nu doresc să se angajeze în nici o activitate întrucât au resurse pentru existență și au în viață alte preocupări.
Formele ofertei de muncă:
1 Oferta individuală (numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană dorește să le presteze)
Pe piață fiecare persoană are de ales între utilitatea puterii de cumpărare, rezultată din numărul orelor prestate și utilitatea timpului liber, timpul destinat refacerii forței de muncă și obligațiilor familiale. Din acest punct de vedere se observă alternanța a două tendințe contradictorii: efectul de venit și efectul de substituție.
Efectul de substituție exprimă înlocuirea unei părți mai mari sau mai mici din timpul liber al salariatului cu timpul de muncă; munca suplimentară are drept rezultat un venit mai mare, dar și creșterea dificultăților de refacere a forței de muncă.
Efectul de venit constă în procesul invers de înlocuire a timpului de muncă cu timpul liber, atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forței de muncă condiții de muncă apropiate aspirațiilor sale.
Reprezentarea grafică a ofertei de muncă
Între mărimea perioadei de muncă și refacerea timpului liber există o relație negativă.
Echilibrul consumatorului: Umg a unei ore de muncă este egală cu Umg rezultată din consumul bunurilor achiziționate din câștigul obținut dintr-o oră suplimentară de muncă, adică:
2 Oferta totală a pieței – este asigurată de lucrătorii a.
Efectul de venit constă în procesul invers de înlocuire a timpului de muncă cu timpul liber, atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forței de muncă condiții de muncă apropiate aspirațiilor sale.
Reprezentarea grafică a ofertei de muncă
Între mărimea perioadei de muncă și refacerea timpului liber există o relație negativă.
Echilibrul consumatorului: Umg a unei ore de muncă este egală cu Umg rezultată din consumul bunurilor achiziționate din câștigul obținut dintr-o oră suplimentară de muncă, adică:
2 Oferta totală a pieței – este asigurată de lucrătorii angajați și de cei care caută un moc de muncă; suma ofertelor individuale.
Din perspectiva cererii și ofertei de muncă, salariul reprezintă: atât un cost rezultat din combinarea factorilor de producție, o componentă a costului total al bunului economic obținut, cât și un venit al celor care au contribuit prin munca depusă la obținerea rezultatelor respective.
Salariul depinde de muncă dar și de rezultatele obținute, iar mărimea concretă pentru fiecare salariat se poate stabili numai la nivelul firmei, fiind influențate în mod direct de procesele interdependente de apropiere și egalizare a salariilor.
Diferențierea salariilor are la bază:
calitățile, aptitudinile foarte diferite de la un individ la altul
caracterul muncii
rezultatele obținute
cantitatea de muncă, răspunderea.
Apropierea, egalizarea salariilor se manifestă atunci când elementele de diferențiere dispar sau se restrâng. Atât mărimea salariului cât și diferențele dintre salarii, trebuie astfel stabilite încât să păstreze permanent vie înclinația către muncă și aspirația la ridicarea calificării, ca determinante pentru obținerea unui salariu mai mare, respectând în același timp corelația fundamentală a stabilirii salariului, în funcție de mărimea și dinamica productivității muncii (Salariu WL)
Salariul variază pe țări, domenii de activitate, firme și persoane.
Pe termen lung salariul crește ca urmare a creșterii cheltuielilor cu instruirea și calificarea, transportul și hrana, odihna, locuința pe care le au salariații, creșterii productivității muncii (WL), a rezultatelor obținute prin munca salariaților.
Tipuri de salariu:
Salariul nominal- suma de bani pe care o primește salariatul atunci când lucrează;
Salariul real
reprezintă cantitatea de bunuri și servicii de orice fel, care poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal;
diferă de la o perioadă la alta și de la o piață la alta;
prezintă cea mai mare importanță pentru salariat.
SR=
Salariul colectiv- este atribuit în sumă globală tuturor salariaților unei firme ca participare la rezultatele sale sau pentru diverse alte facilități;
Salariul social- este o sumă pe care societatea în ansamblul său o acordă pentru a spori veniturile diferiților salariați sau ale numai unor categorii (grupuri) din cadrul acestora ce se confruntă cu dificultăți mari (accidente de muncă, boli profesionale, șomaj) cărora nu le pot face față cei în cauză dacă nu sunt ajutați.
Salariul direct- exprimă remunerația efectivă primită de salariat corespunzător cu cantitatea de muncă prestată și cu efectele ei; este format din salariul net și din alte sume ce se cuvin salariatului conform reglementărilor juridice în vigoare;
Salariul indirect- acea fracțiune a salariului- cost, plătită familiei salariatului în funcție de alte criterii decât consumul efectiv de muncă (indemnizații pentru hrană, studii, maternitate etc);
Salariul de bază- acea formă a salariului –venit, determinat în funcție de salariul minim real. Se calculează ca produs între tariful orar negociat (salariul tarifar) și numărul de ore lucrate într-o perioadă determinată de timp;
Salariul brut- constă din sumele ce exprimă salariul de bază și toate adaosurile salariale (venituri brute din muncă);
Salariul net- rezultă din cel brut după ce se scad reținerile obligatorii conform reglementărilor juridice în vigoare.
Factori indirecți ce influențează mărimea și dinamica salariului:
gradul de organizare în sindicate și capacitatea sindicatelor de a obține câștig de cauză pentru revendicările salariaților
organizațiile patronale și (sau) organele specializate ale statului cu prilejul desfășurării acordurilor colective
migrația internațională a forței de muncă
legislația cu privire la mișcarea grevistă și revendicativă
Salariul reprezintă cel mai important venit al forței de muncă atât din punct de vedere economic, cât și social, întrucât configurează, de cele mai multe ori, nivelul de pregătire, statutul social, motivația pentru muncă, nivelul productivității muncii.
B Dobânda reprezintă suma pe care trebuie să o plătească debitorul creditorului său pentru folosirea disponibilităților bănești ale creditorului, până la restituirea lor.
Mărimea dobânzii se calculează ca produs între capitatul împrumutat și rata dobânzii.
Creditul presupune schimburi de bunuri actuale contra unor bunuri viitoare, cu scopul de a susține o afacere prezentă, de a asigura consumul actual. Spre deosebire de celelalte schimburi, în cadrul creditului, prestația și contraprestația sunt separate în timp și spațiu; el implică două categorii de persoane: creditorii (cei ce dau bani cu împrumut) și debitorii (cei ce iau bani cu împrumut).
Creditul se află în relații strânse cu moneda deoarece lărgește posibilitățile de schimb și presupune formarea rezervelor de monedă. El apare fie ca urmare a formării unor rezerve în trecut, respectiv economiile, fie pe formarea unor rezerve viitoare, respectiv crearea de monedă.
Tipuri de dobândă:
Dobânda simplă- se aplică atunci când creditul se împrumută pe perioade mai mici de 1 an.
D (prețul plătit pentru a dispune pe timp de i an de 100 unități monetare)
D unde t=1an, 12 luni, 360zile
Dobânda compusă- se aplică atunci când creditul se împrumută pe perioade mai mari de 1 an (dobânda se capitalizează).
D
D
unde:
Sn=suma finală
C=creditul inițial, suma inițială împrumutată
d’=rata dobânzii
n=numărul de ani
Orice bancă care acordă credite și atrage depozite spre păstrare urmărește realizarea unui câștig, din care se acoperă cheltuielile băncii, iar ceea ce rămâne reprezintă profitul bancar.
Câștigul băncii (venitul brut)= dobânda încasată de bancă- dobânda acordată de
Profitul brut= Venitul – Cheltuielile de funcționare
Dacă profitului brut i se aplică impozitul aferent se obține profitul net, mărimea acestuia făcând obiectul unei funcții de maximizare a rezultatelor oricărui agent economic.
Factori care influențează rata dobânzii:
raportul cerere-ofertă;
riscul
starea economiei
Mărimea ratei dobânzii influențează comportamentul agentului economic investitor astfel: dacă rata dobânzii (d’) crește, cererea de credit scade; dacă d’ scade, cererea de credit crește.
Factori de scădere a ratei dobânzii, pe termen lung:
creșterea generală a economiilor (a ofertei de bunuri);
scăderea relativă a productivității capitalului, inovațiile fiind mai mult sau mai puțin generalizate;
măsurile antiinflaționiste adoptate și promovate de guvern;
sporirea gradului de autofinanțare a întreprinderilor.
Factori de creștere a ratei dobânzii:
sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;
emigrarea capitalurilor flotante și a banilor fierbinți;
apariția de noi nevoi care sporesc înclinația spre investiții;
crizele economico-sociale.
Din punct de vedere economic, cel mai mare interes îl prezintă rata dobânzii reale, ca factor de ajustare a ratei dobânzii nominale cu rata inflației (care reprezintă ritmul creșterii prețurilor).
C. Profitul desemnează corolarul oricărei activități economice întreprinse de către agenții economici.
Profitul se calculează ca diferență între ceea ce se încasează și ceea ce se plătește în activitatea economică.
Π=V-Ch
Πu=P-CTM (diferența între prețul de vânzare și costul produsului sau serviciului provenit dintr-o activitateeconomică)
Dacă P=C → Πu = 0.
Dacă P<C → Πu < 0 (pierdere).
Profitul este dovada utilității unei activități sau a unei unități economice, iar mărimea lui este măsura acestei utilități.
Funcțiile profitului
stimulează inițiativa și acceptarea riscului din partea celor care-l urmăresc drept scop în acțiunile lor;
incită la realizarea eforturilor de sporire a raționalității sau eficienței activităților economice, cultivă spiritul de economie;
Obținerea de profit reprezintă expresia raționalității sociale întrucât stimulează dezvoltarea activității economice, funcționarea activităților de orice natură, precum și procesul social în general.
Mărimea profitului- se poate aprecia prin:
Masa profitului = suma pe care o reprezintă profitul unei unități economice, unui agent economic
masa profitului: Π = V- Ch;
Rata profitului = raport procentual între masa profitului și:
Volumul capitalului folosit p`= Π/C*100
Cifra de afaceri p`= Π/CA*100
Nivelul cheltuielilor p`= Π/∑Cost*100
În funcție de rata profitului se orientează structura producției pe ramuri, subramuri, fiind căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă (se restrâng sau se abandonează cele cu rata scăzută și se dezvoltă sau se inițiază altele cu rata înaltă)
Formele profitului:
obișnuit, normal, ordinar- considerat suficient pentru ca agentul economic să-și continue activitatea ;
supraprofit, profit de monopol- peste cel normal ;
normal, legitim- suma celui ce deține firma ca factor de producție, pentru serviciul adus în activitatea economică pe această cale;
nelegitim, venit necâștigat- suma însușită de posesorul factorului de producție (aceluiași), fără să fi avut vreo contribuție la activitatea economică (sursă de îmbogățire fără cauză) : ,,venit gratuit, rezultând din circumstanțe favorabile – independente de beneficiar’’ – Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie 1998
Profitul legitim este rezultatul:
progreselor economice și tehnice realizate de firmă prin intermediul unor mijloace de muncă mai perfecționate și mai ieftine;
îmbunătățirea produselor sale și obținerea altora noi;
organizarea superioară a activității economice la care a ajuns în urma eforturilor depuse.
(serviciile reale aduse de firmă nu numai propriei sale activități ci și societății care beneficiază de ele)
acest profit nu ar trebui impozitat pentru a stimula progresul tehnico-economic.
Profitul nelegitim:
nu este rezultatul aportului firmei la activitatea economică ci și al unor economii nejustificate de cheltuieli pentru protecția mediului înconjurător, practicării unor prețuri de vânzare excesiv de ridicate, câștigurile suplimentare prilejuite de inflație sau alte fenomene social-economice.
Se consideră că aceste profituri ar trebui preluate de societate
Πnet= Πbrut-impozit
Profit admis=profit net
(punctul de vedere oficial cu privire la mărimea și dinamica Π care este afirmat indirect prin reglementările referitoare la impozit).
Profit admis – instituționalizarea unei mărimi a Π care se stabilește nu atât în funcție de factori cât de decizia autorităților și de politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al Π pe ramuri și subramuri, pe categorii de mărime a firmelor etc.
Posesorii factorilor de producție și profitul
Profitul este parte a prețului unui bun sau serviciu obținut dintr-o anumită activitate economică, la fel ca și salariul și celelalte costuri:
Prețul =cost + profit
Bunul sau serviciul produs în activitatea economică se datorează acțiunii conjugate a tuturor factorilor de producție: munca, natura și capitalul.
Legătura obiectivă existentă între factorii de producție (intrări) și rezultatele obținute (ieșiri) formează conținutul unei legi tehnice cunoscută sub numele de funcție de producție.
Acest proces face legătura între 2 piețe distincte:
Piața rezultatelor (ieșirilor) → clienți sau purtători ai cererii ce se întâlnesc cu ofertanții de factori și
Piața factorilor de producție (intrărilor) → furnizori sau ofertanți ce se întâlnesc cu cererile clienților.
Orice firmă își asigură echilibrul acționând concomitent pe cele două piețe.
Titularii de profit sunt:
Deținătorii (posesorii) de exploatări industriale și agricole, unități comerciale, liber profesioniști care participă cu capital într-o activitate economică.
Întreprinzătorul care participă cu capital necesar activității respective și obține profit; dacă împrumută capitalul atunci împarte profitul cu proprietarul capitalului, suma cedată reprezentând dobânda.
Capitalul investit poate fi privit în calitate de venit (profit) proprietarul este și manager; sau în calitate de cost (dobândă) atunci când proprietarul este diferit de manager.
Din profit se scade renta (venitul factorului de producție pământ).
Pentru posesorul de capital, mărimea profitului însușit este în funcție de mai mulți factori:
Nivelul costului mărfii sau serviciului la producerea căruia participă capitalul (invers proporțional) dacă mărimea capitalul folosit generează creșterea costurilor (a dobânzii datorate) atunci profitul scade;
Nivelul prețului mărfii sau serviciului produs (relație direct proporțională): prețul crește, profitul crește;
Volumul serviciilor sau produselor realizate (relație direct proporțională);
Structura produselor sau serviciilor realizate cu participarea capitalului (direct proporțional)
Produse cu profit ridicat (relație direct proporțională)
Produse cu profit scăzut (relație invers proporțională)
Viteza de rotație a capitalului se exprimă atât în durata unei rotații, cât și în număr de rotații: dacă timpul de la producție la desfacere crește, profitul va scădea; dacă număr de rotații crește, profitul va crește;
Modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii factorilor de producție: când ponderea veniturilor celorlalți factori de producție crește, profitul va scădea, și invers;
S↑, R↑, →Pr↓
Modul de folosință al profitului:
Autofinanțare, în vederea continuării în condiții optime a activității economice desfășurate;
Consum personal, de bunuri și servicii;
Modernizarea activității economice prin realizarea de investiții.
Profitul constituie mobilul diferitelor activități economice desfășurate în economia de piață.
D. Renta
Renta este acel venit fundamental care revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de producție, a cărui ofertă este rigidă sau foarte puțin elastică; este venitul pretins de proprietar pentru transferarea dreptului de folosință și de uzufruct a factorilor de producție cu însușiri speciale către alte persoane (întreprinzători). Pentru utilizatorul factorului respectiv, renta constituie plata pentru folosirea temporară a acestui factor, pe bază de contract.
În funcție de natura cauzelor ofertei rigide (naturale, tehnologice, economice, sociale), renta poate dobândi caracter de venit stabil sau de venit temporar.
