Studiu Privind Sindicatele

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………….4

Capitolul I

SINDICATELE ȘI LIBERTATEA SINDICALĂ ÎN ROMANIA……………6

1. DEFINIȚIA ȘI TRASATURILE SINDICATELOR……………………..6

1.1Definiția Sindicatelor

1.2Trasaturile caracteristice ale sindicatelor

2.SCURT ISTORIC AL ORGANIZARII SINDICALE IN ROMANIA…..10

2.1 Organizarea sindicală pînă la 23 august 1944

2.2 Organizarea sindicală între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989

2.3 Organizarea sindicală după 22 decembrie 1989

3. NOȚIUNEA ȘI IZVOARELE LIBERTAȚII SINDICALE………………….17

3.1 Notiunea libertații sindicale

3.2 Izvoarele libertații sindicale

4. LIBERTATEA SINDICALĂ INDIVIDUALĂ………………………….23

4.1 Definiție.Caracteristici

4.2 Categorii de persoane ce se pot sindicaliza

4.3 Categorii de persoane ce nu se pot sindicaliza

5. LIBERTATEA SINDICALĂ COLECTIVĂ…………………………….32

5.1 Definiție.Caracteristici

5.2 Raporturile sindicatelor cu patronatul

5.3 Raporturile sindicatelor cu organele statului

6. PROTECTIA ȘI GARANTAREA LIBERTAȚII SINDICALE…………36

6.1 Protecția și garantarea libertatii sindicale în documente interneționale

6.2 Protecția și garantarea libertații sindicale în legislația noastră

Capitolul II

CONSTITUIREA SINDICATELOR…………………………………………..46

1. CONSTITUIREA SINDICATELOR……………………………………..46

1.1 Preliminarii

1.2 Statul și adoptarea lui

1.3 Conducerea organizării sindicatelor

1.4 Dobîndirea personalității juridice

1.5 Consecințe ale personalității juridice

2. ACTIVITAȚI SINDICALE……………………………………….……..54

2.1 Activitați sindicale potrivit Legii nr.54/2003

2.2 Activități sindicale prevăzute de ,,Codul Muncii’’ și alte acte normative

3. DEMOCRAȚIA ȘI DISCIPLINA SINDICALĂ…………………………59

3.1 Democrația sindicală

3.2 Disciplina sindicală

4. PLUPARTISMUL SINDICAL………………………………………….61

4.1 Noțiune.Conținut

4.2 Confederații sindicale

5. ASOCIEREA ȘI AFILIEREA SINDICALĂ……………………………65

5.1 Asocierea sindicală

5.2 Afilierea sindicală

6. DIZOLVAREA ȘI REORGANIZAREA SINDICATELOR……………68

6.1 Dizolvarea organizațiilor sindicale

6.2 Reorganizarea sindicatelor

7. ACTIUNEA SINDICALĂ………………………………………………..69

7.1 Caracterul reprezentativ al sindicatelor

7.2 Apărarea intereselor salariașilor

7.3 Acțiuni revendicative ale sindicatelor

Capitolul III

REPREZENTANȚII SALARIAȚILOR………………………………………..79

1. REPREZENTANȚII SALARIAȚILOR…………………………….…….79

1.1 Regelementare

1.2 Alegerea și mandatul reprezentanților salariaților

1.3 Atribuții

1.4 Facilitați acordate reprezentanților salariaților și protecția acestora

1.5 Drep comparat

CONCLUZII…………………………………………………………………….89

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..…90

INTRODUCERE

Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite in scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor.

În acest context in lucrarea de fată voi prezenta STUDIUL PRIVIND SINDICATELE.

Primul capitol conține prezentarea sindicatelor si libertatea sindicală în Romania, prin definiție și trăsături.Prima parte conține un scurt istoric al organizării sindicale pană la 23 august 1944, perioada dintre 23 august 1944 și 22 decembrie 1989, perioada de dupa 22 decembrie 1989.Iar a doua parte libertatea sindicală colectivă priveste organizatiile sindicale în întregul lor.În urma exercitarii dreptului de libera funcționare,conferit de lege,apar diferite raporturi în care una dintre părti este sindicatul și alta patronatul,ce sunt prezentate în acest capitol.Privind protecția și garantarea libertatii sindicale colective, prevede că organizatiile de muncitori și ale celor care angajează trebuie să beneficieze de o protecție adecvată contra oricaror acte de ingerintă a unora față de celelalte.

Al doilea capitol al lucrarii cuprinde constituirea sindicatelor prin parcurgerea mai multor etape: statutul si adoptarea lui ,conducerea organizatiei sindicale, dobandirea personalitații juridice, consecințe ale personalitații juridice.Voi analiza apoi activitățile sindicale ce constituie în scopul apărării drepturilor si provocarii intereselor profesionale, economice, sociale, culturale, sportive și prevăzute de Codul muncii și alte acte normative.Democrația si disciplina are un rol important intr-o grupare democratica in care funcționează principiul electiv și legea majoritații.

Pluralismul este considerat, în anumite limite, un factor pozitiv o manifestare a democrației sociale, însă, trebuie subliniat că un salariat nu poate face parte, în același timp, decat dintr-un singur sindicat,de aceea s-au format confederatiile sindicale.Aceste organizații sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate,al profesiunii sau după criteriul teritorial, formand asocieri si afilieri sindicale.Așa cum am prezentat asocierea și afilierea sindicală, voi prezenta si dizolvarea si reorganizarea sindicatelor.Și actiunea sindicala ca și celelalte are rolul ei în caracterul reprezentativ al sindicatelor, prin apărarea drepturilor si intereselor salariatilor.

Al treilea capitol al lucrării cuprinde reprezentantii salariatilor care sunt desemnați în raport cu numărul de voturi obținute prin alegerea și mandatul reprezentanților salariaților în conformitate cu dispozitiile Codului muncii, atribuțiile lor cat și facilitațile acordate reprezentanților salariaților ți protecția acestora.Cat și drept comparat din dreptul țarilor europene dezvoltate.

Lucrarea se încheie cu o analiză a transformărilor din punct de vedere social și politic a sindicatelor.

Capitolul I

SINDICATELE ȘI LIBERTATEA SINDICALĂ ÎN ROMANIA

1. Definiția și trăsăturile sindicatelor

1.1 Definiția sindicatelor. Actele normative în vigoare definesc și caracterizează sindicatele după cum urmează:

– art.9 din Constituție:

„sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor”;

– art.217 alin. 1 din Codul muncii:

"sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor";

– art. 1 din Legea sindicatelor nr.54/2003:

"sindicatele sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în contractele colective de muncă și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor acestora.

Organizațiile sindicale sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de patronate";

– art. 2 alin. 1 din Legea nr.54/2003:

"Persoanele încadrate în muncă și funcționarii publici au dreptul să constituie organizații sindicale și să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum și persoanele în curs de calificare, au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizație sindicală";

Având în vedere textele menționate, sindicatele pot fi definite ca acele organizații-persoane juridice independente – constituite în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor – salariați, funcționari publici, alți profesioniști sau persoane în curs de calificare – prevăzute în legislația muncii internă și în documentele internaționale, precum și în contractele colective de muncă, ce își desfășoară activitatea potrivit statutelor proprii.

1.2 Trăsăturile caracteristice ale sindicatelor. Din dispozițiile legale și definiția de mai sus, rezultă principalele trăsături caracteristice ale sindicatelor.

a) O primă trăsătură constă în acea că sindicatele sunt persoane juridice independente. într-adevăr, un sindicat reprezintă un subiect colectiv de drept, "adică un colectiv de

oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și de obligații civile".

Legea sindicatelor prevede procedura și condițiile dobândirii personalității juridice (art. 14-20 și art.42-50), patrimoniul organizațiilor sindicale (art.21-26), atribuțiile lor (art.27-31).

Independența sindicatelor este consacrata expres în art.217 alin.2 din Codul muncii: „sindicatele sunt persoane juridice independente".

b) A doua trăsătură – sindicatele sunt organizații care reunesc persoane ce exercită anumite activități profesionale.

Un sindicat nu poate reuni decât persoane exercitând o activitate profesională determinată. O simplă comunitate de interese nu este suficientă pentru constituirea unei asemenea organizații, legătura profesională fiind determinantă.

În mod concret, asocierea are loc după criteriul locului de muncă în cazul salariaților, ai funcționarilor publici, membrilor cooperatori și al persoanelor în curs de calificare.

În cazul liber profesioniștilor, gruparea se face pe criteriul meseriei, profesiei, specialității.

c) A treia trăsătură – sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere consacrat de Constituție.

Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului; în virtutea lui "cetățenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere" (art.40 lin.1).

d) A patra trăsătură – sindicatele funcționează în baza statutelor proprii.

Statutul reprezintă actul de bază care dă naștere unui sindicat și reprezintă cadrul normativ după care organizația respectivă se conduce și își desfășoară activitatea.

însă, așa cum se desprinde din prevederile legii, statutul nu reprezintă singurul cadru normativ aflat la baza activității sindicatelor; acestea trebuie să se conformeze dispozițiilor legii și ale contractelor colective de muncă. într-adevăr, "statutele nu pot conține prevederi contrare Constituției și legilor (art.64 alin.2).

e) O ultimă trăsătură privește scopul sindicatelor: el constă în apărarea drepturilor membrilor lor, precum și în promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale acestora.

Deși actuala reglementare nu mai prevede caracterul apolitic al sindicatelor, este cert că acestea nu se pot organiza pentru a urmări obiective politice. Dar, se înțelege, că ele nu pot fi dezinteresate de modul în care un guvern administrează afacerile țării, însă ele nu pot desfășura direct activități politice, nu pot participa la campaniile electorale, organiza și desfășura greve sau manifestații cu caracter politic, ori să protesteze contra ordinii stabilite, a legii sau contra guvernului legal. Rațiunea instituționalizării și existenței lor nu este de a apăra drepturile și interesele politice ale membrilor lor, ci drepturile și interesele profesionale, economice, etc. ale acestora.

S-a susținut că art.1 alin.1 din Legea nr.54/2003 extinde scop, precum și în contractele colective de muncă, ce își desfășoară activitatea potrivit statutelor proprii.

1.2 Trăsăturile caracteristice ale sindicatelor. Din dispozițiile legale și definiția de mai sus, rezultă principalele trăsături caracteristice ale sindicatelor.

a) O primă trăsătură constă în acea că sindicatele sunt persoane juridice independente. într-adevăr, un sindicat reprezintă un subiect colectiv de drept, "adică un colectiv de

oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și de obligații civile".

Legea sindicatelor prevede procedura și condițiile dobândirii personalității juridice (art. 14-20 și art.42-50), patrimoniul organizațiilor sindicale (art.21-26), atribuțiile lor (art.27-31).

Independența sindicatelor este consacrata expres în art.217 alin.2 din Codul muncii: „sindicatele sunt persoane juridice independente".

b) A doua trăsătură – sindicatele sunt organizații care reunesc persoane ce exercită anumite activități profesionale.

Un sindicat nu poate reuni decât persoane exercitând o activitate profesională determinată. O simplă comunitate de interese nu este suficientă pentru constituirea unei asemenea organizații, legătura profesională fiind determinantă.

În mod concret, asocierea are loc după criteriul locului de muncă în cazul salariaților, ai funcționarilor publici, membrilor cooperatori și al persoanelor în curs de calificare.

În cazul liber profesioniștilor, gruparea se face pe criteriul meseriei, profesiei, specialității.

c) A treia trăsătură – sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere consacrat de Constituție.

Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului; în virtutea lui "cetățenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere" (art.40 lin.1).

d) A patra trăsătură – sindicatele funcționează în baza statutelor proprii.

Statutul reprezintă actul de bază care dă naștere unui sindicat și reprezintă cadrul normativ după care organizația respectivă se conduce și își desfășoară activitatea.

însă, așa cum se desprinde din prevederile legii, statutul nu reprezintă singurul cadru normativ aflat la baza activității sindicatelor; acestea trebuie să se conformeze dispozițiilor legii și ale contractelor colective de muncă. într-adevăr, "statutele nu pot conține prevederi contrare Constituției și legilor (art.64 alin.2).

e) O ultimă trăsătură privește scopul sindicatelor: el constă în apărarea drepturilor membrilor lor, precum și în promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale acestora.

Deși actuala reglementare nu mai prevede caracterul apolitic al sindicatelor, este cert că acestea nu se pot organiza pentru a urmări obiective politice. Dar, se înțelege, că ele nu pot fi dezinteresate de modul în care un guvern administrează afacerile țării, însă ele nu pot desfășura direct activități politice, nu pot participa la campaniile electorale, organiza și desfășura greve sau manifestații cu caracter politic, ori să protesteze contra ordinii stabilite, a legii sau contra guvernului legal. Rațiunea instituționalizării și existenței lor nu este de a apăra drepturile și interesele politice ale membrilor lor, ci drepturile și interesele profesionale, economice, etc. ale acestora.

S-a susținut că art.1 alin.1 din Legea nr.54/2003 extinde scopul activității sindicatelor dincolo de limitele prevăzute de Constituție și de Convenția nr.97 din 1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, adoptată de Organizația Internațională a Muncii. Astfel, în timp ce prin art.9 din Constituție și prin art. 10 din Convenția nr.87 din 1948, activitatea sindicală este limitată de apărarea drepturilor și ia promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților, prin art.1 alin (1) din Legea sindicatelor, scopul pentru care sunt constituite aceste organizații este extins și la drepturi de altă natură, cum ar fi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, dreptul la informație, dreptul la învățătură, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul la moștenire, altfel spus, drepturi civile și politice ce nu pot face obiectul apărării lor de către sindicate. Mai mult, consideră că modul în care este redactat textul respectiv poate conduce la legitimarea sindicatelor ca partide politice, ceea ce, potrivit practicii Comitetului pentru libertate sindicală al Biroului Internațional al Muncii, este inadmisibil.

Curtea Constituțională, însă a considerat, pe bună dreptate că din art.1 alin.1 din Legea nr.54/2003 "nu rezultă scopul activității sindicatelor ar putea viza și alte drepturi decât cele prevăzute de art.9 din Constituție și art. 10 din Convenția nr.87 din 1948".

Dimpotrivă, el definește cu claritate scopul activității organizațiilor sindicale, prin raportare ia „apărarea drepturilor" și „promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive" ale membrilor acestora. Din faptul că textul nominalizează izvoarele drepturilor a căror apărare formează scopul activității sindicatelor, și anume legislația națională, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și contractele colective de muncă, nu se poate înțelege că legea are în vedere toate categoriile de drepturi prevăzute în aceste acte normative sau, mai precis, și drepturile civile sau politice, care prin natura lor nu intră în limitele convenționale ale activității sindicale.

În acest sens, Curtea a observat că scopul activității sindicale, definit generic în art.1 alin.(1) din lege, este reafirmat în dispozițiile secțiunii a 5-a din aceasta, intitulată Atribuțiile organizațiilor sindicale, în care, la art.28 alin.(1) și la art.30 alin.(2) se precizează categoriile de drepturi pe care sindicatele sunt chemate să le apere. Astfel, în conformitate cu art.28 alin.(1), „Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici […]", iar art.30 alin.(2) se referă expres la apărarea „drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor organizațiilor sindicale"

Curtea Constituțională a mai constat că nici din textele de lege citate și nici din vreun alt articol al Legii sindicatelor nu rezultă, așa cum susțin autorii sesizării, că organizațiile sindicale ar putea fi „legitimate ca partide politice” sau ar putea să-și propună ca obiectiv apărarea și promovarea altor categorii de drepturi și interese ale salariaților decât cele prevăzute de art.9 din Constituție și de art.10 din Convenția nr.87 din 1948 a Organizației Internaționale a Muncii.

2. Scurt istoric al organizării sindicale în România

2.1 Organizarea sindicală până la 23 august 1944. Ideea sindicală este consecința directă a revoluției industriale de la începutul secolului al XIX-lea. Concentrarea industriei, a mijloacelor de producție în mâinile unui număr mic de persoane, veritabili patroni, a avut ca efect ruptura echilibrului dintre oferta și cererea de forță de muncă.

Găsind o ofertă considerabilă de mână de lucru, patronii puteau să-și impună cu ușurință condițiile lor în privința muncii salariaților. Efectele acestei situații erau: ziua de muncă cuprinsă între 12-16 ore, inexistența măsurilor de protecția muncii, angajarea femeilor în munci periculoase, a copiilor în vârstă de 6-7 ani, salariul insuficient, etc.

În aceste condiții apare pentru prima dată ideea sindicală; muncitorii au simțit nevoia de a se apăra contra efectelor revoluției industriale și au căutat să-și amelioreze condițiile de muncă, organizându-se în sindicate.

S-a considerat că sindicalismul își are originea într-un fapt precis și anume: nemulțumirea generală. În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care vrea să treacă întreaga grijă a producției și a vieții asupra unor formațiuni speciale, numite sindicate.

În România, debutul mișcării sindicale a avut loc spre sfârșitul secolului trecut, sub forma unor asociații profesionale ce aveau caracter de într-ajutorare; ele cuprindeau atât muncitori cât și patroni. Transformarea acestor organizații în sindicate se realizează odată cu crearea, la 1 octombrie 1972, a Asociației Generale a tuturor lucrătorilor din România.

Legea Missir din 1992 permitea muncitorilor și patronilor de aceeași profesiune să se grupeze și să constituie o corporație. Acestea erau considerate a fi în slujba patronilor.

În anul 1905 se creează primul sindicat muncitoresc „I.C.Frimu”, ca organizație combativă, cu scopul luptei contra „regimului burghezo-moșieresc", pentru revendicări economice și libertăți democratice.

Din punct de vedere istoric, apariția sindicatelor în țara noastră este consecința mișcării socialiste prin intermediul căreia au pătruns în viața socială. Dezvoltându-se mai ales m mediile socialiste, mișcarea sindicală a fost imediat confundată cu mișcarea socialistă.

În anul 1906 a avut loc la București, prima conferință a sindicatelor și cercurilor socialiste, care a adoptat statutul sindicatelor și a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România. în anul 1907 erau 55 de sindicate cu 8470 de membri, iar în anul 1914,69 sindicate cu 14.000 de membri.

În anul 1907, sindicatele se afiliază la Biroul Socialist Internațional, în decembrie 1909, Legea Orleanu ridică dreptul de asociere și de grevă a tuturor „stabilimentelor cu caracter industrial, economic sau comercial" și interzice încheierea contractelor colective de muncă sub pretextul „ipocrit" al libertății individuale.

Un an mai târziu, la Congresul Uniunii Socialiste din România, se sublinia că rolul sindicatelor și a luptei sindicale nu trebuie să depășească „legalitatea burgheză". Până la apariția în 1912 a Legii Nenițescu „pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești" sindicatele au luptat contra nedreptăților și exploatării muncitorilor. Această lege reglementează pentru prima dată asigurările sociale. In lege, breasla era definită ca „asociațiunea a cel puțin 25 de meșteri care se îndeletnicesc cu același meșteșug… Mai multe bresle întrunite la un loc formează o corporație".

În anul 1913, mișcările muncitorești dobândesc un caracter de masă, împletind acțiunea economică cu cea politică.

Subiectul „neutralității sindicatelor” față de interesele politice și sindicale a fost pus în discuție la Congresul de la Ploiești din 5-7 ianuarie 1914.

În literatura juridică s-a menționat că mișcarea sindicală organizată de socialiști a cunoscu în 1920 apogeul ei, când existau 146 de sindicate, înglobând 90.000 de membri. Considerându-se că ele urmăresc „scopuri politice și revoluționare” și nu „interese pur profesionale”, după greva generală din 1920, au fost dizolvate.

La 26 mai 1921 este adoptată Legea asupra sindicatelor profesionale, care stabilea, pentru prima dată, un cadru juridic al organizării sindicale în România. Obiectul sindicatelor profesionale era, conform acestei legi, studiul, apărarea și dezvoltarea intereselor profesionale (art.1 alin.1) activitatea lor privea chestiunile de ordin industrial, comercial, agricol, tehnic și cultural (art.1 alin.2); organizarea sindicatelor se realiza după criteriile profesiunii, iar dizolvarea lor intervenea dacă scopul constituirii era ilicit.

