Contributia Unor Mijloace Specifice Artelor Martiale LA Dezvoltarea Vitezei

CONTRIBUȚIA UNOR MIJLOACE SPECIFICE ARTELOR MARȚIALE LA DEZVOLTAREA VITEZEI

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………….. 3

CAPITOLUL I: ARGUMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII……………………. 4
I.1 SCURT ISTORIC…………………………………………………………………………………………………… 4

I.2 PRINCIPII FUNDAMENTALE ÎN ARTE MARȚIALE……………………………………………. 7

I.3 POZIȚII UNIVERSALE DE LUPTĂ ÎN ARTE MARȚIALE……………………………………… 11

I.4 ARMELE NATURALE FOLOSITE ÎN ARTELE MARȚIALE……………………………………. 17

I.5 STUDIUL TEHNICILOR DE LUPTĂ ÎN ARTE MARȚIALE…………………………………….. 19

I.6 ANALIZA TACTICĂ ȘI STRATEGICĂ ÎN ARTE MARȚIALE…………………………………… 25

I.7 VITEZA ÎN ARTE MARȚIALE……………………………………………………………………… 27

I.8 METODE DE DEZVOLTARE A VITEZEI ……………………………………………………….. 30

CAPITOLUL II: IPOTEZA, SCOPUL ȘI SARCINILE LUCRĂRII……………… 32
II.1 MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI…………………………………………………………………… 32

II.2 METODE DE CERCETARE……………………………………………………………………….. 33

CAPITOLUL III: ORGANIZAREA CERCETĂRII………………………………… 35
III.1 SELECTAREA SUBIECȚILOR ȘI ALCĂTUIREA GRUPELOR EXPERIMENTALE

III.2 TESTĂRI

III.3 MIJLOACE UTILIZATE ÎN EXPERIMENT

CAPITOLUL IV: REZULTATELE CERCETĂRII
IV.1 PREZENTAREA REZULTATELOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ

ARGUMENT

Artele Marțiale reprezintă un concept cu o semnificație extrem de generoasă; în același timp, ele constituie o realitate capabilă să ridice sau să coboare ființa, să dea viață sau să ucidă, să clădească sau să distrugă valori, să lumineze sau să întunece rațiuni, să descătușeze energii latente și să învingă obstacole uriașe.

Oamenii au fost nevoiți să lupte din cele mai vechi timpuri. Această strădanie de a-l învinge pe celălalt prin luptă, fie ea armată sau nu, constituie testamentul care ne-a fost lăsat din cele mai vechi timpuri, având rădăcini chiar din epoca de piatră. Omul, de-a lungul anilor, a formulat principii științifice pe care s-au bazat toate eforturile sale de a domina adversarii – prin luptă dreaptă sau prin șiretlic. Această căutare a dominării a stat la baza artei de a lupta.

Artele marțiale orientale sunt învăluite în mister și tradiții. Fiecare țară și-a făurit propria ei tehnică de luptă și, prin încercări și greșeli, a reușit să o perfecționeze.

Numeroase arte marțiale din Orient își au originile adânc implantate în religie. Taoismul și budismul cu numeroasele lor secte au jucat un rol important în dezvoltarea sistemelor de luptă. Slujitorii acestor discipline religioase, călugării și preoții, au fost principalii factori responsabili de răspândirea tehnicilor de luptă în toată Asia.

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1 SCURT ISTORIC

Pentru a înțelege mai bine evoluția karate-ului ( „mână goală ), în paginile ce urmează voi face un scurt istoric al Artelor Marțiale în țările în care ele au fost practicate.

Fiecare țară va fi tratată separat, astfel încât cititorul să poată vedea diferitele arte născându-se, dezvoltându-se în diferite forme și stiluri și câteodată murind. Aceste țări sunt: CHINA, COREEA, JAPONIA, precum și provincia OKINAWA.

CHINA

Lupta chinezească se cheamă CHUNG-KUO care înseamnă chinezesc. Descrierea istoriei luptei în China este dificil de realizat pentru că adesea fantasticul se confundă cu realul și evenimentele sunt descrise în mod ambiguu. Nu se poate vorbi despre lupta cu mâna goală fără a ne referi și la tehnici, datorită faptului că nu există o limită între diversele tehnici, iar practicanții uneia erau deseori practicanți sau chiar creatori ai altor tehnici.

Astăzi, unele forme de luptă cu mâna goală se numesc SHAOLIN, iar altele, aparținând sistemelor interne, T’AI-CHI, HSING-I și PA-KUA.

Shaolin nu este decât o metodă, între alte câteva sute. Numai stilurile grațioase sunt numite interne, în antiteză cu cele dure, care sunt numite externe.

Diferențele dintre sistemele interne și externe

Cele externe se bazează pe: ochi, pumn, picior;

Cele interne se fundamentează pe: voință, energie vitală, forță.

Sistemele interne

Cunoașterea și controlul propriului corp vor mări eficacitatea sistemelor interne. Există mai multe sisteme, dintre care astăzi trei sunt mai cunoscute:

T’AI-CHI: caracterizat printr-o plasticitate grațioasă;

HSING-I: caracterizat prin efort direct;

PA-KUA: cu mișcări circulare, pentru evitarea atacurilor.

Sistemele externe. Shaolin

Se spune ca misteriosul TAMO ( Bodhidhrama ) s-ar fi retras mănăstirea construită în secolul al V-lea și că aici s-ar fi practicat exerciții pe care el însuși le predase călugărilor, pentru ca aceștia să-și păstreze forma; totusi, mărturiile scrise apar doar la începutul secolului al XIX-lea. Oricare ar fi adevărul, cert este faptul că SHAOLIN mai există încă. Stilul shaolin se divide în două stiluri principale: NORD și SUD. Ca linie de hotar s-a stabilit fluviul YANGTZE.

Armele

Din secolul al II-lea î.e.n., armele au o literatură proprie. Folosirea armelor este foarte largă, atât de bărbați, cât și de femei. Armele principale sunt:

Spada cu muchie dublă ( două tăișuri )

Lancea

Iataganul

Halebarda

Bastonul lung

Bara din trei buc

Biciul

Ciocanul

Bastonul scurt

Securea

Cârligul

Cazmaua cu muchie

Arcul cu săgeți

Lanțul și alte arme special pentru aruncat.

Cu mult înaintea europenilor, chinezii au descoperit că vârful are eficacitate mai mare decât tăișul și au fovorizat mai mult decât alte nații, dezvotarea tehnicilor de penetrație cu parări și fente. Din șaisprezece moduri de folosire a spadei, fiecare școală și-a adaptat tehnica proprie, astfel că există, de exemplu, T’AI-CHI CHIEN, care este considerată una dintre metodele cele mai puternice, TAMOCHIEN si altele.

COREEA

Încă din primele secole ale acestei ere, Coreea, divizată în trei regate, s-a aflat sub influența imperiului chinez. Aici s-au dezvoltat numai tehnici de luptă fără arme sau cu arme de lansare, datorită faptului că prelucrarea metalelor a intervenit mai târziu. Armamentul războinicilor de atunci consta mai ales în lance și arc.

Armele de tăiat dinaintea erei noastre erau făurite din piatră; cu începere din secolul al VI-lea, spadele cele mai apreciate artistic în Extremul Orient erau cele ale fierarilor coreeni.

În Coreea, tehnicile de luptă fără arme s-au inspirat din cele chinezești aceasta demonstrând influența și difuzarea tehnicilor chinezești sub dinastia Tang.

Strategia și eficacitatea fortelor militaer coreene erau bazate pe vicelnia arcașilor. Trebuie spus că și invaziile mongolilor și-au avut rolul lor, de la ei coreenii preluând tehnici de folosire a arcului și de călărie.

OKINAWA

Acest nume înseamnă „roca de mare deschisă” și desemnează cea mai mare dintre insulele RYUKYU. Tehnicile de luptă de aici constau mai ales din lovituri cu mâna goală.

După ocuparea japoneziilor a acestei regiuni, formele de luptă cu mâna goală au primit un nou imbold de dezvoltare. Stilul a fost numit TE – mâna din Okinawa.

Exercițiul SANCHIN, care perfecționa poziția, respirația și atenția, devenea karate numai pentru maeștri. Mișcările „dure-grațioase” nu se mai foloseau, și nici cele circulare. Se întrețineau mai mult loviturile de pumn cu rotație.

JAPONIA

Războinicul japonez a fost mereu un profesionist; serviciile sale erau recompensate cu pământuri, titluri și alte avantaje. Noi îl cunoaștem sub numele de samurai; așa a fost numit cu începerea din secolul al XIV-lea, dar, înainte de această epocă, era numit BUSHI, iar artele marțiale – BUGEI.