Mult timp renta a fost asociată venitului ce se cuvine proprietarului de terenuri, pentru acordarea dreptului de folosință a terenului către arendaș. De asemenea, renta s-a asociat comportamentelor specifice agenților economici pe piața terenurilor agricole și cu alte destinații, ca piețe derivate ale piețelor bunurilor agroalimentare.
În prezent primează caracterul universal al rentei, ca venit care apare atunci când și acolo unde un anume factor de producție deosebit ca importanță economică este monopolizat de anumiți producători-ofertanți.
Generalizând:
În sens restrâns, renta este venitul încasat pentru cedarea dreptului de folosință a factorului care are doar o singură utilizare posibilă. Utilizarea fiind extrem de limitată, curba ofertei factorului în cauză este perfect inelastică la modificarea prețului.
În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea dreptului de folosire a oricărui factor de producție cu ofertă inelastică în raport cu prețul, respectivul factor putând avea mai multe utilizări.
Mecanismul formării rentei
Modelul cel mai frecvent utilizat pentru exprimarea rentei este cel care încorporează factorul de producție pământ.
Renta diferă în funcție de gradele de fertilitate ale pământului, de prețul de vânzare (diferit de la un producător la altul, acesta rezultând din raportarea costului global la producția fizică; știind că pe fiecare parcelă de pământ se aplică aceeași doză de capital și de muncă, costul de producție va fi același), cerere.
Mărimea rentei diferențiate depinde de cantitatea de producție marginală obținută prin folosirea unei doze suplimentare dintr-un factor de producție. Această cantitate are o evoluție inegală, diferențiată.
Transferarea surplusului de producție fizică în venit-rentă este condiționată de situația de pe piața bunului respectiv. Oferta rigidă în raport cu cererea va determina creșterea prețului peste nivelul său de echilibru.
Venitul încasat de deținătorului factorului de producție, a cărui ofertă totală este insensibilă la ridicarea prețului de vânzare, se numește rentă economică.
Cu cât oferta totală este mai rigidă, cu atât renta economică este mia mare. Acesta este efect al prețului de vânzare format peste cel de echilibru, nu este cauza acestui preț. În graficul de mai sus, la o cantitate oferită de factori perfect inelastică, prețul de achiziție al acestora este P1, superior prețului de echilibru, PE. suprafața P1MPEE reprezintă mărimea rentei economice pe care o încasează deținătorul factorului de producție cu oferta rigidă, respectiv pe care o plătește utilizatorul acestui factor.
Modelul formării rentei economice a fost construit pe baza caracterului rigid al factorilor de producție față de modificarea prețului și în condițiile unei cereri mai mari de produse, comparativ cu oferta lor. Numai astfel, venitul încasat de anumiți producători este mai mare decât suma dintre costul global și profitul normal necesar pentru a susține oferta în continuare.
Pe termen lung, oferta de produse agricole tinde să crească, curba acesteia deplasându-se spre dreapta (pe termen scurt, ea este oscilantă în funcție de condițiile naturale). Cererea de produse agricole rămâne, în general, inelastică. Ea decurge din caracterul mai lent comparativ cu creșterea veniturilor (curba cererii se deplasează tot spre dreapta, dar mai puțin decât oferta). Din acest motiv, piața absoarbe greu oferta excedentară. Ca urmare, orice surplus de ofertă declanșează reducerea prețurilor bunurilor agricole.
Prețul pământului se află sub incidența mai multor factori, cum ar fi:
Venitul ce poate fi obținut prin utilizarea factorului de producție pământ; în acest caz, prețul pământului reprezintă renta anuală capitalizată la dobânda zilei.
unde R=renta iar d=rata dobânzii.
Pământul, factor de producție, tinde să devină tot mai mult un produs al acțiunii umane. Astfel, lucrările de amenajare, de ameliorare a terenurilor, de infrastructură în general, au condus la creșterea prețului pământului (pământ-capital)
Cererea și oferta de terenuri agricole. Limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter rigid, fiind insensibil la variația prețului. Astfel că, prețul pământului evoluează mai ales în raport de mișcarea cererii.
Cererea și oferta de produse agricole. Sporirea cererii de produse agricole și scumpirea lor stimulează cererea de pământ și ridică prețul acestuia, întrucât oferta de pământ este inelastică. Când produsele agricole devin mai ieftine, se investește mai mult în achiziționarea de terenuri agricole.
Mărimea și evoluția rentei, depinde de cererea de terenuri.
Posibilitatea folosirii alternative a pământului.
Rata dobânzii bancare.
Ameliorarea poziției terenurilor agricole. Creșterea factorului pământ-capital duce la creșterea prețului terenurilor.
Mecanismele de formare a veniturilor fundamentale se desfășoară pe baza unor legi economice specifice, cât și sub incidența unor principii sociale.
1.3. Mutații structurale în cadrul venitului
Întreprinderea reprezintă instituția (agentul economic) care atrage și combină factorii de producție în vederea producerii bunurilor și serviciilor marfare.
Întreprinderea s-a dezvoltat ca urmare a beneficiilor pe care le aduce.
În primul rând, ea permite o mai bună diviziune a muncii. Aceasta înseamnă că fiecare individ se specializează în activități pentru care este cel mai competent, în loc să efectueze toate sarcinile la nivelul firmei. Prima etapă a diviziunii muncii presupune diviziunea meseriilor sau a produselor. Cea de a doua etapă, presupune divizarea sarcinilor pentru același produs, în cazul în care nivelul producției crește peste un anumit nivel.
În al doilea rând, organizarea instituționalizată a producției a fost necesară. Lipsa unei astfel de organizări ar fi ridicat costurile de negociere între participanți. Existența unui singur organ cu putere de decizie reduce substanțial numărul proceselor de negociere care ar fi avut loc în absența acestuia. De asemenea, lipsa unui organ unic de decizie și control determină ca fiecare participant la producție să utilizeze timpul disponibil controlând activitatea celorlalți (echivalând cu lipsa activității de producție!).
În al treilea rând, întreprinzătorul trebuie să fie independent de muncitori și, deci, la adăpostul presiunilor din partea acestora. Acesta trebuie să fie motivat și în ceea ce privește maximizarea rezultatelor care îi rămân la dispoziție și, din acest motiv, să elimine toate încercările muncitorilor de a corupe organul de control (dacă este tot o persoană remunerată cu salariu).
Pentru explicarea existenței și funcționării întreprinderii economiștii pornesc de la presupunerea că aceasta acționează pentru maximizarea profitului. Prin profit se înțelege venitul rezidual al întreprinderii, respectiv, partea din venitul din vânzări care rămâne întreprinderii după remunerarea tuturor factorilor de producție atrași.
Dacă firmele acționează în condiții asemănătoare celor ale concurenței perfecte, obiectivul firmei este impus de condițiile pieței. Ce se întâmplă dacă obiectivul maximizării a fost atins? Această independență de nevoia maximizării profitului îi permite să urmărească alte obiective.
Dacă luăm în considerare firmele mari, se poate vedea ca urmărirea obiectivelor altele decât maximizarea profitului devine o posibilitate reală. Mulți autori au susținut că acționarii corporației mari au pierdut controlul și puterea efectivă a trecut în posesia managerilor profesioniști care sunt capabili să-și urmărească propriile obiective.
Această afirmație presupune de obicei “separarea dintre proprietate și control”. Nu sunt toți de acord că o asemenea separare este răspândită.
Maximizarea venitului poate fi un obiectiv diferit de cel al maximizării profitului. Există producție, preț, cost și chiar implicații investiționale destul de diferite care rezultă dintr-o presupunere a maximizării profitului și care trebuie să fie considerabil modificate o dată cu abandonarea urmăririi celui mai bun profit ca unic scop de afaceri
Profitul minim este necesar pentru a satisface acționarii și instituțiile piețelor financiare a căror bunăvoința era necesară când firma caută să obțină fonduri de investiții. O data câștigat profitul minim, managerii caută să obțină cel mai înalt nivel posibil al venitului obținut din vânzări și că erau pregătiți să sacrifice din profit în urmărirea venitului. Autorii au privit venitul ca fiind important pentru manageri, deoarece prestigiul managerial și salariu erau mai degrabă dependente de el decât de profit.
Dacă facem trimitere la teoria ofertei se poate releva foarte ușor că maximizarea venitului poate intra în conflict cu maximizarea profitului. Creșterea producției peste nivelul de echilibru al producătorului determină creșterea veniturilor din încasări (producția fiind mai mare), dar și o reducere a profitului total, deoarece profitul marginal este negativ.
Firma trebuie să dețină un nivel minim al profitului înainte ca managerii să fie liberi să se concentreze asupra venitului din vânzări. Cu cât este mai greu obținerea acestui profit minim cu atât comportamentul se apropie de maximizarea profitului. Daca profitul actual scade sub nivelul minim, atunci recuperarea profitului și presiunea profiturilor maxime vor înlocui toate celelalte obiective.
Unii scriitori au sugerat că managerii pot fi influențați de câteva obiective, astfel încât nici un obiectiv singur nu poate fi “maximizat”. Din punctul acestora de vedere, managerii caută un nivel al achizițiilor satisfăcător. Comportamentul firmelor se spune a fi de satisfacere mai degrabă decât de maximizare sau optimizare.
Totuși, autonomia managerilor salariați este limită, deoarece controlul asupra lor exercitat de către acționari se poate realiza prin stabilirea unor indicatori economico-financiari țintă. Aceștia pot fi stabiliți la nivelul negociat și prin reducerea numărului de salariați (pentru reducerea costurilor și maximizarea profitului) sau prin cumpărarea acțiunilor companiei (pentru reducerea numărului de acțiuni la care se împarte dividendul).
Autonomia managerilor poate fi limitată și de către piața de capital. Astfel, scăderea cotației acțiunilor companiei poate arăta acționarului că situația firmei la care este proprietar nu este una favorabilă. În acest caz, poate înstrăina acțiunile deținute și cumpăra altele la o companie cu rezultate superioare.
O slabă cotație a acțiunilor pe piața de capital poate crește riscul unei oferte publice de cumpărare. În cazul în care prețul acțiunilor scade foarte mult, un investitor poate anunța oficial că achiziționează acțiunile companiei la care ne referim cu un anumit preț. Preț manageri, schimbarea acționarului majoritar echivalează cu schimbarea din funcție.
Cum am arătat mai sus, firma nu își desfășoară activitatea în izolare, nu este un sistem închis. Ea produce bunuri și servicii satisfăcând nevoi, repartizează venituri, creează, deci, utilitate. Interacționează cu ceilalți agenți economici în vederea atingerii obiectivelor. Se poate vorbi astfel de un mediu al întreprinderii. Acesta cuprinde totalitatea influențelor exercitate asupra întreprinderii direct de către furnizori, clienți, stat, instituții financiare etc, și indirect prin politicile structurale și conjuncturale ale administrației publice, cultura pieței pe care activează, factorii geografici etc.
Proprietarii factorilor de producție așteaptă o plată în schimbul acordării permisiunii de folosire a acestora în producție. Fiecare factor, prin urmare, are o răsplată corespunzătoare.
Ratele de salarizare și sumele de bani reprezentând salariile, diferă deoarece există foarte multe piețe ale muncii, de o mare varietate, fiecare cu condițiile proprii.
Este totuși, posibil de a identifica unele influente majore care tind să dea naștere unor rate de salarizare diferențiate:
1. Educația În general, dacă o muncă pretinde un nivel de educație relativ înalt, atunci ea va fi mai bine plătită decât o muncă fără o asemenea cerință. Ca și consecință, este general cunoscut faptul ca în raport de mărimea timpului rezervat primirii unei educații corespunzătoare crește și capacitatea de câștig prin muncă a unui individ. Aceasta nu înseamnă, desigur, că o persoană care are o educație deosebită, va putea obține și cel mai mare venit posibil. Legătura dintre educație și plata muncii reprezintă doar o tendință generală, dar există în acest sens numeroase excepții.
2. Priceperea Salariații, în general primesc un salariu cu atât mai mare, cu cât aceștia demonstrează că deprinderile și abilitățile sunt îmbunătățite.
3. Sexul Cu toate că există acte normative care prevăd o recompensare egală a muncii femeilor și bărbaților, totuși câștigurile prin muncă ale femeilor sunt cuprinse între două treimi și trei pătrimi din cele ale bărbaților. Există câteva motive în acest sens. Mai multe femei decât bărbați lucrează cu normă parțială. Femeile au tendința de a se dedica familiei, întrerupându-și cariera, chiar la vârsta la care bărbații încearcă să promoveze și să fie mai bine plătiți. Din punct de vedere social, se așteaptă din partea femeilor, ca acestea să-și situeze viața de familie în fața carierei iar acest lucru înseamnă că femeile tind să urmeze cariera soților lor mai degrabă; așteptările angajatorilor cu privire la prioritățile femeilor pot influența criteriilor lor atunci când recrutează sau iau decizii de promovare.
4. Geografia Există încă diferențieri regionale cu privire la recompensarea indivizilor care au aceeași profesie cu toate că acestea nu mai sunt la fel de mari ca în trecut. Există, de asemenea, diferențe între costurile locuințelor și cele ale deplasării de acasă la locul de muncă astfel încât tablourile salariilor brute și nete, diferă pe regiuni. Tendința la nivel național a patronatelor și sindicatelor, de a stabili un nivel al salariilor la scară națională și de a reduce diferențele regionale ar putea avea ca rezultat creșterea disparităților reale nete în cazul câștigurilor prin muncă și a standardelor de viață.
5. Industria (ramura de activitate) Cererea pentru muncă derivă din cererea pentru produsul muncii. Cu cât aceasta prezintă o mai mare importanță pentru comunitate, cu atât este mai mare valoarea produsului fizic marginal al muncii, și acest lucru se va reflecta în venitul marginal al produsului muncii obținut de firmă. Dacă o ramură de activitate prosperă, atunci salariile corespunzătoare tuturor tipurilor de muncă angajate în acea industrie vor fi cu siguranță mai mari decât salariile echivalente ale muncitorilor angajați în industrii aflate în declin.
6. Sindicatele Capacitatea muncitorilor de a se organiza și de a controla condițiile de angajare și relațiile de muncă, pot influența ratele de salarizare.
Este cunoscut faptul că pe termen scurt nivelul salariilor este rigid și că acesta evoluează numai în sus. Dintre explicații reținem rolul sindicatelor care pot apăra salariile chiar dacă nivelul productivității marginale a muncii este mai redus. De asemenea, una din explicații subliniază că firmele, pentru a atrage salariați de calitate, sunt obligate să propună salarii ridicate.
Flexibilitatea salariului se poate obține prin dreptul angajatorului de a renunța la contractul de muncă fără restricții și posibilitatea de a recurge la personal temporar angajat.
Profitul obținut prin scăderea cheltuielilor de din veniturile întreprinderii reprezintă profitul contabil. Profitul economic se obține prin scăderea din venituri a tuturor costurilor, atât explicite cât implicite. Unii economiști consideră că profitul contabil este un amalgam de elemente remuneratorii ce ar trebui repartizate proprietarilor lor (sau care se cuvin explicit aceleiași persoane: întreprinzătorul).
Urmărirea permanentă a ratei dobânzii ajută agenții economici să se orienteze spre cele mai rentabile și oportune investiții. Din punctul de vedere al investitorului, atunci când i s-a acordat un credit, productivitatea capitalului real trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi și dobânda ce i se percepe. Dar cele mai înalte niveluri ale productivității marginale se obțin tocmai în sectoarele unde și cererea pentru mărfurile respective este relativ puternică. În felul acesta, piața creditului și rata dobânzii procură investitorilor particulari și societății în ansamblu informații foarte importante, ajutându-i să decidă și să aleagă cele mai bune variante de proiect.