În conformitate cu prevederile acestei legi, statul exercita supravegherea și controlul asociațiilor tuturor cu sau fără personalitate juridică. În legea persoanelor juridice din 1924 se proclama dreptul statului de a supraveghea și controla toate organizațiile și asociațiile sindicale atât patronale, cât și profesionale; el veghea ca asociațiile sindicale, potrivit cu statutele lor, să nu tulbure liniștea publică și bunele moravuri, să nu atenteze la siguranța națională.

În urma sciziunii intervenite între socialiști și comuniști, care au pus în pericol unitatea și existența mișcării sindicale în România, Consiliul General al Sindicatelor, creat în 1906 la conferința amintită, a adoptat un ordin de zi ce a constituit, începând cu anul 1992, Cartea mișcării sindicale. Ordinul conținea prevederi referitoare la interzicerea în interiorul sindicatelor a oricărei forme de activitate politică, sub sancțiunea excluderii din organizație; activitatea sindicală trebuia să se desfășoare în conformitate cu legea; la baza ei se aflau directivele ș programele elaborate de congresele naționale generale sau pe meserii. Se considera că numai respectând aceste prevederi mișcarea sindicală va putea să-și continue existența și să-și salveze unitatea.

Ca o consecință a eforturilor făcute pentru realizarea unității mișcării sindicale, în anul 1923 au fost create Sindicatele Unitare, care la Congresul de la Timișoara au hotărât participarea sindicatelor la grevele din anii crizei economice interbelice (1929-1933).

După instalarea dictaturii regale, în anul 1938, sindicatele au fost interzise, încălcându-se prevederile legii din 1921. La 12 octombrie 1938 s-a adoptat sistemul sindicatului unic prin așa numita Lege a breslelor. Statul recunoștea decât un singur sindicat de profesie, pentru fiecare categorie de lucrători și patroni. Putea funcționa doar o singură breaslă pentru fiecare categorie de profesii în cuprinsul aceluiași ținut și o singură uniune de bresle pe întreaga țară (art.6) Breslele reuneau la un loc atât pe muncitori cât și pe patroni, deci două categorii de persoane cu interese opuse, care. Prin natura lor, se organizează pentru a se impune, fiecare, în fața celeilalte.

2.2 Organizarea sindicală între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989. După 23 august 1944 începe acțiunea de reorganizare a sindicatelor în sensul subordonării lor totale față de partidul comunist și politica acestuia. Chiar de la 1 Decembrie 1944 delegațiile partidului comunist și partidului social-democrat s-au întrunit într-o conferință sindicală pentru a discuta și hotărî măsurile concrete de organizare a muncitorilor în sindicate. Cu acest prilej a fost constituită Comisia centrală de organizare a mișcării sindicale din România și au fost formulate principiile care să stea la baza organizării mișcării sindicale. Comisia a stabilit că sindicatele se vor organiza grupând în sânul lor toate categoriile de salariați angajați într-o întreprindere. în fiecare întreprindere cu mai mult de 50 de lucrători se va alege prin adunarea generală un comitet de fabrică. Au mai fost create sindicate în întreprinderi și instituții, uniuni sindicale pe ramuri de producție, iar la Congresul sindicatelor unite din ianuarie 1945 s-a constituit Confederația Generală a Muncii.

Dacă în prima jumătate a lunii septembrie 1944, numărul sindicatelor se reducea la câteva zeci, cifra muncitorilor sindicalizați nu trecea de 70.000.- 80.000. în ajunul congresului menționat, datorită activității organizatorice desfășurate de comisia amintită, erau înregistrate 513 sindicate, 12 uniuni sindicale cu 519.000 de muncitori.

Congresul general al Sindicatelor Unite din România, care s-a ținut la București între 26 și 30 ianuarie 1945, a pus în centrul preocupărilor sale obiective cu caracter vădit politic: mărirea producției pentru grăbirea victoriei asupra Germaniei; întărirea alianței între clasa muncitoare si țărănimea muncitoare și sprijinirea reformei agrare; epurarea din aparatul de stat, armată și întreprinderile particulare a elementelor fasciste, profasciste și reacționare; lupta pentru un regim democratic.

La sfârșitul anului 1946, sindicatele din țara noastră erau alcătuite din 22 de unități sindicale, cuprinzând 770 sindicate cu peste 50 de comitete de întreprindere, 106 consilii sindicale locale; numărul membrilor de sindicat era 800.000 reprezentând 70% din numărul de salariați.

Un alt moment important în organizarea sindicală, după cel de-al doilea război mondial îi constituie Congresul din anul 1953, care a hotărât schimbarea denumirii de Confederație Generală a Muncii înlocuindu-se comitetul central al acestuia cu Consiliul Central al Sindicatelor.

În anul 1966 a fost constituită Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) care a funcționat până la 22 decembrie 1989. în această perioadă, organizarea sindicală a fost următoarea:

– sindicatul era baza întregii activități sindicale; el era organizat în fiecare întreprindere, organizație cu caracter obștesc, pe grup de întreprinderi sau instituții din aceeași ramură;

– la nivelul fiecărei ramuri există câte o uniune constituită prin afilierea sindicatelor din întreprinderi, instituții, etc. din acea ramură;

– la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor și județelor erau organizate consilii sindicale, organe de coordonare, îndrumare și control a activității organizațiilor sindicale de pe raza teritoriului respectiv;

– la nivel național, Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) reunea în rândurile sale uniunile sindicatelor pe ramuri de activitate și celelalte organizații sindicale. Organul suprem de conducere era congresul, convocat odată la 5 ani; el stabilea linia generală de activitate a organizațiilor sindicale, aproba sau modifica statutul – cadru al sindicatului, al uniunii sindicatelor de ramură, statutul consiliilor teritoriale ale sindicatelor și statutul Uniunii Generale a Sindicatelor.

Până în anul 1989 personalul încadrat în muncă era „cuprins aproape în totalitate în sindicate”, era instituită obligativitatea înscrierii în aceste organizații. Având în vedere că la ultimul Congres al Uniunii Generale a Sindicatelor din 24-26 aprilie 1986 au fost aleși 2.045 delegați, corespunzător normei de reprezentare de un delegat la 3.600 membri de sindicat, rezultă că la aceea dată erau înregistrați 7.362.000 membri de sindicat.

Dorind să se încadreze în standardele internaționale, România, a ratificat, prin Decretul nr.231 /1957, Convenția nr.87 din anul 1948 a Organizației Internaționale a Muncii privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, iar prin Decretul nr.352/1958 Convenția nr.98 din anul 1949 a aceleiași organizații privind aplicarea principiilor de organizare și negociere colectivă. Deși ratificate, dispozițiile acestor convenții au fost încălcate în mod sistematic.

Cu toate că se vorbea despre libera adeziune la sindicate, de autonomia funcțională a acestora, în fapt era încălcat principiul libertății sindicale, care presupune independența sindicatelor față de stat, de partidele politice și de orice alte organizații, inclusiv față de unitatea în care aceste sindicate erau constituite.

S-a urmărit, și s-a realizat practic subordonarea totală a sindicatelor față de partidul comunist, unica forță conducătoare în stat. De altfel, sindicatele reuneau oamenii muncii pentru înfăptuirea politicii interne și externe a „P.C.R.”, a prevederilor Programului Partidului.

Conform statutelor și altor documente care reglementau activitatea lor, rolul sindicatelor, în această perioadă, se manifesta în:

– creșterea intensivă a industriei, agriculturii și promovării revoluției tehnico-științifice;

– creșterea răspunderii și exigenței colectivelor de oameni ai muncii în tripla lor calitate ( de proprietari, producători, beneficiari);

– recrutarea, pregătirea și perfecționarea forței de muncă;

participarea nemijlocită la măsurile de protecția muncii, asigurarea sănătății, organizarea concediilor de odihnă, construirea de locuințe etc.;

– contribuția la formarea omului nou prin prelucrarea documentelor de partid; educația moral cetățenească în întreprinderi; activitatea sportivă;

– de asemenea, rolul lor se manifesta și în domeniul drepturilor și obligațiilor celor ce muncesc, în înfăptuirea autoconducerii muncitorești prin îmbunătățirea condițiilor de muncă; în apărarea, în fața organelor jurisdicționale a membrilor lor, prin participarea la soluționarea litigiilor de muncă etc.;

– ele erau părți la încheierea contractelor colective de muncă și aveau patrimoniu propriu exercitând dreptul de administrare asupra bunurilor primite.

2.3 Organizarea sindicală după 22 decembrie 1989, în contextul transformărilor petrecute în țara noastră după 22 decembrie 1989, au avut loc, în prima fază autodizolvarea sindicatelor existente, apoi constituirea de noi sindicate. începând chiar cu 29 decembrie 1989 s-a anunțat organizarea sindicatelor libere pe baza unei platforme-program, în care era prevăzut, printre altele, dreptul sindicatelor de a folosi petiția, demonstrația și greva (ceea ce le era interzis înainte) pentru apărarea membrilor lor.

Fără să existe o nouă lege a sindicatelor (cea din 1945 a oferit totuși o bază organizatorică eficientă), în mai puțin de un an și jumătate s-au creat 1.716 „sindicate de secție și atelier”, 9.452 „sindicate de întreprindere”, 11.213 „sindicate profesionale”, 492 „sindicate de ramură”, și 14 „sindicate centrale”. Noile sindicate s-au denumit „sindicate libere” pentru a sublinia că ele s-au constituit în mod liber și vor funcționa, de asemenea, liber. A urmat apoi și urmează, un proces de restructurare și reorganizare a sindicatelor, o revedere a alianțelor și a obiectivelor, dar și o implicare mai mult sau mai puțin directă în politică.

În condițiile schimbărilor politice și sociale se impuneau și în materie sindicală, elaborarea și adoptarea unui nou act normativ. Ca urmare, la 1 august 1991 a intrat în vigoare Legea nr.54/1991, prin care a fost creat cadrul legal de organizare și funcționare a sindicatelor de protecție și garantare a exercitării libertății sindicale, în conformitate cu convențiile Organizației Internaționale a Muncii.

La aceea dată existau în România aproximativ 14.100 de sindicate. Acest număr a fost fluctuant de la o zi la alta, pentru că unele sindicate se uneau, altele se divizau ori s-au destrămat. Existau de asemenea, aproximativ 150 de federații, constituite pe ramuri de activitate și 18 centrale sindicale, toate supuse unor modificări structurale permanente.

Din declarațiile unor lideri sindicali, rezultă că în țara noastră au existat, pe la mijlocul anului 1993, an de vârf în mișcarea sindicală, aproximativ 7 milioane de membri de sindicat din care peste 5 milioane de cotizanți, la, în jur de 10 milioane de persoane ocupate; procentul de sindicalizare era, așadar, de aproximativ 70%.

Ulterior, atât datorită proceselor de reformă, privatizare și lichidare a unor unități care au dus la reducerea numărului salariaților la mai puțin de 5 milioane, a unor insuccese ale sindicatelor, și drept consecință, a dezinteresului pentru mișcarea sindicală, numărul membrilor de sindicat, s-a redus aproximativ la jumătate.

A apărut, totodată necesitatea perfecționării reglementării. Ca urmare a fost adoptată Legea nr. 54/2003, fiind abrogată Legea nr. 54/1991.

3. Noțiunea și izvoarele libertății sindicale

3.1 Noțiunea libertății sindicale. Libertatea sindicală este considerată un drept al omului ea este fondată pe legături naturale stabilite între membrii unei profesii.

Libertatea sindicală dă persoanelor care exercită o activitate profesională dreptul de a-și constitui propriile sindicate și de a se afilia în mod liber; ea garantează ca organizațiile sindicale să-și desfășoare activitatea în afara oricărei intervenții a autorităților publice.

Ca orice altă libertate, libertatea sindicală este de esență individuală; face parte din categorii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, a conștiinței, de exprimare. Libertatea sindicală nu este decât o manifestare a libertății de asociere

Desigur că libertatea de asociere are o sferă mai largă decât libertatea sindicală. Aceasta din urmă este chemată să salvgardeze și să garanteze unele situații, activități și interese bine configurate care nu pot fi apărate doar prin libertatea de asociere; ele impun apariția și existenți distinctă a libertății sindicale, determinând implicit rațiunea acesteia de a exista.

Libertatea sindicală garantează fiecărui individ care desfășoară o activitate profesionali dreptul de a constitui un sindicat sau de a adera la acesta, ca și dreptul de a se retragi dintr-un sindicat, sau de a nu adera la el.

Exercitarea acestei libertăți, prin aspectul său individualist are ca rezultat crearea unei colectivități distincte de cea a persoanelor care au contribuit la nașterea sa. Astfel, libertate; sindicală, mai întâi simplă manifestare a libertății individuale, devenea progresiv o libertate ms complexă: ea are ca subiect – în afară de individ – și sindicatul, creația sa. Ca urmare a aceste evoluții, noțiunea de libertate sindicală capătă noi sensuri; alături de individ și de interesul săi particular, trebuie să plasăm și interesul său general.

Examinând conceptul libertății sindicale, constatăm că acesta se manifestă pe următoarele trei planuri:

a) pe plan individual, libertatea sindicală constă în dreptul recunoscut oricărui membru a profesiunii de a adera la un sindicat în mod liber, de a se retrage când dorește sau de a ni adera la nici un sindicat;

b) în raporturile dintre sindicatele concurente, libertatea sindicală se manifestă prin principiu egalității și pluralității. Sindicatele au toate, în principiu, drepturi egale; ele pot să se constituie în mod liber, fără nici o limitare a numărului membrilor lor, cu excepția celei impuse de lege;

c) în raporturile dintre sindicate și stat, sindicate și angajatorii în care ele funcționează libertatea sindicală își găsește consacrarea în principiul independenței sindicale față de aceste organe: constituirea, funcționarea și dizolvarea lor sunt sub semnul libertății. Orice intervenție a statului sau a angajatorilor în problemele interne ale sindicatului este interzisă.

3.2 Izvoarele libertății sindicale. Principiul libertății sindicale este înscris, la loc de frunte in toate documentele internaționale referitoare la muncă și salariați.

a) Convențiile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii în materia libertăți sindicale sunt: Convenția nr.87 din anul 1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical și Convenția nr.98 din anul 1949 asupra dreptului organizării și negocierii colective; ratificate de țara noastră, prima în anul 1957, a doua în anul 1958; ele sunt cele mai importante izvoare internaționale ale libertății sindicale.

Convenția nr.87 din anul 1948 garantează tuturor salariaților, fără nici un fel de discriminare, dreptul de a constitui organizații și dreptul de a adera la acestea. Organizațiile sindicale au dreptul, potrivit acestei convenții, de a-și elabora statutele și regulamentele de funcționare, de a-și alege în mod liber reprezentanții lor, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe de acțiune fără intervenția autorităților publice; ele nu sunt subiecte ale dezmembrării, desființării sau suspendării pe cale administrativă. Sindicatele au dreptul de a constitui federații și confederații, de a adera la organizațiile internaționale ale salariaților. Dobândirea personalității juridice a organizațiilor sindicale nu poate fi subordonată unor condiții de natură să le restrângă drepturile. în exercitarea acestor drepturi, salariații și organizațiile lor au obligația să respecte legea; dar legislația națională nu trebuie să aducă atingere și nici să fie aplicată în așa fel încât să încalce garanțiile prevăzute în convenție.

Convenția nr.98 din anul 1949, ce completată Convenția nr.78 din anul 1948, se referă, cu deosebire la relațiile dintre salariați și patroni; ea dispune că organizațiile salariaților trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriya oricărui fel de ingerințe. în plus, încurajează dezvoltarea și utilizarea celor mai adecvate proceduri de negociere colectivă.

Și alte acte ale Organizației Internaționale a Muncii au incidență în materia libertății sindicale și anume Convenția nr.135 și Recomandarea nr.143 asupra reprezentanților salariaților, Convențiile și Recomandările nr.141 și 149 asupra organizațiilor salariaților din agricultură și nr. 151 asupra relațiilor de muncă din sectorul public.

Convenția nr. 135 și Recomandarea nr. 143 vizează protecția reprezentanților salariaților în întreprindere și facilitățile acordate acestora pentru realizarea mandatului lor; protecția trebuie să ofere garanții de natură a-i pune la adăpost de măsuri care le-ar prejudicia activitatea, inclusiv concedierea, datorită calității lor sau activității sindicale; de asemenea, facilitățile acordate trebuie să le asigure exercitarea eficientă și rapidă a funcției lor. Recomandarea nr. 143 precizează aceste garanții acordate, definind motivele de concediere, consultarea unui organism independent, recursuri speciale, reintegrările în funcție, sarcina probei incubând angajatorului etc., cât și facilitățile: timp liber și remunerarea funcției sindicale, acordul de a lipsi de la serviciu, acces la locul de muncă și pe lângă reprezentanții conducerii, încasarea cotizațiilor în întreprindere afișarea și difuzarea de publicații sindicale, facilități de ordin material, informarea necesară etc.

Convenția nr. 141 din anul 1975 și Recomandarea nr. 149 din același an privesc organizațiile salariaților din mediul rural; ele proclamă nu numai principiile fundamentale ale libertății sindicale și ale dreptului de organizare, dar prevăd și adoptarea și aplicarea de către guverne a unei politici care să urmărească încurajarea activă a organizațiilor salariaților din mediul rural.

Convenția nr. 151 prevede protecția funcționarilor publici împotriva actelor de discriminare, antisindicale în materia angajării și organizațiilor împotriva actelor de imixtiune ale autorităților publice, în alcătuirea, funcționarea și administrarea lor, în termeni similari Convenției nr.98 din 1949. Sunt prevăzute, de asemenea, facilitățile acordate reprezentanților acestor organizații cât și procedurilor specifice negocierii și participării la determinarea condițiilor de angajare, căilor de soluționare a diferendelor, oferind garanția independenței și imparțialității etc.

Conferința Internațională a Muncii a adoptat și două rezoluții importante în domeniul la care ne referim: Rezoluția privind independența mișcării sindicale, adoptată în anul 1952 și Rezoluția privind drepturile sindicale și relațiile lor cu libertățile civile, adoptată în anul 1970.

Rezoluția din1952 enunță principiile privind relațiile între organizațiile salariaților, guverne și partidele politice; ea dispune că este indispensabil de a se păstra independența mișcării sindicale pentru ca aceasta să-și poată îndeplini misiunea sa economică și socială, indiferent de schimbările politice.

Rezoluția adoptată în anul 1970 privind drepturile sindicale și relațiile lor cu libertățile civile prevede că drepturile conferite organizațiilor salariaților trebuie să se bazeze pe respectul libertăților civile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.

Dispoziții asemănătoare vizând libertate sindicală sunt cuprinse și în alte documente internaționale.

b) Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, constituie un izvor pentru libertatea sindicală prin dispozițiile referitoare la dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței, a opiniei, libertatea întrunirii și asocierea pașnică. Nimeni nu poate fi obligat – conform documentului citat – să facă parte dintr-o asociație, dar orice persoană are dreptul să constituie cu alte persoane sindicate, să se afilieze la acestea pentru apărarea intereselor sale.

c) Pactul Internațional privind drepturile civile și politice a fost adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 1966, inspirându-se din prevederile Convenției nr.87 din anul 1948. Acest pact recunoaște dreptul pe care îl are orice individ de a forma împreună cu alte persoane sindicate. Conform Pactului, exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricții decât cele prevăzute de lege și care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile și libertățile celorlalte persoane. Pactul recunoaște dreptul sindicatelor de a constitui federații sau confederații naționale și dreptul pe care acestea din urmă îl au în privința formării organizațiilor sindicale internaționale și afilierii la acestea.

d) Carta Socială Europeană (1961) consacră esența dreptului lucrătorilor de a se organiza în sindicate, prevăzând interdicții pentru membrii forțelor armate și anumite rezerve pentru poliție; reglementează expres dreptul la grevă.

e) Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950) prevede garantarea libertății de constituire a unui sindicat și de afiliere la acesta.

f) în cadrul Uniunii Europene, art. 118 al Tratatului de la Roma se menționează dreptul sindical și negocierea colectivă printre domeniile în care Comisia Europeană este însărcinată să promoveze o colaborare strânsă.