BUSHI era o persoană onorabilă care se bătea pentru stăpânul său; el considera armamentul său sacru și îl păstra cu cea mai mare grijă.

Armamentul îi permitea mișcări rapide, dar nu putea fi folosit atunci când adversarul ataca foarte rapid. Ca atare, tehnica de luptă se baza pe evitarea acestor atacuri. Înfruntarea obișnuită consta într-o luptă corp la corp pe câmpul de bătălie. Nu au fost rare ocaziile în care războiul s-a rezolvat după o luptă intre conducători.

Se cunosc un număr de 34 de sisteme de luptă, dar se presupune că au existat peste 50.

I.2 PRINCIPII FUNDAMENTALE ÎN ARTE MARȚIALE

A) Principiul nonviolenței

Toate tehnicile încep și se sfârșesc cu principiul nonviolenței. Dacă ești suficient de deștept poți evita întotdeauna conflictele, chiar și atunci când un adversar te atacă. Trebuie evitat pe cât posibil nașterea în mintea unui individ a ideii de luptă, de violență, de distrugere.

Un vechi codice a luptătorilor consideră că există două căi de a învinge:

A învinge în urma unei lupte

A învinge fără luptă

Ultima este cea mai evoluată. Dacă nu există luptă, nu există nici posibilitatea de a pierde. Se pot folosi tehnicile de autoapărare în următoarele trei situații:

Când propriei persoane este în pericol

Când o altă persoană se află în pericol

Când unul sau mai mulți oameni „deranjează” un grup de alți oameni

Primul caz este un exemplu clar de autoapărare. Al doilea caz constituie o datorie, iar neîndeplinirea ei implică lașitate. Al treilea caz reprezintă o folosire a tehnicilor de luptă în favoarea societații.

Acest principiul invită practicantul de Arte Marțiale să se gândească și să apeleze la toate posibilitățile de a rezolva o situație în mod pașnic. Acesta este și sensul primordial al practicării Artelor Marțiale – evitarea violenței. Cu alte cuvinte, antrenamentul și însușirea Artelor Marțiale au drept scop obținerea păcii și întronarea spiritului nonviolenței.

B) Energia

Adevăratul scop al tuturor tehnicilor folosite în antrenamentul zilnic este acela de a regăsi și de a împrospăta energia, numită KI. Fără KI, nimic nu poate exista. Din KI provine calmul și mișcarea, contracția și relaxarea, agitația și pacea interioară și multe alte acținui.

C) Concentrarea

Adevărata victorie a unui practicant de Arte Marțiale este cea pe care o obține asupra lui însuși. Exercțiul concentrării mărește sfera conștientului, care înglobează tot mai mult din subconștient, sfera acestuia din urmă diminuând progresiv. Dacă se deține arta de a pătrunde în subconștient și dacă se știe cum trebuie programat și exploatat subconștientul, atunci se va dobândi o forță extraordinară.

Există două elemente esențiale care stau la baza acestui principiu fundamental: practica și antrenamentul.

În practică atenția trebuie fixată pe diferite obiecte din afara corpului, apoi menținută asupra lor, ferm, câteva minute. Cu alte cuvinte, aceasta este concentrarea. Acest exercițiu trebuie practicat în fiecare zi. Perfecțiunea morală este un element de importanța supremă, iar atenția joacă un rol determinant. Dacă atenția este dezvoltată, atunci puterea de concentrare mentală crește semnificativ.

În cadrul antrenamentului se pune accent asupra faptului cum trebuie efectuată concentrarea. Este important să se știe că obiectu asupra căruia executantul se concentrează reprezintă concentrarea concretă. Trebuie ca acest obiect sa-i placă executantului, pentru că este foarte neplăcut să se mențină gândirea focalizată asupra unui obiect dezagreabil. Concentrarea ajută în toate acțiunile executantului. Dacă se practică în mod constant, toate lucrurile pot deveni posibile.

D) Respirația

O respirație profundă, lentă, calmă, puternică, anulează gândurile neplăcute, iar spiritul devine curat, clar, ca un cer fără nori, luminos și dulce.

Maeștrii de Arte Marțiale nu se sfiesc să susțină că ei posedă arta de a respira conștient și voluntar, și nu inconștient și involuntar.

Respirația este influențată de scăderea presiunii oxigenului din sânge, de creșterea concentrației de bioxid de carbon, ca și de activitatea musculară. Factorii emotivi pot influența în mod nefavorabil respirația.

Respirația influențează gradul de oboseală a organismului. Când aceasta este deficitară, deșeurile combustiilor musculare și, în special, acidul lactic sunt eliminate insuficient, de unde și apariția sau accentuarea oboselii.

În luptele de antrenament și în luptele împotriva mai multor adversari, unii practicanți își pierd automat controlulruia executantul se concentrează reprezintă concentrarea concretă. Trebuie ca acest obiect sa-i placă executantului, pentru că este foarte neplăcut să se mențină gândirea focalizată asupra unui obiect dezagreabil. Concentrarea ajută în toate acțiunile executantului. Dacă se practică în mod constant, toate lucrurile pot deveni posibile.

D) Respirația

O respirație profundă, lentă, calmă, puternică, anulează gândurile neplăcute, iar spiritul devine curat, clar, ca un cer fără nori, luminos și dulce.

Maeștrii de Arte Marțiale nu se sfiesc să susțină că ei posedă arta de a respira conștient și voluntar, și nu inconștient și involuntar.

Respirația este influențată de scăderea presiunii oxigenului din sânge, de creșterea concentrației de bioxid de carbon, ca și de activitatea musculară. Factorii emotivi pot influența în mod nefavorabil respirația.

Respirația influențează gradul de oboseală a organismului. Când aceasta este deficitară, deșeurile combustiilor musculare și, în special, acidul lactic sunt eliminate insuficient, de unde și apariția sau accentuarea oboselii.

În luptele de antrenament și în luptele împotriva mai multor adversari, unii practicanți își pierd automat controlul asupra respirației. Când se întâmplă acest lucru, trupurile de vin greoaie, mișcările își pierd viteza.

Respirația normală a omului cuprinde două faze: inspirația și expirația aerului. În dinamica acesteia intervine controlul mental și concentrarea asupra actului respirator, care desărvâșesc respirația.

Aceste mișcări lente, făcute într-o anumită ordine, odată stăpânite, constituie o minunată terapie a minții și a trupului și, în același timp, o elementară suită de exerciții de autoapărare.

E) Relaxarea și respirația

Există strânse corelații funcționale între starea de încordare psihică, generată de teamă, frică, recunoașterea unei situații inedite și tonusul muscular.

Starea de relaxare nu poate fi înțeleasă în totalitate dacă nu clarificăm aceste două noțiuni ( tonus muscular și încordare psihică ). Pentru a vorbi de tonusul muscular trebuie, implicit, să facem o mică incursiune în anatomia și fiziologia mușchiilor. Cei aproximativ 400 de mușchi scheletici care alcătuiesc organismul uman, împreună cu segmentele de care aceștia se leagă, formează, adevăratele structuri ale mișcării și rezistenței, structuri acționate de multitudinea de filete nervoase care le străbat, asemenea unor rădăcini, și de multitudinea conductelor arteriale și venoase ce le asigură nutriția.

Mușchii scheletici, împreună cu aceia care se află în structura viscerelor, în pereții arteriali și venoși, alcătuiesc o unitate funcțională perfectă, dirijată de sistemul nervos. Sistemul nervos exercită influențe considerabile asupra structurilor musculare, dar și mușchii, la rândul lor, influențează sistemul nervos.

În linii mari, mușchii sunt de două feluri: netezi și striați. Cei din prima categorie se află în organele interne, cu excepția inimii. Îi întâlnim în pereții alveolelor pulmonare, în pereții vaselor sangvine, în pereții stomacului etc.

Mușchii striați sunt aceia prin intermediul cărora se intră în relație cu lumea exterioară. Ei sunt de fapt mușchi scheletici; grație lor, se poate merge, lovi, apuca, se poate efectua o serie de activități de mare varietate, solicitate de mediul înconjurător. Acesta din urmă va trimite o multitudine de informații, prin intermediul corpusculilor senzitivi care se află în structura pielii. Ca urmare, diferiții mușchi se vor contracta sau relaxa. Comenzile necesare sunt date de creier.

Exemplu : Când tricepsul brahial se contractă, bicepsul brahial se relaxează și brațul redevine drept. Flexia și exetnsia reprezintă mișcare. Iar mișcarea, cu multiplele ei variații si forme, se identifică cu viața însăși.

În acest caz, cel ce asigură corelarea, respectiv legătura dintre un semnal senzorial și mușchi, este sistemul nervos central.

În organsim mai există însă și un alt fel de comunicare: cea care se stabilește între diferiți factori ai veiții vegetative și care este asigurată de sistemul vegetativ.