Creditul facilitează mărirea vitezei de rotație a capitalului real, mai exact, trecerea lui dintr-o formă funcțională în alta. Prin aceasta, el contribuie și la creșterea vitezei de circulație a monedei, cu efecte favorabile asupra întregii economii.
Rata dobânzii joacă un rol major în economia de piață prin faptul că ea servește agenților economici drept unitate de măsură suficient de exactă în aprecierea avantajelor relative între consum și economisire.
Rata dobânzii influențează în foarte marte măsură fenomenul de creștere economică. O rată mică a dobânzii încurajează investițiile, iar acestea, la rândul lor, vor imprima economiei ritmuri mai înalte de creștere. Deoarece creditele devin mai ieftine, pentru întreprinzători se creează condiții mai bune de extindere a activității lor productive. Dimpotrivă, o rată înaltă a dobânzii va avea efecte opuse.
Modificarea substanțială a ratei dobânzii nu se poate face fără a induce efecte la nivel național și internațional. Dacă o țară, de exemplu, mărește substanțial rata dobânzii, o mare parte din țară și din străinătate ar migra către plasamentele remunerative nou-apărute. Nivelul ratei dobânzii influențează repartizarea factorilor de producție către diversele domenii și, totodată, influențează și repartizarea veniturilor la nivel național și internațional. Pe termen lung, dobânda stimulează menajele să renunțe la anumite consumuri curente pentru a spori economiile (și, deci, capitalul disponibil).
Suprafețele arabile apte pentru agricultură sunt limitate în suprafață și foarte diverse din punct de vedere al fertilității lor naturale. Oferta lor este rigida, deci nu pot fi multiplicate prin intervenția omului. Pe termen lung, se poate vorbi și în aceasta situație de o oarecare elasticitate. Îmbunătățirea fertilității artificiale a pământului prin investiții succesive pe una și aceeași suprafață de teren, materializate în îngrășăminte, lucrări de îmbunătățiri funciare etc., ar putea fi echivalentă, până la urmă, cu o suprafață mai mare de teren. Recolta care se obținea înainte de pe o unitate de suprafață, ca urmare a creșterii productivității marginale a capitalului, poate fi acum dublată, sau chiar triplată, împrumutând toate caracteristicile unei agriculturi intensive. Cu alte cuvinte, deși se utilizează același număr de hectare, rezultatele economice sunt tot atât de mari ca și când s-ar fi folosit o suprafață dublă. Totodată, nu sunt excluse nici lucrările de atragere în circuitul economic a unor noi suprafețe prin defrișări, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii solului, desțeleniri etc., care, deși sunt considerate ca având un caracter extensiv, pot mări fondul funciar al unei țări.
Oferta unui factor de producție este fixă, deci inelastică atunci când el nu oferă posibilități alternative de utilizare, nu poate fi substituit, înlocuit cu alt factor, costul său de oportunitate fiind egal cu zero. De aceea, în teoria economică renta mai este definită ca fiind prețul plătit pentru o resursă nereproductibilă, în sensul că, din punct de vedere cantitativ ea nu poate fi mărită. Or, pământul face parte din categoria acestor resurse, a cărui rentă este în exclusivitate determinată de mărimea cererii formulată pentru el.
Conceptul original de rentă economică se referă la pământ, într-o perioadă în care cererea de hrană, în creștere, a dus la angajarea unor suprafețe suplimentare de pământ în circuitul agricol. Sporirea prețurilor pentru alimente a dus la specularea acestui lucru astfel încât proprietarii de pământ pretindeau rente ridicate pentru suprafețe de pământ neroditoare. De asemenea, proprietarii de pământ au putut obține rente mai ridicate de pe urma pământului care ar fi fost încă folosit pentru obținerea de bunuri alimentare, chiar dacă prețurile alimentelor și ale rentelor ar fi fost mai mici.
Proprietatea privată asupra pământului, limitarea suprafețelor apte pentru agricultură, nereproductibilitatea lor și faptul că, din punct de vedere tehnic, ele nu pot fi transferate dintr-un loc în altul, imprimă acestui factor de producție trăsături particulare. La toate acestea se mai adaugă diferențele de poziție și, mai ales, de calitate.
Conceptul de rentă economică arată că rentele referitoare la pământ au fost rezultatul și nu cauza, prețurilor ridicate ale alimentelor la acel moment.
Poartă denumirea de rentă diferențială venitul suplimentar obținut pe de o suprafață de teren a cărui fertilitate este superioară față de altele sau care a beneficiat de investiții suplimentare de capital. Ea apare ca o diferență între costurile de producție mult mai înalte înregistrate pe terenurile mai slabe calitativ și mai prost plasate față de piețele de desfacere și costurile de producție mai mici caracteristice terenurilor bune și foarte bune. Așadar, ea își are originea în diferența de fertilitate și diferența de poziție a terenurilor agricole, care diferențiază foarte mult productivitatea marginală a capitalurilor investite pe ele. Acest gen de rentă se mai numește și de poziție, iar terenul cu fertilitatea cea mai slabă mai este denumit și teren marginal deoarece, pe el, eficiența marginală a capitalului este cea mai mică.
Alături de acest tip de rentă diferențială datorat, așa cum am amintit mai sus, diferențelor de fertilitate și de poziție, în agricultură mai poate fi înregistrată și o altă formă de venit suplimentar. Aceeași suprafață de teren poate să formeze obiectul unor investiții succesive de capital. Potrivit legii randamentelor descrescătoare, prima investiție poate determina o productivitate marginală a capitalului mai mare, a doua mai mică, a treia și mai mică.
Desigur, regula stabilită mai sus se verifică în marea majoritatea a cazurilor. În anumite situații, s-ar putea ca cea de a doua investiție să aducă un spor de producție mai mare chiar decât prima. Cu toate acestea, dacă investițiile făcute se bazează pe aceeași tehnică, fără nici o îmbunătățire de ordin calitativ, randamentul descrescând se manifestă cu putere de lege. În realitate, însă, se verifică o continuă diversificare a calității investițiilor, ele concentrându-se, de regulă, pe terenurile cele mai bune. În felul acesta se stabilește o legătură foarte strânsă între renta diferențială de gradul I și gradul II. De cele mai multe ori, cei ce obțin primul tip de rentă au cele mai mari șanse să obțină și cel de-al doilea tip dacă recurg la investiții suplimentare de capital, mai ales atunci când acestea încorporează și tehnici superioare de producție.
Teoria și practica economică au demonstrat în ultimul timp faptul că renta diferențială de tipul II poate să aibă multiple forme de manifestare. Una dintre acestea constă în creșterea productivității marginale a capitalurilor adiționale, ceea ce conduce nu la creșterea prețurilor pe unitatea de produs, ci la scăderea lor. Totodată, acest lucru a condus în țările dezvoltate la renunțarea, într-o oarecare măsură la luarea în cultură, pentru o anumită perioadă de timp, a unor terenuri slabe din punct de vedere al fertilității lor naturale.
În strânsă legătură cu aceste aspecte se pune și problema prețului pământului. Dacă proprietarul își vinde pământul, dintr-un motiv sau altul, el nu face acest pas pentru că ar dori să renunțe la renta pe care acest factor de producție o aducea. Vânzarea pământului va trebui să aducă proprietarului său o sumă de bani care, depunând-o la banca, să genereze o dobândă cel puțin egală cu renta încasată înainte. Din această cauză, prețul la care se vinde și se cumpără pământul depinde de doi factori, și anume:
mărimea rentei;
mărimea ratei dobânzii.
Astfel, prețul pământului va fi direct proporțional cu volumul rentei și invers proporțional cu mărimea ratei dobânzii.
Cvasirenta este termenul folosit pentru a descrie o renta economică în creștere ca urmare a unei anumite situații de pe piață, când oferta factorului respectiv nu se adaptează la prețul acestuia. Proprietarii resurselor naturale în mod normal sunt plătiți în schimbul acordării dreptului de extracție a lor. Astfel de plăți pot fi privite și ca o formă de rentă, cu toate că deseori sunt numite redevențe.
Capitolul II
Veniturile agenților economici: structură și tendințe
Activitatea economică creează avuția. Repartiția veniturilor constă împărțirea acesteia între agenții economici participanți. Repartiția este ulterioară producției, pentru că din prețul bunurilor și serviciilor valorificate se efectuează repartiția, și anterioară, deoarece ea constituie sursa începerii unui nou proces productiv.
Veniturile pot fi:
primare, așa cum au fost descrise în subcapitolele anteriore
de transfer, pe care statul le acordă anumitor categorii sociale fără nici o contraprestație;
disponibile; acestea sunt veniturile pe care le încasează proprietarii factorilor de producție după ce au plătit taxele și impozitele aferente acestor venituri.
Gospodăriile primesc venituri din activitate (60-70%) și venituri din proprietate (chirii, dobânzi, dividende).
Veniturile primare ale întreprinderii sunt reprezentate din acea parte a excedentului brut nerepartizat. Acesta este utilizat de regulă pentru autofinanțarea investițiilor.
Veniturile primare ale statului sunt constituite din excedentul bugetar (partea din veniturile la bugetul public care nu sunt cheltuite).
Suma veniturilor distribuite este egală cu valoarea totală a producției, conform teoriei neoclasice, deoarece factorii de producție sunt remunerați la nivelul productivității marginale, care măsoară contribuția fiecărui factor la producție. J.M. Keynes considera că repartiția veniturilor reflectă puterea de negociere și de presiune a deținătorilor factorilor de producție. Repartizarea veniturilor depinde de legile pieței dar și de comportamentul și puterea de negociere a agenților economici implicați.
Statul poate interveni în repartizarea veniturilor. Intervenția poate fi directă atunci când statul stabilește nivelul salariului minim, stabilește dobânda de referință și influențează operațiunile de pe piața de capital, distorsionând repartizarea profiturilor. De asemenea, nivelul fiscalității este determinant pentru mărimea veniturilor disponibile.
La nivel microeconomic, însumarea veniturilor primare (în forma lor nedisponibilă) repartizate de către agentul economic producător de bunuri și servicii, are ca rezultat valoarea adăugată (VA).
VAB = Pr + S + D + R + A
unde,
VAB – valoarea adăugată brută
Pr – profitul
S – salariile
D – dobânda
R – renta
A – amortizarea (recuperarea treptată a valorii elementelor de capital fix).
Valoarea adăugată netă nu cuprinde amortizarea.
Însumarea valorilor adăugate la nivelul unei economii naționale este echivalentă cu produsul intern brut.
2.1. Salariul: dinamică și tendințe
Pe baza datelor publicate în anul 2006 de către Institutul National de Statistica (INS) salariul mediu brut la nivelul intregii economii a fost de 1.148 lei noi, venit obtinut in urma a circa 161 ore lucrate pe luna (cele trecute pe statul de plata). Ceea ce inseamna un castig orar brut de 7,12 lei noi. Iar daca privim acelasi set de date pe diverse ramuri ale economiei, observam ca in sectoarele cu un salariu mediu brut peste media nationala, numarul de ore muncite pe luna este mai mic decat cel la nivelul intregii tari. Spre exemplu, in ramura utilitatilor energie electrica, energie termica si gaze naturale salariul mediu brut a fost, in septembrie de 1.918 lei noi, cu circa doua treimi mai mare decat media nationala. in schimb, salariatii din acest domeniu au lucrat, in medie, numai 146 ore in septembrie.
Pe de alta parte, angajatii din industria alimentara muncesc mai mult si castiga mai putin: salariul mediu brut a fost de 869 lei noi (numai trei sferturi din media nationala), venit obtinut dupa circa 166 ore lucrate de fiecare salariat.
Datele statistice arata, insa, mai mult decat faptul ca numarul orelor de munca si castigul salarial sunt invers proportionale. Cele mai mari salarii se pot obtine in domeniile in care productivitatea muncii este ridicata. Spre exemplu, in industria financiara (banci, asigurari, bursa) salariul mediu brut a fost de 3.161 lei noi, cel mai mare nivel din intreaga economie. Iar angajatii respectivi au muncit, in medie, circa 159 ore in luna septembrie. Dar trebuie tinut cont de faptul ca industria financiara inregistreaza un ritm accelerat de crestere. Numai creditele acordate de sistemul bancar, cel mai dezvoltat dintre cele trei, sporesc cu un ritm anual de peste 50%.
În schimb, in industria lohnului, salariile sunt dintre cele mai mici din intreaga economie, respectiv 670 lei noi/luna in segmentul articolelor de imbracaminte si 677 lei/noi in cel de incaltaminte. Însa, afacerile din acest domeniu au de suferit pe masura ce industria de lohn se reorienteaza spre tari cu costuri mai mici ale fortei de munca. Restrangerea acestei ramuri poate fi observata chiar si in evolutia comertului exterior, exporturile de imbracaminte si incaltaminte pierzand in fata altor produse cu valoare adaugata mai mare, cum ar fi cele din industria auto si cea producatoare de echipamente electrice.
Totodata, un alt factor de crestere a salariilor tine si de evolutia pietei fortei de munca. Astfel, un raport publicat de Banca Nationala indica salariile printre factorii cu presiune inflationista. Tendinta de sporire a gradului de incordare a pietei muncii, manifestata in special pe segmentul fortei de munca cu nivel mai mare de calificare, genereaza presiune de sporire a castigurilor salariale.
Astfel, perspectivele de crestere a salariilor par dintre cele mai bune. Iar anul viitor ar putea aduce o premiera. Dupa ce produsul intern brut din 2004 l-a egalat pe cel din 1989, 2007 ar putea aduce si egalarea salariilor. Datele INS arata ca, in septembrie, salariul mediu brut reprezenta echivalentul a 93,1% din banii castigati in octombrie 1990. Iar pentru anul viitor, Comisia Nationala de Prognoza estimeaza un salariu mediu brut de circa 1.270 lei noi, cu 12,4% mai mare decat media acestui an. Ceea ce inseamna ca, in medie si fara a tine cont de schimbarile structurale din economie, banii castigati din salariul trecut pe cartea de munca ar putea ajunge sa aiba aceeasi valoare cu cei din 1989, daca obiectivele de inflatie ale Bancii Nationale vor fi atinse.
Dar in ciuda unor cresteri nominale de doua cifre ale salariilor, convergenta cu celelalate state din Uniunea Europeana este inca departe, pentru ca un salariul mediu brut de 1.270 lei noi reprezinta circa 360 euro (pentru un curs de schimb de 3,5 lei noi/euro), sub circa 500-600 euro castigati in statele ce au aderat in 2004 la UE.
Evoluția numărului de participanți în studiul salarial PayWell
Evoluția numărului de participanți per sector
Structura pachetului salarial
Tipuri de beneficii acordate tuturor angajaților
Evoluția indicatorilor macroeconomici
Creștere salarială – comparații regionale
Rata creșterii salariale
Poziții manageriale
Diferente salariale intre categorii de management
Rata creșterii salariale
Poziții de specialist
Raportări salariale față de salariul mediu net
Salariile din România
în context regional CEE
Creșterea salarială comparată cu rata inflației 2006/2007
Raportul salariului mediu net lunar din România, comparativ cu valorile țărilor CEE
Primele raportări statistice referitoare la caștigurile salariale au fost comunicate pentru luna ianuarie 2002, cand venitul net pe economie era de 3,67 milioane de lei vechi. De atunci și pană în octombrie 2006 (ultima raportare), valoarea nominală s-a dublat, însă creșterea reală a fost mai mică de 100% din cauza unei inflații cumulate de peste 60%. Excepție fac doar petroliștii și cei care se ocupă cu intermedieri financiare, ale căror creșteri reale salariale au fost chiar de peste 115% în perioada analizată.