Reglementările comunitare în materie – libera circulație a salariaților – au prevăzut principiul egalității de tratament a salariaților cu cei naționali, în domeniul afilierii la organizațiile internaționale, a dreptului de vot și alegerii în organele reprezentative ale salariaților din întreprindere, ca și în cel al accesului la posturi de conducere sau administrative, în cadrul organizațiilor sindicale.

Cele mai importante izvoare interne ale libertății sindicale sunt Constituția, Codul Muncii și Legea nr.54/2003. Constituția revizuită se constituie izvor al libertății sindicale datorită reglementărilor democratice pe care le conține în acest domeniu. Astfel, art.40 alin.(1), consacră libertatea asocierii în sindicate, iar art.9 prevede dreptul sindicatelor de a se constitui și de a-și desfășura activitatea în mod liber, potrivit cu statutele lor.

Codul muncii, la rândul său conține următoarele dispoziții:

– exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor (art.220);

– organizațiile sindicale au dreptul de a-și reglementa prin statutele proprii modul de organizare asociere și gestiune (art.217 alin.3);

– sindicatele se pot asocia în mod liber în federații, confederații sau uniuni teritoriale (art.219);

– este interzisă orice intervenție a autorităților publice de natură a limita drepturile sindicale sau a le împiedica exercitarea lor legală (art.221 alin.1);

– este interzis, orice act de ingerință al patronilor sau al organizațiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanții sau membrii lor, în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor (art.221 alin.2).

Legea nr.54/2003 dezvoltă principiul libertății sindicale, prevăzând că:

– salariații, funcționarii publici, membrii cooperatori, agricultorii, liber profesioniștii, etc. "au dreptul fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizație sindicală" (art.2 alin.1);

– "nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu dintr-o organizație sindicală" (art.2 alin.3);

– organizațiile sindicale au dreptul de a-și elabora reglementări proprii, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe proprii de acțiune (art.7 alin.1).

– este interzisă autorităților publice și patronatelor orice intervenție de natură a limita ori întrerupe exercitarea drepturilor de mai sus (art.7 alin.2).

4. Libertatea sindicală individuală

4.1 Definiție. Caracteristici. Pe plan individual, libertatea sindicală se manifestă în dreptul recunoscut al oricărei persoane care exercită o profesie de a adera în mod liber la un sindicat, de a se retrage când dorește din sindicat, sau de a nu adera la nici un sindicat. Conform acestei definiții, așadar, se pot sindicaliza numai persoanele care desfășoară o activitate profesională.

Dar, dreptul menționat nu trebuie înțeles în mod absolut.

Din anumite rațiuni, sunt unele categorii de persoane care, în virtutea funcției îndeplinite, nu dispun de libertatea sindicală.

4.2 Categorii de persoane ce se pot sindicaliza. Potrivit dispozițiilor Legii nr.54/2003 (art.2) mai multe categorii de persoane care au dreptul de a se sindicaliza și anume:

– persoanele încadrate în muncă, deci salariații;

– funcționarii publici;

– liber-profesioniștii;

– membrii cooperatori;

– agricultorii;

– persoanele în curs de calificare.

Potrivit unei opinii, exprimate sub imperiul Legii nr.54/1991, textul respectiv (art.4), care extindea libertatea sindicală și la alte categorii profesionale decât salariații, era neconstituțională. Drept urmare, se puteau sindicaliza, conform acestei opinii, având în vedere și dispozițiile Convenției nr.87 din anul 1948 a Organizației Internaționale a Muncii (ratificată de țara noastră în anul 1957 și care, astfel, face parte din dreptul intern) numai muncitorii (salariații) și patronii (cei care angajează).

Cu toate acestea, s-a apreciat în continuare, având în vedere "caracterul deosebit de restrictiv al prevederilor art.9 al Constituției", care "este cel puțin discutabil, dacă nu chiar criticabil, fiind potrivnic tendințelor dreptului modern", că se impune cu necesitate și de urgență fie abrogarea art.9 [fiind suficient art.37 alin(1)], fie reformularea sa "în sensul că sindicatele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților și ale oricăror categorii profesionale".

Însă, în urma revizuirii Constituției în anul 2003, art.9 a fost reformulat; el se referă nu numai la sindicate, ci și la patronate și asociații profesionale, toate acestea contribuind la apărarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor. Ca urmare, în prezent există deplină concordanță între legea fundamentală și legea specială.

S-a susținut că art.2 alin.1 teza a doua din Legea nr.54/2003 încalcă dispozițiile constituționale prin excluderea posibilității constituirii de organizații sindicale de către alte categorii de "lucrători" decât "persoanele încadrate în muncă și funcționarii publici". Or, nici Constituția României și nici Convenția nr.87 din anul 1948 a Organizației Internaționale a Muncii, nu limitează categoriile de cetățeni care se pot asocia în organizații sindicale.

Curtea Constituțională a constatat (prin aceeași decizie nr.25/2003), că în sistemul Constituției, sindicatele constituie asociații ale salariaților, adică ale persoanelor care își desfășoară activitate profesională în cadrul unor raporturi de muncă. Aceeași concepție se desprinde din Convenția nr.87 din 1948 a Organizației Internaționale a Muncii, care la art.2 și următoarele face distincție între "lucrători" și "cei care angajează", între "organizațiile lucrătorilor" și "organizațiile celor care angajează", rezultând în mod evident că în toate cazurile, deci și în cazul lucrătorilor și în cazul "celor care angajează", convenția se referă la persoane care își desfășoară activitatea în cadrul unor raporturi de muncă. Așa fiind, raportând dispozițiile de lege criticate la dispozițiile invocate ca fiind încălcate, Curtea nu reține vreo contradicție între acestea.

Faptul că prin prevederile art.1 alin.(1) teza a doua din Legea sindicatelor nu se acordă și altor persoane decât celor aflate într-un raport de muncă dreptul de a constitui organizații sindicale nu reprezintă o încălcarea dispozițiilor constituționale și a normelor internaționale menționate, de vreme ce nici acestea nu prevăd asemenea drepturi.

Mai mult, Curtea a reținut că, în spiritul și litera art.37 alin.(1) din Constituție (art.40 alin.1 după republicare), Legea sindicatelor, prin art.2 alin.(1) teza a doua, în conformitate cu care, "Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum și persoanele în curs de calificare", acordă persoanelor care nu-și pot desfășura activitatea profesională în cadrul unui raport de muncă dreptul să adere la o organizație sindicală, "fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă". O asemenea prevedere de lege nu poate fi apreciată ca o restrângere a dreptului de asociere".

În același sens, s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr.469/2003.

A reținut astfel următoarele: „Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociații, care nu sunt enumerate în mod limitativ, reglementarea constituțională are în vedere și posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociații, în funcție de obiectul de activitate și de scopul asociațiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ținându-se seama de situația obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere prin aceasta principiului egalității în drepturi, consacrat la art.16 alin.(1) din Constituție, republicată. Asemenea limitări ale dreptului de asociere sunt consacrate și în art.40 alin. (3) din Constituție, și în legi organice. Astfel, spre exemplu, unele categorii de persoane (judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii si alte categorii de funcționari publici stabilite de lege) nu pot face parte din partide politice. In mod similar, numai persoanele care exercită aceeași profesie pot fi membri ai asociațiilor profesionale. De asemenea, Ordonanța Guvernului nr.85/2001 privind organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari,… prevede că numai proprietarii de locuințe se pot asocia în asociații de proprietari. Potrivit art.231 din Codul muncii, patronatele sunt organizații ale patronilor, excluzând posibilitatea asocierii în această formă a altor persoane.

În consecință, este evident că limitarea categoriilor de persoane care pot constitui ori pot adera la anumite forme de asociere, în speță sindicate, nu contravine principiului constituțional referitor la libertatea de asociere".

Se pot sindicaliza toate categoriile de salariați, precum și consilierii juridici (jurisconsulții), însă cu rezerva că exercitarea libertăților sindicale trebuie să se desfășoare – se arată într-o opinie – "cu observarea statutului specific de subordonare pe care îl au față de angajator, respectiv, cu respectarea obligației de fidelitate și a regimului lor juridic special; s-ar putea vorbi chiar – într-o anumită măsură – despre obligația de reținere, de neimplicare directă și activă în susținerea revendicărilor sindicale

Privind dreptul funcționarilor publici de a constitui organizații sindicale și de a adera la acestea, art.2 alin.1 din Legea sindicatelor trebuie coroborat cu art.27 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, conform căruia "dreptul la asocierea sindicală este garantat funcționarilor publici, cu excepția celor care sunt numiți în categoria înalților funcționari publici funcționarilor publici de conducere și altor categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale", iar cei interesați "pot în mod liber să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora".

Referitor la polițiști, e adevărat, anterior adoptării noii legi a sindicatelor s-a apreciat că aceștia nu se pot sindicaliza deoarece, deși au devenit funcționari publici civili, totuși Legea nr.380/2002 privind statutul polițistului nu se referă în mod expres la dreptul de asociere sindicală a lor și doar prin art.48, permite asocierea sau constituirea de "asociații cu caracter profesional, tehnico-științific, cultural, religios și sportiv-recreativ, fără a aduce atingere atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu" ale polițiștilor.

În concluzie, s-a arătat, "până la intrarea în vigoare a Legii nr.360/2002, polițiștii nu se puteau constitui în sindicate întrucât făceau parte din personalul militar al Ministerului de Interne, iar, după intrarea în vigoare a acestei legi, de asemenea, nu se pot constitui în sindicate deoarece, deși au devenit funcționari publici civili (deci, "personal civil") ei, axiomatic "dețin funcții care implică "exercițiul autorității de stat" în aparatul Ministerului de Interne ori al unităților din subordinea acestui minister".

S-a mai arătat că "interdicția pentru polițiști de a se constitui în sindicate ori de a putea declara și/sau participa la grevă este în concordanță cu tratatele internaționale la care România este parte" și anume: Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.87 (1948).privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical (art.9alin.2) și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Numai că ulterior situația a fost radical schimbată prin adoptarea Legii nr.54/2003 care instituie expres dreptul funcționarilor publici de a constitui organizații sindicale și de a adera la acestea. Or, polițiștii sunt funcționari publici civili, chiar dacă au un "statut special" (art.1 alin.1 din Legea nr.360/2002). Iar scopul asociațiilor prevăzute la art.48 din această lege – care pot fi constituite de polițiști – este aproape identic cu cel al sindicatelor.

Având în vedere și "tratatele internaționale la care România este parte" pe care le-am amintit, rezultă, fără nici un dubiu în concepția noastră, în spiritul normelor legale în vigoare, că polițiștii dispun de libertate sindicală, desigur, cu excepția celor care dețin funcții de conducere.

De altfel, sindicatele nu au cum să aducă atingere atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu ale acestor "funcționari publici cu statut special".

Dispun de libertate sindicală și ''persoanele în curs de calificare", deci cele care nu au încă calitatea de salariat, de liber-profesionist sau cooperator.

Credem însă că nu este vorba de elevi sau studenți, ci de acele persoane care se pregătesc în baza unor contracte de formare profesională în special a celor de ucenicie la locui de muncă (art.205-213 din Codul muncii). Aceste persoane desfășurându-și activitatea (de pregătire practică și teoretică) în cadrul unor colective (de salariați, cooperatori, etc.) susceptibile de a se sindicaliza, este logic ca și ele să dispună de un atare drept.

De asemenea, este vorba de persoanele care, neavând calitatea de salariat, se află „în căutarea unui loc de muncă" și se califică în condițiile art.63-69 din Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea forței de muncă prin cursuri de calificare organizate prin grija Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Salariații minori se bucură de exercitarea libertății sindicale în aceleași condiții ca și salariații majori; ei pot deveni membri de sindicat fără a fi necesară încuviințarea reprezentanților lor iegali, dacă au împlinit vârsta de 16 ani (art.3 din Legea nr.54/2003). Rațiunea textului este probabil aceea că la împlinirea vârstei de 16 ani persoana fizică dobândește capacitate deplină de muncă, iar încadrarea de la vârsta de 15 ani se poate face cu totul excepțional, și cu acordul părinților sau al reprezentanților legali (art.13 alin.1 și 2 din Codul muncii).

Dispozițiile art.2 alin (4) din Legea nr.54/2003, care prevăd că o persoană poate face parte numai dintr-un sindicat, sunt urmare a faptului că într-o unitate pot fi organizate două sau mai multe sindicate. Pluralismul sindical este ilustrat și de recunoașterea sindicatelor concurente într-un regim de egalitate a acestora, element comun al legislațiilor în materie în toate țările occidentale.

4.3 Categorii de persoane care nu se pot sindicaliza. Din dispozițiile legale în materie. pe baza argumentului per a contrario, rezultă că nu se pot sindicaliza persoanele care nu exercită o activitate profesională: șomerii, pensionarii, studenții și elevii.

Este firească o atare concluzie, având în vedere scopul sindicatelor: acela de a apăra drepturile prevăzute și în contractele colective de muncă, precum și de a promova interesele profesionale, economice, etc. ale membrilor lor. Or, pensionarii, studenții, etc. (desigur, neîncadrați în muncă ori liber-profesioniști) nu sunt supuși contractelor colective de muncă și nici nu au interese derivate din exercitarea unor profesii.

Chiar de la regula conform căreia orice salariat sau persoană fizică care exercită o meserie sau o profesie poate deveni membru de sindicat, există mai multe excepții statornicite de lege.

Astfel, art.4 din Legea nr.54/2003 prevede că "persoanele care dețin funcție de conducere, funcție de demnitate publică, conform legii, magistrații, personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, Ministerului Justiției, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și din subunitățile aflate în subordinea acestora nu pot constitui organizații sindicale".

Din acest text rezultă că nu se pot sindicaliza (nici constitui, nici adera la organizații sindicale):

– persoanele care dețin funcții de conducere;

– persoanele care dețin funcții de demnitate publică;

– magistrații (judecătorii și procurorii);

– cadrele militare permanente.

Sigur, se pune problema delimitării „persoanelor care dețin funcții de conducere”. Pentru clarificarea acestei probleme va trebui să apelăm la dispozițiile Codului muncii, în ceea ce privește salariații și la cele ale Legii nr.188/1999 în ceea ce privește funcționarii publici.

Astfel, conform art.294 din Codul muncii „prin salariați cu funcție de conducere se înțelege administratorii – salariați, inclusiv președintele consiliului de administrație dacă este și salariat, directorii generali și directorii, directorii generali-adjuncți și directorii adjuncți, șefii compartimentelor de muncă – divizii, departamente, secții, ateliere, servicii birouri -, precum și asimilații lor stabiliți potrivit legii sau prin contracte colective de muncă ori, după caz, prin regulamentul intern".

În literatura de specialitate se apreciază că interdicția pentru acești salariați „de a face parte din sindicat se explică prin specificul însuși al atribuțiilor de serviciu, prin relațiile speciale cu conducerea unității, prin conținutul deosebit al obligației de fidelitate față de angajator. Contrarietatea de interese dintre angajator și sindicat – dincolo de convergențele posibile – îi împiedică pe salariații cu funcții de conducere să aibă calitatea de sindicaliști."

În ceea ce ne privește, considerăm că interdicția de sindicalizare nu ar trebui să privească toate persoanele care dețin funcții de conducere în sensul art.294 din Codul muncii. Este greu de explicat de ce șefii de birouri, servicii, ateliere, de exemplu, din structura unui angajator nu se pot sindicaliza, iar dacă au calitatea de membru de sindicat la data promovării într-o atare funcție, trebuie să renunțe la calitatea menționată.

Suntem, probabil, în prezența unei tehnici legislative defectuoase, fiind preluat, într-o formulare aproximativă textul art.5 din fosta Lege nr.54/1991; el privea persoanele care dețineau "funcții de conducere sau care implică exercitarea autorității de stat în aparatul Parlamentului, Guvernului, ministerelor și altor organe centrale ale administrațiilor publice".

În privința funcționarilor publici, urmează să avem în vedere dispozițiile Legii nr.188/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.161/2003.

Art.27 alin. 1 din acest act normativ statornicește că sunt exceptați de la dreptul de asociere sindicală cei care „sunt numiți în categoria înalților funcționari publici, funcționarilor publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale".

Conform art. 11 din Legea nr.188/1999 în categoria înalților funcționari publici intră:

a) secretarul general și secretarul general adjunct al Guvernului;

b) consilierii de stat;

c) secretarii generali și adjuncții lor din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

d) prefecții;

e) subprefecții;

f) secretarii generali din cadrul prefecturilor și cei ai județelor și municipiului București;

g) directorii generali din cadrul ministerelor și ai celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.

Potrivit art.12 din aceeași lege, în categoria funcționarilor publici de conducere intră:

a) secretarii municipiilor, ai sectoarelor municipiului București, ai orașelor și comunelor;

b) directorii generali adjuncți, directorii și adjuncții lor din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

c) directorii executivi și adjuncții lor ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale;

d) șefii de servicii;

e) șefii de birouri;

În legătură cu sintagma „persoane care dețin funcții de demnitate publică”, pentru delimitarea sferei acestor persoane, urmează să apelăm la dispozițiile Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Rezultă din textele acestui act normativ că sunt demnități publice cele privind:

– Președintele României;

– deputații și senatorii;

– consilierii prezidențiali și consilierii de stat ai Administrației Prezidențiale;

– primul-ministru, miniștrii, miniștrii-delegați, secretarii și secretarii de stat și funcțiile asimilate acestora;

– aleșii locali (primari, viceprimari, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, consilierii locali și județeni (art.69).

Este firească interdicția pentru demnitarii publici de a se sindicaliza de vreme ce ei nu sunt supuși contractelor colective de muncă și nici nu exercită o profesie sau meserie, în sensul clasic al termenului. Iar ei, ca și funcționarii publici, nu au nevoie de protecție în fața vreunui angajator. Asemenea persoane, prin funcțiile sau demnitățile lor reprezintă la cel mai înalt nivel autoritatea statală și deci, nu există nici o rațiune de a se sindicaliza.

Referitor la personalul militar, trebuie acceptat că nu se poate sindicaliza nici clerul militar

Potrivit art.159 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și cooperației de credit, salariații cooperativelor de consum și de credit care au concomitent și calitatea de cooperator sau acționar în unitatea în care își desfășoară activitatea nu pot fi membri de sindicat.

Este o limitare a libertății sindicale în cazul acestor persoane excesivă și greu de înțeles. Probabil s-a apreciat că, fiind vorba de o dublă calitate (de patron și de salariați), există o incompatibilitate privind organizarea lor sindicală.

5. Libertatea sindicală colectivă

5.1 Definiție, Caracteristici. Spre deosebire de libertatea sindicală individuală care privește fiecare persoană, libertatea sindicală colectivă privește organizațiile sindicale în întregul lor. Inspirându-se din reglementările internaționale – Convenția nr.87 din anul 1948 – Legea nr.547 2003 prevede că organizațiile sindicale sunt independente față de autoritățile politice, de partidele politice și de patronate [art.1 alin.(2)]; "ele au dreptul de a-și elabora reglementări proprii, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe proprii de acțiune, cu respectarea legii", fiind interzisă autorităților publice și patronatelor orice intervenție de natură a limita ori întrerupe exercitarea drepturilor de mai sus (art.7).

Modul de constituire, organizare, reorganizare și încetare a activității unei organizații sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea legii (art.5).

Sindicatele se bucură și de libertatea de a se constitui în federații, confederații sau de adera la astfel de organizații atât interne cât și internaționale (art.41 și 50 din lege).

Din analiza acestor prevederi legale interne, bazate, așa cum menționam mai sus, pe reglementările internaționale în materie putem distinge următoarele forme de manifestare a libertății sindicale colective:

a) independența organizațiilor sindicale în raport cu autoritățile publice și cu unitatea în cadrul căreia funcționează;

b) dreptul sindicatului (al membrilor lui) de a-și alege liber reprezentanții sau liderii;

c) dreptul sindicatului de a-și organiza propria activitate în mod independent;

d) dreptul sau libertatea sindicatului de a se asocia cu alte organizații sindicale sau de a se afilia la acestea.