Toată această coordonare funcțională între sistemul nervos vegetativ, propriu fiecarui organ în parte, și sistemul nervos central, este asigurată de o zonă de la baza creierului, denumita hipotalamus.

Hipotalamusul joacă un rol esențial în reglarea tonusului muscular, și, implicit, în relaxarea în care se urmăreste să se obțină în cadrul exercițiilor specifice.

Refacerea organismului după efort se referă la totalitatea proceselor fiziologice și biochimice ce au loc la nivelul tuturor sistemelor, aparatelor și organelor, la nivel celular și subcelular, în vederea redobândirii echilibrului funcțional optim, care se caracterizează prin indici fiziologici favorabil obținerii performanțelor.

Există o serie de exerciții numite SEIRI UNDO care au ca scop relaxarea după efortul intens depus în cadrul antrenamentului și revenirea organismului la normal, în mod gradat. De asemenea, ele ajută la ardera completă a acidului lactic din mușchi, la stimularea circulației sangvine și la o mai bună oxigenare a mușchilor. Aceste exerciții sunt executate într-un ritm lent, punându-se accent pe respirație.

În BUDO ( calea luptei ), trebuie să se inspire normal, pe nas. O parte din aerul rezidual ( care este reținut în abdomen ) se folosește pentru fortificarea mușchilor abdominali. Expuizarea aerului pe gură se face uneori în același timp cu un KIAI ( strigăt care se lansează în timpul practicării Artelor Marțiale în momentul aparării sau atacului ). La sfârșitul expirației, energia se află în punctul ei culminant.

KIAI este o combinație a acestei expirații cu un strigăt puternic. El trebuie să pornească din abdomen, nu din gât. Sunetul nu va fi emis prin mecanismul vocal obișnuit, ci prin puterea aerului care trece prin cavitățile rezonatoare.

În karate există forța fizică numai la sfârșitul expirației. La sfârșitul inspirației, sportivul în cauză devine foarte vulnerabil. În acest moment, o lovitură puternică îi poate bloca inima și plămânii, provocându-i moartea.

I.3 POZIȚII UNIVERSALE DE LUPTĂ ÎN ARTE MARȚIALE

1. Echilibrul

Echilibrul înseamnă un permanent autocontrol al centrului de greutate. De asemenea, echilibrul reprezintă factorul cheie în atitudinea și poziția unui practicant de Arte Marțiale. Fără un echilibru permanent, practicantul nu poate fi niciodată eficient. Încercarea de a obține un bun echilibru se face în mișcare, nu în stare de repaus.

Picioarele, trunchiul, capul sunt importante în crearea și menținerea unei poziții echilibrate. O poziție prea largă asigură un echilibru bun și stabilitate, dar implică și o mișcare lentă. O poziție prea strânsă strică echilibrul și nu oferă o bază de lucru.

Secretul unui echilibru judicios, în poziție de luptă, este de a păstra picioarele în interiorul perimetrului bazei de susținere obținute proiecția circumferinței bazinului pe sol.

Asta înseamnă ca stabilitatea este maximă, iar distanța între picioare este medie. Alinierea călcâiului cu vârful umărului din față permite relaxarea musculară, viteză, echilibru și mișcare ușoară, precum și avantaj mecanic, făcând posibilă obținerea unei forțe extraordinare. Lăsând picioarele apropriate sau, mai rău, încrucișate, poate apărea dezechilibrarea. Când este necesară mișcare rapidă, se fac pași mărunți, astfel încât centrul de greutate să nu depășească zona de stabilitate maximă și să rămână necontrolat.

Ratarea unei lovituri lansate spre adversar înseamnă pierdera momentană a echilibrului. Iată de ce individul care luptă pe contraatac este, de obicei, în avantaj.

Pentru lansarea unui atac, se mută centrul de greutate, imperceptibil, pe piciorul din față. Asta face ca piciorul din spate să fie liber pentru cea mai scurtă, mai rapidă și mai explozivă lovitură din față. Pentru tehnicile de blocare, centrul de greutate trebuie deplasat ușor pe piciorul din spate, astfel încât distanța față de brațul atacator să fie mărită. În felul acesta, se obține un răgaz mai lung pentru a se construi apărarea și contraatacul.

2.Poziții de bază

Este esențială adoptarea unei anumite poziții pentru fiecare situație de luptă întâlnită. Fără exersarea acestor poziții, nu se va putea obține niciodată un echilibru bun. Pozițiile următoare constituie o mică parte din cele care erau folosite în Japonia. La ora actuală, ele sunt poziții fundamentale internaționale.

Există două categorii de poziții:

Poziții de așteptare;

Poziții de luptă

Pozițiile de așteptare sunt poziții pregătitioare, adoptate înainte de a executa o tehnică. Ele se caracterizează prin absența tensiunii musculare și prin concentrare.

Avem următoarele poziții de așteptare:

HEISOKU DACHI ( poziția 1 ) – picioarele sunt unite, de asemenea
călcâiele și degetele mari de la picioare.

Poziția 1

MUSUBI DACHI ( poziția 2 ) – este o poziție în care călcâiele sunt lipite. Ea seamănă cu precedenta, dar degetele mari nu sunt împreunate

Poziția 2

HEIKO DACHI ( poziția 3 ) – această poziție determină un ușor
dezechilibru spre înapoi. În această postură trebuie ca practicantul să
fie pregătit și să reacționeze la orice tehnică, trebuie să se simtă
aproape de luptă. Depărtarea prea mare a picioarelor constituie o
greșeală.

Poziția 3

SOTO HACHI NAKA HACHI MONJI DACHI (poziția 5)
MONJI DACHI (poziția 4)

Pozițiile de luptă sunt legate de tehnici precise. Pentru a le executa cât mai bine, trebuie să se facă un antrenament sever și serios. Atunci când corpul este poziționat greșit, rezultă un dezechilibru. Trebuie asigurat în permanență că poziția adoptată în orice situație este corectă. Nu este necesară o concentrare prea mare în acest domeniu, rolul cel mai important jucându-l antrenamentul. Oboseala și durerile care apar în glezne, genunchi, articulații sunt de nesuportat numai la început; cu timpul ele nici nu se mai simt. Numai cu un efort de voință se va putea depăși această stare.

Un lucru important este să nu se evite nimic la antrenamente, deoarece tehnicile și pozițiile pe care se bazează Artele Marțiale se adresează unor oameni capabili de a-și impune o disciplină.

Avem următoarele poziții de luptă:

KIBA DACHI ( poziția 6 ) – mai este numită și „poziția de călărie”.
Este mult folosită în apărare și permite execuția tehnicilor laterale
de picior ( yoko geri ). Greutatea corpului este repartizată în mod
egal pe ambele picioare. Nu trebuie neglijați mușchii fesieri și
abdominali de care depinde forța acestei poziții.

Poziția 6

HANKUTSU DACHI ( poziția 7 )

Poziția 7

SANCHIN DACHI ( poziția 8 ) – este cunoscută sub numele de
poziția „clepsidrei de nisip”. Se presează genunchii spre interior.

Poziția 8

SHIKO DACHI ( poziția 9 ) – este clasică pentru SUMO ( luptă tradițională japoneză). Are aceleași caracteristici ca și KIBA DACHI.

Poziția 9

ZEN KUTSU DACHI ( poziția 10 ) – se utilizează îndeosebi
pentru atac. Este o poziție foarte cunoscută și mult
utilizată în toate stilurile de karate. Centrul de greutate a
corpului este deplasat spre înainte. Poziția permite lupta
împotriva unui adversar care atacă din față. Distanța dintre
picioare ( măsurată în lateral ) trebuie să fie egală cu
distanța dintre umeri. Piciorul avansat preia aproximativ
60% din greutatea corpului și este flexat, cu gamba
perpendiculară pe sol, cu laba piciorului lejer dirijată spre
interior și cu genunchii astfel poziționat încât proiecția lui
pe sol să cadă deasupra degetelor. Bustul este și el
perpendicular pe sol și poate fi ținut în postură frontală poziția 10
sau semifrontală.

ZURI ASHI DACHI ( poziția 11 ) – presupune concentrarea forței
în abdomen și în mușchii fesieri; relaxarea umerilor.

Poziția 11

NEKO ASHI DACHI ( poziția 12 ) – mai este numită „poziția pisicii” și este utilizată cu precădere în apărare. Ea se bazează pe disponibilitatea piciorului din față pentru lovituri ( frontale, în special ); toată greutatea corpului fiind lăsată pe piciorul din spate. Călcâiul piciorului din față este foarte ridicat, iar piciorul din spate este ușor îndoit spre înainte. Distanța dintre picioare poate fi mai mare sau mai mică.