Un al doilea punct de referință îl reprezintă luna octombrie 2005 față de care, pe o inflație mai mică de 5%, creșterile salariale au fost cuprinse între 3% și 28,7%. În infografia alăturată sunt evidențiate evoluțiile venitului mediu net la 20 de categorii de angajați, respectiv la cateva profesii liberale, realizate în octombrie 2006 față de ianuarie 2002 și față de luna octombrie din 2005. În cazul celor 20 de categorii de angajați, sursa datelor provine din raportările Institutului Național de Statistică (INS), veniturile pensionarilor – din calculele Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei (MMSSF), iar estimările referitoare la profesiile liberale provin din randul operatorilor din domeniile prezentate.
Cele mai mici creșteri de salarii, în perioada ianuarie 2002 – octombrie 2006, s-au înregistrat în industriile prelucrătoare și la unii angajatori cu capital de stat. Între salariați, învățămantul deține cel mai trist record, cu o creștere de doar 40% în acești ultimi 4 ani și jumătate, urmat de poștă-telecomunicații (+46,6%) și de minerit (+52%). Tot sub media generală de 62,7% se mai situează șoferii (+53,5%) și siderurgiștii (+61,1%), dar cea mai defavorizată categorie răman pensionarii, cu o creștere medie a veniturilor de doar 36,2%.
În ceea ce privește dinamica salariilor din ultimele 12 luni (octombrie 2005/octombrie 2006), sub media de 11,9% se situează și mai multe categorii de salariați. Între acestea se regăsesc poștașii, cu o creștere de doar 3% peste inflația de 4,8%, intermediarii financiari (+5,3%), comercianții (+6,5%), textiliștii (+7,4%), siderurgiștii (+8,7%), personalul din sănătate (+8,9%) și electroniștii (+9,8%).
La polul opus, cu creșterile salariale cele mai mari, se află petroliștii, cu un plus de peste 116% în octombrie 2006 față de ianuarie 2002 – în condițiile unei inflații cumulate de peste 60%, respectiv de 27,7% față de octombrie 2005, pe o inflație anualizată de 4,8%. Următorii în topul creșterilor sunt intermediarii financiari (funcționari bancari, brokeri etc.), ale căror venituri au fost, în octombrie 2006, cu peste 115% mai mari decat în ianuarie 2002. De o dinamică accelerată a veniturilor au mai avut parte, în această perioadă, fermierii (+93%), agenții imobiliari (+92,7%), chimiștii (+87,6%), comercianții (+86,9%) și electroniștii (+86,8%). În perioada octombrie 2005 – octombrie 2006, cele mai mari creșteri de salarii au revenit, potrivit datelor centralizate la INS, funcționarilor publici. Statisticile arată că în administrația publică salariile au crescut cu 28,7%, în condițiile inflației anualizate de 4,8% din această perioadă.
De creșteri mari salariale, în ultimul an, au mai avut parte, pe langă petroliști, și operatorii din turism (+26,1%), informaticienii (+24,4%), fermierii (+16,3%) și minerii (+13,6%).
Întrucat veniturile realizate de pe urma unor profesii liberale nu sunt raportate statistic în mod curent, iar o estimare a acestora este dificilă, am apelat la operatorii din această categorie care sunt activi în diverse domenii. Ei spun că veniturile de această natură oscilează de la o lună la alta, în funcție de volumul serviciilor prestate, dar de la an la an se poate vorbi despre creșteri și de peste 15%.
In ceea ce priveste salariul minim pe economie din ianuarie 2005, Romania se situeaza, cu 72 euro, pe ultimul loc in topul statelor Uniunii Europene si al celor candidate, dupa cum arata un studiu recent al institutului de statistica al UE, Eurostat. Ea se situeaza astfel si in urma Bulgariei, care a oferit 77 euro. Realizat pentru lunile ianuarie din 2003, 2004 si 2005, raportul arata ca Romania s-a plasat pe ultima pozitie si in 2004, cu 69 euro, dupa ce in 2003 a ocupat penultima pozitie, cu 73 euro, inaintea Bulgariei, cu 51 euro. In ianuarie 2005, salariul minim din Ungaria a fost de 232 euro, iar cel polonez de 205 euro. In clasamentul realizat de Eurostat, primul loc este detinut de Luxemburg, care in ianuarie 2005 avea un salariu minim lunar de 1.467 euro. Dintre statele membre ale Uniunii Europene, cea mai mica remuneratie a fost primita in Letonia, 116 euro. Dupa aplicarea paritatii puterii de cumparare, care consta in indepartarea efectului nivelului preturilor, in ianuarie 2005, Romania ocupa tot ultima pozitie a clasamentului, cu 219 euro, dupa Bulgaria, unde salariul minim era de 232 euro.
2.2. Profitul: dinamică și tendințe
Măsurile de politică fiscală promovate de autoritățile fiscale din țara noastră, în perioada 1990-2005, alături de alți factori, printre care calitatea gestionării creanțelor fiscale ale statului și gradul de conformare voluntară la impozit, au influențat volumul și structura încasărilor fiscale, precum și presiunea exercitată de acestea asupra dimensionării nivelului profitului agenților economici.
În tabelul 1.1. este prezentată evoluția nivelului produsului intern brut și a veniturilor fiscale ale României precum și a gradului de fiscalitate, în perioada 1990-2005.
Tabelul 1.1.: Evoluția gradului de fiscalitate în România, în perioada 1990-2005
* P.I.B.-ul estimat pentru anul 2005
Legendă: (2) milioane RON, prețuri curente; (3) impozite, taxe și contribuții colectate la bugetul general consolidat,
milioane RON, prețuri curente; (4) = (3)/(2); (5) = *100
PIB
impozite + taxe
.
Surse: Iulian Văcărel „Politici fiscale și bugetare •1990-2000•”, Ed. Expert, București, 2001;
Rapoartele anuale ale BNR pentru perioada 1999-2004; Site-ul Ministerului Finanțelor Publice, www.mfinante.ro; Site-ul
Fondului Monetar Internațional, www.fmi.ro
În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor încasate de autoritățile publice centrale și locale, a înregistrat, excepție făcând anii 1998 și 1999, o tendință continuă de scădere, de la 35,5%, în anul 1990, la 27,3%, în anul 2005. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate generală s-a redus, în perioada considerată cu aproximativ 8 puncte procentuale. Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite și taxe a avut o evoluție ceva mai sinuoasă. Plecând de la un nivel de aproximativ 28%, la începutul perioadei considerate, gradul de fiscalitate parțială s-a redus la 19%, în anul 1994, a oscilat în jurul a 20%, în perioada 1995-1999, după care s-a stabilizat la aproximativ 18%, la sfârșitul intervalului analizat.
În perioada 1990-2005, presiunea fiscală exercitată de impozite și taxe s-a redus cu aproximativ 10 puncte procentuale. Reducerea gradului de fiscalitate, în perioada 1990-1997, poate fi apreciată ca având legătură cu declinul economiei reale, cu diminuarea continuă, în expresie reală a produsului intern brut și, în consecință, cu diminuarea bazei de impozitare. De asemenea, evoluția gradului de fiscalitate este determinată și de evoluția gradului de colectare a prelevărilor obligatorii, în strânsă legătură cu conformarea voluntară a contribuabililor la plata acestora. În condițiile în care, după anul 1999, produsul intern brut a început să crească, de la un an la altul, în termeni reali, tendința descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată ca efect al tendinței generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu de exemplu
se pot menționa, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei impozitului pe profit, de la 38% la 25%, și apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005, reducerea, tot de la 1 ianuarie 2000, a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum și reducerea presiunii fiscale exercitate de contribuțiile de asigurări sociale110, de la 55%, în anul 2001, la 49%, în anul 2005.
Evoluția gradului de fiscalitate în România, în perioada 1990-2005
Profiturile nete totale ale companiilor listate la Bursa de Valori Bucuresti care au prezentat pana acum rezultatele financiare preliminare au crescut anul trecut cu 23%, in lei, in conditiile in care cifra de afaceri totala a acestora a inregistrat o crestere similara, potrivit datelor centralizate de pe BVB. In euro, cresterea profiturilor a fost de aproape 27%.
La nivel sectorial, evolutia profiturilor companiilor listate a inregistrat diferente semnificative. Sectorul cu cea mai buna evolutie a fost cel metalurgic, cu o crestere a profitului de aproape 450%, in conditiile unui avans de 22% al cifrei de afaceri. Toate companiile din acest sector au avut evolutii foarte bune in 2006. Producatorul de aluminiu Alro Slatina si-a triplat profitul, in timp ce producatorul de otel Mechel Targoviste a trecut pe profit dupa cinci ani in care a raportat pierderi. Producatorii de tevi Artrom Slatina si Silcotub Zalau au inregistrat, de asemenea, cresteri importante ale profiturilor. Aceasta este si explicatia pentru care companiile metalurgice s-au situat anul trecut in topul celor mai mari cresteri de la Bursa.
Un alt sector cu o evolutie buna a fost cel al bunurilor de larg consum, unde profitul a crescut cu peste 300%, in special datorita producatorului de dulciuri Kandia-Excelent, care si-a majorat profitul de peste patru ori in conditiile vanzarii unor active. In sectorul de servicii si utilitati Transelectrica a contribuit semnificativ la cresterea profiturilor, raportand un avans cu 240% al profitului net.
Evolutii bune, dar nu la fel de spectaculoase, s-au inregistrat in sectoarele farmaceutic si financiar-bancar, doua dintre cele mai urmarite de pe Bursa. Profiturile companiilor farmaceutice au urcat cu 31%, in timp ce bancile si SIF-urile au raportat profituri totale cu 33% mai mari decat in 2005.
Principalele cauze ale scăderii încrederii industriale sînt reprezentate de reducerea profitului și a numărului de angajați. Studiul arată că, pe ansamblul anului precedent, există o egalitate între firmele care au reușit creșterea profitului și cele care au înregistrat scăderi la acest capitol, soldul conjunctural fiind aproape de zero. Practic, aceasta înseamnă atît imposibilitatea firmelor de a beneficia de cota unică de 16% în 2005, cît și limitarea resurselor disponibile pentru reinvestire în 2006.
În același timp, numărul firmelor care au concediat angajați în 2005 este aproape dublu fața de cel al agenților economici care au efectuat angajări.
Un alt element care a afectat puternic firmele autohtone este reprezentat de creșterea prețului utilităților, costuri care înseamnă în medie, pentru agenții economici, între 10-20% din costurile totale de producție. Reacția firmelor la aceste creșteri a fost, în general, una defensivă, în procent de 43% acestea reducîndu-și marja de profit, în timp ce 15,6% dintre acestea au ales să reducă alte costuri, între care și costurile cu personalul. De asemenea, doar 12,5% dintre firme s-au folosit de poziția de consumatori eligibili și au reușit să diminueze costurile de achiziție pentru utilități, în timp ce doar una din zece firme a investit în tehnologii noi. Conform studiului GEA, sectoarele în care strategia de reducere a profitului a fost cea mai frecventă au fost industria de confecții și cea metalurgică.
Un alt element îngrijorător al studiului este reprezentat de faptul că mai mult de jumătate dintre firme nu respectă în prezent standardele europene de calitate și mediu, ceea ce crează în rîndul agenților economici o stare de anxietate în preajma momnetului integrării în UE. Totuși, există un procent de 45,5% firme care respectă standardele în domeniu, iar procentul se datorează, probabil într-o măsură importantă, companiilor cu capital străin.
În privința cifrei de afaceri, studiul GEA relevă că se înregistrează același trend ca și în cazul profitului: așteptări ponderate sau pesimiste pentru primul trimestru, dar optimiste pe ansamblul anului.
Studiul GEA a avut și o componentă referitoare la numărul angajaților. Astfel, pentru primul trimestru al anului 2006 se înregistrează de asemenea așteptări ușor pesimiste, soldul conjuntural fiind negativ (-9,4%). Majoritatea firmelor (60,9%) se așteaptă însă la o stagnare a numărului de angajați. Pe ansamblul anului în curs, așteptările sînt ponderate, soldul conjunctural fiind 0 (30,5% din firme se așteaptă la creșterea numărului de angajați, în timp ce tot 30,5% se așteaptă la scăderea acestuia). "
Indicele de incredere industriala calculat de Grupul de Economie Aplicata (GEA) pentru primul trimestru inregistreaza o valoare negativa pentru prima oara de la lansarea de acum un an.Pe o scala de la –100 la +100, acesta a avut valoarea de –6. Pana acum valoarea minima a indicelui a fost de 2,2, iar cea maxima de 14,5. Singurele sectoare in care se asteapta o evolutie pozitiva sunt industria mijloacelor de calcul si metalurgia. "Conjuncturile nefavorabile si rezultatele sub asteptari din 2005 s-au acumulat si au redus increderea managerilor din industrie", se arata in Buletinul Industrial al grupului."
Anul 2005 a fost un an foarte greu pentru firmele din industrie. Conform Buletinului Industrial nr. 1/2006 realizat de Grupul de Economie Aplicata (GEA), jumatate dintre acestea au inregistrat o scadere a profitului, fapt care arata imposibilitatea de a beneficia de cota unica de 16%. Reducerea profitului, ca reactie generala la cresterea preturilor la utilitati, a cifrei de afaceri, scaderea numarului de angajati in industrie in 2005, vor continua anul acesta. Rezultatul este ca indicele de incredere industriala calculat de GEA pentru primul trimestru inregistreaza, pentru prima oara comparativ cu 2005, o valoare negativa, singurele sectoare unde se asteapta o evolutie pozitiva fiind industria mijloacelor de calcul si metalurgia. In conditiile in care 2006 a inceput cu alte scumpiri la utilitati, preconizandu-se alte cresteri pe parcursul anului, si avand in vedere reactia majoritara a firmelor, de reducere a profitului, este explicabil ca acest factor poate actiona in sensul reducerii gradului de optimism al managerilor din industrie.
Cresterea preturilor la utilitati a afectat firmele romanesti, pentru care, in medie, aceste costuri reprezinta intre 10-20% din costurile de productie. In industriile energofage, aceste costuri depasesc chiar 20% (pentru 14,8% din firmele respondente). Raspunsul firmelor romanesti la aceasta crestere a costurilor cu utilitatile a fost in principal unul defensiv: 43,8% dintre firme si-au redus marja de profit, iar 15,6% si-au redus alte costuri, intre care si costurile cu personalul. Doar 12,5% dintre firme s-au folosit de pozitia de consumatori eligibili (prin liberalizarea unor piete de utilitati), si au reusit sa reduca costurile de achizitie pentru utilitati, in timp ce doar una din zece firme a investit in tehnologii noi, mai putin energofage.
Pe ansamblul anului 2005 se constata o egalitate intre firmele care au reusit cresterea profitului (45,3%) si cele care au inregistrat scaderea profitului (43%), soldul conjunctural fiind aproape de zero. Scaderea profitului inseamna automat limitarea resurselor financiare disponibile pentru reinvestire in 2006.
Totusi, pe ansamblul anului, managerii sunt inca optimisti. Potrivit GEA, 57% dintre firme se asteapta la cresterea profitului in 2006, probabil in asteptarea unor conjuncturi mai favorabile (intre care si certitudinea aderarii Romaniei la UE). In ceea ce priveste cifra de afaceri, se inregistreaza acelasi pattern ca la profit – asteptari ponderate sau pesimiste pentru primul trimestru, dar optimiste pe ansamblul anului.