5.2 Raporturile sindicatelor cu patronatul. în urma exercitării dreptului de liberă funcționare, conferit de lege, apar diferite raporturi în care una dintre părți este sindicatul. Studiul libertății sindicale colective impune să cercetăm aceste raporturi.

Raporturile dintre sindicat și angajator (societatea comercială, regia autonomă, etc.), în care aceasta s-a constituit și își desfășoară activitatea sunt multiple și diferite, după cum interesele celor două părți sunt convergente sau divergente.

Ca regulă, interesele lor sunt convergente, deoarece atât sindicatul, cât și angajatorul urmăresc desfășurarea unei activități rentabile, eficiente, aducătoare de beneficii.

Ele sunt opuse, divergente pentru că în timp ce patronatul, (conducerea unității) urmărește obținerea unor câștiguri mari cu cheltuieli cât mai mici, sindicatele doresc și ele salarii mai mari pentru membrele lor, condiții de muncă mai bune ceea ce presupune cheltuieli sporite pentru patronat, implicit beneficii diminuate.

Datorită unor astfel de contradicții se încearcă unepr/slăbirea forței sindicale prin crearea în cadrul angajatorului a unui sindicat paralel cu care să poată ajunge la înțelegere și care să se opună sindicatului inițial sau să obstrucționeze procesul de constituire a unor noi sindicate, pe lângă cele inițiale care sunt favorabile conducerii patronale.

Această practică este interzisă de către Convenția nr.98 din anul 1949 a Organizației Internaționale a Muncii, care prevede interdicția, pentru patron, de a crea astfel de sindicate, dar și de a susține financiar o organizație sindicală cu scopul de a o aservi.

În sensul celor de mai sus, art.221 alin.2 din Codul muncii interzice orice act de ingerință al patronilor sau al organizațiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanții sau membrii lor în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor.

Mai mult, angajatorul trebuie să sprijine activitatea sindicală. în acest sens, art.22 alin.3 din Legea nr.54/2003 prevede: „Unitățile in care sunt constituite organizații sindicale care au dobândit reprezentativitatea, în condițiile legii, sunt obligate să pună, cu titlu gratuit, la dispoziția organizațiilor sindicale, spațiile corespunzătoare funcționării acestora și să asigure dotările necesare desfășurării activității prevăzute de lege".

S-a susținut că acest text ar fi contrar art.44 alin.2 din Constituție, potrivit căruia „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".

Însă, Curtea Constituțională, prin Decizia nr.50/2004 a constatat conformitatea cu legea fundamentală deoarece „obligația stabilită prin lege nu instituie o deosebire de tratament juridic între proprietatea privată a statului și cea a agenților economici privați. Textul se referă la unitățile angajatoare, fără să facă vreo deosebire între acestea”.

Totodată a reținut că, potrivit dispozițiilor art.44 alin.(1) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate și creanțele asupra statului, „Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege". Așa fiind, textul criticat instituie tocmai o astfel de limitare a dreptului de proprietate pentru a garanta efectivitatea exercitării dreptului de asociere liberă a cetățenilor în sindicate, prevăzut de art.40 alin.(1) din Constituție, prin asigurarea unor condiții de bună funcționare a organizațiilor sindicale. Această prevedere corespunde spiritului Cartei sociale europene revizuite, care prevede: „în vederea garantării sau promovării libertății lucrătorilor și a patronilor de a constitui organizații locale, naționale sau internaționale pentru protecția intereselor lor economice și sociale și de a adera la aceste organizații, părțile se angajează ca legislația națională să nu aducă atingere și să nu fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăți (art5)”.

În sensul art.41 alin.2 din Legea nr.54/2003, prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art.87) s-a stabilit că unitățile vor asigura în incinta lor, gratuit, pentru activitatea sindicatelor, spațiul și mobilierul necesar, precum și acces la echipamentul de birotică al unității (fax, copiator și altele cu caracter administrativ).

În același sens, Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic prevede că sindicatele din învățământ beneficiază de gratuitate pentru corespondența oficială și expedierea de materiale științifice și metodice [art.108 alin.(3)].

Între sindicate și angajator, interesele divergente se manifestă și sub forma întârzierii sau tergiversării încheierii contractului colectiv de muncă, nerecunoașterii unei anumite organizații sindicale de angajatori, contestării calităților manageriale ale conducătorilor unor unități etc.

5.3 Raporturile sindicatelor cu organele statului. în cadrul acestor raporturi, libertatea sindicală se manifestă prin guvernarea principiului independenței sindicatelor. Atât constituirea cât și funcționarea și dizolvarea lor sunt puse sub semnul deplinei libertăți.

Potrivit dispozițiilor legale, sindicatele se constituie în mod liber fără să aibă nevoie de nici o autorizație administrativă și fără să îndeplinească vreo formalitate cu excepția dobândiții personalității juridice.

Orice sindicat constituie o grupare privată care funcționează prin ea însăși. Legea de funcționare a lui o constituie statutul său, însă în exercițiul drepturilor care-i sunt recunoscute, organizația sindicală este ținută să respecte prevederile legii. Autoritățile publice, conform Convenției nr.87 din anul 1948 a Organizației Internaționale a Muncii, trebuie să se abțină de la orice intervenție de natură să limiteze acest drept sau să împiedice exercițiul său legal. Art.7 alin 2 din Legea nr.54/2003, interzice autorităților publice "orice intervenție de natură a limita ori întrerupe exercitarea drepturilor sindicatelor", sau a le împiedica exercitarea lor legală.

Sindicatele sunt chemate să colaboreze cu statul în cadrul dezbaterii unor probleme de interes național. Intervenția statului prin restrângerea libertății sindicale, va fi justificată numai în cazul când ea este impusă de problemele generale și esențiale ale societății, când, prin acțiunile lor, sindicatele încalcă legea, ordinea și liniștea publică.

6. Protecția și garantarea libertății sindicale

6.1 Protecția și garantarea libertății sindicale în documente internaționale. Protecții dreptului de organizare a salariaților constituie un element important al libertății sindicale.

Convenția nr.87 din anul 1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical cuprinde și reglementări în planul restricțiilor impuse autorităților publice privind intervențiile de natură să limiteze drepturile sindicale sau să împiedice exercițiul lor legal, precum și interdicție de a dizolva ori a suspenda organizațiile sindicale pe cale administrativă. Se prevede, de asemenea, că aplicarea legislației naționale a oricărui stat nu va putea fi făcută într-un moc care să aducă atingere garanțiilor reglementate de această convenție.

Analizând protecția dreptului de asociere din alt unghi, remarcăm existența unei alte probleme: exercitarea dreptului sindical de către salariați față de patroni. Primul aspect al dreptului de asociere tratat de Convenția nr. 98 din anul 1949 este protecția salariaților și a liderilor sindicali împotriva actelor de discriminare sindicală și a represaliilor patronilor. Art. 1 al Convenției prevede că muncitorii trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriva tuturor actelor de discriminare pe motive sindicale, în materie de angajare. Textul convenției precizează că această protecție trebuie să se aplice actelor care au ca scop:

– subordonarea angajării unui salariat condiției de a nu se afilia la nici un sindicat sau de a înceta să facă parte din sindicat;

– concedierea unui salariat sau aducerea unor prejudicii prin alte mijloace din cauza apartenenței sale la un sindicat ori a participării sale la unele activități sindicale în afara orelor de muncă sau cu consimțământul patronului, chiar în timpul programului.

Din aceste dispoziții reiese că salariații trebuie să beneficieze de protecție împotriva discriminărilor sindicale în domeniul încadrării în muncă și în timpul serviciului. Prevederea vizează toate măsurile discriminatorii: concediere, transferul, retrogradarea și alte acte prejudiciabile.

Protecția față de discriminarea sindicală menționată de convenție este suficientă dacă legislația națională nu conține prevederi în acest sens către patroni.

Insuficiența garanțiilor împotriva actelor antisindicale poate să conducă la inexistența sau la dispariția sindicatului (sindicatelor) salariaților dintr-o unitate. Din aceste motive, sunt necesare măsuri pentru a asigura liderilor sindicali și membrilor de sindicat o protecție cât mai completă împotriva tuturor actelor discriminatorii. Actele antisindicale nu trebuie permise sub pretextul unor concedieri din rațiuni economice. Se discută despre discriminare când măsurile prejudiciabile sunt luate împotriva unui salariat din cauza asocierii sale sindicale, chiar dacă este vorba de o asociere a acestuia din trecut.

Protecția contra actelor antisindicale este necesară liderilor sindicali. Pentru a-și exercita mandatul în mod independent, ei au nevoie de o garanție specială împotriva unor eventuale prejudicii motivate de acest mandat, garanție subscrisă prin principiul conform căruia organizațiile sindicale au dreptul de a-și alege în mod liber reprezentanții.

Concedierea unui salariat care este lider sindical, aduce atingere însăși libertății de acțiune a organizației, ca și a dreptului pe care ea îl are de a-și alege singură reprezentanții.

Convenția nr.135 din anul 1971 și Recomandarea nr.143 din același an ale Organizației Internaționale a Muncii privind reprezentanții muncitorilor vizează asigurarea protecției acestora, indicând și facilitățile ce le pot fi acordate. Se dispune expres că ei trebuie să beneficieze de o protecție eficace contra oricăror măsuri care ar putea să le aducă prejudicii, inclusiv concedierea, și care ar fi motivate de calitatea acestora sau de activitățile lor ca reprezentanți ai muncitorilor, de afilierea lor sindicală desfășurată conform unor convenții colective, legi sau alte dispoziții în vigoare.

În acest scop, art.3 al Convenției nr.98 din anul 1949 prevede înființarea pe plan local a unor organisme care să urmărească asigurarea respectării dreptului de asociere.

Privind protecția și garantarea libertății sindicale colective, art.2 al Convenției nr.98 din anul 1949 prevede că organizațiile de muncitori și ale celor care angajează trebuie să beneficieze de o protecție adecvată contra oricăror acte de ingerință a unora față de celelalte. Sunt astfel i de acte cele care tind să ducă la crearea unor organizații de muncitori, dominate de un patron sau de o organizație de patroni sau să susțină organizații de muncitori prin mijloace financiare în scopul de a plasa aceste organizații sub controlul unui patron sau a unei organizații de patroni.

6.2 Protecția și garantarea libertății sindicale în legislația noastră. în scopul prevenirii și sancționării tuturor formelor de discriminare, inclusiv în cea ce privește raporturile de muncă, și dreptul sindical, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr.137/2000.

Conform acestui act normativ, constituie contravenție discriminarea unei persoane, inclusiv datorită convingerilor sale, manifestată în domeniul dreptului la aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta (art.6).

De asemenea, constituie contravenție refuzul unei persoane de a angaja în muncă o persoană datorită convingerilor sale ori de a condiționa ocuparea unui post, prin anunț sau concurs pe același motiv sau datorită apartenenței la o categorie socială (7).

Art.220 din Codul muncii prevede cu caracter general că: "exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajaților, cu respectarea drepturilor și libertăților garantate prin Constituție și în conformitate cu dispozițiile prezentului cod și ale legilor speciale".

Legea nr.54/2003 are în vedere, în special, protecția liderilor sindicali. Se prevede astfel că membrilor organelor de conducere alese ale sindicatelor li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor (art.9). În articolul următor (10) se precizează că:

"În timpul mandatului și în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanților aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizației sindicale (alin. 1).

"Sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale reprezentanților aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale, cât și ale membrilor acestora, din inițiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală" (alin.2).

Sunt exceptați de la aplicarea acestor prevederi cei care au fost revocați din funcțiile sindicale de conducere deținute pentru încălcarea prevederilor statutare sau legale (alin. 3).

Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra constituționalității art.11 din Legea nr.54/ 1991, text preluat aproape identic de art. 10 alin. 1 din noua lege a sindicatelor, a decis că el nu are… semnificația unui privilegiu, ci a unei măsuri de protecție spre a asigura egalitatea de tratament între sindicat, pe de o parte, și societatea comercială, pe de altă parte, ca părți în contractul colectiv de muncă. în lipsa unei asemenea măsuri de protecție, societatea comercială ar avea un puternic mijloc de presiune asupra reprezentantului sindicatului, care ar afecta poziția de egalitate a sindicatului față de societatea comercială, precum și îndeplinirea de către sindicat a rolului său constituțional, consfințit de art.9 din Constituție de a apăra interesele profesionale, economice și sociale ale salariaților.

Curtea Constituțională a mai reținut că prevederile menționate "nu contravin în nici un mod principiului constituțional al economiei de piață, principiu care implică, între alte condiții esențiale, libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, precum și crearea unui cadru corespunzător pentru afirmarea și valorificarea cu șanse egale a tuturor factorilor de producție. Instituirea protecției legale pentru reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu contravine libertății comerțului, ci, dimpotrivă, aceasta este necesară pentru buna organizare și funcționare a unei societăți comerciale, într-o structură care să asigure desfășurarea activității sindicatului, potrivit scopului înființării lui…".

Soluția este valabilă chiar și în cazul salariatului-lider sindical reîncadrat după pensionare, fără să se considere că în legătură cu aceasta există o "prezumție legală de incapacitate de muncă în raport cu vârsta biologică a acestuia".

Tot astfel, Curtea Constituțională a observat că astfel nu se instituie nici un privilegiu și nici o discriminare. Reprezentanții salariaților aleși în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situație diferită în comparație cu celelalte categorii de salariați. Or tratamentul juridic diferit al cetățenilor care nu se află în situații identice este nu numai justificat, ci și obiectiv necesar.

Dar, există unele deosebiri între textul art.10 alin.1 din Legea nr.54/2003 și cel al art.223 alin.2 din Codul muncii, conform căruia, „pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate".

Aceste dispoziții se regăsesc parțial și în art.60 alin.1 lit.h din Cod care dispune:

Este interzisă concedierea „pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”.

Așa fiind, se consideră că art. 10 alin. 1 din Legea nr.54/2003 este implicit abrogat, iar art.60 alin.1 lit.h si art.223 alin.2 din Codul muncii se vor aplica cumulat, asigurându-se protecția liderilor sindicali împotriva concedierii, cu excepția strict logică a situațiilor în care liderii sindicali:

– au săvârșit abateri disciplinare;

– au fost revocați din funcțiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale.

În asemenea cazuri, concedierea celor la care se referă art.223 alin.2 din Codul muncii se poate dispune fără acordul scris al organului colectiv de conducere al organizației sindicale Curtea Constituțională, prin Decizia nr.24/2003 a respins excepția de neconstituționalitate a art.223 alin.2, bazându-se pe mai multe argumente:

– prevederea respectivă instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor, având deci caracterul unei garanții legale împotriva eventualelor acțiuni de constrângere, de șantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului;

– liderii sindicali nu și-ar putea îndeplini mandatul încredințat de salariați de a le apăra drepturile și de a le promova interesele profesionale, economice și sociale ale acestora, dacă ar fi expuși unor represalii, amenințări sau șantajări din partea angajatorilor;

– măsurile de protecție" respective nu constituie discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție deoarece liderii sindicali se află într-o situație diferită de a celorlalți salariați, iar protecția lor legală este nu numai justificată, dar și necesară;

– jurisprudența Curții Constituționale este constantă, în sensul că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit;

– în sensul textului criticat, art.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora nr.135/1971 prevede: „Reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfășurarea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare”.

Cu toate acestea, se consideră că, parțial, dispozițiile art.233 alin.2 din Codul muncii sunt vădit contrare legii fundamentale (art.16 alin.1), iar Decizia Curții Constituționale nr.24/2003, din acest punct de vedere, eronată de vreme ce textul în discuție creează „o imunitate pe o perioadă de ani de zile”, în sensul interdicției desfacerii contractului individual de muncă al liderilor sindicali și „pentru motive de necorespundere profesională”, care nu este un motiv legat de „apartenența lor la un sindicat sau de activitatea sindicală".

De menționat este că prin Convenția Internațională a Muncii nr. 135 din anul 1971 protecția liderilor sindicali este limitată doar ia motivele care țin de îndeplinirea mandatului lor pe care l-au primit de la salariați și nu la cele ce privesc calitatea lor proprie, de angajați. Desigur, este vorba de liderii de sindicat care, concomitent, sunt și salariații angajatorului respectiv, nu și de cei care au contractul individual de muncă suspendat de drept ca urmare a îndeplinirii unei funcții de conducere salarizate în sindicat (art.50 lit.f din Codul muncii).

De aceea, se susține justificat apreciem, că cei vizați de art.223 alin.2 (coroborat cu art.60 alin.1 lit.h și art.229 din Codul muncii – adică liderii sindicali – sunt privilegiați față de ceilalți salariați, care, în temeiul art.61 lit.d din Codul muncii, pot fi concediați dacă nu corespund profesional locului de muncă în care sunt încadrați, chiar dacă o atare necorespundere nu le este imputabilă.

În esență, dacă nu există, într-adevăr, o discriminare pozitivă în raporturile dintre ei înșiși, respectiv între liderii sindicali sau reprezentanții salariaților, există, însă, în schimb, o discriminare nejustificată între salariați, adică în favoarea conducătorilor sindicali sau reprezentanților salariaților (salariați ai angajatorului), comparativ cu restul salariaților, ceea ce contravine art.16 alin.1 și 2 din legea fundamentală.

Art.11 din Legea nr.54/2003 dispune că pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizația sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar acesta își păstrează funcția și locul de muncă avute anterior, precum și vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcția publică deținută, în condițiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată determinată.

La revenirea în postul avut anterior, persoanei respective i se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi obținut în condiții de continuitate în acel post.

Acest text trebuie coroborat cu cel al art.50 lit.f din același Cod care prevede suspendarea de drept a contractului individual de muncă în situația îndeplinirii unei funcții de conducere salarizate în sindicat. Firește că suspendarea va înceta la momentul în care cel în cauză nu va mai fi salarizat de organizația sindicală.

O altă facilitate acordată liderilor de sindicat este prevăzută la art.35 alin.1 din Legea nr.54/ 2003 (precum și, asemănător, în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național – art.86). Conform acestor dispoziții, "membrii aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariați, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activități sindicale, fără afectarea drepturilor salariate".

Prin contractele colective de muncă se stabilesc numărul de zile cumulate pe an și persoanele care beneficiază de reducerea menționată.

S-a considerat că în ipoteza în care din interpretarea acestor dispoziții rezultă obligația angajatorului de a plăti salariu membrilor aleși în organele de conducere ale sindicatelor pentru zile nelucrate efectiv în folosul unității, se încalcă art.16 alin. (1) și art.4 alin. (2) din Constituție, încălcarea ar consta în aceea că se creează un regim privilegiat pentru salariații care fac parte din conducerea sindicatelor prin acordarea unui salariu fără a fi prestată muncă în beneficiul unității. S-a susținut că, fiind neconstituționale, dispozițiile criticate sunt abrogate în temeiul art.150 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții".

Pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a art.35 alin.1 din Legea nr.54/ 1991 (text preluat de noua reglementare), Curtea Constituțională a constatat că acesta nu contravine art.4 alin. (2) din Constituție deoarece el nu instituie un tratament juridic diferențiat între cetățeni și nici art.16 alin. (1) din Constituție având în vedere tocmai scopul sindicatelor în sensul prevederilor constituționale (art.9) și ale normelor internaționale (Carta socială europeană, revizuită, adoptate la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr.74/1999).

Într-adevăr, membrii aleși în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situație diferită față de ceilalți salariați, în sensul că aceștia trebuie să activeze pentru realizarea rolului sindicatelor, care, potrivit art.9 teza a doua din Constituție "contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor". In jurisprudența sa constantă Curtea Constituțională a statuat că situația diferită în care se află anumite categorii de cetățeni impune și tratamentul juridic diferențiat al drepturilor și obligațiilor acestora. Astfel, de exemplu, în Decizia nr.49/1998, s-a reținut că "Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, în situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit”.

Tot în scopul garantării și ocrotirii libertății sindicale, art.53 alin.1 lit.a și b din Legea nr.54/ 2003 prevede că sunt "infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei următoarele fapte:

a) împiedicarea exercițiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală, în scopurile și în limitele prevăzute prin prezenta lege;

b) condiționarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale…”

Observăm că prin textul de la litera "a" este ocrotită atât libertatea sindicală individuală (aderarea sau nu la o organizație sindicală, retragerea sau nu din aceasta), cât și libertatea sindicală colectivă (organizarea activității, asocierea cu alte structuri sindicale etc).