Poziția 12

KO-KUTSU DACHI ( poziția 13 ) sau „poziția de retragere”
este un fel de NEKO ASHI DAKI, cu deosebirea că talpa
piciorului din față este fixată pe sol, iar distanța dintre picioare
este mai mare. Poziția bustului este în profil față de direcția
de înaintare. Picioarele trebuie relaxate dar în același
timp, bine fixate pe sol, ca și cum ar avea rădăcini.

Poziția 13

KOSA DACHI ( poziția 14 ) – este utilizată în spații restrânse,
atunci când distanța dintre combatanți este mică. Este folosită
mult în lupta de autoapărare împotriva mai multor agrsori,
permițând întoarceri explozive la 180 grade sau 270 grade.

Poziția 14

I.4 ARMELE NATURALE FOLOSITE ÎN ARTE MARȚIALE

Învățarea tehnicilor de luptă fără arme implică parcurgerea obligatorie a unui antrenament preliminar prin care se urmărește transformarea corpului practicantului în cea mai perfecționată armă.

Cuvântul japonez KEN înseamnă chiar „corpul-armă” și implică folosirea întregului potențial fizic și psihic pentru autoapărare. Corpul posedă numeroase „arme naturale” eficace care pot fi folosite pentru apărare. Numim „arme naturale” acele părți ale corpului folosite pentru a da lovituri ( ATEMI ) în punctele slabe sau „uitate” ( KYUSHO ) ale adversarului. Bineînțeles că, în antrenamente, aceste lovituri nu sunt niciodată aplicate cu toată forța, fiind oprite la câțiva centimetri înainte ca ele să atingă corpul adversarului.

„Armele” utilizate în Artele Marțiale sunt:

Pumnii;

Mâinile deschise;

Degetele;

Articulațiile pumnilor;

Antebrațele;

Coatele;

Genunchii;

Picioarele;

Capul ( în rare cazuri ).

„Armele naturale” ale corpului sunt suficient de puternice pentru a scoate un adversar din luptă, cu condiția ca tehnica de lovire să fie corectă, iar punctul ales pentru lovitură să fie un punct vital. Pentru a fi folosite efective, ele trebuie coordonate într-un efort unitar, asrfel încât corpul să devină o mașină eficientă.

Atemi-waza este arta de a lovi punctele slabe ale adversarul. Atemi sunt lovituri date în punctele vitale ale agresorului. O bună cunoaștere a acestor puncte este obligatorie pentru orice practicant, scopul fiind acela de a evita accidentele în timpul antrenamentelor.

Denumiri și caracteristici ale „armelor naturale”:

Seiken ( „pumn închis” ) – lovitură directă dată cu articulațiile degetului mijlociu și arătătorului;

Tettsui ( „ciocan de fier” ) – lovitură dată cu baza pumnului ( dinspre degetul mic ) aplicată de sus în jos ( vertical sau în diagonală ) sau în revers, „secerând”;

Shuto ( „sabia mâinii” ) – cunoscută și sub numele de seiryu-to, lovitura se aplică cu latura cubitală a mâinii, degetele fiind bine strânse;

Haito ( „sabia mâinii” – corespunzătoare degetului mare ) – lovitură dată cu partea exterioară a degetului mare și baza arătătorului, mâna fiind întinsă;

Teisho ( „baza palmei” ) – lovitură dată cu partea interioară a încheieturii pumnului și cu baza palmei;

Yonhon – nukite ( „patru degete” ) – lovitură dată cu vârfurile celor patru degete ( exclus, fiind degetul mare ). Avantajul acestei poziționări este acela că poți mări „rigiditatea” degetelor în momentul impactului cu ținta;

Empi ( „cotul” ) – lovitură de mare forță, dată cu cotul, folosită mult în lupta corp la corp;

Hittsui ( „genunchiul” ) – lovitură cu mare efect distructiv, aplicată atunci când distanța dintre luptători este mică;

Koshi ( „dinte de tigru” ) – zona din talpa piciorului situată la rădăcina degetului mare ( care este ridicat );

Haisoku ( „partea de deasupra piciorului” );

Kakato ( „călcâiul” ) – lovitură de „zdrobire” dată cu călcâiul;

Sokuto ( „sabia piciorului” ) – lovitură dată cu partea exterioară a piciorului.

I.5 STUDIUL TEHNICILOR DE LUPTĂ ÎN ARTE MARȚIALE

1. Generalități

Studiul vechilor arte japoneze de autoapărare urmărește, în primul rând, mărirea energiilor și forțelor care se dezvoltă în tehnicile de atac sau de apărare. Este drept că vechii practicanți ai Artelor Marțiale nu cunoșteau legile mecanicii teoretice, cu toate acestea au imaginat un sistem de luptă fără arme, utilizând la maximum posibilitățile corpului uman. Folosindu-se principiile mecanicii teoretice, studiul tehnicilor de karate se poate face din următoarele puncte de vedere:

Cinematic, urmărind traiectoria, viteza și accelerația tehnicilor;

Dinamic, studiind forțele care participă la obținerea unui efect maxim și urmărind permanent transformarea energiei dezvoltate de corp în energie de impact.

Secretul eficacității tehnicilor de karate se poate afla din următoarele elemente care care contribuie la reușita unor tehnici ATEMI:

Suprafața de impact

Duritatea „armei” folosite

Viteza

Suprafața de impact

Examinând un pumn închis, se va observa că suprafața de lovire are o formă aproape dreptunghiulară, fiind de aproximativ 36 cm pătrați ( 7,5 cm x 5 cm ).

Caracteristica loviturilor de karate o reprezintă concentrarea forței de lovire pe o suprafață redusă.

Cum se explică acest lucru? Dacă se lovește cu întreaga suprafață a pumnului ( deschisă anterior ), presiunea de contact la suprafața țintei este: p1 = F1/36, F1 fiind forța de lovire generată de braț. Dacă se reduce suprafața de lovire la doar 6 cm pătrați, atunci contactul cu ținta se face numai pe încheieturile degetului arătător și mijlociu, iar presiunea de contact este p2 = F2/6. Considerând ca forța de lovire nu variază prea mult de la un experiment la altul, atunci F1 = F2, și deci p2 este de aproximativ 6 ori mai mare.

Studiul a fost făcut în cazul loviturii de pumn SEIKEN-ZUKI, dar poate fi generalizat și pentru tehnicile de picior. Dacă se lovește pe o singură încheietură, suprafața se micșorează și mai mult, deci presiunea de contact se mărește de aproximativ 12 ori, comparativ cu exemplul inițial.

Duritatea „armei” folosite

Odată stabilite zonele cu care se poate lovi un agresor, trebuie conștientizat faptul că ele devin eficace numai după un antrenament specific, desfășurat pe o peroadă relativ mare de timp. La fel trebuie să se gândească și în cazul picioarelor.

Viteza

Forța unui luptător este, mai ales, o chestiune de viteză. Forța unei lovituri în general și a unui ATEMI în particular depinde foarte mult de viteza de percuție.

Viteza reprezintă lucrul cel mai important în lovitura ATEMI.

2.Tehnica atacului

Loviturile cu pumnul

Pumnul trebuie să fie o masă compactă, robustă și puternică, în stare să reziste impactului cu o țintă dură. Pentru aceasta, trebuie învățat formarea pumnului, după următoarele etape:

Palma este deschisă cu degetele întinse și lipite;

Flexarea complet a primelor două articulații ale degetelor;

Flexarea articulației de bază a degetelor, strângând puternic pumnul;

Flexarea policelui peste primele două degete. Strângerea pumnului.

În autoapărare, pumnul este principalul și cel mai eficace mijloc de atac sau de apărare. Pe parcursul traiectoriei sau în momentul contactului cu ținta, el este strâns, având degetul mare îndoit și așezat perpendicular pe celelalte, pentru a se forma un bloc unitar și dur. Lovitura se dă cu falangele degetelor arătător și mijlociu, reducându-se suprafața de contact cu ținta la aproximativ 2 cm pătrați. În toate atacurile cu brațul, cel mai important lucru îl constituie modul în care se folosește energia întregului corp. În toate tehnicile de atac, sursa de energie se află în partea inferioară a corpului, fiind localizată în zona abdomenului.

Tehnica se poate executa din poziții statice sau din deplasare. Se poate lovi direct din poziția de gardă, fără a mai arma pumnul. Este o lovitură de mare eficacitate.

Există mai multe tipuri de lovituri cu pumnul:

Lovitura de pumn directă – înainte ( CHOKU ZUKI );

Lovitura de pumn inversă ( GYAKU ZUKI );

Lovitura cu cantul exterior al mâinii ( SHUTO UCHI );

Lovitura cu dosul pumnului ( URAKEN UCHI );

Lovitura dublă cu „sabia” mâinii ( MOROTE SHUTO GANMEN );

Lovitura circulară de pumn ( MAWASHI ZUKI );

Lovitura „cârlig” ( URA ZUKI ).