Aderarea la Uniunea Europeană a creat anxietate in randul firmelor, pentru ca mai mult de jumatate dintre acestea nu respecta in prezent standardele europene de calitate si mediu. Desi 95,3% dintre firme declara ca sunt informate despre aceste standarde, problema apare la aplicarea lor: 50,8% din totalul de firme declara ca nu aplica inca aceste standarde europene. Totusi, procentul de 45,5% din firme care aplica standardele europene este unul incurajator, dar el se datoreaza probabil intr-o masura importanta firmelor cu capital strain, in special european, care opereaza in Romania si cunosc aceste standarde din tara lor de origine.
2.3. Renta: dinamică și tendințe
Comisia Europeană va obliga România să oprească renta viageră în agricultură de la 1 ianuarie 2010, dar fermierii care au apucat să-si vândă terenurile sau le-au arendat pentru a beneficia de acest program îsi vor primi drepturile financiare si după această dată. De prevederile stipulate în Legea rentei vor beneficia si proprietarii de teren care îsi vor depune dosarul de obținere a rentei viagere până la sfârsitul anului viitor. Chiar dacă până acum renta viageră a antrenat plăți de doar 14,3 milioane de euro, temerile specialistilor Comisiei Europene, neoficializate, sunt ca nu cumva această lege să prindă atât de tare si să se ajungă ca, la un moment dat, România să plătească anual rente viagere de peste jumătate de miliard de euro. În consecință, oficialii de la Bruxelles au notificat România că renta viageră este considerată ajutor de stat acordat exploatațiilor agricole care concentrează terenurile cedate de proprietari prin Legea rentei viagere si vor cere Bucurestiului să încheie acest program la 31 decembrie 2009.
Conform datelor centralizate de Oficiul Național de Rentă Viageră Agricolă (ONRVA), la această dată statul plăteste rente viagere în baza a 60.000 de dosare ce grupează o suprafață agricolă de circa 250.000 de hectare. Din totalul terenului grevat de Legea rentei viagere, suprafețele agricole arendate reprezintă circa 83% (207.500 hectare), iar restul de 17% (42.500 hectare) reprezintă terenurile agricole vândute de proprietari. Cum pentru un hectar de teren arendat statul plăteste o primă de 50 de euro, atunci rezultă că suma acordată de Ministerul Agriculturii românilor care au ales să-si arendeze terenurile a ajuns la circa 10,1 milioane de euro.
La fel de usor se calculează si suma pe care statul a plăti-t-o si o va plăti în acest an pentru renta acordată persoanelor care au vândut terenurile agricole (100 de euro pentru fiecare hectar vândut), respectiv circa 4,25 milioane de euro. Una peste alta, pentru aplicarea Legii rentei viagere statul român a cheltuit până acum circa 14,3 milioane de euro. O sumă ridicol de mică dacă o raportăm la mărimea sectorului agricol românesc si care devine de-a dreptul nesemnificativă după ce constatăm că reprezintă plățile pe trei ani (2005, 2006, 2007), cu o medie de doar 4,76 milioane euro pe an.
A opta parte din terenul agricol al UE Si atunci de ce Comisia Europeană a considerat că fermele care au lucrat terenul astfel dobândit au beneficiat si vor beneficia de ajutor de stat? Răspunsul se găseste în mărimea suprafeței agricole a României, care este de aproape 15 milioane de hectare si reprezintă 12,6% din întreaga suprafață arabilă a țărilor din Uniunea Europeană (a opta parte) si aproape 23% din suprafața arabilă a țărilor central si est-europene. Mai mult, economistii de la Bruxelles se tem că România poate prinde în acest sistem de subvenție, ce-i drept mascat, aproape trei sferturi din suprafața agricolă a țării, restul fiind cumulat, într-o formă sau alta, de marea proprietate agricolă.
Dacă privim astfel lucrurile, atunci sprijinul acordat de stat prin metoda rentei viagere arată cu totul altfel: 75% din suprafața agricolă a României înseamnă aproximativ 10,5 milioane de hectare. Păstrând proporțiile raportate de ONRVA până acum, adică 83% suprafețe arendate si 17% suprafețe vândute, atunci valoarea primelor pe care ar putea să le plătească România pe baza sistemului rentei viagere ar ajunge la aproximativ 614,25 milioane de euro. O sumă care, trebuie să recunoastem, nu mai este deloc de neglijat si care capătă mărimea potrivită pentru a fi apreciată de către CE drept ajutor de stat.
Dar acest posibil scenariu pe care specialistii în politici agricole de la Bruxelles l-au avut în vedere are sanse extrem de reduse să fie respectat în realitate. Deocamdată, cifrele sunt favorabile României si temerile CE par să fie nejustificate. Suma plătită până acum de statul român în baza Legii rentei viagere se ridică la aproximativ 10 milioane de euro. Datele ne-au fost furnizate de sefa serviciului de subvenții din cadrul Ministerului Agriculturii, Daniela Mihăilescu. „În primul rând, trebuie să subliniez că plățile pentru renta viageră se fac întotdeauna între 1 aprilie si 30 iunie si că acestea privesc dosarele depuse în anul anterior. Astfel, în 2006 am făcut plăți în sumă de doar 150.000 de lei, programul de sprijinire a agriculturii fiind aprobat în 2005. Apoi, în 2007 am plătit 11,8 milioane lei pentru dosarele de rentă aprobate în 2006. Iar în 2008, până la această oră, am făcut deja plăți de 25 de milioane de lei“, ne-a declarat Daniela Mihăilescu. Adunată, „subvenția“ plătită deja de autoritățile române a ajuns la 36,95 milioane de lei, respectiv circa 10 milioane de euro. Cum perioada de plată pentru renta viageră corespunzătoare anului trecut este abia la jumătate, atunci cel mai probabil România va face la sfârsitul lunii iunie plăți în valoare totală de circa 15 milioane de euro.
Comasarea este singura sansă Această sumă confirmă datele comunicate nouă de Oficiul Național de Rentă Viageră Agricolă. Iar situația evoluează în sensul gândit de specialistii români când au implementat acest sistem de sprijinire a agriculturii si care i-a determinat pe oficialii de la Bruxelles să considere renta drept subvenție de stat: creste rapid numărul proprietarilor români care aleg să renunțe la terenurile agricole stimulați de renta viageră. „Suma pe care o dă statul român celor care arendează sau vând terenurile agricole nu este mare. Însă ea reprezintă mai mult decât ar obține proprietarul dacă ar lucra individual terenul, stiut fiind că agricultura este performantă doar dacă se face pe suprafețe mari de teren. Iar evoluția de până acum arată că românii au înțeles acest lucru“, spune seful Oficiului Național de Rentă Viageră Agricolă, Teodor Kilaiditis.
De fapt, specialistii români care s-au gândit să stimuleze proprietarii de terenuri agricole ca să-si cedeze terenurile în arendă sau chiar să le vândă urmăresc concentrarea terenurilor si transformarea agriculturii de subzistență în-tr-o agricultură performantă. Până la aplicarea Legii rentei viagere, în România existau circa 6 milioane de proprietari de terenuri agricole. În perioada următoare, dacă măsura se menține, fenomenul de concentrare agricolă pe care mizează autoritățile române va avea dinamica potrivită, iar România va redeveni o forță în agricultura europeană. Însă, dacă Bruxelles-ul interzice României să mai acorde rente viagere, atunci vom rămâne pentru mult timp în situația de a face o agricultură de subzistență.
În România, media suprafeței terenurilor agricole deținute de o persoană fizică este de circa 2,5 hectare, iar limita de rentabilitate în cultivarea terenurilor agricole este atinsă la o concentrare minimă de 10 hectare.
Un scenariu fără sanse De ce este greu de crezut că scenariul preconizat de specialistii europeni are sanse minime de împlinire? Răspunsul vine din câteva caracteristici specifice României. Una dintre particularități ține de reticența proprietarului de teren român atunci când trebuie să consimtă să-si înstrăineze, indiferent de formă, terenul. O altă caracteristică specifică României derivă din prevederile legii, care califică pentru obținerea rentei viagere agricole doar persoanele care au minimum 62 de ani. De aici rezultă si al treilea element care face puțin probabil de împlinit previziunea specialistilor agricoli comunitari. Majoritatea proprietarilor provin din mediul rural si au încă proaspete în minte momentele colectivizării forțate impuse de regimul comunist. „Oamenii sunt încă rezervați când află că pot accesa renta viageră doar dacă îsi vând terenul sau dacă îl dau în arendă. Iar rata relativ mică de succes a acestui program de sprijinire a agriculturii este explicabilă. Pentru că ei nu au uitat că în România țăranii au fost convinsi cu forța să intre în colectiv, momente pe care majoritatea celor care se califică nu le-au uitat încă“, explică Kilaiditis. În fine, un ultim element care infirmă previziunile CE derivă din problemele de proprietate care grevează procesul de retrocedare a proprietăților. Concret, pentru a se califica în programul rentei viagere agricole, deținătorii terenurilor trebuie să aibă acte de proprietate asupra terenului pe care îl dau în arendă sau îl vând, precum si să facă dovada de intabulare. „Cel mai greu este să convingi primul proprietar să intre în acest program, căci dacă s-a făcut acest pas atunci întregul proces se derulează mult mai rapid“, mai spune seful Oficiului Național de Rentă Viageră Agricolă, Teodor Kilaiditis.
Renta viageră se va plăti Argumentele prezentate arată că renta viageră nu va atinge proporțiile pe care i le dă Comisia Europeană. Cu toate acestea, executivul de la Bruxelles ține să se asigure că România va respecta regulile jocului si a transmis Bucurestiului poziția cu privire la renta viageră, asteptând ca, începând de la 1 ianuarie 2010, să respecte întru totul legislația europeană. „Înainte de aderare, România a negociat cu Bruxelles-ul o perioadă de tranziție de trei ani pentru armonizarea legislației naționale cu cea unională. În consecință, până la sfârsitul lui 2009 noi trebuie să ne îndeplinim obligațiile asumate. Pe de altă parte, până la acea dată ne folosim de legile românesti. Asta înseamnă că până la 31 decembrie 2009 proprietarii de terenuri români pot să aplice pentru obținerea rentei viagere, fie prin cedarea terenurilor în arendă, fie prin vânzarea terenurilor“, explică Teodor Kilaiditis. Mai mult, susține acesta, după obținerea aprobării si încheierea contractului de rentă viageră statul român va fi obligat să plătească renta pe toată durata prevăzută în înțelegere. Firesc de altfel, întrucât plata este grevată de o sarcină juridică ce trebuie respectată „ad litteram“.
În aceste condiții, este firesc să te întrebi ce va urma după momentul 31 decembrie 2009. Un răspuns, chiar dacă nu cel asteptat de proprietarii români de terenuri agricole, a fost dat chiar de ministrul agriculturii, Dacian Ciolos. Acesta a declarat că problema rentei viagere va trebui rezolvată de viitorul Executiv. Mult mai explicit a fost însă răspunsul oferit de Oficiul Național de Rentă Viageră Agricolă. Teodor Kilaiditis are în vedere două ipoteze de lucru.
Prima se referă la interdicția de a mai plăti renta viageră, ceea ce va duce la sistarea programului si continuarea plăților până la expirarea contractelor de rentă viageră încheiate la momentul 31 decembrie 2009. A doua ipoteză, puțin probabilă si care depinde foarte mult de voința viitorului Guvern, după cum ne-a explicat Kilaiditis, se referă la continuarea programului, în actuala formă de Lege de rentă viageră, sau într-o altă prezentare. „După părerea mea, renta viageră nu poate fi încadrată la ajutor de stat, dar, cum a declarat si ministrul nostru, Dacian Ciolos, această problemă va fi lăsată spre rezolvare viitorului Executiv“, a comentat seful ONRVA. Acesta a mai spus că viitorul Guvern nu va avea un lucru foarte greu de făcut, întrucât renta viageră este o afacere în care statul are parteneri proprietarii de terenuri agricole cu vârste de peste 62 de ani, iar afacerile nu au componente sociale.
Un milion de dosare în următorii doi ani Deocamdată, România mai are aproape doi ani în care îsi poate face singură politica agricolă si depinde doar de noi cum vom gestiona această situație. Pentru seful Oficiului Național de Rentă Viageră Agricolă, asteptările sunt foarte optimiste, acesta prognozând ca la finele acestui an să fie înregistrate 100.000 de dosare de rentă viageră. „Este o estimare realistă. Dacă în primele patru luni am înregistrat deja 60.000 de dosare de rentă viageră, cu 10.000 mai multe comparativ cu anul 2007, nu văd de ce nu putem ajunge la 100.000 de dosare de rentă viageră la 31 decembrie 2008“, susține Kilaiditis. Acesta spune chiar că în acesti doi ani în care se mai poate aplica Legea rentei viagere va ajunge să constientizeze un milion de proprietari de terenuri agricole despre avantajele acestui proiect. Obiectiv îndrăzneț care, dacă este îndeplinit, va pune pe un trend ascendent sectorul agricol românesc si care, totodată, va explica de ce Bruxelles-ul a inclus renta viageră la capitolul ajutor de stat.
La sfârsitul lunii februarie 2008, Comisia Europeană a aprobat Planul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), document care trasează liniile după care urmează să fie dezvoltat sectorul agricol românesc. Acest document a fost realizat după Planul Național Strategic de Dezvoltare Rurală (PNSDR), care prevedea posibilitatea înlocuirii rentei viagere agricole cu alte forme de stimulare a agriculturii, respectiv pensionarea timpurie. Chiar dacă măsura 113 din documentul aprobat de Bruxelles face referiri la pensionarea timpurie, această posibilitate nu are nicio legătură cu ceea ce era stipulat în PNSDR, întrucât ea se adresează doar fermierilor si lucrătorilor agricoli care îndeplinesc simultan două cerințe: demonstrează că 25% din veniturile totale realizate provin din activități agricole si că orele de muncă în activități agricole reprezintă cel puțin 25% din totalul orelor de muncă realizate. Cerințe foarte greu de îndeplinit de cei aproape 6 milioane de proprietari de terenuri agricole, ceea ce va duce la sufocarea sprijinului pe care statul român l-ar putea acorda agriculturii
Eurostat confirmă dimensiunea financiară a aplicării legii La nivelul anului 2005, atunci când țara noastră a introdus programul de sprijinire a agriculturii pe baza rentei viagere, în România existau 1.848.970 de proprietari de terenuri agricole cu vârsta de minimum 65 de ani. Conform Eurostat, proprietarii de terenuri români reprezentau 39% din totalul persoanelor cu vârsta de minimum 65 de ani existente la nivelul tuturor țărilor membre UE. La mare distanță de România se situau Italia (734.950 – 16%), Polonia (421.950 – 13%), Spania (359.370 – 9%) si Grecia (306.730 – 8%). În aceste condiții, oficialilor de la Bruxelles nu le-a fost deloc greu să-si imagineze ce dimensiune ar putea avea, din punct de vedere financiar, menținerea rentei viagere ca modalitate de stimulare a agriculturii.
Cum proprietatea agricolă în România are o suprafață medie de 2,5 hectare, atunci suprafața totală care se califica pentru obținerea rentei era de 4.622.425 hectare, ce ar fi antrenat sume de minimum 231,1 milioane de euro. Însă în realitate suma ar fi putut să fie mult mai mare, întrucât autoritățile române acordau renta viageră tuturor proprietarilor de terenuri agricole cu vârsta de minimum 62 de ani. De aici si până la declararea rentei viagere drept ajutor de stat nu a mai fost decât un mic pas. Pe care Bruxelles-ul l-a si făcut.
2.4. Dobânda: dinamică și tendințe
În economia de piață, în care toate actele de schimb interpersonal sunt efectuate prin intermediul banilor, categoria „dobândă originară” se manifestă îndeosebi prin dobânzile pe împrumuturi bănești.