Prin textul de la litera "b" este ocrotită activitatea liderilor sindicali, exercitarea atribuțiilor funcțiilor acestora.

Conform art.53 alin.2 acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei fizice membră sau nemembră de sindicat, după caz, ori a liderului organizației sindicale supus limitării exercitării funcției sale.

Infracțiunile menționate, s-a considerat în literatura juridică, fac parte din categoria infracțiunilor contra unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului. Obiectul lor juridic special constă, în principal, din relațiile sociale care ocrotesc libera exercitare a dreptului cetățenilor de a se asocia în sindicate, precum și libera exercitare a atribuțiilor funcționale de către liderii sindicali. Obiectul juridic special adiacent este prezentat de relațiile sociale care ocrotesc membrii de sindicat și liderii acestora împotriva oricăror acte violente, fizice sau psihice.

În conformitate cu art.223 alin.3 din Codul muncii, „alte măsuri de protecție a celor aleși in organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale”.

CAPITOLUL II

CONSTITUIREA SINDICATELOR

1. CONSTITUIREA SINDICATELOR

1.1 Preliminarii. Organizațiile sindicale se constituie prin parcurgerea anumitor etape: Prima dintre ele se referă la elaborarea proiectului de statut și aprobarea acestuia în adunarea generală a membrilor fondatori.

A doua privește înscrierea la judecătorie și are drept consecință, dobândirea personalității juridice.

Desigur că sindicatele, în atingerea scopului lor, pot desfășura anumite activități.

La toate acestea ne vom referi în cele ce urmează.

1.2 Statutul și adoptarea lui. Potrivit art.5 din lege, constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea legii. în situația în care se omite formularea unor prevederi statutare exprese cu privire la reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale, se vor aplica dispozițiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.

Rezultă din acest text că statutul nu este de conceput dacă nu conține dispoziții privind constituirea, organizarea și funcționarea acelei organizații sindicale.

De altfel, conform art.6 din lege, statutele organizațiilor sindicale trebuie să cuprindă prevederi cel puțin cu privire la:

"a) scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;

b) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al organizației sindicale;

c) drepturile și îndatoririle membrilor;

d) modul de stabilire și încasare a cotizației;

e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;

f) condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;

g) mărimea și compunerea patrimoniului inițial;

h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizației sindicale, transmiterea ori, după caz, lichidarea patrimoniului, cu specificarea că bunurile date în folosință de către stat vor fi restituite acestuia".

Mențiunile enumerate de textul citat de avut în vedere la elaborarea statutului, sunt minime, rămânând la aprecierea și inițiativa fondatorilor detalierea sau nuanțarea acestor dispoziții legale, înscrierea acțiunilor și măsurilor pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea scopului organizației sindicale: promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor săi.

Singura restricție în elaborarea statutului este respectarea "Constituției și legilor" (art.6 alin. 2 din lege).

Statutul trebuie apoi aprobat în adunarea generală și semnat de cel puțin 15 membri fondatori (numărul minim pentru constituirea unui sindicat).

Aceste persoane pot să-și desfășoare activitatea nu numai la același angajator, ci și la angajatori diferiți, cu condiția însă ca ele să acționeze în aceeași ramură sau profesiune (art.2 alin.2).

1.3 Conducerea organizației sindicale. Cu ocazia constituirii organizației trebuie desemnați și membrii organelor de conducere.

În art.8 din lege sunt prevăzute condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, cei în cauză.

Prima condiție: să fie membri ai organizației sindicale respective.

Deci, nu pot fi desemnați lideri ai unui sindicat, persoane din afara acestuia, fie că aparțin unei alte organizații sindicale, fie că nu au calitatea de sindicalist.

A doua condiție: să aibă capacitate de exercițiu deplină, adică să fi îndeplinit vârsta de 18 ani (art.8 din Decretul nr.31/1954).

Condiția este firească având în vedere că, potrivit Codului muncii, încadrarea în muncă este posibilă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în unele cazuri chiar de ia 15 ani (art.15 alin.1 și 2); tot de la aceste vârste fiind posibilă și sindicalizarea celor interesați (art.3 din Legea nr.54/ 2003). Dar, funcția de membru al organului de conducere implică o serie de atribuții și responsabilități, care nu pot fi exercitate decât de cei ce au capacitate de exercițiu deplină.

A treia condiție: să nu execute pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii(art. 64 alin.1 lit. c din Codul penal).

Deși textul art.8 din Legea nr.54/2003 nu este suficient de clar, se poate deduce că acele persoane care în exercitarea funcției lor de membri în organele de conducere ale sindicatelor au săvârșit anumite fapte penale pedepsite atât cu pedeapsa principală (închisoare sau amendă), cât și cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o asemenea funcție, nu pot fi alese în organul de conducere pe durata executării acelei pedepse complementare. De asemenea, poate fi vorba de acele persoane, care, în exercitarea unor profesii (medici, cadre didactice etc.) au săvârșit infracțiuni pedepsite și cu pedeapsa complementară a exercitării acelei profesii. Ca urmare, ele nu vor putea fi lideri nici ai sindicatelor profesionale respective.

Desigur că prin statut se stabilesc denumirea organelor de conducere, modul de alegere și revocarea, durata mandatului și atribuțiile lor (art.6 lit. e). Dar, suplimentar, legea instituie obligația pentru organul de conducere a organizației sindicale de a ține evidența numărului de membri, a încasărilor și cheltuielilor de orice fel, (art.13).

1.4 Dobândirea personalității juridice. Potrivit art.14 din Legea nr.54/2003, pentru dobândirea personalității juridice de către organizația sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul.

La cerere se anexează originalul și câte două copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:

a) procesul-verbal de constituire a organizației sindicale, semnat de cel puțin 15 membri fondatori:

b) statutul organizației sindicale;

c) lista membrilor din organul de conducere cu menționarea numelui, prenumelui codului numeric personal, profesiunii și domiciliului.

d) procura autentică a împuternicitului special, dată prin procesul-verbal de constituire.

Așadar, nu este suficient ca împuternicitul să fie desemnat în adunarea de constituire a acelei organizații sindicale, menționându-se ca atare în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, ci este nevoie și de o procură autentică în sensul menționat, recurgându-se astfel la serviciile notarului public, (art.8 lit. b și e din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale).

Desigur, că "împuternicitul special al membrilor fondatori", poate fi un membru din organul de conducere al organizației sindicale, chiar "reprezentantul legal" al acesteia, sau o altă persoană desemnată de membrii fondatori, de regulă din rândurile lor, dar poate fi și una din afara sindicatului (un avocat, de exemplu).

Art.15 din lege dispune că judecătoria, în termen de cel mult 5 zile, de la înregistrarea cererii, este obligată să examineze dacă au fost depuse toate actele necesare și dacă actul „constitutiv" și statutul sunt conform prevederilor legale. Legiuitorul, prin actul constitutiv a avut în vedere, probabil "procesul-verbal de constituire". Numai că legea nu stabilește anumite condiții pentru acesta, cu excepția faptului că el trebuie "semnat de cel puțin 15 membri fondatori".

În cazul în care se constată că cerințele legale pentru constituirea organizației sindicale nu sunt îndeplinite, președintele completului de judecată citează, în camera de consiliu, pe împuternicitul special, căruia îi solicită, în scris, remedierea neregularităților constatate, în termen de cel mult 7 zile.

În cazul în care sunt întrunite cerințele prevăzute, instanța va proceda la soluționarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori, pronunțând o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii, care, se comunică semnatarului cererii de înscriere, în termen de cel mult 5 zile de la pronunțare.

Observăm că textul menționat reglementează mai multe termene ce trebuie respectate, unele de instanță (de 5 sau 10 zile), altul de împuternicitul organizației sindicale (de 7 zile).

Apreciem că nerespectarea termenelor respective de către instanță, deși obligatorii pentru aceasta, nu poate produce consecințe negative pentru organizația sindicală; nu va afecta calitatea actelor procedurale îndeplinite și nici forța și autoritatea hotărârii judecătorești pronunțate. Este, însă, posibil ca cei vinovați (magistrați, grefieri), să răspundă disciplinar pentru depășirea acestor termene.

În schimb, dacă împuternicitul special al organizației sindicale nu remediază neregularitățile constatate în termenul de cel mult 7 zile, soluția va fi respingerea cererii de acordare a personalității juridice.

Art.16 din lege dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai recursului, deci nu și apelului.

Așa fiind, într-o astfel de cauză devine incident art.3041 din Codul de procedură civilă conform căruia "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele".

Termenul de recurs este de 15zile de la comunicarea hotărârii. Pentru procuror el curge de ia pronunțare.

Nerespectarea acestui termen va atrage respingerea recursului pe motiv de tardivitate.

Recursul se judecă, de asemenea, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori ai organizației sindicale.

Legea instituie și un termen (maxim) pentru soluționarea recursului 45 de zile. Nu prevede însă de când curge acest termen. De la depunerea recursului la judecătoria a cărei sentință se atacă sau de la data de la care dosarul a fost înregistrat la tribunalul competent să judece cauza? Pentru motive de celeritate, se impune prima variantă, adică de la data depunerii la judecătorie. Oricum, depășirea lui nu poate produce consecințe juridice. Scopul său este doar înfăptuirea principiului celerității în actul de justiție.

Aceeași soluție se impune și în ceea ce privește termenul de 5 zile în care instanța de recurs trebuie să redacteze decizia și să restituie dosarul judecătoriei.

Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 19 din Legea nr.54/1991), conform căreia sindicatul dobândea personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere, art.18 din Legea nr.54/2003 dispune că "organizația sindicală dobândește personalitate juridică de ia data înscrierii în registrul special a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii".

Credem că s-ar fi impus menținerea dispoziției anterioare, mai favorabilă organizațiilor sindicale.

Înscrierea se face din oficiu, în termen de 7zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, în registrul ținut la judecătorie.

În el se înscriu: denumirea și sediul organizației sindicale, numele și prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum și numărul și data hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii (art.17 alin.1).

Atragem atenția asupra necesității respectării termenului de 7 zile, având în vedere semnificația deosebită a înregistrării: dobândirea personalității juridice a organizației sindicale.

Orice modificare ulterioară a statutului și orice schimbare în compunerea organului de conducere a organizației sindicale trebuie adusă la cunoștința judecătoriei, în termen de 30 de zile, instanța procedând la fel ca și la dobândirea personalității juridice, inclusiv de a menționa asemenea modificări și schimbări în registrul special pe care îl ține conform legii.

Dacă nu se acționează pentru dobândirea personalității juridice prin depunerea actelor necesare la judecătoria competentă, sindicatul nu există ca persoană juridică, dar, bineînțeles, el există ca o asociație nedeclarată, ca o grupare de fapt doar. Nu poate sta în justiție în nume propriu, dar nu ar putea scăpa de răspunderea civilă pe motivul că îi lipsește personalitatea juridică.

Furnizarea de date neconforme cu realitatea la dobândirea personalității juridice a organizației sindicale, precum și în timpul ființării acesteia, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000. lei la 50.000.000 lei.

Subiectul activ al acestei infracțiuni nu poate fi decât calificat: împuternicitul special ai membrilor fondatori sau reprezentantul legal al organizației sindicale, membrii organului de conducere.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

1.5 Consecințe ale personalității juridice. în calitate de persoană juridică, organizația sindicală, dispune de un patrimoniu, are dreptul de a contracta și a de a sta în justiție, este responsabil pentru actele sale ilicite.

Organizația sindicală este titulara unui patrimoniu. Ea poate dobândi, în condițiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau oneros, orice fel de bunuri mobile și imobile necesare realizării scopului pentru care este înființată. Patrimoniul poate cuprinde categorii diverse de bunuri, în funcție de activitățile desfășurate, inclusiv unități economico-sociale, comerciale și bancare. Practic, nu există nici o interdicție privind dobândirea și deținerea unei anumite categorii de bunuri (evident cu excepția acelora care nu pot face obiectul decât al proprietății publice); important este ca acestea să folosească îndeplinirii scopului sindicatului.

Se prevede că pentru construirea de sedii proprii, confederațiile și federațiile sindicale reprezentative pot primi, în concesiune sau cu chirie, terenuri din proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

Bunurile mobile și imobile care alcătuiesc patrimoniul, destinate folosirii în interesul membrilor de sindicat, nu pot fi împărțite între aceștia.

O caracteristică a regimului bunurilor o constituie insesizabilitatea (parțială) a celor necesare funcționării organizației sindicale. într-adevăr, potrivit art.23, "bunurile mobile și imobile dobândite de către o organizație sindicală, în condițiile prevăzute de lege, necesare întrunirilor acesteia, bibliotecii sau cursurilor de pregătire și perfecționare a membrilor organizațiilor sindicale nu pot fi urmărite, cu excepția celor necesare pentru plata datoriilor către stat".

Legea prevede unele facilități pentru organizațiile sindicale în folosirea unor bunuri care nu le aparțin. Astfel, conform art.22 alin.3, unitățile sunt obligate să pună, cu titlu gratuit, la dispoziția organizațiilor sindicale care au dobândit reprezentativitatea spațiile corespunzătoare funcționării și să asigure dotările necesare desfășurării activității lor. De asemenea, prevede că pentru imobilele din fondul locativ de stat folosite ca sedii se va plăti chirie corespunzătoare sediilor partidelor (art.22 alin.2).

O altă consecință a personalității juridice este aceea că organizațiile sindicale pot încheia diferite contracte, convenții sau acorduri cu alte persoane juridice și cu persoane fizice. Cel mai important dintre ele este, desigur, contractul colectiv de muncă, în urma negocierii condițiilor de muncă, în temeiul Legii nr. 130/1996. Alte contracte de natură comercială, bancară, pot fi încheiate cu propria unitate (regie autonomă, societate comercială) în care își desfășoară activitatea sau cu alte asemenea unități. Sindicatele pot încheia contracte individuale de muncă cu ocazia angajării personalului salariat (de specialitate și administrativ), în cadrul activității proprii.

De vreme ce art.34 prevede că "membrii aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale, personalul de specialitate și administrativ din aparatul acestora pot fi salarizați din fondurile organizației sindicale sau în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă", înseamnă că aceștia, astfel, își desfășoară activitatea pe baza contractului individual de muncă.

De menționat este că în funcțiile de specialitate care necesită o calificare superioară, pot fi angajați și salariați ai altor unități, urmând ca aceștia să-și desfășoare activitatea în afara programului de muncă, precum și pensionari, ei având astfel dreptul la cumul.

Dar, persoanele din afara organizației sindicale, salariați ai altor unități sau nesalariați, precum l și pensionari, nu pot fi membri în organul de conducere al unei organizații, ci ei pot fi doar angajați, cu contract de muncă, să exercite "funcții de specialitate care necesită o calificare superioară" în aparatul sindicatului respectiv.

De asemenea, o organizație sindicală poate încheia diferite acorduri, convenții etc. cu alte organizații în vederea cooperării în realizarea unei anumite acțiuni, afilierii lor etc. însăși asocierea sindicatelor este rezultatul unui acord între acestea.

Sindicatul poate figura ca reclamant sau ca pârât în fața oricărei instanțe de judecată și nu numai în cauze care îl privesc în calitate de persoană juridică, ci și în cele în care apără drepturile membrilor săi. Sindicatul poate fi în parte în litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă, în cele privind declanșarea sau continuarea grevei etc.

Potrivit art.28 din lege, "organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă precum și acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși". Ca o consecință, ele au dreptul de întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată.

Ca orice persoană juridică, sindicatul are organe proprii de conducere, care acționează în numele său. Responsabilitatea sindicatului angajată prin organele sale, poate fi contractuală (de pildă, în ipoteza nerespectării contractului colectiv de muncă) sau delictuală (de exemplu, în cazul unei greve ilegale).

Dacă sindicatul este responsabil de actele organelor sale, el nu este răspunzător de cele ale membrilor săi, nici în materie delictuală, nici în materie contractuală. Soluția este aceeași chiar și în ipoteza nerespectării unor clauze ale contractului colectiv de către unul din membrii sindicatului. De asemenea, nici membrii sindicatului nu pot fi urmăriți cu bunurile lor pentru un prejudiciu cauzat de sindicatul din care fac parte. Regula este valabilă chiar și pentru conducătorii sindicali. Faptele lor ilicite, personale, ce nu au legătură cu funcția pe care o îndeplinesc vor angaja numai răspunderea lor.

2. Activități sindicale

2.1 Activități sindicale potrivit Legii nr.54/2003. Art.1 alin.1 din această lege dispune că organizațiile sindicale se constituie în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor acestora.

Din acest text rezultă indubitabil în ce constă activitatea sindicatelor și, totodată, că acestora le este interzisă activitatea politică.

Ca urmare, o organizație sindicală nu s-ar putea constitui pentru a apăra o anumită platformă politică. Desigur că membrii săi pot avea ideologia lor, sindicatul însă trebuie să-i unească independent de opiniile și ideile lor politice. Sindicatele trebuie să facă o singură politică, cea a muncii, a apărării drepturilor sindicale, a protecției sociale. Așa cum afirma un fost lider sindical, apărând drepturile membrilor săi sindicatele fac o anumită politică economică, socială, într-un cuvânt: politica sindicală, uneori greu de delimitat de "politica pură".

Potrivit art.28, organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.

În exercitarea atribuțiilor respective ele au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată.

Față de acest text este evident că sindicatul va putea să formuleze și cerere de intervenție, în numele membrilor săi parte într-un conflict de muncă, în baza art.49 alin.3 din Cod de procedură civilă.

În temeiul art.29, organizațiile sindicale pot adresa autorităților publice competente, potrivit art.73 din Constituție, propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.

În scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale etc. ale membrilor, sindicatele reprezentative vor primi de la angajatori sau organizațiile acestora informațiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, precum și cele privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, protecției muncii și utilităților sociale, asigurărilor și protecției sociale.

De asemenea, angajatorii au obligația de a invita delegații aleși ai organizațiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv (art.30 alin.1 și 2).

Nerespectarea acestei obligații constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei (art.51 lit.h).

Atât art.30, cât și 51 lit.h din Legea nr.54/2003 au fost considerate neconstituționale, prin raportare la prevederile art.41 alin.(2), art.135 aiin.(1) și (6) și ale art.134 alin.(2) lit.a) din Legea fundamentală, referitoare la ocrotirea proprietății private și la asigurarea protecției concurenței loiale. încălcarea ar consta în aceea că, prin obligarea angajatorilor de a invita delegații aleși ai organizațiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes economic, social, cultural sau sportiv, se conferă posibilitatea imixtiunii oricărei persoane care are calitatea de reprezentant al sindicatului în administrarea proprietății angajatorului și în conducerea propriilor afaceri.

Dar, pe bună dreptate, Curtea Constituțională (prin decizia nr.25/2003) a susținut "că dispozițiile art.30 din lege nu reprezintă o modalitate de transpunere în legislația internă a dispozițiilor art.21 din Carta socială europeană revizuită, dispoziții prin care se stabilește dreptul lucrătorilor la informare și consultare. în virtutea acestui drept lucrătorii unei întreprinderi sau reprezentanții acestora urmează să fie consultați, în timp util, asupra deciziilor propuse care sunt susceptibile de a afecta în mod substanțial interesele lor și, în special, asupra celor care ar putea avea consecințe importante în privința angajării în întreprindere".

Privind art.51 lit.h, s-a mai reținut că "participarea reprezentanților sindicatelor la consiliile de administrație are drept scop informarea și consultarea lucrătorilor întreprinderii, care însă nu participă la vot și, pe această cale, la administrarea proprietății".