Loviturile cu piciorul

Se spune că picioarele posedă o forță dublă față de brațe. De aceea , picioarele se vor dovedi a fi cele mai puternice arme. O bună lovitură cu piciorul presupune antrenarea în mișcare a întregului corp. Un picior pe podea, unul spre țintă – ambele sunt părți ale aceleași lovituri. Există mai multe posibilități de a lovi cu picioarele: în față, lateral, în cerc, cu genunchiul etc. Deasemenea, ca și la pumn, există mai multe tipuri de lovituri cu piciorul, și anume:

Lovitura directă cu genunchiul ( MAE HIZA GERI );

Lovitura circulară cu genunchiul ( MAWASHI HIZA GERI );

Lovitura de picior directă – înainte ( MAE GERI );

Lovitura de picior directă – penetrantă ( MAE GERI KEKOMI );

Lovitura de picior directă – percutantă ( MAE GERI KEAGE );

Lovitura laterală de picior ( YOKO GERI );

Lovitura de picior în spate ( USHIRO GERI );

Lovitura circulară de picior ( MAWASHI GERI);

Lovitura în „semilună” ( MIKAZUKI GERI );

3.Tehnica apărării

Cunoașterea perfectă a acestor tehnici este obligatorie, și asta deoarece în timpul unei lupte se întâmplă ca de la un atac viguros să se facă trecerea imediat la o apărare sigură. Maeștrii susțin că blocajele trebuie să fie un ATEMI pe brațul sau piciorul celui care atacă. Datorită acestui fapt, eficacitatea procedeelor de apărare crește, uneori ele putând fi confundate cu tehnicile de atac.

Elemente importante în apărare:

Elementul esențial este să se accepte imediat lupta care este impusă de adversar;

Apropierea de adversar. Părăsind poziția în care atacul adversaului va fi cel mai eficient, forța acestuia este anihilată înainte de impact, iar procedeele pe care le poate folosi sunt drastic reduse;

Fiind aproape, este mai simplu corectarea și controlarea mișcărilor adversarului;

Toate aceste acțiuni necesită viteză, și din această cauză trebuie să se găsească căi eficiente de a folosi loviturile de pumn, cu genunchiul și loviturile de picior la nivelul tibiei;

A nu se uita menținerea gărzii;

Loviturile de pumn sau de picir care nu-și ating ținta sunt ineficiente.

Apărarea zonei superioare

Este tehnica de apărare cea mai folosită împotriva loviturilor destinate părții superioare a corpului: capului și gâtului.

Este o interpunere a antebrațului pe direcția de lovire, având cotul orientat în afară. Blocarea loviturii se face cu partea mai musculoasă a antebrațului, pentru a se evita traumatismele. Este o tehnică de apărare specifică zonei superioare ( AGE UKE ) care este folosită impotriva loviturilor de sus în jos sau a celor care vin din lateral. Principiul de lucru este același : mâna opusă se retrage brusc în HIKITE, dând naștere unui cuplu de forțe care asigură un echilibru bun și oferă totodată posibilitatea de a trece la un atac eficace. Această apărare se mai numește și JODAN UKE. Trebuie să existe o apărare bună de un atac direct la față. Este necesae devierea atacului într-o direcție în care nu va mai prezenta nici un pericol.

Blocajul în cruce

Acest gen de parare reprezintă o mișcare bruscă, de jos în sus, a brațelor fixate „în cruce” la nivelul încheieturii pumnilor, pentru a devia o lovitură de la traiectoria ei inițială. Este o mișcare ușoară, care depinde de sincronizare, tempo, și nu de forță.

O lovitură dată de adversar nu se parează până în ultimul moment, pentru a nu exista posibilitatea „citirii” de către adversar a mișcărilor de apărare, ceea ce ar atrage după sine modificarea traiecitoriei sau a timpului atacului. Dacă mișcările agresorului sunt largi și prost orientate, răspunsul ar fi un blocaj simplu din categoria celor prezentate ( de exemplu, AGE UKE ).

Blocajele simple tind să fie folosite fără rezerve, deoarece sunt mișcări instinctive. Este necesară multă atenție, pentru ca ele să fie bine controlate și să-ți acopere suficient corpul. Acest gen de „blocaj în cruce” se deprinde ușor și trebuie folosit ori de câte ori este posibil.

Blocajul cu palma

Apărarea prin măturare este mult folosită împotriva atacurilor la nivelul superior ( JODAN ) sau la nivelul mediu ( CHUDAN ). Brațul care execută tehnica trebuie deplasat în lateral printr-o mișcare din exterior spre interior, „baleierea” atacului făcându-se cu partea interioară a încheieturii pumnului și cu baza palmei ( TEISHO ). De asemena, mai pot fi folosite următoarele variante, cum ar fi:

SEIRYUTO – blocajul este efectuat cu muchia mâinii, în această situație planul palmei fiind orizontal;

KEITO – blocajul este efectuat cu dosul degetului mare îndoit;

KOKEN – blocajul este executat cu dosul încheieturii îndoite a pumnului.

Trebuie deplasarea energică a palmei din dreptul șoldului, pentru a putea lovi pumnul sau antebrațul adversarului care înaintează spre țintă. La impact, este indicat contractarea întregii musculaturi a corpului și incercarea de a rămâne în echilibru.

Blocajul cu antebrațul ( SOTO UDE UKE )

Această formă de apărare este folosită pentru a bloca un atac, deviindu-l de la traiectoria lui inițială. Se execută în mod obișnuit la nivelul CHUDAN, dar se poate folosi foarte bine și pentru apărarea zonei JODAN. UDE UKE este denumirea, ea reprezentând ansamblul blocajelor executate cu antebrațele. Este vorba de două blocaje diferite, precum și de variantelor lor. Sunt importante următoarele aspecte:

Trebuie redus timpul de armare a pumnului, deoarece în tot acest timp bustul rămâne descoperit;

Blocajul propriu-zis se face cu rotirea șoldurilor în același sens cu deplasarea antebrațului;

Blocajul circular poate fi mai ușor sau mai greu de executat, în funcție de felul în care se știe folosirea picioarelor în luptă.

Blocajul cu antebrațul ( UCHI UKE )

Este o tehnică care seamănă din punct de vedere al execuției cu SOTO UDE UKE. Brațul avansat are o mișcare continuă, plecând de sub axila brațului opus și mergând pe o traiectorie circulară, până în fața pectoralului. Cotul servește ca pivot, iar în ultima fază se poziționează în fața coastelor. Tehnica este mai puțin „brutală” decât la SOTO UKE, datorită faptului că UCHI UKE este un baleiaj al brațului ce permite ghidarea mâinii adversarului. Această acțiune necesită puțină forță, dar și o perfectă sincronizare cu rotirea șoldurilor, care poziționează pieptul complet în profil.

Apărarea zonei inferioare

Există o mulțime de procedee de apărare care protejează zona inferioară a corpului, folosind deopotrivă brațele și picioarele. Cea mai cunoscută tehnică este GEDAN BARAI, titulatură utilizată foarte mult în cărțile de specialitate. Este blocajul ideal pentru toate atacurile care vizează abdomenul, indiferent dacă acestea sunt lansate cu brațul sau cu piciorul. Această tehnică se poate executa într-o mulțime de variante, care se deosebesc fie prin poziționarea mâinii la impact, fie prin traiectoria brațului ce execută apărarea.

Aspecte importante privind această tehnică:

Indiferent de modul în care se ține mâna ( pumn închis, palmă deschisă cu degetele lipite și întinse, etc ) trebuie blocat atacul advers cu acea parte a antebrațului apropiată de încheietura pumnului;

Ridicarea umerilor nu este inidicată și nici ducerea pumnului prea mult în afara corpului;

Contrarea mișcărilor adversarului cu cea mai apropiată mână ( de regulă, mâna din față ). Lovirea cu brațul drept în diagonală, de sus în jos, folosind cotul ca pivot. Devierea atacului adversarului spre exterior, lovind cu partea laterală externă a antebrațului. Principiul este același ca și pentru blocajele SOTO UKE și UCHI UKE: înfruntarea loviturii adversarului – cu pumnul sau cu piciorul – și abaterea acestuia de la scopul său.

Se mai poate folosi deasemnea, și o altă tehnică la acest blocaj. Două lucruri deosebesc această variantă de apărare a zonei inferioare de tehnica prezentată anterioi:

Armarea blocajului se face mult mai amplu;

Cotul nu mai servește ca pivot; umărul devine centrul de rotație pentru întregul braț, care, efectuând o mișcare circulară, blochează atacul adversaului.