În cadrul construcției imaginare a unei economii aflate în regim de rotație uniform repetitivă, rata dobânzii originare este uniformă. În întregul sistem există o singură rată a dobânzii. Rata dobânzii pentru credite coincide cu rata dobânzii originare, așa cum se manifestă ea în raportul dintre prețurile bunurilor prezente și cele ale bunurilor viitoare. Putem vorbi, în acest caz, de o rată neutră a dobânzii.
Economia aflată în regim de rotație uniformă presupune neutralitatea banilor. Deoarece banii nu pot fi niciodată neutri, se ivesc probleme deosebite.
Dacă relația monetară – adică raportul dintre cererea și oferta pentru dețineri monetare – se modifică, atunci toate prețurile la bunuri și servicii sunt afectate. Însă aceste schimbări nu afectează prețurile diverselor bunuri și servicii în același timp și în aceeași măsură. Modificările avuției și ale venitului diverselor persoane, care apar în consecință, pot și ele modifica datele ce determină nivelul dobânzii originare. Starea finală a ratei dobânzii originare, către care sistemul tinde după apariția unor modificări ale relației monetare, nu mai este aceeași cu starea finală către care tindea mai înainte. Astfel, forța motrice a banilor are capacitatea de a provoca modificări ireversibile ale ratei finale a dobânzii originare și a dobânzii neutre.
Există apoi o a doua problemă, chiar mai însemnată, care poate fi însă, desigur, privită și ca un aspect al primeia. Modificările relației monetare pot, în anumite circumstanțe, să afecteze mai întâi piața de credit, în care rata de piață a dobânzii pentru împrumuturi – pe care o putem numi și rata brută (sau de piață) a dobânzii – este influențată de cererea și oferta pentru împrumuturi. Este oare cu putință ca asemenea modificări ale ratei monetare brute să determine devieri definitive ale ratei nete a dobânzii, pe care o include, în raport cu nivelul corespunzător dobânzii originare, așadar al diferenței dintre evaluarea pentru bunuri prezente și cea pentru bunuri viitoare? Este oare cu putință ca evenimentele de pe piața de credit să elimine dobânda originară, parțial sau total? Nici un economist nu va ezita să răspundă negativ la aceste întrebări. Dar atunci se ridică încă o problemă: Cum se produce reajustarea ratei monetare brute la nivelul condiționat de rata dobânzii originare, ca urmare a interacțiunii factorilor de piață?
Aceste probleme sunt dificile. Sunt problemele la care economiștii au încercat să răspundă atunci când au discutat sistemele bancare, mijloacele fiduciare și creditul de circulație, expansiunea creditului, gratuitatea sau negratuitatea creditului, fluctuațiile ciclice ale afacerilor și toate celelalte probleme legate de schimbul indirect.
O bancă ne poate modifica în orice condiții dobânda la un credit? Chiar dacă este vorba de o dobândă fixă și chiar dacă nivelul acesteia și modul de calcul sunt stipulate în contractul de creditare? Cu toate că răspunsul invariabil la aceste întrebări este nu, în realitate răspunsul este de mult ori da. Sau cel puțin așa arată semnalele venite în ultimul timp de la clienții băncilor.
De altfel, majorarea dobânzilor după contractarea unui credit a devenit un fenomen tot mai răspândit în ultima perioadă, ca urmare a condițiilor de pe piața de creditare. Pe de o parte, există o luptă dură a băncilor în a atrage clienții, drept pentru care acestea recurg la dobânzi promoționale cât mai mici, dobânzi care sunt valabile însă doar câteva luni, după care se majorează. Pe de altă parte, ca urmare a creșterii dobânzilor de referință, atât de pe piața europeanță cât și din România, băncile sunt nevoite să-și modifice, la rândul lor, dobânzile percepute clienților, pentru a nu rămâne în pierdere.
Astfel, potrivit datelor Băncii Naționale a României, dobânda medie a creditelor noi în lei acordate populației a fost în septembrie de 11,9%, în timp ce dobânda la creditele aflate în derulare era cu peste două puncte mai mare, adică 14,3%. În privința creditelor în euro, dobânda medie la creditele existente în sold este de 8,8%, așadar cu nu mai puțin de 5 puncte procentuale mai mică decât la lei. La creditele noi în euro, dobânda medie este de 7,8%, cu numai un punct mai mică decât cea la creditele vechi și tot cu patru puncte mai mică decât dobânda la creditele în lei. Acest ecart substanțial între dobânzile la euro și cele la lei s-a păstrat practic neschimbat pe tot parcursul acestui an, scăzând cu doar un punct procentual față de anul trecut.
Aceasta explică motivul pentru care în ultima perioadă creditele în valută redevin preferatele celor care se împrumută la bănci, tendință stimulată și de anunțul BNR privind creșterea dobânzilor la lei. Avantajul clar al creditelor în euro față de cele în lei, precum și tendința de scumpire a dobânzilor în lei, din cauza inflației, în timp ce dobânda la euro a rămas deocamdată neschimbată la 4% va pune o tot mai mare presiune pe bănci în a-și păstra înt-un mod echilibrat consturile.
Motiv pentru care, acestea recurg, se pare, la modalități de majorare a dobânzilor mai mult pe ascuns. Potrivit legii, băncile sunt obligate să prevadă în contractele de creditare tipul dobânzii, dacă este vorba de una fixă sau de una variabilă. Teoretic, dacă avem o dobândă fixă, atunci suntem scutiți de riscurile creșterii acesteia. Însă doar teoretic. Pentru că unele bănci adaugă în contractul de creditare că și dobânda fixă poate fi modificată, în anumite condiții, neprecizate. Aceasta i s-a întâmplat unui client al unei bănci românești, căruia i-a fost majorată dobânda fixă cu 1,5%, din cauza creșterii dobânzii de referință. Același lucru se poate întâmpla și în cazul dobânzii variabile. Potrivit legii, banca este obligată să menționeze în contractul de creditare modul de calcul al acestei dobânzi. Este vorba de o sumă a dobânzii de referință la care se adaugă o marjă a băncii. O marjă care, teoretic, ar trebuie să fie tot fixă, însă băncile au grijă să precizeze că și aceasta poate fi modificată. Ca atare, chiar dacă dobânda de referință nu se modifică, banca poate majora propria marjă de dobândă, ceea ce duce, firește, la scumpirea ratei.
Capitolul III
Dinamica și metode de calcul ale dobânzii
3.1. Metode de calcul
Dobanda reprezinta suma de bani pe care trebuie sa o plateasca beneficiarul imprumutului (debitorul) celui care acorda imprumutul (creditorul), pentru folosirea disponibilitatilor banesti ale acestuia din urma, pana la restituirea lor. In cazul creditului, creditorul este banca sau o alta insitutie financiara. In cazul depozitelor, creditorul este persoana fizica sau firma care isi tine economiile la banca.
Tipurile de dobanzi: dobanda simpla si dobanda compusa.
dobanda simpla
Atunci cand creditul sau depozitul nu depaseste un an, se calculeaza dobanda simpla.
D = S0 * d’ * n
Unde D = dobanda
S0 = suma depusa initial ( in cazul depozitelor) sau suma creditata
d’ = rata dobanzii
n = perioada de timp ;
n = numarul de zile ale depozitului/360 zile
In acest caz, dobanda nu se capitalizeaza ci se incaseaza la sfarsitul perioadei.
dobanda compusa
Cand se acorda un credit pe o durata mai mare de un an si dobanda nu este platita anual creditorului, se foloseste dobanda compusa :
D = S0 (1 + d’)n – S0
Dobanda compusa inseamna ca dobanda din fiecare an se adauga la suma initiala data cu imprumut si de aceea, in anul urmator, va fi luata in calculul dobanzii la fel ca suma initiala. Altfel spus, primim dobanda si la dobanda din anul precedentSuma ce va fi returnata dupa „n” ani se calculeaza prin formula : Sn = S0 (1 + d’)
Rata nominala a dobanzii
Rata nominala a dobanzii este rata dobanzii care apare in contractul de credit sau a contractului pentru depozit. De exemplu, rata dobanzii de 10% afisata de banca in cazul unui depozit sau de 5% in cazul unui credit.
Rata reala a dobanzii
Rata reala a dobanzii este rata nominala a dobanzii (prezentata mai sus) din care se scade rata inflatiei.
r = d’ – i’
r = rata dobanzii reale
d’ = rata dobanzii nominale
i’ = rata inflatiei
Rata dobanzii nete reprezinta rata dobanzii nominale din care s-a scazut impozitul. Dobanda neta este de fapt, dobanda primita efectiv de catre cel care imprumuta (creditor). De exemplu, in cazul unui depozit se plateste impozit de 16% din dobanda primita.
Dobanda fixaDobanda fixa ramane neschimbata pe toata perioada creditarii sau a depozitului facut. In cazul unui depozit la termen cu dobanda fixa, de exemplu, veti sti din momentul constituirii depozitului care va fi suma totala acumulata din dobanda, de care veti beneficia la finele acestuia (scadenta).
Dobanda variabila Dobanda variabila este dobanda care se calculeaza periodic (de regula la 3 luni) in functie de evolutia dobanzii pe piata. Acest tip de dobanda ii ofera creditorului posibilitatea de a se apara de pierderea care ar rezulta pentru el din fixarea unei dobanzi neschimbate la acordarea creditului intr-o perioada de ascensiune a dobanzii.
Cum se calculeaza dobanda la un depozit mai mic de un an E bine de stiut ca in cazul unui depozit, rata dobanzii afisata de banca este rata dobanzii anuala. In cazul depozitelor pe o perioada mai mica de un an, de exemplu 3.6,9 luni, dobanda se calculeaza astfel: vom raporta numarul de zile al depozitului la 360 de zile ale anului. Sa luam si un exemplu : depozit pe 3 luniSuma depusa : 1.000 RONDobanda afisata de banca : 10%
Cum calculam dobanda
D = 1.000 RON * 10% * 90zile/360 zile D = 25 RONDeci, la sfarsitul celor 3 luni dobanda calculata este de 25 RON. Dupa un an de zile, dobanda primita va fi de 100 RON.
3.2. Dinamica dobânzii active și pasive
În mod ideal, venitul obținut din valorificarea unui produs bancar acoperă costuri directe (dobânda pasivă bonificată la depozite, BUBID- rata dobânzii pentru depozite atrase de bănci de pe piața interbancară, etc.) și indirecte (salariile angajaților, curent, energie, promovare, etc.), dar asigură și realizarea unui profit. De cele mai multe ori acest deziderat se realizează, dar există și situații mai puțin fericite în care structura costurilor poate juca un rol predominant. În final, piața este cea care determină nivelul prețului. Din punctul de vedere al clientului costurile nu sunt importante deoarece el nu va plăti mai mult pentru un produs bancar doar pentru că banca respectivă a eșuat în încercarea ei de a oferi produse competitive la un preț competitiv sau a avut un management defectuos.
Exemplu: dacă scade dobânda percepută pentru credite ipotecare un număr tot mai mare de persoane vor dori să locuiască în propria casă. Dobânda mai redusă le oferă șansa de a plăti ratele lunare. Această reducere a dobânzii percepute poate duce la o creștere a cererii pentru produsul respectiv (credit ipotecar). Pe de altă parte, putem presupune că o seamă de chiriașii constată că le-au crescut veniturile și își pot permite să locuiască în propria casă, motiv pentru care apelează la un credit ipotecar indiferent dacă dobânda a fost redusă sau nu. Această creștere a cererii pentru creditul ipotecar nu este influențată de decizia de reducere sau creștere a dobânzii.
Sursa principală de venit pentru o bancă în România este în mod clar diferența între dobânda percepută la acordarea de credite (dobânda activă) și dobânda bonificată la depozite (dobânda pasivă). Dobânda percepută la credite este de fapt prețul plătit de un client care se confruntă cu lipsă de fonduri și care apelează pentru completarea acestora la o bancă. De asemenea, dobânda bonificată la depozite este prețul plătit de bancă pentru atragerea de surse bănești de la acei consumatori ale căror surse exced nevoile lor curente.
Diferența dintre dobânda activă și cea pasivă poartă numele de ECART. Ecart-ul se calculează zilnic atât pentru active și pasive cât și pentru surse atrase și plasamente. Aceste calcule se fac pentru scoaterea în evidența a venitului obținut zilnic și au rol important în stabilirea politicii de preț viitoare. Problema de fond în managementul activelor și pasivelor o reprezintă coordonarea raportului risc/câștig. Banca trebuie să adopte simultan decizii atât în ceea ce privește varianta de plasamente, cât și corelarea cu resursele care vor finanța aceste plasamente. În acest sens, trebuie să se țină cont de riscul de lichiditate și de riscul ratei dobânzii. Structura activelor trebuie să fie de așa natură încât ieșirile de fonduri să nu impună ajustări în pasiv. Lichiditatea activelor depinde de ușurința cu care acestea se pot transforma în flux de numerar. Lichiditatea pasivelor este mai dificil de determinat, comparativ cu cea a activelor. Conceptual, este diferența dintre volumul maxim pe care banca îl poate atrage și volumul resurselor atrase într-un anume moment.
Băncile nu își pot permite să dețină într-o proporție ridicată active care nu pot fi transformate foarte repede și fără costuri în numerar. Această nevoie de lichiditate este în contradicție însă cu obiectivul general al băncii: profitul. De cele mai multe ori plasamentele cele mai profitabile, cu dobânzile cele mai mari sunt cel mai puțin lichide (numerarul nu aduce nici un profit, dar aceeași sumă de bani investită pe termen mediu sau lung poate aduce venituri importante băncii).
În dorința lor de a-și maximiza profitul, băncile au tendința de expansiune neînțeleaptă a creditului. Această expansiune poate duce la incapacitatea de onorare a obligațiilor pe care banca le are și deci la scăderea încrederii clienților în banca respectivă sau chiar în întregul sistem bancar dacă problemele financiare se propagă și la alte bănci.
a)Elementul principal al gestiunii lichidității îl constituie gestiunea poziției monetare. Așa numita „ poziție monetară ” a băncilor se compune din:
1. disponibilități în numerar (totalitatea lichidităților pe care o bancă le deține pentru a face față operațiunilor zilnice de plăți)
2. contul de disponibilități la BNR (reprezintă contul deschis de fiecare bancă la BNR; pentru banii imobilizați în acest cont se bonifică o dobândă mai mică decât dobânda pieței)
3. contul de disponibilități la alte bănci (reprezintă totalitatea depunerilor pe care o bancă le are la alte bănci)
4. numerar în curs de încasare (se referă la cecurile depuse spre încasare pentru care nu s-au încasat încă sumele în cont datorită circuitului – uneori mai lung- pe care acestea îl parcurg în compensare)
Nevoile neprevăzute de lichidități, fiind provocate de evenimente aleatoare, sunt practic imposibil de anticipat. Banca trebuie să fie pregătită în orice moment să facă față acestor probleme. Majoritatea băncilor îșî stabilesc un plan care se aplică pentru acoperirea nevoii de lichiditate în situații de urgență. Banca poate însă să monitorizeze potențialele retrageri și să fie conștientă de tipul și magnitudinea oricăror șabloane sezoniere care pot strica echilibrul în mod neprevăzut, poate să:
1. contacteze periodic deponenții mari pentru a evalua probabilitatea ca oricare dintre acești clienți să-și reinvestească fondurile în alt mod
2. trebuie să aibă informații privind elasticitatea ratei dobânzii față de cererea clienților pentru fiecare sursă de fonduri (fiecare tip de depozit). Dacă crește rata dobânzii, câte noi fonduri vor fi atrase?