Pentru îndeplinirea obiectivului lor, apărarea și promovarea intereselor membrilor acestora, sindicatele pot desfășura o gamă largă de activități, inclusiv de natură economică, comercială sau bancară. în acest sens, art.25 a!in.(1) din lege prevede că organizația sindicală, poate, în condițiile prevăzute de statut:

a) să sprijine material pe membrii săi în exercitarea profesiunii;

b) să constituie case de ajutor proprii;

c) să editeze și să tipărească publicații proprii în vederea creșterii nivelului de cunoaștere a membrilor săi și pentru apărarea intereselor acestora;

d) să înființeze și să administreze în interesul membrilor săi unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, unități economico-sociale, comerciale, asigurări, precum și bancă proprie pentru operațiuni financiare în lei și în valută;

e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;

f) să organizeze și să sprijine material și financiar activitatea sportivă în asociații și în cluburi sportive, precum și activități cultural-artistice.

2.2 Activități sindicale prevăzute de Codul muncii și alte acte normative. Alte activități sunt prevăzute în Codul muncii și alte acte normative.

Codul muncii prevede atribuții ale sindicatelor în mai multe situații, de exemplu:

– să fie consultate cu privire la planul de măsuri sociale în cazul concedierilor colective, să primească informații relevante în legătură cu acesta, să formuleze propuneri pe marginea lor, să-și dea acordul asupra mijloacelor și metodelor de evitare a consecințelor respective sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor (art.69);

– să primească notificarea angajatorului privind intenția de concediere colectivă (art.70) și să propună măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării salariaților concediați (art.71);

– să-și dea acordul asupra normelor de muncă elaborate de angajator (art.129 alin.1);

– să-și manifeste acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus săptămânal (art.132 alin.4);

– să-și dea acordul asupra respingerii solicitării salariaților de a beneficia de concedii pentru formare profesională (art.150 alin.2);

– să fie consultate la elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă (art.174 alin.3);

– să fie consultate la elaborarea regulamentului intern (art.257);

– să asiste, printre reprezentanți, la efectuarea cercetării disciplinare prealabile pe salariații în cauză – membri ai sindicatelor respective (art.267 alin.4);

Alte acte normative prevăd drepturi și atribuții importante ale organizațiilor sindicale, de pildă:

– de a negocia și încheia contractele colective de muncă (Legea nr. 130/1996);

– de a declara conflictele de interese și greva, de a participa la desfășurarea și soluționarea acestora (Legea nr.168/1999);

– de a stabili, de comun acord cu angajatorul, unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care vor contracta prestarea serviciilor corespunzătoare (art.7 din Legea nr.142/1998).

– de a asigura, prin reprezentanții desemnați special, respectarea egalității de șanse și tratament între femei și bărbați la locul de muncă (art.32 alin.1 din Legea nr.202/2002) și de a reprezenta în justiție persoanele discriminate (art.38 alin.2 din aceeași lege);

– de a primi rapoarte cu privire la evaluarea condițiilor de muncă a salariatelor gravide sau care alăptează (art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă) etc.

– de a fi consultați în legătură cu stabilirea salariului de merit și acordarea de prime în cazul personalului unităților din sectorul bugetar.

Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic cuprinde pentru sindicatele din învățământ următoarele reglementări speciale și (suplimentare)2:

– reprezentanții sindicatului au acces ia documentele privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar, după finalizarea acestora;

– fișa postului (tipizată) la nivel național pentru învățământul preuniversitar [art.42 alin.(2) și (3)] și pentru cel universitar [art.79 alin.(2)] se elaborează de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu federațiile sindicale din învățământ;

– reprezentanții sindicatelor recunoscute la nivel național (conform Legii nr. 130/1996), participă ca observatori la toate etapele restrângerii de activitate din învățământul preuniversitar [art.13 alin.(5)];

– normele metodologice privind concediile se elaborează de către Ministerul Educației și Cercetării împreună cu sindicatele recunoscute la nivel național [art.103 lit.(a)];

– sindicatele au un reprezentant în comisiile pentru cercetarea abaterilor disciplinare [art.119 alin. (2)]

3. Democrația și disciplina sindicală

3.1 Democrația sindicală. Sindicatul este o grupare democratică în care funcționează principiul electiv și legea majorității. Dreptul de decizie aparține adunării generale a membrilor, care elaborează deciziile ce jalonează viața sindicală, adoptă statutul și alege conducătorii. Adunarea generală, ca organ suveran al sindicatului, este opusă oricărei forme birocratice autoritare. Sigur rămâne de văzut dacă legea majorității poate funcționa în toate împrejurările și dacă minoritatea nu ar trebui protejată contra abuzurilor posibile.

Democrația sindicală implică și dreptul membrilor de a se retrage oricând din organizația sindicală, fără a avea obligația de a arăta motivele. însă ei, cu această ocazie, nu pot cere restituirea sumelor depuse drept cotizație sau a sumelor ori bunurilor donate Cei care se retrag își păstrează drepturile pe care le-au dobândit în virtutea calității de membru în unitățile cu caracter economic create de sindicat, la care ei au contribuit prin cotizație sau altfel (art.33).

Conducătorii (lideri) sindicali au obligația să acționeze în interesul general. De exemplu, semnează contractul colectiv de muncă, dacă au participat la încheierea lui, dar o fac în baza împuternicirii acordate; declanșează o grevă dar cunosc pulsul organismului pe care-l conduc și apoi au posibilitatea să realizeze această consultare și greva poate continua ori înceta legal. Indiferent de situația în care ei acționează, liderii sunt răspunzători de actele lor atât în fața adunării generale, cât și a legii.

Dreptul sindicatului de a-și alege în mod liber în adunarea generală organele de conducere este o expresie puternică și relevantă a democrației sindicale.

Legea impune totuși condiții, prevăzând că pot fi aleși în organele de conducere membri ai organizației sindicale care au capacitate de exercițiu deplină și nu execută pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii (art.8).

Liderii sindicali sunt supuși controlului financiar. într-adevăr, art.13 din lege obligă organul de conducere să țină evidența numărului de membri, a încasărilor și cheltuielilor de orice fel.

Controlul activității financiare proprii a organizațiilor sindicale, precum și a unităților economico-sociale sale acestora se realizează prin comisia de cenzori, care funcționează potrivit statutului, iar cel asupra activității economico-financiare, precum și a stabilirii și virării obligațiilor față de bugetul de stat se realizează de către organele administrației de stat competente (art.26).

3.2 Disciplina sindicală. Democrația sindicală nu exclude disciplina sindicală, ci o presupune cu necesitate. Nu numai membrii își exercită controlul asupra organizației din care fac parte și invers, sindicatul exercită o anumită autoritate asupra indivizilor care îl alcătuiesc. încă de ia înscrierea în sindicat, poate fi exercitată această autoritate. într-adevăr, în statut pot fi prevăzute anumite condiții pentru cel care dorește să devină membru în acel sindicat. Acest lucru este posibil, de pildă, acolo unde există mai multe sindicate. Tot astfel din sindicatele înființate pe criteriul profesional nu pot face parte decât persoanele care exercită o anumită profesie sau meserie. Insă, condițiile impuse prin statut pentru admiterea într-un sindicat nu trebuie să fie de ordin politic sau religios.

Membrii de sindicat au, printre alte obligații, și pe aceea de a plăti cotizația, la nivelul și modalitatea prevăzută de statut. Refuzul de a plăti semnifică demisia din sindicat. Conform art.33 alin.(2) din Legea nr.54/2003, cei care se retrag din sindicat nu pot cere restituirea sumelor depuse drept cotizație sau a sumelor și a bunurilor donate.

Ca orice organizație, sindicatul exercită autoritatea asupra membrilor săi și prin intermediul puterii disciplinare. Statutul trebuie să prevadă în general pentru ce gen de abateri și după ce formă (procedură) sindicatul îl va putea sancționa, inclusiv cu excluderea, pe membrul său.

Măsura extremă – excluderea – ar putea fi luată, de exemplu, nu numai atunci când nu este plătită cotizația, ci și atunci când cel în cauză refuză să participe la o manifestație organizată de sindicat, sau când nesocotind dispozițiile legale, a devenit membru al unei alte organizații sindicale etc. într-adevăr, potrivit art.2 alin.4 din lege, o persoană poate face parte în același timp, numai dintr-o singură organizație sindicală.

4. Pluralismul sindical

4.1 Noțiune. Conținut. Din principiul libertății sindicale decurge o consecință extrem de importanta: se pot constitui sindicate diferite in aceeași ramură sau în același domeniu de activitate și chiar în aceeași unitate. Ca urmare, și la nivel național există mai multe confederații sindicale.

Este ceea ce se numește pluralismul sindical considerat, în anumite limite, un factor pozitiv, o manifestare a democrației sociale. însă, trebuie subliniat că un salariat nu poate face parte, în același timp, decât dintr-un singur sindicat.

În țara noastră, după decembrie 1989, a avut loc o adevărată explozie sindicală. Au apărut numeroase organizații sindicale, ligi, federații și confederații etc, unele chiar contestându-se reciproc.

La nivel de unitate, nu de puține ori există mai multe organizații sindicale, unele create ulterior, ca urmare a divizării "sindicatului unic", existent până la un anumit moment dat.

În aceeași ramură, de asemenea, sunt organizate mai multe federații sau chiar confederații.

Ca o consecință a existenței mai multor sindicate la nivelul unității și al fiecărei ramuri de activitate și la nivel național există un număr destul de mare de confederații.

Unii lideri sindicali din țara noastră au devenit conștienți, la un moment dat, că numărul mare de sindicate înseamnă divizare, slăbirea forței sindicatelor, rolul scăzut în reglarea raporturilor sociale. S-a vorbit chiar de "atomizarea" mișcării sindicale, cu consecințe negative asupra activității acesteia. De aceea, prin Protocolul încheiat pe data de 6 mai 1993 între Guvern și Confederațiile angajate în negociere a fost admisă fără nici o rezervă propunerea de modificare a legii sindicatelor, în sensul stabilirii unor criterii stricte de reprezentativitate, cu posibilitatea constituirii a 3-4 centrale sindicale puternice cu care să se poarte negocierile și care să fie consultate în cadrul organismelor tripartide în luarea deciziilor importante cu caracter economic și social.

Din păcate, ideea respectivă, generoasă și bogată în perspective, a rămas, până în prezent, un simplu deziderat, deși au existat sfaturi de fuziune.

Pentru comparație, precizăm că în alte țări problema pluralismului sindical se pune în termeni diferiți. De pildă, în Germania, sindicatele sunt organizate pe principiul "o singură întreprindere, un singur sindicat, o ramură, o singură federație și o singură centrală națională". în S.U.A. deși funcționează pluralismul sindical, se poate vorbi de o unitate sindicală de fapt, mai ales după fuziunea celor două mari centrale sindicale (Federația americană a muncii și Congresul organizațiilor sindicale – ALFA și CIO -. în Anglia, unde exista 24 de uniuni sindicale, organizarea centrală a minorității sindicatelor constă într-un Consiliu Național Executiv4.

4.2 Confederațiile sindicale. Cea mai importantă confederație sindicală din țara noastră este considerată Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România – FRĂȚIA, chiar în urma sciziunilor intervenite în rândurile sale și formarea Confederației Sindicale Democratice.

Această confederație cuprinde 5.800 de sindicate și numără, afirmă liderii săi, aproape 1.500.000 de sindicaliști.

Ea este reprezentată în construcția de mașini, industriile petrolului, chimiei și petrochimiei, sectorul construcțiilor, industria ușoară, metalurgie, agricultură și industria alimentară, sectorul energetic cu federația de energie electrică și termică, două federații din domeniul distribuției și producției gazelor naturale, transporturi și telecomunicații, în domeniul transporturilor auto (sindicatul șoferilor), căile ferate uzinale, transporturi navale și mișcare-comercial SNCFR, sectorul prestărilor de servicii (comerț, turism și alimentație publică, serviciile publice) și gospodărirea comunală, cercetarea și proiectarea. Există apoi federațiile din aprovizionarea tehnico-materială, pompierii civili, personal sanitar veterinar.

Sunt afiliate, prin urmare aproape toate federațiile din domeniul energetic și al regiilor autonome, cu excepția minierilor, peste 85% din domeniul serviciilor publice și sectoarelor bugetare și peste 50% din categoria societăților comerciale în total 45 de federații. Are filiale în toate județele, inclusiv în municipiul București.

Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa", constituită din 2.000 de sindicate și care numără până la 700.000 de sindicaliști. Are 24 de federații afiliate. Ea cuprinde, aproape în totalitate mineritul, cu excepția Văii Jiului, industria ușoară, construcții de mașini, metalurgia și siderurgia, electronica, chimia și petrochimia, industria specială (de apărare), transporturile internaționale auto, la servicii sunt sindicate din asigurări, centre de calcul, gospodărie comunală și administrație locală, apoi agricultură, asociații de lucrători privați, societăți comerciale și o parte din sectorul alimentar.

Cartelul Alfa s-a întărit, ia începutul anului 2002, prin unirea cu Confederația Națională "Metal" structură sindicală cu sediul la Galați, care cuprinde aproximativ 60.000 de lucrători din metalurgie. Prin această afiliere, a fost creată Centrala Națională "Alfa Metal", organism format din 4 federații sindicale puternice: "U Metal" (construcții de mașini), Metarom (metalurgie feroasă și neferoasă din vestul țării), Solidaritatea '90 (electronică și electrotehnică) și Federația Sindicatelor din Siderurgie (sindicatele care cuprind lucrătorii din ISPAT-SIDEX.

O altă confederație importantă este Blocul Național Sindical, care numără aproximativ 400 sindicate. Are 39 de federații profesionale afiliate și un număr de aproximativ 500.000 de membri. Ea este reprezentată în construcția de mașini și acoperă întreaga sferă din utilaj chimic, petrolier, construcții de automobile, tractoare, avioane, vapoare, construcții civile și materiale de construcții, artă, cultură, audio-vizual, transporturi (sindicatul din metrou), Port-Constanța, mecanicii de locomotivă, industria ușoară în proporție de 70% domeniul energetic (construcții și reparații), poștă, telecomunicații, în proporție de 60% sindicatul din informatică și telecomunicații din Republica Moldova, tipografii, electronică, electrotehnică, automatizări și micii întreprinzători particulari. Liderii confederației afirmă că prin structura sindicatelor și a organizațiilor pe care aceasta le are în capitală, ca mișcare sindicală, București-ul îi aparține. Are filiale în 34 de județe.

Confederația Sindicatelor Democratice, înființată la sfârșitul anului 1994, ca urmare a sciziunii intervenite în cadrul C.N.S.L.R. -FRĂȚIA pe motive politice, numără peste 300.000 de membri; este alcătuită din 20 federații și 41 de uniuni județene, printre care: Camera Federativă a Medicilor "Hipocraf, Convenția Farmaciștilor, Sindicatul Tehnicienilor dentari, sindicatele din industria alimentară, confecții și tricotaje, federația Sindicatelor Libere din învățământ, Federația Națională a Educației, Federația "Vest" din Timișoara, federația Sindicatelor din Gospodărirea Apelor și Hidrometeorologie, cu sediul central în Pitești, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere Brașov, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere Ialomița etc. (are filială și în municipiul București).

Confederația Sindicală Meridian. Cuprinde sindicatele din domeniile minerit, agricultură, pielărit, încălțăminte, textile și produse textile, chimie și petrochimie, construcții de mașini, aparataje, reciclare materiale de construcții, comerț, turism, cercetare, transporturi, mineralogie, etc.

Are structuri federative, uniuni teritoriale și sindicate independente, în toate județele țării. Numără în jur de 300.000 de membri.

5. Asocierea și afilierea sindicală

5.1 Asocierea sindicală. Art.41 din Legea nr.54/2003 prevede că organizațiile sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial.

Două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale.

Două sau mai multe federații sindicale din ramuri de activitate sau profesiuni diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederații sindicale.

Federațiile sindicale și confederațiile pot constitui, din sindicatele componente, uniuni sindicale.

Federațiile, confederațiile și uniunile sindicale teritoriale, pentru a exista și funcționa ca atare, trebuie să se constituie și să se înregistreze la instanța judecătorească competentă.

Fazele sunt aceleași ca și în cazul organizațiilor sindicale la nivelul unităților: elaborarea și aprobarea proiectului de statut; hotărârea de constituire a noului sindicat; înregistrarea și dobândirea personalității juridice.

În acest sens art. 42 alin.2 din lege dispune că în vederea dobândirii personalității juridice, împuternicitul special al federației sau confederației va depune, la tribunalul județean sau al municipiului București în a cărui rază teritorială își are sediul, o cerere pentru dobândirea personalității juridice, însoțită de următoarele acte:

a) hotărârea de constituire a federației sau confederației;

b) hotărârile organizațiilor sindicale de a se asocia într-o federație sau confederație, semnate de reprezentanții legali ai acestora;

c) copii legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice, rămase definitive, ale organizațiilor sindicale care se asociază;

d) statutul federației sau confederației constituite;

e) lista membrilor din organul de conducere, conținând numele, prenumele, codul numeric personal și funcția.

Asemănător se dispune că uniunile sindicale teritoriale dobândesc personalitate juridică la cererea federațiilor sau a confederațiilor sindicale care au hotărât constituirea lor. în acest scop, împuternicitul special al federației sau confederației va depune o cerere de dobândire a personalității juridice la tribunalul județean sau al municipiului București în a cărui rază teritorială își are sediul uniunea, însoțită de: hotărârea federației sau a confederației pentru constituirea uniunii, potrivit statutului, de copiile certificate ale statutelor federațiilor și/sau confederațiilor și de copiile legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice, rămase definitive (art.43).

Tribunalul este obligat ca, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea acesteia să examineze:

a) dacă s-au depus toate actele prevăzute de lege;

b) dacă actul constitutiv și statutul organizațiilor sindicale sunt conforme prevederilor legale. In cazul în care constată că cerințele legale pentru constituirea organizațiilor sindicale nu sunt îndeplinite, președintele completului de judecată citează, în camera de consiliu, pe împuternicitul special, căruia îi solicită, în scris, remedierea, în termen de cel mult 7 zile, a neregularităților constatate.

În cazul în care sunt întrunite cerințele legale, instanța va proceda la soluționarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului special, pronunțând o hotărâre motivată de admitere sau respingere a cererii.

Hotărârea se comunică semnatarului cererii de înscriere în registrul special, în termen de cel mult 5 zile de la pronunțare (art.44). Ea este supusă numai recursului.

Termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii. Pentru procuror curge de la pronunțare.

Recursul se judecă cu citarea împuternicitului special, în termen de 45 zile. Instanța redactează decizia și restituie dosarul tribunalului în termen de 5 zile de la pronunțare (art.45).

Din cele de mai sus, se observă identitatea dispozițiilor cu cele privind dobândirea personalității juridice a organizațiilor sindicale de bază (art.15-16). De aceea remarcile pe care le-am făcut sunt valabile și în cazul federațiilor, confederațiilor și uniunilor teritoriale.

Nu mai este însă identitate cu privire la data dobândirii personalității juridice. într-adevăr, conform art.47, "organizația sindicală constituită prin asociere dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere în registrul special". Este o dispoziție justă și corectă. Surprinde totuși regimul diferit referitor la data dobândirii acestei personalități, între organizațiile sindicale de bază și cele rezultate în urma asocierii. Indicat ar fi fost regim juridic unitar, ca în vechea reglementare. Nu există nici o rațiune (temei, motiv) pentru a face distincție, cu privire la momentul dobândirii personalității juridice între cele două categorii de organizații sindicale.

De asemenea, tribunalele, ca își judecătoriile, sunt obligate să țină un registru special, in care vor consemna: denumirea și sediul organizațiilor sindicale constituite prin asociere, numele și prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum și numărul și data hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii de înscriere.

Înscrierea se face din oficiu, în termen de 7riie de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate de tribunal (art.46).

Tot astfel, orice modificare ulterioară a statutului, precum și orice schimbare în compunerea organului de conducere trebuie să se aducă la cunoștința tribunalului, în termen de 30 zile (art.49).

5.2 Afilierea sindicală. Conform art.50 din Legea nr.54/2003, organizațiile sindicale se pot afilia la organizațiile similare internaționale.

De exemplu, Federația Sindicatelor din învățământul Preuniversitar și Federația Sindicatelor Libere din învățământ sunt afiliate la "Education International" – organizație internațională cuprinzând sindicatele din învățământ, Confederația C.N.S.R.L. – FRĂȚIA este afiliată la Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Bruxelles, iar Cartelul "ALFA" și Confederația Sindicatelor Democratice din România, la Confederația Mondială a Muncii, structură consultativă pe lângă Organizația Internațională a Muncii.