Avantajele acestui mod de execuție sunt următoarele:

Cu cât atacul adversarului este mai rapid și mai direct, cu atât este mai mică forța pentru a-l redirecționa; deci se realizează economia de energie

Se poate provoca pierderea stabilități adversarului. Forța centrifugă care ia naștere prin mișcarea circulară de apărare este cea care proiectează atacul advers în afară. Odată ce adversarul își pierde stabilitatea, se poate face orice cu el;

Nu trebuie opusă niciodată forța proprie contra forței adversarului;

Posibilitatea blocării cu tot corpul;

Echilipru perfect.

I.6 ANALIZA TACTICĂ ȘI STRATEGICĂ A ARTELOR MARȚIALE

În Artele Marțiale strategia este mai importantă decât tactica.

O luptă compromisă la nivel strategic este aproape imposibil de salvat la nivel tactic.

Dacă tactica poate fi învățată mai ușor prin diferite manuale, strategia este mai greu de cuprins în cuvinte, în sfaturi, în combinați standard, ea depinzând în mare măsură de intuiție, de talentul și capacitățile intelectuale ale luptătorului de a evalua unele situații complexe, de experiență.

Regula de bază a strategiei este : evaluarea posibilităților din perspectiva întregii lupte.

Evident, acest lucru nu este ușor de deprins. În general, o luptă are trei faze:

Faza de început : de tatonare a adversarului și de deschidere a luptei (FUSEKI);

Faza de mijloc ( CHUBAN );

Faza de sfârșit : finalizarea ( YOSE ).

Prima fază este dominată complet de strategie; adversarii aproape că nu vin în contact, se schițează doar intențiile și pretențiile la ocuparea unui loc mai bun pentru ducerea luptei.

Deschiderea unei lupte durează, în general, câteva secunde, apoi adversarii se „ciocnesc” și strategia pierde din importanță, lăsând loc tacticii, care trebuie să definitiveze realizarea obiectivelor preconizate la început. În faza YOSE, strategia se estopmpează până la dispariție, finalizarea procedeului fiind cea care pune capăt confruntării.

Deși au fost scrise numeroase cărți destinate fazei FUSEKI, nu există încă cataloage „rigide” de deschidere a luptei. În limitele unor principii strategice generale, fiecare luptător este liber să atace sau să se apere conform intuiției și temperamentului său.

Analiza strategică

În cadrul acestei analize, pe baza informațiilor strategice ( previzionale ) culese până la un moment dat și a experienței acumulate, se va căuta anticiparea tendințelor de desfășurare a luptei, intuiția planului strategic al adversarului și evaluarea consecințelor acestuia asupra propriului plan.

La elaborarea strategiei, este indicat exploatarea pe cât posibil a punctelor slabe ale inamicului și apărarea propriilor slăbiciuni. Deciziile strategice ajustează din când în când, în linii generale, orientarea luptei.

Prin organizarea acesteia trebuie înțelese toate măsurile ce trebuiesc luate înainte și în timpul luptei, pentru a putea crea situații optime. Prin conducerea luptei, trebuie înțelese toate acțiunile care se întreprind, de la început până la sfârșit, pentru obținerea victoriei.

Analiza tactică

Inventariază abaterile ( slăbiciunile ) tactice din planul de luptă al ambilor combatanți, precum și posibilitățile de exploatare a acestora. Elaborarea tacticii are ca scop reglarea luptei proprii, pentru realizarea obiectivelor și a planului strategic, pentru înlăturarea ori compensarea pertubărilor provocate de acțiunile adversarului.

Planul tactic întrunește decizii de adaptare continuă a tacticii la aceste acțiuni, astfel încât planul strategic propriu să fie totuși îndeplinit, în pofida „presiunilor” adversarului. Pe baza datelor obținute din analiză, se vor stabili modalitățile practice pentru realizarea strategiei sau pentru exploatarea unor erori din concepția de luptă a adversarului.

În timp ce strategia determină mai mult sensul acțiunilor proprii, „CE TREBUIE FĂCUT” ( în mare ) pentru dobândirea victoriei, tactica stabilește „CUM”, „CÂND” și „UNDE” se va acționa pentru a obține victoria.

Deciziile tactice sunt „reacții” prompte la acțiunile adversarului, declanșând acțiuni cu dublu scop: combatarea influențelor perturbatoare ale mutărilor adverse și realizarea, pe cât posibil simultană, a unor fracțiuni din planul strategic propus, a unei lovituri scurte, decisive.

I.7 VITEZA ÎN ARTE MARȚIALE

Este de la sine înțeles că un bun luptător trebuie să caute metodic să-și dezvolte calitățile fizice. Aceste preocupări sunt identice cu cele specifice oricărui sportiv. El își va dezvolta – și apoi, își va întreține – aceste calități atâta timp câr vârsta îi va permite sau atât cât va dori.

Tehnica ocupă numai o treime din antrenament; restul timpului este dedicat în egală măsură dezvoltării intelectuale corespunzătoare și îmbunătățirii calităților fizice. Un punct foarte important asupra căruia trebuie să se insiste în antrenament îl constituie dezvoltarea vitezei.

Forța și abilitatea tehnică nu reprezintă nimic fără viteză.

Este un lucru arhicunoscut că viteza poate avea variații importante în cursul unei lupte. Există mulți practicanți care au o forță considerabilă dar reacțiile lor sunt adesea lente.

Aceasta se explică prin faptul că dezvoltarea excesivă a forței nu se poate face fără depunerea de masă musculară, care, la rândul ei, mărește forța de inerție a corpului.

În consecință, o bună parte a antrenamentului trebuie consacrată dezvoltării acestei calități motrice primordiale în cele trei domenii diferite de manifestare a ei.

Tipuri de viteză

Viteza de percepție – permite evaluarea mișcărilor adversarului în funcție de agerimea ochiului, intuiție și experiență;

Viteza reflexă – viteza de răspuns, de natură neuro-motrică, nu trebuie confundată cu percipitarea ce duce la incoerență. Adevărata măiestrie înseamnă educarea reflexului;

Viteza dinamică – se mai numește și viteză de execuție; ea este o manifestare a spiritului de decizie a celui care execută mișcarea ( tehnica respectivă ). Fără îndoială, se poate afirma că ea reprezintă o manifestare a capacității interioare a individului.

În cadrul antrenamentelor trebuie să se urmărească mărirea treptată a vitezei de reacție; timpul necesar pentru contracția musculară depinde, în mare măsură, de accelerația inițială, care, la rândul ei, este stimulată de forța explozivă. Numai un mușchi relaxat ( decontractat ) poate efectua o contracție rapidă.

Alternarea tempo-urilor lente și medii cu cele maxime contribuie la mărirea vitezei de reacție, ceea ce se poate realiza prin lucru la aparate specifice Artelor Marțiale ( MAKIWARA, sac ), alergări, exerciții specifice.

Factorii care condiționează viteza

Cei mai importanți factori care asigură suportul biologic și psihic al vitezei sunt:

Mobilitatea proceselor nervoase corticale;

Alternanța rapidă a excitației și inhibiției în centrii corticali;

Viteza de transmitere a impulsilor nervoase;

Acuitatea și precizia organelor receptoare ale semnalelor;

Ritmul optim de alternare a contracțiilor și relaxărilor grupelor musculare;

Calitatea fibrei musculare și valoarea surselor și proceselor energetice ( acid adenozin-trifosforic, fosfocreatină ).

Nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice ( forță, rezistență, flexibilitate);

Capacitatea de concentrare;

Factori de tip constituțional ( morfologic ), cum ar fi lungimea segmentelor.

Forme de manifestare a vitezei

Viteza de reacție

Viteza de reacție ( timpul latent al reacției motrice ) se referă la rapiditatea cu care organismul răspunde la semnale ( excitanți, comenzi ), la iuțeala cu care sesizează și recepționează semnalele și la durata angajării în acțiune ( elaborarea și emiterea răspunsului ).

Principalii factori care condiționează indicii valorici ai reacției motrice sunt:

Durata perioadei latente;

Acuitatea și precizia analizatorilor ( văzul, auzul, simțul echilibrului, etc )

Calitatea conductorilor;

Procesele nervoase fundamentale.

Reacțiile motrice pot fi:

Simple;

Complexe.

Reacțiile motrice simple sunt însoțite de răspunsurile elaborate ( însușite, exersate ) la excitanți cunoscuți.

Reacția complexă implică elaborarea răspunsurilor – alegerea, combinarea și corectarea acestora.

Acțiunea de răspuns este selecționată din mai multe acțiuni posibile. Ea nu a fost exeresată în prealabil în aceeași relație cu semnalul. Această variantă a vitezei de reacție caracterizează toate Artele Marțiale. În toate situațiile, acțiunile adversarilor cer adoptarea unor soluții, unor decizii.