3. trebuie să determine dacă/cum schimbările macroeconomice pot avea impact asupra retragerii de depozite din bancă.
Problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că n-ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului obținerii ei.
Pentru a limita pierderile care pot să apară în aceste situații și pentru a asigura un plus de siguranță clienților, băncile naționale (inclusiv Banca Națională a României) impun tuturor băncilor comerciale deținerea unui nivel minim de rezerve bănești (lichidități). Această sumă minimă trebuie stabilită după o analiză foarte atentă a tuturor factorilor luați în calcul deoarece stabilirea unui nivel de lichiditate prea mare ar atrage după sine o imobilizare de fonduri care ar putea fi folosite altfel pentru acordarea de credite.
Această rezervă bancară nu asigură decât în mică măsură siguranța depozitelor. De aceea, pe lângă limitarea multiplicării creditului prin procesul constituirii rezervelor bancare, BNR apare și în ipostaza de creditor de ultimă instanță al băncilor cu probleme financiare. De asemenea Fondul de Garantare al Depozitelor asigură clienții băncii că sumele până la o anumită limită (10.000 EUR în prezent) le vor fi restituite în caz de faliment al băncii la care au constituit depozitul.
b) Riscul ratei dobânzii
Efectul modificărilor ratei dobânzii asupra profitabilității băncii reprezintă un risc important care trebuie luat în calcul de către conducere atunci când structurează portofoliul băncii. Creșterea ratei dobânzii poate conduce la profituri mai mari, mai mici sau poate să nu afecteze deloc profitul. Efectul modificărilor ratei dobânzii asupra profitului depinde de structura activelor și pasivelor alese de managementul băncii. Efectele fluctuației ratei dobânzii depind, în special, de volumul activelor și pasivelor purtătoare de o rată senzitivă a dobânzii.
Când diferența între acestea (GAP-ul) este zero, profitul băncii este protejat de fluctuațiile ratelor dobânzii. Este situația ideală pe care trebuie să o aibă în permanență în vedere managementul băncii. Analiza GAP este conceptul evaluării resurselor și plasamentelor băncii din punctul de vedere al maturității lor. Evaluarea se referă la orice resursă sau plasament care e matur și care trebuie reatras/reinvestit în perioada de timp luată în calcul sau a cărei rată a dobânzii se poate schimba în perioada dată. Aceste resurse/plasamente sunt sensibile la rata dobânzii. Această sensibilitate se referă la o anumită perioadă de timp luată în analiză. Acest interval de timp poate fi ales de bancă în mod arbitrar în funcție de interesele și politica sa. În cadrul intervalului de timp ales toate resursele și plasamentele sensibile la rata dobânzii sunt identificate ca volum, ca și cost și randament mediu ponderat. Dacă suma plasamentelor sensibile la rata dobânzii excede suma resurselor sensibile la rata dobânzii se spune că banca are un GAP pozitiv. În situația inversă, are un GAP negativ.
În concluzie, orice decizie în ceea ce privește plasamentele solicită o altă decizie legată de resursele care vor finanța aceste active; riscul opțiunii de plasare în titluri financiare sau credite depinde nu numai de caracteristicile acestora, dar si de pasivele care formează resursele pentru finanțarea lor.
Deși e greu de crezut, au existat situații în care s-a perceput o dobândă negativă. Este cazul Elveției, care în anul 1977, datorită puterii de care se bucura francul și datorită încrederii cu care erau investite băncile elvețiene, și-a permis să încaseze de la fiecare depunător un comision. Acest comision era plătit pentru “privilegiul” de constituire a unui depozit la o bancă elvețiană, depozit pentru care evident nu se bonifica nici un fel de dobândă.
Majorarile substantiale ale dobanzilor la creditele in lei se dovedesc mult mai riscante pentru cei care au credite in lei la banci decat riscul valutar pentru cei cu imprumuturi in euro. In aceste conditii, intentia reprezentantilor BNR de a restrictiona creditele in valuta intra in contradictie cu realitatile pietei, singura motivatie a unei astfel de masuri fiind aceea de a proteja moneda nationala in fata celei europene. Este insa corecta o astfel de masura?
Conform ultimelor statistici publicate de Banca Nationala a Romaniei, creditele in lei sunt mult mai riscante pentru banci decat creditele in euro, intrucat majoritatea restantelor populatiei se inregistreaza la imprumuturile in moneda nationala.
Astfel, in primele trei luni ale acestui an, valoarea intarzierilor mai mari de 30 de zile la rambursarea creditelor in euro de catre persoanele fizice care au un credit la o banca au crescut cu 4,58 milioane lei, adica 4,4%.
Comparativ, valoarea restantelor la creditele in lei a crescut in primul trimestru al anului cu 40,27 milioane lei, adica de 10 ori mai mult, procentul de crestere fiind dublu, de 8,2%.
Aceasta in conditiile in care volumul creditelor in lei acordate de banci a fost mai redus decat cel al creditelor in euro. Motivul principal il constituie faptul ca imprumuturile in euro sunt mult mai ieftine decat cele in lei.
Ceea ce inseamna ca rata lunara de rambursare a unui credit in euro este mult mai redusa decat in cazul unui credit in lei, asadar riscul de nerambursare este mai mic.
Bancile au acordat, in primul trimestru, credite in lei in valoare de 1,76 miliarde lei, in crestere cu 5,2%, in timp ce volumul creditelor in euro a fost mai mare, de 2,11 miliarde lei, ritmul de crestere fiind, de asemenea, superior, 6,3%.
In consecinta, se poate spune ca efectele majorarilor dobanzilor la creditele in lei a avut un impact mult mai mare asupra populatiei decat riscul valutar invocat atat de des de reprezentantii BNR, in urma fluctuatiilor monedei nationale in raport cu euro.
Creditele acordate de banci populatiei au crescut în februarie cu 2,7% (1,9% în termeni reali), in comparatie cu luna precedenta, se arata intr-un comunicat de presa al BNR, preluat de Bancherul.ro
Ritmul lunar de crestere este mult mai mai mic decat cel din luna precedenta, de 4,1 la sută (3,2 la sută în termeni reali).
De asemenea, in luna februarie se constata o franare importanta a creditelor in valuta, dupa masurile drastice luate de BNR, de majorare a provizioanelor.
Imprumuturile în lei s-au majorat in februarie cu 3% (2,3% în termeni reali), iar cele în valută, exprimate în lei, au avansat cu doar 2,4% (exprimate în euro, creditele în valută au crescut cu 1,6%).
In comparatie, in ianuarie creditul în valută exprimat în lei a crescut cu 5,5 la sută (exprimat în euro, creditul în valută a crescut cu 2,9 la sută).
Dobanzi la creditele in lei fara garantii
Creditele de nevoi personale pe o perioada de 5 sau 10 ani, pentru care bancile nu solita garantii materiale, se acorda in luna octombrie 2006 la o dobanda medie de 12,01% in lei, in timp ce dobanda medie la imprumuturile in EUR este cu 2 puncte procentuale mai mica, de 10,02%. Datele au fost extrase din Indicele GhiseulBancar, calculat pe baza informatiilor din Baza de Date cu caracteristicile produselor bancare oferite de primele 15 banci romanesti, informatii actualizate zilnic de redactorii publicatiei. Conform datelor BNR, la care raporteaza toate bancile din sistem, dobanda medie la creditele noi in lei pe cinci ani a fost in august de 14,2%, cu 0,2 puncte mai mare decat in iulie. In cazul creditelor in euro, dobanda medie comunicata BNR a fost de 10% in august, fata de 9,4% in iulie.
HVB Bank ocupa prima pozitie atat in clasamentul creditelor in lei, cat si in topul imprumuturilor in EUR, cu o dobanda de 7,95% pentru un credit in lei contractat pe 5 ani si cu o valoare mai mica cu un punct procentual pentru creditul in EUR.
Cele mai importante 5 banci acorda credite de nevoi fara garantii cu o dobanda medie apropiata de dobanda medie a celor mai importante institutii. Astfel, dobanda medie la creditele in lei este de 12,15%, in timp ce la EUR se inregistreaza o valoare medie de 10,23%.
Topul dobanzilor la creditele de nevoi personale fara garantie, in lei, practicate de cele mai importante 15 banci
Dobanda medie: 12,01%
Dobanzi la credite personale in euro (top 5)
Topul dobanzilor la creditele de nevoi personale fara garantie, in EUR, practicate de cele mai importante 5 banci:
Dobanda medie: 10,23%
BRD- Expresso Lejer (6 luni- 7 ani)- 10,9% (variabila)
BCR- Divers Super (1-10 ani)- 11,5% (variabila)
Raiffeisen Bank- FlexiCredit (6 luni- 6 ani)- 11,9% (variabila)
Dobanzi credite cu ipoteca
Dobanda medie: 10,05%
1. HVB Bank- Creditul pentru Orice (maximum 20 de ani)- 6,95% (variabila)
2. Volksbank- Credit Optimus (maximum 25 de ani)- 8,9% (variabila)
3. Raiffeisen Bank- FlexiCredit Plus (maximum 20 de ani)- 8,9% (variabila; promotie pana la 31 decembrie 2006)
4. ING- Credit pentru nevoi personale (maximum 30 de ani)- 9% (fixa in primul an; cu asigurare de viata)
5. OTP Bank- Creditul pentru nevoi personale (maximum 20 de ani)- 9% (variabila; promotie pana la 31 decembrie)
6. CEC- Ideal Plus 250.000 (maximum 25 de ani)- 9,5% (variabila)
7. UniCredit- Credinstant Plus (maximum 15 ani)- 9,5% (variabila)
8. ABN Amro- Creditul personal cu ipoteca (maximum 15 ani)- 9,75% (variabila)
9. BRD- Expresso NonStop (maximum 25 de ani)- 9,9% (variabila)
10. Banca Romaneasca- Credit de nevoi personale de mare valoare (maximum 20 de ani)- 9,9% (fixa primul an)
11. Alpha Bank- Alpha 4 All (maximum 20 de ani)- 10,25% (variabila)
12. Bancpost- Creditul pentru nevoi personale (maximum 20 de ani)- 10,9% (variabila)
13. Piraeus Bank- Imprumutul pentru nevoi personale (maximum 20 de ani)- 11,63% (variabila)
14. Finansbank- InstantFinans Extra (maximum 25 de ani)- 11,9% (fixa in primul an)
15. Banca Transilvania- Solutia BT (maximum 25 de ani)- 11,9% (variabila)
16. BCR- MaxiCredit Super (maximum 20 de ani)- 13% (revizuibila)
Dobanzi la credite personale in euro
Topul dobanzilor la creditele de nevoi personale fara garantie, in EUR, practicate de cele mai importante 12 banci:
Dobanda medie: 10,02%
1. HVB- Creditul pentru Orice (6 luni-5/10 ani)- 6,95% (variabila; pentru creditul pe 5 ani)
2. ABN Amro- Creditul pentru Uz personal (6 luni-6 ani)- 8,95% (variabila)
3. Volksbank- EasyCredit (maximum 5 su 10 ani)- 9% (variabila; pentru credite mai mici de 5 ani)
4. Alpha Bank- Alpha 4All (6 luni-7 ani)- 9,25% (variabila)
5. Finansbank- InstantFinans (6 luni- 10 ani)- 9,9% (fixa in primul an)
6. UniCredit- Credinstant Standard (6 luni-5 ani)- 9,9% (variabila)
7. OTP- Creditul pentru nevoi personale (6 luni- 7 ani)- 10% (variabila)
8. Piraeus Bank- Creditul pentru nevoi personale (6 luni- 5/10 ani)- 10,6% (variabila)
9. BRD- Expresso Lejer (6 luni- 7 ani)- 10,9% (variabila)
10. BCR- Divers Super (1-10 ani)- 11,5% (variabila)
11. Bancpost- Creditul Imediat (1-10 ani)- 11,5% (variabila)
12. Raiffeisen Bank- FlexiCredit (6 luni- 6 ani)- 11,9% (variabila)
3.3. Perspective privind evoluția dobânzii
Inflația anuală a depășit 8% în februarie 2008, ca urmare a scumpirii gazelor și alimentelor, ceea ce ar putea împinge banca centrală să urce dobânda de politică monetară cu jumătate de punct procentual, la 9,5% în martie, susțin analiștii chestionați de NewsIn.
În plus, economiștii avertizează că, în luna martie, inflația ar putea depăși 8,5%, acesta fiind nivelul maxim al acestui an, pentru ca apoi să se tempereze, posibil sub 6% spre sfârșitul anului.
Estimările analiștilor asupra inflației în luna februarie sunt foarte apropiate. Astfel, aceștia anticipează o creștere a prețurilor de consum cu 0,7-0,8% față de prima lună a anului și o accelerare a inflației anuale la 8-8,1% în februarie 2008.
"Majorarea prețului gazelor și scumpirea alimentelor sunt principalii factori care au alimentat inflația luna trecută. În martie, inflația ar putea depăși 8,5%, în funcție de scumpirea chiriilor pentru spațiile locative ale statului, care a fost deja aprobată și de creșterea accizelor pentru tutun", a declarat economistul șef al Raiffeisen Bank România, Ionuț Dumitru.
Pentru sfârșitul anului, el apreciază că inflația s-ar putea tempera până la 5,5%, dar că acest lucru depinde de evoluția cursului de schimb și a agriculturii.
Ciprian Dascălu, trader la Millennium Bank România, consideră că scumpirea gazelor ar putea genera și un al doilea val de efecte, prin determinarea creșterii altor prețuri, inclusiv la alimente. Dascălu apreciază că inflația s-a accentuat cu 0,8% în februarie față de ianuarie, ajungând la 8,1% raportat la a doua lună a anului trecut.
Nicolaie Alexandru-Chidesciuc, senior economist la ING Bank România, spune că scumpirea gazelor cu 8,5% se va reflecta printr-o majorare cu 1% a ratei lunare la mărfurile nealimentare. El estimează o inflamare a indicelui prețurilor de consum cu 0,8% în februarie față de prima lună din an și cu 8,1% față de a doua lună a anului 2007. De asemenea, Chidesciuc apreciază că inflația s-ar putea accentua în luna martie până la 8,7%, dar ar putea să revină chiar până la 5,4% la finalul anului.
Economistul ABN Amro Bank România, Cătălina Constantinescu, spune că singurul factor atenuant în evoluția inflației din luna februarie îl constituie aprecierea leului, ca medie, față de luna anterioară, care ar putea diminua avansul prețurilor pe partea de servicii de telefonie. Ea a adăugat că presiunilor exercitate de scumpirea gazelor, alimentelor și transportului urban li se adaugă efectul de bază, determinat de faptul că, în februarie 2007, avansul prețurilor de consum a fost de numai 0,04%.
Ciprian Dascălu susține că o nouă majorare a dobânzii de politică monetară "ar spori și mai mult înclinația către creditarea în valută", pe care banca centrală încearcă să o descurajeze, în special pe segmentul populației, din cauza vulnerabilității la oscilațiile de curs valutar. În aceste condiții, traderul de la Millennium Bank spune că BNR ar putea decide să mențină dobânda cheie la 9% în cadrul sedinței de politică monetară din 26 martie.
Pe de altă parte, Chidesciuc susține că avansul puternic al produsului intern brut (PIB), cu 6% anul trecut, care sugerează o creștere susținută a consumului și datele despre producția industrială, cărora li se adaugă incertitudinea din contextul internațional, vor determina BNR să opereze o nouă majorare a dobânzii de politică monetară.