6. Dizolvarea și reorganizarea sindicatelor

6.1 Dizolvarea organizațiilor sindicale. Legea stabilește o singură formă de dizolvare: prin hotărârea membrilor sau a delegaților acestora adoptată conform statutelor proprii (art.36).

Conform legii, organizațiile sindicale nu pot fi dizolvate și nu lise poate suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziție ale autorităților administrației publice sau ale patronatelor (art.39).

Unul din efectele principale ale dizolvării, deci al încetării sindicatului, privește patrimoniul și anume acesta se împarte conform dispozițiilor din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare.

Dacă statutul nu prevede modul de distribuire a patrimoniului și nici adunarea de dizolvare nu a luat o hotărâre în această privință, tribunalul județean sau al municipiului București, sesizat de oricare membru al organizației sindicale, hotărăște asupra distribuirii patrimoniului, atribuindu-l unei organizații din care face parte sindicatul sau, dacă nu face parte din nici o organizație, unei alte organizații sindicale cu specific asemănător (art.37).

În termen de 5 zile de la dizolvare conducătorii organizației sindicale dizolvate sau lichidatorii patrimoniului sunt obligați să ceară instanței judecătorești competente care a operat înscrierea ei în registrul special ca persoană juridică să facă mențiunea dizolvării.

După trecerea acestui termen, orice persoană interesată din rândul membrilor organizației sindicale poate să ceară instanței judecătorești competente efectuarea mențiunii respective (art.38 alin.1 și 2).

Nerespectarea obligației menționate instituită în sarcina liderilor sindicali constituie contravenție prevăzută și sancționată de art.51 lit. a din lege (cu amendă de la 2.000.000 la 10.000.000 lei).

6.2 Reorganizarea sindicatelor. în ceea ce privește reorganizarea, prevederile legii sunt lapidare. Ca urmare, se vor aplica dispozițiile dreptului comun, reorganizarea înfăptuindu-se prin oricare din formele prevăzute: fuziune, absorbție, divizare.

Specific organizațiilor sindicale poate fi sciziunea, adică divizarea unui sindicat ca urmare a unor disensiuni interne (contrară fuziunii). Ea este altceva decât ieșirea (chiar excluderea) dintr-o federație sau confederație. Sciziunea fie că se datorează minorității sau majorității, presupune împărțirea bunurilor, a arhive, atribuirea sediului, etc.

În conformitate cu dispozițiile art.40 din Legea nr.54/2003, în cazul reorganizării unei organizații sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau de către organele de conducere a acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.

7. Acțiunea sindicală

7.1 Caracterul reprezentativ al sindicatelor. Pluralismul sindical care se manifestă la nivelul unității (regiei autonome, societății comerciale, etc.), al ramurii sau la nivel național are ca efect de a situa alături organisme egale în drept, dar inegale din punct de vedere al aptitudinii de a-i reprezenta pe salariați. Un sindicat, cuprinzând câțiva membri nu poate avea aceeași greutate și forță ca ale unui sindicat care grupează 90% din salariații unei unități sau a unei profesii, Tot astfel, există diferență, de exemplu între Confederația C.N.S.L.R.- FRĂȚIA, care numără aproximativ 1.500.000 membri și Confederația "FIDES" care are în jur de 10.000 de membri.

De aceea, se pune problema caracterului reprezentativ al sindicatelor. Desigur, nu se poate susține că ar exista două feluri de drepturi sindicale, unele recunoscut tuturor sindicatelor, altele rezervate anumitor sindicate.

În țările cu o economie de piață această chestiune a reprezentativității este una dintre cele mai importante, cu semnificații profunde.

În SUA, sindicatul majoritar este singurul în măsură să încheie o convenție colectivă. Ir, sistemul nord-american pentru a participa la încheierea unei asemenea convenții sindicatul trebuie votat de majoritatea salariaților drept reprezentantul lor. Astfel desemnat, lui îi revine și obligația de a apăra interesele salariaților nesindicaliști.

În întreprinderile franceze, sindicatele reprezentative au monopolul reprezentării la primul tur (de scrutin) a candidaților pentru alegerile comitetelor de întreprindere și desemnează delegații sindicale; ele încheie convenții colective de muncă. În țările europene occidentale recunoașterea caracterului reprezentativ al sindicatelor se realizează pe baze voluntare. Recunoașterea acestui caracter de către patron are o semnificație aparte; pe baza ei are loc dialogul social între doi parteneri, egali în drepturi și obligații.

În țara noastră, până la adoptarea Legii nr.130/1996, nu s-a pus problema reprezentativității sindicatelor. Conform acestui act normativ, însă, contractele colective de muncă se pot negocia și încheia numai de sindicatele reprezentative.

Ulterior, alte acte normative fac referiri la reprezentativitatea sindicatelor.

Astfel, Legea nr.109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, prevede că în structura acestui organism intră și 9 membri numiți de comun acord, de confederațiile sindicale reprezentative la nivel național; Sunt reprezentative acele confederații care au dobândit această calitate potrivit Legii nr, 130/1996 [ art.13 alin.(1) lit.b și alin.(2)].

Tot astfel, Legea nr.145/1998 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, dispune că acest organism este alcătuit și din "5 membri numiți prin consens de către confederațiile sindicale reprezentative la nivel național "[art.9 alin.(1)lit. c]; din structura agențiilor pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București (de fapt, a consiliului consultativ) fac parte 5 membri numiți prin consens de către organizațiile sindicale reprezentative la nivel județean și al municipiului București [art.18 alin.(1) lit. b].

Așa cum am menționat, Legea nr.54/2003 face referire în mai multe texte la reprezentativitatea organizațiilor sindicale, stabilind unele drepturi suplimentare și facilități pentru acestea.

Reprezentativitatea, în toate cazurile se constată în condițiile stabilite de Legea nr.130/ 1996 privind contractul colectiv de muncă (art.9 alin.2).

7.2 Apărarea intereselor salariaților. Conform dispozițiilor Legii nr.54/2003, sindicatele apără drepturile, membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective și individuale de muncă, precum și acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși (art.28 alin.1).

Desigur, există regula, potrivit căreia nimeni nu se poate substitui altuia pentru a formula o acțiune în numele acestuia, deoarece regulile de procedură se opun ca cineva, fără mandat să exercite o acțiune în locul altei persoane. însă, art.28 alin.2 din lege prezumă existența unui mandat implicit, iar acțiunea va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală numai dacă cel în cauză nu se opune sau nu renunță la judecată.

Deși legea nu prevede, considerăm că nimic nu se opune ca sindicatele alcătuite pe criteriul profesional să poată intenta acțiune în justiție pentru apărarea intereselor colective ale profesiei considerate ca un tot unitar. Este suficient să se releve că faptele imputate sunt de natură a prejudicia profesia, chiar dacă aceasta nu a suferit direct un prejudiciu.

În conformitate cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sindicatele pot formula acțiuni în nume propriu, – așadar, și cereri de intervenție în nume propriu ori de câte ori sunt încălcate prevederile ei în domeniul egalității în activitatea economică și în materie de angajare și profesie (art.5-8).

Într-adevăr sindicatele pot fi considerate, în spiritul dispozițiilor Ordonanței nr.137/2000, ca făcând parte din rândul "organizațiilor neguvernamentale" care au ca scop protecția drepturilor omului… în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane ]art,22 alin.(1)].

Nu are importanță dacă sindicatul este sau nu "reprezentativ", în sensul conferit acestui termen de Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă (art.14-20).

într-un caz s-a decis că este admisibilă cererea sindicatului de a se anula hotărârea conducerii unității privind disponibilizarea colectivă a personalului.

7.3 Acțiuni revendicative ale sindicatelor. Art.27 din Legea nr.54/2003, prevede că, în vederea atingerii scopului pentru care au fost create, sindicatele au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin mediere, arbitraj, conciliere, petiția, protestul, mitingul, demonstrația și greva, potrivit statutelor proprii și în condițiile prevăzute de lege.

Procedura încheierii, executării, modificării, suspendării și încetării contractului colectiv de muncă este reglementată de Legea nr.130/1996, din care rezultă și atribuțiile sindicatelor în acest domeniu. Ca regulă, sindicatele participă la negocieri pentru stabilirea condițiilor de muncă și, prin reprezentanții lor, semnează acest contract, apoi au obligația să respecte clauzele acestuia și să le aducă la îndeplinire.

Acțiunile de care organizațiile sindicale pot uza în privința conflictelor colective de muncă, condițiile de declarare, desfășurare și încetare a grevei sunt prevăzute de Legea nr.168/1999. Potrivit acestei legi, în conflictele colective de muncă salariații sunt reprezentați de sindicate. Ele trebuie să se adreseze Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei pentru declanșarea procedurii de conciliere. De asemenea, hotărârea de declarare a grevei se ia de către sindicate, ca și, în cele mai multe situații, cea de încetare a ei.

Petiția, ca mijloc de acțiune sindicală își are temeiul legal în art.51 din Constituție. Potrivit acestui text, organizațiile legal constituite, deci și sindicatele, au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege.

Activitatea de soluționare a petițiilor este reglementată de Ordonanța Guvernului nr.27/ 2002.

Conform acestui act normativ dreptul de petiționare este recunoscut nu numai persoanelor fizice, ci și organizațiilor legal constituite (deci și sindicatelor), acestea putând formula petiții în numele colectivelor pe care le reprezintă.

Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin e-mail, pe care un cetățean ori o organizație legal constituită o poate adresa autorităților publice locale și centrale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome (art.2).

Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă (art.8 alin. 1 ).

Privind alte mijloace de acțiune – mitinguri, demonstrații, etc- trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.60/1991, care prevăd obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, autorizării acestora și-îndeplinirii anumitor condiții pentru desfășurarea lor.

Sindicatele, de la toate nivelurile, au desfășurat o gamă largă de acțiuni revendicative, inclusiv greve, mitinguri, demonstrații, acționând uneori ca grupuri de presiune de temut (minerii, ceferiștii, șoferii). Nu de puține ori aceste acțiuni au însemnat și „victorii".

Amintim în acest sens, rezultatul grevei generale din luna mai 1993, Protocolul încheiat în 6 mai 1993 a fost considerat un mare câștig pentru sindicatele care au negociat cu Guvernul; a fost desființat fondul de referință al salariilor și înlocuit cu fondul admisibil lunar, s-a stabilit obligativitatea garantării plății salariului minim etc.

Tot cu rezultate pozitive s-a încheiat și greva minerilor din Valea Jiului din august 1994 sau cea a salariaților din Reșița din decembrie 1994: s-a hotărât acordarea unor prime, majorarea salariilor, luarea măsurilor pentru redresarea activității economice locale, demiterea unor persoane cu funcții de conducere etc.

Chiar dacă într-o anumită perioadă de timp acțiunile revendicative au fost de o mai mică amploare, în general s-au încheiat prin satisfacerea unora dintre ele, în special ale celor referitoare la creșterea salariilor.

În legătură cu obiectul actual al revendicărilor salariale, sunt demne de reținut cele ridicate cu ocazia protestelor din luna martie 1999 organizate de marile confederații.

– asigurarea unui trai decent;

– reducerea fiscalității;

– creșterea salariului minim;

– elaborarea unui program de reforme;

– stoparea falimentului dirijat al industriei și agriculturii;

– adoptarea unor măsuri corespunzătoare pentru pensionari, șomeri și femei;

– investiții prioritare în resursele umane;

– desființarea Fondului Proprietății de Stat;

– promovarea în regim de urgență a unor acte normative; Majoritatea acestor acte normative au fost adoptate.

Sindicatele s-au opus privatizării efectuate de Fondul Proprietății de Stat, determinând, până la urmă, revenirea asupra măsurii luate.

Alte acțiuni sindicale (greve, manifestații, etc.) au avut ca obiect obținerea de credite pentru "repornirea activității și asigurarea funcționării" unității, acuzarea stării deplorabile a utilajelor, suspendarea aplicării Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

Greva cadrelor didactice din martie 2002 a avut ca scop să obțină "dreptatea de care învățământul a fost lipsit în ultimii ani", iar cea organizată în București de unele centrale sindicale (Cartel "ALFA", Blocul Național Sindical) din iunie 2002 a urmărit:

reducerea fiscalității pe salarii cu cel puțin 7%;

– măsuri legislative pentru combaterea corupției;

– creșterea valorii punctului de pensie;

– recunoașterea grupelor de muncă la calculul pensiei;

– creșterea salariului minim pe economie la 75 euro pe lună;

La rândul ei greva funcționarilor publici din noiembrie 2002 a avut ca obiective:

– creșterea salariilor;

– acordarea de prime de vacanță;

– acordarea tichetelor de masă din fonduri extrabugetare;

– protecția funcționarilor publici.

Într-o analiză făcută de Guvern în cursul anului 2002 s-a apreciat că în perioada 1990- 2001 au fost declanșate legal peste 3.200 de conflicte de muncă la care au participat angajați din toate ramurile economiei naționale. Cele mai multe au fost înregistrate în 1999 – 653 la nivel național, iar cele mai puține -103 – în anul 2001. La conflictele din acest an au participat peste 271.000. de salariați, respectiv 68,76% din totalul angajaților din unitățile implicate. Conflictele au fost declanșate în principal din cauza problemelor salariale (47%), urmate de neasigurarea unor condiții normale de muncă (11,11%), organizarea muncii – dotări, restructurări, modificări de orar, etc. (1,31%), precum și lipsa măsurilor de protecție și drepturi sociale (aproape 9%). Salariații care au participat cel mai frecvent la conflicte s-au regăsit, în 2001, în ramura energetică, termică, petrol și gaze (59%).

Forțând prevederile legii, conform cărora sindicatele "sunt organizații profesionale" și extinzând limitele libertății sindicale, acestea s-au implicat și în politică.

Nu în "politica muncii", cum s-a afirmat cândva ci în chiar politica propriu-zisă. "într-un moment în care destule partide politice – s-a spus – se dovedesc incapabile de formulări doctrinare", sindicatele au hotărât înființarea unor partide care își" trag seva" din ele: Convenția Solidarității Sociale înființată din inițiativa Convenției Naționale Consultative a Sindicatelor ("ALFA", Consiliul Național al Sindicatelor Libere și "FRĂȚIA") și Partidul Național Sindical (alcătuit din inițiativa Blocului Național Sindical).

Se pare că implicarea în politică a sindicatelor, constituirea de partide politice cu "sevă sindicală", depunerea de candidaturi a unor lideri de centrale sindicale pentru alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, declarațiile de sprijin a Convenției Democratice și a candidatului acesteia la președinția țării nu au fost agreate de către toate organizațiile din unități și de majoritatea membrilor de sindicat. G dovadă elocventă în acest sens o reprezintă rezultatul alegerilor respective în care nu s-a înregistrat nici o victorie sindicală.

Cu toate acestea, sindicatele au continuat să se implice în politică. Un alt protocol de colaborare prioritară în toamna anului 1994 cu Convenția Democratică din România a fost semnat de Blocul Național Sindical, precum și de unul din foștii lideri ai C. N. S. L R. – FRĂȚIA. Acesta a fost, de altfel, motivul sciziunii intervenite în această din urmă Confederație si înființarea unui nou sindicat – Confederația Sindicatelor Democratice. A fost reactivat, totodată, Partidul Solidarității Sociale (fost Convenția Solidarității Sociale), sprijinit de C.N.S.LR. – FRĂȚIA, președinte fiind un fost reprezentant al ei.

Și pentru alegerile din noiembrie 1996, unele sindicate și-au asumat angajamente politice. De pildă, Confederația sindicală HERCULES – cuprinzând aproximativ 100.000 de sindicaliști – a încheiat un protocol de colaborare cu Partidul Socialist. Ca o consecință, mai mulți lideri ai Confederației au fost incluși pe listele electorale pentru alegerile parlamentare, întocmite de acest partid.

De asemenea, Centrala Națională a Sindicatelor Miniere din România și federațiile Sindicale din SNCFR au încheiat convenții de colaborare cu Uniunea Social Democratică prin care s-au angajat să susțină această formațiune politică în campania electorală pentru alegerile prezidențiale și parlamentare.

Anumite convenții de colaborare s-au încheiat și pentru alegerile din noiembrie 2000.

Unii lideri sindicali consideră că polarizarea mișcării sindicale, prin declararea opțiunilor spre o doctrină este binevenită, alții, dimpotrivă, afirmă că sindicatele trebuie să rămână în afara jocurilor politice.

Se pare însă că, până acum, preocupările politice ale sindicatelor au avut ca rezultate numai schimbarea statutului politic al unor lideri și nu impulsionarea mișcării sindicale, care se poate spune că, în prezent, nu mai are anvergura de acum câțiva ani.

Fără nici o îndoială însă, organizațiile sindicale din țara noastră acționând pentru îndeplinirea scopului lor firesc – apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale salariaților – constituie un puternic factor de echilibru economic și social un partener redutabil pentru puterea executivă și organizațiile patronale, capabile să asigure îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și viață a membrilor lor.

Semnificativ în acest sens este încheierea Acordului social între Guvern, Consiliul Economic și Social, cele mai importante centrale sindicale (la început C.N.S.LR.- FRĂȚIA, Confederația Sindicatelor Democratice și "Meridian", apoi și Blocul Național Sindical și Cartel "ALFA"), precum și șapte asociații patronale, în martie 2002.

Acordul social a avut la bază șapte indicatori macroeconomici, respectiv, creșterea Produsului Intern Brut cu 5%, menținerea unei rate a inflației de până la 22%; numărul mediu de salariați să crească cu circa 100.000; rata șomajului să fie de maximum 9,2%; productivitatea muncii să crească cu 4,5%, salariul real cu 4% iar salariu! minim pe economie cu 25%. Acordul a mai prevăzut recorelarea periodică a salariului minim pe economie și a venitului minim garantat în funcție de valoarea coșului zilnic stabilit de Comisia Națională de Statistică, majorarea alocațiilor pentru copii, începând cu 1 iulie 2002, la 180.000 lei și indexarea trimestrială diferențiată a pensiilor, astfel încât să acopere creșterea prețurilor în proporție de 100% pentru pensiile mai mici.

Ulterior, prin aderarea la acord a Blocului Național Sindical și a Cartelului „ALFA”, s-au stabilit și alte obiective: salariul minim de 75 euro, la 31 decembrie 2002, creșterea reală a salariilor bugetarilor cu 3%, bilete de odihnă achitate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pentru aceiași bugetari în 2003, pensii mai mari prin includerea, în calculul lor, a sporurilor cu caracter permanent, reducerea impozitelor pe veniturile din salarii și pensii.

Pentru anul 2004, principalele cereri ale sindicatelor sunt:

– stoparea creșterii prețului utilităților publice;

– creșterea salariului minim brut pe țară la 100 de euro pe lună;

– micșorarea vârstei de pensionare cu cel puțin 2 ani;

– eliminarea taxei pe valoarea adăugată pentru persoanele și serviciile cuprinse

în coșul zilnic;

– schimbarea grilei de impozitare a salariilor; aceasta ar trebui să rămână

progresivă, nu în cotă unică. Cota minimă de impozit ar trebui să scadă de la

18% la 14%, iar cota maximă de la 40% la 25%.

CAPITOLUL III

REPREZENTANȚII SALARIAȚILOR

1.Reprezentanții salariaților

1.1 Reglementare. Instituția reprezentanților salariaților a fost reglementată de Legea nr. 130/ 1996 privind contractului colectiv de muncă (republicată în 1998)4. Conform art.20 din acest act normativ, contractului colectiv de muncă se poate încheia și în unitățile în care nu există organizații sindicale sau acestea nu îndeplinesc condițiile de reprezentativitate. în acest caz, salariații își aleg reprezentanții la negociere prin vot secret. La alegerea lor vor participa cel puțin jumătate plus unu din numărul total al salariaților. Reprezentanții sunt desemnați în raport cu numărul voturilor obținute.