Elaborarea răspunsului este influențată, la rândul ei, de:

Calitatea și multitudinea informațiilor primite la nivelul scoarței cerebrale;

Legăturile complexe dintre organele receptoare și centrii motori;

Experiența acumulată;

Spiritul de observație;

Gândirea creatoare;

Imaginație;

Inteligență

Indicii vitezei de reacție nu se corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a vitezei. Ca atare, îmbunătățirea vitezei de reacție este obligatorie, dar nu suficientă!

Îmbunătățirea ei nu se va repercuta favorabil asupra vitezei de execuție sau de repetiție! Viteza de reacție nu este identică pentru toate segmentele corpului, membrele superioare prezentând indicii cei mai ridicați ai vitezei de reacție!

Viteza de execuție

Este viteza mișcărilor separate, care determină intervalul în care se execută o acțiune motrică singulară, unitară ca structură. Viteza de execuție este determinantă, în mod deosebit, în unele activități cu structuri motrice aciclice, în care putem include karate-ul.

Factorii limitativi în dezvoltarea vitezei de excuție sunt:

Forța

Tehnica execuției

Viteza de execuție se manifestă coroborat cu viteza de reacție. Dintre formele de manifestare a vitezei, această formă este incomplet studiată, mecanismele fiziologice implicate în manifestarea vitezei contracției musculare fiind mai puțin cunoscute.

Viteza de repetiție

Frecvența mișcărilor și/sau viteza de deplasare definește iuțeala cu care se repetă mișcările în unitatea de timp.

Factorii de care depinde viteza de repetiție sunt:

Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale;

Posibilitatea scoarței cerebrale de a alterna rapid excitația și inhibiția în zonele motorii, ceea ce asigură sincronizarea contracțiilor și relaxărilor grupelor musculare cu acțiuni contrarii.

I.8 METODE DE DEZVOLTARE A VITEZEI

1.Repetarea tehnicilor în condiții ușurate dar cu tempouri maxime și pauze suficient de mari ( de circa șase ori timpul cât a durat exercițiul de dezvoltare a vitezei specifice ) folosindu-se adversari mai rapizi, ținte mai ușor de lovit, mai mari și situate la nivelul optim de atac;

2.Execuții la semnal – în special stimuli vizuali: poziții de atac sau apărare care să stimuleze apărarea sau atacul, diferite deplasări, poziții specifice, fente etc;

3.Repetarea tehnicilor în condiții mai grele: cu parteneri experimentați, atacuri în viteză maximă la sacul de lovire sau în palmare, tehnici executate din deplasare, efectuarea tehnicilor cu ochii închiși, în criză de timp etc;

4.Jocuri de atenție cu caracter de luptă și întrecere – pe reprize scurte de timp și cu motivații emoționale optime ;

5.Luptă specifică cu mai mulți parteneri în același timp;

6.Supercontracțiile sau execuția cu micșorarea rezistenței prin angajarea unor forțe externe auxiliare care să ajute sportivul în sensul învingerii rezistenței la mișcarea respectivă ( de exemplu : lovituri din săritură la plasa elastică, lovituri cu garoul care să se contracte pe efectuarea acestora, ajutorul partenerului la desprindere sau la proiectarea lui etc. )

Indicații metodice:

Lucrul pentru dezvoltarea vitezei trebuie să se facă în prima parte a lecției de antrenament, bineînțeles după o încălzire prealabilă;

Este indicat să se lucreze în serii scurte de 5-10 repetării ( 3-4 serii );

Se va întrerupe lucrul pentru viteză la primele semne de oboseală;

Lecțiile în care se acționează pentru dezvoltarea vitezei trebuiesc planificate după lecții ușoare sau după zile de odihină;

Ca și în dezvoltarea altor calități motrice și în dezvoltarea vitezei, alternarea efortului cu odihna într-un raport optim, constituie „secretul” succesului, pauzele între repetări trebuie să fie de șase ori mai mari decât timpul efectuat exercițiilor de dezvoltare a vitezei ( odihnă pasivă, în principal ) iar pauzele între serii vor fi de 5-6 minute ( odihnă activă ).

Atitudine pozitivă și motivație intrinsecă pentru exercițiile respective/

CAPITOLUL II

IPOTEZA, SCOPUL ȘI SARCINILE LUCRĂRII

Ipoteza lucrării

Se presupune că, atât printr-o pregătire specializată cu ajutorul unor diferite testări, cât și prin mijloace specifice artelor marțiale, adecvate nivelului de pregătire a sportivului se poate determina creșterea vitezei unui sportiv.

Cum demonstrez?

Prin ajutorul efectuării unui experiment utilizând două grupe subiecți: o grupă experimentală asupra căruia se va aplica variabila independentă și o grupă de control sau martor.

Experimentul va avea loc în cadrul Clubului de Arte Marțiale „DAO” Iași. Interpretarea datelor din experiment se va face pe baza unor testări. La finalul experimentului, vor veni rezultatele. Pe baza acestor rezultate și în urma evoluției lor, a subiecților , se va stabili grupa care prezintă o viteză superioară față de cealaltă grupă, viteză dezvoltată prin contribuția unor mijloace specifice artelor marțiale.

Scopul și sarcinile acestei lucrării :

Perfecționarea in paralel a artelor marțiale si a vitezei în arte marțiale;

Optimizarea unui antrenament de arte marțiale având ca temă dezvoltarea vitezei în arte marțiale

II.1 MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Se cunoaște faptul că viața înseamnă mișcare. Iar mișcarea se poate realiza prin diferite moduri, dar cel mai des întâlnit, mișcarea se realizează prin practicarea unui sport sau a exercițiilor fizice.

Orice disciplină sportivă, orice ramură a sportului duce la o optimizare a vieței din foarte multe puncte de vedere. Printre aceste discipline sportive se află și artele marțiale.

Practicând artele marțiale o perioadă lungă de timp în ritm continuu și ajungând, prin diferite și numeroase testări, să fiu purtător a centurii negre în arte marțiale, am ales ca tema acestei lucrări de licență să fie specifică artelor marțiale.

Deasemenea, alegerea temei este făcută și din plăcerea pe care o am pentru acest sport.

II.2 METODE DE CERCETARE

Pentru realizarea lucrării am folosit o serie de metode ale cercetării generale cât și specifice ale educației fizice și sportului:

Studierea literaturii de specialitate

Nici o cercetare, nici cea mai concretă, nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare. O bună informare și documentare se realizează prin fondul de cărți și reviste apărute în țară și străinătate. În acest sens au fost studiate o serie de cărți și manuale care au tratat sau tratează tema abordată în cercetare.

Metoda observației

Este contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces. De regulă observația este vizuală, dar sunt și cazuri când participă și alți analizatori (auditiv, tactili). Ea se aplică unui anumit domeniu al cărei date, documente sau fenomene, dorește să le cunoască, să le descrie, ordoneze, clarifice, cuantifice, pentru a stabili ce este deosebit în ele. Sarcina sau scopul observației este culegerea de date concrete, a căror analiză științifică să permită generalizarea.

Experimentul

Experimentul presupune o stare activă a subiectului, implică o activitate complexă cu caracter premeditat și urmărește producerea unui fenomen în condiții dorite. El păstrează observația ca sursă a informațiilor.

Metoda statistico – matematică

Observația statistică, comparația și prelucrarea statistică au fost folosite în prelucrarea și interpretarea rezultatelor reieșite din cercetare. În prelucrarea datelor rezultate din testările inițiale și cele finale am folosit următorii indici statistico matematici:

Media aritmetică

în care:

X – media aritmetică;

x – suma valorilor inițiale;

N – numărul de subiecți (cazuri).

Amplitudinea: gradul de împrăștiere (W):

W = Xmax – Xmin

în care:

Xmax – valoarea cea mai mare

Xmin – valoarea cea mai mică

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA CERCETĂRII

III.1 SELECTAREA SUBIECȚILOR ȘI ALCĂTUIREA GRUPELOR EXPERIMENTALE

Pentru a valida în practică ipoteza cercetării, am organizat desfășurarea acestei lucrări cu ajutorul unui studiu experimental în cadrul unui colectiv specializat în Arte Marțiale de la Clubul de Arte Marțiale „DAO” Iași.

Colectivul este alcătuit din 20 de elevi, 14 băieți și 6 fete. Vom împărți colectivul în două grupe egale numeric ( grupa A și grupa B ). În fiecare grupă vor exista 10 subiecți, 7 băieți și 3 fete.

Grupa experimentală va fi grupa A, aplicându-se deasemnea în această grupă variabila independentă, iar grupa martor va fi grupa B.