Cătălina Constantinescu, analistul ABN Amro, spune că banca centrală va majora probabil, dobânda cheie cu câte 0,5 puncte procentuale în următoarele două ședințe ale consiliului de administrație al BNR. "
Creșterea dobânzii de politică monetară la 10% în mai ar putea fi deja târzie, consider că ar fi de preferat să atingem acest nivel în martie, deși este posibil ca BNR să nu crească dobânda cheie cu mai mult de jumătate de punct procentual luna aceasta", a spus Constantinescu, argumentând că efectele majore ale creșterii dobânzii cheie asupra consumului se fac simțite după mai multe luni de la luarea măsurii propriu-zise și că impactul pe termen mai scurt, prin ancorarea anticipațiilor inflaționiste sau asupra cursului de schimb, nu este neapărat cel scontat.
În prima lună a acestui an, inflația anuală a ajuns la 7,26%. Inflația lunară din ianuarie, de 0,86%, a fost influențată de scumpirea mărfurilor alimentare în medie cu 0,80%, a celor nealimentare cu 0,37% și de creșterea tarifelor la servicii cu 2,12%.Î
În ianuarie, cel mai mult s-au scumpit serviciile poștale (cu 10,87% față de decembrie), transportul aerian (4,43%), facturile la telefon (4,38%), laptele de vacă (3,77%) și autoturismele și piesele de schimb (cu 2,37%). Legumele și fructele s-au scumpit, în medie, cu circa 2% în ianuarie, potrivit datelor INS. Singurele produse care s-au ieftinit în ianuarie au fost ouăle (cu 0,87%), zahărul (cu 0,25%) și medicamentele (cu 0,01%).
În aceste condiții, cursul de schimb ar putea reveni treptat spre 3,55 lei/euro la sfârșitul acestui an, dacă nu se produc derapaje fiscale majore și în condițiile în care banca centrală ar urma să majoreze dobânda cheie cel puțin până la 10% în acest an, arată un raport al Citigroup referitor la economia României.
"În ciuda deprecierii leuilui de la începutul anului, ne așteptăm la o revenire până la 3,65 lei/euro la sfârșitul primului trimestru, la 3,63 în trimestrul al doilea, 3,60 lei/euro după primele nouă luni și 3,55 lei/euro la sfârșitul anului", arată studiul publicat luni de Citigroup.
Această prognoză poate fi realizată în condițiile în care "Banca Națională a României continuă să majoreze dobânda de politică monetară, cu un punct procentual, până la 10%, sau chiar peste acest nivel, în cazul în care cursul nu răspunde acestei măsuri", precizează analiștii Citigroup. În plus, leul și-ar putea reveni dacă se evită "derapajele fiscale majore", care să ducă deficitul bugetar peste nivelul de 2,7% din produsul intern brut (PIB) și în cazul în care deficitul de cont curent va fi sub nivelul de 14% din PIB sau se va restrânge ușor. În plus, scenariul Citigroup se bazează și pe o reducere a dobânzii de politică monetară de către Banca Centrală Europeană, cu jumătate de punct procentual, la 3,5% în prima jumătate a acestui an.
"Suntem conștienți că există riscuri considerabile asupra cursului de schimb, mai ales dinspre nivelul ridicat al deficitului de cont curent și incertitudinile asociate turbulențelor din plan internațional. Din aceste cauze, evoluția factorilor de care depinde prognoza pe leu, de exemplu în cazul în care BNR nu reușește să reducă suficient rata dobânzii cheie, ne poate face să ne revizuim estimările", se precizează în raportul Citigroup.
Potrivit analiștilor grupului, deprecierea leului, începută în a doua jumătate a anului trecut, "a fost provocată de creșterea aversiunii față de risc, în lipsa unui răspuns puternic din partea politicii fiscale". "Acest context i-a făcut pe investitori să fie mai precauți în privința factorilor de risc specifici României, mai ales după ce Standard and Poors a scăzut perspectiva ratingului de țară de la stabilă la negativă, în noiembrie 2007", mai arată raportul Citigroup.
În plus, "profunzimea relativ redusă a pieței valutare românești a făcut ca moneda națională să fie o țintă ușoară pentru speculatori, care credem că au folosit pozițiile scurte pe leu ca refugiu, în condițiile unor prognoze pesimiste referitoare la alte valute emergente", adaugă analiștii. Ei adaugă că temerile referitoare la problemele specifice ale economiei României au influențat deprecierea leului mai mult decât sporirea aversiunii față de risc la nivel global.
Concluzii
Statisticile sunt fara echivoc: in Romania, salariile la stat sunt mai mari decat in sectorul privat. O situatie oarecum anormala in conditiile mult cantatelor virtuti ale sectorului privat! Care, avand in vedere realitatile complet inverse decat in cantecele revolutionare capitaliste, de ce ar mai fi cautat pe piata fortei de munca?
Situatia apare inversa si fata de cea din tari ale capitalismului matur (de pilda, in Germania, media salariilor din sectorul de stat este la nivelul mediei din sectorul privat) si chiar fata de cea din unele tari emergente (de pilda, in Cehia, unde media salariilor din sectorul de stat este sub cea nationala). Oricum, pe nicaieri nu se ating recordurile din Romania, unde media salariilor din administratia publica, datorita indeosebi cresterilor din ultimii doi-trei ani, a ajuns sa reprezinte de aproape doua ori media din sectorul privat.
Chiar prin luari oficiale de pozitie, FMI nu numai condamna situatia si guvernul de la Bucuresti, care ar fi adus lucrurile aici fara sa fi tinut cont de cresterile generale de productivitate din economie, dar considera salariile din administratia publica un factor destabilizator in economie, prin punerea in pericol a finantelor publice si prin concurenta agresiva facuta companiilor private.
În conceptia FMI, salariile la stat au ajuns sa distorsioneze mediul privat, mai ales ca, la asemenea salarii ridicate, sectorul de stat a devenit unul dintre cei mai atractivi angajatori din economie in ultimii ani.
Exista desigur multiple argumente de contracarare a sustinerilor FMI. Pentru concluziile lor, expertii institutiei iau in general in considerare doar salariile din administratia publica. Caci, daca s-ar lua in seama si salariile personalului din educatie si sanatate, media pe ansamblul "de stat" n-ar mai sta atat de nemeritat de bine pe cat o scot expertii FMI. In acelasi timp, se poate intreba FMI cum s-ar putea lupta impotriva coruptiei atat de incriminate fara salarii mai acatarii in administratia publica?! Nimeni, desigur, nu poate pretinde ca, prin salariile marite, s-a pus capat coruptiei din administratia publica, dar, neindoios, fara salarii marite este exclusa din start orice incercare de remediere a situatiei in domeniu.
Problema nu este insa aceasta. Expertii FMI nu prezinta absolut nici un argument care sa demonstreze fara echivoc ca salariile la stat sunt mai mari decat in sectorul privat si nu cumva salariile in sectorul privat sunt mai mici decat la stat! Mai precis, daca salariile la stat sunt prea mari si nu cumva salariile in sectorul privat sunt prea mici.
Reprezentantii FMI sunt de fapt suspecti cu obsesia lor furibunda de limitare, daca nu chiar de blocare, a cresterii salariilor in Romania, in ciuda cresterii economice obtinute in ultimii ani. Expertii FMI par sa urmareasca pur si simplu ca, din cresterea economica obtinuta (pe care n-o contesta ca fiind cumva fictiva, artificiala sau fara substanta), munca sa se aleaga mai cu nimic. Si, avand in vedere discrepanta enorma intre Romania si tarile occidentale in ce priveste impartirea PIB intre munca si capital – muncii revenindu-i prea putin si capitalului prea mult in raport cu situatia din tarile capitalismului dezvoltat -, FMI apare ca un fel de agent de influenta al unei incercari de experimentare, ca pe cobai, in Romania, a unui capitalism salbatic, cu o impartire a PIB mult mai favorabila capitalului, experiment caruia aici, in Romania, i se testeaza de fapt suportabilitatea sociala in vederea unei potentiale generalizari. O incercare pe care capitalul international nu indrazneste sa o intreprinda in tarile occidentale, adica in tarile sale de origine!
FMI este un agent de influenta al acestui experiment in Romania. Daca mai era vreun dubiu, atunci l-au risipit chiar expertii FMI, care s-au napustit, aproape fara discernamant, sa afirme ca salariile la stat sunt prea mari, fara macar a evoca si ipoteza ca salariile in sectorul privat ar fi prea mici! Au fugit insa ca dracu’ de tamaie de aceasta ipoteza pentru ca, evocand-o, ar fi trebuit sa o respinga cu niscai argumente. Or, aceste argumente cam lipsesc!
FMI prefera sa se faca a nu vedea imbogatirile in ritm de galop sau chiar peste noapte din Romania, tinandu-ne teorii despre corelatia dintre productivitatea muncii si salarii. Daca sustine ca salariile sa nu creasca mai mult decat productivitatea muncii, de ce expertii FMI nu urmaresc si ca profiturile sa nu creasca prea mult prin comparatie cu cresterea productivitatii muncii?! Cum altfel insa decat in cel mai degradant capitalism salbatic sa poata avea loc imbogatirile pe care nu le pot justifica ratele normale de profit din capitalismul, sa-i zicem, matur?!
Nu stim daca s-ar remedia ceva in cazul in care FMI ar acorda macar putina atentie respectivelor imbogatiri fabuloase prin furt, precum si alterarii, de mare amplitudine, pe care acestea o produc in relatiile de piata, dar nu putem sa nu constatam ca FMI nu numai ca se face ca nu le vede, dar, in mod inadmisibil, le scoate practic din analizele pe care le intreprinde. FMI opreste corelatiile economice la poarta acestor distorsiuni majore determinate de capitalul clientelar, aplicand aceste corelatii doar in ograda socialului.
Pentru FMI nu conteaza ce profituri isi insuseste ilegal capitalul clientelar, important este doar ca salariile sa nu creasca mai mult decat productivitatea muncii din industrie (singura care se calculeaza statistic). Pentru FMI nu conteaza ce si cum fura capitalul clientelar din banul public, important este doar ca saracilor sa nu li se dea mai mult decat ramane din banul public dupa acest furt!
Băncile au majorat dobânzile plătite la depozitele atrase în contextul scumpirii altor surse de finanțare, pentru a evita posibile dificultăți de lichiditate, însă noile niveluri ale dobânzilor nu rezolvă de la sine problema economisirii, pentru care este nevoie și de măsuri de politică fiscală. Creșterea dobânzilor la depozite este o reglare firească a pieței, după scumpirea altor surse de finanțare.
Are loc o reglare a pieței, în condițiile în care celelalte surse de finanțare s-au scumpit, ceea ce determină băncile să se orienteze către atragerea de depozite de la clienți, ca sursă mai ieftină de lichiditate. Stimularea economisirii este binevenită, având în vedere avântul pe care l-a luat creditarea în ultimii ani. Diferența între economisire și creditare nu constituie o problemă, dar ar putea deveni, pe termen lung, în cazul în care discrepanța se adâncește.
Economisirea nu poate fi stimulată decât printr-o scădere forțată a consumului sau prin schimbarea politicii fiscale. Nu poți stimula economisirea cu impozit de 16% pentru dobânda la depozite. Banca Națională a României a majorat dobânda de politică monetară cu două puncte procentuale, până la 9,5%, de la sfârșitul lui octombrie până în prezent. În același interval, creditele au continuat să crească într-un ritm mai alert decât depozitele, cu 18,7%, față de 16,5% în cazul economisirii. Un alt aspect îl reprezintă faptul că, în ciuda avertismentelor băncii centrale în cazul împrumuturilor în valută și cu toate că dobânzile sunt mai mari pentru economiile în lei decât pentru cele în monede străine, populația continuă să prefere valuta, atât pentru credite, cât și pentru depozite. În intervalul octombrie 2007 – februarie 2008, economiile gospodăriilor în valută au crescut cu 26,8%, iar cele în lei cu 16,2%. De asemenea, împrumuturile populației în valută au crescut cu 34,3% din octombrie până în februarie, în timp ce creditele în lei au avansat cu 8,4%.O alternativă la depozitele la termen o reprezintă conturile curente lansate de multe dintre băncile din România, pentru care dobânda este comparabilă celei unui depozit la termen, dar care prezintă avantajul că permit oricând retrageri sau depuneri, fără ca dobânda plătită pentru sumele din cont să fie afectată. În cazul unui depozit la termen, clientul pierde mare parte din dobânda cuvenită în cazul în care decide să-și retragă banii înainte de scadență. Un alt avantaj îl reprezintă faptul că, pentru dobânda primită la un cont curent, clientul nu plătește impozit, în timp ce, în cazul unui depozit la termen, impozitul este de 16%.De asemenea, unele banci au ales să integreze acest tip de cont curent cu dobândă ridicată în pachete care includ carduri sau servicii bancare prin internet, permițând o mai ușoară gestionare a resurselor. Statisticile demonstrează orientarea populației către acest tip de conturi curente, în condițiile în care, în intervalul ianuarie 2007 – ianuarie 2008, soldul acestora (atât în lei, cât și în valută) aproape s-a dublat. La sfârșitul lui ianuarie, plasamentele în conturi curente ale populației însumau 27,6 miliarde lei (aproximativ 7,4 miliarde euro), potrivit datelor băncii centrale. Comparativ, în același interval, depozitele la termen în lei au avansat cu 19%, iar cele în valută cu 59%. Băncile nu au reușit să vină cu instrumente atractive de economisire pe termen mediu și lung – BaltazarUna dintre sursele pentru eventualele probleme de lichiditate pe care băncile le pot întâmpina este discrepanța între maturitatea redusă a depozitelor și cea a creditelor, acordate pe termen lung. "Maturitatea medie a unui depozit este de aproximativ trei luni, dar tot statistic, știm că multe dintre clienți aleg să-și prelungească depozitele. E și vina băncilor, care nu reușit să vină cu produse și instrumente atractive de economisire pe termen mediu și lung", a declarat Bogdan Baltazar, membru în consiliul de administrație al BRD-SocGen. El consideră că băncile cele mai expuse la probleme de lichiditate sunt cele care nu au acționari străini puternici.
Multe dintre băncile din România și-au majorat, în acest an, dobânzile plătite la instrumentele de economisire, sau au lansat pachete de produse noi, unele formate din depozite răsplătite cu dobândă ridicată și plasamente în fonduri de investiții. Dobânzile pentru depozitele în lei pot ajunge, chiar și pentru scadențe mai reduse – de 45 de zile până la trei luni, la 10 – 10,5% pe an. În cazul depozitelor la termen în lei atrase pentru un interval mai lung, de exemplu de un an, dobânzile anuale pot depăși nivelul de 14%.O altă posibilitate o reprezintă instrumentele de economisire care includ o componentă investițională. Mai concret, clientul plasează o parte din banii economisiți într-un depozit, restul mergând către gestionarea în cadrul unui fond de investiții. În acest caz, câștigul rezultat din dobânda plătită la depozit poate fi diminuat de eventuale scăderi de randament ale fondurilor pentru care se optează. Riscul este cu atât mai mare cu cât ponderea, în aceste fonduri, a investițiilor în acțiuni pe piețele de capital sau în alte instrumente riscante crește, în contextul turbulențelor de pe piețele bursiere, care au suferit pierderi semnificative în ultimele luni. Randamentele fondurilor de investiții cu grad mai ridicat de risc, pentru care plasamentele se fac preponderent în acțiuni bursiere, au scăzut semnificativ în ultimul an, în timp ce multe dintre fondurile mai sigure, dar mai puțin profitabile, formate în mare parte din investiții sigure, precum titlurile de stat, depozitele sau obligațiunile, au reușit si aibă în continuare randament pozitiv.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Venituri Economice. Calculul Dobanzii (ID: 130829)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.