Alte atribuții ale reprezentanților salariaților au fost prevăzute de Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă5 și anume, în lipsa sindicatelor reprezentative, ei:

– reprezintă salariații în conflictele de interese (declanșare, conciliere -art.10 alin.2, art. 14 alin.1,art.17);

– desemnează un arbitru în cadrul procedurii arbitrajului conflictelor de interese (art.33 lit. c);

– organizează grevele și îi reprezintă pe greviști (art. 46) etc.

Codul muncii cuprinde un capitol special (III), destinat reprezentanților salariaților inclus Titlului VII „Dialogul social”, (art.224-229). Conform art.224 alin.1 „angajatorii la care sunt încadrați mai mult de 20 de salariați și dacă nici unu! nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi promovate și apărate de reprezentanții lor, aleși și mandatați special în acest scop”.

Din acest text, rezultă că pentru existența reprezentanților salariaților trebuie îndeplinite mai multe condiții:

– aceștia se pot organiza numai la nivelul angajatorilor (unităților) cu mai mult de 20 de salariați, deci cu cel puțin 21 de salariați;

– nici unul dintre salariații acelui angajator să nu fie membru de sindicat. În caz afirmativ, rezultă că acesta îi va reprezenta pe salariați;

– reprezentanții în discuție să fie aleși și mandatați în special în scopul promovării și apărării intereselor salariaților.

Din cele ce preced reiese că reprezentanții salariaților sunt acei angajați, aleși de colegii lor, să-i reprezinte în relațiile cu angajatorul și să exercite unele din atribuțiile prevăzute pentru sindicate (și în lipsa lor).

Trebuie subliniat că existența reprezentanților salariaților nu este obligatorie, legea instituie doar o posibilitate și nu o obligație pentru salariați de a-și alege reprezentanții.

1.2 Alegerea și mandatul reprezentanților salariaților. În conformitate cu dispozițiile Codului muncii, reprezentanții salariaților sunt aleși în cadrul adunării generale a salariaților, cu votul a cel puțin jumătate din numărul total al salariaților (art.224 alin.2).

Este vorba evident, de salariații acelui angajator. Indiferent de numărul participanților la adunare, alegerea trebuie făcută cu votul a cel puțin jumătate din numărul salariaților angajatorului respectiv. Când participă, ca ipoteză, jumătatea salariaților, este necesară întrunirea unanimității.

Numărul reprezentanților se stabilește de adunarea salariaților de comun acord cu angajatorul, în raport cu numărul total de salariați ai acestuia (art.225 alin.3). Două condiții sunt cerute, de lege pentru alegerea reprezentanților:

– să fi împlinit vârsta de 21 de ani;

– să fi lucrat la acel angajator cel puțin un an fără întrerupere (art.225 alin.1). Desigur că această ultimă condiție nu este necesară la angajatorii nou înființați (art.225 alin.2).

De reamintit este că nici-una din condițiile enunțate nu se cere în cazul membrilor organelor de conducere sindicală; pentru ei legea cere numai capacitatea de exercițiu deplină.

Întrucât, reprezentanții salariaților acționează doar acolo unde nu sunt organizate sindicate și au unele din atribuțiile acestora, credem că nu se impuneau condiții suplimentare pentru reprezentanții în cauză.

Se prevede că durata mandatului nu poate fi mai mare de 2 ani (art.225 alin.4). Prin urmare, este prevăzută o durata maximă, nu și una minimă, durata efectivă fiind stabilită, în concret, de adunarea salariaților, cu ocazia desemnării reprezentanților.

1.3 Atribuții. Art.226 din Codul muncii stabilește atribuțiile principale ale reprezentanților salariaților și anume:

a) urmăresc respectarea drepturilor salariaților, în conformitate cu legislația în vigoare, cu contractul colectiv de muncă aplicabil, cu contractele individuale de muncă și cu regulamentul intern;

b) participă la elaborarea regulamentului intern;

c) promovează interesele salariaților referitoare la salariu, condiții de muncă, timp de muncă și timp de odihnă, stabilitate în muncă, precum și orice alte interese profesionale, economice și sociale legate de relațiile de muncă;

d)sesizează inspectoratul de muncă cu privire la nerespectarea dispozițiilor legale și ale contractului de muncă aplicabil.

Observăm din acest text că printre atribuțiile enumerate nu se regăsesc cele legate de contractul colectiv de muncă și nici de conflictele de interese sau de grevă.

Prin urmare, se poate ridica întrebarea, dacă este vorba de două categorii de reprezentanți sau există o singură categorie care va avea și atribuțiile prevăzute de Legea nr.130/1996 și de Legea nr.168/1999?

În opinia noastră ne aflăm într-un caz nefericit de necorelare a dispozițiilor actelor normative citate.

Logic și normal este să fie vorba de o singură categorie de reprezentanți prevăzută cu caracter general de Codul muncii, având și atribuții referitoare la contractul colectiv și ia conflictele de muncă.

De aceea, suntem de părere că prin Codul muncii a fost modificată implicit Legea nr.130/ 1996(art.2O).

Art.227 din Cod prevede că atribuțiile celor în cauză, modul de îndeplinire, durata și limitele mandatului lor se stabilesc în cadrul adunării generale.

Dar, există interdicția pentru reprezentanții salariaților de a desfășura activități ce sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor (art.224 alin.3).

Cu toate acestea, ei au, potrivit Codului muncii, și altor acte normative, o serie de atribuții ale sindicatelor reprezentative, pe care le îndeplinesc în lipsa acestora.

De pildă, conform Codului muncii:

– sunt consultați cu privire la planul de măsuri sociale în cazul concedierilor colective, primesc informații relevante în legătură cu acestea, formulează propuneri pe marginea lor, își dau acordul asupra mijloacelor și metodelor de evitare a consecințelor concedierii sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor (art.69);

– primesc notificarea angajatorului privind intenția de concediere colectivă (art.70) și propun măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediați (art.71);

– își dau acordul asupra normelor de muncă elaborate de angajator (art.129 alin.1);

– își manifestă acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus săptămânal (art.132 alin.4);

– își dau acordul asupra respingerii solicitării salariaților de a beneficia de concedii pentru formare profesională (art.150alin.2);

– sunt consultați la elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă (art.174 alin.3);

– sunt consultați la elaborarea regulamentului intern (art.257) etc.

Și alte acte normative prevăd drepturi și atribuții importante ale reprezentanților salariaților, de exemplu:

– de a negocia și încheia contractele colective de muncă (Legea nr.130/1996);

– de a declara conflictele de interese și greva, de a participa la desfășurarea și soluționarea acestora (Legea nr.168/1999);

– de a stabili, de comun acord cu angajatorul, unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care vor contracta prestarea serviciilor corespunzătoare (art.7 din Legea nr. 142/1998);

– de a primi rapoarte cu privire la evaluarea condițiilor de muncă a salariatelor gravide sau care alăptează (art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă) etc.

1.4 Facilități acordate reprezentanților salariaților și protecția acestora. în scopul îndeplinirii mandatului lor, art.228 din Codul muncii dispune că aceștia au un timp alocat de 20 de ore pe lună, în care sunt degrevați de sarcinile de serviciu, dar sunt salarizați corespunzător, considerându-se timp efectiv lucrat în favoarea angajatorului.

Asemănător ca în cazul liderilor de sindicat se prevede că „pe toată durata exercitării mandatului reprezentanților salariaților nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive care țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariați”.

1.5 Drept comparat. Reglementând instituția reprezentanților salariaților, le-giuitorul român a preluat, din dreptul țărilor europene dezvoltate, unele elemente ale modalităților de reprezentare a personalului.

În Franța este reglementată o reprezentare internă a personalului și una externă.

Reprezentarea internă este realizată de comitetul de întreprindere și de delegații personalului, iar cea externă de sindicate și de delegații sindicali.

Reprezentarea internă este, în principiu, obligatorie, astfel cum rezultă din cele ce urmează.

Orice întreprindere având de la 50 de salariați în sus, timp de cel puțin 12 luni consecutiv (sau neconsecutiv în ultimii 3 ani) trebuie să aibă organizat un comitet de întreprindere.

În componența comitetului intră obligatoriu:

– conducătorul întreprinderii sau reprezentantul său (art.L434-1 și 2 din Codul muncii francez);

– un delegat al personalului (art.L433-1);

– reprezentanți ai sindicatelor (art.L412-11).

Pot participa facultativ, cu vot consultativ și alte persoane, cu acordul conducătorului întreprinderii:

– alți reprezentanți sindicali;

– delegați supleanți ai personalului;

– persoane exercitând activități sociale sau medicale;

– un contabil, expert-contabil sau un comisar de conturi. Durata mandatului este de 2 ani și poate fi reînnoit. Printre drepturile membrilor comitetului se numără:

– în întreprinderile cu peste 500 de salariați, conducătorul acestora acordă membrilor titulari și reprezentanților salariaților un credit de 20 de ore lunar; această durată poate fi una mai mare în condițiile prevăzute de acordurile colective; orele respective sunt asimilate celor lucrate efectiv și sunt plătite. Ceea ce depășește 20 de ore pe lună, sunt considerate ore suplimentare și se plătesc ca atare;

– în scopul îndeplinirii funcțiilor lor în cadrul numărului de ore alocat, membrii comitetului sunt autorizați să se deplaseze în afara și în interiorul întreprinderii (art.L434-1);

– cei în cauză dispun de un concediu pentru formare de 5 zile pe mandat.

Membrii comitetului beneficiază de protecție contra concedierii. Dar, pe durata mandatului lor este posibilă încetarea contractului de muncă prin acordul părților (art.425-1 șiart.L436-1). Comitetul de întreprindere are personalitate juridică. El dispune de importante atribuții:

– economice și financiare;

-de gestiune a personalului;

– sociale.

Conducătorul întreprinderii trebuie să informeze comitetul cu privire la stagiile economice, la restructurările și reducerile de personal, situația financiară, evoluția calificărilor și formării profesionale a personalului (art.431-5-1, L 432-1, L432-5).

Comitetul de întreprindere dispune de un drept de dispoziție, care se traduce prin sesizarea unui mediator (art.432-1, al.3, L432-1 -3).

Acest comitet asigură controlul și gestiunea tuturor activităților sociale și culturale stabilite în întreprindere de care beneficiază salariații și familiile lor.

Delegații personalului, asemănător comitetului de întreprindere, sunt expresia reprezentării interne a salariaților, diferită de reprezentarea externă exprimată de sindicate.

Alegerea acestor delegați este obligatorie în toate entitățile economice, indiferent de forma și de obiectul lor de activitate, având cel puțin 11 salariați, timp de 12 luni consecutive (sau neconsecutiv în cursul a 3 ani) precedând datei alegerii.

Conducătorul întreprinderii are obligația să organizeze alegeri la 2 ani.

Există posibilitatea desemnării pe cale convențională a delegaților personalului și în întreprinderile având mai puțin de 11 salariați.

Pentru a avea calitatea de elector, salariații trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

– să aibă vârsta de cel puțin 16 ani,

– să aibă o vechime în acea întreprindere de cel puțin 3 luni;

– să nu fi fost decăzut din dreptul de vot; Pentru a fi ales delegat, cel în cauză trebuie:

– să fie salariat în aceea întreprindere de cel puțin un an;

– să aibă vârsta de cel puțin 18 ani, Nu pot fi aleși în funcția respectivă:

– soțul, ascendenții, descendenții, frații, surorile și afinii de acest grad cu conducătorul întreprinderii;

– salariații decăzuți din funcțiile sindicale.

Durata mandatului este de 2 ani; delegații pot fi realeși;

Atribuțiile acestora sunt:

– reprezintă salariații în fața angajatorului și îi transmite reclamațiile individuale și colective cu privireJa salarii, condiții de muncă, durata muncii, formarea profesională, igiena și securitatea în muncă;

– sesizează angajatorul în caz de afectare a drepturilor salariaților și a libertății lor individuale;

– în întreprinderile cu cel puțin 50 de salariați, sunt consultați referitor la concedierile colective pentru motive economice;

– prezintă observații și sugestii proprii cu privire la aplicarea legislației muncii în probleme de competența comitetului de întreprindere;

– sesizează inspecția muncii în caz de nerespectare a legislației în materie (art,L422-1 și 2, L422-3).

Din cele de mai sus, se observă asemănările cu atribuțiile reprezentanților salariaților, reglementate de Codul muncii român (art.226).

Ca modalitate de funcționare, angajatorul convoacă delegații personalului cel puțin o dată pe lună. Cu două zile înainte de ședință delegații îi transmit acestuia problemele înscrise pe ordinea de zi, la care el trebuie să răspundă în cursul reuniunii (art.L422-4).

Delegații personalului, ca și comitetul de întreprindere, dispun de birou și de panou de afișaj. Ei au acces la convenția colectivă de muncă și la acordurile pe ramură. Au alocate același număr de ore pentru îndeplinirea atribuțiilor lor; se bucură de libertatea de deplasare în întreprindere. Beneficiază de protecție contra concedierii; orice procedură de concediere a lor este supusă autorizației inspecției muncii teritorial competente.

În Elveția, prin Legea federală asupra participării din 1993, a fost reglementat dreptul salariaților la reprezentare.

Se prevede că în întreprinderile având cel puțin 15 salariați în mod permanent, aceștia își pot alege dintre ei reprezentanții.

Se consideră că durata avută în vedere în care există numărul menționat trebuie să fie de cel puțin 6 luni. Nu se iau în calcul cei care lucrează cu timp parțial de lucru de până la 4 ore zilnic, în baza unor convenții civile sau cu munca la domiciliu. în schimb, se au în vedere ucenicii care se pregătesc la locul de muncă în baza contractelor de ucenicie.

Pentru a avea loc alegerile, trebuie ca cel puțin o cincime din numărul salariaților să solicite desemnarea reprezentanților lor.

Votul se desfășoară pe bază de buletine secrete, iar majoritatea este cea care decide sau nu alegerea reprezentanților.

Alegerile se organizează în comun de către patron și salariați.

Legea nu reglementează în detaliu procedura de alegere, dar precizează că acestea se desfășoară după principiile democratice. Așa fiind, alegerea trebuie să fie generală, liberă și secretă.

Numărul de reprezentanți se stabilește de comun acord cu angajatorul. Minimul cerut de lege este 3. Poate fi ales reprezentant unul din salariații obișnuiți ai acelui angajator. Un lider de sindicat, care nu are calitatea de salariat, nu va putea fi desemnat reprezentant al salariaților.

Mandatul celor în cauză constă în apărarea intereselor comune ale salariaților în fața patronului. Este vorba de interesele ansamblului angajaților sau numai a unei părți din acesta.

Pentru îndeplinirea mandatului, ei trebuie informați de către angajator, într-o manieră completă și la timpul oportun cu toate informațiile necesare privind mersul activității întreprinderii și în special, cu privire la :

– securitatea în muncă, măsurile luate de angajator pentru prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale;

– organizarea timpului de lucru și orarele de muncă;

– munca de noapte;

– transferul întreprinderii;

– concedierile colective;

– modificarea condițiilor de muncă (modificarea contractelor de muncă, a locului muncii etc);

– creșterea sau scăderea sensibilă a numărului obișnuit de salariați. Informarea trebuie făcută cel puțin o dată pe an.

În întreprinderile și subunitățile fără reprezentanți, angajații exercită direct dreptul la informare și la participarea prezentată mai sus. în această ipoteză, dreptul respectiv se exercită în comun și aparține tuturor salariaților, chiar dacă legea nu o prevede în mod expres. Nu este vorba, deci, de un drept individual de participare, aparținând fiecărui salariat, ci de un drept colectiv. într-o astfel de întreprindere, patronul poate decide modalitatea de comunicare de o manieră specifică (circulare, ședințe de informare etc. ). El nu are obligația de a informa pe fiecare salariat și nici de a răspunde individual la întrebările puse pe marginea informării făcute.

Oricum, preferabil pentru salariați este să aibă reprezentanți care să poată dialoga cu patronul.

Colaborarea dintre patroni și delegații salariaților este guvernată de principiul bunei credințe. El se traduce prin obligația angajatorului de a-i susține pe reprezentanți în exercițiul activității lor, de a le pune la dispoziție mijloacele materiale și servicii administrative necesare. Este o condiție prealabilă de care depinde eficiența activității desfășurate de cei în cauză. Dar, obligația de susținere nu este nelimitată și patronul nu trebuie să pună la dispoziție o infrastructură prea dezvoltată.

Reprezentanții salariaților pot să-și exercite mandatul și în timpul programului de lucru, cu condiția ca activitatea lor profesională să le permită și să aibă avizul patronului. în atare condiții, ei vor fi remunerați. Dacă angajatorul se opune, atunci cei în cauză trebuie să-și îndeplinească mandatul în afara programului de lucru.

Legea elvețiană îi protejează pe reprezentanții salariaților pe perioada exercitării mandatului lor. Patronul nu are dreptul să-i împiedice să-și exercite misiunea încredințată, să le interzică accesul în localurile ce le-au fost repartizate etc. Nu poate nici să-i concedieze pe motivul că exercită o atare misiune.

Reprezentanții salariaților la rândul lor, trebuie să acționeze cu bună credință, să păstreze discreția și secretul informațiilor despre care iau cunoștință.

CONCLUZII

În ultimii 15 ani de zile societatea românească s-a caracterizat printr-un proces continuu de transformări în plan social, economic și politic. După 10 ani de tranziție, perioada 2000-2005 pare să prezinte unele clarificări în ceea ce privește evoluția societății; procesul de privatizare a intrat în etapa evoluției reversibile, iar economia românească începe să dea semne de revigorare. Mai sunt, totuși, destul de multe neclarități privind obiectivele concrete ale transformărilor economice, cumulate cu căutări și ezitări privind structurarea unei economii funcționale de piață competitivă și viabilă.

Din punct de vedere social, costurile acestei tranziții prelungite, precum și costurile legate de ezitările și eșecurile măsurilor economice, au fost suportate în cea mai mare proporție de salariați, deci de membrii de sindicat. Ultimii 3 ani care, din punct de vedere statistic, arată o creștere economică semnificativă ne dau totuși speranțe că sacrificiile tranziției se apropie de sfârșit.

Din punct de vedere politic, transformările au fost mai clare, societatea românească evoluând vizibil către o democrație stabilă.

Mișcarea sindicală a evoluat, după o divizare excesivă, către regrupări generate atât de nevoia de solidaritate cât și de apropierea doctrinară a diverselor organizații sindicale. Actorii dialogului social la nivel național s-au identificat în mod clar atât din punct de vedere al salariaților cât și al patronatului. Deși, încă nedefinitivat și imperfect, există în momentul de față un pachet de legi care

reglementează relațiile de muncă în conformitate cu transformările sociale, economiceși politice pe care România le-a suportat.

Consolidarea drepturilor fundamentale și ridicarea nivelului de trai al salariațilorastfel încât toți cei care își câștigă existența valorificându-și forța de muncă să-și poată asigura un trai decent în raport cu standardele de viață din Uniunea Europeană.

BIBLIOGRAFIE

1. Traian Ștefănescu………………’’Tratat de dreptul muncii’’,vol.I,Editura

Lumina Lex, București,2003

2. Alexandru Țiclea

Andrei POPESCU

CONSTANTIN TUFAN

MĂRIOARA TICHINDELEANU

OVIDIU TINCA……………………….,,DREPTUL MUNCII” Editura Rosetti,

București, 2004

3. ȘERBAN BELIGRĂDEANU…………,,Legislația muncii comentată” ,vol.XLIV

(2/2002), Editura Lumina Lex, București,

2002

4. ION TRAIAN ȘTEFANESCU

ȘERBAN BELIGRĂDEANU…………..,,Codul muncii”, Editura Lumina Lex,

București, 2003

5. ȘERBAN BELIGRĂDEANU…………..,,Legislația muncii comentată”,vol.XLIV

Editura Lumina Lex, București, 2002

6. ȘERBAN BELIGRĂDEANU…………..,,Legislația muncii comentată”,vol.XLVII

Editura Lumina Lex, București, 2003

7. ȘERBAN BELIGRĂDEANU…………..,,Legislația muncii comentată”,vol.XXII

Editura Lumina Lex, București, 1996

8. GHEORGHE DIACONESCU…………,,Infracțiuni in legi și legi extrapenale”

Editura Sirius, București, 1994