Cercetarea s-a desfășurat în perioada 02 februarie 2010 – 15 mai 2010, cuprinzând următoarele etape:

Etapa a-I-a, 02 februarie 2009

Măsurări antropometrice ( vezi tabelul 1 )

Etapa a-II-a, 05 – 25 februarie 2009

Testarea inițială conform testelor stabilite la capitolul III.2

Etapa a-III-a, 25 februarie 2009 – 01 mai 2009

Aplicarea testelor intermediare în cadrul antrenamentelor cu, colectivul specializat în Arte Marțiale a Clubului de Arte Marțiale „DAO” Iași prezentate în capitolul III.2 din prezenta lucrare

Etapa a-IV-a, 01 – 15 mai:

Testarea finală

Etapa a-V-a, 15 – 30 mai 2009:

Prelucrarea datelor obținute și redactarea lucrării

III.2 TESTĂRI

În cadrul experimentului se vor efectua trei tipuri de testări, și anume:

Testări inițiale

Testări intermediare

Testarea finală

Desfășurarea experimentului va avea loc la ședințele de antrenament ale clasei specializate.

Pentru o realizare cât mai bună a experimentului am avut nevoie de câteva date personale a subiecților, mai exact de măsurări antropometrice:

Tabelul nr 1

III.2.1. Teste inițiale

După cum am specificat mai sus, în etapa a-II-a a cercetării, vom realiza teste inițiale constând în următoarele probe și măsurători:

Teste inițiale specifice vitezei de reacție

Testul 1. Din stând, la semnal vizual: întoarcere bruscă 180 grade, cu intrare într-o poziție de luptă. Se cronometrează exercițiul fiecărui executant, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 2. Din mers de voie, la semnal vizual: simularea unui atac, blocaj, eschivă sau contraatac cu lovitură de picior sau de braț ( la alegere ). Se cronometrează exercițiul fiecărui executant, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 3. Din mers, simularea diferitelor lovituri cu brațele, la semnal vizual cu viteză maximă pe 10 secunde. Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 4. Din mers, simularea diferitelor lovituri cu picioarele, la semnal vizual cu viteză maximă pe 10 secunde. Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 5. Din alergare, la semnal vizual: întoarcere 360 grade prin săritură și lovitură de pumn directă – înainte ( CHOKU ZUKI ). Se cronometrează exercițiul fiecărui executant, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 6. Din culcat facial, la semnal vizual: ridicare într-o poziție de luptă ( la alegere ), și simularea unui blocaj sau a unui atac. Se cronometrează exercițiul fiecărui executant, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Teste inițiale specifice vitezei de execuție și repetiție

Testul 7. Executarea repetată a unui procedeu de lovire cu piciorul, timp de 20 de secunde în sistem „box cu umbra” ( fără partener ). Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 8. Pe perechi: lovituri alternative cu picioarele ( număr maxim pe unitate de timp: 15 secunde ) în sistem noncontact. Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 9. Blocaj cu antebrațul din față și contraatac cu aceeași tehnică. Se execută în viteză maximă fără întrerupere de 10 ori. Se cronometrează exercițiul fiecărui executant, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 10. Executarea de lovituri directe de pumn la sacul de nisip în 25 de secunde. Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică;

Testul 11. Idem, dar cu lovituri de picior directe-înainte. Se numără loviturile reușite de fiecare executant în timpul stabilit, înregistrându-se apoi media aritmetică.

III.2.2 Teste intermediare

După ce ne-am făcut o primă impresie despre subiecți, vazându-i la lucru în cadru testărilor inițiale, vom trece la faza mijlocie a experimentului, și anume la testările intermediare.

Testele intermediare s-au efectuat în cadrul a 6 ședințe de antrenament a Clubului de Arte Marțiale „DAO” Iași cu ajutorul următoarelor exerciții:

La primul antrenament din cadrul testărilor intermediare s-au lucrat următoarele exerciții:

Exerciții pentru viteza de reacție:

Din culcat facial, sprijin pe mâini, față în față cu un partener, se încearcă lovituri reciproce cu palmele pe mâînele partenerului;

La unii dintre subiecți se vor da eșarfe. Cei care vor avea eșarfele, vor trebui, pe o porțiune delimitată, vor trebui să-i prindă pe colegii lor care nu au eșarfe. Reacția trebuie să fie promptă iar atenția distributivă la capacitate maximă. Profesorul comandă ca alții să fie cei acre aleargă după colegii lor, tot în mod inopiant. Cei atinși vor efectua diferite pedepse ( genuflexiuni, flotări ) după care reintră în joc.

Exercițiu pentru viteza de execuție și repetiție

Reprize de luptă cu umbra de 30 de secunde în care fiecare subiect trebuie să execute cel puțin 50 de atacuri sau combinații de lovituri, în serii.

La următoarele 3 antrenamente din cadrul testărilor intermdeiare se vor repeta aceleași exerciții prezentate mai sus, adăugându-se unele noi:

Exerciții pentru viteza de reacție:

Călcatul în picioare: câte doi față-n față cu mâinile la spate: se încearcă să se calce de cât mai multe ori picioarele adversarului și să evite la rându-i să fie călcat de acesta: 20 de secunde după care învingătorii vor lupta între ei la fel și învinșii;

Lovituri cu viteză maximă la un partener ce lasă deschisă o breșă în sistemul de apărare în mod inopinat ( se dau sarcini speciale ca: atacuri numai cu brațele, numai cu picioarele, pe partea neîndemânatică )

Exercițiu pentru viteza de execuție și repetiție

Executarea tehnicilor preferate timp de 20 de secunde cu pauze de revenire de 30 secunde – 1 minut. Execuțiile se vor alterna stânga-dreapta și pe nivelele jodan-chudan.

La ultimile două antrenamente va fi repetarea finală a majoritatea exercițiilor, observânduse evoluția subiecților, dar mai ales evoluția subiecților experimentați.

III.2.3. Testarea finală

La testarea finală s-au folosit aceleași teste ca la testările inițiale, și anume:

Testul 1. Din stând, la semnal vizual: întoarcere bruscă 180 grade, cu intrare într-o poziție de luptă.

Testul 2. Din mers de voie, simularea unui atac, blocaj, eschivă sau contraatac cu lovitură de picior sau de braț ( la alegere ).

Testul 3. Din mers, simularea diferitelor lovituri cu brațele, la semnal vizual cu viteză maximă pe 10 secunde.

Testul 4. Din mers, simularea diferitelor lovituri cu picioarele, la semnal vizual cu viteză maximă pe 10 secunde.

Testul 5. Din alergare, la semnal vizual: întoarcere 360 grade prin săritură și lovitură de pumn directă – înainte ( CHOKU ZUKI ).

Testul 6. Din culcat facial, la semnal vizual: ridicare într-o poziție de luptă ( la alegere ), și simularea unui blocaj sau a unui atac.

Testul 7. Executarea repetată a unui procedeu de lovire cu piciorul, timp de 20 de secunde în sistem „box cu umbra” ( fără partener ).

Testul 8. Pe perechi: lovituri alternative cu picioarele ( număr maxim pe unitate de timp: 15 secunde ) în sistem noncontact.

Testul 9. Blocaj cu antebrațul din față și contraatac cu aceeași tehnică. Se execută în viteză maximă fără întrerupere de 10 ori.

Testul 10. Executarea de lovituri directe de pumn la sacul de nisip în 25 de secunde.

Testul 11. Idem, dar cu lovituri de picior directe-înainte.

III.3 MIJLOACE UTILIZATE ÎN EXPERIMENT

Pentru buna desfășurare a experimentului descris în paginile anterioare, au trebuit folosite o serie de mijloace utilizate în diverse scopuri.

În primul rând, experimentul s-a desfășurat într-un spațiu închis, mai exact, într-o sală de Arte Marțiale. Pentru efectuarea exercitiilor s-au folosit următoarele materiale:

Saltele;

Saci de box;

Bănci de gimnastică

Rezultatele obținute la exerciții au fost înregistrate cu ajutorul unui cronometru și a unui catalog unde s-au trecut număru de repetări executate într-un exercițiu.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

IV.1 PREZENTAREA REZULTATELOR LA TESTAREA INIȚIALĂ ȘI FINALĂ

Tabelul nr 2 – Teste inițiale Grupa A – grupa experimentală

Tabelul nr 3 – Teste inițiale – Grupa martor

=== BIBBLIOGRAFIE ===

BIBBLIOGRAFIE

Deliu Dan – caietul antrenorului de Arte Martiale; Editura Bren Bucuresti 2005

Claudiu Sgandăr – Enciclopedie de arte marțiale, editura București 2007

Marius Oltean; Mircea Muntean – curs practico-metodic de arte marțiale, editura Risoprint Cluj-Napoca 2006